O crimă imperfectă

Teresa Solano

Prima parte

Fratele meu Borja nu se numeşte Borja. Se numeşte Pep ( sau

Josep).de asemenea numele lui de familie nu este Masdeu Canals
Saez de Astorga. Noi ne numim Martinez dupa tată şi Estivill după
mamă.
Spre deosebire de Borja, vreau să spun de Pep, eu îmi păstrez
numele şi prenumele cu care m-au botezat părinţii. Eduard
(Eduardo în buletin) Martinez Estivill.Fratele meu în schimb se
numeşte (sau mai bine zis a hotărât singur să se numească) Borja
Masdeu-Canals Saez de Astorga şi asta în ciuda faptului că în
cartea de identitate, care nu mai este valabilă de ani buni, apare
drept Jose Martinez Estivill, născut în Barcelona, fiul lui Rosa şi
Francisco.Sigur că nimeni nu este la curent cu faptul că Pep (adică
Borja) şi eu suntem fraţi. Fraţi gemeni, mai bine zis. Nu ştie
nimeni, nici măcar soţia mea.
Părinţii noştri s-au născut în Barcelona, deşi din partea tatălui,
bunicii şi străbunicii provin din Soria. În cazul familiei imaginare a
lui Borja-Pep, după cum povesteşte el, tatăl său este din Lerida,
fiind fratele mai mic al unei familii cu un patrimoniu important de
terenuri cultivabile şi turme de vaci de lapte din regiunea Alt Urgell
şi mama este fiica moştenitoare originară din Santander, oraş unde
falşii părinţi ai lui Borja au decis să se instaleze când au hotărât să
se căsătorească şi unde el afirmă că s-a născut.
Acestă abilă împrăştiere genealogică îi serveşte fratelui meu
Borja pentru a justifica faptul că în ciuda acestor spectaculoase
nume de familie şi a importantului patrimoniu familial pe care se
presupune că l-ar fi moştenit (întrucât se prezintă drept fiu unic,
pentru ca să nu complice lucrurile şi mai mult), familia Masdeu
Canals Saez de Astorga nu este cunoscută în Barcelona. De
asemenea, fratele meu încearcă să explice, legat de situaţia sa
economică precară, că familia sa este una dintre acele familii vechi,
decăzută în mod inevitabil, care îşi regăseşte rădăcinile arborelui
său genealogic în nume de familie aristocratice cu o ascendenţă
medievală confuză.
-Tata – obişnuieşte să explice Borja (de acum înainte o să mă
refer la el prin intermediul acestui nume cu care îl cunoaşte toată
lumea şi pe care şi eu însumi m-am obişnuit să îl folosesc) nu a
ştiut să se adapteze timpurilor moderne şi a sfârşit prin a-şi pierde
patrimoniul. A investit totul in întreprinderea familială din
Santander şi în realitate a ajuns să adune o avere… Dar timpurile
s-au schimbat. A avut loc faimoasa reconvertire şi ca şi cum nu ar fi
fost de ajuns, tata a avut o problemă serioasă cu ferma, care nu a
fost din vina lui, ci a unui blestemat de contabil, care l-a făcut să
piardă o mulţime de bani - spune cu o figură serioasă şi puţin
orgoliu şi resemnare în faţa fatalităţii, chiar dacă vocea nu îi
tremură câtuşi de puţin.
În ciuda faptului că suntem gemeni- metişi în realitate-, fratele
meu Borja şi eu nu semănăm din punct de vedere fizic. Vreau să
spun că, de fapt, nici măcar nu părem a fi fraţi. Fără îndoială, el a
moştenit mai multe trăsături din partea familiei mamei noastre, mai
educată şi optimistă şi eu din partea tatălui nostru, oameni mai
închişi şi taciturni. De fapt, Borja este cel mai mic, căci s-a născut
la câteva minute după mine. Din când în când fratelui meu îi face
plăcere să îmi amintească că, dacă am fi fost fiii unui rege (fii
legitimi, fireşte), moştenitorul tronului ar fi fost el, nu eu. Din
partea mea, mereu îi răspund că poate sta liniştit, ca sunt convins că
ne-am fi certat pentru această onoare. În cazul meu, încăpăţânarea
monarhiilor în conservarea intactă a orgoliilor, vestigii ale
ignoranţei din alte epoci, îmi ia o piatra de pe inimă, poate pentru
că dintre noi doi eu sunt cel timid şi indecis şi el cel temperamental
şi îndrăzneţ.
Cum suntem gemeni, amândoi am împlinit patruzeci şi cinci de
ani în luna mai, dar trebuie să recunosc că Borja pare puţin mai
tânăr. Continuă să fie burlac, deşi de ceva timp are un fel de iubită
mai mult sau mai puţin stabilă, care îl plimbă prin locurile cele mai
selecte din Barcelona. Singura vină a acestei relaţii – acest lucru
este clar- este că e vorba de o femeie căsătorită.
 Din câte mi-am dat seama, soţul fetei, (care în realitate nu este atât
de tânără) are mulţi bani şi puţin timp pentru familie. Fără indoială,
ceea ce deduc din lucrurile pe care Borja mi le povesteşte
câteodată, nici ea nu este chiar săracă. Fata, care se numeşte
Mercedes, aparţine acelui grup de avocaţi de succes cu birouri în
zona înaltă a Barcelonei(1), produs al universităţii Abat Oliba. Se
dedică aceluiaşi lucru cu care îşi câştigă viaţa aceia care studiază în
aceste instituţii scumpe şi de prestigiu, sub auspiciile patrimoniului
catolicilor, adică să obţină ca cei bogaţi să nu plătaescă atâtea
impozite. Borja şi Merce se văd doar puţin după amiezele şi petrec
împreună anumite week end-uri , când bărbatul ei pleacă în
călătorie, ceea ce se pare că se întâmplă frecvent, căci soţul lui
Merce, care este impresar şi are fabrici în China( sau nu ştiu ce
anume, dar ceva are în China), este unul dintre acei bărbaţi
triunfători care au vechiul obicei de a-şi trece prin pat secretarele şi
asistentele, normal, în timpul unor călătorii de afaceri care au ca
destinaţie un anumit loc situat într-o plajă tropicală. Sunt, dupa cum
explică Borja (căruia îi datoresc toate cunoştinţele mele despre
modul cum funcţionează clasa celor bogaţi din Barcelona), un
matrimoniu modern şi tipic al acestui mediu social, adică cu
activităţi sociale în comun şi cu vieţi separate. Merce are un fiu
adolescent care îi dă destulă bătaie de cap (bănuiesc că seamănă cu
mama sa), în timp ce Borja, din câte ştie el, nu are copii.Singurul
viciu îngrijorător pe care i-l cunosc este Cardhu(2), de care din
fericire nu poate să abuzeze datorită situaţiei pecuniare, în
permanenţă dificilă.În ceea ce priveste viaţa sentimentală a lui
Borja înainte de apariţia lui Merche, nu ştiu practic nimic.
În realitate şi în ciuda relaţiiei strânse pe care o avem în prezent,
ultimii douăzeci de ani din viaţa fratelui meu constituie un mister
care se luminează sporadic, numai când, din cauza efectului
Cardhu, lui Borja îi scapă câteva confesiuni de care eu profit pentru
ca să refac cu răbdare anumite episoade din viaţa sa. Datorită
acestui amestec scoţian am putut să aflu că a trecut prin Australia,
că în Germania a suferit de foame şi că pentru nimic în lume nu s-ar
mai întoarce să lucreze ca bucătar pe un vas petrolier. De asemenea
am aflat că a trăit câţiva ani în Paris, dar mai încolo voi vorbi
despre acest lucru.
Eu continui sa fiu căsătorit cu aceeaşi femeie, Montse a mea de o
viaţă şi am trei copii : două fete de paisprezece ani şi un băiat care
va împlini trei ani în curând. Fratele meu Borja are in continuare un
păr spendid de culoare castanie (dar eu sunt convins că frizerul
Iranzo adaugă câteva reflexe roşcate o dată pe lună) şi este încântat
de cravatele de mătase, costumele în carouri în stilul englezesc şi de
mocasinii italieneşti. Eu prefer bumbacul şi blugii, cămăşile în
carouri, pantalonii de pluş iarna şi pantofii cu şireturi. Deşi avem
cam aceeaşi înalţime, aproape un metru şaptezeci şi cinci, îl
depăşesc cu douăsprezece kilograme, deşi asta nu înseamnă că eu
sunt gras. Poate ca este adevărat ca am un pic de burtă, nu mult şi
aşa cum s-a întamplat cu tatăl nostru, începe să mi se răraescă
părul, ceea ce încerc să ascund. Părul care rezistă, care este mult din
fericire, a căpătat un ton grizonat, care in mod inexplicabil nu îmi
dă un aer mai distins - nici măcar atunci când, imitându-l pe Borja,
ma dau cu fixativ şi îl pieptăn pe spate - şi în timp ce pielea lui este
mereu bronzată cu un ton auriu de invidiat datorită unui salon de
bronzat cu raze ultraviolete care se găseşte chiar la subsolul casei
sale, pielea mea are aproape tot timpul anului un aspect mai mult
lăptos. Borja merge la sala de gimnastica de trei ori pe săptămână
cel puţin, iar eu fac doar gimnastică sâmbăta când facem curaţenie
generală în casă şi puţin în fiecare zi cu micuţul, în timp ce Montse
pregăteşte cina. Borja este de dreapta (dintr-un motiv estetic, cum
zice el) şi eu continui să fiu un non votant, dezamăgit, de stânga.
Trebiue să mărturisesc că eu mă înroşesc uşor când sunt obligat
să spun o minciună, chiar dacă este vorba despre una inocentă, în
timp ce Borja se imbujorează când îi scapă vreo confidenţă
adevarată despre viaţa sa personală. În restaurante, el este capabil
să aleagă vinul nu numai în funcţie de preţ şi ştie să folosească
tacâmurile adecvate pentru a dezosa o langustă, pe când eu aleg
întotdeauna carne şi consider vinul bun atunci când îl probez.
Amândoi suntem asociaţi (şi singurii angajaţi) ai unui fel de
agenţie de consultanţă, cum o numim noi, care în cărţile de vizită şi
pe hârtie este denumită Frau Asesores, Socieda Limitada. De fapt,
numele pe care Borja l-a ales la început era Tau, o literă grecească
care, în afară că se referea la semnul nostru zodiacal, Taur, nu este
un cuvânt nici catalan nici castilian, ceea ce părea cel mai potrivit
având în vedere lucrurile ciudate care se petrec în acestă tara in
problema limbilor vorbite, mai ales în zona upper north a oraşului.
Fără îndoială, cineva a greşit la tipografie şi Borja, care este puţin
superstiţios, a considerat acest lucru un semnal şi a decis
să îşi asume greşeala, rebotezând cu acest nume nou societatea
recent creată. Mie, ca să spun drept, cuvântul frau îmi simbolizează
cuvântul « frauadă » aşa cum este logic, poate pentru că ceva se
ascunde în spatele noului nume al fratelui meu şi a stării sale
permanente de faliment. Lui Borja îi place să traiască bine şi când
poate, ceea ce nu se întamplă adeseori, nu se abţine de la nimic.
În realitate, frau Assesores nu este o întreprindere adevărată,
pentru ca nu există decât în acte. În orice caz, tipul de activitate pe
care îl efectuam nu se potriveşte foarte bine cu facturile şi cu
formularistica. Consultanţa pe care o oferim - şi pe care ne-o
solicită clienţii - este prea confidenţială pentru ca să existe
contracte scrise, ca să nu mai vorbim despre rapoarte şi facturi. Dar,
ei bine, nu este rău să ai un birou unde să îi primeşti pe clienţi şi să
dispui de frumoase cărţi de vizită cu numele şi telefoanele noastre
imprimate pe o hârtie bună. Asa cum spune Borja, ne dă un aer de
respectabilitate care face ca persoanele importante să aibă încredere
în noi, ceea ce în definitiv este important. În ceea ce priveşte
ierarhia, ca să ne înţelegem, el aduce clienţii, clasa şi farmecul său
personal, în timp ce mie îmi revine rolul să muncesc.
Cum nu avem secretară (pentru că momentan câştigul nu ne
permite să avem o blondă cu statură scupturală care să stea în birou
toată ziua, una dintre cele mai bune idei pe care Borja dorea să o
intrioducă în întreprindere), suntem obligaţi să dăm clienţilor
numerele noastre directe de telefon, adica blestematele numere de
mobile, mobile care sunt dintre cele mai moderne, pentru că Borja
are o cunoştinţă care lucrează aproape de magazinele din port şi le
obţine cu un preţ foarte bun (cred că vânzarea mobilelor pe sub
mână este una dintre activităţile cu care se ocupă Borja când nu
lucrăm la vreun caz.) Ceea ce avem este un mic birou foarte şic
(sau glamour, cum se spune acum), în partea înaltă a străzii
Muntaner, foarte aproape de piaţa Bonanova, totul din fericire cu
vechea chirie. Borja spune că plata chiriei acestui spaţiu, care este
scandalos de mică, ţinând cont că este situat într-unul dintre acele
cartiere în care absenţa grafitti de pe pereţi este aproape obscenă,
este o favoare a unui prieten recunoscător. Eu suspectez că este
vorba despre un amic, recunoscător într-adevăr, pentru faptul că
fratele meu nu a făcut publice anumite informaţii compromiţătoare.
Avem o sală de primire, o mică baie şi o sală de patruzeci de metri
pătraţi, unde inexistenta secreatară îşi are biroul. Datorită faptului
că această încăpere este mare, încap în ea două fotolii şi o mică sofa
(pe care le-am cumpărat la Ikea de la reduceri, alături de două
lămpi cu
picior şi un covor viu colorat), o masă lungă de cristal, second
hand, una dintre acelea care se găsesc la preţ redus şi şase scaune
de piele, pe care Borja le-a obţinut la un preţ foarte bun (bănuiesc
că provin de la cineva care s-a mutat). Aici este locul unde îi
primim pe clienţi, care nu stau la coadă, ca să zic aşa. Cu viclemia
care îl caracterizează, Borja a pus să se instaleze pe unul din pereţii
camerei două uşi false de mahon, foarte aspectuoase (pe care mă
tem că tâmplarul aşteaptă încă să îi fie plătite), pe care a lipit o
pereche de plăci aurite pe care în castiliana(3) şi cu litere englezeşti
cursive, anunţă numele noastre şi funcţiile respective

