UNIVERSITATEA "ALEXANDRU IOAN CUZA" IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

EUROPA MODERNĂ (II)

Moștenirea Revoluției Franceze în istoria modernă

Imaginea Revoluției în Europa secolului al XIX-lea

La cumpăna secolelor XVIII – XIX Revoluția Franceză se afla în plină desfășurare
istorică. Puțini (poate cei vizionari) anticipau atunci impactul ei pe termen lung în
conștiința popoarelor europene. În fața contemporanilor revoluția se prezenta ca o
succesiune de evenimente adeseori contradictorii, însoțite de principii abstracte, a căror
înțelegere cuprinzătoare și convertire în practici de guvernământ stabile crease
suficientă derută și confuzie. Firesc să constatăm că imaginile despre revoluție se
formează și se propagă după clișee generate de cursul evenimentelor de referință, care
i-au influențat destinul istoric. Au contribuit astfel la geneza și răspândirea unor
stereotipuri negative acte precum adoptarea Constituției Civile a Clerului (1790), care
excludea autoritatea Papei în chestiunile Bisericii Catolice din Franța, prăbușirea
monarhiei și regicidul (1793); puterea populară înțeleasă ca despotism al străzii;
decretul privind fraternitatea cu popoarele aflate în căutarea libertății (Decret public de
Fraternitate si Ajutor față de Popoarele Străine) și doctrina frontierelor naturale
(Pirineii, Alpii și Rinul), etc. Proclamând egalitatea cetățenilor în fața legii și desființarea
privilegiilor, asigurarea drepturilor și libertăților naturale ale individului; rezistența la
opresiune și triumful legii ca expresie a voinței generale, Revoluția Franceză a provocat
pe scară largă un viu entuziasm. Receptarea principiilor revoluționare și imitarea
curentului revoluționar (răspândirea cluburilor și comitetelor revoluționare, apariția
tribunalelor revoluționare, etc.) nu s-a produs la aceeași intensitate și nici în
circumstanțe similare la scara geografică a continentului. Revoluționarii au proclamat
inițial pacea perpetuă (Adunarea Constituantă, la 22 mai 1790, invoca principii pacifiste
convertite în lozinci grăitoare: Fără armate! Fără intrigi! Fără sânge! Fără diplomați!) și
au întâmpinat cu favoruri receptarea la nivel european. Orator de excepție, contele
Mirabeau propunea adoptarea unui decret prin care națiunea franceză renunța la război
și la cuceriri împotriva libertății altor popoare. Francois Furet aprecia că războiul
Franței Revoluționare cu Europa reprezintă unul dintre cele mai revelatoare episoade
din istoria Revoluției. Acest război a fost mai mult acceptat decât dorit de Europa
monarhiilor. Revoluția avea însă nevoie de acest război, fiindcă marile trădări (cum
sugera girondinul Jaques Pierre Brissot) îi întăreau coeziunea socială.
Revoluția Franceză a împărțit societatea europeană în contestatari și suporteri ai
evenimentului. O parte a intelectualilor au creditat Revoluția, alții au privit-o cu
scepticism. Pentru intelectualii germani exponenți ai iluminismului (Aufklärung)
Parisul reprezenta o destinație privilegiată. Au privit Revoluția ca pe un eveniment
epocal fiindcă sub ochii lor văzuseră cum ceea ce filosofia sădise în mințile oamenilor se
realiza în viața de stat. Dar entuziasmul sfârșitului de veac (al XVIII-lea) s-a temperat
foarte curând, la intrarea Europei în noul secol1. Fusese înșelată credința nemărginită a
cărturarilor în libertățile spirituale, în emanciparea societății sub impulsul valorilor
morale. Imaginea Revoluției se schimbase. Devenise un prilej de speculație, corupție,
înșelăciune. O scenă a violenței care amenința ca un fluviu revărsându-se dincolo de
granițele Franței. Maximilian Graf von Montgelas, unul dintre cei mai influenți
politicieni ai Bavariei între 1799 și 1817, titular al portofoliului mai multor ministere, se
exprima în termenii următori despre experimentele constituționale ale Franței de până
la 1791: ”Simpatizez cadrul filantropic al noii forme de guvernământ. Aplaud
secularizarea, libertatea nelimitată a cugetării, egalitatea impozitării, supremația legilor,
prevederile despre asigurarea libertăților private. Dezaprob totuși uzurparea tronurilor,
abolirea nobilimii, schimbarea periodică a judecătorilor și disprețuiesc pe ticăloșii, care
folosesc desfrâul exagerărilor și în timpul scurt când sânt la putere încalcă principii
prețioase, care influențează destinul statelor și demnitatea oamenilor”2. Contribuiseră
mult la schimbarea imaginii revoluției germenii naționalismului. În lumea germană,
războaiele Revoluției (incluzând apoi și campaniile lui Napoleon Bonaparte) s-au
resimțit acut și au provocat ostilitate. Franța lăsa impresia unei țări care aduce
calamități și dezastre. Călătorind prin Renania în drum spre Paris, Heinrich von Kleist,
dramaturg și poet romantic, văzuse numai câmpuri distruse și castele incendiate, etc.
Parisul devenise din ”oraș al luminilor” o capitală decadentă (”oraș al desfrâului”;
”Babilon modern”) într-o încercare temperată a intelectualilor germani de a afirma
superioritatea propriei culturi. Probabil dezavuarea cea mai virulentă a Revoluției a
venit din Anglia. Inițial Revoluția provocase acolo simpatii. Richard Price, un
predicator nonconformist, apărător al cauzei revoluționare, ținea la Londra un discurs
în care afirma dreptul poporului de a-și alege guvernanții și de a-i suspenda dacă nu-și

1
Cum scrie Norman Davies: ”Secolul a început după o revoluție, în Franța, și s-a sfârșit în preludiul altei
revoluții, în Rusia. A început cu un om care se dorea stăpân al întregii Europe, Napoleon, care proclama
că puterea era amanta sa. S-a sfârșit cu un altul, Lenin, care proclama: <<Comunismul este puterea
sovietică plus electrificarea întregii țări>>. O istorie a Europei, Rao, 2015, p. 654.
2
Hermann Weinreis, Die revolutionäre Herausforderung. Deutschland und die französische Revolution
im 19. Jahrhundert, în volumul Vom Europa der Nationen zum Europa der Bürger. Die französische
Revoltution zweihundert Jahre danach, Hanovra, 1989.
îndeplinesc mandatul. Price contesta monopolul Bisericii Anglicane și restrângerea
sufragiului pe motive religioase. În 1790, Edmund Burke, filosof și om politic, fost
deputat în Camera Comunelor, publică Reflecțiile asupra Revoluției din Franța, o
broșură ce avea să devină un fel de ”Biblie” a conservatorismului european3. Burke
vizitase Franța Vechiului Regim. Călătorise la Paris în 1773. Schimbările propuse de
revoluționari în organizarea statului și a societății nu-l impresionau. Revoluția Franceză
nu putea să reprezinte un model de dezvoltare pentru Anglia. Iată câteva concluzii:
”Înainte treburile voastre vă priveau doar pe voi. Ele ne afectau în calitatea noastră de
oameni, dar ne țineam la distanță de ele deoarece nu eram cetățeni ai Franței. Numai că,
văzând acum, cum Franța ne este propusă drept model, ne vedem obligați să simțim ca
englezi și procedând astfel ne vedem obligați să acționăm în consecință. Treburile
voastre devin, în pofida dorinței noastre, o parte a interesului nostru – măcar atât cât să
ne ținem la distanță de leacul vostru bun la toate, sau de ciuma voastră. Dacă este un
leac bun la toate, atunci nu ne trebuie. Iar dacă este o ciumă, atunci este una atât de
periculoasă încât se cer luate împotriva ei cele mai severe măsuri de carantină” 4. Burke
contestă legitimitatea Adunării Stărilor Generale (”monument al ignoranței, al pripelii,
al infatuării și al poftei de pradă”), desființarea privilegiilor și principiul egalității
sociale (”în toate societățile compuse din diferite categorii de cetățeni, unele categorii
trebuie să fie deasupra celorlalte”), condamnă regicidul (”tronul pângărit și vechea
instituție a regalității subminată”), confiscarea marilor proprietăți, respinge filosofia lui
Voltaire și contractul social, etc. Au apărut curând și replici la ”Reflecțiile” lui Burke. În
noiembrie 1790 Mary Wollstonecraft, cunoscută promotoare a femisnismului european,
publica broșura Vindication of Rights of Men, și îi reproșa lui Burke că nu vede suferințele
celor ce trăiau în mizerie. Cea mai cunoscută replică îi aparținea însă lui Thomas Paine
(The Rights of Men, 1791-1792), autor ce îl critică pe Burke pentru atașamentul față de
clasele privilegiate și dezinteresul pentru abuzurile puterii. În ansamblu societății
europene, Reflecțiile lui Burke au șubrezit prestigiul intelectualilor radicali, asimilați
(mai cu seamă după 1792) cu un grup de conspiratori al căror unic țel era distrugerea
tradiției și îndepărtarea lui Dumnezeu din sufletele oamenilor.

Impactul ideologic în cultura politică europeană

Moștenirea Revoluției Franceze în cultura politică a Europei moderne poate fi observată
în bogata istorie a secolului XIX. În ciuda speranțelor și a temerilor că revoluția se
încheiase la 1815, impactul ei la scară europeană abia urma să se producă. În multe țări
europene, instituțiile deja înlăturate din Franța generau critici și începuse demolarea
lor. Exista sentimentul larg răspândit că toată Europa se confrunta cu riscul unei

3
Cartea se vânduse între 17.000 și 19.000 de exemplare. O senzație editorială.
4
Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța, traducere de Mihaela Czobor-Lupp, București,
Nemira, 2000, p. 132.
revoluții generale. Atât susținătorii cât și presupușii distrugători ai ordinii existente au
fost încurajați să ajusteze chestiunile politice pentru a le alinia principiilor anului 1789 5.
Constituționalismul, parlamentarismul, republicanismul au pătruns în filosofia politică
și în practica guvernării europenilor invocând principiile revoluționare. Liberalismul
politic și naționalismul au dominat istoria Europei până în ajunul anului 1870;
democrația populară a invocat și ea ”origini” care ne poartă simptomatic către
antecedente politice din anii Revoluției. Timpul a lucrat în favoarea răspândirii ideilor
Revoluției. Europa s-a schimbat de atunci - aprecia istoricul Alexandru Zub – într-o
cadență febrilă care a modificat vechi deprinderi de gândire instituind altele, cu
repercusiuni asupra politicii, culturii și societății. Chiar și acolo unde zidurile păreau
îndepărtate și de nepătruns (Imperiul Otoman), amprenta revoluționară poate fi parțial
identificată. Tânărul sultan Selim al III-lea (”Stăpânul Lumii”; ”Cel Inspirat”) a urcat pe
tron chiar în 1789, anul de început al Revoluției. Când războiul ruso-turc s-a încheiat el
s-a impus ca un reformator activ impulsionat de Revoluția Franceză, inițial văzută de o
minoritate progresistă pe malurile Bosforului ca o mișcare seculară cu lecții atât pentru
Est cât și pentru Vest. Selim a urcat pe tron într-o perioadă când Imperiul se afla în
declin dar controla încă cea mai mare parte a posesiunilor epocii de glorie (pierduse
Transilvania și Ungaria, Crimeea și Azovul). Era un imperiu care stagnase vreme
îndelungată și care se destrăma sub presiunea luptelor interne. Pe cuprinsul sau existau
numeroase surse de dezordine care sfidau autoritatea sultanului. Sărăcia și mizeria
tronau printre țărani iar problemele financiare păreau acute și greu de rezolvat. Selim a
încercat să introducă reforme după model occidental atât cât îi permiteau cadrele
instituționale otomane tradiționale. El a propus ”Noua Ordine” (Nizam - i-Jedid) un
concept reformist ce deriva din noua ordine franceză ce urmase Revoluției și despre
care Ludovic al XVI-lea îi scrisese stârnindu-i interesul. În 1791 a trimis instrucțiuni
către 22 de demnitari civili, militari, religioși (printre care și doi creștini) să-i prezinte
poiecte (”memorii”) asemenea caietelor de doleanțe din Franța din 1789, care urmau să
se discute liber în numeroase consilii și comitete înființate în scopul soluționării
problemelor de stat. Noua Ordine planificată pentru doi ani acoperea reforma militară
și pe cea civilă acordând prioritate recuperării economice. Selim III a acordat credit
nelimitat răspândirii cunoașterii și influenței franceze la Constantinopol și în vaste
regiuni din imperiu. În 1793 inaugurarea drapelului republican a fost sărbătorită într-o
ceremonie publică prin salutul a 22 de nave franceze ancorate în Capul Seraiului. Un
copac al libertății a fost plantat simbolic pe pământ turcesc. Reformele Noii Ordini au
început să cuprindă administrația provincială. Puterile pașalelor au fost limitate,
mărginind mandatul unui guvernator la o perioadă de 3 ani și condiționând reînnoirea
numirii în post de gradul de satisfacție a poporului pe care l-a condus. S-a încercat

5
J. M Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii. Din preistorie până în prezent, traducere de Cătălin
Drăcșineanu, Iași, Polirom, 2018, p. 622.
abolirea taxei pe arendă printr-un decret care acorda colectarea veniturilor
guvernamentale Trezoreriei Imperiale. Puterea Marelui Vizir a fost și ea restricționată în
guvernul central prin obligația de a consulta Divanul în chestiunile importante. Au
existat încercări de a reforma moneda; s-a interzis exportul de metale și pietre prețioase,
s-a instituit controlul guvernamental pe piața grâului. S-a propus înființarea unui nou
corp regulat de infanterie, antrenată și echipată după model occidental. Reformele lui
Selim nu au fost susținute însă decât de o minoritate restrânsă de demnitari turci.
Pentru majoritatea reacționară Revoluția Franceză reprezenta o problemă internă a
barbarilor creștini din Vest care nu-i privea pe turci decât tangențial. Semnificativ
comentariul lui Ahmed Efendi, secretarul privat al sultanului (jurnal, ianuarie 1792):
”Să ne ajute Allah ca răzmerița din Franța să se întindă ca sifilisul la toți inamicii
Imperiului, să-i arunce într-un conflict prelungit unul împotriva altuia, ceea ce ar aduce
mari beneficii Imperiului nostru. Amin”. Venirea lui Napoleon Bonaparte în fruntea
Franței a înlăturat și ultimele speranțe pacifiste ale lui Selim. Franța și Imperiul Otoman
(în alianță cu Rusia și Anglia) au ajuns în stare de război după ce împăratul francezilor a
ocupat Egiptul în vara lui 1798 punând stăpânire pe Cairo. Războiul a durat până în
1802 când s-a semnat pacea de la Amiens care recunoștea suveranitatea sultanului
asupra Egiptului și proclama renunțarea Franței la protectoratul asupra Insulelor
Ionice. După o pauză de trei ani, prestigiul Franței devenea din nou dominant la
Istanbul. Selim l-a recunoscut pe Napoleon ca împărat printr-un edict imperial
acordându-i titlul de Padișah și trimițând în Franța un ambasador extraordinar.
Confruntat cu presiuni militare din partea Angliei și a Rusiei, amenințat de revolte ale
ienicerilor în Istanbul (susținuți de reacționarii din Divan și din rândul ulemalelor),
Selim a fost însă nevoit să suspende reformele Noii Ordini. A fost în cele din urmă ucis
în urma precipitării evenimentelor din Istanbul care îi premeditaseră abdicarea sub
acuzația că vroia să distrugă corpul de ieniceri (”adevărați apărători ai legii și ai
profeților”) prin introducerea în rândul musulmanilor a unor obiceiuri aparținând
necredincioșilor. Cu toate că reformele sale au fost abrogate, el a dat un puternic avânt
mișcării reformatoare. Ea a pătruns tot mai adânc în fortăreața Islamului, lărgindu-și
aria de cuprindere în secolul al XIX-lea. Pe un teren nefamiliar, Revoluția Franceză a
ajuns în cele din urmă să influențeze ideea de Libertate, o concepție legalistă sub Islam,
dar care în timp se va dezvolta și în sens politic; ideea de Egalitate, care a avut inițial
puțină relevanță într-o societate cu tradiție caritabilă puternică, bine ancorată în Islam și
fără extreme inacceptabile de bogăție sau privilegii sociale; ideea de Fraternitate, care
avea să îmbrace forma naționalității în Imperiul Otoman cu minoritățile lui creștine, dar
și în lumea musulmană ca întreg6.

6
Lord Kinross, Istoria Imperiului Otoman. Mărirea și decăderea Imperiului Turc, traducere de Diana
Morărașu, București, Orizonturi, 2019, p. 345-362.
În Spania catolică s-au implementat două reforme constituționale în primele decenii din
secolul al XIX-lea. Țara servise ca un fel de laborator al liberalismului. O prăpastie
evidentă se crease între exaltados (radicaliștii extremi) și apostolicos (monarhiștii
susținuți de Biserică). Constituțiile liberale erau abrogate cu frecvența cu care erau
adoptate (șapte constituții adoptate în mai puțin de 50 de ani). Inițial constituționaliștii
din Spania au căutat să prevină intercalarea oricăror influențe franceze. Au proclamat
solemn că, aparent, constituționalismul spaniol se inspira din trecutul medieval
dominat de dogma Bisericii și filosofia lui Toma d'Aquino. Primul model constituțional
spaniol (implementat în perioada 1810-1814, Constituția de la Cadiz) avea însă ca sursă
de inspirație principii consacrate de Revoluție în Franța. Prevederile ei erau printre cele
mai liberale ale timpului: suveranitatea națională, separația puterilor, libertatea presei,
monarhia constituțională, sistemul parlamentar, etc. Augustin de Castro, un călugăr de
la Escorial, o considera o copie scandaloasă a constituției din Franța (1791).
Experimentul liberal n-a durat prea mult. Ferdinand al VII-lea a abrogat constituția în
1814, proclamând revenirea la absolutism. Cu toate acestea, mirajul constituțiilor a
triumfat. Până în 1820, se scriseseră cel puțin șaizeci de constituții numai în Europa;
alte optzeci aveau să fie scrise până la 1850, însă foarte puține dintre acestea au rezistat7.
Și în Italia s-a crezut că bagajul ideologic al Revoluției Franceze a influențat mișcarea de
emancipare națională (il Risorgimento)8, cu toate că atât Mazzini cât și Gioberti, doi
dintre ”titanii” naționalismului italian, găsiseră argumente opuse. Pentru Mazzini9,
Revoluția anilor 1789-1791 reprezenta mai curând un protest negativ al colectivității (o
mișcare îndreptată împotriva abuzurilor monarhiei). Revoluția nu putea servi ca model
dezvoltării unei mișcări naționale, fiindcă ținea să afirme libertăți individuale și nu
solidarități colective. Înainte de 1848 Gioberti identificase un model federalist de
afirmare a unității statale. Italia, un stat federal, condus de papă, cu o identitate
națională ancorată în catolicism. După 1848, odată cu înfrângerea Revoluției, Gioberti,
împreună cu Daniele Manin, abandonau modelul federalist fiindcă observaseră că
încuraja regionalismul. Ei îmbrățișau un nou concept al unității statale clădită în jurul

7
Jill Lepore, Aceste adevăruri. O istorie a statelor Unite, traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu,
București, Trei, 2022, p. 270.
8
Denumirea de il Risorgimento (”Renașterea”) provine de la un ziar înființat în 1847 la Torino de către
contele Camillo di Cavour (1810-1861), prim-ministrul Sardiniei. Originile acestei mișcări trebuie
căutate în societățile secrete care luptau penntru independență (faimoasa Carbonerie) dând tonul unor
revolta eșuate la Napoli (1820), Torino (1821) și Roma (1830). Profilul lor militant amintea de activitatea
vechilor cluburi revoluționare de la finele veacului al XVIII-lea.
9
Giuseppe Mazzini (1805-1872), revoluționar și profet național a înființat în 1830 organizația Giovane
Italia (Tânăra Italie), a petrecut mult timp în exil, dar a creat o ideologie națională, care i-a ridicat din
letargie pe compatrioți. ” O națiune -afirma Mazzini- este universalitatea cetățenilor care vorbesc aceeași
limbă”. Tot el este autorul sloganului ”Italia fará da sé” (Italia se va face de la sine) care a eșuat, în cele
din urmă, pe fundalul revoluțiilor de la 1848.
monarhiei (dinastia de Savoya) și, în cazul unui eșec, imaginau noul stat în forma unei
republici democratice, care apropia construcția națională de modelul Revoluției
Franceze10.
Republicanismul a reprezentat probabil cea mai controversată moștenire ideologică a
Revoluției Franceze în cultura politică modernă. Ascensiunea Republicii s-a produs în
Franța pe fondul abolirii instituției monarhice. A rezultat o istorie ezitantă de regimuri
conservatoare și liberale, propunând guverne alternative, presărate cu izbucniri
revoluționare violente. Cu toate acestea, durata de viață a experimentului republican nu
a fost neapărat una scurtă. Prima Republică franceză a durat 12 ani. Din 1792 până la
1804. În acest interval de timp, Franța a exportat republicanismul la scară europeană
prin intermediul armatelor revoluționare. O suită de republici clientelare au servit
geopoliticii franceze din perioada Directoratului: La jumătatea anului 1795 Franța a
creat ”Republica Batavă” cu sprijinul iacobinilor locali după ce în luna ianuarie
ocupase Amsterdamul. În Italia, armatele revoluționare (conduse din 1796 de
remarcabilul tânăr general Napoleon Bonaparte) au creat structuri politice republicane
răspândite până în tocul Peninsulei: Republica Cispadană (1796); Republica Cisalpină și
Republica Ligurică (1797); Republica Romană (1798); Republica Parthenopeană (1799).
În luna martie 1798 și Elveția a fost ocupată și reorganizată sub numele de ”Republica
Helvetică”11. După epoca lui Napoleon au urmat în Franța anii restaurației și monarhia
din iulie, când eticheta republicană echivala cu excluderea din treburile publice12. Doar
două republici au mai însoțit istoria Franței în secolul al XIX-lea: a doua republică
(1848-1852) și cea de a treia, a cărei istorie glorioasă începuse în 1870 și se încheia cu
ocuparea Franței de către trupele lui Hitler în 1940. În Marea Britanie, Monarhia a
continuat să domnească după legile și cutumele instituite la finele secolului XVII.
Aproape că Revoluția Franceză nu s-ar fi petrecut! În Regatul Unit au existat puține
afinități republicane, iar istoria nu consemnează o mișcare consistentă pentru abolirea
monarhiei și votarea unei noi constituții. Anul 1848, Anul Revoluțiilor, a produs un
reviriment al spiritului republican în Europa. Au fost proclamate republici
independente în Veneția și Roma. Simple iluzii spulberate de marșurile triumfale ale
generalului Radetzky. O singură monarhie a fost răsturnată în Europa. În Franța
Ludovic-Napoleon s-a proclamat președinte, dar numai pentru a submina instituțiile
republicane care îl aduseseră la putere. După numai trei ani, francezii aveau din nou în
frunte un împărat autoritar. Modelul republican n-a pătruns prea adânc în spiritul unei

10
The Impact of the French Revolution on European Consciousness, edited by H. T. Mason and W.
Doyle, Alan Sutton Publishing INC Wolfeboro, New hampshire, USA, 1989.
11
Brendan Simms, Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, traducere de Lucia
Popovici, Iași, Polirom, 2015, p. 130.
12
Restaurarea Bourbonilor și a lui Ludovic XVIII (1815-1824), apoi a lui Carol X (1824-1830), a fost
anulată de Revoluția din iulie 1830. Monarhia din iulie a lui Ludovic-Filip a fost înlăturată de revoluția
din 23 februarie 1848.
Europe preponderent monarhice. Așa se face că din cele 23 de state, câte număra
Europa în 1916, doar trei erau republici (Franța, San Marino și Elveția). Există însă și o
excepție care validează filonul unei tradiții politice republicane premergătoare Marelui
Război. Cazul american. Statele Unite ale Americii s-au afirmat în istoria secolul al XIX-
lea în structurile unui federalism republican. Păstrarea formei republicane de
guvernământ s-a relizat cu prețul încredințării puterii executive în mâna unui
președinte ales prin voința națiunii. Președintele american funcționa asemeni unui
magistrat ales. Puterile lui nu erau însă discreționare. Senatul îi supraveghea relațiile cu
puterile străine, delegările în funcții publice. Republicanismul american nu apare ca
fiind prezidențial în secolul al XIX-lea. Mai curând descoperim o republică
parlamentară. Legiuitorii americani creaseră o putere executivă care depindea de
majorități parlamentare, dar era suficient de puternică pentru a acționa liber în sfera
competențelor ei. Modelul nu s-a propagat în Europa, fiindcă numai trăsăturile istorice
ale societății americane făceau posibilă practica democrației și răspândirea ei în toate
segmentele spectrului social (Toqueville, Despre democrație în America, Humanitas,
București, 2017).

Bibliografie
René Rémond, Introduction á l'histoire de notre temps, vol. II. Le XIX-e siécle 1815-1914,
Paris 1974.
Alexis de Toqueville, Vechiul Regim şi Revoluţia, traducere din limba franceză şi note de
Cristian Preda, Bucureşti, Editura Nemira, 2000.
Francoise Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Traducere de Mircea Vasilescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
Alexandru Zub, La sfârşit de ciclu. Despre impactul revoluţiei franceze, Iaşi, Editura
Institutului European, 1994.

Modernitatea târzie: demografia și reperele vieții economice

Populația lumii și sporul natural

Migrația globală: cauze și consecințe
Resursele naturale, industrializarea și transferul de tehnologie
Circulația banilor și comerțul internațional
Exportul de capital. Creditori și debitori - investițiile strategice

Secolul al XVIII-lea a fost martorul unui avânt al progresului european fără precedent în
întreaga istorie. Propulsați de motoare cu aburi, susținuți de o impresionantă putere de
foc, incitați de concurența pentru piețele externe și ajutați de supremația mărilor
europenii au devenit de neoprit. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea o mare parte a
lumii fusese colonizată iar cele mai mari imperii care scăpaseră de stăpânirea
europenilor (Imperiile Otoman și Quing în China) începuseră să se clatine. În 1900
trăiau pe planetă aproximativ 1,6 miliarde de oameni. Dintre aceștia circa 280 de
milioane populau Europa de Vest și Europa Centrală, iar națiunile din acest spațiu
geografic guvernau peste cel puțin 425 de milioane de oameni din coloniile lor. Din cei
280 de milioane de europeni, doar o mică elită deținea frâiele puterii. Până în secolul
XX, majoritatea europenilor trăiau în sărăcie, lucrau în condiții periculoase, nu aveau
aproape nici un drept politic și riscau să fie închiși sau uciși dacă cereau o viață mai
bună. După cum ironic consemna Charles Dickens în 1859: ”Erau cele mai bune
vremuri, erau cele mai rele vremuri”13.

Populația lumii și sporul natural

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea populaţia lumii a cunoscut creşteri importante. În
termeni statistici populația continentului înregistrează o creștere semnificativă de la
circa 150 de milioane în 1800 la peste 400 de milioane în 1914. Rata accelerată a creșterii
demografice era de peste două ori mai mare decât în ultimele trei secole luate la un loc.
Dinamica demografiei europene s-a sprijinit pe date statistice oficiale. Suedia efectuase
un recensământ general al populației încă din 1686. Exemplul a fost urmat de alte state
europene: Franța și Marea Britanie (1801), Italia (1861), Rusia (1897). În Europa sporul
demografic, cu anumite excepţii (Franţa sau Irlanda), a fost relativ constant. În Irlanda
au existat circumstanţe deosebite ale stagnării și depopulării. Populaţia a scăzut, în
intervalul 1830-1878, în proporţii dramatice. Faptul s-ar putea explica prin efectele
foametei provocată de boala cartofului14. Franţa reprezintă un caz special. În perioada
1830-1850 se poate observa doar o tendinţă restrânsă de creştere demografică în
comparaţie cu celelalte puteri europene. Această evoluţie s-a menţinut până la finele
deceniului șapte, când populaţia Franţei a crescut de la aproximativ 32 de milioane la 37
milioane de locuitori. Dacă în Franţa se realizau sporuri demografice de până la 5
milioane locuitori într-un interval de 20 de ani, în alte state europene, precum Germania
sau Marea Britanie, creşterea numărului de locuitori pentru aceeaşi perioadă se situa
undeva între 11 sau 17 milioane. Excedentul redus de populaţie în Franța se datora
frecvenţei slabe a naşterilor. Într-o familie obişnuită de francezi nu se năşteau decât
rareori mai mult de doi copii. Este, de asemenea, posibil ca şi legislaţia în privinţa
extinderii egalităţii drepturilor patrimoniale pentru toţi moştenitorii legitimi să fi
contribuit la perpetuarea acestei situaţii.

13
Jonathan Holstag, O istorie politică a lumii. Trei mii de ani de război și pace, traducere de Manuela
Bulat, București, Editura Kronika, 2021, pp. 404-405.
14
Între 1845 și 1849, Irlanda a suferit unul dintre cele mai mari dezastre naturale ale Europei moderne.
Foametea irlandeză a cartofului a provocat 1 milion de morți și a dus la emigrarea altui milion de oameni
(preponderent către SUA), ceea ce a redus populația insulei la numai 8,2 milioane locuitori (1845).
Revolutia demografică pe care Europa o cunoscuse, începând de la jumătatea secolului
al XVIII-lea, se explică printr-o succesiune de cauze obiective. Mai întâi, reducerea
cazurilor de înfometare, ca urmare a îmbunătăţirii ofertei alimentare (revoluția agricolă)
şi a progreselor medicinei moderne. Cu ajutorul medicinei, rata mortalității s-a
înjumătățit (rămâne suficient de ridicată însă mortalitatea infantilă) de la 40 la 20/1000
de locuitori. Aceste argumente n-au convins întotdeauna contemporanii să empatizeze
cu progresul științei. Asceticul Gandhi disprețuia ”armata de doctori” ai civilizației
occidentale. Dar pentru milioane de oameni a căror viață fusese prelungită prin
”miracolele” medicinei moderne, efectele pozitive apăreau vizibile. Anumite maladii,
temute în trecut, (cazul ciumei, care decimase populaţia Europei) au devenit cu timpul
vindecabile. Medicii aveau însă de luptat și împotriva altora mai noi cu efecte la fel de
dăunătoare (varicela, pojarul, gripa, tifosul, tuberculoza). În jurul anului 1830, holera,
pe atunci o maladie nouă provenind din Asia, lovea crunt în Europa. Numai în Franţa
flagelul a reuşit să răpună într-un singur an (1832) 103. 000 vieţi omeneşti. La începutul
Marelui Război holera și febra tifoidă aveau să fie eradicate din Europa. Lumea se
confruntă însă atunci cu cea mai dezastruoasă epidemie de gripă din istorie. Este vorba
despre gripa din 1918 cunoscută și sub numele de ”gripa spaniolă”. Denumirea nu
reflectă o relație privilegiată cu regiunea Peninsulei Iberice. Așa i s-a spus din motive
obscure (Spania fiind țară neutră în război permitea publicarea unor materiale despre
acest subiect care nu erau interzise de practicarea cenzurii în statele beligerante), dar
esențial rămâne faptul că ea s-a manifestat până la finele lui 1919 pe întregul glob
pământesc, făcând peste 20 de milioane de victime, de două ori mai multe decât Primul
Război Mondial !15
Beneficiile serviciilor medicale se măsoară însă analizând statisticile într-un interval mai
lung de timp. Dacă în 1800 speranța globală medie de viață se situa în jurul vârstei de
28,5 ani, după două secole (2001) ea a crescut la 66,6 ani. Speranța de viață în Europa de
Vest a crescut între anii 1790-1890, precedând apariția antibioticelor, a insecticidelor, a
vaccinurilor. Explicația o găsim și în impunerea măsurilor de igienă publică. Desigur,
nu pot fi trecute cu vederea anumite descoperiri epocale, precum vaccinul împotriva
variolei, chinina împotriva malariei, proiectarea și construcţia sistemelor de canalizare
în marile orașe. Alături de ele mai aflăm şi alte argumente: societatea industrială și
urbanizarea extinsă16.

