Unirea Bucovinei cu România reprezintă o serie de evenimente politice care au culminat cu votarea în

unanimitate de către Congresul General al Bucovinei, pe data de 15/28 noiembrie 1918, a unirii
fostului Ducat al Bucovinei cu Regatul României.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918,
o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta ei. Adunarea
din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la
celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi
având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele
provinciei.

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au
strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu
Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat
într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat
o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi,
în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la
Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare
(români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion
Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României”.

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru
încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4
iunie 1920.
În Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria
şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au
desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca
naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre
naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în
Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Împreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29
octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor
din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan
Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron
Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan
Cicio Pop.
Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta
Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept
preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai
românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea
acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă
îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi
Dunăre” [6] şi proclamă libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea
presei, votul universal şi reprezentare proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală.