UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Specializarea Teologie Sistematică-Biblică

Isaia - Profetul trinitar

Îndrumător: Masterand:
Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă Chiciudean Septimiu

Cluj-Napoca
2012
 Consideraţii generale asupra profetismului ebraic

În Biblia creştinilor scripturile iudaice în versiunea greacă a Septuagintei, sunt grupate în

patru blocuri: cărţi istorice, cărţi poetico-sapienţiale; şi cărţile profetice, aceasta pare să fie
ordinea clasică, aşa cum apare în Codex Vaticanus. Fapt semnificativ, grupul cărţilor profetice
e întotdeauna deschis de cei 12 Profeţi mici şi încheiat de Profeţii mari. Mesajul acestei
dispuneri este limpede: pentru creştini, Vechiul Testament este o carte profetică şi culminează
într-o apocalipsă eshatologică1.
Vestirea profeţilor face ca un eveniment istoric să devină parte a veşniciei. Dumnezeu
vesteşte cele viitoare prin proorocii Săi, iar aceasta arată că lucrările Lui trebuie înţelese în
timp, chiar dacă El se plasează deasupra lui. Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu
şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie2. Trebuie să evităm categoriile
timpului atunci când evocăm veşnicia.3
Astfel putem sesiza două nivele de percepte şi transmitere al profeţiilor, unul prehristic care
vorbeşte despre venirea lui Hristos; şi unu eshatologic care vizează Parusia. Actul profetic îşi
propune să reaşeze structurile profane în istoria mântuirii, reorientând afectele umane înspre
Dumnezeu repunând încrederea în Dumnezeu.
După scrierile profeţilor, nu există decât un singur Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul
cu toate cele văzute şi nevăzute ale lor4.
Observăm că un profet nu reflectă niciodată mentalul propriu, ci mentalul autorităţii divine
în contrast cu mentalul comunităţii. Vorbind de profeţii Vechiului Testament, vom zice că ei au
fost mari interpreţi ai voii şi planurilor lui Dumnezeu către poporul ales al evreilor înainte de
venirea lui Mesia.5
1
Diacon Ioan I. Ică Jr. Canonul Ortodoxiei I, Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu 2008,
p.170
2
Pr. Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, pe http: //andreigabur. files.wo rdpress.com/2008/04/staniloaie-
dumitru-timp-si-vesnicie.pdf,p.6
3
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Sophia, Buc. 2006, p. 29
4
Burcuş M. Teodor, Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului Testament, în S.T. nr.9-10, an 1966, 577
5
Cf. Verdunoy, Manuel de l`Ecriture Sainte, Dijon, 1925, p. 142 apud. Ştefan Slevoacă, Aspecte actuale
ale predicii profeţilor Vechiului Testament în „Studii Teologice”, nr. 1-2, an 1980, p. 5

2
 Misiunea şi slujirea profetică nu se rezumă numai la o prevedere şi prevestire a
evenimentelor viitoare din istoria iudaică. În general profeţii au fost mesagerii împuterniciţi de
Dumnezeu care să descopere oamenilor voia divină, în scopul educării lor religios-morale,
indiferent dacă acea voie avea să se împlinească în prezent sau în viitor6. În viziunea profeţilor,
adevărul poate fi întrevăzut ca o consecinţă firească a prezentului care poate fi modificat în
bine sau în rău. Cu toate că sunt numiţi pe drept cuvânt „prevestitori ai viitorului”; viitorul
prezis de ei nu trebuie înţeles ca un destin implacabil, ci mai curând ca o urmare a faptelor
morale săvârşite de fiii lui Israel în prezent7.
Isaia înseamnă Dumnezeu este izbăvitorul meu. Evenimentul profetic nu este vestirea
viitorului, ci el vesteşte veşnicia. Isaia a văzut oamenii din punctul de vedere a lui Dumnezeu
în lumina veşniciei, ori acest lucru îl presupune teologia profetică a vorbi despre Dumnezeu din
Dumnezeu. Profetul nu ne tranzmite mesajul său, ci pe al Domnului. Acesta poate să fie uneori
diferit de părerea profetului fapt care dezvăluie costul slujirii. Profetul zice cele ale Duhului.
Drama profeţilor reiese din faptul că ei trebuie sa evoce în limbajul discursiv ceea ce li sa
descoperit, şi să-i cuprindă pe cei căruia i se adresau în evenimentul profetic. Pentru că
profeţiile ies din sfera raţionalului.
Singura slujire pe care oamenii I-o pot aduce lui Dumnezeu constă în faptul de a nu-şi iubi
mai mult cugetările şi voile lor decât pe ale lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi vorbesc adesea despre
predarea de sine a omului voinţei lui Dumnezeu.
Din trăirea proorocilor învăţăm că viaţa nedeterminată de porunci este viaţa nedeterminată
de Duhul Sfânt. Cei care scriu şi grăiesc fără Duh, sunt sufleteşti; neavând Duh. Unii ca aceştia
sunt supuşi blestemului care zice: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după
gândurile lor!” (Is. 5, 21). Prin lucrarea poruncilor omul intră în comuniune cu persoanele
Sfintei Treimi8.
Inspiraţia sau insuflarea profeţilor pleacă de la Yahve, Care dă revelaţia Sa profeţilor. Ei
vorbesc şi acţionează nu pentru persoana lor proprie, ci Yahve vorbeşte şi acţionează prin ei.