15
Lucian Boia, scurtă istorie a dezastrelor naturale. Epidemii, cutremure și dereglări climatice;
bucureștiu, Humanitas, 2020, p. 33.
16
În anul 1800, șapte din cele mai mari orașe ale lumii erau asiatice, iar Beijingul era mai mare decât
Londra. În 1900, ca efect al industrializării, doar unul din primele zece orașe ale lumii mai rămâne
asiatic. Restul erau europene. Dezvoltarea orașelor a fost spectaculoasă: în 1914 Europa avea deja câteva
orașe mari care însumau chiar peste 12 milioane de locuitori (Londra, Paris, Berlin, Viena, Berlin, St.
Petersburg).
Fenomenul industrializării a influenţat demografia Europei Occidentale şi a oferit
soluţii la o multitudine de probleme sociale (aglomerarea zonelor rurale și agricultura
intensivă, distrugerea fertilităţii solului, etc). El nu s-a manifestat pretutindeni cu
aceeaşi intensitate. Nordul Angliei, Belgia, Alsacia, Renania – Westfalia, Saxonia,
Silezia, Boemia rămâneau cele mai puternic industrializate regiuni ale Europei. Mai
mult de jumătate din populaţia Franţei şi a Austriei Habsburgice în 1850 lucra însă în
agricultură, iar sporul demografic s-a dovedit la fel de consistent în regiuni
preponderent rurale( Europa de Sud -Est ; China modernă) 17. Deși revoluția industrială
crescuse evident calitatea vieții pe termen mediu, pe termen scurt ea atrăsese critici
severe. Thomas Carlyle, autor satiric scoțian, publicase un eseu intitulat Trecut și prezent
unde amintea despre ”relația banilor”, o sintagmă folosită intens și de către Marx și
Engels în faimosul Manifest Comunist publicat în ajunul revoluțiilor din 1848 18. Creşterea
demografică nu a produs numai entuziasm, în ciuda faptului că aproape două secole
oamenii de stat și economiștii europeni fuseseră de acord că o populație în creștere
reprezenta un semn de prosperitate. În cartea intitulată Essay on the Principle of
Population, publicată prima dată în 1798 și revizuită în 1803, Thomas Robert Malthus, un
cleric britanic, evidenţia o tendinţă de creştere a populaţiei în progresie geometrică şi o
tendinţă de multiplicare a resurselor în progresie aritmetică. Scenariul lui Malthus
devenise apocaliptic. Populaţia planetei s-ar fi dublat la fiecare 25 de ani, în timp ce
diminuarea resurselor ar fi condus la foamete, boli şi războaie. Ipotezele lui Malthus nu
stăteau departe de adevăr, dar avertismentul părea totuși departe de a genera o criză
mondială. Suprapopularea planetei ar fi creat presiuni suplimentare la adresa
guvernelor, care ar fi trebuit să facă faţă unor grave tensiuni sociale şi să caute soluţii
pentru a combate sărăcia. Cartea lui Malthus avea să devină cea mai influentă lucrare
scrisă vreodată pe marginea acestui subiect. Oamenii au devenit conștienți că populația
planetei creștea într-o proporție cum nu se mai văzuse niciodată până atunci. Profețiile
lui Malthus au fost însă date uitării odată cu trecerea timpului. Dezastrele pe care el le
anticipase nu s-au mai produs. În secolul al XIX-lea au avut loc numai două calamități
demografice la nivelul Europei; Irlanda și Rusia au fost devastate de foamete și, cu toate
că multe alte regiuni au traversat perioade nefaste în producția agricolă, astfel de
dezastre s-au împuținat. Lipsurile au fost treptat îndepărtate din țările prospere și
faptul s-a datorat revoluționării producerii alimentelor de larg consum. Apoi, Europa s-
a mai bucurat și de două lungi perioade de pace; una din 1815 și până în 1848, alta 1871
și până în 191419.

17
Heinz Duchhardt und Franz Knipping (hrsg-), Handbuch der Geschichte der Internationalen
Beziehungen, Band 6, Winfried Baumgart, Europäisches Konzert und nationale Bewegung.
Internationale Beziehungen 1830 – 1878, Ferdinand Schöningh, Wien, Zürich, München, 1999, pp. 3-
15.
18
Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul, Iași, Polirom, 2014, pp. 303-305.
19
J. M. Roberts, Istoria lumii din preistorie până în prezent, Iași, Polirom, 2018, pp. 585-589.
Migrația globală: cauze și consecințe
Migraţiile au reprezentat un fenomen istoric de amploare, cu consecinţe internaţionale
care pot fi observate până în timpurile noastre. Dacă la începuturile epocii moderne
cauza majoră a emigraţiei o reprezentau fie constrângerile politice, fie conflictele
religioase (situaţia hughenoţilor, menoniţilor, puritanilor, s.a.), începând din secolul XIX
principala cauză ține de viața economică și starea socială. Resursele economice ale
Europei deveniseră limitate şi puteau acoperi doar cu greutate necesităţile unei
populaţii în creştere numerică. Statistic s-a estimat că între anii 1821-1932 au emigrat
peste 60 de milioane de oameni preponderent din Europa către celelalte continente.
Principalul val emigraţionist din timpurile moderne a pornit din Europa către Lumea
Nouă. Irlanda şi Portugalia au fost ţări în care populaţia s-a înjumătăţit până în 1914. În
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, valul emigraţionist a lovit mai puternic în
regiunile sudice și răsăritene ale Europei. Statele Unite ale Americii reprezentau
principala destinaţie de emigraţie a celor mai mulţi europeni. În deceniile scurse după
Revoluţia Franceză, fluxul de populaţie europeană spre America de Nord nu a fost
semnificativ. Dar situaţia s-a modificat în scurt timp. Începând din 1820 şi până la
războiul de secesiune, numărul imigranţilor europeni în Statele Unite a crescut
constant. Ulterior au mai apărut alte două perioade de vârf ale emigraţiei către America.
Prima a durat, cu aproximaţie, până în 1890, iar cea de a doua până la izbucnirea
Marelui Război, în 1914. În total, estimăm că în secolul al XIX-lea au migrat către Statele
Unite ale Americii peste 32 de milioane de oameni (în jurul a 200.000 persoane anual).
Motivaţiile emigrării erau diverse: anii de foamete în Irlanda; revoluţiile din Europa
Centrală, descoperirea aurului în California, etc. Politica a contribuit și ea uneori la
acest flux al emigrărilor atât înainte cât și după 1848. Populația în creștere din Europa a
exercitat presiuni asupra sistemului economic. Fermierii europeni au fost amenințați de
concurența celor de peste Atlantic. Pentru prima data în istoria lumii existau
oportunități de a reîncepe o viață nouă în noile ținuturi din afara Europei. Era nevoie în
Americi de forță de muncă, într-un moment în care transportul maritim se ieftinise și se
îmbunătățise considerabil siguranța. Vaporul și călea ferată au schimbat împreună
istoria demografică. Aceste îmbunătățiri au permis o mobilitate locală mai mare, astfel
încât migrațiile temporare ale forței de muncă și deplasările pe cuprinsul continentelor
au devenit mai simple. Lumea devenise mai mică și evoluția istorică se accelera.
Facilitarea deplasării nu a ușurat numai migrația europenilor. Numărul chinezilor și
japonezilor care se stabileau pe coastele nord-americane ale Pacificului era deja
semnificativ mai mare în jurul anului 190020.
Principalele regiuni europene de unde proveneau emigranţii dornici să se stabilească în
Statele Unite erau Germania, Marea Britanie, Norvegia, Franţa. Nu puţini au fost

20
Ibidem, p. 663-664.
europenii care s-au stabilit şi în America Latină. Aici, Brazilia şi Argentina reprezentau
principalele destinaţii căutate. Un adevărat paradis al emigraţiei au devenit Australia,
Noua Zeelandă, Algeria (pentru unii dintre francezi). Tunisia, Egiptul, Colonia Capului
stimulau și ele imaginaţia multor aventurieri englezi. Un număr redus de emigranţi
europeni a luat şi drumul Asiei. Aici, cei mai mulţi europeni, stabiliţi preponderent în
colonii, erau de obicei funcţionari în administraţie, misionari, negustori și soldaţi. Asia a
furnizat însă un număr impresionant de emigranţi (mai ales India şi China până la
sfârşitul secolului al XIX-lea) Statelor Unite. Prezenţa lor s-a mai dovedit remarcabilă în
Cuba, Africa de Sud sau în America de Sud. Datorită numărului ridicat de străini şi
tendinţei acestora de a-şi vinde ieftin forţa de muncă, statele primitoare au adoptat
anumite restricţii, care au generat tensiuni sociale. După ce autorităţile americane au
restricţionat emigrația, prin adoptarea unor reglementări severe începând din 1882
(Chinese Exclusion Act), cîţiva ani mai târziu, cu ocazia Expoziţiei Universale de la
Paris, Ministerul Francez al Comerţului, Industriei şi Coloniilor organiza o conferinţă
internaţională despre intervenţia statului modern în controlul migraţiei internaţionale.
Conferinţa, la care au participat oficialităţi şi jurnalişti din Europa, dar şi experți din
Statele Unite ale Americii, a adoptat două rezoluţii, din care reiese, surprinzător, că
migraţia reprezenta un fenomen benefic pentru progresele lumii moderne, iar statul nu
ar trebui să intervină direct în limitarea fenomenului. De aici poate impresia exagerată,
conform căreia sentimentul prevalent al statelor europene faţă de fenomenul
migraţionist, cel puţin în veacul al XIX-lea, ar fi fot unul al toleranţei . În unele cazuri,
imigranţii au creat grupuri de presiune la adresa autorităţilor, pentru a le determina să
adopte o anumită conduită în politica externă. Anglofobia existentă în societatea
americană la începutul secolului al XIX-lea devenise un fenomen cu totul izolat la finele
aceluiași veac. Din căsătorii mixte, între personalităţi ale politicii americane şi
reprezentanţi ai aristocraţiei britanice proveneau, în preziua Marelui Război, câţiva
dintre factorii politici importanţi în ambele ţări: preşedintele Woodrow Wilson, Lordul
Amiralităţii Britanice Winston Churchill. Comunitatea germană din Statele Unite ale
Americii, disciplinată şi prosperă, a militat și ea pentru menținerea neutralității față de
războiul european, dar a eşuat fiindcă nu beneficia de suport popular consistent.
Un caz special: migrația evreilor. Fenomenul a început să capete proporții după 1773,
odată cu împărțirile Poloniei. Evreii din Vestul Poloniei, Posen, Danzig, au devenit
cetățeni ai Prusiei, liberi să călătorească fără restricții la Berlin, Breslau și în alte orașe
germane. Evreii din Galiția au devenit supuși austrieci și au început să se mute în alte
provincii habsburgice. Evreii din Lituania și din Estul Poloniei s-au trezit supuși ai
Imperiului Rusiei, unde prin lege li se cerea să locuiască în colonii. Legea a fost însă
repede încălcată astfel că importante comunități evreiești au apărut în marile orașe
rusești (St. Petersburg, Moscova, Kiev, Odessa). În a doua jumătate a secolului XIX au
sporit considerabil intensitatea și dimensiunea emigrației evreiești. Populația evreiască
a Europei a crescut de la aproape două milioane în 1800 la nouă milioane în 1900.
Principalul factor al emigrației evreiești a fost persecuția autorităților (uneori teama de
persecuții). Țarul Alexandru al III-lea a solicitat guvernului din Rusia să aplice Legile
Coloniei. După asasinarea lui Alexandru al II-lea, autoritățile ruse au făcut puține
lucruri pentru ca evreii (mai cu seamă în marile orașe) să nu devină țapi ispășitori. Au
urmat pogromuri (razii; linșaj) care au făcut victime. Sute de mii de evrei au părăsit
Rusia pentru totdeauna, îndreptându-se spre Europa de Vest și SUA. Emigrația
evreiască a fost susținută și de disponibilitatea acordării drepturilor civile într-un cerc
mai extins al statelor europene. Franța își arătase disponibilitatea încă din 1791 (o lege
adoptată de Convenție garanta cetățenie tuturor celor care depuneau jurământul de
credință). Împământenirea în baza cererii individuale a devenit metoda agreată în
detrimentul acordării drepturilor colective. La nivel global, evreii reprezentau numai
0,2 % din populația lumii. Contribuția lor în diverse domenii ale științei și artei a fost
însă tot timpul impresionantă: evreii au câștigat 22% din toate premiile Nobel; 20% din
medaliile Fields pentru matematică și 67 % din medaliile John Clarke Bates pentru
economiștii mai tineri de 40 de ani. Tot evreii au câștigat 38% din premiile Oscar
pentru cel mai bun regizor; 20 % din premiile Pulitzer pentru non-ficțiune și 13% din
premiile Grammy pentru întreaga carieră.

Resursele naturale, industrializarea și transferul de tehnologie

În perioada cuprinsă între anii 1750 și 2000 s-a format o adevărată arenă globală.
Niciodată continentele lumii nu mai fuseseră atât de interconectate – nu doar prin
vapoare, trenuri și avioane, ci prin comerț, schimburi de capital, călătorii ale indivizilor,
interacțiuni culturale și diplomație. Cauza fundamentală a acestei transformări a fost
Revoluția industrială.
Transformări epocale în domeniul inovaţiilor tehnice, cu impact asupra economiei şi
societăţii, s-au evidențiat în Marea Britanie încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea,
iar în Europa continentală ele au ajuns în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Creşterea economică aferentă acestei perioade a cunoscut mai multe cicluri. Departe de
a fi liniară, ea s-a caracterizat şi prin perioade de stagnare sau recesiune 21. La scară
europeană, exploatarea resurselor subsolului a depins de extinderea industrializării.
Până la începutul secolului XX, în afara Europei, cu excepţia Statelor Unite şi a Japoniei,
fenomenul nu acaparase semnificativ și alte continente. Dar nici în Europa nu joacă
pretutindeni același rol. Anglia a fost numită în secolul al XIX-lea „atelierul lumii”. Aici
trebuie căutate începuturile industrializării susținută de implementarea noilor
tehnologii. Mai multe inovaţii tehnice ( războiul mecanic de ţesut inventat de Richard

21
Creșterea economică nu a urmat o linie ascendentă constantă. Creșteri uriașe au alternat cu prăbușiri
bruște. Primul deceniu de după 1815 a fost martor al recesiunii la nivel european. Alte perioade de
recesiune au urmat după 1848 și 1871. Dacă în trecut crizele economice erau provocate de foamete și
boli, în modernitatea târzie ele erau produsul supraproducției, fluctuațiilor piețelor de mărfuri sau al
eșecului monetar.
Arkwright în 1769; maşina cu aburi realizată de James Watt în 1766 ), resursele naturale
din colonii, apariția primelor segmente de cale ferată și extinderea rutelor de navigație
maritimă au dat impuls comerţului extern şi au creat premisele necesare creşterii
economice. Poate nu a fost întâmplător că în Europa continentală, Belgia a fost ţara care
a urmat cel mai fidel modelul dezvoltării economice din Anglia. Ea a fost prima
economie interesată să asimileze tehnologii revoluționare furnizate producătorii din
Anglia. În statele germane, începuturile industrializării se pot localiza în intervalul
1830-1840. Principalele centre de dezvoltare au fost regiunea Ruhr-ului, ţinutul Saar şi
Silezia Superioară, bogate în minereuri și cărbuni. Pînă în anii ΄ 50 ai secolului XIX,
statele germane au depins de importurile de utilaje din Marea Britanie. Nu peste mult
timp, Germania, unificată politic, avea să domine, în anumite sectoare, economic
continentul. În Rusia țaristă, impulsionarea creșterii economice a depins de revoluția
transporturilor și înnoirile tehnologice. Resursele naturale imense de care dispunea
Imperiul Rusiei Țariste nu puteau fi exploatate sistematic. După înfrângerea în
Războiul Crimeii, Rusia și-a reconsiderat prioritățile din economie. Iniţiativa
schimbărilor a aparţinut statului, care a demarat un program consistent de
modernizare, în special prin construcţia infrastructurii feroviare. Căile ferate
dobândiseră în imensitatea spaţiului rusesc și o importanţă strategică, dar proiectele de
infrastructură, pe lângă faptul că au stimulat angajarea unui volum important al forţei
de muncă, au necesitat anumite înnoiri tehnologice „importate” din Occident.
Economia Rusiei s-a axat în secolul XIX pe trei direcții majore: investiții în
infrastructură, exploatarea resurselor naturale (cărbuni, lemn, petrol) și exportul
cerealelor. Construcţia căilor ferate necesita finanţarea externă ( împrumuturi angajate
pe piețele internaționale), dar la final beneficiile erau importante, întrucât noua
infrastructură a stimulat exporturile Rusiei și câștigarea pieţelor externe. În cazul Rusiei,
un aport deosebit în privinţa industrializării l-a avut şi includerea în circuitul economic
a unor regiuni bogate în minereu de fier ( bazinul minier Krivoj – Rog) şi exploatarea
petrolului în regiunea Mării Caspice, mai ales către sfârşitul secolului al XIX-lea.
Rivală a Rusiei pentru supremația în Balcani, Austro-Ungaria ne dezvăluie o economie
intens polarizată. În vreme ce regiunile administrate de Austria sunt mai bogate în
resurse care stimulează industria extractivă și producția de bunuri manufacturate (cazul
Cisleitaniei), zonele administrate de Ungaria rămâneau dependente de sectorul agricol
slab tehnologizat. Ce efecte globale a produs industrializarea? Apariția unui nou
concept: putere economică. Puterea politică se măsura încă din secolul al XVIII-lea în
corelaţie cu potenţialul armatelor şi avuţia rezultată din acumulările economiei. În
veacul următor, acumulările economice indicau resursele potențiale de care națiunea se
putea folosi în instrumentarea politicii externe. Un bun prilej de ilustrare a acestui
potenţial economic l-au reprezentat expoziţiile universale. Ele reflectau progresele
tehnologice şi forța materială a marilor naţiuni. Organizarea lor oglindea însă și falii de
dezvoltare între statele Europei moderne. Exceptând Rusia și (parțial) Austro-Ungaria,
puterile sistemului european constituiau și motoarele dezvoltării economice globale.
Seria expoziţiilor universale s-a deschis în 1851 la Londra. Peste șase milioane de
britanici călătoriseră în marea metropolă cu prilejul acestui eveniment. Acolo au putut
vedea bunuri și artefacte din peste cincizeci de țări diferite și patruzeci de colonii din
toate colțurile globului. În preajma expoziției apăruseră restaurante pregătite să
hrănească mulțimile. Mulțimile puteau încerca preparate diferite din țări ca Franța,
Germania și Italia, ba chiar și un curry indian. Alexis Soyer, un celebru bucătar șef, a
deschis un simpozion al tuturor națiunilor, versiunea gastronomică a expoziției, unde
1500 de oameni se puteau așeza la o masă uriașă inspectând bucătăria unde se întreceau
în delicatese bucătari din diverse țări, chiar și din China. Pentru cei mai mulți vizitatori
era un prilej de a lua contact cu viața de pe alte meleaguri. Următoarea expoziţie
(Exposition Universelle) a fost organizată la Paris, în plină desfăşurare a războiului
Crimeii (1855). Vizitatorii au putut vedea nu numai produse manufacturate, ci și opera
de artă din mai toate țările europene. Era pentru prima data cand fusese reunită într-un
singur loc o asemenea colecție internatională de picturi moderne, prima data când
artiști în viață din numeroase țări aveau un loc unde puteau să se întâlnească și să-și
compare lucrările. La Palais de Beaux Arts publicul avea să descopere în patru ore mai
mult decât în cincisprezece ani de călătorii peste hotare. Criticul de artă Théophile
Thoré era de părere că acest schimb international dădea naștere unei ”școli europene”
de artă. Eprecia el că în locul sectelor naționale care dezbinau încă marea familie a
artiștilor, se va forma o școală europeană; apoi o școală universal, familiarizată cu
lumea, căreia nu-I va fi strain nimic din ceea ce este oimenesc22. Ulterior, supremaţia
economică a Angliei s-a ilustrat din nou, cu ocazia expoziţiei din 1862, găzduită tot la
Londra. Parisul a mai organizat o nouă expoziţie, în 186723, apoi, începând din 1873,
când expoziţia s-a desfăşurat la Viena, cercul acestor manifestări a devenit mai extins.
Cea de a şasea expoziţie universală s-a desfăşurat în 1876 la Philadelphia în Statele
Unite. Ea a reprezentat un bun prilej pentru ilustrarea progreselor industriei americane
şi o oportunitate de a demonstra că noi centre de putere se afirmă în afara Europei. Cea
de a şaptea expoziţie a fost găzduită din nou de Paris, într-o atmosferă încărcată însă de
tensiunea raporturilor franco-germane. Expoziția s-a deschis în ziua de 1 mai 1878 și s-a
dovedit cea mai mare de acest gen de până atunci. Treisprezece milioane de oameni au
plătit pentru a o vizita, aproximativ jumătate de million venind de peste hotare
(Flaubert se plângea că prostituatele orașului aveau să fie epuizate). Existau două spații
expoziționale enorme, clădirea principală, pe Champ de Mars, și, conectat cu aceasta de
Pont d֙`Iena, pe celălalt mal al Senei, Palatul Trocadéro, ridicat special pentru marele

22
Orlando Figes, Europeenii. Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea,
traducere de Lucia Popovici, Iași Polirom, 2021, p. 192.
23
În anul 1867 la noua Exposition Univereselle de la Paris firma de turism britanică Thomas Cook i-a
adus pe britanici la eveniment contraunei sume modice (36 de șilingi). Între 9 și 11 milioane de oameni
din toată lumea și din Franța au venit la acest eveniment.
eveniment, într-un stil pe jumătate bizantin, jumătate maur. Printre noile invenții
expuse, vizitatorii puteau vedea o mașinărie de zbor din aluminiu construită de Félix
du Temple, telefonul lui Alexander Graham Bell și fonograful lui Thomas Edison,
primul mechanism capabil să înregistreze și să reproducă sunetul. Expoziția era
simbolul renașterii Franței după înfrângerea din 1871. Spre deosebire de precedenta
expoziție (1867) care adusese prestigiu Imperiului Francez, aceasta era percpută ca o
celebrare a poporului francez și a valorilor republicane – victorie simbolizată de Statuia
Libertății, darul Franței pentru Statele Unite, al cărei cap a fost dezvelit în grădinile
Palatului Trocadéro la 30 iunie. Friza de deasupra intrării principale înfășișa Franța
convocând națiunile lumii, Bulevardul Națiunilor din Champ de Mars era delimitat de
clădiri care reprezentau exemple tipice ale stilului architectural din mai toate țările din
Europa și câteva din Asia, America și Africa. Emile Zola remarca faptul că publicul
venise în căutarea distracției, că își dorea să descopere curiozități bizare, bazare și
cafenele tropicale, restaurante unde să poată degusta băuturi extraordinare și să asculte
muzică ciudată. Mulțimile erau într-adevăr atrase de exponatele chinezești, japoneze,
persane. Zola însuși a fost atât de cucerit de pavilionul norvegian încât la cumpărat, l-a
dezasamblat la sfârșitul expoziției și l-a reconstruit în grădina vilei sale somptuoase de
la Mèdan24.

Circulația banilor și comerțul internațional

Banii au reprezentat substanța vitală care a asigurat fluxul economiei mondiale. În
tranzacţiile comerciale, plățile din secolul XIX se orientau după rate de schimb care
reflectau echivalenţa în metal preţios dintre diferitele monede internaţionale. Unele țări
se ghidau după un standard de acoperire monetară în aur, altele după un standard în
argint. Uneori se utiliza și standardul bimetalic. În funcție de acoperirea masei
monetare în echivalentul rezervei de metal prețios (depozitată în trezoreriile băncilor
naționale) se stabilea valoarea propriu-zisă a banilor. De aici, numeroase probleme.
Toate indicând nevoia de creare a unui standard internațional uniform al valutelor
internaţionale, prin folosirea aurului, după caz a argintului, în unele cazuri şi a ambelor
metale, ca unităţi de referinţă. Ideea, deşi nu tocmai nouă25, a fost privită iniţial cu
entuziasm din mai multe motive. Mai întâi din dorinţa de a crea o nouă piaţă mondială
şi de a facilita libera circulaţie a bunurilor, a capitalului şi a forţei de muncă. Totodată
din necesitatea identificării unui limbaj comun în aprecierea valorii monedelor
internaţionale. Banii înlesnesc comunicarea şi interacţiunea dintre naţiuni, iar crearea
unei valute internaţionale ar fi generat mai multă transparenţă pe piaţă, ar fi simplificat
tranzacţiile monetare internaţionale. Apariţia unui standard valoric unic de referinţă în

24
Orlando Figes, Europenii. Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea,
traducere de Lucia Popovici, Iași Polirom, 2021, pp. 314-315.
25
Idealistic, proiectul este prezent în gândirea filozofică modernă cu valenţe spre utopism sau în
imaginaţia aşa-zişilor „făuritori” de imperii, indiferent de epocă istorică.
interiorul sistemului monetar internaţional echivala cu penalizarea activităţii
speculanţilor de valută, care, rămaşi fără o activitate profitabilă, ar fi fost nevoiţi să se
orienteze spre angajamente cu adevărat productive economic. Limbajul
internaţionalismului, cu argumentele solide desprinse din principiile liberalismului
economic, a fost însă puternic alterat de competiţia in slujba prestigiului național ( Cum
ar fi putut circula in Anglia „napoleonii” francezi în paralel cu lira britanică?)
Dezbaterea despre sistemului monetar internaţional a pornit de la aprecierea și
deprecierea unităţilor monetare metalice. La jumătatea secolului XIX, doar Marea
Britanie şi Portugalia păstraseră raportarea la standardul aur (acoperirea masei
monetare în echivalentul acestui metal prețios). Mult mai răspândit era în Europa
standardul bimetalic (aur şi argint). Adepţii creării sistemului monetar internaţional au
preluat iniţiativa, într-un moment în care majoritatea ţărilor cu standard monetar
bimetalic treceau printr-o perioadă de criză. Economistul francez Michael Chevalier a
sprijinit introducerea în Franţa, apoi pe continental european, a unor unităţi monetare
care cântăreau între 5 şi 10 grame aur. Oponenţii acestei măsuri au fost numeroşi şi
puternici. Dificultăţile păreau insurmontabile, iar publicul nepregătit să accepte noile
unităţi26. Chiar din timpul Congresului Internaţional de Statistică de la Berlin (1863),
chestiunea a revenit pe agenda discuţiilor internaţionale. Samuel Bulkley Ruggles, un
avocat american, delegat al Statelor Unite şi la expoziţia universală de la Paris din 1867,
a propus un model de sistem monetar dezbătut intens în anii ce au urmat. Acest sistem
se baza pe adoptarea standardului aur prin raportarea la moneda franceză ca unitate de
referinţă. Conţinutul în aur al lirei sterline britanice trebuia astfel redus, pentru ca
valoarea unei lire sterline să devină echivalentul a 5 dolari americani, a 10 florini
austrieci şi 25 de franci aur (monede de referință). Propunerea americanului Ruggles
cerea mai multor ţări europene sacrificii. Marea Britanie, în prima linie, urma să reducă
conţinutul în aur al lirei, Franţa să renunţe la standardul bimetalic. Congresul
Internaţional de Statistică a amânat decizia în această privinţă, cu recomandarea ca
diferitele guverne interesate să fie invitate la un alt congres, o reuniune special
organizată în această chestiune.
Entuziasmul identificării unui standard comun de referinţă pentru sistemul monetar
internaţional s-a temperat după schimbările politice majore ce au intervenit în Europa,
odată cu înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia lui Bismarck (1870). Logica influenţei
politice s-a modificat. După bătălia de la Sedan, Napoleon al III-lea, devenit un fel de
spiritus rector al mişcării pentru un sistem monetar internaţional, a dispărut practic de
pe scena marii politici. La capătul războiului franco-prusian, au scăzut dramatic şansele
ca statele europene să încheie între ele tratate bilaterale, în chestiuni sensibile precum
circulaţia monetară. Germania unificată a stabilit o nouă agendă a discuţiilor în