Borja Masteu-Canals Saez de Astorga

Director
şi
Eduardo Martinez Estivill
Director adjunct

Când îi primim pe clienţi, secretara este în mod invariabil în

vacanţă sau este afară cu vreo sarcină. Este adevărat că pe biroul ei
întotdeauna se găseşte o sticluţă cu ojă de unghii de culoare roşie
(de marca Chanel) şi alte mici detalii care presupun existenţa unei
prezenţe feminine : un batic Loewe, care este aşezat ca şi cum
cineva nu îl dorea pe spătarul scaunului ( pe care într-o noapte de
petrecere, dupa mai multe Carduhu, Borja mi-a mărturisit că l-a luat
din cuierul unui restaurant), un exemplar din revista
Hola(întotdeauna un număr vechi, întrucât cred că fratele meu
obţine revistele gratis în salonul de ultraviolete) şi o plantă de
interior dintre acelea uşor de înterţinut. Dupa părerea lui, aceste
obiecte anonime dau credibilitate faptului că aici lucreaza o femeie.
Într-un colt al biroului, pe care se găseşte un Mac care nu
funcţionează, păstram un flacon cu L air du temps, care nu a fost
niciodată vândut oficial. Din când în când, atunci când aşteptăm o
vizită, îl utilizăm pentru ca să parfumăm atmosfera şi să îi dăm
acest aer feminin, de secretară cu clasă, care, dupa părerea lui Borja
este obligatoriu. În ceea ce priveşte birourile noastre, care nu există
în spatele uşilor false, acestea întotdeauna se zugrăvesc sau se
redecorează.
Cu această scenografie, nu este greu să ghiceşti faptul că, de
obicei, clienţii noştri aparţin aproape întotdeauna clasei sociale
bogate şi că ceea ce noi le oferim este discreţia cea mai absolută în
treburile pe care ni le încredinţează. » Frăţioare, cine are o bază
solidă se sprijină pe ea », obişnuieşte să spună Borja. Aceasta este
una dintre frazele sale preferate. Cealaltă este despre Dumnezeu şi
zaruri.
-Eduard, Dumnezue nu joacă zaruri…- obişnuieşte să le dea
drumul când suntem într-o situaţie fără ieşire sau când dintr-o dată
soarta ne este favorabilă.
În realitate, fratele meu Borja şi cu mine facem intermedieri în
acel tip de gestiuni pe care cei bogaţi nu vor să le facă personal,
cum ar fi să cumpere sau să vândă proprietăţi sau să amaneteze
bijuterii şi obiecte de artă. Adeseori, de asemenea, consimţim să
strângem informaţii despre întreprinderi concurente sau asociaţi
neoneşti şi într-o anumită ocazie a trebuit să dovedim veridicitatea
unei concedieri de muncă datorită unei depresiuni excesiv de lungă
şi plăcută. Din nefericire, cum trebuie să îţi câştigi pâinea oricum ar
fi, din când în când ne ocupăm despre adultere. Fireşte că noi nu
suntem detectivi sau ceva asemănător şi tocmai de aceea clienţii
care ne vizitează decid să aibă încredere în umilele noastre
persoane. Nu este acelaşi lucru cu a contracta o agenţie de
profesionişti pentru ca să o urmărească pe ruda ta (sau amanta, ceea
ce ni se cere în cea mai mare parte a cazurilor) şi după aceea cineva
cu o faţă neprietenoasă să îţi prezinte un dosar voluminos şi o
factură şi mai voluminoasă care să confirme angoasa suspiciunii, cu
a cere unui prieten să se ocupe cu bunavoinţă de ceea ce poate, în
schimbul unei gratificaţii generoase. Noi suntem acest prieten : nu
utilizăm microfoane, nici nu facem fotografii, nu avem dosare
arhivate, nici nu redactăm largi informări. Totul se spune verbal şi
pe loc relatăm clienţilor noştri rezultatul cercetărilor, aşezaţi comod
în faţa unui pahar, într-unul din puţinele baruri mici şi decente,
care, după Borja, au mai rămas în Barcelona. Nu ca doi funcţionari
anonimi ai uneia dintre aceste întreprinderi sordide de detectivi care
îşi fac reclamă cu litere mari în balcoane, ci ca doi prieteni
înţelegători care, dacă este necesar, ştiu să găsească, de asemenea, o
vorbă de consolare şi să ofere un umăr pe care să se plângă, atunci
când unul dintre clienţii noştri are nevoie să se aline. » Întotdeauna
pregătiţi » aceasta este deviza noastră, aleasă foarte bine de Borja
din epoca noastră (nu destul de fericită) de scouts(4) pioşi. Aşa cum
spune el, face referinţă atât la disponibilitatea noastră profesională
cât şi la onorarii, întotdeauna puţin exagerate, pe care intenţionăm
să le obţinem.
Nici prin cap nu mi-a trecut atunci când am acceptat propunerea pe
care mi-a făcut-o Borja să ne asociem, niciodată nu mi-am imaginat
că lucrurile se vor complica atât de mult şi că noi ne vom vedea
amestecaţi într-un caz de asasinat pe care să trebuiască să încercăm
să îl rezolvăm. Trebuie să mărturisesc că nici unul dintre noi doi nu
avea nici cea mai mică idee de cum se abordează acest tip de
situaţii, nici atunci, nici acum. În realitate, toate cunostinţele
noastre despre lumea crimei provin exclusiv- şi nu exagerez- din
lecturile pe care le-am făcut pe când eram copii, în timpul verilor pe
care le-am petrecut la Premia de Mar, cu părinţii şi bunicii, pe când
Premia era doar un sătuc care se găsea suficient de departe de
Barcelona pentru ca să fie un loc de vacanţă. În cazul meu, aceste
lecturi s-au amplificat pe plaja Caldetes, unde mai merg încă cu
Montse şi copiii în timpul verii şi al cărui principal rol nu este altul
decât să aline tortura pe care o presupune virilitatea unui bărbat
tânăr care petrece un moment înconjurat de rotunjimi care se expun
aşa cum Dumnezeu le-a adus pe lume. În definitiv, pentru ca să fiu
total sincer, cunoştinţele noastre se limiteaza la Conan Doyle,
Agatha Christie, Chesterton, Simenon,Vasquez Mountalban,
domnişoara Jessica Fletcher şi Colombo( serial readifuzat la
televiziune) şi din care Borja nu a pierdut nici un episod. Nici nu
trebuie să mai spunem că în ceea ce priveşte pistoalele şi armele în
general, nu le-am văzut decât la cinema. Fiind orfani, ne-am
bucurat de privilegiul de a nu fi obligaţi să facem armata, astfel
încât nici unul dintre noi nu a ajuns să ţină niciodată în mâini una
dintre acele puşti cu viaţă proprie, numite cetmes, care trag singure.
În ceea ce priveşte cunoştinţele noastre judiciare şi legale, ele sunt,
ca să rezumam, egale- ca să nu spunem inferioare- cu zero.
Poate că Borja are dreptate şi că, aşa cum spune Einstein,
Dumnezue nu judecă cele date. Eu sunt mult mai sceptic în
momentul interpretării întâmplării ca pură întâmplare, dar trebuie să
recunosc că în cazul pe care vreau să îl relatez am fost amestecat în
invetigarea unui asasinat care avea ca protagonişti personaje din
înalta societate a Barcelonei. Că munca pe care trebuia să o facem
era grea datorită lipsei noastre totale de pregătire este evident, dar
au fost cu siguranţă circumstanţele peculiare care inconjurau cazul
(precum şi faptul că, într-un anumit mod chiar noi făceam parte din
intrigă), ceea ce ne-a obligat să acceptăm să ne ocupăm de această
investigaţie. Nu voi nega ca erau anumite circumstanţe care ar fi
Făcut deliciul oricărui dintre
autorii noştri de ficţiune, pentru că asasinatul pe care trebuia să îl
rezolvăm era dintre acelea care ar trebui ecranizate. Crimele dintre
acelea despre care apar informaţii în ziare obişnuiesc să fie sordide
şi într-un anumit mod previzibile, cea mai mare parte sunt opera
unor dezechilibraţi aflaţi sub efectul unui anumit drog, sau a unor
nenorociţi, care termină prin a se sinucide sau a se preda
autorităţilor, cu capul între picioare, dar aceea pe care trebuia să o
investigăm noi nu prezenta, în schimb, nici unul dintre aceste
ingrediente. Era rafinată, spre deosebire de nemăsurata plăcere din
timpul nostru pentru sânge, viscere şi sex ieftin, planificarea şi
executarea acelui asasinat aminteau punerea în scena a unei mici,
chiar dacă macabre opere de arta.

