sandri

ia de galbenă ceară
ardea,
veche, aruncat afară,
vecinic Groz-acum zăcea;
me, nime nu plângea!

uru-i trist, cu-nfiorare,

uce; alţii, de mirare,

ră capul clătina
dânsul, îşi şopteau aşa

za cel vestit în ţară

untat!
a, cel ce ca o fiară,
jă de negrul păcat,
ulte şi lege-a călcat!"

tunce, cu o barbă lungă,

gând,
ni netezi din vechea sa pungă,
puse, mâna-i sărutând,
uce şi zise plângând:

! an iarnă bordeiu-mi arsese,

umplit
pruncii pe câmp rămăsese.
de hrană, nici ţol de-nvelit,
e!... eram prăpădit!

ltâ din mila cerească

ăsta, Domnu-1 odihnească!

ca iarna în deal se ivi
mine calul îşi opri.

mi zise, n-ai grijă, române,

tesc;
peri haine, şi casă, şi pâine..."
opiii-mi ce-1 tot pomenesc,
 de atunce în tihnă trăiesc."

ortul, bătrânul moşneag

e cu-al său vechi toiag.
gomot strigă, plin de jale:
ă ierte păcatele sale!"