26
O încercare similară a fost introducerea coroanei germane din aur în cadrul Uniunii Vamale Germane,
după 1857, dar proiectul eşuase.
probleme monetare, a redefinit lista priorităţilor, la fel ca în chestiunile politicii. Schema
unificării monetare propusă de finanţiştii francezi nu mai reprezenta o alternativă
viabilă. Spiritul internaţionalismului european a fost puternic afectat. Către sfârşitul
secolului XIX, tendinţa vizibilă este aceea de naţionalizare a chestiunii monetare.
Niciuna dintre ţările care s-au angajat faţă de reforma monetară din deceniul al şaselea
nu mai avea vreun interes să-şi lege propria monedă naţională de vreun sistem monetar
internaţional. Iniţiativa germană de a introduce în circulaţie noua marcă, o monedă cu
trăsături caracteristice diferite de modelul francez, a îndepărtat definitiv Franţa din
poziţia de catalizator al problemelor monetare internaţionale. Ţările scandinave s-au
orientat către lumea germană ca sistem de referinţă monetară, iar Uniunea Monetară
Latină dominată de francezi a fost curând nevoită să urmeze directivele germane şi să
abolească standardul bimetalic.
De ce au eşuat eforturile în direcţia creării unui sistem monetar internaţional cu valori
unice de referinţă? Pe de o parte, pentru că nu a fost posibilă încredinţarea întregii
dezbateri unui grup de experţi responsabili de hotărârile adoptate. Pe de altă parte,
pentru că un sistem monetar internaţional presupunea crearea unor instrumente de
coordonare la nivel economic între ţări diferite, obiectiv de neatins în condiţiile
deteriorării climatului general al politicii internaţionale27. Nu în ultimul rând, pregătirea
unei convenţii destinată chestiunilor monetare între statele moderne era privită în chip
pesimist de criticii sistemului, care identificau în el un fel de substitut al sclaviei pentru
fiinţele umane.
Industrializarea, dezvoltarea reţelelor de transport şi inventarea telegrafului au stimulat
economiile naţionale în direcţia comerţului extern, care a cunoscut în lumea modernă o
ascensiune fără precedent în istorie. Dezvoltarea schimburilor comerciale a fost
influenţată de dinamica producţiei industriale în cel puţin două direcţii: necesitatea de a
procura mai multe bunuri a stimulat creşterea veniturilor necesare obţinerii lor, iar
nevoile suplimentare privind transportul mărfurilor au stimulat dezvoltarea noilor
tehnologii în domeniu. Perioada cea mai prolifică pentru schimburile comerciale în
evoluţia lumii moderne se plasează în cele două decenii de pace de dinaintea Primului
Război Mondial. În termeni valorici, se poate spune că volumul comerţului
internaţional s-a dublat în perioada cuprinsă între 1904 şi 1913. Cea mai mare parte din
volumul comerţului internaţional s-a desfăşurat între naţiunile puternic industrializate (
între 60% şi 75%).
La nivel doctrinar un impact deosebit, mai ales pentru stimularea liberului schimb, l-au
avut ideile lui Adam Smith din lucrarea The Wealth of Nations (1776). El demonstrase că
desfiinţarea numeroaselor restricţii în economie ar stimula competiţia şi acumularea de
27
Martin Geyer and Johannes Paulmann (editors), The Mechanics of Internationalism. Culture, Society
and Politics from the 1840 to the First World War, London, Oxford University Press, 2001, ( Chapter III,
Martin H. Geyer, One Language for the World. The Metric System, International Coinage, Gold
Standard and Rise of Internationalism, 1850-1900), pp. 35 - 92.
bogăţie. Concepţiile lui Adam Smith s-au putut aplica în guvernare abia peste 50 de
ani. După haosul creat în Europa de războaiele lui Napoleon, guvernele din Marea
Britanie au introdus numeroase măsuri restrictive. Cu timpul tot mai mulţi
întreprinzători au adresat Parlamentului petiţii, în care cereau eliminarea treptată a
taxelor ce stânjeneau libertatea comerţului. Către jumătatea secolului XIX, odată cu
promovarea unor legi speciale ( Corn Law, 1846, Navigation Act, 1849), însoţită de
adoptarea unor bugete orientate către liberul schimb, semnele schimbării păreau deja
evidente. În Europa, era liberului schimb a debutat prin semnarea tratatului comercial
dintre Franţa şi Marea Britanie, din anul 1860 28. Din punct de vedere economic, tratatul
nu aducea Franţei avantaje însemnate, pentru că economia ei era structurată pe politici
protecţioniste. El nu desfiinţa complet (diminua) volumul taxelor vamale în regimul
schimburilor comerciale. Franţa se angaja să elimine interdicţiile la import pentru
numeroase mărfuri provenite din Anglia şi stabilea un plafon al taxelor la cel mult 30%
din valoarea produsului. În schimb, britanicii acceptau să ridice interdicţia faţă de
importurile franceze, cu excepţia vinurilor. Tratatul Cobden – Chevalier dispunea şi de
clauza naţiunii celei mai favorizate29. Ea s-a aplicat efectiv în raporturile comerciale
dintre cele două puteri europene, odată cu semnarea unui nou tratat între Franţa şi
Uniunea Vamală Germană (Zollverein). Este vorba despre acordul Delbrück – De Clerq
din 1862, care liberaliza schimburile comerciale dintre Franţa şi statele germane. Anglia
şi Franţa au încheiat tratate comerciale cu majoritatea statelor europene 30. În scurt timp,
s-a format o reţea de acorduri comerciale, care a creat un imens spaţiu al liberului
schimb în interiorul continentului. Perioada de glorie a liberului schimb a fost însă una
de scurtă durată. Revenirea la argumentele protecţionismului31 s-a produs pe fondul

28
Din iniţiativa lui Gladstone şi Cobden, doi dintre promotorii cunoscuţi ai liberului schimb, la Paris s-au
purtat tratative secrete încă din 1859. Se cunoaşte astăzi că Napoleon al III-lea a acceptat semnarea
tratatului nu numai din motive economice, ci şi din raţiuni politice. Parafarea acestui document trebuie
asociată cu pretenţiile franceze faţă de anexarea Nisei şi Savoiei. Napoleon al III-lea dorea să înlăture
orice opoziţie din partea Angliei, oferind sprijin pentru semnarea unui tratat cu prevederi dintre cele mai
liberale. Deşi gestul său a fost criticat de anumite cercuri politice din Franţa, anexarea celor două
provincii a diminuat mult din patima contestărilor.
29
Cu ocazia semnării păcii de la Utrecht (1713), în anexa tratatului dintre Anglia şi Franţa ( în fond esenţa
păcii) a fost inclusă şi o înţelegere comercială. Ea a devenit emblematică pentru că amintea în premieră de
clauza naţiunii celei mai favorizate, prin care contractanţii se obligau să-şi acorde reciproc aceleaşi
avantaje ce decurgeau din alte documente similare încheiate cu terţe părţi. Această clauză a determinat
iniţial Parlamentul britanic să respingă documentul, astfel încât, abia în anul 1786, ea s-a putut aplica într-
o înţelegere internaţională, o dată cu semnarea unui tratat comercial cu Statele Unite ( Tratatul Eden).
30
Italia şi Franţa au semnat 27 de acorduri comerciale, Belgia 28, Germania 29, Austria şi Austro-Ungaria
21, Anglia 17.
31
Ele au fost formulate mai întâi de Alexander Hamilton în Statele Unite ale Americii. Politica economică
a unui stat depindea strâns de stadiul său general de dezvoltare. Libertatea comerţului avantaja ţările
puternic industrializate, nu şi pe acelea cu potenţial de industrializare. Economia acestora din urmă avea
nevoie de o perioadă de protecţie din partea statului, în faţa exporturilor străine. Producătorii autohtoni
trebuiau sprijiniţi să atingă un nivel de competitivitate şi maturitate cerut de piaţa internaţională.
crizei economice din 1873. Aceasta a fost prima criză economică majoră a societății
industriale și a cunoscut toate efectele secundare petrecându-se în același timp: căderea
bursei, șomaj în creștere, scădere a cererii, falimente, incertitudine și teamă
generalizate32. Importurile tot mai ieftine de cereale (ca urmare a reducerii drastice a
costurilor la transportul pe mare şi calea ferată) din Statele Unite, urmate de cele din
India, Rusia şi Estul Europei au ruinat practic producătorii occidentali, care au cerut
protecţie guvernelor. Rând pe rând ţările europene au introdus tarife vamale ridicate
pentru a-i proteja pe producătorii autohtoni (Franţa 1892; Germania 1902, Serbia şi
România în 1904). Se sfârșea astfel era liberului schimb care lăsa să se întrevadă
rivalitățile protecționismului.

Exportul de capital. Creditori și debitori - investițiile strategice

Afirmarea puterilor europene în lupta pentru supremaţie mondială nu s-ar fi realizat
fără aportul investiţiilor şi dinamica exportului de capital. În timpul războaielor
napoleoniene, Olanda era recunoscută drept principalul ”bancher” european. Această
poziţie nu și-a menţinut-o pentru mult timp. Marea Britanie, Franţa și Germania aveau
să domine curând pieţele de capital din Europa. Primele mari reţele de cale ferată de pe
continent s-au construit cu aportul capitalului britanic. Cu timpul, investiţiile britanice
s-au orientat tot mai mult către imperiul colonial, astfel că cele mai importante
plasamente de capital britanic au luat drumul Indiei. Cu sprijinul financiar asigurat de
creditorii britanici (peste 750 milioane de dolari americani până în anul 1869) s-au putut
construi acolo căi ferate, canale navigabile, fabrici şi şcoli, au apărut primele bănci şi
case de comerţ. O altă piaţă importantă a plasamentelor britanice de capital au devenit,
începând din 1830, dominioanele Australia şi Noua Zeelandă. În cazul Franţei, exportul
de capital s-a materializat ca o afacere preponderant privată. Capitalul francez s-a
orientat spre statele vecine, exceptând Germania. Francezii au finanţat parțial
construcţia Canalului de Suez dar şi datoria de stat a Turciei33. În Europa de Est au
finanţat construcţia căilor ferate în Rusia. Spre deosebire de britanici, în colonii au
investit mai puţin.
Plasamentele de capital au fost condiționate și de interese strategice. Statele europene s-
au implicat, cu titlu de excepție, într-o serie de proiecte majore (finanţarea Canalului de
Suez; împrumutul de subzistență acordat de băncile engleze guvernului Greciei în 1833,
etc). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, implicarea statelor europene în plasamente de
capital a devenit mai activă, întrucât interesele politice se puteau afirma cu mai multă
lejeritate susținute de condiţiile avantajoase ale creditării externe. Creditorii privați
(băncile) au încercat (uneori au reușit) să obțină sprijin guvernamental în recuperarea
32
Martin Kitchen, O istorie a Germaniei moderne. De la 1800 până în prezent, traducere și note de
Mugur Butuza, București, Humanitas, 2021, p.205
33
Interesul pentru investiţii în provinciile Imperiului Otoman a rămas constant până la primul război
mondial.
debitelor. Controlul datoriei externe s-a exercitat prin comisii mixte, dominate de
reprezentanţi ai guvernelor creditorilor externi. În acest fel s-a procedat în cazul
Tunisiei, în 1869, în situația Egiptului, în 1876, a Turciei, în 1880, sau a Greciei, în 1898.
Probabil însă că niciunde în lume crizele financiare n-au fost mai profunde decât în
Imperiul Otoman. Bugetele otomane erau mai mult niște aproximări și se construiau
pornind de la materialul brut oferit de rapoartele financiare provinciale, dar aceste
rapoarte conțineau informații care întotdeauna prezentau un tablou al cheltuielilor mai
mare decât al veniturilor. Deficitele bugetare se acopereau prin ordine scrise numite
havale, care însemnau de fapt împrumuturi forțate din partea structurilor inferioare ale
puterii cu o valoare reală supusă adesea negocierii. Existau de asemenea și bariere
permeabile între bugetul de stat și cel al palatului, precum și o absență cvasi totală a
constrângerilor în cheltuielile angajate de sultani. Printre aceștia, câțiva și-au construit o
faimă de veritabili cheltuitori. Atât Abdul-Medjid (1839-1861) cât și Abdul – Aziz (1861
– 1876) au fost recunoscuți pentru cheltuielile lor extravagante. Abdul-Aziz uimise
lumea în cursul călătoriei sale în Europa de Vest (prima făcută de un sultan otoman).
Palatul Dolmabahçe construit de-a lungul Bosforului ca înlocuitor al faimosului
Topkapi era un loc strălucitor pentru primirea monarhilor străini dar în același timp și
un edificiu foarte costisitor. În 1863 s-a înființat la Constantinopol o bancă centrală
otomană, numită Banca Imperială Otomană. Ea nu era însă o companie otomană ci un
consorțiu anglo-francez care administra conturile trezoreriei, colecta fondurile cu
capital de risc și deținea monopolul emiterii de bancnote cu acoperire în rezervele
valutare. Împrumuturile otomane au crescut vertiginos după războiul Crimeii.
Otomanii căutau finanțare ca să acopere cheltuielile sultanului într-o vreme când
investitorii europeni concurau pentru noi oportunități de investiție. După ce au
contractat sume uriașe pe piețele de capital externe, guvernele otomane s-au confruntat
cu consecințele nefaste ale crizei economice din 1873: piețele financiare s-au prăbușit în
toată Europa iar creditele s-au volatilizat peste noapte. În toamna anului 1873, după o
secetă îndelungată, recoltele de grâu au rămas sub așteptări. Peste 100.000 de oameni au
murit în acea iarnă de foame iar contractanții otomani ai creditelor nu și-au putut onora
plățile către stat. Având o nevoie acută de finanțare continuă, guvernul otoman a cedat
presiunii internaționale și a instituit o comisie bugetară sub autoritatea Băncii Imperiale
Otomane. S-au câștigat astfel timp și câteva noi împrumuturi (multe dintre ele destinate
unor cheltuieli militare)34. Datoriile s-au acumulat însă mai departe. La Congresul de la
Berlin, în domeniul financiar, Imperiul Otoman ajunsese la mâna Europei. Printr-un
protocol oficial, puterile europene au decretat stabilirea la Istanbul a unei comisii
financiare internaționale menită a satisface cerințele creditorilor. După pierderile
teritoriale în Europa, aceasta era o nouă perspectivă umilitoare de limitare a

Douglas A. Howard, O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainowski-Mihai și Adina

34

Avramescu, Iași, Polirom, 2021, pp. 322-323.

suveranității otomane. Pentru Abdul Hamid Comisia internațională constituia o nouă
lovitură dată mândriei turcești. Fără satisfacție el a emis în 1881 decretul Muharrem
prin care, în acord cu creditorii europeni, înființa un Consiliu al Datoriei Publice.
Alcătuit din otomani și reprezentanți străini, acesta trebuia să asigure reluarea liniei de
creditare. Suma datorată de turci era trecută în acte la jumătate din valoare ( cca. 100
milioane de lire) cu o rată a dobânzii scăzută (nu mai mare de 4% și în general în jur de
1%). Trezoreria Imperiului Otoman ceda însă Consiliului Datoriei Publice o mare parte
din veniturile anuale ale guvernului care includeau monopolul pe sare și tutun, tributul
Bulgariei pentru Rumelia Orientală, taxe și impozite indirecte, etc. Acordul părea
împovărător, însă turcii s-au conformat. El însemna că dezvoltarea economică a
Imperiului urma să fie finanțată de investitori europeni. Concesionarii străini au avut
mult de câștigat, dar o dată cu ei și zeci de mii de muncitori turci aflați în căutarea
locurilor de muncă. Resursele agricole și cele industriale împreună cu rețeaua de căi
ferate au deschis potențialul economic turcesc lumii investitorilor europeni35.

Bibliografie
Eric Hobsbawn, Era capitalului: 1848-1875, traducere de Andreea Condruc și Florin
Sicoie, Chișinău, Cartier, 2002.
Massimo Livi Bacci, Populația în istoria Europei, traducere de Alina Vamanu, Iași
Polirom, 2003.
Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și restul, traducere de Doris Mironescu și Andreea
Mironescu, Iași, Polirom, 2014.
Norman Davies, O istorie a Europei, traducător Graal Soft, București, RAO, 2015.

Relațiile internaționale și echilibrul puterii

Alianțele ”actorilor” politici europeni

Reuniunile diplomației. Europa sistemului de congrese
Medierea conflictelor și emergența pacifismului

Alianțele ”actorilor” politici europeni

Statele Europei moderne au arătat o preocupare constantă în jurul articulării proiectelor
de alianţă. Unele concretizate, altele nu. Alianțe politice s-au încheiat atât între marii
actori ai sistemului (puterile continentale/coloniale) cât și între state cu potențial limitat
în politica externă. La baza sistemelor de alianță, care au influențat politica Europei în
veacul al XIX-lea, s-au aflat comuniunea de interese politice, înghețarea disputelor
emergente, sincronizarea (după caz armonizarea) căilor de urmat în conturarea unei
strategii politice comune. Unele alianțe s-au declarat animate de intenții nobile (pacea și

35
Lord Kinross, Istoria Imperiului Otoman…, pp. 455-456.
stabilitatea sistemului, prosperitatea economică a contractanților, cooperarea în vederea
dezarmării, etc. ), altele au existat numai din raţiuni ce țineau de pregătirea unui război.
Orice încercare de clasificare a alianţelor ține seama de inegalități în balanța puterii și de
relativizarea influenței de care au beneficiat, de-a lungul timpului, contractanții. Unele
alianțe apăruseră de-a dreptul disproporționate, fiindcă apropiau marile imperii (puteri
continentale), furnizori de securitate și garanți ai stabilității, de state europene mai mici
(cazul Austro-Ungariei în Peninsula Balcanică după 1878). Alianţele s-au parafat în
Europa secolului al XIX-lea atât pe timp de pace (cele mai frecvent întâlnite), cât și pe
timp de război. Cele mai multe au fost instrumente de securitate dar statele europene au
negociat și alianțe cu veleități subversive în politica europeană.
Alianțele modernității au fost precumpănitor temporare (unele conjuncturale) dar s-au
vrut marcate de finalități durabile, unele cu chiar un caracter permanent. S-au încheiat
astfel tratate în urma unor negocieri care au pus în lumină rolul intermediar mai vechi
al monarhiilor, pe lângă cel progresiv atribuit șefilor de guverne sau diplomaților de
rang înalt. Au fost încheiate în continuare alianțe dinastice admițând încă rolul
consistent al monarhiei în politica internațională, dar au fost determinante în această
epocă alianțele statelor suverane mediate de guverne și miniștrii, dacă acceptăm că
statul modern (în formulele lui de tranziție de la monarhia absolutistă la statul național)
devenise unicul actor juridic decizional al ordinii politice internaționale. Europa
modernă mai aduce în dezbatere și subiectul alianțelor naturale. Simptomatic definite
de un gen de întrepătrunderi existente în afara intereselor politice comune, dar asumate
”simbolic” de contractanți: tradiţie; cultură; afinitate de rasă sau limbă vorbită 36. Aliaţii
naturali nu se refugiază însă tot timpul în formula acestor convenții simbolice, ci doar
atunci când apropierea lor poate răspunde unui pericol permanent. Acel gen de pericol
care durează în timp, dincolo de succesiunea unor împrejurări istorice în schimbare,
adeseori chiar în decursul a mai multor generaţii care se succed.

În Europa modernă descoperim și prima încercare de elaborare a unui sistem global de

alianţă, cum a fost proiectul Sfintei Alianţe din 1815. La 26 septembrie, monarhii Rusiei,
Austriei şi Prusiei semnau un Pact a cărui simbolistică n-ar putea fi ignorată nici astăzi
de istorici. Uniţi prin legăturile unei ”indisolubile fraternităţi creştine”, cei trei monarhi
europeni afirmau, în faţa întregii lumi, dorinţa lor de a coopera pretutindeni unde se
încerca uzurparea legitimismul monarhic şi a ordinii conservatoare. Textul, redactat
într-un limbaj cu influenţe de ordin religios (la iniţiativa ţarului Alexandru I al Rusiei),
corespundea, prin finalitatea și principiile urmate, gândirii politice din Europa
solidarităţii monarhilor37. Un proiect de alianţă încremenit în timp, pătrunzând agresiv
36
Martin Wight, Politica de putere, traducere de Tudor Florin, Editura Arc, Chisinau, 1998, pp. 130 –
143.
37
Vezi, Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă: un model istorico – juridic pentru o uniune europeană,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
într-o lume în care politica statelor și nu voința suveranilor tinde a clădi temelia ordinii
internaţionale.
Fraternitatea monarhilor creștini, premisă a cooperării internaţionale, s-a mai afirmat
sporadic și înainte de 1815, fiindcă evoluţia statelor europene în direcția modernizării
instituțiilor a fost incompletă şi dezechilibrată teritorial. Ordinea politică tradiţională
din Europa a consacrat un sistem de raporturi care refuzase asumarea principiului
egalităţii în drepturi între statele suverane. Monarhii europeni, dominaţi de orgolii şi
vanităţi, fascinaţi de idealul monarhiei universale, regândiseră proiecte grandioase de
politică externă (cazul Sfântului Imperiu Roman) şi foloseau orice mijloace la îndemână
pentru a legitima pretenţiile lor hegemonice. Statele europene din secolele XVI-XVIII se
găseau în privința secularizării instituţiilor de politică externă în mijlocul unei evoluţii
incomplete. Ele arătau ca o colecţie de teritorii guvernate de dinastii trecătoare. La
moartea regelui (a principelui suveran) apăreau dispute cu privire la moştenitori,
tensiuni care se transformau în crize politice și războaie. Războaiele se purtau între
suverani şi armatele lor permanente, formate din mercenari. Nu exista suficientă
autonomie a statului în a iniţia şi a conduce independent de suveran un război
declanșat de dispute politice.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Europa modernă a stat mult timp sub
influența sistemului bismarckian de alianțe. Fundația construcției a reprezentat-o
alianţa austro - germană din 1879 (Dubla Alianţă). Cu toate că antecedentele istorice
afirmau că între cele două puteri ale lumii germane nu erau premise suficiente care să
reclame încheierea unei alianțe durabile (Prusia şi Austria şi-au disputat supremația în
cadrul Confederaţiei germane şi au construit rivalități ce au condus către războiul din
1866), acordurile de securitate s-au semnat în cele din urmă profitabil pentru ambii
parteneri. Rolul pivotal le-a revenit celor doi strategi ai politicii europene din deceniul
opt al secolului XIX: Otto von Bismarck și Iuliu Andrassy. Alianţa celor două puteri
germane s-a concretizat în spiritul Realpolitik-ului epocii. Bismarck reușise să calmeze
nervozitatea politicii balcanice a Dublei Monarhii și să împiedice temporar războiul
Austro-Ungariei cu Rusia. În februarie 1854, el îi scria baronului Manteuffel (Edwin
Freiherr von Manteuffel) că „ fregata suplă şi bună pentru navigaţie germană nu trebuie
legată de nava austriacă de război, cea veche şi mâncată de viermi”. ”Fregata” Prusiei a
sfârșit însă, la trecerea unui sfert de veac încărcat de dispute istorice, prin a ceda
întâietatea alianței cu ”vaporul ruginit” al Habsburgilor, care, ceva mai târziu, avea să
scufunde definitiv sclipitorul cuirasat Hohenzollern. După câțiva ani de așteptare, Italia
s-a alăturat alianței puterilor germane. A rezultat un sistem politic rigid în Centrul
Europei, un mecanism lipsit de omogenitate, și fără un conţinut doctrinar. Cooperarea
s-a realizat cu dificultate, doar pe baze strict politice (după caz dublate de acorduri
militare), fără a crea impresia unui aranjament de durată. Nu a existat o cauză generală
de anvergură propriu-zis comună, au subzistat doar interese de securitate în interiorul
sistemului, flancate de ambiții și speranțe într-un viitor mai luminos. Alianţa Germaniei
cu Austro-Ungaria a funcţionat cu succes doar atâta timp cât s-a limitat la conservarea
păcii şi a echilibrului puterii în Europa. Acesta era de altfel şi scopul pentru care
Bismarck iniţiase tratativele diplomatice. Orice depăşire a mizei puse în joc putea
echivala cu un eșec de proporții. Ambiţiile politicii mondiale a împăratului Wilhelm al
II-lea, reînoite după 1890, și politica agresivă Austro-Ungariei față de Rusia au schimbat
caracterul iniţial al alianței şi i-au grăbit sfârşitul. Începând din deceniul 1870-1880
pacea Europei nu se mai întemeia practic pe vechiul principiu al echilibrului puterii, ci
pe un sistem de alianţe care lega toate forțele continentului (exceptând Franţa) direct
sau indirect de Germania lui Bismarck. Sistemul acesta de alianțe s-a modificat, între
1891 şi 1907, când a fost înlocuit de o coaliţie fragilă care a contribuit la divizarea
Europei și a oferit doar aparența menținerii echilibrului de forțe.
Finalitatea imediată a sistemului de alianţe bismarckian era reprezentată de menținerea
securităţii continentale. Sistemul se sprijinea pe un șir de tratate rigide, care defineau
interesele contractanţilor de a ieşi de sub imperiul sentimentului de teamă în
perspectiva asigurării propriei supremaţii. Sistemul bismarckian a fost slăbit de la
început fiindcă a neglijat impactul naţionalismului pe scena relaţiilor internaţionale.
Naţiunea nu reprezenta pentru cancelarul german o valoare supremă în sine. În
strategia gândită de Bismarck au prevalat principiul solidarităţii monarhice şi tradiţia
conservatoare.
Bismarck nu a vrut să admită că vremea alianţelor dinastice trecuse. El însuşi a folosit
acest tip de diplomație dinastică dar a văzut cu proprii lui ochi cum Alianţa Celor Trei
Împăraţi se prăbuşise înainte să devină un instrument politic de însemnătate
funcțională. Chiar în timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea relaţiile dintre
Romanovi şi Hohenzolerni au avut de suferit. Au contribuit la această stare de
încordare aroganţa împăratului german, mai ales cu ocazia vizitei la Petersburg în 1888,
bănuiala țarului că Germania ar fi încheiat un acord secret cu Marea Britanie şi unele
semnale care indicau apropierea Reich-lui german de Imperiul Otoman. Demiterea lui
Bismarck urmată de refuzul prelungirii Tratatului de Reasigurare au deteriorat puternic
raporturile ruso-germane. Legăturile dinastice n-au salvat nimic din ceea ce existase
anterior. Din întreg anturajul ţarului, doar Marele Duce Vladimir (căsătorit cu Marea
Ducesă Maria Pavlovna) era recunoscut la Berlin ca un adept al menţinerii vechilor
relații amicale. Ostilitatea guvernelor celor două puteri a devenit vizibilă. Toţi cei cinci
miniştrii de externe, care au activat în timpul domniei lui Nicolae al II-lea (Lobanov;
Muraviev, Lamsdorff, Isvolsky, Sazonov), au cultivat relaţiile de amiciţie cu Franţa. În
ciuda semnalelor negative, Wilhelm al II-lea a încercat să revigoreze filonul tradiţional
al relaţiilor prieteneşti cu Rusia tot pe firul solidarității monarhice. În scrisorile către ţar
din ultimele decenii ale secolului, el critica „regicida” republică franceză şi încuraja
expansiunea Rusiei în Extremul Orient, acolo unde „pericolul galben” provoca fiori
Europei ”civilizate”.
Tot de interpretarea securității continentale după logica sistemului bismarckian mai țin
și tatonările Germaniei în direcția apropierii Angliei de Tripla Alianţă. Ipoteza
încheierii unei alianţe între cele două mari puteri fusese argumentată de către însuși
cancelarul Bismarck. Spre deosebire de Dreikeiserbund, aici principiul solidarităţii
monarhice nu putea fi însă invocat. Printre alte impedimente se adăugase și falia
ideologică între gândirea politică a lui Bismarck şi cea a lui Gladstone, care amintea de
polemica mai veche între Metternich şi Palmerston. Animozităţile între monarhi au
creat și ele indispoziţie în consolidarea relaţiilor politice. Ele îşi aveau originea în
căsătoria încheiată între prinţesa Victoria şi prinţul Frederic Wilhelm al Prusiei. Cu
începere din 1861, prinţesa a devenit moştenitoare a tronului Imperiului Britanic şi a
sprijinit firesc interesele politicii englezilor în detrimentul celor germane. Bismarck o
privea cu suspiciune şi o considera ”puțin mai bună decât un spion englez”. Devenise
nepopulară la curtea Prusiei pentru că reușise să le ofere moştenitorilor o educaţie
apropiată de spiritul valorilor liberale. Soarta a vrut ca acest gen de educaţie, în cazul
viitorului împărat al Germaniei (Wilhelm al II-lea), să nu găsească aderenţa preconizată,
astfel încât relaţiile dinastice aveau să rămână mai mereu încordate38. Aversiunea a
crescut constant. Anglofobia lui Wilhelm al II-lea a atins unele cote paroxistice pe
măsură ce au început să intre în dezbatere proiectele de construcție a unei flote
concurente de război, semn că Germania îndrăznea să ameninţe supremaţia maritimă
globală a britanicilor.
La originea formării Antantei se află consecințe ale erodării sistemului bismarckian.
Eșecul reînnoirii Tratatului de Reasigurare a deschis larg poarta către alianța franco-
rusă, care a intrat în vigoare începând din luna ianuarie 1894. Două puteri cu sisteme de
guvernare total diferite, cu interese divergente până atunci în politica europeană ( de
exemplu: Franța sprijinise menținerea status-quo-ului în Imperiul Otoman, Rusia l-ar fi
vrut răsturnat; Franța ar fi vrut Rusia în război cu Germania, Rusia ar fi vrut Franța în
război cu Anglia) au identificat motive de cooperare strategică. Împrumuturile franceze
către Rusia au impulsionat interdependența economică. Ambele puteri erau însă izolate,
fără aliați notabili în Europa. Guvernele francez și rus au căzut de acord în privința unei
convenții militare care facilita mobilizarea simultană a armatelor. În ciuda aportului
adus de militari la încheierea alianței, liderii politici din Franța și din Rusia au
considerat-o temelia pactului lor pentru stabilitate, noua piatră de reconstrucție a
echilibrului puterii în Europa.
Cealaltă componentă definitorie în agregarea sistemului Antantei ținea de adeziunea
britanicilor. Începând din a doua jumătate a lui 1905, Franța, Marea Britanie și Rusia au
lucrat împreună la definirea alianțelor pe care le semnaseră sau intenționau să le

38
Roderick R. Mc. Lean (editor), Royality and Diplomacy in Europe 1890 -1914, Cambridge University
Press 2001, pp. 15-71 si pp. 73-139.
semneze. Printre consecințele imediate ale desfășurării primei crize marocane se înscria
și înțelegerea aglo-rusă din august 1907. Termenii acordului implicau împărțirea Persiei
în două sfere de influență, dar scopul imediat fusese blocarea expansiunii germane în
Imperiul Otoman. Per ansamblu, Antanta, în concepția lui Edward Grey, servea
refacerii echilibrului de forțe în Europa, blocând aspirațiile Germaniei de leadership
asupra unui blocus continental. Ea reprezenta un instrument defensiv, destinat
stabilității sistemului.
Pe lângă alianțele sistemice, în politica Europei, de dinaintea Marelui Război, și-au făcut
loc și alianțele regionale. O astfel de alianță a fost Alianţa Balcanică din 1912. Ideea
formării unei alianţe între statele balcanice nu reprezenta o noutate la începutul
secolului XX. Încercări s-au făcut şi în secolul al XIX-lea, dar ele nu se concretizaseră în
vreun fel. Situaţia s-a schimbat semnificativ însă în prima jumătate a anului 1912.
Statele balcanice semnau acorduri ferme, în ciuda divergenţelor istorice care le separau.
Mai presus de toate, existau un inamic comun și multe interesele divergente: Imperiul
Otoman și împărțirea Macedoniei. Alianţa Balcanică din 1912 a reprezentat o succesiune
de acorduri politice şi militare care nu dădeau expresie identitară acestei lumi. În ciuda
impulsurilor Rusiei, alianţa statelor balcanice din 1912 nu a corespuns aşteptării
adepţilor panslavismului. Unitatea cauzei slave, promovată de propagandiştii ruşi, n-a
pătruns suficient de adânc în conștiința acestor popoare. Rusia, puterea care sprijinise
cu atâta fermitate alianţa dintre sârbi şi bulgari, avea motive să-şi arate neîncrederea, cel
puţin atâta timp cât balcanicii, încrezători în şansa lor, vor dovedi curând că au intenţii
mult mai îndrăzneţe. Divergenţele între aliaţii balcanici au apărut imediat după
parafarea acordurilor. Numai înfrângerea surprinzătoare a Turciei le-a scos la suprafaţă.
Alianța fusese croită pe ideea de a cuceri şi de a anexa, fără a gândi posibila configuraţie
a păcii. Ambasadorul Rusiei la Viena, M.V. Giers a intuit ca nimeni altul fragilitatea
întregii construcţii: „Dacă aş avea încredere în trăinicia Alianţei Balcanice aş putea
spune că a sosit momentul ca ea să fie admisă în Tripla Înţelegere, cu toate măsurile de
prevedere şi condiţiile formale pentru situaţiile posibile în viitor”39. Alianţa Balcanică
nu a rezistat presiunilor naționale, pentru că tratatele semnate între Bulgaria, Serbia,
Grecia şi Muntenegru reflectau mai curând disensiunile în disputata chestiune a
Macedoniei. În contrast cu puterile Europei, statele din Balcani nu reușiseră să
reglementeze pașnic disputele teritoriale care le separau. Coabitarea lor s-a dorit iniţial
a fi o nouă Antantă, după modelul acordului între francezi şi britanici, dar a rezultat o

39
Die internationalen Beziehungen im Zeitalter des Imperialismus. Dokumente aus den Archiven der
zarischen und der provisorischen Regierung 1878-1917, Reihe III, Vom Frühjahr 1911 bis zum Ende
1913, 4. Band, 18. Oktober 1912 – 4. Dezember 1912, hrsg. von Otto Hoetsch, Steiniger-Verlage, Berlin,
1942. Der russische Botschafter in Wien an den russischen Aussenminister, Wien, 20. / 7. November
1912, p. 304.
alianţă şubredă al cărei scop fusese îngenunchierea Turciei şi împărţirea provinciilor ei
europene.
Sistemele de alianţă premergătoare războiului din 1914 au inaugurat divizarea politică a
continentului şi au grăbit dispariţia imperiilor multinaţionale. Generate ca răspuns la
sentimentul acut al insecurităţii, ele au sfârşit prin a provoca nelinişti şi tulburări mai
mari. Niciuna dintre alianţele perfectate în această perioadă nu s-a subordonat cu
adevărat nobilelor intenţii ale edificării păcii. Era mai important ca războiul îndelung
amânat să-i găsească pe aliaţi în situaţia de a putea tranşa rivalităţi istorice având drept
scop supremaţia mondială. Teama de germani şi dorinţa de revanşă i-a determinat pe
francezi să se apropie de Rusia, dorinţa de a-i birui definitiv pe turci i-a unit o vreme pe
bulgari, pe sârbi sau greci. Partenerii de astăzi puteau oricând deveni adversarii de
mâine.