2.
Totul a început într-o dimineaţă la începutul lui decembrie, în timp
ce serveam la micul dejun o cafea cu lapte şi o ensaimada(5)în San
Marcos, o cofetărie care se găseşte în strada Major de Sarria. Nu
aveam nimic mai bun de făcut şi în birou era destul de frig. Tocmai
terminaserăm de citit ziarul, când a sunat mobilul lui Borja.
- Nu mi-a spus cine este, dar a repetat cuvântul « confidenţial »
cel puţin de opt ori…L-am chemat în după amiaza aceasta la ora
patru şi jumătate la birou - mi-a explicat după ce a închis.
Şi adaugă :
- Astăzi îmbracă-te elegant, căci am impresia că este vorba de
ceva « gras ».
- Nu ar fi rău, ţinând cont că se apropie Crăciunul. Montse deja a
început să protesteze…
- Ţi-am spus să nu îţi faci griji.Vei fi plătit dublu. Te-am dezamăgit
vreodată ?
Nu, asta e adevărat.De când suntem asociaţi, adică de trei ani, Borja
nu m-a dezamăgit niciodată.Ca şi cum fratele mai mare ar fi fost el
şi nu eu, chiar dacă era vorba doar de câteva minute.Nu ştiu cum
aranjează, dar eu primesc banii întotdeauna înainte de data de cinci,
atunci când trebuie să plătesc ipoteca.Mă gândesc că atunci când nu
are bani îi cere lui Merche, iubita sa, sau lui Mariona Castany, pe
care a transformat-o într-un fel de mătuşă, deşi nu îndrăznesc să
întreb.La mine în casă suntem cinci guri, din care doi sunt
adolescenţi şi cu salariul lui Montse ca unică formă de câştig nu
ajungem la sfârşitul lunii. Nu îmi pot permite să refuz ceea ce îmi
dă, indiferent de unde vin banii, chiar dacă în general vin în hârtii
mototolite într-un plic -- - Ţi-am spus să te îmbraci cum trebuie.
- Dar sunt bine…
- Îţi repet să îţi pui uniforma.
Ceea ce el numeşte « uniformă » este un costum de culoare gri
închis, marca Armani, pe care m-a obligat să îl cumpăr (plătind el),
o cămaşă albă, de asemenea Armani( pe care a trebuit să o plătesc
eu) şi o cravată de mătase cu dungi, fină şi discretă, pe care soacra
mi-a dăruit-o la o aniversare şi care a fost aprobată de el. Aceste
lucruri
mă obligă să le port în ziua când trebuie să primim un anumit client
sau când ne cufundam în lumea celor bogaţi.
- Şi tu ce ai să porţi ? - l-am întrebat. Ai să te îmbraci în alb sau ai
să spui că tocmai vii de la golf ?
Adeseori Borja se prezinată la întâlniri îmbrăcat sportiv ( nu în
trening, bineînţeles, dar în stilul polo de marcă, pantaloni de
bumbac şi pantofi de sport) şi cu părul încă umed, ca şi cum tocmai
a făcut duş, purtând pe umeri o geantă mare cu crose de golf sau
una mai mică care are forma unei rachete de tenis. Niciodată nu l-
am văzut făcând sport, (de fapt, din câte îmi amintesc, când eram
mici lui nu îi plăcea asta) şi nu ştiu dacă într-adevăr el face sport
sau doar simulează.
Ne-am terminat cafeaua cu lapte, care se răcise de atâta
vorbărie şi am plecat. Era aproape prânzul. Cum era devreme, m-
am dus acasă ca să mănânc ceva, să fac un duş şi să mă schimb.
Montse, nevasta mea, are mult de lucru la ora aceasta şi
niciodată nu vine să mănânce acasă. Înainte lucra ca psiholog- care
este de fapt profesia ei - într-un institut al unei şcoli secundare,
situat într-unul dintre cartierele periferice care înconjoară
Barcelona. Când, datorită apariţiei neaşteptate a lui Borja, viaţa
noastră a luat o întorsătură de 180 de grade, Montse nu a întârziat să
îşi lase munca, de care era sătulă până peste cap după cinsprezece
ani de nemulţumiri şi împreună cu două prietene a deschis un
Centru Alternativ de Bunăstare Integrală în cartierul Gracia,
aproape de Piaţa Virreina. Soţia mea şi prietenele sale au avut
noroc, nişte clădiri distruse, dar foarte spaţioase, cu o chirie destul
de accesibilă, întrucât în apartamentele de sus locuiau cam douăzeci
de okupas(6), cu câînii lor. Au trebuit să cheltuiască câteva mii de
euro pentru a transforma magazinul de jos într-un spaţiu cu
atmosferă new age, dar trebuie să recunosc ca arată destul de bine şi
că afacerea merge. Într-un mediu cu culori suave, lumini indirecte,
muzică etnică şi lumânări parfumate, Montse şi asociatele sale
ofereau clienţilor o panoplie de terapii alternative : masaje cu nume
greu de pronunţat, tratamente de frumuseţe ecologice şi tehnici
naturale pentru a vindeca insomnia sau pentru a slăbi. De asemenea
predau cursuri de yoga, sanscrită şi bucătărie vegetariană şi de
câteva luni organizau terapii de grup pentrua a te lăsa de fumat (de
care se ocupă Montse, deşi ea nu renunţase cu totul). În zilele de joi
organizau serate literare, care se bucurau de prezenţa poeţilor
necunoscuţi sau a acelor care îşi autoeditau versurile folosind
fotocopiatorul sau agătâandu-se de subventii publice profitând de
faptul că aveau o rudă care lucrează la Generalidad(7),
care desigur se terminau foarte târziu, în general într-unul din
excelentele baruri de tapas(8) care se găseau în cartier. La prânz, la
ora mesei, Centrul debordează întotdeauna de activitate, astfel încât
eu m-am obişnuit să gust câte ceva acolo unde mă găseam, adeseori
în compania fratelui meu. În această ocazie, întrucât mi se ordonase
să îmi schimb hainele, trebuia neapărat să trec pe acasă. Am avut
timp suficient ca să îmi prepar o salată şi o omletă franţuzească din
două ouă, pe care le-am înfulecat cu o două felii de pâîne cu roşii şi
cu o bere şi chiar am putut să fac o mică siestă şi să citesc « El
Periodico » în versiune catalană (Borja mi-a interzis în mod
categoric să port acest ziar sub braţ în cartierele în care ne învârtim
în mod normal. Cu o lene care deja se instalase în trupul meu, am
ieşit din casă pe la trei şi jumatate. Cerul era înnorat complet şi
totul arăta că va începe să plouă, ceea ce însemna că străzile se vor
aglomera în curând şi în mod misterios semafoarele vor înceta să
funcţioneze. Uitasem umbrela, dar cum se făcea târziu am hotărât
să nu mă întorc acasă să o caut, resemnându-mă să mă ud un pic,
dacă ar fi căzut o aversă. A trebuit să aştept autobuzul aproape
cinsprezece minute, dar la patru şi patru minute mă găseam deja, un
pic nervos, aşteptând în birou.
Executând ritualul obişnuit, am utilizat parfumul secretarei pentru
ca să parfumez mediul ambient, ştiind că mai târziu Montse va
mirosi acel parfum, mă va privi urât şi mă va sâcâi cu explicaţii.
Montse a devenit destul de geloasă, mai ales că adeseori trebuie să
muncesc noaptea şi mă întorc acasă în zori de zi. Din fericire, în
acel moment devenise budistă şi acceptă lucrurile cu destulă
filozofie. Când era necesar, Montse lua de asemenea valium fără
păreri de rău.
Cel mai probabil era ca Borja să nu apară până la cinci fără un
sfert. A-i face să aştepte pe clienţi, care de nerăbdători ce erau
obişnuiau să fie foarte punctuali, era modul său de a le da de înţeles
că aveam de lucru până peste cap.Într-adevăr, la patru şi jumătate
fix sună soneria şi eu, ca de obicei, mă grăbii să deschid uşa. Primul
lucru pe care l-am văzut au fost ochelarii de soare pe care îi purta
misteriosul nostru client, în mod sigur o precauţie pentru a-i
ascunde identiatea, ţinând cont că cerul era negru şi scara destul de
întunecoasă. Când şi i-a scos, cred că nu am putut să evit ca să se
vadă tresărirea pe care am avut-o.Era clar vorba despre un « peşte
gras ».Ce nas fin avea deşteptul de frate-miu. Aveam in faţă un
domn deputat şi nu unul de mâna a doua sau a treia, dintre aceia
care doar încălzesc scaunul şi a cărui contribuţie la viaţa
parlamentară consistă în creşterea prosperităţii economice a barului
Parlamentului şi a specialiştilor în boli de ficat, ci unul dintre aceia
care dărâmă tribuna, sare la ziarişti şi participă la nocturne de
fotbal.
 L-am recunoscut imediat şi m-am rugat ca Borja să nu întârzie
mult până să îşi facă apariţia.
- Bună seara. Domnul Masdeu, presupun- spuse foarte corect.
- Sunt asociatul, Eduard Martinez, la dispoziţia dumneavoastră-
am răspuns întinzându-i mâna şi lăsându-l să treacă.
La început a ezitat, dar după aceea a traversat pragul cu pasul
hotârăt. În ciuda faptului că încep să mă obişnuiesc, cei puternici
continuă să mă agite, mai ales când au probleme. În faţa
manierelor studiate şi excesiv de cordiale, întotdeauna sfârşesc
prin a mă simţi ca un peşte pe uscat.
- Aveam o întâlnire cu domnul Masdeu - spuse un pic
nemulţumit că nu eram persoana pe care spera să o întâlnească.
- Da, sunt la curent. Dar luaţi loc, vă rog. Asociatul meu nu va
întârzia mult. Avea o întâlnire. În momentul acela sună
telefonul, care se găseşte lânga masa inexistentei secretare.
Aşteptam telefonul şi l-am ridicat.
- Ah, bună. Tu eşti ? Nu, nu îţi fă griji, Mariajo nu este. Ştii că
trebuia să ducă documentele la notar. Da, bine. De acord. Te
aşteptăm.
- El era - am explicat. Va fi aici în cinci minute. Este un ambuteiaj
- Mai bine că nu este secretara.
- Dupa amiaza aceasta nu va veni. De fapt, profităm pentru a o
trimite să facă comisioane când trebuie să primim pe cineva care
preferă să menţinem o discreţie absolută - am spus fără să
roşesc.
Aceasta este o minciună pe care am spus-o de destule ori şi
eu însumi încep să o cred. Adeseori am senzaţia neliniştitoare că
aşa numita Mariajo există cu adevărat.
- Este o idee bună. De obicei secreatrele vorbesc fără socoteală.
Dar, fireşte, întotdeauna sunt hârtii care trezesc curiozitatea. –
spuse arancând o privire in jur.
Presupun că acesta era un interogatoriu subtil asupra metodelor
noastre de lucru.Am hotărât să îl liniştesc.
- Nu vă faceţi griji. Mariajo a noastră nu află nimic important din
ce se întâmplă aici. În realitate, o avem doar pentru a răspunde la
telefon şi a rezolva chestiunile de birocraţie…În afară de asta,
presupun că sunteţi la curent că nu obişnuim să lucrăm cu hârtii.
Credeţi-mă, în acest birou nimeni nu va întâlni nimic interesant-
şi acest lucru era în întregime adevărat.
Îl imvitasem să se aşeze pe sofa şi am văzut că privea chorâş
uşile birourilor noastre. Urma explicaţia de ce nu îl lăsăm să intre
într-un loc mai discret în loc să îl fac să stea lângă intrare, ca şi cum
ar fi fost vorba despre un vânzător vulgar de enciclopedii.
- Îmi pare foarte rău, dar aici înăuntru totul este foarte murdar.
Zugrăvim şi redecorăm şi ştiţi cum este.
- Da, este adevărat, ştii când începi dar nu când termini - acceptă cu
dezgust, cu intenţia de a răspunde politicos la ceea ce îi spusesem.
- Şi în afara de aceasta, cu frigul astă…Şi blestemata asta de
umiditate… de asta durează atât de mult să se usuce zugrăveala.
- Da, în acest decembrie se face destul de frig. Cine ştie, poate o
sa avem un Crăciun alb…
- Deşi aici, în Barcelona, nu suntem pregătiţi pentru zăpada…
- Nu. Şi pe deasupra cu căldura pe care o emană oraşul, zăpada nu
se depune şi se face o porcărie…
Era evident că singura conversaţie pe care acel om era dispus
să o poarte cu mine era despre timp. Dacă Borja întârzia destul, cine
ştie dacă nu am fi ajuns să vorbim despre Barca, o temă potrivită
întotdeauna. Din fericire, sună din nou telefonul, întrerupând acel
dialog insipid, care nu spunea nimic.
Presupun că un detectiv profesionist ar fi profitat de această
ocazie pentru ca să facă nu ştiu câte deducţii logice şi să o lăse cu
gura căscată pe persoana în cauză, dar mie nu mi se întâmpla asta,
în afara observaţiei evidente că aveam în faţa mea un bărbat
elegant, bine situat, un pic timid şi cu o figură nemulţumită, în
ciuda eforturilor sale de a se dovedi amabil. Dar, desigur, asta nu
avea importanţă. În acelaşi timp m-am hotărât să nu îi mărturisesc
că îl recunoscusem, deşi suspectez că el o ştia. Nici nu îndrăzneam
să vorbesc de politică sau să abordez motivul vizitei sale fără ca
Borja să fie prezent.De data aceasta, telefonul care sună era
mobilul.
- Scuze, am spus în timp ce îl scoteam din buzunar.
- Nici o problemă - răspunse uşurat.
L-am deschis şi am apropiat micul aparat de ureche.
- Alo ? Ce, despre ce e vorba ? La şapte puncte şi douăzeci ? De
acord, cumpără. Cinsprezece mii, da… Nu, nu, clientul este de
acord. Da, o afacere bună de data asta. Să îmi spui noutăţi mâine.
La revedere.
Aceste apeluri (false, de asemenea) erau o idee a lui Borja.
Ascultând conversţia, anumiţi clienţi ne întrebau dacă facem şi
investiţii şi adeseori le luam o sumă adiţională de Bin Ladens
pentru investiţii la bursă. Nimic riscant în realitate, dar totul foarte
confidenţial şi desigur fără contracte şi hârtii. Noi îi făceam să
creadă că pot sa obţină o rentabilitate mai mare a banilor, mai ales a
banilor la negru, păstraţi într-o cutie, în schimbul unui mic
comision. Nu era adevărat, dar în cel mai rău caz, ceea ce se
întâmpla era faptul că nu se câştiga nimic. Clientul îşi recupera cea
mai
mare parte a investiţiei, niciodată nu câştiga şi nu punea întrebări.
Când jocurile mergeau bine, noi rămâneam cu fărămiturile.
Fără îndoială, de data aceasta clientul nostru nu muşcă momeala.
Era nervos, deşi nu banul părea să îl preocupe. Era pe
punctul să înceapă o conversţie despre calităţile lui Ronaldinho şi
devotamentul lui Puyol, când am auzit zgomotul unor chei
introduse în broască. Camera se umplu imediat de aroma unei
colonii foarte familiare.
3.
- Scuzaţi întârzierea, - spuse Borja folosind limba castiliană, după
ce deschise uşa utilizând propria sa cheie. În anumite situaţii, limba
n care se exprima însemna daca intra cu dreptul sau cu stângul.
Aspectul sau era foarte elegant. Sub paltonul bleumarin cu o
tăietură foarte clasică în care era înfăşurat purta un costum în
carouri, o cămaşă cu dungi albastre din acelea care au gulerul şi
manşetele colorate (din acelea pe care le detest în mod special) şi o
cravată de mătase de culoarea nisipului, cu desene de cai.
- Am avut o întâlnire în Sant Cugat şi traficul pe centură a fost
imposibil, ca de obicei…
Înainte ca să îşi scoată paltonul, se apropie şi îi strânse mâna cu
efuziune deputatului. Pentru gustul meu, îşi pusese prea multă
colonie.
- Ce ? deja o putem utiliza ? – mă întrebă Borja în limba noastră
maternă în timp ce făcea gestul de a încerca să deschidă uşa
biroului său.
- Încă nu. Zugravii nu au terminat încă.
- La dracu cu zugravii.
- Poate deja ştiţi cine sunt - spuse clientul nostru. Se vedea că
dorea să trecem la subiect.
- Fireşte- m-am repezit să răspund înainte ca Borja să intervină.
domnul Lluis Font, onorabil deputat al Parlamentului Cataluniei.
Şi cine ştie- am adăugat încarcând să sune măgulitor- poate că
într-o zi onorabil….
Acest ultim lucru l-am spus pentru ca Borja să înţeleagă ce
fel de personaj aveam în faţa noastră. Cum el răsfoia doar « El
Mundo » şi « ABC » şi asta doar în treacăt, nu prea era la curent cu
dedesubturile politicii catalane, deşi cred că nici cu cele ale altei
pilitici. Fratele meu îşi justifica dezinteresul spunând că politica îl
plictiseşte şi că, în general, toate politicile sunt egale, indiferent că
sunt de dreapta sau de stânga. Dar, daca îl ıntrebi unde ışi petrece
vacanţa familia Presley sau în ce lună este gravida Infanta, în acest
tip de lucruri fratele meu Borja este un expert.Cu câteva minute mai
devreme, pe când deputatul Lluis Font şi eu purtam acea
conversaţie insipidă despre timp, mental am
încercat să îmi amintesc ceea ce ştiam despre acest personaj, în
timp ce eram aşezat pe sofaua cumpărată de la Ikea. Onorabilul
Lluis Font era unul dintre liderii care îşi disputa puterea în partidul
său (nu voi spune care,i ci doar că deputaţii şi consilierii săi sunt
dintre
aceia care deţin colegiul electoral în exclusiva Avenida Pearson).
Posibil că foarte curând va fi ales candidat la Preşedenţia
Generalidad, deşi, aşa cum mergeau aici lucrurile era îndoielnic că
va obţine asta vreodată. Aparţinea sectorului moderat al partidului
şi avea faima unui om înţelept şi prudent. Din ceea ce putusem să
citesc în presă, în Spania, între ai săi, nu avea o poziţie foarte bună,
În afară de asta, tinea cu Barca, ceea ce nu îl ajuta şi deşi nu se
ocupa cu comerţul imobiliar la scară mare, trecea drept un mare
cunoscător în privinţa fotbalului.
Fizic, era un om slab, nu prea înalt, îngrijit şi elegant. Costumul
gri marengo(9) pe care îl purta îi venea ca turnat. Părul avea nuanţe
roşcate şi pielea de asemenea avea bronzul suspect de iarnă pe care
îl obţinea i Borja.Vorbea o catalană destul de corectă, deşi se nota
că nu ara limba cu care se simţea foarte comod. Ochii erau căprui,
spre culoarea mierii şi expresia privirii sale părea un pic bleagă,
deşi presupun că nu era prost. Nu purta ochelari şi de asemenea
mirosea a una dintre acele colonii masculine la care se face reclamă
la telvizor când se apropie sărbătorile, scumpe, cu un miros de
neconfundat masculin. De asemenea, mirosea a bani. Purta un
Rolex de aur, butoni şi ac de cravată. Îmbrăcat în costum, preupun
că multe femei îl considerau un bărbat de vârstă mijlocie destul de
atrăgător.
- Deja v-am spus la telefon,- spuse înderptându-se spre Borja cu o
faţă gravă, că problema care mă aduce aici este strict
confidenţialăă. Anumite persoane mi-au vorbit foarte bine
despre dumneavoastră, domnule Masdeu, mai ales despre
discreţia pe care o aveţi - am observat că mă privea chiorâş.
- Să contaţi pe asta. Şi de asemenea pe discreţia asociatului meu,
Eduard. Presupun că ştiţi deja că lucram împreună - se grăbi să
explice fratele meu. Poate, cine ştie, asta este partea cea mai
vizibilă a firmei, dar vă puteţi încrede în asociatul meu ca în
mine însămi. De fapt, Eduard şi cu mine suntem ca şi fraţi
Şi adaugă, cu un surâs complice.
- Fiţi liniştit, tot ce vom vorbi va rămâne confidenţial. Acum
povestiţimi despre ce este vorba.
- Este vorba depre un tablou - spuse laconic.
- Pe care doriţi să îl cumpăraţi sau să îl vindeţi ? intrebă Borja cu
un ton natural.
- Păi…nu, nu este vorba despre asta.Este …se gândi o clipă înainte
să continue - o pictură pe care o am in birou şi pe care am
cumpărat-o acum câteva zile.
- O antichitate ? O piesă de colecţie ? – se interes Borja.
- Nu, nu, pictorul trăieşte încă.
- Atunci bănuiesc că este vorba de un tablou fals, poate furat…
ridică Borja din sprâncene.
Eu aveam în minte aceeaşi întrebare.
- Nici vorbă. ..- spuse răguşit deputatul.Tabloul este autentic şi l-
am obţinut legal, prin intermediul unui vânzător.
Se vedea clar că îi era dificil să se explice şi părea violent. Era
mai bine să terminăm cât mai devreme, întrucât caloriferul din
birou nu funcţiona. Radiatoarele de fier turnat, deşi erau foarte
decorative, de asemenea făceau parte din decor şi mie îmi
îngheţaseră picioarele. Presupun că şi lui.
- Şi atunci ? Unde este problema ? – întreba Borja cu naivitate.
- Problema este că tabloul…. Deputatul oscilă din nou. Ceea ce se
întâmplă este că modelul din tablou este soţia mea- spuse încet,
încercând să nu i se vadă mânia care îl cuprinsese.
- O… am sărit amândoi în acelaşi timp.
Borja şi cu mine ne priveam chiorâş. Prin modul în care se
exprima clientul nostru exista posibilitatea să fie vorba despre un
adulter. Era ceea ce îmi displacea în mod deosebit.
- Insinuaţi că portretul făcut nu era ceea ce aşteptaţi ? Că nu
sunteţi mulţumit ? – spuse Borja pentru a-l încuraja să continue,
deşi fratele meu suspecta cu siguranţă că nu acesta era problema.
- Nu, de fapt…Să vedeţi - deputatul hotârî să nu mai ocolească -
nu aveam nici cea mai mică idee că soţia mea pozase ca model.
Mă refer la faptul că, spre surpriza mea, am descoperit portretul
soţiei mele atârnat pe pereţii unei expozitii- spuse în sfârşit.
