Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H214

Relațiile României cu Uniunea Sovietică/URSS

Relațiile româno-sovietică din perioada interbelică au fost caracterizate de o permanentă

neîncredere, cauzată de refuzul Uniunii Sovietice de a recunoaște unirea Basarabiei cu România.
Ele pot fi împărțite, din punct de vedere cronologic, până în anul 1934 și după această dată,
reperul fiind stabilirea relațiilor diplomatice oficiale1. De asemenea, la începutul secolului XX au
avut loc puternice mișcări social-politice însoțite de tendința marilor puteri de a reîmpărți sferele
de influență, iar prima conflagrație mondială a servit drept catalizator al unor profunde tulburări
sociale2.

În urma revoluției din februarie 1917, în Rusia se va încerca modelarea unei societăți
democratice, dar procesul a fost, până la urmă, stopat de lovitura de stat a bolșevicilor. De
asemenea, bolșevicii, în frunte cu Lenin, au introdus dictatura unui partid, sistem care trebuia să
asigure contactul între popor și șeful lor suprem3. Una dintre sursele acestor confruntări militare
si diplomatice româno-ruse se găsește în poziția pe care au adoptat-o bolșevicii față de război în
perioada imediat următoare loviturii de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 19174, unde, la
Petrograd, puterea a fost preluată de către guvernul bolșevic, condus de Lenin, care urmărea
atragerea maselor de partea lui5. A doua zi, după ce au pus mâna pe cârma Rusiei, bolșevicii au
dat publicității „Decretul asupra păcii”, prin care ei propuneau tuturor statelor beligerante să
înceapă tratative în vederea încheierii păcii, fără anexiuni și fără contribuții, bolșevicii legau
problema încheierii păcii de rezolvarea chestiunilor naționale, de dreptul națiunilor la
autodeterminare6.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-sovietice_%C3%AEn_perioada_interbelic
%C4%83, accesată pe 3.03.2023.
2
Pădureac Lidia, Relațiile româno-sovietice (1917-1934), Chișinău, Prut Internațional, 2003, p.17.
3
Ibidem, p.17.
4
Ion Oprea, România și Imperiul Rus (1900-1924), vol.1, București, Editura Albatros, 1998, p.171.
5
Lidia Pădureac, op.cit, p.17.
6
Ion Oprea, op.cit, p.171.

1
 Sfatul Țării reprezintă organul administrativ al Republicii Democrate Moldovenești, prin
cererea Consiliului Directorilor Generali din 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, în scopul
stabilizării situației, a solicitat guvernului român de la Iași trimiterea de urgență a unui „regiment
ardelenesc”, la dispoziția sa , care trebuie să apere viața cetățenilor republicii. De asemenea,
guvernul român tocmai semnase armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale (semnat pe 26
noiembrie/9 decembrie 1917), în condițiile în care ieșirea Rusiei aliate din război însemna
izolarea completă a României în fața puternicelor grupări de forțe inamice 7.

În ianuarie 1918, a câtorva divizii românești din Basarabia, la cererea autorităților oficiale
ale Republicii Moldovenești, Sovietul Comisarilor Poporului al RSFR. Rusia a rupt legăturile
diplomatice cu Regatul Român, bolșevicii acuzând „oligarhia română că a deschis operațiile
militare împotriva Republicii Ruse” și că încearcă să se salveze prin „răpirea Basarabiei și
transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al revoluției ruse”. Bolșevicii
hotărăsc expulzarea diplomaților români și confiscarea tezaurului românesc spre a-l ocroti de
oligarhia română și al preda, într-o bună zi, în mâinile poporului român8.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România, unire ce avea
să fie recunoscută, după depășirea multor dificultăți cauzate în mare parte de interesele marilor
puteri, la 28 octombrie 1920 de către Consiliul Suprem al Conferinței de la Paris . Dar atât
caracterul democratic al actului de la 27 martie 1918, cât și recunoașterea pe plan internațional a
valabilității acestui act au fost respinse categoric de către guvernul sovietic, și această atitudine
se va regăsi permanent în istoriografia sovietică, dar și în cea rusă de după 19909.