Reuniunile diplomației. Europa sistemului de congrese

Diplomația modernă s-a întrunit la evenimente internaționale de tipul congreselor și
conferințelor. Foruri deliberative unde s-au zămislit mai mereu caracteristicile
sistemului și s-a zidit edificiul păcii, congresele internaționale s-au bucurat mult timp
de largă apreciere printre oamenii de stat ai Europei. Istoricii le-au asimilat unor
reuniuni de gală în istoria diplomației. Agenda politică a congreselor, rangul și
protocolul participării (suverani, miniștri, oameni de stat, diplomați, etc.) le-a adus
inevitabil un plus de prestigiu în raport cu desfășurarea conferințelor internaționale.
Epoca de referință a congreselor a început o dată cu pacea din Westphalia din 1648. În
veacul al XIX-lea frecvența lor a scăzut, nu la fel și importanța. Marile congrese care
străbat istoria acestui veac (sistemul de congrese vienez, 1815-1822; congresul de la
Paris, 1856; congresul de la Berlin, 1878) au produs reglementări care au schimbat din
temelii geopolitica Europei. Deliberările congreselor au generat politica de concert
european dar și conferințele au produs doar o vie impresie prin însăși caracterul lor
specific.
Congresele și conferințele diplomației moderne reflectă confruntările dar și schimbările
de pe arena politicii internaționale. După 1648 (Pacea din Westfalia), statele moderne
ale Europei au devenit actori autonomi ai marii politici și au formulat deziderate
internaționale într-un sistem dominat de principiul egalității reprezentării intereselor
suverane. Cu trecerea timpului însă reprezentarea intereselor politice în scara ierarhică
a puterii s-a impus tot mai mult în detrimentul egalității juridice. Europa modernă a fost
guvernată în secolul XIX de voința politica a cinci mari puteri dominante (Rusia,
Austria/Austro-Ungaria; Prusia/Imperiul German/ Marea Britanie, Franța). Congresele
și conferințele diplomației au devenit astfel adunări deliberative unde s-a hotărât
destinul națiunilor moderne. Milioane de oameni au trăit sub influența deciziilor lor și
o bună parte din geopolitica Europei își găsește originea în desfășurarea lor. De
remarcat însă că dincolo de fibrele politicii internaționale, reuniunile diplomației au
descris și pagini noi utile pentru înțelegerea sociabilității, poate chiar a mondenităților
epocii moderne. Privite din unghiul interacțiunii umane dar și din perspectiva
organizării lor propriu-zise, congresele ne dezvăluie și fragmente inedite de istorie
socială, viață urbană, obiceiuri și mentalități.
- În lumea modernă organizarea păcii a produs cea mai intensă dezbatere în
reuniuni de tipul congreselor și a conferințelor. Din cele 177 de războaie purtate în
întreaga lume începând din 1648 și până în 1989, numai 44 nu au implicat cel puțin una
dintre puterile europene ca participant direct, și doar cinci dintre aceste războaie (fără
implicarea uneia dintre puterile Europei) s-au desfășurat înainte de 1918 (Vezi, Charles
Tilly, States, States Transformation and War, in The Oxford Handbook of World History, pp.
190-191). Deducem astfel că rolul Europei în organizarea congreselor și a conferințelor
de pace a rămas mereu însemnat. Un subiect de referință al istoriei internaționale.
- Seria congreselor europene din secolul al XIX-lea s-a deschis în 1814 prin convocarea
unei mari reuniuni de diplomați și șefi de stat la Viena. Diplomația congreselor
moderne își recunoștea astfel originea în raporturile interaliate din vremea războiului,
așa cum în secolul XX diplomația conferințelor din primul deceniu interbelic reflectă și
continuitatea legăturilor preexistente în ultimii ani ai beligeranței. Epoca vechii
diplomații (căreia îi corespund congresele din secolul XIX) rămâne strâns legată de
noțiunea ”concertului european”, termen împrumutat din italianul ”concerto” și aplicat
încă din secolul al XVI-lea în sensul de armonizare a opiniilor folosind instrumentarul
diplomației. În spiritul ”armonizării” oricărui dezacord, aliații opozanți ai lui Napoleon
au inițiat consultări pentru asigurarea continuității raporturilor lor nemijlocite nu
numai în vederea obținerii victoriei ci și pentru a menține pacea Europei.
Congresul de la Viena s-a reunit ca rezultat al prevederilor (articolul XXXII) tratatului
încheiat la Paris la 30 martie 1814 între puterile învingătoare (Austria, Prusia, Marea
Britanie, Rusia, Spania, Suedia) și Franța : „Toate puterile care s-au angajat de o parte
sau de alta în războiul provocat de ambițiile lui Napoleon trimeteau „în termen de
două luni” plenipotențiari la Viena<Congresul reprezenta astfel o reuniune strâns
legată de prăbușirea hegemoniei franceze dar constituia și ocazia reașezării raporturilor
de forță în Europa. El urma să descrie o nouă ordine politică europeană care
presupunea aranjamente teritoriale și deschidea controverse legate de principii, putere,
influență și prestigiu. Ședințele oficiale ale Congresului au început la 1 noiembrie 1814.
Actul Final s-a semnat la 9 iunie 1815 dar nu a echivalat cu instituirea garanției marilor
puteri asupra status-quo-ului în Europa. Revenirea lui Napoleon I din exilul de pe
insula Elba a ridicat din nou spectrul unei Europe amenințată de război și de revoluție.
În perioada de după Waterloo, învingătorii au reexaminat mijloacele de care dispuneau
pentru a menține o pace dificilă. Acestea au fost împrejurările în care țarul Alexandru I
propunea monarhilor Prusiei și Austriei în septembrie 1815 Tratatul Sfintei Alianțe.
Uniți de legătura ”fraternității” creștine cei trei monarhi rămâneau aliați hotărâți, gata
să-și asigure în orice împrejurare ajutor și asistență. Dezaprobată de Castlereagh (
”sublim monument de misticism și nonsens”), Sfânta Alianță s-ar fi vrut instrumentul
unei pacificări ideologice a Europei pe temeiul respectării valorilor creștine și a ordinii
conservatoare. Adevărata cheie în soluționarea divergențelor continentale avea să o
reprezinte însă reînnoirea și revizuirea Cvadruplei Alianțe la 20 noiembrie 1815. De
acest valoros instrument politic se leagă practic istoria congreselor europene în toată
era post-vieneză. Adesea numită și epocă a Sfintei Alianțe, perioada rămâne în istorie
mai curând sub denumirea de sistem congresional. Articolul VI din Tratatul Cvadruplei
Alianțe prevedea convocarea de reuniuni între suverani și miniștrii șefi de cabinet la
intervale prestabilite. De-a lungul următorilor șapte ani, aceste congrese (Aix-la
Chapelle, 1818; Troppau, 1820; Laibach, 1821, Verona, 1822) au reflectat adevărata
dimensiune a politicii concertului European.
Sistemul congreselor europene s-a construit totuși cu dificultăți. Ele nu s-au întrunit la
intervale de timp regulate iar participarea nu s-a limitat doar la suverani însoțiți de
miniștrii marilor puteri. Convocarea presupunea îndelungate și anevoioase ”preludii”
diplomatice. Rivalitatea anglo-rusă și divergențele dintre aliați față de insurecțiile din
Balcani, revoluțiile din statele italiene și din Spania colonială au împiedicat cooperarea
pe o bază principială. Castlereagh a respins viziunea Rusiei conform căreia
responsabilitatea comună a Marilor Puteri pentru menținerea status-quo-ului territorial
se putea extinde la nivelul protejării și restaurării ordinii social politice din interiorul
statelor. Congresele au eșuat în încercarea de a oferi un mecanism satisfăcător pentru
stingerea conflictului de interese între puterile europene. După 1822 marile puteri arată
mai puțin interes pentru continuitatea congreselor. *DE EXEMPLU: Nu a fost agreată
propunerea țarului din 1823 cu privire la convocarea unui congres la St. Petersburg
pentru discutarea revoltei grecilor împotriva dominației turcești. Metternich avea
îndoieli că s-ar fi putut obține ceva din convocarea unei astfel de întruniri.+
Cu toate că o veritabilă prăpastie părea să separe în deceniul al treilea al secolului XIX
puterile autocrate de monarhiile constituționale, progresiv liberale ale Europei, marile
puteri au întreținut simbolic practica adeziunii la concertul European. Prevalente au
devenit însă în politica internațională conferințele ambasadoriale care treptat au luat
locul congreselor ministeriale. De la jumătatea secolului al XIX-lea și până la izbucnirea
Primului Război Mondial, diplomația europeană s-a mai întrunit numai la două
congrese. Unul a avut loc la Paris (1856) punând capăt Războiului Crimeii; altul la
Berlin (1878) după semnarea păcii de la San Stefano. Cauza diminuării importanței
congreselor o reprezenta însăși funcționarea nesatisfăcătoare a concertului European.
Acesta reclama un nivel al consensului politic care nu mai putea fi atins în intervalul
istoric dintre Războiul Crimeii (1853) și Războiul Franco-Prusian (1871). În acești 17 ani,
Marea Britanie și Franța au luptat împreună, reușind să învingă Rusia dar alianța lor n-
a subzistat; Franța, urmată de Prusia, a purtat războaie împotriva Austriei, înainte ca
armatele lor să se înfrunte direct; un regat nou al Italiei își făcuse loc pe harta Europei;
un imperiu al Germaniei cu Prusia dominantă înlocuia vechea Confederație apărută la
Viena în 1815; Austria fusese exclusă din teritoriile italiene și din proiectul unificării
germane, dar se transforma ea însăși într-o monarhie bicefală alăturându-se Ungariei.
Toate aceste schimbări se petrecuseră în deplină ignoranță față de politica de concert
european. Iar congresele reprezentaseră principala formă de manifestare a acestei
politici. Pacea Europei depindea de acum înainte tot mai mult de echilibrul puterii
militare. Diplomația s-a conformat schimbărilor. Devenise indiferentă la chemările
concertului european și își concentrase tot mai mult atenția asupra contractării
alianțelor.

Medierea conflictelor și emergența pacifismului

Principiul medierii conflictelor a fost adoptat prima dată în contextul tratativelor păcii
din Westphalia (1648). Atunci se stabilise că orice încălcare a tratatelor îndreptățea
partea ofensată să supună cazul unui „aranjament amical”, unor „dezbateri legale”, iar
în cazul în care, vreme de trei ani, nu s-ar fi ajuns la nici un acord, atunci toate părţile
contractante urmau să se coalizeze pentru a impune agresorului respectul faţă de lege40.
Este evident că acest gen de mediere colectivă nu a fost ad literram aplicată, dar
conceptul a rămas. Îl regăsim în secolele următoare în propunerile mişcării pentru pace
(crearea unei federaţii europene a popoarelor; a unei organizații mondiale, parlament
mondial, care să aibă ca scop medierea conflictelor). Primul tratat internaţional care
conţinea o clauză referitoare la arbitraj s-a încheiat în 1794 între Statele Unite ale
Americii şi Marea Britanie (Tratatul Jay, după numele lui John Jay, jurist și diplomat
american, unul dintre fondatorii uniunii). Era prevăzută convocarea unor comisii mixte,
care lucrau pentru stingerea disputelor rămase între cele două state suverane după
încheierea păcii de la Versailles (1783). Acest tratat a oferit suport pentru discuţiile
referitoare la arbitraj ce au urmat în secolul al XIX-lea. A fost invocat ca precedent
juridic. Înainte de 1880, statisticile indică 87 de tratate internaționale care conţineau o
astfel de clauză. Practica se încetăţenise deja.
Cea mai mare parte a disputelor internaţionale intersecta chestiuni teritoriale, uneori
litigii de natură financiară. Frontierele Canadei au fost un subiect de controversă.
Statele Unite a apelat frecvent la arbitrajul internațional, în chestiuni teritoriale41, dar
disputele de frontieră au fost și mai numeroase în America Latină, după ce mai multe
foste colonii ale Spaniei au devenit state independente. De multe ori diferendele s-au
reglat și prin războaie, nu prin apelul la arbitrajul internaţional. Pe continentul african
disputele dintre Anglia şi Portugalia au relevat totuși utilitatea arbitrajului

40
Andreas Osiander, The States System of Europe, 1640 -1990. Peacemaking and the Conditions of
International Stability, Clarendon Press, Oxford, 1994, ( Chapter II, The Peace of Westphalia), pp. 40 -
41.
41
Între alte numeroase exemple semnalăm disputa privind frontiera de nord din noiembrie 1831; disputa
privind graniţa din Pacific din octombrie 1872; disputa privind porţiunea de litoral Mosquito în America
Centrală ( Nicaragua de astăzi) soluţionată prin semnarea tratatului Clayton –Bulwer (1850).
internaţional. De exemplu, disputa privind atribuirea insulei Bolama, o parte a vechii
colonii portugheze Guineea (astăzi Guineea Bissau). Portughezii au intrat primii în
posesia teritoriului, la jumătatea secolului al XVIII-lea, dar către jumătatea veacului
următor (1842) britanicii au decretat luarea în stăpânire a acestei insule. Conflictul a
durat mai mulţi ani, la capătul cărora chestiunea s-a reglementat (1869) prin medierea
preşedintelui american Ulysses S. Grant. S-a stabilit că insula aparţinea de drept
Portugaliei. Un alt caz de arbitraj internațional, cu oarecare notorietate în secolul al XIX-
lea, a opus Marea Britanie Statelor Unite în diferendul privitor la vasul de război
Alabama. În timpul războiului de secesiune american, între Anglia şi statele americane
din Uniune apăruseră motive de tensiune întrucât statele secesioniste din Sud
construiau vapoare în şantierele navale britanice şi le foloseau pentru a sparge blocada
unioniștilor. Guvernul de la Washington a protestat în repetate rânduri împotriva
acestei metode, acuzând Marea Britanie că nu-şi respectă neutralitatea declarată faţă de
beligeranţi. O anumită faimă a dobândit vaporul Alabama, care a fost lansat la apă în
1862 din portul englez Liverpool sub comanda căpitanului Raphael Semmes. În plină
desfăşurare a războiului civil, el a provocat Uniunii pierderi însemnate. Primele reacţii
ale guvernului britanic indicau faptul că livrarea vasului Alabama nu a produs nici o
lezare a neutralităţii, iar chestiunea în sine nu reprezintă un prilej de a apela la medierea
internaţională. După mai mulţi ani de tergiversări însoțite de tensiuni, guvernul
condus de Gladstone accepta să semneze la Washington un tratat (8 mai 1870) prin care
chestiunea se încredința pentru soluţionare unui arbitru internaţional. S-a constituit un
juriu format din 5 membrii (câte unul din partea Statelor Unite, Marii Britanii; Elveţiei,
Italiei şi Braziliei), iar deliberările s-au desfăşurat la Geneva, în perioada ianuarie -
septembrie 1872. Anglia acceptase ideea arbitrajului în cazul Alabama, pentru că
relaţiile ei cu Statele Unite erau îngheţate şi rămăseseră suspendate alte chestiuni de
mare interes (delimitarea frontierei comune în Canada, drepturile de navigaţie pe râul
St. Lorenz, drepturile în privinţa pescuitului, etc.). La 14 septembrie 1872 s-a stabilit că
guvernul britanic a încălcat obligaţiile de neutralitate şi trebuia să achite Statelor Unite
despăgubiri de până la 15 milioane de dolari.
Problema medierii şi arbitrajul internațional a preocupat trecător și puterile europene.
În şedinţa din 14 aprilie 1856, în cadrul Congresului de la Paris, secretarul de la Foreign
Office (Clarendon) a propus participanţilor o rezoluţie conform căreia statele angajate
în dispute internaţionale trebuiau mai întâi să apeleze la medierea internaţională şi apoi
să recurgă la arme. Clarendon fusese presat în redactarea textului de agitația din epocă
a unor asociaţii pacifiste din Marea Britanie. Reprezentanţii acestora veniți special la
Paris ar fi dorit să impună (fantezist) obligativitatea arbitrajului internaţional 42. Era o
42
Heinz Duchhardt und Franz Knipping (hrsg-), Handbuch der Geschichte der Internationalen
Beziehungen, Band 6, Winfried Baumgart, Europäisches Konzert und nationale Bewegung.
Internationale Beziehungen 1830 – 1878, Ferdinand Schöningh, Wien, Zürich, München, 1999, pp. 75 –
83.
iniţiativă lipsită de putere rămasă şi în perioada ce a urmat Congresului în stadiul de
deziderat. În marile crize internaţionale din secolul al XIX-lea s-a invocat mereu această
Declaraţie, dar fără urmări efective imediate.
În timpul Conferinţei de la Haga (1899), o dată cu semnarea convenţiei cu privire la
arbitraj ( Convention on the Pacific Settlement of International Disputes) s-a prevăzut
crearea Curţii Permanente de Arbitraj43. Iniţiativa a fost privită și atunci cu suspiciune.
Nu mai puţin de 10 state (între care Germania, Austro-Ungaria, Serbia, Elveţia sau
China) au întârziat semnarea Convenţiei de arbitraj din motive de ordin juridic (lipsa
aprobării parlamentelor) sau din cauza unor derapaje tehnice (netransmiterea în timp
util a instrucţiunilor diplomatice). În ziua de 21 septembrie 1900, plenipotenţiarii
acreditaţi la Haga au desemnat un Consiliu de Administraţie pentru Curtea Permanentă
de Arbitraj. Pe lângă cele şase mari puteri europene, au fost invitate să participe în acest
organism Japonia, Statele Unite ale Americii, împreună cu alte şase state mai mici, unele
care ratificaseră deja Convenţia, altele care s-au alăturat mai târziu. Principala misiune a
Consiliului privea controlul resurselor financiare colectate pentru a asigura buna
desfăşurare a activităţilor Curţii Permanente de Arbitraj (42.000 de guldeni olandezi,
reprezenta suma colectată la buget in primul an). Funcţia de secretar general pentru
Consiliul de la Haga a fost obiect de tratative din care au apărut candidaturi interesante.
A triumfat în final ideea că funcţia trebuia atribuită unui reprezentant al statelor situate
în afara cercului restrâns al marilor puteri. In acest fel, singura candidatură rămasă
eligibilă a devenit aceea a unui deputat olandez (baronul van Lynden), care s-a afirmat
ca primul secretar general. Arbitrii internaţionali nu formau propriu-zis un colegiu
juridic. Erau însă toți specialişti în domeniul dreptului internaţional (Muraviev,
ministrul de justiţie al Rusiei, Charles de Martens, Leon Burgeois, von Marlitz, von Bar
sau Frantius din partea Germaniei, etc.).
Curtea Permanentă de Arbitraj a devenit scena de exprimare în marea politică pentru
statele mai mici. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, activitatea Curţii s-a
discreditat în faţa amestecului marilor puteri, care s-au dovedit incapabile să o menţină
în afara controverselor politice. Ea a servit ca instrument juridic de reglementare a
disputelor internaţionale într-un număr relativ scăzut de situaţii. La numai câteva luni
după încheierea Conferinţei de la Haga (1899) izbucnea războiul anglo-bur în Africa de
Sud. Apelurile pacifiste către beligeranţi nu au contribuit la prevenirea sau stingerea
conflictului. Curtea de la Haga nu putea servi drept instituţie complet neutră în conflict,
întrucât se cunoştea foarte bine faptul că Olanda reprezenta un centru de propagare a
simpatiilor pentru buri. Nici practica politică internaţională nu accepta cu lejeritate
acest gen de iniţiative. La scurt timp după conferinţa de la Haga (1899) s-a putut
43
Instituţia a funcţionat ca o maşinărie administrativă. Arbitrii, împreună cu preşedintele Curţii, formau
un „tribunal” ai cărui membrii beneficiau de imunitate diplomatică. Crearea Curţii Permanente de
Arbitraj a stimulat semnarea a nu mai puţin de 120 acorduri de arbitraj până în 1914. Către 1907 a
început să funţioneze o Curte de Justiţie şi în America Centrală (!).
constata că disputele internaţionale soluţionate juridic întreţineau învrăjbirea între
naţiuni şi provocau înrăutăţirea climatului politic al relaţiilor dintre state. După Primul
Război Mondial, Curtea a funcţionat de facto ca un tribunal internaţional sub egida Ligii
Naţiunilor. Noul organism ( Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie) s-a reunit
pentru prima dată la 15 februarie 1922, în Palatul Păcii de la Haga. S-a dizolvat în 1946,
după dispariţia Ligii Naţiunilor44. Dacă normele procedurale stabilite între 1899 şi 1907
cu prilejul conferinţelor de la Haga prevedeau că arbitrajul presupunea acordul liber
asumat al statelor implicate, hotărâte a-şi transfera disputa în sfera judecăţii
internaţionale45, odată cu transformarea Curţii într-un tribunal internaţional permanent,
orice stat putea supune judecăţii litigiul lui cu un alt stat, fără acordul prealabil în
privinţa compoziţiei instanţei, dacă jurisdicţia acestui organism era acceptată de ambele
părţi. Procedurile Curţii au fost, de altfel, din nou amendate în septembrie 1972,
respectiv în iulie 197846.
Secolul XIX a debutat sub impactul organizării mişcărilor pacifiste dar nu a mai produs
teorii semnificative privind mirajul păcii eterne așa cum se întâmplase în trecut.
Proiectele vehiculate în veacul al XVIII-lea (Jean Jaques Rousseau, Project pour rendre la
paix perpétuelle en Europe, 1760) au fost revigorate şi s-au consacrat variaţiuni în jurul
unor idei deja consacrate47. Primele societăţi pacifiste s-au constituit în Statele Unite (
New York Peace Society; Peace Society Ohio) şi Marea Britanie ( London Peace Society).
Fondatorii lor erau oameni obişnuiţi (comercianţi, învăţători, profesori, etc), îngrijoraţi
de impactul teribil al războaielor asupra societăţii. Ei invocau argumente de natură
economică, socială sau religioasă, pentru a-i convinge pe factorii politici asupra
consecinţelor tragice ale războaielor. Cu timpul, mişcarea s-a extins în Europa şi a
devenit tot mai bine organizată. Asociaţiile pacifiste beneficiau de organe de presă (
„The Friend of Peace”; „Herald of Peace”); organizau competiţii literare şi congrese.
Primul congres internaţional s-a ţinut la Londra în 1843, iar principala chestiune
dezbătută a vizat măsura în care războiul, de orice fel, este sau nu îndreptăţit.
Participanţii la acest congres48 au expediat o rezoluţie unui număr de 54 de guverne ale
lumii, prin care cereau renunţarea la război ca instrument de reglementare a disputelor

44
Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie este predecesoarea Curţii Internaţionale de Justiţie ( The
International Court of Justice) tot cu sediul la Haga, organism în fiinţat în 1949, ca principal organism
judiciar al Naţiunilor Unite.
45
Niciun stat nu putea fi obligat să se supună arbitrajului. Consimţământul era obligatoriu şi în privinţa
chestiunilor privind identitatea arbitrilor, formularea problemei ce urmează a fi judecată, stabilirea
normelor de drept ce se aplică, limita de timp în care se pronunţă sentinţa.
46
Rebecca M. Wallace, International Law. A Student Introduction, third edition, Sweet and Maxwell,
London, 1997, pp. 283 – 285.
47
Jörn Tietgen, Die Idee des Ewigen Friedens in den politischen Utopien der Neuzeit. Analysen von Schrift
und Film, Tectum Verlag, Marburg, 2005, pp. 70 - 81.
48
Congresul a fost doar parţial o reuniune internaţională. Din cei 324 de participanţi, 292 proveneau din
Anglia, 26 din Statele Unite ale Americii, iar numai 6 din Europa continentală.
dintre state şi includerea clauzelor de arbitraj în tratatele internaţionale. Au urmat apoi
alte asemenea congrese la Bruxelles în 1848; Paris (1849); sau Frankfurt (1850)49. Nu au
lipsit, desigur, nici alte forme, unele extrem de spectaculoase, de manifestare. Cu ocazia
unui nou conflict de frontieră dintre Canada şi Statele Unite ( Diferendul Oregon),
mişcarea pacifistă a patentat o nouă manieră de exprimare: „Manuscript Letters ”.
Pentru a limita isteria războiului, s-au tipărit şi expediat în America scrisori cu mesaj
pacifist semnate de subiecţi britanici, scrisori ce urmau a fi publicate în gazetele
americane. Metoda s-a numit „Manuscript Letters”, iar iniţiatorul ei a fost americanul
E. Burett, un veritabil prototip al predicatorului pacifist, care, împreună cu britanicul
H. Richard şi belgianul A. Visscher, a călătorit prin Europa pentru a înfiinţa noi
organizaţii pacifiste şi pentru a intra în legătură cu cele deja existente 50. O dată cu
apariţia mişcării pacifiste ca mişcare socială, au câştigat teren, în sens calitativ, şi
eforturile la nivel politic pentru asigurarea unei păci durabile. În anul 1849, Richard
Cobden a prezentat în faţa Camerei Comunelor un proiect legislativ, prin care solicita
guvernului britanic să nu încheie tratate cu puterile străine fără a include clauza
obligativităţii arbitrajului internaţional în cazul apariţiei unor dispute. Proiectul a fost
respins cu un număr de 176 de voturi împotrivă faţă de numai 79 pentru. Lui Cobden i
s-a răspuns că ideea nu poate fi acceptată pentru că chestiunile ce privesc interesele
majore ale unui stat, onoarea şi siguranţa acestuia nu pot face obiectul deciziilor unor
instanţe autonome51. Statele moderne rămân loiale concepției suveranităţii absolute
astfel încât ele acceptă fără prea mare entuziasm ideea medierii internaţionale.
Printre figurile ilustre ale pacifismului din secolul XIX se remarcă Bertha von Suttner,
Alfred Nobel și William Stead. Baroneasa Bertha von Suttner, născută contesa Kinsky
în 1843, provine dintr-o familie austriacă aristocrată (familie de general-feldmareșal!)
aflată în declin. Fiindcă avea o fire prea dârză şi energică a refuzat să accepte decăderea
familiei, astfel că preluase la vîrstă de 30 de ani funcţia de educatoare şi damă de
companie a fiicelor familiei von Suttner, ocazie cu care aprinsese o dragoste pasionată şi
reciproc împărtăşită în moştenitorului familiei, un bărbat cu şapte ani mai tânăr ca ea. S-
a despărțit însă curând ( se pare că fără prea multe remușcări) de ”prima” ei dragoste și
a găsit ieşirea din situaţia tristă într-un anunţ de ziar prin care „un domn mai în vîrstă,
foarte bogat, cultivat şi locuind în Paris" arăta că este în căutarea unei doamne mature şi

49
Wilhelmus H. van der Linden, The International Peace Movement 1815 – 1874, Amsterdam, 1987,
pp.148-153 şi 322-345.
50
Dieter Riesenberger, Geschichte der Friedensbewegung in Deutschland. Von der Anfängen bis 1933,
Vandenhoeck und Ruprecht, Göttingen, 1985, pp. 24 – 28.
51
Heinz Duchhardt und Franz Knipping (hrsg), Handbuch der Geschichte der Internationalen
Beziehungen, Band 6, Winfried Baumgart, Europäisches Konzert und nationale Bewegung. Internationale
Beziehungen 1830 – 1878, Ferdinand Schöningh, Wien, Zürich, München, 1999, pp. 76 şi 80. Despre
rolul lui Richard Cobden în mişcarea pacifistă, vezi, Marin Ceadel, The Origins of War Prevention. The
British Peace Movement and International Relations, 1730 -1854, Oxford, Clarendon Press, 1996.
instruite care să-i servească de secretară şi să-i conducă gospodăria. În felul acesta,
contesa s-a pomenit în serviciul lui Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. Acesta
câştigase, deşi nu ajunsese încă la vîrsta de 43 de ani, bani mulți prin fabricarea
explozivilor şi era profund tulburat de consecinţele descoperirii sale. Se părea că nu
avea nevoie de o secretară, ci mai degrabă de cineva care să-l asculte. „Aş vrea — îi
spunea noii sale angajate — să născocesc o substanţă sau o maşină care să aibă o putere
de pustiire globală atît de înspăimîntătoare, încît războaiele să devină cu totul
imposibile tocmai din această cauză". Alfred Nobel devenise un susţinător înflăcărat al
arbitrajului, dar nu şi al dezarmării, pe care el o considera deocamdată drept o
revendicare absurdă. Susţinea înfiinţarea unui tribunal internaţional şi încheierea unui
acord între naţiuni prin care să se prevadă, în cazul oricărui conflict, un armistiţiu
obligatoriu pe o perioadă de un an. El a apărut pe neaşteptate, deşi sub nume fals, la
Congresul păcii ţinut la Berna în 1892 şi i-a spus baronesei Bertha von Suttner că, dacă
putea „să-l informeze şi să-l convingă, ar face ceva foarte important pentru această
cauză". Scînteia prieteniei care se aprinsese între ei fusese menţinută vie prin
corespondenţă şi prin vizite întâmplătoare făcute de-a lungul anilor. „Aş vrea să-mi las
prin testament -i-a scris baronesei- averea pentru înfiinţarea unui premiu care să fie
acordat din cinci în cinci ani" persoanei care va contribui în modul cel mai eficient la
menţinerea păcii în Europa. Socotea că premiul trebuia anulat după ce va fi acordat de
şase ori, fiindcă, „în cazul cînd societatea omenească nu va putea fi reformată în decurs
de treizeci de ani, vom cădea în mod inevitabil în barbarie". Nobel meditase îndelung
asupra planului său pe care l-a materializat într-un testament întocmit în 1895, care
acorda oamenilor un termen ultim ceva mai îndepărtat. A murit în anul următor (1896).
Bertha a rămas credincioasă cauzei pacifismului. S-a implicat în organizarea unei filiale
la Viena a Asociației Internaționale pentru Pace și Arbitraj susținută de ziarul ”Neue
Freie Presse”.
William T. Stead fusese probabil cel mai efervescent ziarist al epocii, fondatorul și
editorul publicației The Review of Reviews devenită faimoasă pentru subiectele ei
excentrice. Stead se lansase în cruciade de presă al căror obiect includea teme care
mergeau de la protecția prostituatelor până la imperialismul rațional, dusese campanii
în legătură cu atrocitățile din Bulgaria, viața comandanților din Siberia, părăsirea
generalului Gordon la Khartoum, sclavajul din Congo, adoptarea copiilor, limba
esperanto, etc. Era adept al arbitrajului. Anticipând apelul țarului Nicolae al II-lea, el
propusese chiar din 1894 ca statele lumii printr-un tratat internațional să-și ia
angajamentul solemn că nu vor mări bugetele militare până la sfârșitul secolului. Când
a apărut propunerea rusească privind conferința de la Haga, Stead a descoperit marea
ocazie a vieții. S-a hotărât să facă un tur al capitalelor europene ca început al unei mari
campanii destinată a-i convinge pe oamenii de pretutindeni că țarul era onest în
intențiile lui. La întoarcerea din turneul european, el a lansat la Londra o nouă
publicație săptămânală intitulată War Against the War, apoi a organizat cruciada
internațională pentru pace și a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a fortifica
cererea publicului pentru conferința internațională.