Borja medită câteva minute asupra importanţei acelei revelaţii şi
eu l-am imitat.
- Poate chiar despre asta este vorba. Faptul că soţia dorea să vă
facă o surpriza.- insinuă fratele meu cu şiretenie. Poate dorea să vi-l
facă cadou de Crăciun.
- Nu cred- negă dând din cap. Am descoperit tabloul din
întâmplare, într-un catalog care mi-a ajuns prin poştă( pictura este
una dintre pasiunule mele şi sunt înscris la publicaţiile anumitor
galerii).Tabloul despre care este vorba forma parte dintr-o expoziţie
colectivă care avea loc la Paris şi chiar tabloul la care mă refer
apare reprodus în catalogul expoziţiei, ocupând nu mai puţin de o
pagină întreagă.
- Mai să fie- şopti fratele meu.
- Pictorul,- continuă să explice deputatul- este catalan, un artist
destul de cunoscut printre cunoscători. Din ce am citit, acum
locuieşte în Barcelona, dar nu ştiu nimic mai mult. Nu cred că a
expus mult pe aici.Dar, desigur,- se mişcă pe sofa, îşi schimbă
poziţia şi trase aer în piept- imaginaţi-vă mirarea mea când am
descoperit-o pe Lidia într-unul dintre portretele sale.
Şi adaugă :
- Şi pentru a isprăvi- tablourile sunt expuse într-o cunoscută
galerie de artă din Paris- puţin câte puţin furia începu să se vadă
şi sub bronzul artificial- faţa deputatului se înroşi.
Sunt multe moduri de a descoperi că perechea ta te înşeală, dar
nu se paote nega că acest mod era destul de particular. Borja îşi
dădu seama ca eu făceam eforturi ca să mă abţin să nu râd şi îmi
aruncă una dintre privirile sale fulgerătoare.
- Poate că nu este ea. În cel mai bun caz este o mare asemănare
între model şi soţia dumneavoastră- spuse rezonabil fratele meu..
Părea cel mai logic. De asemenea şi mie îmi trecuse prin cap
posibilitatea că ne aflam în faţa unui soţ gelos şi paranoic. Nu ar
fi fost prima dată.
- Nu, nu, deputatul negă din nou dând din cap. În afară de faptul
că îi recunosc pantofii( pentru că soţia mea întotdeauna poartă nişte
pantofi extravaganţi şi foarte scumpi), femeia din tablou poartă de
asemenea colierul de aur pe care îl are ea. Iată, explică, Lidia are o
mică cicatrice pe gât, de la o operaţie pe care a făcut-o când era
tânără şi acest colier este cel pe care îl poartă zilnic, cum v-am
spus, ca să o ascundă.Desigur, are alte coliere mai scumpe, daa asta
nu are importanţă acum. Adevărul este că nu recunosc rochia pe
care o poartă femeia din tablou. Sigur că este vorba de o rochie de
culoare închisă din alt sezon, dar Lidia nu îşi pune niciodată o
rochie mai mult de două, trei ori. Deci - suspină- nu am nici cea
mai mică îndoială că este ea.
- Da, problema pantofilor este cum este, dar cu colierul este o
coincidenţă prea mare. – am acceptat. Este sigur că este vorba
despre aceeaşi bijuterie ?
- Sunt trei cordoane fine de aur care se înlănţuiesc. Încuietoarea
este o floare făcută cu turcuoaze înşiruite, cu un mic rubin în
centru. Este un colier foarte special pe care tatăl său l-a comandat la
un faimos bijutier. Un desen exclusivist, desigur.
- Fireşte.Aţi vorbit deja depre tablou cu soţia dumneavoastră ?-
întrebă Borja cu şiretenie.
Eu bănuiam că deputatul venise să ne vada tocmai pentru că nu
făcuse acest lucru.
- Nu, inca nu i-am spus nimic. Nu am îndrăznit, dacă până la
urmă ar rezulta că este vorba despre o neînţelegere.- spuse nervos.
În realitatate am păstrat tabloul în birou.Lidia nici măcar nu ştie că
eu ştiu de existenţa lui. Problema este dacă ea are o aventură cu un
pictor - îşi atinse bărbia.Bănuiesc că ştiţi poziţia pe care o ocup în
partid şi datorita rolului pe care îl am in Parlament… Mă refer că,
în afara supărării personale, înţelegeţi că nu mi-ar fi deloc plăcut
dacă s-ar afla pe aici faptul ca Lidia… Nu faptul că i-a făcut un
portret, desigur, dar că…
- Înţeleg,- Borja acceptă înţelegător, dându-i de înţeles că nu era
necesar să dea detalii umilitoare. Desigur, soţia dumneavoastră
ieşea cu un bărbat mai tânâr, un artist care îi măgulea vanitatea
făcându-i portrete ca acela, în schimbul cine ştie căror cadouri.. Cel
mai rău, fără îndoială, era că doamna nu a ştiut să fie suficient de
discretă pentru ca bărbatul să nu afle de aventură.
Fără îndoială, lucrul de care se temea cel mai mult deputatul era
ca totul să nu se termine într-un scandal. Dacă se descoperea că
soţia viitorului candidat la Preşedenţia Generalidad avea un amant,
desigur episodul punea punct final aspiraţiilor sale politice, cu atât
mai mult cu cât exista acel tablou denunţător. Să fii conducător şi
figură publică a unui partid politic catolic, vechi şi conservator nu
se potrivea deloc cu a fi încornorat.În acest caz, scandalul ar fi in
linişte, pentru că aici încă nu facem lucrurile la fel ca în Statele
Unite sau Anglia. Încă este posibil,în anumite cazuri şi în anumite
situatii să se impiedice să iasă la lumina zilei anumite istorii, dar
rezultatul final ar sfârşi prin a fi acelaşi. Probabil că nu ar fi titluri
mari în ziare, dar desigur o mulţime de bârfe şi murmure care ar da
loc la telefoane, cenzuri şi presiuni. Înauntrul propriului partid,
adversarii săi nu ar economisi efortuei până nu ar obţine ca soţul
înşelat să nu mai fie interfaţa unui partid care se inspira din
ideologia Vaticanului şi neoliberalismul de curte furibund.
Deputatul Lluis Font ne intrebă dacă ne deranjează daca fumează,
îşi aprinse o ţigară şi continuă cu detaliile.
- Acum câteva săptămâni l-am trimis pe secreatarul meu la Paris
ca să cumpere discret tabloul. Aceasta glumă m-a costat
optsprezece mii de euro… spuse vizibil contrariat… Iată, v-am
adus catalogul expoziţiei. În el veţi întâlni toate detaliile picturii-
explică în timp ce deschidea catalogul şi ne arată portretul.
Desigur că dacă aveţi nevoie să il vedeţi de aproape
puteţi să treceţi pe la biroul pe care îl am pe Diagonal(10), lângă
Via Augusta, adaugă.
Borja şi cu mine am început să privim pe îndelete catalogul şi ne-
am oprit la pagina la care apărea portretul soţiei noului şi
strălucitorului nostru client.Tabloul despre care este vorba era un
ulei semnat de un oarecare Pau Ferrer şi avea cincizeci pe şaptezeci.
Reprezenta o femeie de o vârsta incertă, între treizeci şi cinci şi
cincizeci şi cinci de ani, aş spune eu, care se odihnea într-un fel de
fotoliu de culoarea granata…Purta o rochie închisă la culoare, poate
neagră, cu un decolteu generos şi seducător, unde se vedea colierul
despre care am vorbit.Se putea vedea încuietoarea cu floarea de
turcuaz şi micul rubin. Pantofii, nişte sandale mai bine zis, atrăgeau
cu siguranţă atenţia.Erau legaţi pe gleznă şi erau de un roşu
strălucitor, cu călcâiul scurt şi ascuţiţi la vârf. Nu încape îndoială că
ar fi ocupat un loc bun în dulapul oricărui colecţionar de
pantofi.Poate chiar deputatul nostru, m-am gândit dintr-o dată. Cel
puţin, m-am gândit cu orearecare invidie, avea posibilitatea să o
facă şi o soţie dispusă să accepte. Eu nu aş reuşi niciodată ca
Montse a mea să îşi pună tocuri şi cu atât mai puţin să îşi cheltuie
tot salariul pe nişte pantofi ca aceia.
M-am reîntors să mă concentrez asupra tabloului. Femeia era mai
degrabă blondă şi nasul ei, deşi probabil trecuse pe la chirofan,
arăta o anumită distincţie. Ochii erau de culoare închisă, aproape
negri şi îl priveau direct pe spectator, cu o privire între leneşă şi
seducătoare.Părul lung, parcă nepieptănat, cădea pe decolteul
generos. Buzele erau de un roşu intens, deşi de loc vulgar. Gura,
întredeschisă, părea dispusă să primească un sărut.
Nu era nici un peisaj sau vreun interior care ar putea fi
identificat. Fundalul consta intr-un fel de perete cu tonuri gri cu o
mica tentă de albastru. Eu nu mă pricep mult la pictură,dar,deşi
tabloul îmi părea destul de bun, am avut curioasa impresie că în el
era ceva neliniştitor. Femeia era într-adevăr frumoasă, recunosc, dar
expresia feţei era, nu ştiu cum să explic,ciudată şi îmi provocă o
senzaţie vecină cu neliniştea.Privirea femeii, intensă dar în acelaşi
timp pierdută, concentra toata atenţia. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit
în minte ideea că era vorba de o privire goală, ca şi cum în realitate
deja nu mai era viaţă în acei ochi atunci când artistul i-a pictat.
Păreau,deodata mi-am dat seama,ochii unei moarte.Montse ar fi
spus ca era vorba de o premoniţie, dar eu încă nu ştiu dacă senzaţia
de frig care mi-a trecut prin şira spinării se datora contemplării
acelui tablou, pe care îl consideram de-a dreptul sinistru sau frigului
polar care domnea în biroul nostru.
- Soţia
dumneavoastră este
foarte frumoasă-
murmură politicos Borja Da, Lidia continuă să fie o femeie foarte
frumoasă. Poate prea…-Lluis Font făcu o pauză şi aprinse ţigara
Ascultaţi, vreau sa ştiu ce se întâmplă. Am nevoie să ştiu cât mai
repede.
- Lasa asta în mâinile noastre – se oferi Borja.Cum se numeşte
soţia ? Lidia şi mai cum ?
- Lidia Font, desigur. Numele de fata era Vilalta, daca la asta vă
referiţi.
Prenumele Vilalta mi se părea destul de familiar.Desigur că dacă
făceam un efort mi-aş fi amintit de ce.
- Cu ce se ocupă soţia dumneavoastră ? am început interogatoriul
de rutină. Munceşte ? Călătoreşte mult ?Aparţine unei anumite
asociaţii ? are un anumit orar ?
- Lidia este decoratoare. Îsi petrece ziua vizitând magazine de
mobile şi decoraţiuni. De asemenea este asociata unui club care
se găseşte aproape de casă, unde îşi petrece multe ore. Şi
adaugă, după ce se gândi un pic. De asemenea face opere de
binefacere şi lucruri de acest fel. Spune că este bine pentru
cariera mea. .. Vreau să spun- se grăbi să rectifice- că este ceea
ce trebuie să facem aceia care avem posibilitatea să îi ajutăm pe
ceilalţi. Nu-i aşa ?
Şi adaugă.
- Ea este ambiţioasă. Poate chiar mai mult ca mine. De aceea mă
mir că s-a băgat într-o poveste care ar putea să îmi aducă
prejudicii. Lidia ştie ca ceea ce îmi face mie rău îi face rău şi
ei. « Întotdeauna am fost o echipă. » - afirmă cu vehemenţă.
- Trebuie să vă întreb ceva, nu ştiu cum să spun. Borja ezită puţin.
Aceea era o întrebare întotdeauna delicată, dar necesară în
anumite ocazii. Soţia dumneavoastră face parte dinOpus Dei
(11) Aparţine unui anumit grup religios ? Mă refer dacă
dumneavoastră…
Întrebarea se referea atât la activităţile şi relaţiile Lidiei cât şi ale
soţului ei. Ştim din proprie experienţă că, cu oamenii din Opus
(sau şi mai rău cu nu ştiu ce a lui Christos) este mai bine să nu te
pui. Sunt puternici şi cum au îîncredere, nu au scrupule. Deşi
Borja este de dreapta, ştiu că nu poate să îi sufere.
- Noi nu suntem din Opus, nici legionari…deputatul negă din cap,
oarecum ofensat. Suntem catolici, fireste…dar nu din aceştia.
Cred- admise- că acesta este unul dintre motivele pentru care nu
sunt încă candidatul oficial al partidului.
- Dar totul pare să indice ca veţi fi. Nu par să fie multe
alternative- am spus amintindu-mi ceea se citisem cu câteva zile
înainte în presă. Când se reuneşte comisia care trebuie să îl voteze
pe candidat ? Curând, nu ? Alegerile nu sunt departe.
- Chiar după sărbători- confirmă. Au fost câteva
presiuni, dar cred ca voi ieşi.Şi adaugă, amintindu-şi motivul
vizitei. Dacă toate acestea nu se termina rău, desigur…
- Nu au de ce - hotârî fratele meu. Va mulţumesc pentru
sinceriate. Acest lucru ne uşurează mult munca. Vom începe
imediat să lucrăm şi o să vă informăm.
Borja făcu o mică pauză şi spuse răguşit.
- Fireşte, avem nevoie de un cec.
- Desigur, desigur, o să îl aveti.- deputatul scoase din buzunarul
paltonului talonul şi un Parker de aur- ajung trei mii ?
- Avansul este întotdeauana de cinci mii- minţi Borja.
- Nu este rău. Este mai mult decât mă aşteptam, răsuflă clientul
nostru potenţial. Nu avea importanţă că era un om bogat. Banul
este ban.
- Dacă nu sunteţi pregătit în acest moment…Ne putem întâlni în
altă zi- îşi dădu aere Borja făcând pe grozavul. Nu este nici o
grabă.
Clientul nostru păru puţin ofensat şi eu am avut un mic atac de
panică. Clar că ne grăbeam ţinând cont că amândoi nu aveam un
ban. Borja depăşise măsura cerand acea cantiate de bani şi
făcând pe grozavul, deşi în acest moment trebuia să fiu obişnuit
cu lăudăroşeniile fratelui meu. Niciodată nu am înţeles cum
reuşea să dea impresia că banul nu îl preocupă, când nu avea o
centimă în buzunar şi încă mă mai surprinde cum datorită
indolenţei sale termină întotdeauna obţinând ceea ce doreşte.
Eu transpir, mă bâlbâi şi mă inroşesc şi de aceea, când e vorba
de bani, este preferabil să ţin gura închisă.
- Pe numele cui fac cecul ? Pe numele dumneavoastră, domnule
Masdeu ?
- Mai bine la purtător. În afacerile confidenţiale, este preferabil să
nu fie nume la mijloc.
- Nu mă gândisem la asta- se vedea de departe că minţea. Desigur
că putem rezolva în cash, dacă doriţi.
- Mai bine.
Lluis Font scoase din buzunarul paltonului un plic şi puse pe masă
una peste alta un total de cinci mii de euro, în hârtii de o sută şi
cinci sute. Înăuntrul plicului mai rămăsese un pumn mare de bani.
- Să nu credeţi că întotdeauna am cu mine atâţia bani- se justifică.
Chiar astăzi am încasat o datorie veche…
- Desigur, desigur- acceptă Borja urmărindu-l.
În ultimii trei ani, singurii bani pe care îi vedem fratele meu şi
cu mine sunt banii pe care avocaţii, notarii şi băncile îi numesc
 banii » B ». Nouă nu ne pasă, pentru că ne scutesc să justificăm
în faţa Finanţelor câştigurile unei întreprinderi care nu există.
- Aştept curând rezultate- spuse, punând plicul din nou în
buzunarul paltonului.
- Cred că peste doua săptămâni vă vom putea spune ceva- aigură
Borja, care am remarcat că cu această ocazie, întrucât era vorba
de un deputat, nu îndrăznise să treacă de la
dumneavoastră la tu. Presupun că cel mai bine ar fi să vă sunăm
dierct pe mobil când vom şti ceva ?
- Dacă nu răspund, probabil că voi fi la o anumită comisie sau în
plen. Lăsaţi un mesaj la căsuţa poştală şi va voi suna personal
imediat ce pot. Şi adaugă, nu prea convins : Cine ştie, poate că
este vorba despre o neînţelegere…
- Asta este aproape sigur- consimţi fratele meu- dar
dumneavoastră veţi fi mai liniştit când vom lămuri această
problemă. Câteodată femeile fac lucruri ciudate pentru a atrage
atenţia.
- Foarte ciudate- am fost eu de acord, în cunoştinţă de cauză…
- Mai doriţi să ştiţi ceva ? – era clar că deputatul dorea să iasă din
biroul nostru.
- Care este programul obişnuit al soţiei dumneavoastră ? – am
întrebat. Mă refer la ce oră iese din casă şi lucruri de felul
acesta…
Ca regulă generală, eu sunt cel care se ocupă de întrebările mai
prozaice, pentu că fratele meu Borja, atunci când are banul în
buzunar, uită de micile detalii…
- În mod normal, dimineaţa obişnuieşte să iasă din casă pe la ora
zece pentru a merge să viziteze magazine şi furnizori. Ceea ce
face după amiaza este altceva. Merge la coafor, la gimnastică, se
vede cu prietenele. .. Cel puţin aşa spune.Cum eu îmi petrec ziua
între parlament, partid şi birou…
- Foarte bine. Să vedem ce vom afla despre autorul tabloului şi
luni vom începe să îl urmărim- concise Borja.
- Faceţi ceea ce trebuie, dar nu este necesar să imi povestiţi
detaliile. Adevărul este că nu ma entuziasmează ideea de a- mi
spiona soţia.Mai ales- sublinie coborându-şi privirea- fiţi
discreţi.
- Fără indoială- il linişti Borja.Ştim ce avem de făcut şi cum
trebuie să o facem.
Chiar după ce ne mărturisise acea istorie ciudată despre
presupusa infidelitate a soţiei sale şi a consecinţelor fatale pe
care acest lucru îl putea avea asupra carierei lui, deputatul Lluis
Font nu părea un om mai puţin puternic. Nu era nici o îndoială
cât îl costase să facă acel pas şi să incredinţeze soarta sa unor
necunoscuti, dar în acel moment nu am fost capabil să îmi dau
seama dacă era preocupat doar de scandal sau era sincer gelos. O
iubea deputatul pe soţia sa sau căsătoria sa era una dintre acele
căsătorii de convenienţă? Avusese calmul sau sângele rece să nu
vorbească cu soţia sa despre tablou, ceea ce ar fi fost cel mai
uşor. Cel puţin este ceea ce aş fi făcut eu cu Montse dacă ar fi
fost cazul - sper că puţin probabil- de a mă întâlni cu situaţie
similară. În sfârşit, nu încape îndoială, cum nu încetează să îmi
 repete Borja, viaţa din partea de nord a străzii Diagonal este
foarte diferită de aceea pe care o duc majoritatea muritorilor.
Ne-am despărţit de deputat cu figuri de profesionişti
competenţi, în timp ce încercam să disimulam bucuria pe care o
simţeam înaintea acelui mic plic pe care Borja se grăbise să îl
păstreze în buzunar. Ceea ce pentru deputatul Lluis Font era un
târg prost, pentru noi însemna în schimb salvarea economiilor
noastre, dar aşa este viaţa. Când i-am dat mâna, am constatat că
deputatul avea mâinile reci. Mai bine zis erau îngheţate.
Of. Cinci mii de euro, mai mult de optsute de mii de pesetas de
altădată. Privirea lui Borja avea din nou acea strălucire specială
şi caracteristică care răzbate din ochii săi cand are în faţă o
mulţime de bani. Este adevărat că Borja miroase banul, deşi nu
ştiu cum poate asta.
- Frătioare, deja ai rezolvat problema Crăciunului- spuse euforic
când rămaserăm singuri în sfârşit.Şi adaugă - şi asta nu se
termină aici.
- Mulţumesc, băiete. Dar pentru moment mă descurc cu jumăate-
Borja avusese gentileţea să îmi dea plicul cu tot conţinutul. Nici
tu nu ai un ban.Daca nu te superi, mâine de dimineaţă, după ce
voi trece pe la bancă voi merge un moment să îi cumpar lui
Montse cerceii aceia pe care i-am văzut. Ştii deja că poimâine
împlineşte patruzeci de ani.
- Ce crezi ? Şi eu am un cadou pentru cumnata mea- râse.fireşte
că eu nu voi repeta că împlineşte patruzeci, mai ales în faţa ei.
- Păi cred că se bucură. Ştii deja ce încăpătanată este. Este
hotărâtă să nu se deprime pentru faptul că este o femeie de
patruzeci de ani şi cum acum este budistă şi îşi petrece ziua
mâncând soia pentru ca să prevină nu stiu ce…
- Poate că şi eu am să mă fac budist - spuse Borja cu un aer
gânditor în timp ce îşi punea paltonul. În ultima vreme mulţi
oameni de aici – se referea la acea zona din oraş unde aveam
biroul - s-au făcut budişti. Eduard, tocmai mi-ai dat o idee. Şi
adaugă, ca şi cum uneltea ceva : trebuie să fie un mod bun de
a-ţi face relaţii fără ca să cheltuieşti un ban.
- Fă ce vrei. Dar nu uita că sâmbată seara te aşteptăm la petrecere.
- Stai liniştit. Nu am să uit.
Era aproape şase şi am decis să ne luăm liber restul după
amiezii. Borja avea întâlnire cu iubita sa şi eu eram aşa de
mulţumit, că mi-am propus să îi fac o bucurie lui Montse sosind
devreme acasă. După aceea mi-am amintit ca era joi, ziua seratei
şi că Montse se întorcea târziu. Fără îndoială, am decis să o
aştept treaz, pentru ca să îi dau vestea cea bună. Ştiam că in
ultima vreme era ingrijorată de afacerile mele.
Borja mă anuntă că o va suna pe prietena sa Mariona Castany
şi că va stabili cu ea să ii facă o vizită în ziua următoare. Dacă
era vreo barfă despre Lidia Font, Mariona Catany era, ca de
obicei în astfel de cazuri, persoana indicată.
Deşi nu era în drum, pentru că eu locuiesc în cartierul Gracia
şi biroul nostru în schimb este foarte aproape de unde Borja îşi
are apartamentul de burlac, fratele meu mă însoţi cu Smartul său
până la intrarea în casă. De puţin timp începuse să plouă din
nou.
- Încă nu ai spus-o - i-am amintit în timp ce ieşeam din maşină.
- Ce ? Ah, ai dreptate, exclamă excitat vizibil. Vezi, Eduard ?
Dumnezue nu joacă zaruri.
- Şi când o face utilizează zaruri deocheate - nu am putut evita să
adaug eu.