6
Pr. Ştefan Slevoacă, Aspecte actuale ale predicii profeţilor Vechiului Testament, în S.T. nr. 1-2, an 1980, p.
5
7
Pr.Petre Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi 2000, p. 159
8
Picu Ocoleanu. Liturghia poruncilor divine- Prolegomene teologici la o nouă cultură a legii, Ed.
Mitropolia Olteniei, Craiova 2004.

3
De aceea cuvântările lor sunt privite ca ale lui Yahve, iar îndemnurile lor ca porunci ale lui
Yahve9.
Isaia este personalitatea cea mai complexă, dar şi cea mai definitorie prin însăşi noţiunea de
profet. În lumina Vechiului Testament funcţia prevestitoare a profetului; nu constituie însuşirea
de prin plan a acestuia10. Isaia este un profet care activează într-un mediu urban promovând
acte profetice cu o deschidere universală. Trebuie să remarcat faptul că şi celelalte popoare
sunt cuprinse în actul profetic. Mai întâi prin dimensiunea universală a mesajului mesianic şi,
în al doilea rând, prin exprimarea directă în cadrul profeţiilor de ameninţare 11. Profetismul
ebraic este un eveniment între celelalte evenimente ale istoriei poporului ales, de aceea trebuie
să distingem profetismul autentic de cel fals. Pentru a putea face această distincţie este nevoie
să cunoaştem conţinutul profetismului, raţiunea lui de a fi, de a se desfăşura în istorie şi
finalitatea sa cu privire la creaţie.12 Pricipala coordonată în actul distingerii profetismului
autentic de pseudo-profetism este mesianitatea mesajului.13 Lupta pe care au dus-o profeţii cu
baalismul pierde orice valoare dacă ea n-a avut ca obiect decât împiedicarea întoarcerii la
forma autentică a religiei. Tradiţia poporului însuşi ne conduce la puterea supranaturală care a
lucrat în Israel: profetismul. În faţa Dumnezeului Celui viu, totul este deşertăciune şi
nimicnicie, subliniază proorocii. „Aşa zice Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său,
Domnul Savaot: Εu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!”
(Is. 44, 6).
Profeţia este un argumet al adevărului Revelaţiei. Profetul Isaia acordă un înţeles decisiv
profeţiilor în opera de dezvăluire a adevărului Revelaţiei divine. „Veniţi şi vă apăraţi pricina
voastră, zice el idolatrilor, să se apropie şi să ne spună mai dinainte ceea ce va fi! Vremea cea
străveche, aşa cum ne-a dat de ştir, cu de-amănuntul o vom cerceta şi viitorul pe care-l
prorocesc vom vedea ce este”(Is. 41,23)14.
Proorocul Isaia atribuie cartea Sa lui Dumnezeu alături de toată Scriptura. Profetismul
Vechiului Testament îşi are originea într-o revelaţie săvrşită de către Logos şi reprezintă
misiunea lui Hristos ca un act de restauraţie într-o dimensiune logosică a creaţiei.

9
Pr prof. Athanase Negoiţă, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia Bucureşti 2006, p. 117
10
Nicolae Neaga, op. cit. p. 22
11
Pr. Ioan Chirilă, Cartea profetului Osea, Ed. Limes Cluj, 1999, p. 13, notă explicativă 15
12
Claude Tresmontant, Le prophétisme Hébreux, Gabalda, Paris, 1982, p.7
13
Pr. Ioan Chirilă, Cartea profetului Osea, Ed. Limes Cluj, 1999, p. 16
14
M. Andreev, Teologie apologetică ortodoxă, Ed. Sophia Bucureşti 2003, p. 139

4
 Ebed YAHVE
Teologia rămăşiţei la profetul Isaia

Isaia a trăit într-un timp când marea putere asiriană şi-a atins culmea sa ajungând până la
hotarele Egiptului. Mai mulţi regi din această epocă au influenţat direct mersul celor două state
mici israelite. Aceste evenimente au avut repercusiuni şi asupra cărţii lui Isaia15.
Acesta cu toate că poporul era ameniţat de către asiro-babilonieni pe de-o parte iar pe de
alta de egipteni, le spune să nu deznădăjduiască: ”Dar Domnul Se va milostivi de Iacov şi va
alege încă o dată pentru Israel şi îl va statornici în pământul lui, cei străini se vor alătura lor şi
se vor unii cu casa lui Iacob” (Is. 14,1). Dar conducătorii poporului ales cum nu puteau să
spere la o victorie, nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi au fost duşi în robia babiloniană.
Isaia a profeţit că Ierusalimul avea să cadă mai târziu în mâinile Babilonului, considerând robia
babilonului ca un fapt împlinit. Atât de clare au fost unele din viziunile sale încât el vorbeşte la
trecut; ca şi cum s-ar fi întâmplat deja16.
Criza socială şi religioasă care măcina poporul făcându-l să oscileze în relaţia lui cu
Dumnezeu l-a adus în întuneric şi în latura umbrei morţii, adică în întunericul necunoaşterii lui
Dumnezeu.
Însă cu toate acestea tot va rămânea o rămăşiţă, pe care Dumnezeu o va aduna dintre
neamuri. Acestei rămăşiţe i-a răsărit lumina şi viaţa prin Hristos. Vedem cum Dumnezeu
rămâne fidel necredincioşilor Săi copii: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui
ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Is. 49, 15)
Profeţia lui Isaia legată de Ebed Yahve vine pe fondul unei aşteptări prelungite din partea
evreilor, în care aceştia şi-au pierdut speranţa unei eliberări din robie.