Bibliografie

Gh. Cliveti, Concertul european. Un experiment în relaţiile internaţionale din secolul XIX,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.
A.J. P. Taylor, The Struggle for Mastery in Europe 1848-1918, Oxford University Press,
1984. (BCU)
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, traducere de Anca Airinei,
București, Editura științelor sociale și politice, 2006.
Barbara Tuchman, Trufașa citadelă. O frescă a lumii dinaintea Primului Război Mondial
(1890-1914), București, Editura Politică, 1977.

Societate, presă și opinie publică

Elitele puterii și clasele societății.

Un fenomen social: jurnalismul modern
Opinie publică și curente ideologice

Tranziția de la societatea ordinelor la societatea claselor

Europenii secolului al XVIII-lea trăiau încă într-o societate împărțită în ordine și stări
sociale. Apartenența prin naștere la ordinele societății tradiționale reflecta o concepție
de sorginte medievală, întemeiată pe conștiința împlinirii unei datorii sacre în interiorul
comunității. Preoțimea (clerul) apăra comunitatea de amenințarea inamicului invizibil
(demonii nevăzuți), nobilimea (cavalerii) erau responsabili de apărarea comunității în
fața unui inamic vizibil (agresiunea dușmanilor externi); lucrătorii (grosul populației)
asigurau necesitățile traiului celorlalte stări sociale. De-a lungul epocii medievale și în
perioada premodernă membrii mai înstăriți ai fiecărui ordin din societatea tradițională
au dobândit privilegii (cele mai dezirabile de natură fiscală), în vreme ce datoriile
tradiționale rămâneau în sarcina membrilor mai săraci ai fiecărei subdiviziuni sociale.
Condiția financiară și starea socială, baza noțiunii moderne de clasă socială, au apărut
din subdiviziunile pe verticală a societății ordinelor.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea unii scriitori de renume (printre
cei mai cunoscuți economistul britanic Adam Smith) au început să folosească un
concept nou (noțiunea de clasă) pentru a identifica subdiviziunile ordinelor sociale.
Alții au scris cu nostalgie, poate chiar speranță (câteodată și teamă) despre tranziția de
la societatea ordinelor la societatea claselor, care în Europa însemna că valorile
monetare înlocuiau sensul tradițional al datoriei față de comunitate transformând
societatea în ansamblul ei prin acceptarea demarcației între săraci și bogați, (o temă
familiară oricărei epoci), o schimbare de paradigmă în interpretarea avuției și apariția
unei noi structuri sociale antreprenoriale (burghezia într-un înțeles mai larg).
Revoluția franceză a contribuit la solidificarea și politizarea noțiunii de clasă socială. În
influentul său pamflet intitulat ”Ce este Starea a Treia?”, publicat în ajunul convocării
Stărilor Generale în Franța (1789), abatele Siéyès pare să vorbească în numele Stării a
Treia, pe care o definea în sensul tradițional al cuprinderii unei vaste majorități ce se
consideră adevărata națiune. Cu toate acestea, din nevoi practice, pentru a justifica
alegerea Adunării Constituante, el se adresează exclusiv elitelor și burgheziei educate.
Folosește așadar un limbaj de clasă dominat de un accent tradiționalist. Mai multe
episoade în istoria Revoluției au contribuit la definirea conceptului de clasă socială în
societatea modernă. Abolirea privilegiului, a drepturilor feudale (în particular a
dreptului de a colecta zeciuiala), eliminarea corporațiilor de orice fel în interiorul
statului (parlamente, ghilde, bresle, etc) au fost schimbări emblematice. Rezistența la
schimbarea ordinii sociale a alimentat contra-revoluția și o dată cu ea a zugrăvit
imaginea conflictului de clasă. Pentru mulți dintre emigranții francezi revoluția
devenise anti-aristocratică și o vreme chiar anti-burgheză. Războaiele Revoluției și cele
ale lui Napoleon (1792-1814-1815) au arătat cum conflictele sociale experimentate în
Franța găseau ecouri în teritoriile cucerite. La fel ca în Franța, accederea la proprietatea
funciară și birocrația de stat a membrilor Stării a Treia în paralel cu schimbările
economice graduale contribuiau la stratificarea socială. În multe regiuni din Europa
Occidentală, burghezia antreprenorială, angajată în birocratizarea statului și deținătoare
de proprietate își prezintă revendicările în anii revoluției încurajată de cuceririle
teritoriale ale francezilor.
Vechea societate a ordinelor medievale părea condamnată la dispariție progresivă. În
Franța, Biserica (clerul, primul ordin în ierarhia medievală) a fost afectată prin vânzarea
pământurilor pe care le deținea. Pentru o vreme (în 1790) i-a fost interzis și dreptul de a
celebra ceremonii, de a înregistra nașterile, căsătoriile, decesele. Rolul ei în
administrarea spitalelor și a școlilor a fost contestat, cu toate că numai timpuriu în
perioada ce a urmat. Totuși în țări ca Spania, Italia, Portugalia, Biserica Catolică a
rămas cel mai important proprietar de pământ și o adevărată forță politică, socială și
spirituală. Al doilea ordin tradițional al vechii societăți (cel al nobilimii, sau aristocrația)
a fost privit în secolul al XIX-lea ca elementul dominant al claselor superioare. Acestea
includeau aristocrații foarte bogați, care exercitau o puternică autoritate și reprezentau o
voce distinctă în interiorul societății, urmată apoi de nobilimea de condiție medie
(nobilii mai puțin avuți) cu o influență mai vizibilă la nivel local. Baza puterii lor o
reprezintă pământul, dar în mod obișnuit înalta aristocrație este conectată și la diverse
alte interese financiare și economice (afaceri extinse), mai cu seamă în cazul familiilor de
prim plan. Membrii aristocrației au format o rețea ermetică (bine securizată față de
intruziunile din exterior) de legături sociale controlate prin politica mariajului care
asigura menținerea și perpetuarea marilor averi precum și accesul la viața politică (în
întreaga istorie modernă, interesele politice ale Marii Britanii au fost slujite de 200 de
familii aristocratice, multe înrudite între ele). Următoarea categorie în ierarhia societății
organizată în clase a fost elita propulsată la vârf de schimbările provocate în interiorul
Stării a Treia, cunoscută sub numele de burghezie sau clasa de mijloc. Termenul în sine
nu desemnează un statut foarte precis în proiectarea societății moderne, exceptând
anumite avantaje precum o anumită prosperitate care permitea eliberarea de
constrângerile muncii manuale, posibilitatea întreținerii familiei în condițiile în care
starea materială le oferă femeilor burgheze șansa să rămână angajate în activitățile
casnice. Clasele de mijloc includeau și profesiunile liberale (medici, avocați, etc),
birocrația statului, antreprenori (oameni cu idei și succes în afaceri, interesați de
industrie, comerț, investiții, etc.). Cei mai bogați reprezentanți ai clasei de mijloc puteau
fi ușor asimilați nobilimii, cu toate că acceptarea lor propriu-zisă în interiorul acestei
clase sociale a rămas problematică. În fine, cel mai răspândit grup în interiorul societății
de clase rămânea acela al oamenilor care supraviețuiau doar prin munca propriilor
brațe. Cei mai numeroși erau țăranii (categorie vastă în mediul rural și diferențiată în
funcție de accesul la educație și sistemul de valori al societății moderne) și muncitorii
din marile orașe. Cu deosebire sectorul industrial a devenit unul expansiv și
proeminent la nivelul orașelor europene, mai cu seamă spre finele secolului.
În ciuda profețiilor lui Karl Marx, muncitorimea n-a reprezentat în secolul al XIX-lea o
clasă socială unită și dominată de o conștiință proprie a apartenenței. Oamenii căutau
de lucru și munceau acolo unde găseau oportunități. Tensiunile sociale au devenit
vizibile în tot secolul al XIX-lea, dar conflictul de clasă a fost redus ca impact și adesea
deturnat de schemele asigurărilor sociale, de legalizarea uniunilor comercianților, de
furnizarea unei educații controlată de stat, de dezvoltarea instituției parlamentare
(extinderea progresivă a sufragiului) și promovarea sentimentelor naționaliste sau
imperialiste. Războiul între clase n-a fost niciodată o opțiune, cel puțin pentru clasa
muncitoare. Solicitarea Internaționalei Socialiste pentru solidarizarea proletariatului în
1914 a rămas fără ecou. Totuși, cu toate că societatea nu a suportat polarizarea pe care
socialiștii o profețeau, fractura între bogați și săraci s-a făcut permanent simțită după
178952.

Un fenomen social: jurnalismul modern

Presa a reprezentat cel mai eficient mijloc de a transmite gânduri şi idei opiniei publice.
Primele ziare apar în epoca războiului de 30 de ani53, dar afirmarea presei moderne a
fost precedată de conjugarea efectelor unor factori diferiţi: 1) înfiinţarea serviciilor de
poştă și apariția rețelei de cale ferată; 2) inventarea tiparului și apariția industriei
52
T.C.W. Blannig (editor), The Oxford History of Modern Europe, Oxford University Press, 2000. Vezi,
Pamela Pilbeam, From Orders to Classes. European Society in Nineteenth Century, pp. 101-126.
53
Hannah Berker and Simon Burrows (editors), Press, Politics and the Public Sphere in Europe and
North America, 1760 -1820, Cambridge University Press, 2002, pp. 5-6.
tipografice 3) laicizarea învățământului și răspândirea alfabetizării. În secolele XVII-
XVIII, presa scrisă devine o realitate omniprezentă în Europa. Publicaţiile se înmulţesc
vertiginos, se diversifică aria de informare a publicului, se îmbunătăţeşte distribuţia.
Dar, costurile editării ziarelor rămân ridicate, tirajele sunt relativ scăzute, iar publicul
cititor destul de restrâns. Într-o vreme în care elita intelectuală privilegiază textul
publicat în forma cărţii sau a broşurii, presa nu dobândeşte încă aprecierea şi distincţia
pe care mereu le-a pretins societăţii. Începuturile presei scrise în Europa au creat în
ochii intelectualilor o imagine disproporţionată a jurnalismului modern, privit ca sursă
de polemică, o specie de subliteratură, lipsită de valoare şi prestigiu54.
Din secolul al XIX-lea presa beneficiază și de marile inovații tehnologice. Una dintre ele:
telegraful. Noua invenție a făcut posibilă creșterea vitezei de circulație a știrilor. În
Marea Britanie, pentru prima dată, telegraful a fost folosit în scop jurnalistic în luna mai
1845, dar practica s-a extins cu repeziciune, astfel că, în 1847, discursul reginei Victoria
la deschiderea sesiunii parlamentare a fost transmis telegrafic către principalele orașe
ale regatului. Pe continent, prima legătură telegrafică s-a stabilit între Londra și Paris în
1851, apoi, din 1856, a fost racordată și Viena. Prin viteza de transmitere a știrilor
pretutindeni, telegraful a avut ca efect colateral faptul că a permis ziarelor să
răspândească informația și în alte orașe ale Europei decât marile capitale de presă. Mult
timp însă, telegraful a rămas un mijloc de comunicație costisitor și anevoios (știrile se
transmiteau lent la început și nesatisfăcător). În Statele Unite, chiar și la 20 de ani după
ce telegraful a intrat în folosință, cea mai ieftină taxă de presă era de 10 cenți pentru un
cuvânt, din California până la Boston! Primul cablu telegrafic peste Oceanul Atlantic a
fost dat în folosință la 6 august 1858, atunci când regina Victoria a transmis un mesaj de
felicitare președintelui american Buchanan55 iar mesajul s-a tipărit în ziarul New York
Sun. Prima știre transmisă din America în Marea Britanie a fost publicată de ziare la 18
august 1858 și raporta coliziunea a două vapoare în largul coastelor americane. De
cealaltă parte, la 17 august 1858, New York Sun publica prima știre transmisă prin
cablul submarin, încheierea unui tratat de pace între China, Anglia și Franța. Peste 8 ani
a fost cu succes implementat un al doilea cablu submarin (28 iulie 1866) care asigura
fluxul legăturilor între Londra și New York. George V. Smalley, corespondent în
Europa al ziarului New York Tribune, a anunțat prin telegraf ruperea negocierilor de
pace între Austria și Prusia. Raportul lui Smalley conținea 100 de cuvinte la prețul de
500 taleri!
Piața informațiilor a luat un avânt remarcabil în secolul al XIX-lea odată cu folosirea
aplicațiilor telegrafiei în serviciile publice. A devenit astfel necesară crearea unor agenții
specializate care colectează, redactează și distribuie știrile. Prima agenție cunoscută în
Europa a fost Agenția HAVAS. Ea a fost fondată de Charles Auguste Havas, un

54
Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, 2002, pp. 18-19.
55
James Buchanan, ultimul președinte american născut în secolul al XVIII-lea.
întreprinzător originar din Portugalia, care se stabilise la Paris. În 1825 el oferea sprijin
ziarelor pariziene și departamentelor guvernamentale în culegerea unor extrase
publicate de ziarele din Marea Britanie, Germania, Italia, Spania sau Rusia. Havas
observase că știrile ajungeau cu mare întârziere în Franța. *De exemplu, știrea morții lui
Napoleon I Bonaparte (5 mai 1821) în exilul de pe Insula Sfânta Elena ajunge la Paris
abia la 6 iulie 1821!] I-a venit astfel ideea de a înființa un serviciu de știri. Agenția Havas
a fost la origine și birou de traduceri. Ea prelua știri din presa străină pe care le traducea
pentru publicul francez. Cu sprijin guvernamental, afacerea lui Havas se dezvoltă
vertiginos. La mijlocul secolului al XIX-lea ea monopolizează serviciile de telegraf.
Agenția își culegea știrile datorită înlesnirilor guvernamentale și unei rețele de
corespondenți care activau în Franța și în străinătate. Începând din 1840, folosea și
porumbeii călători pentru a mări viteza de transmitere a știrilor. Afacerea s-a extins. În
1845, Havas își deschidea filiale la Bruxelles, Roma, Viena, Madrid, apoi în Statele
Unite. Războaiele Franței din perioada Imperiului secund (Crimeea, Italia) i-au asigurat
reputație în întreaga lume. Pentru a înlesni ziarelor transferul plății serviciilor de
informare, Havas a introdus facilitatea limitării viramentelor bancare la servicii de
publicitate asociate. Agenția a încheiat un acord cu ”Societe Generale des Annonces”,
cu care va fuziona între 1865 și 1879. Deja, începând din 1870, agenția nu avea
concurență în Franța. În 1925, Agenția Havas capitaliza 50 milioane de franci (2
milioane de dolari americani!), acoperea peste 3.500 de mile și transmitea peste 1 milion
de cuvinte în fiecare zi. Agenția Havas a fost concurată de apariția unei noi societăți pe
piața informațiilor: agenția Reuter. Numele ei vine de la fondator, Iulius Reuter, un
german vechi angajat al lui Havas, care deschidea la Londra în 1851 (anul când se pune
în funcțiune primul cablu de telegraf ce străbate Canalul Mânecii și leagă Parisul de
Londra) propria afacere: un mic Birou de Știri la dispoziția clientelei financiare
londoneze. Cu timpul, interesul presei din Londra a crescut importanța Biroului. Până
în 1858, ziarele londoneze nu primeau cu regularitate știri de pe continent. Ziare
importante în presa britanică precum ”The Times” sau ”The Morning Post” angajaseră
corespondenți la Paris, Berlin, Viena, Constantinopol, etc. Reuter a format un grup cu
atribuțiuni precise în procurarea și transmiterea știrilor, apoi a câștigat notorietate în
presa londoneză. Reputația agenției a crescut și ca urmare a rapoartelor din vremea
războiului civil american, a relatărilor despre bătălia de la Solferino. Iulius Reuter a
dobândit calitatea de cetățean britanic iar Agenția (Reuters Telegramm Co. Ltd) s-a
dezvoltat continuu. A devenit cea mai extinsă și importantă agenție de știri din lume. O
a treia agenție de știri în Europa secolului XIX a fost creată la Berlin în 1849. Fondatorul
ei a fost Bernard WOLFF, și el tot un fost angajat al Havas. A fost, de altfel, prima
agenție care a folosit telegraful electric în colectarea știrilor. A devenit însă, în scurt
timp, agenție guvernamentală (1865), la inițiativa cancelarului Bismarck. A supraviețuit
multă vreme sub protecție guvernamentală și s-a transformat în 1933 în ”Deutsches
Nachrichten Bȕro”, agenția de știri a Germaniei naziste. Dincolo de Atlantic, în Statele
Unite ale Americii, merită amintită nașterea agenției de știri ASSOCIATED PRESS. Ea
s-a născut din asocierea a șase mari cotidiene din New York (1848) în vederea colectării
informațiilor. În timpul războiului de secesiune s-au înființat și alte asociații de știri
regionale în Statele Unite, urmând un plan similar cu cel al asociației new –yorkeze
(New England Associated Press; Southern Associated Press; Western Associated Press).
Toate aceste asociații și-au propus inițial să coopereze între ele, dar concurența acerbă și
lupta pentru supremație le-a împiedicat să formeze o structură cu adevărat unitară.
Organizația Associated Press Agency s-a constituit de fapt în luna mai 1900 printr-o
sentință a Curții Supreme din statul Illinois, care a stabilit că agenția putea să vândă
știri tuturor solicitanților. Marile agenții de știri și-au delimitat în cele din urmă sferele
de influență. Agenția Havas (Franța, Italia, Elveția, Belgia, Spania, Portugalia, Africa de
Nord, America de Sud); Wolff Bȕro (Europa Centrală, Peninsula Scandinavă, etc);
Reuter (Marea Britanie, Europa de Est). Primul acord Havas-Wolff s-a semnat în 1859,
iar în 1872 s-a alăturat și Associated Press. Alte acorduri s-au mai semnat în 1899 și
1909. Primul Război Mondial a compromis acordurile semnate între agențiile de știri.
Ele au devenit agenții naționale și au lucrat în slujba intereselor statului de care
aparțineau. După război, vechile înțelegeri nu au mai fost reînnoite. Concurența a
devenit acerbă, rivalitatea comercială a acompaniat-o pe cea politică.
O creștere semnificativă a tirajelor s-a petrecut în secolul al XIX-lea. În Franța între 1830-
1870, tirajul ziarelor crește de la 30.000 exemplare până la 1 milion. În Marea Britanie,
”The Times” devine cel mai influent cotidian al epocii victoriene cu 10.000 de exemplare
în 1820. Este urmat de ”Daily Telegraph”, ziar de referință al presei populare (presa
ieftină de 1 penny) care urcă de la 26.000 exemplare la 1856 până la 191.000 în 1871.
Presa americană cunoaște și ea aceeași evoluție ascendentă. De la câteva zeci de mii
exemplare la începutul secolului XIX până la 750.000 în 1850. A urmat războiul de
secesiune o evoluție fulminantă care a făcut să explodeze tirajele ca urmare a unei acute
nevoi de informație (se estimează tiraje de până la 2.600.000 exemplare până spre 1870).
Se naște presa locală, presa de senzație. Ziarul devine creator de opinie publică, prima
realitate virtuală unde individul putea fi găzduit. El devine soluția universală pentru
orice fel de informație, pentru distracție, pentru aventură, povești de dragoste, ocultism.

Opinie publică și curente ideologice

Pentru lumea modernă, conceptul de opinie publică rămâne încă dificil de definit ca
realitate istorică. Într-o epocă în care presa scrisă reprezintă unul dintre principalele
mijloace de informare, istoricii înclină adesea să desconsidere efectele opiniei publice
asupra factorilor de decizie în politică pentru că ele sunt de obicei mai greu de
demonstrat. Nu există un consens deplin asupra structurii sociale a opiniei publice,
asupra modului în care publicul instruit ar fi putut influenţa actul de guvernare în
condiţiile votului cenzitar și ale unei participări selective la dezbaterea chestiunilor
politice. S-a considerat mult timp că în timpurile moderne opinia publică nu a fost
suficient de bine conturată, iar în măsura în care s-a manifestat, ea s-ar fi dovedit
oricum prea difuză sau insuficient informată pentru a exercita presiuni consistente
asupra politicienilor. În secolul XIX opinia publică s-a exprimat prin cuvinte, imagini
sau scrieri variate. Mijloacele de informare, în special presa, foile volante și cărţile
tipărite s-au dovedit instrumente formatoare de opinie publică iar influenţa opiniei
publice a crescut exponenţial de la un deceniu la altul. Importanţa presei în formarea
opiniei publice a fost înțeleasă ușor de guvernele europene, care nu au precupeţit niciun
efort în scop propagandistic. În cazul Austriei, Metternich nu a fost doar un opozant
renumit al publicaţiilor de orientare liberală, ci şi un împătimit cititor de presă. În mai
multe rânduri, el a încercat să influenţeze opinia publică folosind acest instrument. Ar fi
scris, sub protecţia anonimatului, chiar unele articole publicate în ziare favorabile
guvernului. Metternich era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi (Josif von Pilat;
Friedrich von Schlegel; Friedrich von Genz; Adam Müller), care lucrau în sensul
formării anumitor curente de opinie. În perioada petrecută la Paris în calitate de agent
al Austriei, Metternich îi scria ( 1808) ministrului de externe (Stadion) despre lipsa de
preocupare a guvernului în a furniza informaţii „corecte ” presei germane. După ce a
preluat frâiele politicii externe, s-a preocupat el însuși constant. În timpul Congresului
de la Viena, Gentz supraveghea conţinutul principalelor publicaţii. Din dorinţa de a
influenţa opinia publică internațională a oferit sume de bani unor gazete de limbă
franceză ( „Journal de Francfort ”) şi a trimis ambasadorilor articole redactate special să
apară în presa străină. În 1815, ambasadorul austriac de la Londra încerca să utilizeze
anumite ziare britanice pentru a trezi reacţii ostile la adresa politicii lui Castlereagh şi a-
i slăbi poziţia în timpul tratativelor. Tot cu ocazia tratativelor purtate la Viena în 1815,
Talleyrand pregătea şi el ofensiva propagandistică. Apogeul acțiunilor a coincis cu
recviemul din 1815, în memoria regelui răpus de Revoluţie, Ludovic al XVI-lea. Întreaga
ceremonie a fost cu grijă pregătită la Catedrala din Viena, iar cheltuielile vor fi fost
destul de mari, chiar dacă Talleyrand îi scria lui Ludovic al XVIII-lea că aceste costuri i
se par absolut necesare. Presa a jucat un rol important în mobilizarea opiniei publice pe
timp de război. Patronii de ziare au realizat repede că războiul contribuia la creșterea
vânzărilor. Pe parcursul războiului franco-prusian, de exemplu, s-a triplat tirajul
ziarului londonez Daily News. La sfârșitul aecolului al XIX-lea, Winston Churchill, pe
atunci un ambițios tânăr în vârstă de 24 de ani, a devenit faimos și a câștigat sume
frumoase transmițând informații despre Războiul Burilor. Corespondenții și fotografii
de război – Ernest Hemingway, Edward R. Murrow, Robert Capa, Michael Herr, Marie
Colvin – au devenit și ei eroi ai lumii moderne56. O dată cu războiul din Crimeea ( 1853-
1856), ziarele importante din Marea Britanie ( „ The Times” ; „London Daily News”)
trimit primii corespondenţi de presă pe teatrul de operaţiuni . De acum înainte, ca

56
Margaret MacMillan, Războiul. Cum ne-au modelat conflictele, Traducere de Smaranda Câmpeanu, București,
Editura Trei, 2022, p. 118.
urmare a interesului arătat de public faţă de război, activitatea ziarelor va fi mereu atent
supravegheată şi îngreunată de capriciile cenzurii sau de efectele propagandei.
Apariţia „războiului total” ca realitate în politica internaţională de la începutul secolului
XX a condus către încercări inovative de manipulare a presei internaţionale. Ziarele îşi
„naţionalizează” politica editorială, publică texte mobilizatoare pentru moralul
familiilor afectate de război. În mai toate războaiele importante, ce au zdruncinat lumea
modernă, guvernele şi liderii armatei şi-au pus încrederea în acţiuni de propagandă ale
presei, în gesturi de manipulare a informaţiilor livrate agenţiilor de ştiri.
Tot în secolul al XIX-lea (prima jumătate a veacului), tradiţia gândirii politice
occidentale s-a fragmentat prin afirmarea a trei mari ideologii politice concurente:
liberalism; conservatorism; socialism. Ideologia liberală şi cea socialistă sunt, într-o
anumită măsură, continuatoarele proiectului iluminist. Liberalismul a acordat o atenţie
privilegiată individului şi nu societăţii. În contextul secolelor XVIII – XIX, libertatea
însemna eliberarea de tradiţie, de autoritatea ierarhică şi prevenea pericolul concentrării
puterii politice. Cetăţenii aspiraseră la libertate pentru a se împlini în dimensiunea
existenţei lor private. Concepţia liberalismului european rămâne unică prin valoarea
doctrinară la care în secolul XIX și-au adus contribuția scriitori de mare reputație. Unul
dintre aceştia a fost şi Jeremy Bentham. El a influenţat studiul liberalismului în multiple
aspecte. S-a pronunţat în favoarea relevării binefacerilor comerţului liber. Considera
colonialismul principalul impediment în calea dezvoltării comerţului şi credea că fără
disputele coloniale ar fi fost mai uşor posibilă edificarea păcii în lume. El propunea
înfiinţarea unui Congres al Statelor, un organism în cadrul căruia disputele
internaţionale se puteau reglementa prin mijloace paşnice. Cetăţenii trebuiau să
beneficieze de acces liber la informaţiile ce priveau disputele dintre state, iar Congresul
preconizat urma să garanteze libertatea presei pretutindeni unde era necesar. Bentham
se pronunţă pentru abolirea diplomaţiei secrete, singura cale prin care monarhii şi
miniştrii reuşesc să-şi satisfacă propriile interese. Contribuţia sa esenţială sub aspect
teoretic rămâne însă distincţia clară dintre politică şi economie. Economia şi politica
reprezentau domenii diferite iar principala funcţie a Congresului de State era să
promoveze exerciţiul activităţilor economice în conformitate cu principiile legii naturii,
să înlocuiască practicile protecţioniste cu cele ale liberului schimb .
Tot în secolul XIX se afirmă și ideologia socialismului, doctrină politică ce a
beneficiat de aportul unor importanţi teoreticieni. Socialismul utopic al primei jumătăţi
de veac ( Saint Simon, Fourier, Price, Owen, Godwin, ş.a.) a fost înlocuit de socialismul
ştiinţific din a doua jumătate a secolului (Karl Marx şi Friederich Engels). Principalele
teme ale discursului socialist vizau apologia raţionalismului, activismul politic, critica
proprietăţii private, credinţa în resursele progresului istoric. În a doua jumătate a
secolului, Manifestul Comunist exprima deja o nouă viziune asupra raporturilor dintre
clasele sociale. Discursul marxist aducea în dezbatere un orizont global al evoluțiilor
istorice și o nouă paradigmă despre stadiul organizării economice a umanității. Între
1845-1846 Marx scria împreună cu Engels faimoasa sinteză Die deutsche Ideologie, iar
câțiva ani mai târziu în cartea Zur Kritik der politischen Őkonomie (1859) relua ideea
stadiilor de evoluție după criterii economice determinate de forma predominantă a
proprietății care impune ierarhiile societății (devălmășie și diviziunea muncii,
sclavagism, iobăgie și corporatism, capitalism și burghezie, egalitarism și dictatura
proletariatului). Marx şi Engels au înţeles chiar și politica internațională în lumina
interdependenţelor economice, caracterizate de tendinţa expansiunii globale sau
creşterea antagonismului între burghezie şi proletariat. Revoluţia universală propulsa
modelul socialist în lume iar clasa muncitoare urma să răstoarne rămăşiţele societăţii
burgheze. Prima Internaţională Socialistă, fondată de Marx în 1864, a dezbătut
probleme de politică externă, pornind de la ideea că pacea în lume se poate institui doar
prin socialism, iar războaiele sunt provocate de capitalism. Naivitatea evidentă de la
început nu s-a mai regăsit şi în cadrul celei de a doua Internaţionale Socialiste ( 1889),
când s-a preconizat chiar crearea unui parlament internaţional al mişcărilor socialiste.
Socialismul, ca şi liberalismul, s-au detașat de dogmele anarhismului modern. Un
curent anti-etatist şi opozabil politicii, fiindcă pentru anarhiştii moderni (Proudhon,
Bakunin) statul reprezintă doar o structură de opresiune, o construcţie artificială,
străină, respingătoare, a cărei existenţă presupune refuzul total al libertăţii. Statul era
rădăcina tuturor formelor de constrângere. Viaţa fără constrângere înseamnă libertate,
iar angajamentul anarhiştilor faţă de libertate presupune abolirea statului. Ei negau
toate formele de organizare statală ( statul absolutist, statul constituţional, statul
iacobin, democraţia parlamentară, statul marxist sau „birocraţia roşie”, etc.). În viitor,
orice formă de societate trebuie să fie una lipsită de ierarhii, non-coercitivă, libertariană.
Din perspectiva impactului produs asupra relaţiilor sociale, anarhismul, ca ideologie,
nu poate fi trecut cu vederea. Negarea statului ca entitate autonomă în organizarea
societății a reprezentat o ameninţare constantă la adresa oricărei forme de
guvernământ, iar solidarizarea anarhismului cu tradiţia revoluţionară europeană l-a
transformat într-un curent subversiv, generator de panică şi instabilitate în politica
internaţională.
Spre deosebire de liberalism sau de socialism, conservatorismul repudia ideea
egalităţii în drepturi, denunţa noua credinţă în raţiune şi progres istoric. În opoziţie cu
conceptul de egalitate sau cu libertatea, conservatorii promovau armonia şi
comunitatea, susţineau ordinea tradiţională în disputa cu retorica feroce a schimbării.
Edmund Burke, autorul (citat mai sus/ Impacul Revoluției Franceze<) unor
memorabile reflecţii asupra revoluţiei franceze, poate fi socotit întemeietorul noului
conservatorism european. Potrivit lui Burke, societatea este mai mult decât o sumă a
indivizilor ce o compun, ea reprezintă o reţea de obligaţii fundamentate istoric. Esenţa
existenţei umane o reprezintă conflictul de interese între diferite grupări competitoare.
Societatea ideală se întemeiază nu pe principiul egalităţii, ci pe ierarhizare şi statut
diferenţiat. În viziunea conservatorilor, politica nu reprezenta o ştiinţă ci o artă a
compromisului. Secolul al XIX-lea a fost mai cu seamă epoca afirmării naţionalismului.
Ascensiunea naţionalismelor europene a presupus schimbări esenţiale în reprezentările
loialităţii în cadrul statelor. Naţiunea forja pe ideea că între popor şi stat există de fapt o
strânsă legătură istorică. Dacă până în secolul al XVIII-lea, monarhii europeni schimbau
teritorii între ei, conform legilor mariajului şi ale războiului, în ”veacul națiunilor”
naţionalitatea şi etnicitatea devin criteriile esenţiale în configurarea teritoriului.
Mişcarea naţională era construită după ideea că toţi cetăţenii datorau loialitate seculară
supremă naţiunii şi instituţiilor ei reprezentative. Acest fapt a presupus exercitarea unei
loialităţi depline faţă de politicile statului şi implicarea activă a indivizilor în derularea
lor. Naţionalismul de la începutul secolului al XIX - lea are un caracter romantic,
progresist. Mişcarea s-a fundamentat în jurul convingerii că toţi cetăţenii îşi transferă
suprema lor loialitate instituţiilor reprezentative ale naţiunii. Această idee presupunea
implicarea cetăţenilor în viaţa politică a statelor şi stabilirea unei legături emoţionale, o
formă de ataşament între indivizi şi autoritatea statului centralizat. A doua jumătate a
veacului aduce în discuţie tiparele unui naţionalism conservator, care, în regiunile
fragmentate politic ale Europei Centrale, a alimentat războaiele de eliberare sau de
unificare naţională. Formarea statelor naţionale a presupus orientarea politicii externe
către împlinirea idealului naţional. Strâns legată de emergența naționalismelor
europene a fost însă și afirmarea militarismului. Deşi au existat publicaţii în Europa
care au pledat fervent cauza păcii, curentul favorabil războiului s-a dovedit foarte
puternic. El a fost susținut de reprezentați ai elitelor societății. Generalul american
Sherman argumentase în favoarea războiului total, afectând direct şi populaţia civilă,
pornind de la constatarea cinică a faptului că cruzimea nu se poate rafina (!) După
distrugerea orașului Atlanta, centrul comercial al Georgiei, în războiul civil american,
Sherman le-a spus următoarele locuitorilor îngroziți de cruzimea armatelor unioniste:
”Războiul înseamnă cruzime și nu puteți să-l faceți mai blând<Să protestezi împotriva
greutăților războiului este ca și cum ai protesta împotriva fulgerelor și a tunetelor”.
Helmuth von Moltke descoperise cum pacea perpetuă reprezenta numai un vis frumos
al omenirii și proclamase solemn că războiul reprezintă o verigă a ordinii mondiale
prescrisă chiar de Dumnezeu, pentru ca lumea să nu se scufunde în materialism. De
cele mai multe ori, presa populară a căutat justificări favorabile războiului prin tot felul
de campanii ascunse sub masca interesului naţional. Intelectualii au adoptat adesea
poziţii contradictorii. DE EXEMPLU: Intelectualii germani şi cei din Franţa sau din
Marea Britanie au admis că Marele Război devenise un conflict între două culturi (
ideea germană de la 1914 şi cea franceză din 1789). O parte a lor priveau războiul ca pe
un fel de „leac” într-o epocă a burgheziei şi a letargiei, a emasculării şi decadenţei
morale. Deși în multe țări europene pacifismul s-a afirmat ca un curent important, mai
prezente în spațiul public au fost organizațiile (Liga Navală în Marea Britanie; Liga
Patrioților în Franța; Liga Pan-Germană, Societatea Dante Alighieri în Italia, etc.). Prin
impunerea serviciului militar obligatoriu, armata tindea să devină o școală a națiunii.
Ea se bucură de mare respect în societate. Serbările militare creează identitatea
națională. Sunt un motiv de mândrie patriotică și participă la ele audiențe tot mai mari.