4. – Deci Borja- Mari va veni mâine la petrecere.- spuse Montse cu

un surâs. Copiii nu se treziseră încă şi noi luam micul dejun în
bucătărie. Era devreme şi tocmai dăduserăm drumul la căldură. Era
frig.
- Haide, Montse, că într-o zi te vor auzi copiii şi vor repeta acest
nume în faţa lui - protestez de fiecare dată când soţia mea face
această glumă. În afară de asta, nu te plânge atâta. Aşa cum îl
cunosc, cu siguranţă îţi va aduce un cadou frumos.
Montse obişnuieşte să glumească un pic despre Borja şi în
particular îi spune Borja- Mari. Dacă deja Borja este un nume care
sună ciudat, Borja- Mari sună şi mai ridicol, deja ştiu că există
persoane cu numele acesta. Cu toate astea, lui Montse îi place de
Borja, în ciuda faptului că în prezenţa ei( sau poate că de aceea),
fratele meu exagerează cu poza lui de bărbat de lume, elegant,
superficial şi încântător. A ştiut să îi câştige pe copii, care îl iubesc
ca pe un unchi, fără să stie ca le este unchi în realitate. Mi-ar plăcea
să îi pot explica soţiei mele că Borja se numeşte Pep şi că este
fratele meu.
- Este un tip extem de curios, continuă Montse, în timp ce îşi
servea o a doua ceaşcă de cafea. Nu înţeleg cum de v-aţi asociat
voi doi… Este atât de diferit de noi. Modul lui de a se îmbrăca,
istoriile pe care le povesteşte… Deşi îmi face impresia că este
dintre aceia care vorbesc mult şi nu au un ban în buzunar.
- Femeie, cu poziţia pe care o are şi cu contactele sale, este
obligat să trăiască aşa.
Este destul timp de când Montse îl cunoaşte pe Borja, dar nu
cred că bănuieşte nici pe departe că este vorba de fratele meu
geamăn.
- Un om obişnuit, ca tine şi ca mine - spuse.-chiar şi aşa, nu pare o
persoană rea.
- Fireşte că nu. În felul lui, Borja este un om bun- am încercat să îl
scuz, aşa cum fac intotdeauana.
Era ciudat că Montse încă nu îşi daduse seama cât de
asemănător era Borja cu portretul mamei mele pe care îl aveam în
sufragerie, mai ales că din primul moment văzuse cât de mult
semănam eu cu tatăl meu. Tremur când mă gândesc la ziua când va
descoperi că Borja şi mama mea seamănă ca două picături de apă.
Atunci poate că va fi o problema.
- Presupun că îmi place pentru că la sfârşit întotdeauna reuşeşte să
mă facă să râd. De prostiile pe care le spune.
- Îţi place pentru asta şi pentru că te lasă să îi impui capul cu toată
pălăvrăgeala asta ezoterică - am adăugat puţin gelos pe farmecul
fratelui meu.
Atunci când vine la noi la prânz sau la cină, Borja ascultă cu o
atenţie care depăşeşte simpla educaţie toate extravaganţele cu care
Montse îşi castigă viaţa.Da, este de acord cu karma, cu Ching, cu
feng shui, cu flori, cu nu mai ştiu eu ce…Pare că fratele meu crede
în toate astea. Într-o anumită ocazie, o prietenă a lui Montse, cât se
poate de plictisitoare, i-a făcut horoscopul şi i-a prezis un viitor
splendid. Ei bine, acum când Pep nu este Pep, ci Borja, cu noua sa
identitate, fratele meu nu s-a născut exact în ziua în care s-a născut.
Semnul zodiacal nou a lui Borja este Vărsător, nu Taur, deşi, după
cum spune Montse, este un Vărsător din cap până în piciaore.
- Ţi-am explicat de mi de ori că medicina naturistă şi budismul nu
au nimic de a face cu ezotericul - insistă Montse, care se
ridicase, combativă. Şi în afară de asta, nu îmi câştig viaţa cu
aceste lucruri. Şi nu atât de rău, desigur.
- Este adevărat - trebui să recunosc. Haide, iubito, nu mă lua în
seama.
Zi de zi, Montse câştigă mai mult cu Centrul său Alternativ, care,
de acord că ceea ce sa face acolo nu are nimic de a face cu
ezoterismul, după cum nu oboseşte să imi repete, dar din întâmplare
se numeşte Isis. Aşa este denumit pe inscripţia care atârnă lânga uşă
şi în pliantele de propagandă de culoare lila şi roz, pe care ea şi
asociatele ei le împart prin cartier : Isis, Centru Alternativ de
Bunăstare Integrală. Mă refer la faptul că, dacă doreau să-şi
numească comerţul cu un nume de femeie, ar fi putut alege oricare
altul, dar din întâmplare i-au pus numele unei zeiţe egiptene, obiect
al unui cult mai mult decât extravagant pentru romani(desigur, în
cartierul Sants exista un club de prostituate care se numeşte la fel,
dar mi-a luat mult să îi explic lui Montse, ca să nu se supere.)
Da, Montse câştiga bani, dar nu atât de mulţi, aşa cum merg
lucrurile. Amândoi abia câştigăm cât să trăim.Dar are dreptate într-
o privinţă: deşi nu am devenit milionari, viaţa pe care o ducem este
mult mai bună decât cea pe care o aveam înainte ca eu să îmi
schimb locul de muncă. Adevărul este că nu suportă comparaţie.Şi
totul se datorează lui Borja.
Acum, în timp ce eu cunosc în detaliu cum merg lucrurile în
Centrul lui Montse, - inclusiv cu prea multe semnale şi probleme
pentru gustul meu - soţia mea nu ştie prea bine ce fac eu.Ea crede
că fac informări financiare pentru marile întreprinderi : informaţii
de viabilitate, dacă un comerţ este rentabil şi merită investiţii de
bani, etc. De asemenea, crede că îi sfătuiesc pe particulari şi
impresari în investiţiile lor. Este conştientă că discreţia este o parte
fundamentală a muncii mele şi una dintre cererile pe care ne-o
impun clienţii, de aceea ştie că nu îi pot da prea multe detalii.De
fapt, aş putea inventa liniştit tot ceea ce doresc, lucru pe care îl fac
adeseori, căci Montse nu înţelege nimic din finanţele superioare, la
fel ca marea majoritate. În ceea ce mă priveste pe mine, am înţeles
că atunci când ai bani este uşor să caştigi şi mai mulţi şi pentru a
putea să obţii o avere - după cum mi-a povestit Borja – cineva
trebuie să simuleze că deja este bogat.
- Mâine o să imi petrec toată ziua în bucătarie.Te poţi duce tu la
patiseria Bolet ca să cumperi un tort ? îmi ceru Montse. Să fie
mare şi mai bine de ciocolată…Şi ocupă-te tu şi de vinul
spumos.
Montse s-a născut în Sarria şi în casa ei se consumau numai
prăjituri de la can Bolet, mica patisserie care rivaliza cu faimoasa şi
literara patiserie Foix. Soţia mea provine dintr-o familie modestă,
aşa cum era şi a mea, care, ca o fiică bună din Sarria, duce dorul
vechiului său cartier. Astăzi Sarria este un cartier pentru toate
buzunarele, unde convieţuiesc înalţi executivi, doamne
simandicoase, profesori universitari, dădace sudamericane şi bunici
cu pensii modeste, dar păstrează un farmec pe care multe locuri din
Barcelona l-au pierdut sau nu l-au avut niciodată.Zona din jurul
pieţei mari, cu biserica, primăria şi piaţa, îşi păstrează aerul de sătuc
liniştit care îi face pe vecini să se simtă foarte orgolioşi, cu casele
lor vechi cu două etaje, acum aproape toate restaurate şi străzi
curate şi liniştite, unele împodobile şi acum cu plante exotice şi
autohtone, care cresc în ghivece mari de lut, lângă uşile de intrare
ale caselor. Soacra mea, Joana, care este văduvă, continuă să
trăiască în acelaşi apartament vechi şi fără încălzire centrală, în care
s-au nascut Montse şi sora ei. În ciuda inconvenienţelor, neagă
vehement să abandoneze ceea ce ea numeşte « casa mea « , deşi
acest apartament în care a trăit toată viaţa este de închiriat. Mă
doare să văd că fiii proprietarilor citesc cu speranţă în fiecare zi
notiţele, în timp ce visează cum să îşi cheltuiască moştenirea atunci
când vor vinde apartamentul pe o bună sumă de bani. Apartamentul
unde locuieşte soacra mea este, cum se spune acum « o casă şic ».
- Femeie, Can Bolet nu este chiar lângă biroul meu - am
argumentat. În afară de asta, cum mâine este sâmbătă, nu aveam
de gând să merg…şi cum vedeam că Montse nu ceda, am
adăugat…Văd că va trebui să îi spun lui Borja să mă insotească
cu maşina. Mai bine am putea trece spre prânz, sau poate după
amiaza.
- Mai bine acum.
- După câte se pare suntem câţiva, nu ? cel puţin trebuie să luăm o
jumatate de duzină de sticle. Nu ştiu dacă vor încăpea în Smart.
- Eu mă gandeam mai bine la o duzină spuse fără să îşi schimbe
ideea. Cum ziua urmatoare este duminică şi cum nu trebuie să ne
sculăm dimineaţa…
- O duzină. Dar, aş putea să ştiu câţi suntem ? - am supinat. Deja
am văzut că avem cămara plină cu sticle de vin. În afară de asta,
nu vor fi scaune suficiente.
Ca sa fac un rezumat, Montse organiza o petrecere mare pentru
noaptea de sâmbătă. După cum se vedea, se bucura să împlinească
patruzeci de ani, ce ciudat. Adevărul este că nu îşi arata anii. Anii o
făceau să arate bine, nu ca pe mine.adeseori o privesc şi continui să
văd aceeaşi tinerica idealistă de care m-am îndrăgostit acum o
mulţime de ani.
- Preferi să te ocupi tu de cină ? – spuse ridicându-si sprâncenele
şi cu un ton al vocii care arăta clar că intrebarea era retorică.
Adeseori Montse era implacabilă.Sunt sigur că dacă ar fi stiut cu ce
mă ocup nu s-ar fi bucurat de loc.Cum spune Borja, Montse este o
progresistă reconvertită la tot ceea ce poartă adjectivul alternativă :
dietele alternative, medicina alternativă, cosmetica alternativă,
ecologia alternativă şi nu mai ştiu ce alte lucruri alternative. Acum
este budistă, ca majoritatea prietenelor sale, pentru faptul că
budismul nu este o religie, ci o filozofie alternativă de viaţă. Încă îsi
împleteste părul, poartă pantofi fără toc şi haine etnice,
întotdeauana miroase delicios datorită loţiunilor pe care le
utilizează la Centru. Din fericire, Montse nu are nimic de a face cu
femeile care fac lipoabsorbţie şi sunt pline de silicoane, cu care ma
ciocnesc datorită naturii muncii mele.Deşi adeseori pare să fie un
pic în afara lumii acsesteia, Montse este o persoană reală. Ea toată.
Dintr-o dată, munca mea mă incomodă şi pe mine. Având în
vedere convenienţele mele, nu mă simt orgolios în mod special, dar,
aşa cum îmi aduce aminte Borja, înainte lucram pentru vampirii cu
gulere albe, nu chiar înt-un ONG. Însă este adevărat că nici fratele
meu, nici eu, nu am fost niciodată amestecaţi în afaceri urâte. Nimic
de a face cu drogurile, traficul de femei sau de emigranţi, nimic de
acest fel. Într-un anumit mod, aş putea să spun că suntem un fel de
majordomi de încredere pentru cei bogaţi.
Totuşi trebuie să recunosc că acest peculiar birou pe care îl am
acum a fost cel care mi-a salvat căsnicia.Cu siguranţă ca dacă Borja
nu ar fi apărut într-un mod atat de oportun, Montse şi cu mine am fi
fost separaţi în acest moment – poate chiar divorţaţi- şi Arnau nu ar
fi pe această lume.
Poate un sezon prost. Amândoi, Montse şi cu mine eram sătui de
slujbele noastre şi nu ne plăcea viaţa pe care o duceam. Munceam
multe ore ca să plătim ipoteca şi şcoala fetelor, aproape fără timp
liber pentru noi. Montse muncea ca indrumatoare şcolară într-un
institut, adică era bătaia de joc a tuturor, în schimbul unui salariu pe
care chiar şi copiii îl considerau ridicol. După cinsprezece ani în
care practicase psihologia, se săturase până peste cap de mici
delicvenţi, părinţi mafioti, adolescenţi sadici, mame rasiste, fete
însărcinate şi capete rase, la care se adăuga indolenţa unei
Administraţii prea corecte din punct de vedere politic pentru a
accepta să audă măcar vorbindu-se de aceste lucruri.
În ciuda faptului că era o femeie feministă şi de stânga, Montse
ajunsese la convingerea că era necesar să se reintroduca uniformele,
pedepsele corporale, disciplina de fier şi lecţiile învăţate pe de rost.
Încăpătanată cum este, nicodată nu a vrut să ia ceva pentru depresie,
deşi eu vedeam cum se prăbusea pe zi ce trecea. Institutul unde
lucra era dintre acelea calificate de Administraţie
drept « conflictive » şi Laia şi Aina, gemenele noastre identice,
treceau şi ele printr-o perioadă complicată. În casă nu se opreau din
cearta şi de la şcoală nu
încetau să ne trimită înştiintări stupide, învinovăţindu-ne de
comportamentul lor urât.Ca să spun adevărul, mie mi se părea că nu
era aşa o problemă, că era vorba doar de ştrengării proprii vârstei,
dar în ultima perioada Montse devenise preocupant de paranoică şi
vedea mari tragedii peste tot. Într-o zi i-a descoperit lui Laia un
tatuaj pe picior şi a făcut o criză de nervi. În realitate, era doar un
tatuaj care se şterge, dar Laia a primit o palmă ştraşnică.
Timp de câteva luni, Montse trăi cu părerea de rău pentru acea
plamă, gândindu-se că o taumatizase pe fiica noastră pe viaţă şi
începu să ia Prozac. Din nefericire, îmbunătăţirea artificială a stării
sale de spirit, proporţional cu cantitatea de pilule consumate, a fost
acompaniată de o diminuare progresivă a ceea ce, ca să mă exprim
clar, psihoanaliştii denumesc libidou. Adică, pe mine mă ţinea, cum
se spune, cu apă şi pâîne.
În ceea ce mă priveşte pe mine, erau prea mulţi ani de când
munceam dimineţile într-o bancă şi ca contabil într-o mică
întreprindere de calculatoare după amiezile şi eram sătul.Mă
transformasem intr-un functionar de bancă sfios si cinstit, care isi
imagina că singura posibilitate de a-şi schimba viaţa era lozul cel
mare de la Crăciun.(12) Ca o încununare a relelor, banca în care
lucram fusese închiriată de o alta, mai importantă şi noii patroni au
decis să reorganizeze personalul şi să dea afară o mulţime de
oameni. În cazul meu, mulţumită faptului că eram de douăzeci de
ani functionar in acelasi loc, mi-au oferit cu generozitate două
posibilitati : cum eram încă prea tânăr pentru a mă înscrie la
pensioanrea anticipată, puteam să accept o concediere pe baza unei
înţelegeri, cu o îndemnizaţie care nu era chiar de lepădat şi doi ani
de şomaj sau mai bine să mă duc să lucrez la Leida. De aceasta
ultimă ofertă, Montse nu vroia nici să audă şi mie, ca să spun drept,
ideea de a-mi petrece cel puţin patru ore pe zi închis într-un tren nu
îmi făcea nici o plăcere.
În afară de asta, mai era ceva. Nu ştiu bine cum (ei bine, de fapt
s-a petrecut în timpul unei petreceri a întreprinderii, după ce fiecare
şi toti neuronii mei erau înecaţi într-un whisky de a cărui marcă nici
nu vreau să îmi aduc aminte) am avut o aventură cu o colegă de
serviciu, căsătorită şi ea şi nu ştiam cum să ies din acea încurcătură.
Ceea ce a început cu o aventură într-o noapte de petrecere, s-a
transformat într-un coşmar. Raquel, aşa se numea, îşi făcuse iluzii şi
îmi vorbea de separare, de divorţ şi de a merge să trăim împreună.
Nu aş spune că mă hăituia, dar aproape. Inclusiv a ajuns să mă
amenine că se va prezenta în casa mea şi îi va explica relaţia noastră
(aşa cum o numea ea) soţiei mele. Era picatura care lipsea.
 Eu eram complet răvăşit.Sigur că la început Raquel îmi plăcea
foarte mult. Era bună, ca un tren în realitate, dar nu îneleg ce dracu
a apucat-o cu mine, care sunt mai degrabă normal.Nu ca aş vrea să
mă justific spunând că a fost ea cea care a făcut primul pas în ziua
petrecerii, nici că ea a fost cea care după câteva zile a inchiriat o
cameră de hotel, nici că ea era aceea care nu înceta să mă sune şi să
îmi trimită mesaje pe mobil, dar asta este ceea ce s-a întâmplat într-
un moment în care Montse consumase deja câteva cutii cu Prozac.
Fapt este că acea aventura, ca să o numesc într-un fel, se
complicase şi deja mă speriase. Continuam să o iubesc pe Montse
şi în afară de asta erau copiii. De Raquel eram atras fizic, dar nu
îndrăgostit. În nici un moment nu mă gândisem să mă separ de
Montse si cu atat mai putin să merg să trăiesc cu Raquel. Aşa sunt
lucrurile, sunt femei cu care ai petrece noaptea (mai ales dacă este
gratis), dar nu neapărat şi ziua. La toate astea se adauga faptul că in
casă, când nu eram suficienţi de obosiţi, singurul lucru pe care îl
făceam Montse şi cu mine era să ne certam. Nicunul dintre noi nu
ştia cum să iasă din acea gaură neagră, care înghiţea totul, cu