15
Pr. Vl. Prelipcean; Pr. N. Neaga, Pr.Gh.Barna, M. Chialda, Studiul Vechiului Testament, pentru
Facultăţile de teologie, Tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Vadului
Feleacului şi Clujului, Ediţia a III a, îngrijită de Pr. Ioan Chirilă, Editura Renaşterea, 2003, p. 196
16
Henry H. Halley, Manual Biblic - un comentariu biblic abreviat, Ed. Door of hope, 1983, p. 300

5
 În registrul simbolic a lui Isaia, Dumnezeu este văzut ca un munte mare. Totdeauna când
profetul vorbeşte de mântuire el nu poate să depăşească conceptualizarea iudaica, vorbind
despre rămăşiţa lui Iacob, care va fi izbăvită şi cu care va împărăţi în veci.
Teologia rămăşiţei credincioasă lui Yahve care va fi lăsată să supravieţuiască mâniei
nimicitoare a divinităţii ca o „sămânţă sfântă” a unui Israel răscumpărat. Discursurile profetice
arată că, în faza ei monarhică, religia lui Israel şi a lui Iuda era deja deschisă spre o viziune
eshatologică şi chiar meisianică17.
Teologia rămăşiţei Dumnezeu oştirilor sau Savaot lasă o rămăşiţă care face să nu se
sfârşească poporul ca şi Sodoma şi Gomora. Datorită înmulţirii fărădelegilor cere poporului să
se spele şi să se curăţească. Această rămăşiţă este pusă în legătură cu Sionul, locul în care s-a
sălăjluit legea. Sinonul trebuie văzut din două perspective, şi anume ca muntele ca şi topos al
sălăşluirii Legii dar şi ca teologie a Sionului. Astfel expresia „muntele templului Domnului”
din (Is. 2,1) desemnează muntele Moria pe care Avraam voia să-l jertfească pe fiul său Isaac.
Dar după ce David a zidit aici cetatea Sionului, iar Solomon a înălţat templul Domnului,
importanţa acestui munte va depăşi orice denaturare revelaţională om – Dumnezeu. Acest fapt
se va realiza în timpul mesianic, când popoarele mânate de Evanghelia care se va propovădui
la întreaga lume vor veni la acest templu. Legea lui Hristos care o împlineşte pe cea mozaică
va impune o atmosferă de pace universală divină. „Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi
lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai
învăţa războiul”. (Is. 2, 4).

17
Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor, vol. II , Polirom 2008, p. 40

6
 Împlinirea profeţiilor Evanghelistului Vechiului Testament
în persoana lui Hristos

În timpul războiului siro-efraimit, când Ierusalimul era ameniţat să fie cucerit de armata aliată a
lui Rezin, regele Damascului, şi a lui Pecah, regele Samariei, (734 a Hr.), Isaia anunţă naşterea
minunată a lui Imanuel dintr-o Fecioară: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor
chema numele lui Imanuel” (Is. 7, 14). În acest nume de Imnauel, Fericitul Teodoret al Cirului
încadrează întreaga operă de mântuire. Se numeşte Imanuel pentru că Dumnezeu va fi cu noi;
Dumnezeu se va face om şi astfel chipul dumnezeirii şi al robului se va cunoaşte în persoana
Fiului. Tot el vede o legătură între (Is. 7, 14) şi (Is.9, 5-6). Acesta din urmă fiind un comentariu la
titlul de Imanuel. Poporul era prins între cele două blocuri armate, când Isaia îl anticipează în
viziune pe Imanuel, Domnul Păcii, care va pune capăt cu desăvârşire războiului şi va inaugura
fericirea veşnică: „Încălţămintea cea zgomotoasă de om războinic şi haina cea stropită de sânge
vor fi aruncate în foc şi mistuite în flăcări”(Is.9, 4).18
Toate profeţiile din Vechiul Testament s-au înmplini în Persoana Mântuitorului Iisus
Hristos. Hristos s-a adresat minţii şi inimii proorocilor pe care i-a inspirat să facă proorociri.
Profeţiile trebuie înţelese într-o cheie Hristologică. Dumnezeu alege un popor pe care îl
orientează într-o conştiinţă eshatologică cum că aceste profeţii se vor împlinii în viitor. Şi
atunci nu ne mai punem problema că textul de la Isaia 7,14 se referă Iisus Hristos sau la soţia
profetului, evitându-se astfel contradicţiile. Obiecţiile aduse de naţionalişti aduse acestui
verset, prin identificarea „fecioarei” cu soţia regelui Ahaz sau chiar cu soţia profetului, nu
rezistă unei critici obiective, pentru că la vremea când s-a scris această profeţie soţia lui Ahaz
avea deja un copil iar soţia lui Isaia nu poate fi identificată cu „almah” pentru că nu se spune
nicăieri că ar fi născut pe cale supranaturală pe cei doi fii ai ei de care ne vorbeşte profetul. Ea
se referă la acel Prun Minunat care se va naşte din Fecioară, pe care îl va chema Imanuel care
înseamnă cu noi este Dumnezeu. Acest text îl putem corela cu cel din capitolul (9, 5-6), unde
ne sunt date numirile Fiului, care îl prezintă pe Mesia ca un adevărat Dumnezeu viu spre