Bibliografie
Albert Pierre, Istoria presei, traducere de Irina Maria Sile și prefață de Marian Petcu, Iași,
Editura Institutului European, 2002.
Briggs Assa, Peter Burke, Mass –media, o istorie socială. De la Gutenberg la la Internet, Iaşi,
Polirom, 2005.
E. J. Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent. Program, mit, realitate,
traducere de Diana Stanciu, Chişinău, Editura Arc, 1997.
Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

Lumea modernă în epoca internaționalismului

Rețelele de transport și comunicațiile moderne
Călătoriile internaționale în secolul al XIX-lea
Organizații, instituții, birouri și uniuni internaționale

Rețelele de transport și comunicațiile moderne

Mijloacele de transport şi comunicaţiile nu pot fi omise din peisajul modernizării.
Conexiunile economice au fost impulsionate de revoluţia transporturilor şi de
modernizarea comunicaţiilor. S-au putut stabili astfel legături noi între regiuni sau
continente insuficient explorate în secolele anterioare. Modernizarea reţelelor de
transport a impulsionat schimburile comerciale, integrând noi spaţii economiei
mondiale. Revoluţia comunicaţiilor în veacul al XIX - lea a determinat multiplicarea
contactelor internaţionale şi creşterea disponibilităţii de a cunoaşte alte popoare, a
facilitat răspândirea informațiilor în diferite domenii ale ştiinţei. În doar câteva decenii,
căile ferate au câştigat supremaţia între mijloacele de transport din Europa, America de
Nord şi, ulterior, chiar în întreaga lume57. Calea ferată a permis luarea în stăpânire și
modelarea teritoriului. Până în epoca feroviară, omul și mijloacele lui de transport se
supuneau naturii, reliefului, trebuind să se adapteze la provocările și dificultățile lor.
Odată cu calea ferată omul cucerește natura și se vede pe sine stăpân asupra ei.
Călătorii puteau astfel ajunge în zone îndepărtate, sălbatice și inaccesibile, atât în
Europa cât și pe alte continente 58.
Prima cale ferată a fost pusă în funcţiune în Marea Britanie 59 şi tot aici s-a inaugurat
primul traseu destinat transportului de persoane între două mari oraşe, Liverpool şi

57
Începând din 1825 şi până în 1860 s-a construit infrastructură feroviară de peste 108.000 km în întreaga
lume. Mai apoi, în intervalul cuprins între 1860 şi 1913, lungimea căilor ferate a ajuns la 1.102. 000 km.
58
Vezi, Radu Mârza, Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală
(1830-1930), Iași, Polirom, pp. 18-19.
59
În anul 1825 devenea operaţională ruta Stockton - Darlington.
Manchester. În Europa continentală, primele state moderne care s-au bucurat de
infrastructură feroviară au fost Belgia, Franţa şi Germania. Sistemul căilor ferate din
Franţa includea deja, în 1842, şase linii principale, care porneau din Paris. În statele
germane existau numeroase linii de cale ferată pe distanţe mai scurte. Abia în 1835 s-a
inaugurat o linie locală între Nürnberg şi Fürth cu o lungime de numai 6 km, urmată în
1839 de linia care lega Dresda de Leipzig. Aceasta a fost urmată de o explozie a
construcțiilor unor astfel de conexiuni între centrele urbane majore, în tentativa
frenetică și oarecum haotică de a obține profit. Statul a intervenit în încercarea de a face
ordine în haos, construind secțiuni de legătură, esențiale dar neprofitabile. Unele linii
ferate au fost propuse spre construcție în vederea stimulării activităților economice din
zonele izolate, cea mai cunoscută dintre acestea fiind Magistrala Estică (Ostbahn), căci
dezbaterea utilității ei a jucat un rol important în criza politică a anului 1848 60. În
Monarhia Habsburgică trenurile și-au făcut apariția la scurt timp după vapoare. În 1838,
după inaugurarea primei secțiuni de cale ferată din imperiu (Viena – Wagram), parte
din tronsonul care lega capitala de Cracovia, s-au făcut demersuri pentru construirea
unei linii între Viena și Raab (Gyor) cu trecere prin Bruck an der Leitha (punctul care
separa teritoriul Austriei propriu-zise de Ungaria) și o deviație către Bratislava. În 1846
s-a inaugurat linia dintre Budapesta și Vaç în lungime de 33,6 kilometri care puteau fi
acoperiți în numai 59 de minute. La începutul anilor 1850 se putea călători pe calea
ferată între Viena și Budapesta, trenul devenind conexiunea cea mai rapidă și mai
confortabilă între cele două mari centre urbane61.
Construcţia căilor ferate a dobândit la germani și importanţă politică. (În lumea
germană calea ferată a devenit un mijloc eficient al propagandei în favoarea unificării
națiunii). Căile ferate au depăşit repede cadrul teritorial al frontierelor naţionale 62, astfel
că întreţinerea (extinderea) lor a făcut obiectul tratativelor dintre statele europene63. În
Rusia, construcţia căilor ferate a început mai târziu comparativ cu Europa Occidentală,
astfel că singura linie disponibilă înainte de războiul Crimeii era cea dintre Moscova şi
Sankt Petersburg, finalizată și ea cu întârziere în anul 1851. Rusia a trebuit să-și
recunoască înfrângerea în războiul Crimeii în bună măsură din cauza decalajului
tehnologic. Înapoierea față de puterile occidentale apărea evidentă. Pe atunci Rusia nu
dispunea, mai cu seamă în regiunile sudice, de o rețea de căi ferate necesare
transportului de trupe, muniţie și alimente către Crimeea. Aliații transportau trupele şi
muniția de război cu trenul prin Franța până în portul Marsilia, iar de aici cu vaporul

60
Martin Kitchen, O istorie a Germaniei moderne…p. 75.
61
Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol. Călători, spații, imagini 1830-1860,
București, Humanitas, 2021, p. 76.
62
Începând din 1843 s-a stabilit legătura între Prusia şi Belgia, prin localitatea Herbesthal, iar cinci ani
mai târziu s-a stabilit conexiunea între Prusia şi Austria la Oderberg. Între Prusia şi Franţa s-a inaugurat
la jumătatea secolului (1852) prima legătură directă prin localitatea Forbach.
63
In 1890 se semna prima convenţie internaţională asupra traficului feroviar de mărfuri.
până în Peninsula Crimeea. O lecţie aspră pentru ruși, care nu a rămas fără urmări.
După război s-a demarat un program de investiţii solide (cu capital francez şi englez) în
construcția de căi ferate. Probabil că reușita cu adevărat impresionantă (care i-a
simbolizat cel mai bine puterea în Asia) a Rusiei a devenit calea ferată transsiberiană,
care se întinde pe 9500 de kilometri, de la Moscova la Vladivostok, trecând prin Iaroslav
pe Volga, prin Ekaterinburg, în Urali și Irkutsk, pe malul lacului Baikal, înainte de a
ajunge pe coasta Pacificului, la nord de Peninsula Coreeană. La finalul secolului al XIX-
lea lucrările erau aproape de a fi terminate (în 1897 începuseră lucrările la ultima linie
dreaptă, traversarea Manciuriei către Vladivostok). Transsiberiana a redus dramatic
chestiunea călătoriei între Rusia nasiatică și cea europeană – de la o chestiune de ani la
una de zile , și a contribuit din plin la colonizarea Asiei Centrale și de Est de către ruși 64.
În afara Europei, Statele Unite ale Americii au acordat o atenţie sporită căilor ferate.
Între anii 1827 şi 1830 s-au construit primele segmente de cale ferată care legau
Philadelphia, Baltimore, Charleston cu regiunile de pe coasta de Vest. În anii ce au
urmat au fost conectate la reţeaua de căi ferate şi regiunile mai puţin populate sau
dezvoltate economic. Deja în anii 60 ai secolului al XIX-lea, Statele Unite dispuneau de
tot atâţia kilometri de cale ferată cât statele europene luate împreună (!) Spre deosebire
de SUA, unde reţeaua de căi ferate a servit şi colonizării imensului teritoriu din
interiorul continentului, în America Latină transportul feroviar a stimulat în special
comerţul exterior în regiunile de graniţă şi apariția marilor centre urbane ( Buenos
Aires; Rio de Janeiro; Sao Paolo). În Asia, cu excepţia Japoniei, construcţia căilor ferate
s-a intensificat către anul 1880 cu deosebire în Indiile Britanice.
Dar nu numai căile ferate au revoluţionat transporturile în lumea modernă. O
dezvoltare accentuată a cunoscut navigația maritimă. Anul 1807 marca simbolic
începutul navigației navelor moderne, folosind motoarele cu abur (motoare termice cu
ardere externă). Inginerul american Robert Fulton a întreprins o primă călătorie cu
vaporul „Clermont” pe ruta Hudson - New York . Câţiva ani mai târziu, în 1812,
navigau mai mult de 50 de vapoare pe râurile interne din America de Nord. Şi în
Europa s-au făcut eforturi uriașe pentru ameliorarea navigabilității pe râurile mari,
remarcabilă fiind lărgirea șenalului Rinului la Bingen, de la 9 metri la 30, astfel încât
vasele puteau călători de la Rotterdam la Basel. Îmbunătățiri simțitoare s-au făcut și pe
Dunăre, Isar sau Ruhr. Noile porturi din interior (Duisburg-Ruhrort și Ludwigshafen,
oraș bavarez construit pe malul opus cu portul rival Mannheim) au devenit centre
urbane majore65.
Marea Britanie existau în 1815 peste 20 de vapoare echipate cu motoare ce foloseau
presiunea aburului, iar începând din 1823 numărul lor a crescut la peste 160. Cea mai
importantă companie de navigaţie fluvială în Europa s-a înfiinţat în Austria

64
Niall Ferguson, Războiul lumii. Epoca urii, traducere de Alina Predescu, Iași Polirom., 2022, pp. 91-92.
65
Martin Kitchen, O istorie a Germaniei moderne…,p. 75.
Habsburgilor către 1830 (Donaudampfschiffahrtsgesellschaft). Ea deservea
transportului de mărfuri şi de persoane pe Dunăre asigurând o legătură sigură și rapidă
între Occidentul și Orientul Europei. Importanţa navigaţiei continentale a necesitat
reglementări juridice referitoare la tranzitarea statelor riverane marilor fluvii. În
articolul 109 al Actului Final al Congresului de la Viena (1815) se menţiona: „ ...
navigaţia pe tot cursul râurilor ce trec prin mai multe state va fi în întregime liberă ...”
Se proclama astfel principiul libertăţii navigaţiei pe fluviile europene nu doar pentru
riverani, ci și pentru toate statele suverane. Primul fluviu cu statut internaţional pe care
s-a putut aplica principiul libertăţii navigaţiei, deşi într-o formă restrictivă, a fost Rinul.
După discuţii care s-au prelungit până în 1831 se semna la Mainz Actul privind
navigaţia pe râul Rin, un document prin care se acorda statelor riverane deplină
libertate de navigaţie până la marea limitrofă. Textul acestui acord a fost revizuit în
1868, conţinutul dobândind o formulare mai liberală. Discuţiile privind regimul
navigaţiei internaţionale s-au reluat la Congresul de la Paris (1856). Aici s-a consacrat
principiul libertăţii de navigaţie pe Dunăre66, mergând până la gurile de vărsare ale
fluviului, împreună cu desfiinţarea taxelor vamale. Au luat fiinţă două comisii
internaţionale (Comisia Europeană a Dunării şi Comisia Statelor Riverane) care au
lucrat, nu fără serioase dificultăţi, la elaborarea regulamentelor de navigaţie, poliţie
fluvială; la realizarea lucrărilor necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trafic. În privinţa
navigaţiei maritime, puterile europene au semnat la 16 aprilie 1856 faimoasa Declaraţie
asupra Legii Maritime. Documentul decreta abolirea pirateriei, interzicerea confiscării
bunurilor de pe vasele neutre, cu excepţia celor de contrabandă. Deşi au fost invitate să
adere la această declaraţie toate puterile maritime ale lumii, până la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi-au dat acordul doar Argentina, Brazilia şi Japonia. Pasul următor urmărea
echiparea vaselor oceanice cu tehnologie modernă. În anul 1819, vasul „Savannah”
traversa Atlanticul, din America de Nord până la coastele Angliei, într-o călătorie ce a
durat 27 de zile. Puțin mai târziu vaporul britanic „Enterprize” a parcurs distanţa din
Anglia până în India în numai 133 de zile. Cu ajutorul flotei modern echipate, Europa a
reuşit să-și menţină supremaţia în coloniile de peste mări și oceane. Rutele maritime
tradiţionale au suportat progresiv modificări. Construcţia Canalului de Suez (1869) a
provocat vreme de 25 de ani tensiuni în raporturile politice dintre Franţa şi Marea
Britanie. Finalizarea lucrării a redus distanţa dintre Europa şi Orientul Îndepărtat, astfel
că noua rută internațională a devenit principala linie maritimă de legătură între India şi
metropola britanică.
Revoluționarea mijloacelor de transport a influenţat dezvoltarea comunicaţiilor
internaţionale67. Serviciul poştal tradiţional s-a metamorfozat prin schimbări ce au
66
Principiul libertăţii navigaţie a fost extins asupra fluviului Congo din 1885 şi asupra Canalului de Suez,
începând din anul 1888.
67
Efectele s-au răsfrânt inclusiv asupra activităţilor diplomaţiei. Ministerele de externe încredinţau
corespondenţa obişnuită serviciilor poştale, iar depeşele secrete erau transportate în valiza diplomatică de
stimulat cooperarea internaţională. Până la jumătatea secolului al XIX-lea s-au semnat
peste 100 de convenţii poştale între statele germane. La iniţiativa lui Heinrich von
Stephan, directorului general al serviciului de poştă din Germania wilhelmniană, în
anul 1873 au fost invitate la Berna în cadrul unei conferinţe internaţionale statele
europene suverane. Rezultatul a fost înfiinţarea Asociaţiei Generale de Poştă (1874),
care garanta libertatea de tranzit membrilor din ţările afiliate. Începând din 1878,
organizaţia şi-a schimbat titulatura în Asociaţia Poştală Mondială. La nivelul
comunicaţiilor, telegraful a reprezentat o altă descoperire epocală care avea să schimbe
chiar și dinamica relaţiilor internaţionale. După ce telegraful optic fusese utilizat chiar
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în scopuri militare, în anul 1836 Samuel Morse
fabrica primul telegraf electromagnetic. Descoperirea lui s-a răspândit cu rapiditate. Ea
s-a dovedit utilă pentru integrarea reţelelor de cale ferată în circuite internaționale. De
la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au folosit pe scară largă cabluri telegrafice
submarine. În vara anului 1858 s-a sărbătorit, cu mare fast, inaugurarea primului cablu
transatlantic ce lega Europa de America de Nord68. În ziua de 13 august, regina Victoria
a Marii Britanii şi preşedintele american Buchanan schimbau mesaje telegrafice ce
ajungeau la destinaţie (Londra - Washington) în cel mult o oră. Datorită importanţei
telegrafului pentru circulaţia informaţiilor în întreaga lume nu au întârziat să apară
primele organisme de cooperare internaţională. În anul 1855 se înfiinţa Uniunea
Telegrafică Vest - Europeană, după ce cu numai cinci ani în urmă (1850) apăruse
Uniunea Telegrafică Germano - Austriacă. Ambele organizaţii au fost invitate în anul
1865 să participe la Paris, alături de alte state europene, la o primă conferinţă
internaţională. Cu acest prilej s-a constituit Uniunea Telegrafică Internaţională,
organizaţie care grupa preponderent state europene. După o a doua conferinţă
desfăşurată la Viena în anul 1868 s-a întemeiat Biroul Telegrafic Internaţional cu sediul
la Berna, prima organizaţie internaţională autonomă din istoria universală. După

curieri speciali. Corespondenţa diplomatică la distanţe mari survine într-un timp mai scurt. Dacă, până în
anul 1830, expedierea unei scrisori din Anglia spre India necesita în medie între 5 şi 8 luni, peste numai
douăzeci de ani, durata s-a scurtat până la intervalul a 30 de zile. Introducerea telegrafului pe scară largă a
simplificat comunicarea diplomatică. În cadrul tratativelor purtate la Paris, în 1856, puterile Europei s-au
folosit, pentru prima dată, acest modern mijloc de comunicare. Expedierea informaţiilor către agenţiile
diplomatice situate la mari distanţe nu mai necesita timp îndelungat. În cadrul Congresului de la Paris,
Marele Vizir Ali Paşa putea schimba instrucţiunile diplomatice în cel mult câteva ore, comparativ cu alte
perioade când, acelaşi demers necesita câte două săptămâni. Poate și din acest motiv, tratativele păcii de
la Paris din 1856 au durat cu mult mai puţin decât interminabilele discuţii purtate la Viena între 1814 şi
1815.
68
La 1 septembrie 1858, newyorkezii au organizat o paradă pentru a sărbători finalizarea instalării primului cablu de
telegraf care traversa fundul Oceanului Atlantic. ”Despărțiți în 4 iulie 1776, Uniți în 12 august 1858” scria pe un
afiș. Cincisprezece mii de oameni au pornit într-o procesiune de la Battery Park, traversând orașul pe lângă Barnum
֙s Museum, unde erau arborate steagurile Marii Britanii și Statelor Unite legate cu cablu de telegraf. Un vorbitor a
spus atunci: ”Nu a existat o realizare mai pur umană în istoria lumii și în această cursă pentru unitate ca instalarea
încununată de succes a cablurilor atlantice de telegraf !”. Citat din Jill Lepore, Aceste adevăruri. O istorie a statelor
Unite, traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu, București, Trei, 2022, p. 306.
conferinţa desfăşurată în 1872 la Roma, societăţile de telegraf private au primit acces
liber în organizaţie, fără a dispune totuşi de dreptul la vot. A patra Conferinţă, ţinută în
1875 la Sankt Petersburg, a reglementat aspectele de ordin juridic în administrarea
reţelelor de telegraf69. Deschiderea companiilor de telegraf a influenţat dinamica
circulaţiei informaţiilor în toate domeniile şi a asigurat presei posibilităţi noi de
afirmare.

Călătoriile internaționale și statutul de resident

De-a lungul timpului, oamenii au trecut frontiera de stat din variate motive. Fie
intenţionau să călătorească într-o singură ţară, tranzitând mai multe ţări străine, dar
fără intenţia de a obţine rezidenţa, fie vroiau să se stabilească acolo definitiv. Cele două
tipuri de călătorie presupuneau proceduri diferite, cu toate că statul modern a creat
destul de puţine instrumente prin care ele se deosebeau efectiv. Până în secolul XIX,
inclusiv, simpla călătorie în străinătate presupunea deţinerea unui paşaport şi uneori a
unei vize turistice, iar rezidenţa necesita dobândirea unui permis de şedere, uneori a
unui permis de muncă. Pașaportul se pare că reprezintă un produs al Revoluţiei
Franceze. În epoca Revoluţiei şi apoi a războaielor napoleoniene, sistemul internațional
de paşapoarte a fost adoptat, cu unele variaţiuni, în aproape toate statele europene.
După 1815, paşaportul a fost declarat instrument de identitate permanent, printr-o serie
de legi care au rămas în vigoare patru sau cinci decenii. Paşapoartele au devenit
documente de identitate obligatorii pentru toţi cetăţenii. Ele au părăsit vechea formula a
unor simple scrisori de recomandare, redactate de persoane cu influenţă oficială,
documente de identitate emise de corporaţii, bresle, municipalitate, universităţi,
devenind certificate ale naţionalităţii, eliberate de autoritatea statului prin birocraţi.
Paşaportul reprezenta un document oficial prin care călătorii trebuiau să se legitimeze
față de autorități. Documentul de călătorie era redactat după un cod recunoscut
internaţional. El conţinea date cu privire la identitatea persoanei (numele, prenumele),
naţionalitatea și cetăţenia, o scurtă descriere fizică, tot el preciza motivele călătoriei. Pe
măsură ce timpul a trecut, limba naţională a emitentului a înlocuit franceza. Cu excepţia
paşapoartelor autorităţilor britanice şi americane, documentele acestea se emiteau
pentru o durată scurtă (de obicei maxim un an). Autoritatea emitentă rezida în statul de
origine a nativului, cu toate că, până la jumătatea secolului XIX, au fost situaţii când
solicitarea unui paşaport la consulatul sau ambasada ţării de destinaţie rămânea
permisă. Necesitatea emiterii unui paşaport reclamă o dublă interpretare: paşaportul
contribuia la monitorizarea imigraţiei și a fenomenului infracţional. Sistemul de
paşapoarte era destinat prevenirii invaziei vagabonzilor, a cerşetorilor și anarhiștilor
69
Heinz Duchhardt und Franz Knipping (hrsg-), Handbuch der Geschichte der Internationalen
Beziehungen, Band 6, Winfried Baumgart, Europäisches Konzert und nationale Bewegung.
Internationale Beziehungen 1830 – 1878, Ferdinand Schöningh, Wien, Zürich, München, 1999, pp. 15 -
37.
care puteau deveni o ameninţare publică. Din acest motiv, multe dintre statele europene
solicitau prezentarea la frontieră, pe lângă paşaport, și a unei garanții financiare pentru
călătorie. Achiziţionarea unui paşaport necesita efort financiar. Preţul varia în funcţie de
autoritatea emitentă: Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, alte instituţii de rang
inferior. Fără plata unei taxe, nici obţinerea vizei de la reprezentanţele diplomatice, apoi
consulare ale fiecărei ţări de destinație nu era posibilă. Controlul paşapoartelor se
desfăşura, de obicei, la punctele de trecere a frontierei, dar existau şi alte forme. În unele
state europene, paşaportul trebuia prezentat poliţiei la intervale regulate, mai ales în
zonele unde călătorul intenţiona să-şi petreacă noaptea. Acest procedeu și formalitatea
prin care poliţia obliga persoanele străine să se conformeze unui anumit traseu,
supraveghindu-le fiecare mişcare, se aplica, de regulă, persoanelor care nu prezentau
suficiente garanţii de onorabilitate. În alte state europene70, controlul paşapoartelor se
desfăşura la intrarea în marile oraşe, în staţiile de cale ferată, în porturi, și în suburbiile
capitalei. Controlul paşapoartelor nu a fost însoţit de proceduri generale, pretutindeni
riguros observate. În Franţa, străinii preschimbau paşaportul naţional într-un document
provizoriu de călătorie francez, valabil din momentul când ajungeau la frontieră. Acest
document provizoriu permitea efectuarea călătoriei până la o destinaţie din Franţa,
unde paşaportul original era recuperat cu viză de la poliţia pariziană. Studiul arhivelor
din posturile de control la frontieră şi din localităţile de destinaţie ale călătorilor nu
furnizează mereu liste identice cu nume, ceea ce sugerează faptul că fie documentele, fie
oamenii au dispărut în timpul călătoriei. Exemple de „omisiuni” găsim şi în alte ţări.
Conform recensămintelor periodice din statele germane, se pare că emigraţia ilegală a
ajuns la un nivel critic, imposibil de atins, dacă sistemul controalelor funcţiona
ireproşabil. Pe de altă parte, numărul de arestări pentru încălcarea regimului juridic al
paşapoartelor a fost unul ridicat71. În ghidurile de călătorie, turiştii sunt avertizaţi
despre riscul substanţial, pe care şi-l asumă, dacă nu posedă paşaport. Începând de la
jumătatea secolului XIX, controlul paşapoartelor s-a desfăşurat cu dificultăţi
suplimentare. Era momentul unei vizibile relaxări a controalelor, care nu a echivalat și
cu instituirea unei noi epoci a libertăţii de circulaţie a persoanelor. Solicitarea vizelor şi
sistemul de control al paşapoartelor nu mai erau compatibile cu exigențele
transportului pe calea ferată. Paşapoartele tradiţionale şi controlul la frontieră cereau
timp, iar procedurile birocratice întârziau şi bulversau circulaţia trenurilor. Cu timpul,
statele europene au început să simplifice şi să elimine controlul paşapoartelor la
frontieră, cu toate că obligaţia legitimării străinilor nu a fost integral suprimată. Textele
legislative privitoare la abolirea controalelor în punctele de frontieră specificau că nu

70
Majoritatea statelor germane şi principatele italiene obligau călătorii să se conformeze controlului în
primul oraş pe care îl întâlneau după trecerea frontierei.
71
Istoria a consemnat numeroase exemple de personaje celebre, care au suportat rigorile legii. Vicontele
Chateaubriand a fost reţinut pentru câteva zile la frontiera austriacă în 1833; lordul Londonderry a fost
întors de la frontiera belgiană în 1835, pentru că îi lipsea de pe paşaport o simplă semnătură, ş.a.m.d.
putea fi ignorată obligaţia călătorilor de a deţine, în continuare, documente de călătorie.
Astfel de controale se desfăşurau cu regularitate în sediile băncilor, la oficiile poştale,
muzee, etc. Totodată, se mai poate observa că slăbirea controalelor la frontieră şi
măsurile privind nerestricţionarea circulaţiei persoanelor reprezintă o realitate specifică
mai mult Europei Occidentale. În Europa de Est (mai ales în cazul Rusiei), chiar dacă
legislaţia privitoare la condiţia străinilor s-ar mai fi relaxat, măsurile de control au
rămas riguroase. Politica restrictivă a majorităţii statelor europene, la sfârşitul secolului
XIX, în direcţia combaterii emigraţiei confirmă faptul că abolirea controalelor la
frontieră nu a reprezentat un semnal pozitiv pentru triumful internaţionalismului
modern. O dovedesc între altele expulzarea polonezilor din Prusia între anii 1885 şi
1886 ( mulţi dintre ei evrei); dezbaterea cu privire la taxa de rezidenţă a străinilor în
Franţa, sau Actul cu privire la străini în Marea Britanie ( 1905).
Spre deosebire de persoanele care călătoreau în străinătate, acelea care solicitau
rezidenţa trebuiau să facă faţă unui număr mai mare de constrângeri. Obţinerea
permisului de rezidenţă nu reprezenta o măsură care garanta libera circulaţie a
persoanei între diferite state suverane. Prevăzută de tratatele internaţionale, această
clauză putea fi interpretată permisiv ( cazul Elveţiei) sau foarte restrictiv (cazul Prusiei).
Chiar şi în ţări mai tolerante sub aspectul garantării drepturilor cetăţeneşti pentru
străini, statutul de rezident implică dezavantaje. În Marea Britanie existau, de exemplu,
două mari constrângeri: străinii rezidenţi nu puteau deveni proprietari de vapoare și
nici de loturi de pământ, nici nu se puteau adresa tribunalelor britanice, atâta timp cât
ţara lor nativă se afla în război cu Anglia. La rândul ei, practica din statele europene
considera că străinilor nu li se putea garanta dreptul de rezidenţă dincolo de graniţele
ţării lor. Rezidenţa era privită ca privilegiu, care oricând putea fi retras. Străinilor
rezidenţi li se refuza tratamentul egal cu ceilalţi cetăţeni în proceduri judiciare. Destul
de frecvent se recurgea la deportarea lor, nu doar pentru delicte criminale, ci şi pentru
comportament impropriu faţă de autorităţi, sau viziuni politice opozante, uneori chiar
şi în situaţii de criză pe piaţa forţei de muncă. Străinii nu aveau dreptul de a contesta
ordinul de deportare şi nici nu puteau solicita compensaţii atunci când se dovedea că
sunt abuzaţi. Străinii rezidenţi nu beneficiau de ajutoare sociale sau alte forme de
protecţie din fonduri publice. Deşi plăteau diverse contribuţii, sub forma unor taxe
pentru obţinerea permisului de rezidenţă sau impozite adiţionale (pentru servicii de
sănătate), singura formă de ajutor rămânea doar tratamentul medical al urgenţelor. Spre
sfârşitul secolului XIX, odată cu introducerea asigurărilor pentru şomaj, accidente de
muncă sau îmbolnăvire, situaţia străinilor a cunoscut îmbunătăţiri semnificative.
Pretutindeni accesul lor la un loc de muncă rămânea însă restricţionat. Străinilor
rezidenţi li s-a interzis accesul în slujbe din cadrul serviciului civil al statului ( educaţie,
administraţie, diplomaţie, etc), iar uneori nu puteau practica nici profesiunile liberale.
Lucrul în străinătate putea aduce beneficii. Pe lângă satisfacţia câştigului financiar,
străinii rezidenţi puteau evita serviciul militar obligatoriu ( dacă părăseau ţara nativă
înaintea recrutării, fără intenţia de a reveni), iar în unele ţări ( Austria, statele germane),
dovada rezidenţei neîntrerupte un anumit număr de ani oferea o şansă în plus în
vederea obţinerii naturalizării. Refugiaţii politici se bucurau, în anumite condiţii, de
dreptul la azil, iar delincvenţii obişnuiţi de iluzia că vor scăpa fără pedeapsă 72.