PERIOADA INTERBELICĂ

La începutul anului 1919, Rusia sovietică și-a reconfirmat vechile intenții de a-și impune
dominația în Basarabia. Pentru realizarea acestui scop, guvernul de la Moscova a recurs la
următoarele măsuri, adică amplificarea mișcării subversive în regiune, structurând elementele de
agitație și propagandă revoluționară și agitarea problemei basarabene de către diplomația sovietic
prin note, telegrame oficiale de protest. La 1 mai 1919, prin Nota guvernelor RSFS Ruse și RSS

7
Ibidem, p.22.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-sovietice_%C3%AEn_perioada_interbelic
%C4%83#_ftn5, accesată la 7.03.2023.
9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-sovietice_%C3%AEn_perioada_interbelic
%C4%83#_ftn5, accesată la 8.03.2023.

2
Ucrainene, România a fost învinuită că nu și-a retras armata din Basarabia, conform “Acordului”
din 20 februarie/5 martie 1918, că “a devenit unul dintre focarele contrarevoluției ruse”, că vrea
„să răstoarne puterea sovietică din Ungaria”. Această Notă a fost înaintată în mai 1919 în
contextul a doi factori, adică revolte provocate de bolșevicii ruși și ucraineni în Basarabia și
Conferința de pace de la Paris10.

Relațiile româno-sovietice au fost determinate de realitatea politică internă și

internațională. Pentru menținerea păcii, care devenea un factor de consolidare a unității sale
naționale, România trebuia să rămână alături de Marii Aliați occidentali, să întrețină raporturi
cordiale cu cei ce au semnat tratatele postbelice și să promoveze o politică de bună vecinătate, cu
respectarea intereselor ei vitale. Diplomația rusă din anii 20 a fost încredințată unor personalități
cu o sensibilitate politică deosebită. Rusia era interesată în normalizarea relațiilor cu Polonia. În
anii 20, guvernul român a insistat permanent asupra faptului că România nu se afla în stare de
război cu Rusia, din care cauză nu era nevoie de inițierea unor tratative de pace, ci doar de o
recunoaștere reciprocă a situației de fapt, ca o stare de drept internațional și politic 11.

Izbucnirea războiului polono-sovietic la 25 aprilie 1920 a creat o nouă situație

internațională pentru România. Franța a propus Bucureștiului să intre în război alături de
polonezi, dar guvernul Averescu a refuzat. Cunoscând atitudinea Parisului, Moscova a acționat
în vederea încheierii unui acord cu România, pentru a evita o posibilă alianță a acesteia cu
polonezii. Pericolul unei astfel de coaliții a determinat Rusia să fie mai loială față de România și
să-și modeleze un nou comportament. Guvernul de la București a acceptat începerea unor
tratative, dar cu participarea statelor vecine Rusiei. Aceasta însă era dispusă doar pentru tratative
bilaterale, ceea ce i-ar fi permis mai mult spațiu de manevră și expunerea directă a propunerilor 12.

Un alt eveniment politic și diplomatic important, care a influențat indirect și relațiile

româno-sovietice, a fost Tratatul de la Rapallo, semnat de sovietici cu Germania la 16 aprilie
1922. Această zi semnifică în istorie sfârșitul izolării diplomatice a URSS și totodată un pas
extrem de important în vederea consolidării poziției internaționale a statului sovietic. La 19
august 2022, sovieticii invită România să participe la Conferința internațională de dezarmare de
la Moscova, la care urmau să mai ia parte și alți vecini ai URSS. Statul român invită și dă asigură
10
Livia Pădureac, op.cit, p.32.
11
Ibidem, p.33.
12
Ibidem, p.34.

3
părții sovietice că nu are nici cea mică intenție agresivă la adresa sa, însă condiționează
participarea cu recunoașterea de către sovietici a unirii Basarabiei cu România 13.