18
Pr. Vladimir Prelipcean, Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament, în S. T., an 1954, nr. 1-3, p. 10

7
deosebire de idolii cei neputincioşi şi morţi. Îngerul Marelui Sfat este una din numirile date
Logosului Însuşi în starea Sa neîntrupată, care-l conduce pe Israel, şi scrie istoria. Hristos ca
Logos neîntrupat, S-a manifestat prin Sine în mod presonal şi a dat Legea, a vorbit prin profeţi
şi în ultimul rând S-a înomenit pentru mântuirea tuturor oamneilor.19 Din perspectiva teologiei
patristice putem să observăm că în Vechiul Testament, îngerul este trimis când de Yahve, când
este chiar Yahve, în acest caz Cuvâtul.
Apare şi conceptul de fecioară pe care putem să-l pricepem numai dacă acceptăm că
Dumnezeu, ca şi Creator, poate face astfel încât o structură a craţiei să-şi descopere noi forme de
manifestare. Apelativul de fecioară presupune zona voturilor, sau zona făgăduinţelor, prin care
bărbaţii sau femeile deveneau persoane afierosite dumnezeirii. Acest termen de fecioară - almah
însemna a se ascunde, a se face nevăzut, pentru că fecioarele trăiau izolate faţă de lume. Omul
impunându-i lui Dumnezeu criteriile logicii sale nu poate să înţeleagă „logica” divină. În logica
divină lucrurile nu sunt precum în cea umană ci sunt o taină, pentu noi. Textul din (Is. 7, 14) are
aceeaşi temă teologică cu cel din (Fac. 3, 15) ”Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” şi anume tema
izbăvirii sau a mântuirii. Făgăduinţele divine sunt cealalată faţă a poruncilor dumnezeieşti.
Porunca şi făgăduinţa divină sunt nu numai începutul, ci şi sfârşitul telos-ul lucrurilor; ele având o
dimensiune profund eshatologică20.
Biruinţa asupra diavolului din textul Facerii, crează posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu cu
Imanuel din (Is.7, 14). Omul ca şi chip al Sfintei Treimi a fost creat pentru a fi în comuniune cu
Dumnezeu şi cu toţi semenii săi. Când îşi pierde această comuniune toate relaţiile sale cu semenii
săi şi cu mediul său sunt tulburate 21. Aceste texte sunt unitare din punct de vedere teologic, având
ca temă comună izbăvirea.
Împlinirea profeţiilor o arată însuşi Mântuitorul Iisus Hristos când o citeşte în sinagogă din
(Isaia 61, 1) unde se spunea de vremea când Dumnezeu Îşi revarsă mila, îndurarea şi harurile
Sale peste poporul care le primeşte cu bucurie, şi pe urmă afirmă: „Astăzi s-a împlinit scriptura
acestă în urechile voastre” (Lc. 4, 21). Până în acel timp nimeni nu a ştiut exact la ce s-a referit
profetul. Timpul profeţiilor mesianice este trecutul şi nu viitorul.

19
Nikolaos Matsoukas, Teologie dogmatică şi Simbolică II, Ed. Bizantină, Buc. 2006, p. 44
20
Picu Ocoleanu, op.cit
21
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii, în Studii Teologice,
1970, nr. 3-4, p. 165

8
 Sensul adevărat al profeţiilor este Iisus Hristos pentru că în El acestea s-au împlinit. Acest
lucru îl vedem din episodul Emaus, când Hristos le tâlcuieşte scripturile Vechiului Testament
într-o cheie hristologică. Această profeţie vesteşte mântuirea care vine prin Mesia, şi că omul
care face aceste lucrări se bucură de Dumnezeu, fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat. Înţelesul profund şi extraordinar care a fost acordat profeţiilor Vechiului Testament
de către Mântuitorul reiese din mesajul Apostolui şi Evanghelistului Luca: Şi începând de la
Moise şi de la prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El (Luca 24, 27).
Această forţă a argumentării Revelaţiei prin profeţi a fost comparată de Mântuitorul cu învierea
morţilor. „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din
morţi”. (Luca 16, 31)22.
Teologia ortodoxă vede în Vechiul Testament pe de o parte monarhia lui Dumnezeu, aşa
cum este şi spiritul iudaismului, iar pe de alta Logosul, care prin teofanii Îl revelează pe Tatăl
şi Treimea.23

Isaia - „Mântuirea lui Iahve”

22
M. Andreev,op.cit., p. 140
23
Sfântul Epifanie, Împotriva ereziilor, apud. Nikolaos Matsoukas, op. cit. p. 47

9
 Profeţii au fost implicaţi direct în procesul de pregătire a mântuirii.24 Cartea lui Isaia îşi are
numele de la profetul care a compus-o: înseamnă pe eveieşte „mântuirea lui Iahve”.25 Claude
Tresmontant arată cum starea de păcătoşenie este tranzitorie pentru creaţie şi că eliberarea de
aceasta se realizează printr-o restauraţie ontologică.
Profeţii au redat în scrierile lor multiple aspecte ale operei de mântuire, arătându-ne că
26
mântuirea se înfăţişează ca o nouă ordine spirituală, ca o stare opusă cu totul celei de
păcătoşenie. Astfel că dacă păcatul apare ca o întinare, mântuirea arătată de profeţi este ca o
purificare. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca
purpura, ca lâna albă le voi face”(Is.1, 18).
În privinţa realizării mântuirii, profeţii sunt unanimi în a recunoaşte că în general, toate
prescripţiile rituale din Vechiul Testament, sunt insuficiente. Isaia ne spune că o consecinţă
firească a realizării mântuirii prin Mesia va fi faptul că: ”nici un neam nu va mai ridica sabia
împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul” (Is.2, 4)27.
Valabilitatea Vechiului Testament nu este condiţionată de timp. Profeţii călăuziţi de
poruncile legământului încheiat pe muntele Sinai au avut un important rol în pregătirea operei
de mântuire. Concepţia profetică, era fundamentată pe învăţătura cuprinsă în Pentateuh,
întoarcerea la Dumnezeu şi păstrarea credinţei în El este echivalentă cu restabilirea dreptăţii în
raporturile dintre oameni. Dreptatea este căutată, dorită: „Învăţaţi să faceţi fapte bune, sârguiţi-
vă după dreptate, ajutaţi pe cel împilat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pricina văduvei” (Is.1,
17).
O componentă importantă a păcii care se va instaura în lume, specifică împărăţiei
mesianice este deplina cunoaştere a lui Dumnezeu: ”pământul întreg va fi plin de cunoştinţa lui
Dumnezeu, precum apele acoperă fundul mării” (Is. 11,9). Esenţială pentru orice om din toate