Organizații, instituții, birouri și uniuni internaționale

Internaţionalismul guvernamental a reprezentat un fenomen de amploare, cu origini în
veacul al XIX-lea, care îşi propunea să creeze identităţi transnaţionale, să reformeze
societatea, economia şi politica prin difuzarea anumitor practici, iniţierea unor proiecte,
crearea de solidarităţi, definirea de limbaje comune, care au translatat de la o ţară la
alta, facilitând interacţiunea şi cooperarea între popoare sau indivizi. Cu toate că
utilizarea termenului „internaţionalism” pentru secolul XIX (secolul naţiunilor) nu este
complet agreată în dezbaterea istoriografică, fenomenul s-a manifestat pe arii extinse.
Internaţionalismul şi naţionalismul reprezintă realităţi antagonice. Opoziţia ideologică
nu elimină însă prezența lor ca realitate istorică. Atât în Europa, cât şi în cele două
Americi, cu greu descoperim vreun teritoriu care să fi rămas complet imun la tendinţele
de afirmare a internaţionalismului din ultimele două secole.
În lumea modernă au existat motive temeinice care au presupus cooperarea
internaţională. Dorinţa de înavuțire i-a determinat pe primii dintre internaţionalişti să
promoveze doctrina comerţului liber. Internaţionalismul a creat noi formule de schimb
în care inovaţiile tehnologice (căile ferate, navele cu abur, telegraful, etc.) au devenit
accesibile unor comunități numeroase. În jurul acestor mijloace de comunicaţie s-au
dezvoltat agenţii şi birouri internaţionale cu rol esenţial în standardizarea practicii,
procedurilor şi limbajului științific. Cooperarea internaţională poate fi privită și ca
premisă a ameliorării tensiunilor politice, care transcend capacităţii de soluţionare a
statelor naţionale. Ea validează principii, idei, valori comune și critică abuzul de putere
al grupurilor dominante ( fie ei opozanţi politici sau autorităţi de stat).
Controlul statului asupra schimbului de informaţii internaționale îi reconfirmă statutul
protector în mecanica internaţionalismului modern. Fără excepţie, birourile
internaţionale ( Public International Unions) colectau şi transmiteau informaţii, iar
această activitate a fost reglementată prin mai multe convenţii juridice încheiate între
statele moderne. În anul 1886 se semna Convenţia pentru schimbul internaţional de
documente oficiale, publicaţii ştiinţifice şi literare, urmată de Convenţia pentru
schimbul imediat de jurnale oficiale, note parlamentare şi documente, ambele negociate
la Bruxelles. Guvernele europene reglementau schimbul de documente parlamentare,
înainte să apară primul parlament internaţional. Un număr însemnat de specialişti în

72
Martin Geyer and Johannes Paulmann (editors), The Mechanics of Internationalism. Culture, Society
and Politics from the 1840 to the First World War, London, Oxford University Press, 2001, ( Chapter IV,
Andreas Fahrmeier, Passports and the Status of Aliens), pp. 93 – 119.
diferite domenii participă la reuniuni internaţionale (angajați ai ministerelor de poştă şi
comunicaţii, asigurări sociale, protecţia mediului, experţi în medicină şi protecţia
muncii, etc.).
Cele mai importante organizaţii interguvernamentale create înainte de Primul Război
Mondial au avut sediul la Bruxelles şi Berna, nu la Londra și Berlin. Statele neutre din
Europa, precum Belgia sau Elveţia, au fost alese pentru a deveni cartierul general al
organizaţiilor internaţionale. Această opţiune nu privilegia marile puteri şi nu modifica
echilibrul de putere. În competiția pentru supremaţie mondială, ideea cooperării
internaționale, fără a influenţa balanța puterii politice părea nerealistă. Tocmai de aceea,
în state ca Elveţia şi Belgia, suportul instituțional destinat activităţilor internaţionale a
fost privit ca o componentă strategică, care a ridicat prestigiul guvernelor și a
reprezentat singura cale importantă de acces la politica internaţională. În Belgia,
internaţionalismul a fost promovat de doi vectori diferiţi: monarhie și guvern (
Ministerul de Externe; Ministerul de Ştiinţe şi Arte). Pentru regele Leopold al Belgiei,
cel mai important rezultat în politica internaţionalismului a fost transformarea unei
organizaţii internaţionale (Association Internationale du Congo) într-un stat de drept.
Ministerul de Externe belgian a implementat strategii internaţionaliste. Organismele
interguvernamentale din Belgia erau răspunzătoare direct în faţa ministerului de
externe73. Departamentul Educaţiei, care a evoluat ca instituţie autonomă în cadrul
Ministerului Ştiinţelor şi Artelor, a fost organizator şi participant la numeroase reuniuni
internaţionale, unde a susţinut ideea extinderii transferului internaţional de informaţie,
iniţierea unor programe de studii, compatibile la nivel internaţional, pentru a câştiga
influenţă în politica externă. Toate aceste proiecte s-au bucurat de sprijinul unor
specialişti recunoscuţi pentru cosmopolitism în domeniul ştiinţei ( Cyrille van
Overbergh, Georges Lecointe), dar, în egală măsură, preocupaţi de promovarea
obiectivelor îndrăzneţe în politica Belgiei74. În cazul Elveţiei, directoratul instituţiilor
internaţionale și participarea la conferinţele internaţionale au reprezentat un substitut
important la activitatea unui departament al afacerilor externe insuficient dezvoltat. La
Geneva în 1864, la invitaţia Consiliului Federal Elveţian, o conferință internațională
punea bazele celei mai vechi instituții umanitare din Europa (Crucea Roșie
Internațională). Delegații la conferința din 1864 au semnat Convenţia de la Geneva,
intitulată Convention for the Amelioration of the Condition of the Wounted in Armies
in the Field, proclamând neutralitatea răniţilor, ambulanţelor, spitalelor militare şi a

73
Uniunea pentru Publicarea Tarifelor Vamale; Biroul Maritim Internaţional împotriva Comerţului cu
Sclavi; Comisia Zahărului erau importante organizaţii internaţionale, pe care ministrul de externe belgian
le-a folosit pentru a-şi extinde influenţa. Funcţionari de rang înalt erau angajaţi în poziţii strategice la
conducerea acestor organizaţii.
74
În 1905, Belgia organiza Congrés d’Expansion Economique Mondiale. La acest eveniment remarcabil,
cu toate că invitaţiile au fost expediate pe canale diplomatice, ministrul de externe a trebuit să împartă
preşedinţia cu experţi de la Departamentul Educaţiei.
personalului medical, garantând respectarea libertăţii persoanelor private care purtau
de grijă răniţilor. La Berna își aveau sediul în secolul XIX mai multe importante
organizaţii internaţionale: Uniunea Poştală Universală; Uniunea Telegrafică
Internaţională; Uniunea Internaţională a Transportatorilor de Mărfuri; Uniunea
Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, ş.a. În perioada de dinaintea
Primului Război Mondial, Elveţia găzduia cele mai multe birouri internaţionale,
instituţii cu un câmp larg de responsabilităţi inter-guvernamentale. Guvernul federal
superviza activitatea birourilor internaţionale, iar ministrul de externe răspundea de
comunicarea pe canalele diplomatice între statele membre. Organizaţiile internaţionale
au îmbunătăţit statutul diplomatic al capitalei Berna şi tot ele au
devenit„răspunzătoare” de numărul mic al diplomaţilor elveţieni acreditaţi dincolo de
frontiere, comparativ cu numeroasele reprezentanţe diplomatice străine prezente în
Elveţia. Dar, sprijinul acordat organizaţiilor internaţionale nu reprezintă decât un
simplu aspect din diversitatea iniţiativelor elveţiene în direcţia internaţionalismului.
Guvernele elveţiene au iniţiat numeroase propuneri de încheiere a unor convenţii
internaţionale, cu ocazia reuniunilor internaționale. O parte din proiectele propuse nu
au condus la niciun rezultat75, în vreme ce altele, încununate cu succes, au produs
îmbunătăţiri calitative în diverse domenii76.
Politici internaţionaliste au adoptat numai sporadic alte state din afara Europei.
Unicul exemplu interesant îl oferă cazul Statelor Unite ale Americii. Înaintea Primului
Război Mondial, apariţia organizaţiilor interguvernamentale în America de Nord s-a
împiedicat de obstacole ce păreau insurmontabile. Dezvoltarea instituţiilor
panamericanismului a fost privită cu suspiciune. Datorită structurilor federale ale
statului american, din cauza sistemului legislativ anglo-saxon, incompatibil cu
realităţile europene, datorită dezvoltării unei uriaşe pieţe interne şi asumării principiilor
politicii externe invocate în cuprinsul Doctrinei Monroe, interesul Statelor Unite ale
Americii pentru internaţionalism a rămas periferic în tot secolul XIX77. Dincolo de
obstacolele arătate, un fapt remarcabil rămâne numai tendinţa preşedinţilor americani
de a construi strategii internaţionaliste, capabile să reinventeze formulele politicii
externe. În secolul al XIX-lea, Statele Unite ale Americii nu se regăseau în „concertul”
marii politici globale, dominat la acea vreme de puterile europene, iar acest gen de
acțiuni au fost privite ca instrumente de influenţă în cadrul sistemului internaţional.

75
A se vedea eşecul iniţiativelor elveţiene privind reformarea calendarului universal; eşecul încercărilor
de a internaţionaliza schimbul de informaţii prin semnarea unor tratate între state.
76
Internaţionalizarea protecţiei muncitorilor s-a înfăptuit printr-o serie de convenţii propuse de Elveţia şi
prin sprijinul pe care autorităţile l-au acordat Oficiului Internaţional de Muncă cu sediul la Basel. Tot la
iniţiativa Elveţiei, s-a înfiinţat, în 1913, o comisie consultativă pentru protecţia naturii.
77
Chiar şi la prevederile Convenţiei de la Geneva (1864), Statele Unite au aderat relativ târziu (1882),
numai în urma eforturilor Clarei Barton, care a declanşat o veritabilă „cruciadă” împotriva concepţiei
tradiţionale a diplomaţiei americane de a se ţine departe de orice aranjament european.
International Union for the Purpose of Maintaning a Lighthouse at Cape Spartel in
Marocco (1865) constituie cea mai veche organizaţie internaţională cu participare
americană. La mai puţin de două decenii distanţă (1881), SUA găzduia prima
conferinţă internațională desfăşurată în afara Europei. Tematica dezbătută avea în
vedere combaterea epidemiilor mondiale, un subiect sensibil dar de interes pentru
exportatorii americani. Alte reuniuni internaţionale pe pământ american s-au ținut în
anii următori (1884; 1889), dar, dintre toate, cea mai importantă a rămas Conferinţa
Opiumului, care s-a încheiat cu semnarea convenţiei internaţionale din 1912.
Organizarea expoziţiei universale de la Philadelphia în 1876 a sporit prestigiul
guvernului american în lume, marcând un moment de referință pentru diminuarea
hegemoniei europene în adoptarea deciziilor politicii globale. Delegaţii americani
abandonează progresiv politica izolaţionistă şi se implică în desfășurarea conferinţelor
organizate în Europa78. Interesul crescut faţă de internaţionalism a provocat în SUA şi o
dezbatere constituţională încinsă. Cui îi revenea responsabilitatea decizională în
privința acreditării delegaţilor americani la reuniunile internaţionale? Preşedintele era
singurul îndreptăţit să decidă, sau întreaga chestiune ţinea de competenţa Senatului?
Controversa a fost rezolvată în luna martie 1913, atunci când o lege specială acorda
Senatului american un rol decizional mai important în această privinţă79.

Europa modernă și lumea de dincolo de mări

Europenii în America. Geneza unei națiuni moderne
Japonia epocii Meiji: o nouă grilă de ”lectură” a civilizației

Europenii în America. Geneza unei națiuni moderne

La capătul unui veac de istorie (secolul al XIX-lea), America izbutise pretutindeni acolo
unde Europa a eșuase până atunci (prejudecățile istorice; artificialitatea manierelor,
segregarea societății după constrângeri ale ierarhiei), etc. Europa fusese dominată de
guvernări despotice, America propunea o formă de guvernare democratică, construită
pe fundamentul unei constituții republicane care garanta existența unui spațiu de
emulație pentru întreaga națiune. Istoria Statelor Unite ale Americii în secolul XIX poate
fi privită și în succesiunea unor uriașe provocări. Câteva dintre aceste provocări
presupuneau crearea unei identități istorice, una diferită de moștenirea și prejudecățile
europene. Le amintim, pe cele mai importante, într-o serie aleatorie: expansiunea
teritorială (colonizarea Vestului), crearea avuției (secretul prosperității) și găsirea căilor

78
În anul 1908, preşedintele american Theodore Roosevelt îi invită personal pe delegaţii prezenţi la Paris
cu ocazia unei conferinţe privind maladia tuberculozei să îşi planifice viitoarea reuniune la Washington.
79
Martin Geyer and Johannes Paulmann (editors), The Mechanics of Internationalism. Culture, Society
and Politics from the 1840 to the First World War, London, Oxford University Press, 2001. ( Chapter V,
Madeleine Herren, Governmental Intenationalism and the Beginning of a New World Order in the Late
Nineteenth Century), pp. 35 - 92.
dezvoltării economice durabile, asigurarea principiilor guvernării democratice,
apărarea libertăților și a drepturilor individuale, depășirea clivajelor din societate,
tranziția de la izolaționismul față de Europa către afirmarea intereselor americane în
întreaga lume, etc.
În secolul al XIX-lea Statele Unite au cunoscut o adevărată explozie demografică. Între
1812 și 1852 populația a crescut de la 7.250.000 la 23.000.000 locuitori. O parte însemnată
a acestei populații provine și din emigranți. America a reprezentat un pol de atracție
pentru emigranții din întreaga lume. Printre ei, numeroși europeni (germani, irlandezi,
scoțieni, norvegieni, italieni, ș.a). Sub presiune demografică, însăși conceptul frontierei
americane a suportat schimbări majore. Fluxul colonizării Vestului s-a amplificat în
prima jumătate a secolului XIX. Colonizarea a fost un amestec de aviditate pentru
pământ, zel religios și forță militară. După 1820 coloniștii împingeau frontiera cât mai
departe spre Vest. Era de fapt o migrație în interiorul Americii, la care un aport
considerabil au adus și subiecții europeni. Din Carolina de Sud și de Nord, din
Virginia, populația migrează către frontiera nevăzută a Vestului. În primele decenii din
secolul al XIX-lea au apărut șase noi state: Indiana (1816); Alabama și Missisippi (1817),
Illinois (1818), Maine (1820), Missouri (1821). Fermieri, muncitori, urmați de doctori,
avocați, negustori, predicatori, jurnaliști, dornici să obțină bunăstarea proprie și să
contribuie astfel la ridicarea națiunii. Extinderea Uniunii și colonizarea Vestului au
presupus și restrângerea habitatului triburilor de indieni. Americanii coloniști le-au luat
în stăpânire pământurile. La fel cum drepturile omului nu se aplicau sclavilor de pe
plantații, nici expansiunea teritorială nu se baza pe consimțământul indigenilor din
America de Nord. Triburile de amerindieni trebuiau constrânse să renunțe la
pământurile lor, să migreze departe de influența albilor în apus, mereu către un tărâm
unde administrația putea să le ofere protecție și să le perpetueze rasa80. Cu unele triburi
s-au purtat războaie sângeroase. Alabama și Florida intrau în Uniune ca urmare a unor
astfel de conflicte. Între 1829 și 1837 s-au semnat 94 de acorduri (unele impuse arbitrar)
care au îngrădit mobilitatea indienilor. Tratatele semnate au influențat stilul de viață al
băștinașilor, au impus constrângeri ce au condus la migrație forțată și dispariția unor
vechi obiceiuri, stimulând în schimb integrarea într-o societate modernă. Vestul
reprezintă și un spațiu al experimentelor sociale (mai cu seamă în cazul europenilor
persecutați). Au luat aici ființă colonii, întemeiate de diferite categorii de persoane,
multe având la bază definirea unui nou ideal religios și a unui mod de a trăi
[Comunitatea Adevăratei Inspirații; Biserica Sfinților Celei de-a Cincea Zile].
Colonizarea Vestului s-a intensificat și după ”vindecarea” rănilor secesiunii. Legea
gospodăriilor rurale (1862) oferea proprietarilor individuali întinse suprafețe de pământ
cultivabil (22.400.000 hectare ”adjudecate” până în 1880). Regiuni din Vest (Colorado,

80
Niall Ferguson, Colosul. Ascensiunea și decăderea Imperiului american, traaducere de Paul Aneci,
Iași, Polirom, 2019, p. 53.
Kansas, Nebraska) au devenit paradisul crescătorilor de vite. Mirajul colonizărilor
fusese stimulat și de alți factori: conflictele cu indienii luaseră sfârșit, rețeaua de cale
ferată înlesnea mobilitatea, bogățiile naturale (afacerile din minerit în Dakota, Nevada,
Montana) asigurau profituri importante.
Sub aspect economic, secolul XIX reprezintă intervalul când tânăra republică americană,
alcătuită preponderent din fermieri, a făcut pasul către o mare națiune industrializată.
Au contribuit la această schimbare majoră câteva condiții preexistente: valorificarea
resurselor naturale și a potențialului demografic; răspândirea invențiilor științei
moderne în domenii productive; investițiile în infrastructură ( dintre numeroasele
exemple ne-am oprit aici la canalul Erie, cu o lungime de 363 mile, care pornea din
Albany, pe râul Hudson, ajungând până în Buffalo, pe Lacul Erie), legislația care
încuraja inițiativa privată, sistemul financiar - bancar federal, creșterea volumului
comerțului intern și, consecvent dezvoltării industriale și a sectorului agricol,
expansiunea comerțului extern.
După ratificarea constituției de către Congres, începând din primele decenii ale
secolului al XIX-lea s-au articulat proiecții diferite în legătură cu reformele din
economie. Prima cale a dezvoltării economice, susținută de adepții federalismului (în
frunte cu președintele Alexander Hamilton), a fost calea industrializării. Adepții
proiectului considerau că dezvoltarea axată pe agricultură al sărăci țara. Inițiativa
privată trebuia stimulată printr-o strategie guvernamentală. La loc de frunte stătea
înființarea unei bănci naționale, care, deși nu s-ar fi aflat sub protecția guvernului,
servea totuși intereselor sale. Banca SUA (proiectul lui Alexander Hamilton, membru în
primul guvern american, sub președinția lui George Washington, secretar al
Trezoreriei) funcționa ca un agent fiscal al guvernului în teritoriu și furniza credite
pentru investitorii în industrie și comerț. În replică, republicanii lui Jefferson (Thomas
Jefferson a fost al treilea președinte american, 1801-1809) argumentau în termenii
liberalismului evoluția economică. Guvernul avea datoria să sprijine inițiativa privată,
să nu încătușeze libertățile individului. Spre deosebire de Hamilton, care gândea
proiectul economic în termenii ordinii, temându-se de anarhie, Jefferson, care se temea
de tiranie, privea dinamica economiei în termenii libertății. Până la războiul de
secesiune, economia americană fusese intens polarizată. Regiuni întinse din Sud
menținuseră un profil agrar. Cultivau bumbacul (materia primă pentru fabricile din
Nord și principala sursă pentru jumătate din exporturi), tutunul și trestia de zahăr.
Monocultura epuiza fertilitatea solului, astfel că trebuiau găsite pământuri noi. De
cealaltă parte, statele grupate în Nord (Noua Anglie, statele de pe coasta Atlanticului)
încurajau industria, comerțul, profitul bancar. Tarifele protecționiste le avantajau,
fiindcă în vreme ce plantatorii din sud suportau povara unor cheltuieli ridicate,
industria Nordului încasa o bună parte din profit. Sfârșitul războiului de secesiune a
impus necesitatea adoptării unor planuri de reconstrucție. Economic, schimbările devin
spectaculoase. În mai puțin de 50 de ani, republica rurală se urbanizează. Apar orașe
mari și prospere, fabrici gigant și imense ferme agricole. Orașul New York înregistra în
1890 un milion și jumătate de locuitori, urmat de Philadelphia, Chicago, etc. Se
înființează trusturile, asociațiile cu resurse uriașe de capital, apoi corporațiile, care
controlau sectoare importante din economie. În 1904 existau în Statele Unite peste 5000
de concerne industriale și peste 300 de trusturi. Administrația Theodore Roosevelt s-a
văzut nevoită să acorde o atenție sporită supravegherii legalității inițiativei din marile
trusturi, în paralel cu reglementarea exploatării resurselor naturale ale țării.
Protecționismul a avut viață lungă în America. Administrația Wilson și-a propus abia în
1913 o revizuire din temelii a legislației protecționiste. Afirmase atunci președintele
american: ” (<) Trebuie să abolim tot ceea ce înseamnă privilegiu (<)”
Pentru mulți istorici marea ”schismă” în societatea americană din secolul XIX a fost
produsă de chestiunea sclaviei. În 1776, Thomas Jefferson avea să includă deziderate
nemaivăzute în Declarația de independență a Statelor Unite. Era un document înaintat
al epocii. Prelua cele mai progresiste idei filosofice ale Iluminismului, datorate unor
gânditori precum Thomas Paine, John Locke, Jean-Jaques Rousseau, David Hume.
Probabil nici nu se putea imagina o influență mai selectă și nici vreun document mai
însuflețitor: ” (<) Considerăm ca evidente prin ele însele adevărurile următoare: toți oamenii
sunt creați egali; ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se află viața, libertatea și căutarea fericirii (<) ” Din păcate această viziune
revoluționară nu se aplica și americanilor nativi sau africanilor aduși de peste ocean
care trăiau deja ca sclavi în toate cele treisprezece state81. Într-adevăr, sclavia în
coloniile americane apăruse chiar din secolul al XVII-lea. În 1641 Massachussets
devenea prima colonie care a decretat legalitatea sclaviei. Exemplul a fost apoi urmat de
alte colonii. A dispărut cu timpul sistemul servituții pe bază de contract (practicat în
cazul sclavilor albi) care a fost înlocuit cu sistemul sclaviei pe viață (practicat în cazul
sclavilor negri). Majoritatea sclavilor trăiau în statele din Sud (Virginia, Maryland,
Carolina de Nord, Georgia, Alabama, Missouri) și proveneau din rândul
”importurilor”africane. Jamaica (colonie engleză) și Santo Domingo (colonie franceză)
deveniseră centre renumite de recrutare în comerțul cu sclavi. Peste 6 milioane de
oameni au fost ”exportați” din Africa între 1701 și 1810. Mulți au ajuns în fostele colonii
britanice din America de Nord. Situația aceasta nu s-a permanentizat. Din 1807 Marea
Britanie a interzis comerțul cu sclavi, astfel că volumul ”tranzacțiilor” a scăzut mult. De-
a lungul secolului al XIX-lea au mai fost aduși (ilegal) în America încă 3 milioane de
sclavi. Cu toate că începând din anul 1808 încetase oficial comerțul transatlantic, cererea
crescută de bumbac produs pe plantațiile americane a creat o piață internă în plină
dezvoltare care cerea numeroși sclavi. Până în 1820, mai bine de un milion de sclavi
fuseseră vânduți în ”aval” din state ca Virginia și Carolina de Sud către teritoriile

Paul Strathern, Mărire și decădere. O istorie a lumii în zece imperii, traducere din engleză și note de
81

Andrei Covaciu, Editura Trei, București, 2019, p. 171.

Alabamei, Louisianei și Mississippiului. Un alt milion a fost de oameni a fost vândut și
transportat către vest între 1820 și 1860. Mamele erau separate de copii lor, soții de
soțiile lor. În momentul când prețul bumbacului a crescut la Liverpool, sclavii din sudul
Americii au devenit și mai scumpi. Oamenii, la fel ca bumbacul erau vânduți pe
categorii, fiind cunoscuți și propuși publicului ca ”Bărbați Extra-Calitate, Bărbați
Calitatea I, Bărbați Calitatea a II-a sau Bărbați Obișnuiți, Fete Extra-Calitate, Fete
Calitatea I, Fete Calitatea a II-a sau Fete Obișnuite”. Sclavia nu apărea ca o aberație într-
o economie în plină industrializare; era motorul acesteia. Forța mașinilor din fabrici se
măsura pe baza cailor putere, puterea sclavilor se baza pe forța brațelor. Un bărbat
sănătos măsura ”două mâini”, o femeie ”jumătate de mână”, iar un copil un ”sfert de
mână”82.
La sfârșitul războiului de independență numărul sclavilor născuți în colonii îl întrecuse
pe cel al sclavilor aduși din Africa. Condiția lor în societate era însă precară. Sclavii erau
considerați unelte vii, nu aveau drept de proprietate, delictele lor erau aspru pedepsite,
după bunul plac al proprietarului. Pedeapsa frecventă era biciuirea, dar adesea erau
uciși pentru învinuiri minore. Munceau de obicei pe plantații. Ca lucrători ai câmpului
(bumbac, tutun, trestie de zahăr) sau meșteșugari în ateliere. Uneori (cei ”norocoși”)
primeau și munci mai blânde, fiind primiți ca servitori în gospodăria proprietarilor. De
la sfârșitul războiului de independență a început, de fapt, progresiv emanciparea
sclavilor. Treptat, statele din Nord (Vermont 1777) au abolit sclavia. Mișcarea
aboliționistă americană își fundamentase inițial discursul pe principii religioase.
Creștinismul era incompatibil cu sclavia. Quakerii și mennoniții au fost primii care s-au
opus sclaviei în Statele Unite ale Americii. În secolul al XIX-lea mișcarea a evoluat și s-a
transformat în platformă politică ( De exemplu: în 1816 se înființa la Washington
Societatea pentru Colonizarea Americii, al cărei scop era încurajarea repatrierii negrilor
în Africa; în 1833 se înființa la Philadelphia Societatea Aboliționistă Americană, etc.).
Aboliționiștii au editat ziare proprii (”Liberatorul”; ”Steaua Nordului”, ”Gazeta
Libertății”) și au promovat lideri radicali (William Lloyd Garrison). În 1852 apărea
prima ediție a cărții doamnei Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, vândută în
peste 360.000 de exemplare numai în primul an. Cartea arăta că societățile libere nu se
puteau concilia cu societățile unde exista sclavia. Chestiunea a rămas totuși una mereu
în suspensie. Constituția americană nu găsea antidotul la vechea boală a sclaviei. Ea nu
acordase drepturi și libertăți persoanelor aflate în servitute și nici nu interzicea (situația
s-a menținut până în 1808) comerțul internațional cu sclavi. De la sfârșitul secolului al
XVIII-lea se observă apariția unui dezechilibru evident între abolirea și extinderea
sclaviei în noile teritorii. Accederea noilor state (fostele teritorii) în granițele Uniunii
ridica problema sclaviei. Apăreau conflicte soluționate sub formă de compromis politic
în Congres (cazul admiterii statului Missouri, apoi a Texasului în Uniune), prin votarea

82
Jill Lepore, Aceste adevăruri... p. 229.
unor legi care nu asigurau durabil dezlegarea chestiunii. Pentru statele din Sud sclavia
devenise un dat social, un sistem care nu putea fi repus în dezbatere. Pentru apărătorii
sclaviei, menținerea ei se justifica prin antecedente istorice (civilizațiile antichității),
prin vechile tradiții agrariene (profilul agricol al unor vaste regiuni asimila forța de
muncă a sclavilor) ori absența tensiunilor sociale (spiritul de solidaritate dezvoltat de
comunitatea albilor pe temelia conștiinței ”superiorității de rasă”). Sclavia nu a fost
desigur singura cauză a secesiunii. Ea a reprezentat însă pretextul ideal. Războiul civil
s-a încheiat cu victoria aboliționismului. Sclavia a fost eradicată în întreaga Uniune.
Integrarea foștilor sclavi în societatea liberă s-a produs însă în timp îndelungat. Mai
presus de orice, ea a întâmpinat obstacole și dificultăți majore. De exemplu, chiar și în
1967 șaisprezece state mai aveau încă legi care interziceau căsătoriile interrasiale. Doar
printr-o sentință a Curții Supreme în procesul ”Loving vs Virginia” s-a dispus că
interdicțiile legale privind căsătoria interrasială erau neconstituționale pe întreg
cuprinsul Statelor Unite, deși Tenessee nu a abrogat formal articolul relevant din
propria constituție până în martie 1978, iar Mississippi – doar în decembrie 1987.
Integrarea rasială a evoluat relativ lent însă chiar și atunci când era permisă83.
La finele secolului al XIX-lea, multe întrebări nu-și găsiseră încă răspunsul în
America. Altele însă, și l-au găsit. Războiul de secesiune american a fost singurul
eveniment politic al secolulului ale cărui implicații au fost la fel de vaste ca revoluția
industrială. El a determinat viitorul continentului; o singură mare putere a continuat să
domine Americile și să exploateze resurse uriașe neatinse încă de mâna omului. Acest
lucru, la momentul potrivit, a determinat deznodământul a două războaie mondiale și a
influențat istoria lumii. Armatele unioniste au decis că sistemul care avea să impună
politica americană avea să fie unul democratic. În mentalitatea americanilor s-a creat o
strânsă asociere între democrație și bunăstare materială, ceea ce a asigurat
capitalismului industrial un fundament ideologic viguros în confruntarea cu criticii săi
de mai târziu. Numeroase consecințe ale războiului civil au acționat pe plan intern.
Afro-americanii au cerut egalitate deplină și drepturi democratice. Emanciparea
spulberase cadrul inferiorității legale și îl înlocuise cu mitul egalității democratice într-
un moment când puțini albi americani erau pregătiți pentru această realitate socială.
Milioane de negri din sud au devenit deodată oameni liberi. Mulți dintre ei erau
defavorizați în competiția pentru o slujbă pe piața liberă a muncii, într-un moment când
economia statelor din Sud devenise o ruină și chiar albii sărăciți se chinuiau să subziste.
Au apelat inițial la sprijinul armatelor Uniunii care ocupau Sudul, dar uneori au
descoperit că acestea erau la fel de rasiste ca și sudiștii pe care îi disprețuiau. În ciuda
opreliștilor, sclavii eliberați s-au bucurat (mulți dintre ei) de libertate și au găsit
modalități de subzistență, aspirând la o educație performantă și la o poziție socială
superioară în statut. În fine, o altă consecință a războiului a fost menținerea de către

83
Niall Ferguson, Războiul lumii. Epoca urii, p. 488.
Statele Unite a unui sistem bipartit. Republicanii și democrații au guvernat alternativ și
au dat președinți istoriei americane, fără a fi amenințați prea des de alte partide.
Războiul avea să impună Partidului Democrat un atașament față de cauza sudistă, care
i-a provocat un deficit de popularitate, deoarece a purtat stigmatul lipsei de loialitate și
a fost sancționat de electoratul republican (nici un președinte democrat n-a mai fost
ales până în 1885). Republicanii au atras simpatia statelor din Nord, care au văzut în ei
salvatorii Uniunii și ai democrației, precum și eliberatorii sclavilor. Aceste stereotipuri
au funcționat cu toate imperfecțiunile lor, ceea ce a condus la înrădăcinarea simpatiilor
față de aceste partide în anumite state cu o durată de supraviețuire măsurată la nivel de
generații. Reconstrucția Uniunii a început în anii 70. Expansiunea economică a fost una
cu adevărat formidabilă, cu toate că prosperitatea nu s-a răspândit uniform (Sudul pare
să fi rămas și mai mult în urma Nordului). Statele Unite nu erau încă o putere
industrială comparabilă cu Marea Britanie, dar ascensiunea începuse. Perspectivele
industriei americane erau strălucite, astfel că în câteva decenii supremația avea să vină
de la sine. Războiul din 1914 a ilustrat forța economică a Americii, dar potențialul se
întrevedea încă dinaintea izbucnirii marii catastrofe care a ruinat Europa84.

