Transcrie din fiecare fragment câte trei pronume diferite. Precizează felul acestora.

1. Când vântul sufla cu putere, toate scârţâiau şi trosneau în ea din încheieturi: uşile,
ferestrele şi chiar grinzile din acoperiş. Dacă s-ar fi aflat undeva în vârful muntelui,
vântul ar fi smuls-o din pământ şi ar fi prăvălit-o la vale.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

2. Heidi îi înfruntă privirea fără să clipească şi nu se mai sătura să-l cerceteze pe acest
bunic cu barba lungă şi cu sprâncenele dese şi sure ce se îmbinau la rădăcina nasului.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

3. — De ce-ai adus-o? întrebă tăios bătrânul. Iar tu, de colo, strigă la Peter, ce stai? Poţi
să pleci cu caprele tale, şi aşa ai întârziat. Şi nu uita să le iei şi pe ale mele.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

4. — Acum e rândul dumitale s-o ţii, răspunse Dete. La mine a stat patru ani, eu mi-am
făcut datoria.
— Aha, făcu bătrânul, aruncându-i o privire sfredelitoare. Şi dacă micuţa se plictiseşte
cu mine şi începe să plângă, ce mă fac?
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

5. — Treaba dumitale; nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când m-am trezit cu ea pe cap
şi, vorba ceea, aveam şi aşa destule necazuri cu mama.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

6. Acum, însă, trebuie să plec şi dumneata eşti ruda ei cea mai apropiată. Dacă nu vrei s-
o ţii, n-ai decât, faci cu ea ce vrei.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

7. Dacă moare, dumneata o să fii de vină şi n-o să fie asta singura ispravă pe care ai
avea-o pe cuget.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

8. — Ei, şi acum ce-ai vrea să faci?

— Aş vrea să mă uit cum arată cabana pe dinăuntru, răspunse Heidi.
— Bine, vino! Şi ridicându-se în picioare, bunicul se îndreptă spre intrarea în cabană.
___________________________________________________________
__
 ___________________________________________________________
__

9. Bunicul se întoarse cu mirare spre nepoata lui, Heidi, fetiţa munţilor, ai cărei ochi
negri, ce ardeau de nerăbdare, trădau dorinţa ei nestăvilită de a afla ce anume se
ascundea în interiorul cabanei.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

10. — Mă rog, asta poţi să faci, dar, până una alta, ia-ţi hainele. O să le punem la păstrare
în şifonier. Pricepi?
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

11. — Păi, să-ţi aduc, ce să fac… spuse bătrânul şi, scotocind cu răbdare prin dulap, găsi
în cele din urmă o bucată de pânză aspră. Se sui cu ea în pod unde, între timp, fetiţa îşi
pregătise lângă lucarnă un culcuş de toată frumuseţea.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

12. — Dar ce-ai zice dacă mai întâi am mânca ceva? întrebă bunicul. Prinsă cu pregătitul
patului, Heidi uitase de toate, dar vorbele bătrânului avură darul să-i aducă aminte că e
lihnită de foame.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

13. Ajuns în odaie, bunicul se apropie de vatră, luă ceaunul mare şi în locul lui atârnă un
altul mai mic, apoi se aşeză pe un scăunel cu trei picioare şi încinse un foc puternic, la
ale cărui flăcări conţinutul ceaunului începu repede să fiarbă.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

14. — Mă bucur că te-ai gândit la treaba asta, spuse bunicul întinzând brânza pe pâine.
Când văzu ceaunul, Heidi îşi dădu seama că mai lipseşte ceva şi se repezi din nou la
dulap. Negăsind în el decât o singură ceaşcă, mai luă şi un pahar.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

15. După ce isprăviră de mâncat, bătrânul se duse să rânduiască prin staul, iar Heidi îl
urmări cu atenţie să vadă cum mătură şi aşterne fânul proaspăt pentru caprele lui.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

16. Heidi se ţinea după el pas cu pas şi nu-i scăpa nimic din ceea ce făcea bătrânul…
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
 17. În culmea fericrii, sărea neastâmpărată de la o capră la alta şi nu ştia pe care s-o
mângâie mai întâi.
— Astea-s caprele noastre, bunicule? Amândouă? Şi-o să stea tot timpul aici, cu noi?
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

18. — Du-te în casă şi adă o cană şi o bucată de pâine. Fetiţa îl ascultă şi într-o clipită fu
înapoi. Bunicul începu să mulgă capra albă şi, după ce umplu cana cu lapte şi tăie o
felie de pâine, îi spuse nepoatei să bea şi să mănânce, apoi să meargă la culcare.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

19. Dacă ai nevoie de ceva, ia de acolo. Între timp, eu mă duc cu caprele în staul.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

20. — Unde eşti, Heidi? strigă el deodată, cu tulburare în glas.

— Aici, îi răspunse o voce, dar Peter nu văzu pe nimeni, căci Heidi se aşezase în
spatele unei movile, în mijlocul unui câmp cu flori ce îmbălsămau aerul.
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

(Heidi, fetița munților)

Transcrie din fragmentele următoare trei pronume personale aflate în cazuri diferite:

1. Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra
întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi. (...) Dar lucrul cel mare e că
Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale. (...) Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara
cu coşurile deşerte la casa ei.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

2. "Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai
bine decât dânsa, care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă
omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

3. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe
masă, stă pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă. Nu doară că i-ar fi greu ceva.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
 4. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştia mai bine decât orişicine; dar n-o
ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi. Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

5. Stătea Mara, stătea şi număra în gândul ei banii, câte doi creiţari de om şi câte zece de
perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-i aduna de se făceau mulţi, încât ochii i se
umpleau de lacrimi. Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

6. ...Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei. Tocmai de aceea,
poate, Costi era foarte aspru faţă cu Trică, pe care îl ştia acum singur. — Trică, strigă el răstit,
stai frumos!Trică se ridică îndrăzneţ în picioare: i se făcuse o nedreptate.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

7. — Cine eşti tu ca să-mi porunceşti mie?!(...)

— Afară! strigă el dăscăleşte, în genunchi! şi, rostind porunca, se şi duse ca să-l apuce
pe Trică.
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

8. Când însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se
plângă, ca alte dăţi, că e văduvă şi că toţi îşi bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i
ocrotească.
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________

9. El se strecură fără de veste pe lângă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt
ţărmure, se duse ca din puşcă până la mănăstirea de călugăriţe, trase clopoţelul de la intrare şi
spuse, după ce i se deschise,că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________

10. — Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi! Ieşind apoi în stradă, ei
o luară spre pod. Da! Însă dincolo era Mara, şi ea n-avea să-i vadă, nici să-i ştie
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________

11. De la călugăriţă gândul ei trecu deodată la Persida, şi ochii ei se îndreptară mai cu

dinadins spre cei doi copii. Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strânse şi strâmbate
în jos.
 — Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfântă Marie, Maică Preacurată! Bată-vă să
vă bată, copii!
________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________

12. Peste puţin îi ajunseră apoi şi morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dânşii apucă
lanţul luntriţei şi începură să vâslească spremalul de la Lipova. Lumea se porni dar şi ea
înapoi, cu Mara şi cu maica Aegidia.
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________