24
Pr. Prof. D. Abrudan, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în M.A., nr. 3-4, 1983, p.139
25
Pr. Vl. Prelipcean; Pr. N. Neaga, Pr.Gh.Barna, M. Chialda, Studiul Vechiului Testament, pentru
Facultăţile de teologie, Tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Vadului
Feleacului şi Clujului, Ediţia a III a, îngrijită de Pr. Ioan Chirilă, Editura Renaşterea, 2003, p. 195
26
Pr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, p. 123
27
Pr Dumitru Abrudan, Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în
S.T. nr. 1-2, an 1975, p. 36-37

10
timpurile, cunoaşterea lui Dumnezeu va duce la existenţa unei societăţi în care vor domni
pacea şi dreptatea. ( Is.2,4)28.
Nu poţi să faci referire la mântuire şi să omiţi învierea. Veacul care va sa vină este
veşnicia. Tot actul profetic este actul cunoaşterii lui Dumnezeu. Iar actul de cunoaştere este un
act de realizare a unei comunităţi reale dintre om şi Dumnezeu. Astfel cu toate că trăim în
istorie în cer ni se pare a sta. Profetismul utilizează expresii tipologice pentru un Dumnezeu-
Treime. Prin procedeul interschimbabilităţii pronominale intervenţia directă a lui Dumnezeu.
În (Is.61,1) vedem că cel uns este uns de cineva, m-a uns să binevestesc, de unde putem să
observăm că cel care l-a uns este altcineva decât cel uns. În spatele acestor acţiuni este o
persoană, care este potrivit Sfinţilor Părinţi Duhul Sfânt. Ruah Yahve care adumbreşte peste
Ebed Yahve este a treia persoană a Sfintei Treimi.
În ceea ce priveşte eshatologia în registrul mesianic al rostirii profetice putem face
distincţia a două paliere de discurs, sau două registre tematice. Când vorbim despre
mesianismul discursului profetic, spunem că el se realizează într-o anumită măsură ca discurs
hristologic iar într-o altă măsură ca disurs soteorologic. Ceea ce vorbeşte despre şi ce este
Hristos se numeşte hristologie. Iar cele ce ne vorbesc despre ceea ce a realizat Hristos şi modul
cum se comunică ceea ce a realizat Hristos se numeşte soteorologie. Iar în ambele structuri,
atât în hristologie cât şi în soteorologie se întâlnesc toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi.
Atunci când vorbim despre eshatologie implicăm şi soteorologia. Împărtăşirea mântuirii
subiective realizată cu Mântuitorul Iisus Hristos, ca mântuire subiectivă înseamnă a muri
păcatului şi a învia. În acest sens pocăinţa este dinamica către cele veşnice, dinamica de a
depăşi biologicul nostru plicticos, al cărui capăt este mormântul. Tocmai din asta vrea să ne
izbăvească Dumnezeu. Perioada aceasta de la naştere până la mormânt este un răstimp gândit
de Dumnezeu în care omul să poată conştientiza că îşi poate depăşi mortalitatea şi să ajungă în
nemurire. Oamenii păcătoşi sunt morţi înainte de moartea lor fizică.. Mulţi dintre cei ce
manifestau o sensibilitate pentru Dumnezeu Cel personal îşi exprimau pe de o parte
convingerea că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lor în moarte iar pe de altă parte se profeţea că va
veni Cel ce va învinge moarte cu trupul. În Vechiul Testament se putea face o deosebire între
moartea drepţilor şi moartea păcătoşilor, ceea ce arată o anumită deosebire de grad în existenţa

28
Justinian Cârstoiu, Dimensiunea socială a predicii profeţilor Vechiului Testament O, nr. 1-2, an 1999, p.
20-21

11
de după moarte cu trupul, sau ideea că chiar cei morţi se bucură într-un anumit fel de
nemurire29.
Pentru că în Apocalipsă se vorbeşte de două morţi şi de două învieri. Numai eshatologia dă
sens vieţii pământeşti. Moartea face să treacă viaţa noastră pământească în faza eshatologică, acolo
unde se revelează sensul deplin al existenţei noastre pământeşti. Noi suntem botezaţi în moartea lui
Hristos, ca să participăm la viaţa Lui. Viaţa noastră se îngustează treptat până ce botezul nostru şi
moartea noastră coincid. Fără moarte viaţa ar fi ireală.30
Iar din acest aspect putem observa că încă din viaţa noastră se realizează şi moartea şi
învierea noastră, şi dacă nu ai parte în viaţa aceasta de învierea nu ai nici în cealaltă. În palierul
soteorologic este cuprins şi palierul eshatologic. La profeţi este o temă specifică în acest sens
care se numeşte Iom Yahve, Ziua Domnului. De fiecare dată când apare conceptul de „ziua
Domnului”, el culminează cu anunţarea venirii în persoană a lui Iahve să facă dreptate.
Împlinirea judecăţii universale este sinonimă cu „ziua Domnului” pentru că în concepţia lor, în
această zi va fi organizat noul Ierusalim31.
În capitolul 25 se transferă pe sine dincolo de zbuciumul lumii, în epoca noilor ceruri şi a
noului pământ punând în gura răscumpăraţilor o cântare de mulţumire lui Dumnezeu pentru
minunatele sale lucrări. Cea mai minunată dintre toate este înlăturarea pe vecie a morţii
(versetul 8) în muntele acesta al Ierusalimului (versetul 6). Este o referire clară la Învierea lui
Iisus din morţi; singurul fapt care a anulat moartea şi a adus omenirii garanţia vieţii veşnice32.