exceptia facturilor ipotecii şi a taxelor maşinii.
Şi atunci a apărut Borja, fratele meu mai mic. Trecuseră o
mulţime de ani de când nu îl văzusem, deşi ca gemeni întotdeauna
am fost uniţi.Borja se intoarse in viata mea in acelaşi fel în care
ieşise, dintr-o dată, fără să anunţe, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul
cel mai natural din lume. Într-o zi, dintr-o dată, se prezentă foarte
elegant în sucursala băncii unde lucram şi îmi propuse să îmi las
slujba şi să mă asociez cu el în această curioasă intreprindere pe
care o avem şi care nu există din punct de vedere legal.
Fratele meu şi cu mine practic aveam cinspezece ani de când nu
ne văzuseram. El locuise în străinatate şi în tot acest timp singurul
contact pe care îl menţinuserăm au fost cărţile poştale pe care mi le
scria din când în când şi scrisorile pe care le trimiteam la o căsuţă
poştală din Paris. Într-una din acele scrisori l-am invitat la nunta
mea, dar nu a venit. Ceea ce a făcut a fost să îmi trimită un serviciu
de douăsprezece pahare de cristal de Bohemia, foarte fine, care au
sosit bucăţele.Mi-a părut atât de rău, că am colindat magazine de
antichităţi pentru a cumpara o duzină dintr-un model destul de
asemănător. M-au cosat o grmada, dar nu i-am spus nimic lui
Montse. Pentru ca să justific cheltuiala, i-am explicat că doi mascaţi
m-au atacat cu o seringă la ieşirea din metrou. Era a doua minciună
pe care i-o spuneam de cnd ieşeam împreună.
- Bună, frătioare, ce mai faci ? – mă surprinse în ziua reîntâlnirii
noastre, la uşa băncii. Mai era puţin până la ora trei şi mă aştepta
de ceva timp. Deci încă mai lucrezi aici ? Te-ai ingraşat. –spuse
privindu-mă de sus in jos.
 Adevărul este ca eu de abia l-am recunoscut. Avea părul scurt şi
deja era îmbrăcat in stilul elegant şi sofisticat pe care îl poartă
acum.Eram atât de mulţumit şi surprins ca aproape nu am ştiut ce să
spun când în sfârşit i-am recunoscut vocea. Imediat l-am invitat la
masă în casa noastră.
-Să vezi, înainte trebuie să vorbim. – spuse cu un surâs
enigmatic.Voi veni să mănanc în casa ta, dacă vrei, dar nu îi poţi
spune soţiei tale (se numeşte Montse, adevărat ?) nici altcuiva că
sunt fratele tau. – facu o pauză în timp ce eu rămăsesem perplex.
Ştii ? Acum nu mai sunt Pep. Ma numesc Borja. Borja Masdeu
Canals Saez de Astorga. Cum auzi…şi imi arată foarte orgolios o
carte de vizită sobră şi elegantă, imprimată pe o hârtie scumpă.
Surpriza mea era tot mai mare.
- Pai sa pare ca s-au întâmplat multe lucruri în aceşti ani- am reuşit
s murmur.Deşi, judecând după ceea ce văd, nu ţi-ai schimbat doar
numele.
Eram mulţumit să îmi revad fratele, dar şi puţin îndurerat pentru
toţi acei ani în care eu nu făcusem parte din viaţa sa. Borja nu este
doar singurul frate pe care îl am,dar în afară de asta este fratele meu
geamăn, neidentic, ca sa fiu mai exact. Şi cinsprezece ani, îmi
amintesc ce am simţit în acea zi, reprezintă mult timp.
- Ar fi mai bine să mergem să bem o bere şi îţi explic- propuse
energic.
- Nu- am negat dând din cap. O voi suna pe Montse şi am sa îi
spun că nu vin să mănânc. Am să inventez o scuză şi tu şi cu
mine vom merge să mâncăm împreuna pe aici pe undeva.
Trebuie să îmi explici multe lucruri, Pep…
- Borja- mă corectă.Aminteşte-ţi că acum mă numesc Borja.
L-am dus la Set Portes, un restaurant faimos care era destul de
aproape de sucursala unde lucram. Cum era vineri, aveam după
amiaza liberă, deşi Raquel nu înceta să îmi trimită mesaje pe
mobil, insistând să ne vedem. Am decis să risc şi fără să mă
gândesc de două ori, am deconectat telefonul şi mi-am propus să
mă bucur de masă.
Restaurantul era plin de turişti şi de ceea ce păreau oameni de
afaceri, făcand afaceri obscure între felurile de mâncare, dar am
avut noroc şi am obţinut o masă. Alături, e adevărat, de o familie
zgomotoasă de ruşi, care mâncau şi beau ca nişte cazaci ieşiţi
din stepe. Am comandat o paella (13), una dintre specialităţile
casei – şi o sticlă cu vin de Rioja(14). După cinsprezece ani fără
ca să ne vedem, acel eveniment trebuia sărbătorit.
Fără indoială, în loc să îl las pe el să vorbească am fost eu
acela care s-a descărcat, explicandu-i aventura cu Raquel şi
problemele pe care le aveam cu Montse. I-am povestit de faptul
 că îmi uram munca şi de decizia pe care mă obligau să o iau noii
proprietari ai băncii. Fără să ne dăm seama, am servit sticla de
Rioja cu o farfurie de măsline, înainte ca să începem cu paella.
Nu întârziară altele două.
- Păi din câte văd mi se pare că nu puteam să fi apărut într-un
moment mai bun- spuse foarte sigur.Mi se pare că ai intrat într-o
mare încurcătură.
- Nu ştiu ce am să fac.
- Eduard.Dumnezeu nu joacă zaruri.
A fost prima dată când am auzit acea frază, pe care după aceea
am ascultat-o de multe ori. Fără îndoială, în acel moment, după
tot vinul pe care îl băusem, am fost pe punctul să îmi pierd
controlul, căci dacă cel de sus nu juca zaruri, oare ce făcea în
ziua în care părinţii noştri au avut accidentul Dar am tăcut şi l-
am lăsat să vorbească. Acum era rândul lui.
- Şi tu ce mai faci ? l-am întrebat ca să schimb subiectul. Ce ai
făcut toţi aceşti ani ? te-ai căsătorit ? Ai o iubită ?
Dar în acea zi, Borja mi-a povestit foarte puţine lucruri şi
nimic concret. Călătorise, făcuse diverse munci şi vazuse destui
oameni ca să ştie că persoanele oneste întotdeauna au de pierdut.
În ceea ce priveşte viaţa sa sentimentală, am dedus că nu toate
zilele fuseseră fericite.
- Prefer să nu vorbesc de acest subiect, - spuse coborându-şi
privirea. Ar fi mai bine să vorbim despre viitor. Despre viitorul
nostru.
Îmi explică ideea sa- întreprinderea unde lucrăm acum- şi îmi
propuse să îmi las serviciul şi să ne asociem. Petrecuse prea mulţi
ani umblând prin lume şi dorea o viaţă mai liniştită.
- Am câteva idei şi eu singur nu pot să merg mai departe- spuse pe
un ton confidenţial. Am nevoie de tine, Eduard. În afară de asta,
situaţia ta nu este roză.
- Nu, este adevărat. –trebui să recunosc. Încă plătim ipoteca şi
deşi Montse lucrează şi ea şi este funcţionară, trăim cu cuţitul la
gât. În afară de asta, gemenele sunt un sac fără fund. Ar trebui să
le cunoşti, Pep- încă nu mă obişnuisem să îi spun Borja. Sunt
nepoatele tale.
- Fiecare lucru la timpul său. O să vezi cum, dacă totul iese
conform previziunilor, nu numai că o sa lichidezi ipoteca, dar îţi
vor rămâne suficienţi bani ca să faci acea călătorie în jurul lumii
pe care o doreai când eram mici- făcu o pauză. Nu ai făcut-o
încă, adevărat ?
 Nu, nu o făcusem.Când la douzeci şi trei de ani am reuşit să
plec din infernul casei unchilor mei şi m-am dus să trăiesc pe cont
propriu, ceea ce am făcut a fost să mă înscriu la facultatea de
filologie. Nu puteam să las munca pe care o aveam la bancă, unde
munceam de la nouasprezece ani datorită nu ştiu căror sfori trase de
unchiul meu, deşi în acea epocă încă visam să devin scriitor.
Desigur, mă gândisem de multe ori, vieţile noastre ar fi fost foarte
diferite dacă părinţii noştri nu s-ar fi înălţat la ceruri pe coastele
Garraf, cşnd fratele meu şi cu mine aveam treisprezece ani şi dacă
nu ar fi trebuit să aibă grijă de noi nişte unchi depresivi şi taciturni,
care ne-au amărât adolescenţa cu viziunea lor mechină asupra
lumii.
În realitate, niciodată nu am ajuns să termin facultatea şi nici nu
am scris vreo carte. Şi vina, în parte o are Don Quijote. Este păcat,
dar este vorba despre o carte pe care nu o pot suporta. În acele
timpuri de glorie în care studenţii făceam greve şi fumam porros
(15) pe faţă, în grădina facultăţii, eu eram un idealist orgolios şi
ingenuu, ceea ce mi-a creat multe probleme.
- Nu ştiu ce va crede Montse despre toate acestea - am reflectat cu
voce tare în timp ce mâncam crema catalană pe care o cerusem
la desert.
- Aşa că ai sfârşit prin a te căsă cu psihanalista ta. Băiete, asta e
chiar bună.
- Nu-i adevărat, Montse nu era psihanalistă. Este psiholoagă - am
punctat.
- Da, dar te-ai încurcat cu ea, - surâse maliţios.
Ca să spun adevărul, datorită lui Quijote şi traumei mele cu
acestă carte am cunoscut-o pe Montse. Ea tocmai terminase
studiile şi era prietena prietenei unui prieten… Insista că dorea
să mă ajute. Nu a reuşit, dar am terminat căsătorindu-mă cu ea.
Da, sunt traumatizat de Quijote.Doar când aud de el m
enervez. Nu ştiu de ce, dar problema este c am o ranchiună
îngrozitoare, poate pentru faptul că toată lumea vorbeşte frumos
despre această carte. Politicienii citează din memorie câteva din
frazele sale mai ingenioase, se întrec în elogii şi nu se dau în
lături să cheltuiască impozitele noastre pe comemorări şi
omagieri, ceea ce nu pare ciudat. Ei bine, sunt convins că
majoritatea parlamentarilor noştri nici măcar nu au aruncat o
privire asupra cărţii.
Ca să fiu sincer, eu nu am putut niciodată să trec de primele
patruzeci de pagini şi asta pentru că am făcut un efort. Şi este
 clar că dacă nu ai citit Quijote nu este o problemă gravă decât în
cazul în care eşti student la filologie hispanică. Presupun că ar fi
trebuit să fac acelaşi lucru ca majoritatea colegilor mei, adică să
simulez că l-am citit de câteva ori şi să repet, pompos şi
convingător, câteva topice greu de digerat. În loc de acest lucru
am făcut, să o spun clar, o prostie.
Îmi lipsea un an ca să termin şi nu ştiu cum mi-a trecur prin
cap ideea ca să prezint ca lucrare finală a cursului un studiu care
demonstra că aproape nimeni din ţara aceasta (în realitate, din
oraşul meu) nu citise acest text sfânt al literaturii hispanice. Am
pierdut timpul realiznd cinci sute de chestionare, nici mai mult nici
mai puţin, înauntrul şi în afara facultăţii, incluzând toate clasele
sociale, de la Pedralbes la Santa Coloma de Grammanet. Din cei
cinci sute chestionaţi, optăsprezece au asigurat că au citit cartea cu
devoţiune şi că le-a plăcut mult (desigur, aceşti optăsrezece nu erau
din facultate). Dar cei patru sute optzeci şi doi rămaşi au mărturisit
că niciodată nu incepuseră cartea, sau, de fapt, nu reuşiseră să
treacă de primele cincizeci de pagini. Motivul : era o carte prea
lungă şi era plină de cuvinte care nu se înţelegeau, ca să nu mai
vorbim de notele kilometrice pe care o minte sadică şi intortocheată
se ocupase ca să le pună cu scopul clar de a-i demoraliza pe
potenţialii cititori. Cei patru sute optzeci şi doi au răspuns în bloc
« nu » la punctul « d » al chestionarului, unde erau întrebaţi dacă
erau dispuşi să mărturiseacă în public acest handicap.
Aşa cum esta natural, după aceste rezultate, m-am simţit mângâiat
şi mai puţin singur.Cel puţin nu eram unica persoană din lume care
nu citise acea capodoperă. Fără îndoială, profesorii mei din acel
sector nu au apreciat deloc aportul meu original la studiul literaturii
din secolul de aur. În loc să fi pierdut timpul în acel mod, mi-au
spus, ar fi trebuit să citesc cartea de la început până la sfârşit şi să
mă las de prostii. Mi-au jurat că nu îmi vor acorda niciodată licenţa,
nici în acea facultate, nici în alta şi că dacă « mi se întamlă să fac
pe Quijote şi să public acea analiza murdară (cuvintele lor textuale)
« cineva o să îmi stâlcească faţa » (de asemenea textual). Cum eu
nu ştiam prea bine ce vrea să spună acest lucru, să faci pe Quijotte,
căci nu citisem cartea, am hotărat să o las baltă şi să mă las pe
mâinile lui Montse.
- Singura condiţie pe care ţi-o pun este să nu îi spui lui Montse ca
sunt fratele tău. –îmi ceru Borja pe când încă mai eram în
restaurant. Daca ar şti, mai devreme sau mai târziu s-ar
amesteca. Şi această afacere va merge înainte dacă reuşim să îi
facem pe clienţi să creadă că eu sunt Borja, nu Pep şi că fac
parte din sfera lor sociala.
Crede-mă, doar aşa vor avea încredere in noi.Consideră că ai o a
doua şansă.
- Eu nu am de gând să îmi schimb numele- am obiectat…
- Nu va fi necesar.- se grăbi să clarifice.Poţi să continui să fii
Eduard Martinez şi să te arăţi aşa cum eşti.Bine, nu este nevoie
să mergi până acolo încât să spui că eşti de stânga şi toate
celelalte… presupun că eşti în continuare, nu-i aşa ?
- Tu nu ? am întrebat, deşi în acest moment mă temeam de
răspuns.
- Eu nu mai cred deja în politică – şi adaugă cu un gest de
lehamite - acum dacă pot să aleg, aleg să trăiesc bine.
Nu am vrut să continui să zgândăresc, de frică să nu aud vreun
lucru pe care nu doream să îl aud. Pe de altă parte, decizia pe care
trebuia să o iau era prea importantă ca să o iau imediat, mai ales
după ce băusem trei sticle de Rioja şi câteva aperitive .
-Asta ar mai lipsi. Gândeşte-te cât ai nevoie. Dar adu-ţi aminte ce
spunea mama noastră : pentru ca să pescuieşti…
- … Trebuie să îţi uzi fundul. Da, îmi aduc aminte. Şi încă cum îmi
amintesc.
Gândundu-ne la mama noastră ne-am întristat şi câteva minute am
păstrat tăcerea. Am văzut că Borja avea ochii înlăcrimaţi şi eu de
asemenea eram pe punctul să lăcrimez. În acel moment mi-am
amintit că erau cel puţin doi ani de când nu mersesem la cimitir să
pun nişte flori.
Borja insistă să plătească el şi îmi propuse să ne plimbăm puţin ca
să ne dezmorţim un pic. Am urcat pe Ramblas şi când am ajuns în
Piaţa Catalunia ma urcă într-un taxi, argumentându-mi că dorea să
îmi arate ceva.
Ma duse în biroul pe care îl avem pe strada Muntaner, unde Borja
încă nu instalase acele uşi false.Un timp, chiar pe mine mă făcu să
cred în existenţa unei secretare. Adoptând un ton profesionist pe
care nu i-l cunoşteam, îmi explică că avea in mână o afacere care
avea legatură cu nişte bijuterii preţioase care disparuseră dintr-o
moştenire. El trebuia să urmarească mişcările persoanei despre care
se presupunea că pusese mâna pe bijuterii, în cazul în care aceasta
le-ar fi expus în public sau ar fi încercat să le vândă. Ruda
prejudiciată, care era o personă foarte cunoscută, prefera să nu
impartă cu poliţia, nici să nu contracteze o agenţie de detectivi
profesionişti. Dorea ca această afacere să se desfăşoare cu discreţie
maximă.
M-am gândit la propunerea lui o săptămână.Cum lucurile
mergeau atât de rău în casă şi nu ştiam cum să soluţionez nebunia
cu Raquel, m-am gândit că ajunsesem la fund şi că era imposibil să
fie mai rău. From lost to the river, mi-am spus mie însămi, într-unul
din puţinele acte de vitejie pe care le-am făcut în viaţă. Am acceptat
să fiu demis, ca şi îndemnizaţia şi oferta fratelui meu : sosise
momentul să scap de acea viaţă care nu mai mergea.Am investit
îndemnizaţia în afacerea lui Montse şi situaţia începu să se
îmbunătăţească. La patruzeci şi doi de ani, mulţumită fratelui meu
mai mic, soţia mea şi cu mine am început o viaţă nouă. În ciuda
sperieturilor şi a dificultăţilor, niciodată nu mi-a părut rău.
În ceea ce o priveşte pe Raquel, Borja mă asigură că se ocupă el
să mă scape de ea. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar de la o zi la alta
Raquel încetă să mă ma asedieze şi dispăru din viaţa mea într-un
mod misterios. Se pare că ea şi cu Borja au avut o conversaţie, dar
nu am nici cea mai mică idee despre ce au vorbit. Ştiu doar că
atunci când ne-am întâlnit din întâmplare la cumpărături, într-un
mare magazin, mă privi cu teamă şi îmi spuse să nu mă apropii.
- Nici să nu îndrăzneşti să mă priveşti - exclamă cu silă.
Am luat cumpărăturile cât de repede am putut de la Villadiego şi
am mers să îi explic lui Borja ce se întâmplase.
- Păi aşa să faci - a fost singurul lucru pe care l-a zis, în timp ce îi
scapă un surâs enigmatic.
Cum il cunosc pe fratele meu şi eu am fost întotdeauna puţin cam
laş, nu am îndrăznit să întreb nimic altceva.