În pofida acordului de la Tiraspol, situația de pe Nistru se înrăutățește și mai mult în

această perioadă, atingând cote critice la începutul anului 1924. În perioada premergătoare a
Conferinței de la Viena, serviciile secrete sovietice au început instrumentele unei revolte care
avea să izbucnească în Basarabia sub pretextul marginalizării și persecutării clasei muncitoare,
pregătiri care vor culmina cu rebeliunea de la Tatarbunar14. O dată cu fixarea locului conferinței
s-a hotărât și momentul începerii dezbaterilor la 1 martie 1924, care însă a fost amânat cu
aproximativ o lună pentru a se face loc unui îndelungat schimb de păreri între ministrul de
externe român Ion Gh. Duca a ținut să remarce rolul pozitiv pe care conferințele internaționale de
la Genova din 1922 și Lausanne din 1923 l-au avut în procesul de îmbunătățire a raporturilor
diplomatice româno-sovietice15. În declarațiile făcute la ședința din 28 martie șeful delegației
române, Langa Rășcanu, a ținut să sublinieze încă din primul moment și condițiile, și scopul
participării României la conferință. El a precizat că la baza acestei participări stăteau rezultatele
pozitive ale negocierilor româno-sovietice din anii precedenți care au inspirat guvernului de la
București încrederea în intențiile Consiliului Comisarilor Poporului de a restabili relații normale
între cele două state16. Delegația română a răspuns printr-o declarație formulată la ședința din 31
martie. Respingerea de către România a unui plebiscit, bazat pe faptul că dorința basarabenilor
fusese în mod suficient exprimată prin votul Sovietului basarabean (Sfatul Țării) în trei alegeri
succesive, a fost urmată de o reformulare detaliată a cazului. La ultima întâlnire a conferinței, din
12 aprilie, Langa Rașcanu nu a putut doar să ia notă la refuzul URSS-ului de a ceda în problema
plebiscitului și la discrepanța mare dintre atitudinea lui prezentă și bazele stabilite pentru
negocieri la Lausanne17.

O anumită relaxare a relațiilor româno-sovietice s-a cunoscut la sfârșitul deceniului trei,

concretizată prin semnarea de către cele două țări a Pactului Briand Kellogg (27 august 1928), ce
impunea renunțarea la război ca instrument de rezolvare a diferendelor internaționale. Pactul
Briand Kellogg nu prevedea, însă, nici o sancțiune în cazul în care una dintre părți s-ar fi făcut
13
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-sovietice_%C3%AEn_perioada_interbelic
%C4%83, accesat la 11.03.2023.
14
Ibidem.
15
Ion Oprea, op.cit, p.292.
16
Ibidem, p.298.
17
Frederic Nanu, Politica externă a României (1918-1933), Institutul European, Iași, 1993, p.125.

4
vinovată de un act de ostilitate față de cealaltă, ele având mai degrabă un caracter simbolic și o
valoare morală. Inițial, Uniunea Sovietică critică acest pact, dar ulterior și-a revizuit poziția,
Maksim Litvinov înaintând, la 29 decembrie 1928, guvernelor vecine un protocol independent
pentru punerea mai repede în practică a acestei înțelegeri internaționale, semnată de 63 de state.
România a salutat propunerea Moscovei și a propus alianței sale, Polonia, că protocolul
consacrat punerii în vigoare cu anticipație a Pactului Briand Kellogg să fie negociat și semnat în
comun de către toate țările vecine Uniunii Sovietice, acțiune cu care guvernul de la Varșovia a
fost de acord. După negocieri între țările implicate, la 9 februarie 1929, URSS și țările vecine ,
adică România, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania au semnat Protocolul de la Moscova, prin
care Pactul Briand Kellogg se punea în aplicare cu anticipație18.