Isaia profet trinitar

Vechiul Testament, deşi nu conţine cu îndestulătoare claritate şi ca întreg determinat

doctrina despre Sfânta Treime, totuşi pregăteşte şi indică adevărul Sfintei Treimi. El

29
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1987, p. 18-19
30
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, E. I.B.M.B.O.R, 2003, ediţia
a 3-a, p. 223
31
Pr. Petre Semen, Sensul expresiei Iom Iahve - „Ziua Domnului” la profeţii Vechiului Testament în
în S.T. nr 1-2, an 1978, p.150
32
Henry H. Halley, op. cit. p. 297

12
consemnează faptul că întreaga creaţie şi întereaga istorie formează o unică teofanie. Mai
exact înreaga istorie a Vechiului Testament se scrie prin intermediul teofaniilor. Teofaniile nu
sunt altceva decât manifestări ale Sfintei Treimi prin intermediul Logosului neîntrupat.33
Profetismul Vechiului Testament are rolul de a aşeza structura istoricului în logicul veşniciei,
arătându-ne că latura istorică poate face parte constitutivă a veşniciei. Isaia tratează veşnicia în
capitolul 9 ca fiind un mediu de existenţă în care toate ipostasurile create de Dumnezeu
coexistă, dar nu geografic ci numai în comuniunea – armonia lor.
Omul nu poate trăi în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu şi individualist în viaţa socială.
Faptul că suntem mulţi nu diminuează aspectul social al comuniunii pentru că „înmulţindu-se
oamenii trebuie să se înmulţească în acelaşi timp dragostea şi comuniunea dintre ei, creând şi
structuri sociale care să permită realizarea plenară a comuniunii”34. Comuniunea Bisericii este
o extensie a comuniunii treimice în viaţa credincioşilor, izvorul şi modelul ei de realizare
desăvârşită. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că scopul comuniunii credincioşilor este „de a
exprima însăşi unitatea Sfintei Treimi”35.
În primul verset al acestui capitol, Isaia ne atrage atenţia că îndepărtarea de Dumnezeu
înseamnă în acelaşi timp îndepărtarea de Lumină, în conformitate cu textul ioaneic în care
Iisus spune despre sine: „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), dar în acelaşi timp înseamnă
îndepărtarea de viaţă (In. 14, 6) „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Mântuirea este văzută ca şi comuniune prin vedere care nu se sfârşeşte. Dacă unul crede
este în comunitatea credinţei, dacă unul iubeşte este în comunitatea iubirii; dacă unul se roagă
el este în comunitatea rugăciunii. Putem spune că Biserica este trăirea în comuniunea a
oamenilor cu Dumnezeu, teandria extinsă a Logosului întrupat, în care şi prin care se realizează
comuniunea; ea fiind „comuniunea cu Dumnezeu a comunitătăţii credincioşilor care trăiesc în
comuniune între ei.”36 Temeiul mâtuirii noastre prin întruparea lui Iisus Hristos, se află în
comuniunea Trinitară37. Taina mântuirii îşi are rădăcinile în planul treimic veşnic al creaţiei, se

33
Nikolaos Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică II, Ed. Bizantină Buc. 2006
34
Mitropolitl Nicolae al Banatului, Înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, în Mitropolia Banatului, în 1974, nr.
10-12, p. 587
35
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, apud. Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Comuniune şi intercomuniune în
rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6, an 1987, p. 553
36
Pr. Prof. D. Belu, Eclesiologia Ortodoxă şi ecumenismul creştin, art. în Ortodoxia 1965, nr. 4 p.496
37
Preot, Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 62

13
dezvoltă în „pregătirea evanghelică” a Vechiului Testament, ea însăşi străbătută de presimţirea
Treimii şi de o conştientizare treptată.38
Profeţii sunt acei oameni aleşi de Dumnezeu, sub influenţa Duhului Sfânt, „profeţie în afara
Duhului nu s-a făcut” spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care au menirea de a transmite poporului,
voia lui Dumnezeu. În actul acestei transmiteri, profeţii vorbesc despre faptele viitoare ca şi despre
fapte deja împlinite. Astfel că putem afirma despre profeţi că sunt personalităţi religioase care au
văzut istoria ca şi plinită, care au trăit realitatea veşniciei.
Mesajul profeţilor este acela de a acorda atenţie vieţii Un profet nu este o persoană care
prezice viitorul. Un profet este acela care ne aduce aminte că omul este o fiinţă capabilă să
trăiască şi să răspândească dreptatea chiar şi atunci când pretutindeni în jurul său domnesc doar
moartea şi nedreptatea. Aceasta este o dovadă a atenţiei acordate vieţii39. Profeţii au pregătit în
cele mai mici amănunte momentul Învierii, prin faptul că mărturiseau un Dumnezeu nenăscut.
Sfânta Scriptură nu ne propune să ne plasăm în faţa vieţii, ci în interiorul ei. După cum nu ne
invită să privim viaţa din perspectiva morţii, ci moartea din perspectiva vieţii.40
Discusul anastasic în concepţia lui Isaia începe din acest capitol. El este văzut ca o
confruntare între două tabere, la cărui final va fi începutul Învierii. De asemenea profetul ne
spune că se „va ridica steagul pentru un popor de departe şi îl va chema de la capătul
pământului. Iată-l că se zoreşte şi vine” (Is.5, 26). Această profeţie fiind legată de ideea
biruinţei lui Dumnezeu asupra morţii. Iar în versetul 5 ne arată că Pruncul este Domnul
veşniciei, acelaşi din (Is. 7, 15): ”El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti
să arunce răul şi să aleagă binele”. Şi tot El este cel care va realiza o armonie în creaţie pe care
o putem sesiza în (Is.11, 6-12).