5.
- Vrei lumânări pe tort ? –am întrebat în sfârşit în timp ce îmi
puneam paltonul.
-Da, vreau patruzeci. Nici una mai puţin.
Era aproape nouă şi Montse trebuia să se grabească ca să nu
întârzie.Datorită avansului pe care îl obţinusem de la deputat, era
foarte mulţumită şi nu protestă prea mult când i-am spus că în acea
dimineaţă nu puteam să il duc pe Arnau la şcoală. Stabisiem să mă
întâlnesc cu Borja la birou pe la zece ca să începem cu
preliminariile cazului pe care pusesem mâna. Aveam timp să trec pe
la bancă, să depun banii şi să merg să cumpăr cadoul de
aniversare.Mă gândeam că, după ce ne vom întââlni cu Mariona
Castany, fratele meu şi cu mine ne puteam duce la patiserie ca să
cumpăram tortul şi vinul spumos. Eram sigur că va veni cu Smartul.
Eu nu conduc. Presupun că este o consecinţă a accidentului
mortal pe care l-au suferit părinţii noştri. Deşi într-un timp am
încercat să îmi iau carnet, sufăr atacuri de panică când sunt la volan,
nu are importanţă că motorul nu este pornit. Din fericire, Montse
este o şoferiţă excelentă, dar nu pot să ii cer să facă tot timpul pe
taximetrista. În general, trebuie să mă resemnez să folosesc
transportul public, ceea ce este foarte ecologic, dar foarte puţin
practic.
Borja nu are maşină, dar conduce Smartul bicolor al lui Merche.
Îmi imaginez că este puţin ridicol că doi barbaţi ca noi se
deplasează în Barcelona cu o maşină alb şi roşu care nu trece
neobservată şi care are mai degrabă un aer feminin, dar asta
avem.Merche are de asemenea un Audi argintiu, mult mai elegant,
dar nu îl lasă aproape niciodată pe Borja să îl conducă.
Iubita fratelui meu este una dintre acele avocate fiscale care
câştigă o mulţime de bani şi care are cel puţin un kilogran în plus
datorită rochiei şi bijuteriilor.Ca să nu mai vorbim despre coafor şi
diferitele tratamente de înfrumuseţare : cum că are cearcăne,
celulită, săli de gimnastică… Meche este mai tânară cu patru ani şi
adevărul este că, în ciuda tuturor eforturilor ei, îşi arată vârsta pe
care o are. Din câte mi-a explicat Borja, numai pe potingues (16)
cheltuieşte în fiecare lună o sumă egală cu salariul meu.
Nu este o femeie extrem de frumoasă, dar şi-a făcut fel de fel de
retuşuri. Nasul este operat (şi din câte bănuiesc şi pieptul şi fundul.)
bronzul permanent, blondul oxigenat, dar impecabil al părului, pe
deasupra hainele Chanel… Iubita lui Borja este întotdeauna
pieptănată ca şi cum tocmai a ieşit de la coafor, cu pletele prea
rigide pentru gustul meu şi niciodată nu am văzut-o fără machiaj.
Obişnuieşte să lase în urma sa o o dâră de parfum intens, presupun
că destul de scump, care mie personal îmi displace puţin. Totul este
excesiv la ea, cum ar fi vizonul pe care îl poartă când merge la
lucru, deşi nu este frig. Întotdeauna este grăbită şi surâsul
permanent de pe faţa sa seamană cu acela al unei păpuşi. Dar are
ochii trişti şi niciodată nu am văzut-o râzând cu adevărat.
- Nu ştiu de ce nu te căsătoreşti cu ea - i-am spus o dată. Pare
foarte indrăgostită.
- Pentru că atunci ar descoperi că nu sunt Borja, ci Pep.În afară de
asta, ea este căsătorită, ca să ne inţelegem.
- Omule, dacă te iubeşte cu adevărat va înţelege că foloseşti un
pseudonim. – am insistat cu bune intenţii. Pentru tine trebuie să
fie foarte greu să trăieşti aşa, nu ?
- Bietul Eduard. Am impresia că nu înţelegi nimic.Continui să fii
un romantic, aşa e ?
Nu ştiu dacă sunt un romantic sau dacă ceea ce se întâmplă este că
poveştile complicate mă ameţesc.Asta nu înseamnă că nu îmi fug
ochii după fete, mai ales în fatidica perioadă a verii şi că nu îmi
imaginez lucruri care şi pe mine mă fac să mă înroşesc.Dar sunt
atâţia ani de când sunt cu Montse, încât nu ştiu ce aş face dacă ar
trebui să trăiesc fără ea.
- Nu înţeleg ce ar fi rău dacă ai duce o viaţă puţin mai normală - îi
spun adeseori
- Uită de asta - îmi răspunde invariabil.
În acea răcoroasă dimineaţă de decembrie era coadă la bancă şi am
ajuns la birou cu o întârziere de jumătate de oră. Borja era foarte
bine dispus.
- Am aranjat cu Mariona să ne vedem la ora unu în casa ei ca să
luăm aperitivul - m-a anunţat. Să vedem dacă reuşim să o facem
să o bârfească pe doamna Font.
- Trebuie să avem grijă, pentru că dacă Mariona bănuieşte că…
- Tu lasă-mă pe mine - se grăbi să îmi spună. În ceea ce îl priveşte
pe Pau Ferrer nici o vorbă, da ? Mariona este foarte deşteaptă.
Dacă la sfârşit va rezulta că este vorba despre o neînţelegere…
- Adevărul este că această afacere îmi stă ca un ghimpe. Portretul,
nu ştiu, avea ceva straniu…Nu ţi-ai dat seama ? Este sinistru.
- Ei na, astea sunt lucruri care ţin de arta modernă. Cu cât mai
urât, sumbru şi dezagreabil este un tablou, cu atât valorează mai
mult.- trase concluzia făcând pe expertul. Ascultă, avem timp ca
să bem o cafea. Astăzi este un frig care pişcă.
- Nu ar fi o idee rea dacă ar veni să aranjeze încălzirea - am
sugerat. Într-o zi din aceastea o să ne îngheţe un client.
- Ştii că nu se poate.
Nu, nu se putea, din cauza nu ştiu cărei încurcături legată de
închirierea acelui apartament. Preferam să nu întreb.
- Desigur, am spus schimbând subiectul - uitasem. Pantofii Lidiei
Font erau roşii. Extrem.
- Foarte bine că mi-o spui. Altceva ?
- Ei bine, buzele erau foarte roşii de asemenea. Şi rubinul
colierului, desigur. Dar tu ştii deja că rubinele sunt roşii.
- Dacă spui tu.
Borja este daltonist. Nu confundă verdele cu roşul, cum crede
lumea că se întamplă acelora care au aceasta alteraţie a vederii, dar
le percepe ca o singură culoare. Mama noastră a descoperit acest
lucru când aveam şapte ani şi de atunci fratele meu nu s-a obişnuit
cu asta. Poate acest lucru se datoreşte glumelor pe care a trebuit să
le suporte la şcoală sau poate îl nelinişteşte să ştie că el nu vede
lumea în acelaşi fel în care o vedem majoritatea dintre noi.
Personal mi se pare o prostie, dar Borja nu doreşte ca pentru nimic
în lume cineva să ştie că este daltonist, ca şi cum ar fi o tară sau un
defect, care, dacă s-ar şti despre el, ar distruge imaginea sofisticată
a omului de succes pe care şi-a creat-o.Cum este atât de înfumurat,
a eliminat complet din garderoba sa roşul şi verdele, pentru a nu le
confunda atunci când se îmbracă. Unica excepţie pe care o cunosc
este o cravată de culoare grena pe care i-a daruit-o Merche şi pe
care nu şi-o pune aproape niciodată.
De când Borja a descoperit că este daltonist, avem un cod. Dacă
vreodată în public, într-o anumită ocazie are probleme cu aceste
două culori, eu îmi scarpin discret nasul dacă ceea ce avem în faţă
este de culoare roşie, în timp ce dacă este verde, îmi pun mâinile în
buzunare. Adeseori mă limitez să fac un comentariu inocent pentru
a-l aviza şi până acum, nimeni nu a descoperit această problemă a
vederii sale. În acea ocazie, am uitat să fac semnalul convenit când
am vorbit despre pantofii Lidiei Font.
- Apropo- am profitat de ocazie ca să comentez - Montse mi-a
spus că sora sa va veni la petrecere. Singură.
- Îmi imaginam. Suntem mulţi ?
- Din câte îmi dau seama, destui… Fireşte că vor fi multe prietene
ale lui Montse, de la Centru.
- Asta înseamnă că ne vom îmbăta.
- Da, aleg multe alternative, dar să le vezi cum le place să bea…
- În fine- spuse întinzându-se, sper ca Lola să nu îşi facă prea
multe iluzii.
De câtva timp, Montse se încăpăţânase să îi facă pereche pe
Dolors, care de când se separase de soţ se numea Lola şi pe Borja.
Dolors, adică Lola, este sora mai mică a lui Montse, deşi sunt două
surori care, aşa cum i se întâmplă lui Borja şi cu mine, nu seamănă
deloc. Lola locuieşte în el Born, aproape de biserica Santa Maria
del Mar şi se ocupă cu desenarea şi confecţionarea bijuteriilor,
genţilor şi umbrelelor, deşi nu ştiu dacă poate trăi doar din munca
aceasta. Se îmbracă cu haine de marcă, într-un stil foarte tineresc şi
destul de ciudat, dar trebuie să recunoşti că arată bine. Poartă părul
scurt, vopsit în diferite culori şi ochelari rectangulari scumpi.
Întotdeauana poartă coliere mari şi cercei după propriul model şi îşi
vopseşte buzele, puţin cărnoase, cu un roşu intens. Adeseori se
îmbracă complet în negru şi adoptă un aer de tragedie grecească,
ceea ce i se întâmplă când bea câteva pahare. Fumeza mult şi
adeseori pare să îi lipsească ardoarea.
- Îmi pare rău, băiete, - îşi ceru scuze Borja- dar nu pot să o sufăr.
Trecusera patru ani de când Lola se separase de soţul ei ( mai
bine zis soţul, care era arhitect, o lăsase pentru o ninfomană
dintr-o familie bună) şi de atunci Lola trecea din braţe în braţe
sau, pentru ca să fiu mai exact, din pat în pat şi din dezamăgire
în dezamăgire. Din fericire, cum fostul sot era bine situat, ea
scoase bani buni cu divorţul.Cumnatei mele îi plăcea Borja şi
Montse era convinsă că făceau împreună o pereche frumoasă. Eu
eram de părere că se inseală.
- De ce nu o aduci pe Merche ? - am sugerat fără multă
convingere. Nu este nevoie să daţi explicaţii dacă este sau nu
căsătorită.
În cel mai bun caz, dacă Lola îl vedea însoţit de o altă femeie ar
înceta să se intereseze de el.
- Pentru că nu se poate –mi-o tăie. Haide, pune-ţi paltonul pentru
că trebuie să plecăm. Am Smartul parcat mai jos şi nu ştiu dacă şi
tu, dar eu am nevoie de o cafea înainte de a bea paharele de Martini
ale Marionei. La dracu, ce puţin timp avem.
Am mers la barul de la colţ şi în timp ce ne încălzeam din
cauza fumului şi a cafelei, Borja profită de ocazie pentru a răsfoi
paginile ziarului ABC şi eu pentru a mă informa de neplăcerile
lumii din acea zi. Un sfert de oră mai târziu, urcam cu Smartul pe
Mandri. La ora unu şi câteva minute, după ce am făcut nu ştiu câte
ocoluri ca să găsim un loc de parcare, am ajuns în faţa casei
distinsei şi nespus de bogatei Mariona Castany.