Guvernul român a semnat Protocolul de la Moscova ca deschizător al căilor spre

stabilirea climatului de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică, climat ce trebuia să fie întărit
printr-un pact de neagresiune româno-sovietic, ce ar fi dus la consolidarea securității României.
Tratative româno-sovietice pentru semnarea acestui document au început la Riga, în ianuarie
1932, negociatorii fiind Mihail Sturdza și Boris Spiridinovici Stomononiakov. Convorbirile nu s-
au soldat cu rezultate pozitive, astfel că România și Uniunea Sovietică nu au încheiat pactul de
reagresiune. Au făcut acest gest mai întâi polonezii (iulie 1932) și mai apoi francezii (noiembrie
1932)19.

Un moment care a apropiat cele două țări s-a consumat în cadrul Conferinței dezarmării
de la Geneva (2 februarie 1932-11 iunie 1934), organizată de către Societatea Națiunilor.
Maksim Litvinov, ministrul de externe sovietic, a propus la 6 februarie 1933, o definire a
agresiunii. Comitetul desemnat de Conferință pentru studierea proiectului, prezidat de Nicolas
Politis, a elaborat un proiect despre definirea agresiunii, în cadrul unui sistem general de
securitate. La 3-4 iulie același an, România a semnat, alături de alte țări, convențiile de definire
a agresorului și agresiunii, care aveau la bază propunerea lui Litvinov. Acest eveniment a netezit
calea restabilirii raporturilor diplomatice, care a avut loc la 9 iunie 1934, printr-un schimb de
scrisori între cei doi miniștri de Externe, Litvinov și Titulescu. Ulterior, România a votat în
favoarea admiterii Uniunii Sovietice în Societatea Națiunilor (18 septembrie 1934) 20.
18
Petre Otu, Considerații privind Relațiile Româno-Sovietice în Perioada Interbelică și a celui de al Doilea Război
Mondial (1918-1947), Revista de Științe Militare, 2013, p.21.
19
Ibidem, pp. 21-22.
20
Ibidem, p.22.

5
 În următorii ani, relațiile s-au îmbunătățit , fapt ilustrat de semnarea, la Montreux, la 21
iulie 1936, de către cei doi miniștri de externe, Nicolae Titulescu și Maksim Litvinov, a unui
protocol ce stabilea principiile Pactului de asistența mutuala dintre România și Uniunea
Sovietică. Un asemenea document, de neimaginat cu un deceniu în urmă, se înscria pe un cadru
cât mai larg al raporturilor europene. La 2 mai 1935, Franța și URSS au semnat Tratatul de
asistență mutuală, urmat două săptămâni mai târziu de un document similar între Cehaslovacia și
URSS. Cele două țări erau aliatele României, Franța fiind pilonul principal al sistemului
românesc, astfel că eventual pact de asistență mutuală între România si URSS se plia unui interes
regional și european21.

Evenimentul cel mai important care a determinat configurația raporturilor bilaterale pe

parcursul celei de-a doua conflagrații mondiale a fost pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august
1939, unul dintre cele mai importante documente ale secolului XX . Anexarea secretă a acestuia
stabilea împărțirea sferelor de influență în estul continentului european între Germania și
Uniunea Sovietică. Punctul 3 al acesteia prevedea interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia și
dezinteresul Germaniei pentru aceste teritorii, plural care a generat controverse puternice între
Berlin și Moscova în iunie 194022.

BIBLIOGRAFIE

1. Petre Otu, Considerații privind Relațiile Româno-Sovietice în Perioada Interbelică și

a celui de al Doilea Război Mondial (1918-1947), Revista de Științe Militare, 2013.
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-sovietice_
%C3%AEn_perioada_interbelic%C4%83.

21
Ibidem, p.23.
22
Ibidem, p.24.

6
3. Frederic Nanu, Politica externă a României (1918-1933), Institutul European, Iași,
1993.
4. Ion Oprea, România și Imperiul Rus (1900-1924), vol.1, București, Editura Albatros,
1998.
5. Pădureac Lidia, Relațiile româno-sovietice (1917-1934), Chișinău, Prut Internațional,
2003.