În Vechiul Testament chiar dacă Dumnezeu nu era cunoscut ca Tată, noţiunea de

paternitate se conturează din milostivirea, iertarea lui Dumnezeu, din răbdătoarea Sa pedagogie
aplicată în atâtea feluri lui Israel. Alegerea lui Israel se exprimă în termeni de „filiaţie” sau
nuntă. De asemenea, există o prezenţă a Duhului Sfânt, Care a grăit prin prooroci, Care a

38
Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Ed. I.B.M.B.O.R. Buc. 2005, p. 10
39
Bioetica şi taina persoanei, Editura Bizantină, Buc. 2006, p.239
40
Ibidem. p.236

14
inspirat Scriptura41. În discursul profetic se schimbă pronumele personal de persoana a III-a cu
cel de persoana I, atunci când în vorbire intervenea Dumnezeu. Isaia folosind procedeul
interschimbabilităţii pronominale.
Centrul împărăţiei mesianice va fi Ierusalimul, Sionul transfigurat, care va îndeplini un rol
cu totul deosebit în ordinea cea nouă, instaurată de Mesia. În descrierea din (Is. 2, 2-4), „fi-va
în vremurile din urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi
se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo. Multe popoare vor
veni şi vor zice: Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El
să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale. Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui
Dumnezeu din Ierusalim”. Izgonind păcatul prin virtute; omul nu va mai răspunde loviturii cu
lovitură; căci Împărăţia Domnului înseamnă pace şi armonie. Profetul exprimă plastic ideea că
sublimitatea religioasă a viitorului templu din Ierusalimul cel nou, va întrece toate locurile de
cult de pe pământ. Noul Sion, cu templul său transfigurat, va deveni în epoca mesianică,
centrul teocratic, punctul central religios moral, spre care se vor îndrepta şi vor curge ca nişte
râuri, toate naţiunile (Is. 60, 1-4)42.
Profeţii pun în stînsă legătură înfăptuirea păcii viitoare cu ideia de dreptate. Lucrarea
dreptăţii va fi pacea, roada justiţiei, odihna şi liniştea pe vecie (Is. 32, 17) 43. Concepţia despre
viaţa viitoare în Vechiul Testament este înfăţişată într-un ton trist, dar totodată este îndulcită de
nădejdea răscumpărării viitoare. Această nădejde a primit cea mai vie exprimare în cuprinsul
profeţiilor lui Isaia, despre venirea lui Mesia: atunci spune profetul, El va înlătura moartea pe
vecie! Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele (Is.25, 8)44.
Toate pasajele eshatolgice sunt dominate de forţa subiectivă ca subiect (cel care generează
lucrarea). Tatăl este cel care conferă pacea creaturilor sale.
În discursul profetic isaian găsim argumente care sa ne arate că este unul trinitar. O
speficitate a discursului profetic este cea prin care se conturează o dimensiune universală a
învăţăturii despre Dumnezeu. Aceasta nu aparţine numai poporului ales ci ea aparţine şi
celorlalte popoare, textul este universal pentru că el se adresează întegii creaţii. (Is.11, 8 - 10)
„Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia
înţărcat îşi va întinde mâna”. Atunci groaza de moarte trece în domeniu irealului; când vipera
41
Pr. Boris Bobrinskoy ,op. cit. p. 15
42
Pr. Vladimir Prelipcean, Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament, în S. T., an 1954, nr. 1-3, p. 9
43
Ibidem. p.11
44
M. Andreev, op. cit. p. 191

15
va fi obiect de distracţie pentru un copil. La parusie va fi convertirea neamurilor aşa cum zic
Sfinţii Părinţi acest fapt reiese şi din logica internă a textului.
Teologia profeţilor nu se aplică numai unui imediat istoric, ci ea vizează planul
eshatologic. Exemplul unui discurs eshatologic este cel din (Is.60.1-4), unde profetul se
adresează Ierusalimului cetate aleasă pentru misiunea ei în planul mântuiri, care este chemată
la luminare pentru că în ea vine luminătorul vieţii. Discursul profetic nu se opreşte numai la
plinirea vremii, numai ca să îl vestească pe Mântuitorul Iisus Hristos ci are şi acest plaier al
învăţăturii eshatologice.
Realitatea eshatologică se realizează în noi prin cele trei persoane ale Sfintei Treimi. La
profeţi găsim tema potrivit căreia Dumnezeu este mărturisit ca cel viu. Eshatologia pregustată
încă de aici; exprimând tensiunea între deja şi nu încă. Fiecare dintre noi suntem chemaţi la o
pregustare a vieţii veşnice încă de aici.
Eshatologia se referă la o nouă ordine existenţială, la o stare ultimă de transfigurare
dincolo de timpul istoric dorinţa ultimă şi intimă a speranţei creştine care se realizează prin
rugăciune şi viaţă înduhovnicită. Duhul lui Dumnezeu introduce şi reţine Împărăţia în istorie,
45
transformând istoricitatea liniară în veritabilă prezenţă eshatologică. Caracteristica cugetării
teologice contemporane este recuperarea dimensiunii eshatologice creştine46.