Diplomație și război. Extinderea frontierei americane

Statele Unite s-au născut un conflict politic și militar cu Imperiul Britanic. Doar că
evenimentele de la finele secolului al XVIII-lea n-au rămas singulare în istoria veacului
următor. În marea competiție pentru supremația mondială (în lupta pentru globalizare)
America a devenit în secolul XX ceea ce fusese Anglia în secolul al XIX-lea. Expansiunea
mondială a început însă de timpuriu, într-o epocă în care chiar frontierele uniunii
păreau în curs de redefinire. După doi ani de război cu Mexicul, la 2 februarie 1848 s-a
semnat tratatul de la Guadalupe Hidalgo, conform căruia jumătatea nordică a
Mexicului intra în posesia Statelor Unite, devenind treimea sudică a teritoriului
acestora. A fost o victorie colosală. Suprafața teritoriului câștigat de Statele Unite prin
acest tratat era impresionantă. Cu ceva timp îm urmă, achiziția Louisianei (fusese
vândută de Napoleon Bonaparte lui James Monroe pentru suma de 15 milioane de
dolari) dublase teritoriul Statelor Unite dar, anexând teritoriul mexican, suprafața
uniunii creștea cu 64 la sută. Practic, teritoriul american crescuse atât de mult la
jumătatea secolului (până în 1850, Statele Unite ajunseseră să anexeze 2,5 milioane de
kilometri pătrați numai din teritoriul Mexicului) încât devenise de 10 ori mai mare decât
Franța și a Marii Britanie la un loc; un teritoriu de trei ori mai mare decât suprafața
Franței, Marii Britanii, Austriei, Prusiei, Spaniei, Portugaliei, Belgiei, Olandei și
Danemarcei la un loc; era cu 50% mai mare decât imperiul țarist în Europa și doar cu o
șesime mai mic decât suprafața totală a Europei acoperită de cele 59 (60) entități

84
J. M. Roberts, Istoria lumii din preistorie până în prezent, Iași, Polirom, 2018, pp. 648-650.
statale85. În 1898, Statele Unite au intrat în război împotriva Spaniei din pricina Cubei,
timp în care au obținut Filipinele, Puerto Rico și Guamul. În același an (1898) au anexat
Hawai. În 1899 au mai obținut părți din insulele Samoa și au participat cu elan la
împărțirea Chinei. Următoarea etapă a expansiunii americane a fost construcția unui
canal care să taie istmul central-american. A fost nevoie de o nouă reconciliere cu
britanicii. Prin Tratatul Hay-Pauncefote din 1901 Marea Britanie renunța la obiecțiunile
privind controlul american și fortificarea Canalului Panama pe care îl aveau în proiect.
Tot Londra i-a permis președintelui american Theodore Roosevelt să ignore eventuale
proteste ale columbienilor sprijind o eventuală revoltă a panamezilor în regiunea
Canalului Panama. Mai târziu, în 1904, americanii și-au impus controlul financiar
asupra Republicii Dominicane, apoi și în Nicaragua din 1909 (cu sprijin militar din
1912). Woodrow Wilson pretindea că deplânge ”diplomația dolarului” și ”marea bâtă”,
dar el a fost cel care a trimis infanteria marină să ocupe Haiti în 1915 și ulterior în
Republica Dominicană, apoi a autorizat intervenția militară în Mexic, mai întâi în 1914,
pentru a schimba guvernul mexican, apoi în luna martie 1916 când ”Pancho” Villa a fost
pedepsit pentru un atac asupra orașului Ciudat de Mexico. America devenea cu
trecerea timpului tot mai puternică. Marele Război avea să-i confirme noul statut de
putere mondială86.

Japonia epocii Meiji: o nouă grilă de ”lectură” a modernității

În istoriografia europeană perioada Meiji Ishi semnifică occidentalizarea Japoniei. O
întâlnire între Occident și Orient fără săbii și tunuri, care reflectă coexistența între două
moduri de a înțelege lumea: tradiția și modernitatea. Perioada (recunoscută ca epocă a
reformelor interne care au transformat Japonia într-o putere capabilă să concureze
pentru supremație în Extremul Orient cu competitori europeni) semnifică și o epocă a
restaurației puterii imperiale87, care însoțește un proces mai amplu de centralizare și
consolidare a puterii monarhice. Reformatorii, descendenți ai aristocrației și ai familiilor
de războinici, au revigorat puterea și imaginea instituției imperiale, pe fondul
incapacității instituției shogunatului de a răspunde amenințărilor externe. Shogunul din

85
Jill Lepore, Aceste adevăruri..., p. 281.
86
Niall Ferguson, Marele Război 1914-1918, traducere de Ioana Aneci, Iași, Polirom, p. 79.
87
La 3 ianuarie 1868 împăratul Mutsuhito (un adolescent în vârstă de 15 ani) decreta preluarea puterii și
abolirea regimului shogunatului. Noua reședință imperială se instala la Edo, oraș care se va numi Tokyo
(capitala de Est). În sensul strict al faptelor istorice, se poate vorbi despre o lovitură de stat care a
schimbat sistemul de guvernare în Japonia, asigurând transferul puterii din mâinile shogunului Tokugawa
în cele ale împăratului. Dar ”Revoluția Meiji” a însemnat mai mult decât atât. Programul noii guvernări a
fost enunțat în primăvara lui 1868 pe fundalul luptelor interne pentru reconfigurarea puterii. În luna
aprilie, tînărul împărat a prezentat ”Jurământul celor cinci articole”, actul fundamental care statua
nașterea Japoniei moderne. Prevederile documentului apăreau revoluționare: lichidarea privilegiului și
promovarea meritocrației indiferent de originea socială; obținerea cunoștințelor din lumea întreagă spre
binele țării, determinarea politicilor pe baza ”opiniei generale” și crearea de consilii deliberative, etc.
dinastia Tokugawa a închis, încă din 1630, porturile japoneze tuturor străinilor,
exceptându-i pe danezi și chinezi, cărora li s-a permis să rămână ”tolerați” în Nagasaki.
Decizia urmărea excluderea influenței creștinilor în societatea tradițională japoneză.
Politica ”țării închise” devenise sinonimă cu menținerea ”legii străvechi”. Interesul
Vestului față de comerțul cu Japonia s-a resimțit tot mai acut începând de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. Izolarea față de străini (chiar și în zonele de coastă) a devenit
problematică, pe măsură ce valul ”europenizării” a început să se întrevadă la orizont ca
urmare a explorării Pacificului. Au încercat, încă din vremea războaielor napoleoniene,
atât rușii88 cât și britanicii89, să determine revizuirea vechilor legi ale izolaționismului.
Fără sorți de izbândă. Primii care au reușit, la jumătatea secolului al XIX-lea, au fost
americanii. Argumentele folosite de ei s-au dovedit cu siguranță mai convingătoare.
Balenierele americane pescuiau regulat în vecinătatea regiunii de țărm a Japoniei și
aveau nevoie de porturi pentru refugiu și aprovizionare. O nouă rută maritimă pentru
vapoarele din Pacific, gândită să lege California de China, se putea materializa doar
folosind (pentru depozite de combustibil) regiunea de coastă a Japoniei. Presiunile
americane pentru trimiterea unei expediții navale în Japonia au crescut semnificativ la
jumătatea secolului. Când comandorul Matthew C. Perry a intrat cu escadronul de
patru vase de război în Golful Tokyo (în luna iulie 1853), el avea instrucțiuni precise (pe
lângă o scrisoare din partea președintelui Statelor Unite, Millard Fillmore) în care se
solicita semnarea unui tratat de comerț și prietenie care prevedea un schimb de
funcționari consulari. În luna martie 1854, comandorul s-a întors după răspunsul
japonez la solicitările americane. Sub amenințarea forței militare, Perry a obținut
semnarea unui tratat care deschidea porturile Shimoda și Hakodate accesului navelor
americane. Exemplul american a fost urmat cu succes. Comandanții flotelor engleză și
rusă din China au semnat și ei convenții cu Japonia în lunile octombrie 1854 și respectiv
februarie 1855. Așa a fost posibil ca Japonia să permită inclusiv statuarea de raporturi
diplomatice, grevate însă de condiția extrateritorialității (privilegiul suspușilor străini
de a fi judecați de instanțe ale statelor de care aparțin) și clauza națiunii celei mai
favorizate (orice beneficiu obținut de o națiune occidentală printr-un tratat suplimentar
trebuia transferat automat și celorlalte țări care dispuneau de tratate similare).
Townsend Harris sosea la Shimoda în luna august 1856 în calitate de prim - consul al

88
În 1804 Nikolai Rezanov a fost trimis la Nagasaki să obțină concesii în favoarea Rusiei. Interesul
rușilor nu urmărea însă decât includerea Japoniei în politica de colonizare din regiunile Amur și Siberia.
Aparentele tatonări cu iz diplomatic nu urmăreau nimic concret în vederea stabilirii unor relații de durată
ruso-japoneze.
89
Interesul britanic în privința ”deschiderii” porturilor japoneze a fost puțin încurajat. La începutul
secolului XIX, locotenentul englez Thomas Stamford Raffles (primul guvernator britanic al insulei
Singapore) a încercat să înlocuiască la Nagasaki concesiile oferite olandezilor cu o atitudine binevoitoare
a japonezilor față de britanici. Misiunea a eșuat. Londra a susținut timid asemenea proiecte. Abia în 1854
Clarendon îi scria lui Bowing că o expediție americană se afla deja în drum spre Japonia și exprima opinia
că reușita americană ar trebui să stimuleze acțiunile britanicilor în același sens.
Statelor Unite ale Americii. Tratatul comercial, pe care Harris l-a negociat în cursul
anului 1858, constituia adevărata deschidere a Japoniei către civilizația europeană.
”Diplomația navelor de război” (”corăbiile negre”) reușise să învingă izolaționismul
japonez. Acceptarea de nevoie (pentru a evita soarta împărțirii economice a Chinei) a
sistemului tratatelor portuare, oferise ocazia unei schimbări radicale în evoluția istorică
a Japoniei90.
Geneza statului modern s-a produs așadar numai prin asimilarea modelelor europene.
Existase încă din vremea shogunatului o anumită receptivitate tehnică (în contrast cu
obtuzitatea Chinei) superioară la japonezi care i-a apropiat constant de cunoștințele
avansate la care pe atunci aveau acces numai europenii. ”Japonezii sunt mai isteți și
învață mai rapid tot ce văd” afirma un călător olandez în secolul al XVI-lea. Ei au
înțeles și au exploatat printre primii avantajul armelor de foc, așa cum nu o făcuseră
chinezii, începând să le producă în cantități mari. Au copiat ceasurile europenilor, pe
care chinezii le socoteau jucării. Erau dornici să învețe, neîmpiedicându-se de tradiții.
Shogunatul însuși a autorizat traducerea unor cărți străine; chiar și tinerii samurai
deveniseră interesați de ideile europenilor. Comunicarea acestora era facilitată și de
faptul că insulele japoneze se întindeau pe teritorii mai mici, ceea ce facilita răspândirea
informațiilor91. Regimului shogunatului (bakufu) a trimis în final mai multe misiuni
japoneze în Occident. Prima misiune formată din 77 de oameni a ajuns în Europa în
1860. O alta chiar în anul prăbușirii șogunatului (1867). Vestul le oferise deopotrivă
atracție dar și repulsie. Meticuloși, japonezii descopereau o lume nouă pe care se
străduiau să o înțeleagă. Era calea de tranziție de la condiția de semicolonie către cea de
putere imperială. Călătorind în Vest ( o practică devenită comună, sursă de inspirație
pentru un joc de societate, sugoroku), întrebările japonezilor s-au înmulțit. Cum arată
sistemul politic al europenilor? Dar instituțiile din sistemul de educație? Ce înseamnă
cultura europeană? Felul europenilor de a se îmbrăca? Nefiind siguri că adoptă un
model adecvat, au decis să nu-și asume riscuri. Au copiat tot ce se putea. De la
constituția în stil prusac (1870) adoptată în 1889, până la preluarea standardului
monetar britanic în aur (1897), instituțiile japoneze au fost remodelate după cele vestice.
Armata se antrena după norme germane, marina naviga după model britanic. Un
sistem de școli elementare și medii fusese implementat folosindu-se o adecvată
”inspirație” americană. Și-au schimbat obiceiurile cotidiene, și-au îmbogățit oferta
alimentară (consumul cărnii de vită), au lucrat și la aspectul fizic (renunțarea la
înnegrirea dinților și raderea sprâncenelor), au adoptat vestimentație europeană. Un

90
Vezi, Paul Varley, Cultura japoneză, traducere din engleză de Ruxandra Mărginean Kohno, București,
Humanitas, 2017, pp. 282-283.
91
J. M Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii. Din preistorie până în prezent, traducere de Cătălin
Drăcșineanu, Iași, Polirom, 2018, pp. 697-698.
decret imperial, din anul 187192, le ordona înalților oficiali să poarte yofuku, fracul
european, peste cămașa înaltă cu guler înalt. În 1888, împăratul Meiji apărea pentru
prima dată îmbrăcat într-o ciudată uniformă după stil european, pe jumătate marinar și
pe jumătate ambasador ! Unii păreau dezgustați de așa-zisa ”maimuțărire” a modei
vestice. Mai cu seamă japonezii tradiționaliști nu priveau cu ochi buni preluarea
obiceiurilor Vestului. Okubo Toshimichi, principal adept al occidentalizării93, a fost
atacat și ucis la 14 mai 1878 în drum spre Consiliul de Stat din Tokyo de către un grup
de șapte samurai. La fel i s-a întâmplat și lui Omura Masujiro, ale cărui reforme
occidentalizaseră armata japoneză. A căzut victimă asasinilor tradiționaliști, o
amenințare permanentă la adresa miniștrilor pro-occidentali până în 1930. Japonezii nu
abandonat niciodată definitiv tradiția lor istorică 94. Rămâneau legați de codul
samurailor (bushido) cu toate că acceptau ideea că occidentalizarea rămâne
indispensabilă câtă vreme țara revendica tratament egal în privința tratatelor comerciale
și în normele dreptului internațional: ”Marea lor ambiție este să fie tratați ca bărbați, ca
gentilomi și ca egali ai occidentalilor. În costumele lor demodate știau că nici ei și nici
țara lor nu vor fi luați vreodată în serios. Am văzut foarte curând o schimbare în
vestimentație, nu doar la soldați și la samurai, ci și la oficialii guvernamentali, chiar și la
Mikado (<). Această revoluție în vestimentație a ajutat mult la recunoașterea de către
lumea întreagă a Japoniei ca un egal în comunitatea țărilor” ( Donald Keene, Emperor of
Japan: Meiji and his World, 1852-1912, New York, 2005, p. 194).
Pentru a deveni ”egală” puterilor europene, Japonia avea nevoie de un suflu nou în
economie. Comerțul Japoniei a crescut rapid ca urmare a coeziunii pieței interne și a
deschiderii porturilor pentru afaceri cu străinii. S-a produs și o altfel de revoluție

92
În același an (1871) Misiunea Iwakura Tomomi a fost trimisă în Statele Unite și Europa ca să
renegocieze tratatele inegale și să strângă informații despre știința și societatea occidentale. Misiunea a
revenit în Japonia în 1873 cu planuri de modernizare și industrializare. Susținuți de Germania, Franța și
Marea Britanie, japonezii și-au reconstruit industria cu o viteză uimitoare. Imediat ce au demarat
industrializarea țării și-au dat seama că aveau nevoie de resurse de materii prime și piețe de desfacere. În
câțiva ani și-au transformat puterea industrială în putere militară și au construit o flotă formidabilă. În
1874 au atacat insula Taiwan, care făcea parte din China Imperiului Quing. În 1876 au folosit canoniere
ca să obțină acces la resursele Coreei. În 1894 i-au obligat pe chinezi să cedeze Taiwanul, să plătească
despăgubiri și să le acorde aceleași privilegii comerciale similare celor acordate puterilor occidentale.
93
După ce odinioară se fotografiase în ținută de samurai, șezând mândru cu picioarele încrucișate, sfârșise
prin a prelua integral moda europeană.
94
După înfrângerea în Al Doilea Război Mondial americanii le-au interzis japonezilor orice asociere
explicită cu feudalismul și tradiția shintoistă. Până și reprezentarea Muntelui Fuji, un loc sacru în
străvechea religie animistă shinto, a fost interzisă în filme, în arta plastică și pe faianța de pe pereții băilor
publice, unde Fuji era o imagine foarte populară. Cultul shinto devenise cult de stat în secolul XIX pentru
a încuraja ideea venerării împăratului și a întări sentimentul că japonezii reprezentau o rasă unică,
binecuvântată cu ascendență divină, menită să stăpânească rasele inferioare din Asia. Interzicerea religiei
shinto ca religie de stat a fost una dintre primele măsuri adoptate de administrația americană sub regimul
ocupației militare în toamna anului 1945. Vezi, Ian Buruma, Anul zero 1945. O istorie, traducere de Anca
Bărbulescu, București, Humanitas, 2013, pp. 328-329.
industrială. Răspândirea noului cod vestimentar a stimulat industria textilă. Japonia nu
s-a mulțumit doar să poarte hainele occidentalilor. S-a decis să le producă ea însăși.
Între anii 1907 și 1924 numărul fabricilor de textile japoneze s-a dublat, numărul
filaturilor s-a triplat și a crescut de șapte ori numărul mașinilor de tricotat. Primele căi
ferate japoneze, proiectate de britanici, au fost construite pe ruta Tokyo - Yokohama la
începutul anilor 1870. Japonezii au trecut însă repede de la cumpărarea locomotivelor la
fabricarea lor. Orașele mari au început să folosească rețele de telegraf, lămpile stradale,
poduri de fier. Casele noi au schimbat pereții de carton cu pereți din cărămidă. Au
apărut în economie monopoluri care s-au dezvoltat în conglomerate de afaceri
profitabile (zaibatsu): Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Yasuda. Ceea ce caracteriza
succesul Japoniei în economie era fără dubii productivitatea. Japonezii au adoptat și
exploatat tehnologia occidentală cu o eficiență maximă. S-au dedicat muncii și
perfecționării metodelor de lucru. Industrializarea Japoniei a depins nu doar de
tehnologie avansată, ci și de caracteristicile resursei umane. În cele din urmă, spre
deosebire de cazul Indiei (chiar al Chinei), Japonia a reușit. În 1904 se desfășura
războiul ruso-japonez pentru dominație în Manciuria. Prima mare ciocnire
semnificativă cu vesticii după decenii de reformă și reconstrucție. A fost o victorie
năucitoare a japonezilor. Pe mare și pe uscat. Semnalul dat lumii întregi era că dominția
vestică nu fusese un dat al divinității. Japonezii au înfrînt un imperiu european folosind
mijloacele și tehnologia potrivită. Evoluția (nelipsită de improvizații și spectaculoase
derapaje) a fost și în veacul următor spectaculoasă. Astăzi încă se mai vorbește în lume
despre ”miracolul” japonez.

Bibliografie
George Braun Tindall, D.E. Shi, America – o istorie narativă, București, Editura
Enciclopedică, 1996.
Vadim şi Danielle Elisseff, Civilizaţia japoneză, Traducere de Irina Mavrodin şi Irina
Izverna, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996.
Roske Octavian, Tradiţia conservatoare în gândirea americană. 1783-1860, Bucureşti,
Editura ALL, 1998.
René Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, traducere de Traian Fintescu, Bucureşti,
Editura Corint, 1999.
Kenneth G Henshall, O istorie a Japoniei. De la epoca de piatră la superputere, București,
Artemis, 2002.
Daniel Elisseeff, Istoria Japoniei. Între China și Pacific, București, Lucman, 2002.
Popa Lucia și Drulă Simona, Japonia ”Erei” Meiji. Nașterea unei mari puteri, București,
Editura Universitaria, 2009.
Jill Lepore, Aceste adevăruri. O istorie a Statelor Unite, traducere de Smaranda Câmpeanu,
București, Editura Trei (Istorie), 2022.
Sfârșit de epocă istorică ? Marele Război, 1914-1918

Nu toți anii între 1815 și 1914 au fost cu adevărat ani de pace; imperiile europene au
purtat o multitudine de războaie pentru a-și impune autoritatea în Asia, America,
Africa. Europa continentală a avut însă parte de relative puține războaie. Conform unei
estimări, au avut loc numai douăzeci și unu de conflicte militare majore în întreaga
perioadă dintre Războaiele Napoleoniene și Primul Război Mondial, și aproape toate s-
au caracterizat prin extinderea geografică limitată, durata scurtă și numărul mic de
victime. Secolul al XIX-lea a fost și mai favorabil euroenilor față de cele trei secole
precedente și față de cel care i-a urmat. Dintr-un eșantion de 270 de războaie din
perioada 1789-1917, mai puțin de o treime s-au purtat în Europa. Dintre aceste, doar
douăzeci și opt au foat războaie între statele națiuni, în opoziție cu războaiele de
independent națională (douăzeci și opt) și războaiele civile (nouăsprezece). Secolul al
XIX-lea nu a fost chiar epoca de aur a păcii, așa cum i se părea, retrospective, generației
de la 191495. Poate tocmai de aceea putem afirma că Primul Război Mondial a rămas un
conflict exponențial pentru istoria Europei și a lumii. Mai întâi, a produs pierderi
inimaginabile. Au pierit aproape 9 milioane de soldați; civilii au plătit și ei un tribut
uriaș ( estimativ, peste 6 milioane de oameni au murit din pricina foamei, a deportărilor
și a bolilor); în fine, adunând laolaltă toate țările beligerante, aproape 7 milioane de
oameni au fost capturați de inamici și au trăit vreme îndelungată în condiții primitive,
în lagăre pentru prizonieri de război. Victoria fusese obținută în final printr-o
combinație de putere militară și resurse economice superioare. A rămas mult timp însă
prezentă în conștiința publică întrebarea: de ce au trebuit să se întâmple toate acestea?
Oamenii au căutat un răspuns, pe care fiecare parte beligerantă l-a interpretat în cele
din urmă diferit, în funcție de propria experiență și ținând seama de destinul națiunii 96.
Cifrele înspăimântătoare ale acestui război nu reflectă însă nici prețul fizic al
mutilărilor, al orbirii, al pierderii celor apropiați, nici haosul spiritual provocat de
distrugerea idealurilor, a încrederii și bunăvoinței. Europenii se uitau la cimitirele lor
uriașe și se îngrozeau de ceea ce făcuseră. Chiar și învingătorii plătiseră un preț mult
prea mare față de valoarea tuturor avantajelor pe care le-au câștigat; un preț atât de
mare, de fapt, încât aveau să descopere în foarte scurt timp că nu au nici o posibilitate
să păstreze cele mai multe dintre aceste câștiguri. În patru ani și trei luni de măcel
mecanizat, au fost uciși în medie 6.046 de oameni pe zi97. Daunele economice erau și ele
uriașe. În multe părți din Europa oamenii mureau de foame. La un an după război,
producția industrială era cu aproape un sfert sub nivelul din 1914; producția Uniunii
Sovietice se situa la numai 20% din cea anterioară. Transportul devenise imposibil între

95
. Niall Ferguson, Războiul lumii. Epoca urii, pp. 120-121.
96
Ian Kershaw, Drumul spre Iad. Europa, 1914-1949, Kronika, București, 2015, pp. 130-131.
97
Niall Ferguson, Marele Război 1914-1918, p. 369.
anumite țări. Mecanismul comerțului internațional fusese subminat și o parte a lui nu s-
a mai refăcut niciodată 98.
Războiul din 1914 a fost consecința unei serii de decizii politice aparținând vechii
generații de oameni de stat ai Europei. Mulți dintre aceștia au supraviețuit tragediei și
au căutat în anii interbelici să se disculpe. S-a putut observa că niciuna dintre aceste
decizii politice nu a fost aparent motivată de intenții beligerante explicite. Cu toate
acestea, toate deciziile adoptate în 1914 conțineau riscul războiului. Războiul nu a fost
doar consecința nefastă a erorilor de calcul politic. Câteodată erorile pot fi îndreptate.
Marile puteri au refuzat să renunțe la propriile deziderate majore chiar și când a devenit
limpede că războiul generalizat reprezintă o probabilitate sigură. Motivul pentru o
astfel intransigență era legat de convingerea decidenților că războiul în sine nu mai
reprezintă chiar cea mai neadecvată dintre opțiunile momentului. Voința menținerii
păcii, care însuflețise decenii la rând stabilitatea internațională, s-a frânt între 1913 și
1914. Bazele ei s-au erodat ca urmare a instabilității sistemului, a cursei înarmărilor, a
retoricii naționalismului radical. Coincidența stranie a suprapunerii, în criza din iulie, a
tuturor acestor factori a condus către Primul Război Mondial.
Când războiul a izbucnit, în luna august 1914, intelectuali din ambele tabere au
declanșat un foc încrucișat, căutând să descopere cauzele catastrofei nu în evenimentele
politice curente, ci în curente ideologice alimentate de rivalitățile istorice ale marilor
puteri. Pentru mulți observatori, Marele Război a fost, mai mult decât orice al război,
un conflict al ideilor, o dispută între concepții despre guvernare, societate și progres,
devenite ireconciliabile. În Germania lui Wilhelm II un număr de cărturari s-a înrolat
pe frontul patriotic, arătând că războiul din 1914 se înrădăcina în istorie, că era un
antagonism între două forme de viață fundamental diferite, o confruntare între
comercianții hrăpăreți („Händler”) și materiaslismul civilizației occidentale cu
idealismul german întruchipat de faptele eroilor („Helden”) națiunii. De cealaltă parte,
intelectualii din tabăra aliaților au imaginat războiul în termeni apocaliptici, ca pe o
luptă a umanității împotriva lipsei de umanitate. Germania apărea ca o țară dominată
de spiritul supremației, care revendică dreptul celui puternic de a stăpâni peste cel slab.
Dezbaterea privind justificarea războiului a acaparat și atenția intelectualilor din
perioada interbelică. Ea a rămas la fel de politizată și apologetică precum în trecut.
Credinţa generală a participanţilor s-a cantonat în enunțul responsabilităţii. Nimeni nu
s-a împăcat cu povara vinovăției. Puterile europene au aruncat răspunderea unele
împotriva altora, deşi, în realitate, nimeni nu a făcut vreun pas decisiv ca să prevină
catastrofa. Discursul istoric a rămas mult timp tributar controverselor politice şi
tendinţelor revizionismului. Cât timp reconcilierea între naţiuni a întârziat să se
producă, adevărul isotorc a rămas o problemă de importanţă secundară. Harold

J. M Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii. Din preistorie până în prezent, traducere de Cătălin
98

Drăcșineanu, Iași, Polirom, 2018, p. 746.

Temperley, un istoric englez reputat care a lucrat la colecția „British Documents on the
Origins of the War”, își nota în sens cu totul semnificativ în amintirile sale: „Nu puteam
desigur să spunem întreg adevărul”.
Patru dinastii și imperiile acestora au dispărut dar puterile coloniale învingătoare și-au
păstrat posesiunile căutând chiar să le extindă în formula mandatelor Ligii Națiunilor.
Statele naționale care au rezultat după război, pe baza principiului autodeterminării, n-
au avut nici ele o soartă mai bună. Deși idealul președintelui Wilson subscris
autodeterminării naționale fusese susținut pe scară largă, el nu a fost aplicat nici
constant și nici echitabil. La finele războiului simțiseră totuși gustul libertății deopotrivă
cehii, estonienii, georgienii, maghiarii, românii, lituanienii, polonezii, slovacii. Pe lângă
ei, arabii, bengalezii și irlandezii catolici. Doisprezece noi state au primit recunoaștere
internațională. Dar bazele păcii construită pe ruinele imperiilor prăbușite la finele
războiului s-au dovedit nefuncționale. Statele naționale succesoare erau considerate
reacționare, militariste, înapoiate economic. Mai devreme sau mai târziu deveneau
vulnerabile în fața politicii marilor puteri. În afara Republicii Irlandeze (1922) și a
Finlandei (1917) nici un stat nou apărut pe harta Europei nu-și mai păstrase
independența după 1939. Puterile occidentale au manifestat un palid sentiment de
solidaritate chiar și între ele. Americanii i-au bănuit pe britanici și pe francezi de planuri
imperialiste. Britanicii îi suspectau pe francezi că au tendințe napoleoniene. Atât
britanicii cât și francezii puneau sub semnul întrebării angajamentele americanilor.
Temerile lor s-au confirmat atunci când Congresul SUA nu a reușit să ratifice nici
Tratatul de la Versailles cu Germania și nici participarea SUA ca membră în Liga
Națiunilor. Relațiile Americii cu Europa au fost determinate (susține A.J.P. Taylor) mai
mult de geografie decât de rațiune politică. Oricare ar fi fost aranjamentele consfințite
prin tratate, și atunci (la fel ca și cu un secol în urmă), Statele Unite erau despărțite de
Europa de imensul Ocean Atlantic.
Lumea postbelică nu a devenit în niciun caz mai bună după război. Dar era evident că
Europa s-a schimbat. Sau era pe cale să se schimbe. După o perioadă de refacere
economică, brusc curmată de Marea Criză din 1929 oglindită politic în ascensiunea
regimurilor totalitare, națiunile Europei au intrat în epoca unui alt război. Acesta fusese
rezultatul chestiunilor nerezolvate după Primul Război Mondial. Sau cum afirma
același A.J.P. Taylor: ”Al Doilea Război Mondial s-a dezvoltat din victoriile obținute în
primul și din modul în care aceste victorii au fost folosite”. Din nou mobilizarea
societății a fost exemplară. Cei mai importanți șase beligeranți ai lumii concentraseră pe
câmpul de luptă peste 43 de milioane de oameni, aproape toți bărbați. Toate țările
beligerante aveau însă un număr total de soldați care depășea 100 de milioane. Mai
mult de un sfert sau o cincime din populația acelor țări, cu mult mai mulți decât
fuseseră vreodată angajați într-un război din istoria universal.

Bibliografie
A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Polirom, Iași, 1999.
Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, traducere de Lucia Popa, București, Editura
Corint, 2001.
Margaret Mac Millan, Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914. Traducere de
Smaranda Câmpeanu, Editura Trei 2015.
Vyvyen Brendon, Primul Război Mondial 1914-1918, traducere din limba engleză de
Daniela Mișcov, București, Editura All, 2018.
Niall Ferguson, Primul Război Mondial 1914-1918, traducere de Ioana Aneci, Iași,
Polirom, 2021.

Consultații: Luni-Vineri, între orele 14.00-15.00

Corp H/Demisol/ claudiu.topor@uaic.ro

Prof. univ. dr. Claudiu-Lucian Topor