Actualitatea profeţilor

Biserica creştină dintru început s-a considerat „noul Israel”, continuând şi desăvârşind
revelaţia Vechiului Testament. Astfel putem afirma că spiritul religiei iudaice nu s-a epuizat

45
Gheorghe Anghelescu, Sensul eshatologic al timpului în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
„Mitropolia Olteniei”, 1995, nr. 1-2, p. 69
46
George Florovski, Biserică, Scriptură, Tradiţie- Trupul viu a lui Hristos, Ed. Platytera, Buc.p. 293

16
odată cu epoca în care s-a dezvoltat şi şi-a arătat puterea, ci se permanentizează în inima vieţii
creştine ca un izvor de credinţă şi de inspiraţie. De aceea cunoaşterea scrierilor profeţilor este o
datorie extrem de importantă şi utilă.Cu autoritatea lor incontestabilă, pe care le-o dădea
conştientizarea vocaţiei lor profeţii se străduiau să îndrepte viaţa socială a timpului lor47.
Profeţii vorbesc despre viitor ca despre o creaţie a prezentului. André Neher spune că
profeţia nu răspunde neaparat nostalgiei unei cunoaşteri, sau a cunoaşterii viitorului, ci a
cunoaşterii lui Dumnezeu.48
Sfântul Vasile cel Mare spune că pe lângă textul literal mai există ceva, sensul
duhovnicesc. Cititorul trebuie să se identifice cu modul de interacţionare care a existat între
aghiograf şi Duhul Sfânt, pentru că dacă nu găseşti acest mod de interacţionare, nu găseşti
sensul spiritual, şi vezi numai partea istorică. Analizându-l doar dintr-o perspectivă istorică,
filosofică, filologică, pierzi din vedere partea dinamică despre care textul scripturistic vorbeşte
în acelaşi timp celui care l-a elaborat dar şi nouă celor de astăzi.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Ediţie Jubiliară, diortosită de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania,
Bucureşti, 2001;

47
Pr. Vladimir Prelipceanu, Probleme sociale în Vechiul Testament, în S.T. nr. 1-2, an 1949, p. 67
48
Pr. Petre Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi 2000, p. 160

17
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită
după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Ediţia în format electronic;
Noul Testament, versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1995;

Abrudan Pr Dumitru Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale

Vechiului Testament, în rev. S.T. nr. 1-2, 1975
Andreev M., Teologie apologetică ortodoxă Ed. Sophia Bucureşti 2003
Anghelescu Gheorghe, Sensul eshatologic al timpului în scrierile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. „Mitropolia Olteniei”, , nr. 1-2, an 1995
Bobrinskoy Pr.Boris, Taina Preasfintei Treimi, traducere de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 2005,
Cârstoiu Justinian, Dimensiunea socială a predicii profeţilor Vechiului Testament
O, nr. 1-2, an 1999
Chirilă, Pr. prof. Ioan, Cartea profetului Osea, Editura Limes, Cluj, 1999
Florovski, George, Biserică, Scriptură, Tradiţie- Trupul viu a lui Hristos, Ed.
Platytera, Bucureşti 2005
Giovanni Filoramo Istoria Religiilor, vol. II , Polirom 2008
Henry, H. Halley, Manual Biblic- un comentariu biblic abreviat, Editura Door of hope, 1983

Ică Diacon I. Ioan Jr,. Canonul Ortodoxiei I, Canonul Apostolic al primelor secole,
Ed. Deisis, Sibiu 2008
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti 2006
Neaga Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007
Negoiţă, Pr. Athanase Istoria religiei Vechiului Testament, Editura Sophia Bucureşti
2006
Ocoleanu, Picul, Liturghia poruncilor divine - Prolegomene teologici la o nouă
cultură a legii, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 2004

18
 Popa. Viorel Cristian - Profeţii oratori ai Vechiului Testament, Editura, Napoca Star,
Cluj-Napoca 2006
Prelipcean Pr. Prof. Vladimir, Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament, în
Rev S. T. nr. 1-3, an 1954
Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir; Pr. N. Neaga, Pr.Gh.Barna, M. Chialda, Studiul
Vechiului Testament, pentru Facultăţile de teologie, Tipărit cu binecuvântarea I.P.S.
Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului, Ediţia a III a,
îngrijită de Pr. Ioan Chirilă, Editura Renaşterea, 2003
Semen Pr. Petre, Aşteptând mântuirea, Editura. Trinitas, Iaşi 2000
Semen Pr.Petre, Sensul expresiei Iom Iahve- „Ziua Domnului” la profeţii
Vechiului Testament. în rev. S.T. nr 1-2, an 1978
Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova 1987,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
Slevoacă Ştefan, Aspecte actuale ale predicii profeţilor Vechiului Testament, în rev.
S.T. nr. 1-2, an 1980
Tresmontant, Claudé, Le prophétisme Hébreux, Gabalda, Paris, 1982

19