6.

Prietena aristocrată a fratelui meu locuia singură într-unul dintre

acele puţine turnuri moderne care rămăseseră în Paseo de Bonanova
în zona înalta a Barcelonei, cu un majordom argentinian care
vorbea prin coduri şi o servitoare filipineză care nu spunea
niciodată nici pâs. Era o casă enormă, decorată scump şi distins, la
care se ajungea trecând printr-o grădină magnifică care, în partea
din spate, se întindea ca o mică pădure.Pe unul din pereţii exteriori
ai casei se căţara o imensă buganvilla care, în timpul verii şi în
octombrie se umplea de nişte flori de culoare purpurie, care îi
dădeau casei un aer de poveste.Un tapet vegetal gros de iederă, cu
frunze întunecate, vechi ca şi casa, despărţea complet turnul şi
grădina de lumea exterioară.
Mariona Castany moştenise casa şi toată averea familiei la
moartea tatălui său. Moştenitoare unică a unui patrimoniu pe care,
nici dacă ar fi dorit nu ar fi reuşit să îl cheltuiască viitoarele cinci
generaţii ale familiei Castany, ea refuza hotărât să vândă acel palat
şi asta deşi agenţiile nu încetau să sune la uşa sa pentru a îi oferi
adevărate averi. În alte timpuri petrecerile exclusiviste şi concertele
care se desfăşurau aici stârneau invidia prietenilor şi duşmanilor,
dar, de când îi murise soţul, prietena fratelui meu nu mai sărbătorise
nimic. Spunea ca i s-ar fi părut de prost gust.
Rămăsese văduvă de şapte ani. Cele trei fiice, care la timpul lor
au fost partide excelente pentru toţi vânătorii de zestre din
Barcelona, erau căsătorite şi îi dăduseră Marionei şase nepoţi, - câte
doi fiecare şi trei gineri mai puţin bogaţi, dar destul de înfumuraţi
faţa de cei pe care nu îi prea suportau. În afara de a fi incredibil de
bogată, Mariona era deşteaptă şi foarte plictisită.
Când ne pregăteam să sunăm la uşă, ne-am încrucişat cu o faţă
cunoscută, care ieşea din turn şi care a luat-o înspre Paseo de la
Bonanova, în direcţia pieţei Sarria. Fără ca măcar să ne privească,
ne-a salutat cu un educat « bună ziua ».
- Această figură îmi este cunoscută - spuse Borja în timp ce omul
se îndepărta.
- Fireşte că îţi este cunoscut. Este Enrique Dalmau, politicianul.
Trebuie să îl fi văzut la televizor - am adăugat. Este deputat şi
din acelaşi partid ca şi clientul nostru, desigur.
- Asta spuneam şi eu…
Marcelo, majordomul argentinian, ne salută cu efuziune şi ne
acompanie până la o mare sală de aşteptare decorată cu originale
mobile moderne. Aici ne aştepta Mariona, într-o poziţie teatrală.
Avea aproximativ vârsta pe care ar fi avut-o mama noastra, cam
şaizeci şi cinci de ani împliniţi şi îl adoptase pe Borja ca şi cum
i-ar fi fost nepot. Adeseori, afectos şi pe jumătate în glumă,
Borja i se adresa cu « mătuşă Mariona ». Eu nu am îndrăznit, dar
Borja, în afară de a o săruta pe obraz(eu m-am limitat să îi strâng
respectos mâna), de asemenea i-a aplicat un sărut galant şi
senzual pe mână.
Era o femeie înaltă, slabă şi energică. Părul creţ şi argintat,
aproape alb, îi ajungea până pe umeri. Avea ochii albaştri, foarte
 vii şi fuma un tutun uşor, fără a se opri. Din când în când, tuşea
puţin.Nările, fine şi apropiate, obişnuite să miroase esenţe fine
scumpe, în afara celor două pachete de Winston pe care le fuma,
avea acel aer aristocratic pe care, nu ştiu de ce, nu îl inspirau
nasurile cârne. Mi se pare că era nasul ei adevărat, dar cine ştie.
Se îmbraca la ultima modă, ceea ce o făcea să pară mai tânără,
deşi avea bunul gust să nu poarte decolteuri la vârsta ei. Mariona
Castany avea bani şi avea clasă. În acea zi purta nişte botine
înalte de culoare neagră, cu un toc cui care îi dădea şi mai mult
stil, nişte pantaloni de piele destul de strâmpţi, de asemenea
negri şi o cămaşă cu mâneca scurtă de culoare albă, pe care era
scris la înălţimea pieptului cuvântul Chanel, cu litere formate din
niste paiete cusute, care aminteau solzii peştilor. Era brunetă şi
avea unghiile şi buzele vopsite discret, într-un roşu pal. Eram
sigur că, cu puţini ani în urmă, era una dintre acele femei care îi
făceau pe barbaţi să îşi piardă minţile.
- Deci Lidia îi pune coarne deputatului- spuse surâzând maliţios,
în timp ce ne servea un Martini sec cu câteva picături de Gin şi o
bucăţică de lămâie.
- Eu nu am spus că lucrăm pentru soţ- replică Borja făcându-i cu
ochiul, după primul pahar de Martini… În afară de asta,
Mariona, să nu anticipăm faptele. Te-am întrebat doar ce ştii
despre Lidia Font.
Mariona Castany este din acea categorie de femei care ştie tot.
Ea si fratele meu s-au cunoscut întâmplător la inaugurarea unei
expoziţii la Fundaţia Tapies şi au devenit repede prieteni. Mariona
era convinsă că una dintre colegele de studii de la internatul
elveţian unde fusese pe când era fetiţă, era mama fictivă a lui
Borja . Se pare că una dintre elevele spaniole era o fetiţă din
Santander. Mariona nu îşi mai amintea numele de familie. Se
numea Maria Eugenia şi de atunci, mama lui Borja a adoptat acest
nume.
- Ce păcat, mama ta să moară atât de tânără.– îi spune adeseori.
Nu am fost împreună mult timp, pentru că părinţii mei m-au
trimis repede înapoi la Barcelona, văzând că mie nu îmi făcea
bine internatul, dar sigur că o cunoşteam. Era atât de timida, atât
de ruşinoasă.
- Da, nu a încetat să fie niciodată- răspundea întotdeauna Borja cu
vocea mâhnită, dar fără să roşească. Nici ea nu s-a simţit foarte
bine în acel colegiu şi a sfârşit prin a se reînatoarce la Santander.
Îsi aducea aminte de tine….
Mariona şi fratele meu au terminat prin a construi ficţiunea potrivit
căreia Maria Eugenia şi ea fuseseră prietene bune. Adeeori, Borja îi
aduce aminte anecdote din internat, relatate în prealabil de Mariona
dupa câteva Martini şi care o făceau să râdă mult. Presupun că
relaţia ei cu Borja o interesează pentru că o face să îşi aducă aminte
de copilărie.
- Este Borja Masdeu, fiul prietenei mele Maria Eugenia, aceea din
Santander, explică Mariona când face prezentările. Am studiat
împreună în Elveţia, la internat. Sărăcuţa, a murit foarte tânără,
la patruzeci de ani, de un camcer…Şi adaugă : Borja este ca un
nepot al meu. Să vă purtaţi frumos cu el, de acord ?
Mariona i-a deschis multe porţi lui Borja şi este o fântână fără
fund de informaţii, deşi nu sunt foarte sigur dacă nu isi dă seama
că, în realitate Borja o minte cu povestea mamei sale. Îmi face
impresia că are suficientă inteligenţă, simţ al umorului şi savoir
faire (17), pentru ca să îl asculte şi după aceea să se distreze.
Întotdeauna recurgem la ea când avem nevoie să aflăm zvonurile
care circulă în înalta societate din Barcelona, cu care ea are
relaţii, căci duce o viaţă socială foarte activă. Dar nu este o
bârfitoare, ci mai bine zis o maestră autentică în arta de a obţine
şi a transmite informaţii. Este o femeie discretă, informată şi
eficientă. În orice moment ştie ce trebuie să povestească, cum să
povestească şi cui. Cunoaşte pe de rost viaţa şi miracolele din
toată lumea, dar chiar şi aşa nu este dintre acelea care aleargă la
telefon ca să şuşotească cu prietenele atunci când află de vreo
afacere importantă. Se spune că mai multe căsnicii au fost
salvate mulţumită discreţiei şi sfaturilor sale.
-Mariona, avem nevoie să ne povesteşti ce ştii despre Lidia
Font – îi ceru Borja.O cunoşti, este adevărat ?
-Ştiţi în ce vă băgaţi ?
Acea întrebare, formulată cu un ton care nu avea nimic inocent,
ne alarmă puţin.Noi doream doar să ştim ceea ce se comenta în
upper sidul (18) barcelonez despre soţia clientului nostru. Ce fel
de persoana era, daca avea faima ca are aventuri cu alţi bărbaţi,
dacă o ducea bine cu soţul ei…Dacă la sfârşil totul se reducea la
o problemă de « coarne » şi la un soţ gelos sau preocupat de
cariera sa politică, aşa cum se pareă că este cazul, nu mai avea
rost nici un comentariu.
-Dar, o cunoşti ? – insistă Borja.
- Sigur că o cunosc. Ce chestie. Asta-i bună. Lidia este un fel de
verişoară de a doua a mea. Nu ştiaţi ?
Am negat dând din cap şi ea a tras aer în piept pentru a ne
explica.
- Vedeţi, eu aveam o verişoara dreaptă din partea mamei mele, mai
mare ca mine şi puţin ciudată, care a avut o fiica…Ea, verişoara
mea,a murit destul de tânără, (sărăcuta, a murit într-o iarnă schiind
la Cortina, dezbrăcată) şi soţul ei, Esteve Vilalta (Esteve îl numeam
noi)s-a recăsătorit cu fiica lui Ernest Pou, din familia Pou de
Sabadell, aceea cu fabricile textile şi asta, care părea că va imbrăca
haina religioasă, mă refer la Rosa, adică fiica familiei Pou, căci era
o fată atat de plictisitoare şi lipsită de graţie… Dar uite că s-a
căsătorit cu Estevet, care era soţul verişoarei mele adevărate, care a
făcut această figură şi au avut o altă fetiţă, pe Lidia, deşi Rosa era
un pic trecută…Clar că Estevet, care era soţul verişoarei mele
adevărate şi cu mine nu suntem rude în realitate, dar, la urma urmei,
Lidia este un fel de verişoara de a doua, nu ?
- Presupun că da - am spus încercând să diger toată acea
informaţie.
- De fapt nu există rudenie de sânge, dar întrucât Lidia este fata
vitregă a unei alte verişoare, ceea ce este adevarat, deduc că
acest lucru ne transformă într-un anumit fel în rude, nu ştiu,
englezii ar zice că suntem verişoare de a doua in law…
Borja întrerupse acea complicată genealogie.
- Atunci trebuie să fie ceva ce ne poţi povesti - insistă…Cred că
este căsătorită cu un politician care acum este deputat… Sigur că
duce o viaţă socială intensă.
Mariona Castany surâse din nou şi îşi puse în gură o ţigară,
asşteptând ca Borja să îi ofere un foc, aşa cum şi făcu, cu bricheta
de aur cu iniţialele gravate, pe care Merche i-o făcuse cadou anul
trecut de ziua lui. Dupa ce trase câteva fumuri, Mariona luă în braţe
o pernă, cu un gest foarte feminin, se sprijini pe sofa şi începu să-şi
dea drumul.
-A dracului femeie, draga de Lidia. Mie nu imi place să
vorbesc de rău pe nimeni, dar…
- Ştii deja că ceea ce ne spui nu va ieşi de aici - o asigură
Borja.
- Nu, dar ceea ce vă pot eu spune o ştie toată lumea. Să vedem
de unde să incep…Să spunem că Lidia este dintre acelea care se
poartă urat la serviciu şi privesc pe toata lumea de sus. Nu
indrăzneşte asta cu mine, bineînţeles…Crede că intr-o zi mă voi
lăsa ademenită şi că îi voi permite să redecoreze această veche casă.
Este ambitioasă, mult mai mult decat Lluis, sotul ei. A fost asa
intotdeauna - si adaugă confidential.De tanară, jocul urat pe care l-a
facut Silviei, sora sa vitrega…Din câte ştiu, sărmana fată a încercat
să se sinucidă…
- Ei pe dracu.
- Este multă lume la care le-a făcut-o şi de asemenea mulţi la care
le este frică de ea…Are limba lungă şi ascutită…făcu o pauză ca
şi cum ar fi meditat ceea ce urma să spună în continuare… Am
să vă povestesc doar că atunci când îi intră ceva în cap nu se
opreşte până ce nu obţine. Dar stiţi deja cum este lumea. Toţi îi
fac jocul. În fine, nu toată lumea…surâse.
- Îmi face impreia că dumneavoastră nu vă place - am punctat.
Cum eu nu am privilegiul să fiu nepotul ei imaginar, îi vorbesc
întotdeauna cu dumneavoastră.
Mariona Castany îmi aruncă o a doua privire fulgerătoare care,
în traducere, spunea « nu mă intrerupe » Prima privire fusese
adresată picioarelor mele, când şi-a dat seama că eu purtam panfofi
nchişi la culoare şi şosetede culoare deschisă, chiar dacă nu albe.O
scăpare de neiertat.
- Nu ştiu ce altceva vă mai pot povesti…Este de familie bună, din
câte ştiu…Soţul de asemenea, vreau să spun că, in acest caz, nici
unul dintre ei nu a făcut o afacere rea. E adevărat că niciunul nu
aparţine celor mai bogaţi din Barcelona - lămuri cu un oarecare
dispreţ.
- Din câte am văzut şi pe ea o interesează politica- adăuga Borja.
- Nu, din politică nu înţelege nimic - ridică din umeri. Mai mult
decat politica, ceea ce o interesează pe Lidia este să facă
figuraţie. Este hotărâtă trup şi suflet să obţină ca sotul ei să
ajungă într-o zi preşedinte al Generalidad. Biata Lidia.Nu că este
o persoana rea, dar nu este chiar strălucitoare, ca să zic aşa.
- Ei bine, asta nu a fost niciodată un obstacol pentru ca să te ocupi
de politică, am adăugat fără maliţie.
Nici Mariona, nici Borja nu m-au bagat în seamă.
-Presupun - continuă Mariona –că ea chiar se vede exercitând rolul
de primă doamnă, apărând în ziare şi reviste, organizând recepţii şi
făcând reverenţe Regelui şi Papei.A făcut tot posibilul ca să fie
invitată la nunta Principelui, pentru că se pare că o cunoaşte pe
Infantă. Nu a obţinut asta, fireşte.
- Are pretenţii atât de mari ?- am întrebat.
- Nu îi lipsesc contactele. Munca asta pe care o are, de decoratoare,
în afară că îi serveşte ca să câştige bani, îi permite să intre în
contact cu sferele înalte. Nu este proastă.
- Se vede că se pricepe la decorare şi că reuşeşte să câştige bine-
spuse Borja ca să continue să o tragă de limbă. Se spune că are mult
bun gust şi că se pricepe la pictură.
- Asta ar mai fi lipsit, să nu aibă bun gust, cu banii pe care îi
câştigă. Cu cât câştigă Lidia, oricine poate avea bun gust- explică
făcând-o pe scandalizata, dar fără să remarce comentariul subtil
despre relaţia între Lidia Font şi lumea artei.
- Eu credeam că bunul gust si eleganta nu au nimic de a face cu
banii. Că este ceva înnăscut - am spus ca să continui linia
începută de Borja. Aşa spune toata lumea. Desigur că
sensibilitatea artistică trebuie să o cultivi, mergând la muzee şi
galerii de artă…
- Vorbe… Bunul gust depinde de bani. Ca orice lucru, este o
afacere. Când se spune despre cineva că are mult bun gust, ori
este pentru că este bogat, ori pentru că incearcă să ii imite pe cei
bogati - continuă amfitrioana noastră fără ca să muşte momeala
pe care i-am întins-o.
Nu era prima dată când conversaţia devia spre aceste întrebri. Din
când in când, prietenei fratelui meu îi place să se întindă asupra
viziunii sale particulare despre lume şi să judece de pe piedestalul ei
de femeie foarte bogată. După ea, era foarte simplu : lumea se
împărţea între bogaţi şi săraci. Bogaţii erau aceia care aveau bani
suficienţi ca să nu renunţe la nici un capriciu, fie că era vorba
despre un Van Gogh, o casă pe Riviera sau un fotoliu în Parlament.
Restul erau cei săraci. Mariona nu făcea nici o distincţie între cine
locuia într-o casă de carton în metrou sau cine locuia într-o casă de
şaizeci de metri pătraţi pe Diagonal.
- Uite, Eduard- adaugă –unicul lucru cu care este certată eleganţa
este sărăcia - şi instinctiv, dar de data asta cu maliţie, privirea sa
se opri pe pantofii mei.
Borja decise că sosise momentul să rişte, având încredere încă o
dată în discreţia proverbială a acestei femei care, în diferite locuri
din Barcelona era o adevărată instituţie. De data asta se adresă
direct la subiect.
-Dar verişoara ta nu are faima că se poartă ca o Mata Hari, nu ?
Mă refer la faptul că este fericită cu soţul său –întreb coborând
tonul vocii.
- Vezi, Borjita ? Deja ai pus degetul pe rană. Îmi imaginam că
este vorba despre o problemă de adulter…
- Adică că are amanţi- sugeră Borja.
-Păi, ca să spunem adevărul, Lidia nu are faima că ar avea
aventuri - recunoscu cu neplăcere Mariona…De bârfitoare şi
antipatică da, dar nu se cunoaşte nici un « affaire », din câte ştiu eu.
Şi este curios… Întotdeauna m-am gandit că este frigidă - şi
adauga, cu voce joasă - bietul Lluis nu pare deloc satisfăcut. Fără
îndoiala, Lidia are vreun amant, dar o face foarte discret. Dar a
trecut ceva timp de când nu o mai văd. Eventual aş putea să întreb
de ea discret - spuse cu condescendenţă.
- Ai să o faci, mătuşă Mariona ? Ai să ne faci acest serviciu ? - o
imploră Borja cu acel ton de voce, între adorator şi seducător, care
îi funcţionează atât de bine cu o femeie ca Mariona Castany.
- Luni după amiază am să merg la club. Am să fac în aşa fel ca
numele Lidiei să apară în conversaţie. Nu îţi fă griji, dacă circulă
vreun zvon despre ea sau soţul ei, voi sfârşi prin a afla. Fireşte că
locul acela este foarte plictisitor.
Mariona Castany era membră a unui club scump, select şi
exclusivist, care se găseste pe strada Iradier, aproape de Paseo
Bonanova, dar se pare că o plictiseşte şi nu îl frecventează destul.
Ascutând gongul unuia dintre ceasurile de colecţie care se găseau în
acea casă ne-am dat seama că trecuse de ora două. Borja verifică
ora şi făcu gestul de a se ridica.
- Nu te mai deranjam, Mariona, te voi suna săptămâna viitoare.
Presupun ca acum, când e apropie Crăciunul, vei fi foarte
ocupată.
- O, uitasem. O clipă- exclamă cu acel ton imperativ atât de
caracteristic ei, care făcu ca eu şi cu Borja să ne aşezăm din nou
pe aceeaşi sofa modernă unde degustaserăm Martini. Am ceva
pentru voi - şi în timp ce spunea asta, sună o sonerie invizibilă
pe care nu o ştiam.
- Doamna a sunat ? - Marcelo, majordomul, nu întârzie nici
treizeci de secunde pentru a se prezenta. Era îmbracat în
uniformă şi aspectul lui era impecabil.
- Da, Marcelo, te rog să îmi aduci două pacheţele care se găsesc în
studioul meu, acelea împachetate în hârtie roie, dacă eşti atât de
amabil.
- Acelea care sunt lânga birou ? Mi s-a părut că le văd în aceasta
dimineaţă, pe când făceam ordine.
- Da, da, acelea două. Mulţumesc.
Şi adaugă.
- Este cadoul meu de Crăciun.
Dupa câteva minute, Marcelo reapăru cu un surâs serviabil şi două
pachete învelite perfect în hârtie roşie strălucitoare. Lui Borja îi
reveni cel mai mic şi mie pachetul plat şi mare, care sunt sigur că
avea înăuntru o cravată.
- Luaţi-le. O să le deschideţi acasă.
- Dacă doamna nu mai doreşte altceva…Mi s-a părut că aud
soneria şi cum fata este in bucătărie pregătind dejunul…
- Bine, Marcelo, mergi să deschizi. Şi pe drum însoţeste-i pe
domnii…
- Nu trebuia sa te deranjezi - spuse Borja politicos. Dar şi eu am
ceva pentru tine, Aproape că uitasem - şi scoase din buzunar o
cutiuţă care era şi ea foarte bine împachetată, deşi într-un mod
mai discret. Crăciun fericit, Mariona.
- Dar ce bucurie- surâse ca o fetiţă. O, mă încântă surprizele.
- Mulţumesc, dragule. O să îl pun sub pomul de Crăciun cu
celelalte cadouri şi o să îl deschid în noaptea de Crăciun.
Eu nu îi luasem nimic.Cinstit vorbind, mie nu îmi trecuse prin cap
şi nici Borja nu îmi sugerase. Ca de obicei, el salvase situaţia.
- Este din partea amândorora. Am văzut-o şi ne-am gândit ca pare
făcută pentru tine. Sper să îţi placă.
- Eşti un înger-spuse Şi tu de asemenea, Eduard, dragule. Vă
mulţumesc la amândoi. Haide, mergeţi, că aştept pe cineva la masă.
Marcelo ne dădu paltoanele şi ne conduse la uşă.
- Mi se pare că batrăna nu se simte prea bine cu sănătatea în
ultima vreme - spuse întrebuinţând un ton atent şi confidenţial.
Ma preocupă tusea ei. Ar trebui să meargă la medic, dar ştiţi
cum e ea…
Marcelo obişnuia să se poarte aşa. Câteodata se purta ca un
majordom din filme şi o trata pe Mariona Castany ca şi cum ar fi
fost miss Daisy, într-o formă exagerată. Cred că avea vocaţie de
actor şi aş putea jura că l-am văzut la televiziune făcnd vreun
anunţ.
-Dar are o înfăţişare splendidă, Marcelo – replică Borja. În afara
de asta are un umor fantastic. Este vreo problemă pe care nu o
ştim ? - am observat că Borja s-a alarmat un pic.
-Nu ar trebui să fumeze atât. Fumează cam două pachete zilnic...
Poate aţi putea să o convingeţi să fumeze mai puţin şi să doarmă
puţin mai mult. Are deja o vârstă. Pe voi doamna vă apreciază
mult.
- Voi vorbi cu ea data viitoare. Ai grija de ea, da, Marcelo ?
Marcelo era de cincisprezece ani în serviciul Marionei Castany,
de când venise din Argentina şi cred că o aprecia cu adevărat.
Avea cam cincizeci de ani şi avea un păr negru de invidiat.
Locuia în casă şi adeseori muncea ca şofer, maestru de
ceremonii sau grădinar.Cred că avea un salariu bun - probabil
mult mai substanţial decât al meu - şi ţinând cont că în timpul
zilei în casă era un grup de servitori, munca lui nu cred că era
deosebit de stresantă. În ceea ce priveşte aspectul, era un bărbat
care făcea sport şi se îngrijea. Întotdeauna am crezut că era gay,
clasa dendi şi nici vorbă a fi tipul de majordom care s-ar fi lipit
de o femeie ca Mariona Castany.
La iesire ne-am întâlnit cu un arhitect cunoscut, care avea
aproximativ vârsta Marionei.Erau ani de când circulau zvonuri
cum că el şi Mariona erau amanţi, chiar cu mulţi ani înainte ca
Mariona să fi ramas văduvă.De asemenea, era bogat, căsătorit şi
ducea o viaţă respectabilă. Niciodată nu fusese amestecat în nici
un scandal, din câte ştiam noi, la fel ca şi prietena noastră.
 O dată ajunşi în maşină nu am putut rezista tentaţiei de a
deschide cadourile. Eu primisem o cravată de la Hermes,
îndrazneaţă, dar elegantă şi Borja nişte butoni de aur, de asemenea
de la Hermes.
- Foarte frumoasă, am recunoscut. În sfârşit am să pot să îmi
schimb cravata. Am să o las la birou, să nu cumva să devină
Montse geloasă.
- Mariona asta este o doamnă - spuse Borja contemplând
mulţumit butonii. Şi se spune că cei bogaţi nu sunt generoşi.
- Nu, mai degrabă sunt foarte chibzuiţi. De asta sunt bogaţi - am
punctat.
- Uite ce fel de fiinţă este Mariona.
- Păi, băiete, eu nu m-aş fi gândit că trebuie să îi dau un cadou de
Crăciun - am mărturisit. Mă refer la faptul că nu mă aşteptam să
îmi facă nici un cadou. Se presupune că nepotul eşti tu…Noroc
că te-ai gândit la asta.
- În realitate, nu- surâse. O greşeala de neiertat. Dar i-am dat
cadoul cumpărat pentru Montse. Nu ştiu dacă o să îi placă. Sper
că da.
- Pot să întreb ce era ? - eram curios să ştiu ce cadou putea fi
potrivit în acelaşi timp pentru Montse şi pentru bogataşa de
Mariona Castany.
- Un colier de la Muntele Atlas, din Maroc - spuse. Ştiu că lui
Montse îi plac obiectele etnice. Sper că Mariona o să îl
considere ca un detaliu exotic. În după amiaza acesta va trebui
să trec pe la magazin încă o dată.
- Noroc cu avansul deputatului.
- Da, a căzut din cer.
- Dupa aceea, daca nu te deranjeaza, am putea sa trecem prin Can
Bolet- se făcuse târziu...Trebuie să cumpăr vinul spumos şi
tortul pentru mâîne, dar nu ştiu dacă poţi – m-am gndit că,
întrucât era vineri, poate avea întâlnire cu iubita lui.
- Merche pleacă în după amiaza aceasta să schieze cu soţul ei şi
va lipsi tot sfârşitul de saptămână – explică, ca şi cum îmi
ghicise gândul…Uite, în realitate putem amâna investigaţia până
luni. Trebuie să o urmărim pe Lidia Font, cel puţin câteva
săptămâni, să vedem ce face. Drace - făcu o pauză în timp ce
ocolea o maşină care nu respectase semaforul. Între timp ai
putea să te uiţi pe internet să vedem ce găseşti despre doamna
Font şi Pau Ferrer. Poate vom economisi timp.Calculatorul pe
care îl avem la serviciu, un Mac elegant, din acelea transparente,
l-a luat Borja de la gunoi şi nu funcţionează.De aceea,când avem
nevoie de internet, folosesc calculatorul gemenelor, un PC ieftin,
dar care funcţionează destul de bine. Este incredibil câte lucruri se
pot afla fără ca să te mişti din fotoliu, dar trebuie să ai grijă. Borja,
de exemplu, are biografia sa falsă pe internet.
- Este aproape ora trei - spuse oprind maşina în faţa intrarii casei
mele. Trec pe la şase sa te iau ?
- Sigur nu vrei să mănânci în casă ? pot pregăti ceva rapid.
- După ce am băut Martini la Mariona, sunt plin. Prefer să trec pe
acasă şi să mă odihnesc puţin. Noaptea acesata am o partidă.
- Cum doreşti. Ce părere ai de afacerea aceasta ?
- Este clar că suspecta a avut o aventură cu pictorul.- hotârî fratele
meu. Poate că o mai au. Cred ca va fi o afacere neplăcuta.
- Mai ales pentru soţ. Pare că nu e adevărat că în plin secol al
douăzeci şi unulea adulterele încă mai schimbă lumea.
- Şi ce vrei ? surâse. Această invenţie a monogamiei…toată viaţa
cu aceeaşi femeie…
- Păi te asigur că mie îmi convine - am spus amintindu-mi că
noaptea trecută, dupa serată, Montse se întorsese mai târziu şi
mai veselă ca de obicei.
Am ajuns acasă la ora trei. Montse mă aştepta. Hotărâse să termine
devreme, pentru a se ocupa de petrecere, aşa că am mâncat
împreună o farfurie de paste şi o salată. Cum eram singuri, am
sugerat o siestă. Desi era puţin mahmură, Montse era bine dispusă.
-Ce ?deja ai cadoul meu ?întrebă.
- Nu îl cauta pentru că nu ai să îl găseşti- am spus amintindu-mi că
inca îl aveam în buzunar şi că mie nu mi-ar fi trecut prin cap să i-l
ofer Marionei, aşa cum făcuse Borja, deşi pe de altă parte ar fi părut
excesiv ca un cadou de Crăciun. Erau nişte cercei vechi, de aur alb
şi safire, pe care mă grăbeam să îi ascund în dulap, între ciorapi.
Presupuneam că aici erau departe de locul unde ar fi căutat Montse.
Ne trezirăm pe la cinci, încă şi mai bine dispuşi. Mi-am făcut un
duş şi am pregatit o cafea. Montse m-a anunţat că merge la piaţă să
facă cumpărături şi eu m-am pregătit de asemenea ca să ies.
Stabilisem cu Borja să vină să mă ia cu Smartul.
- Nu o sa ajungi târziu, da ? mă imploră Montse. Noaptea aceasta
trebuie să mă ajuţi cu Arnau. Astăzi fetele dorm în casa unei
prietene.
- Nu iti fă griji. De altfel, în noaptea asta Borja joacă bridge.
În timp ce îl aşteptam pe fratele meu, m-am aşezat în faţa
calculatorului şi am tastat numele Lidia Font pe Google. Nimic
din ceea ce am întâlnit nu îmi era de folos în mod special pentru
 investigaţia noastră. Se născuse la Barcelona în 1958, adică avea
patruzeci şi şase de ani ( aş spune că îi ducea foarte bine,
judecând după fotografie) ; pagina spunea
că era căsătorită cu politicianul Lluis Font şi că se ocupa cu
decoraţiunea. Era preşedinta unei fundaţii care îi ajuta pe copiii
cu discapacităţi şi era membră de onoare a unui ONG care se
ocupa de copiii din lumea a treia. De asemenea avea o funcţie
importantă într-o firmă care se ocupa cu protecţia animalelor.
Primise câteva premii ca decoratoare şi câteva ca protectoare a
celor mai puţin norocoşi.
În ceea ce îl priveşte pe Pau Ferrer, autorul tabloului, mă
surprinse să descopăr că se născuse în 1941, adică avea şaizeci şi
patru de ani. Se născuse în Barcelona, dar trăise mulţi ani la
Paris. După cum povestea într-un interviu, de câţiva ani locuia în
Sant Just Desvern, într-o navă imensă, care ii servea de casă şi
de studio. Avusese o mulţime de expoziţii (şi se pare că, de
asemenea, o mulţime de bani) şi specialitatea sa, cel puţin în
ultima vreme, erau portretele. Avea opere expuse la Londra,
Paris şi New York şi anumiţi critici îl conederau unul dintre
pictorii contemporani importanţi. Deşi eu nu mă pricep,
tablourile pe care le-am văzut pe internet mi-au plăcut destul, cu
toate că nu sunt sigur că aş fi vrut să îmi decoreze sufrageria.
Am printat tot ce am întâlnit şi am pus materialul într-o mapă.
- Luni începem să o urmărim - propuse Borja în timp ce ne
îndreptam spre Sarria. Dacă are o relaţie cu pictorul, mai
devreme sau mai târziu o să o descprerim- spuse căzând puţin pe
gânduri.
- Îmi pari îngrijorat. Ai păţit ceva ?
- Nimic. Doar mă gândeam -suspină- cum să îi scoatem
deputatului alte cinci mii de euro înainte de Crăciun. Băiete-
adăugă resemnat - viaţa este în fiecare zi mai scumpă de când
suntem în Europa.
7. – La dracu.
- Bună dimineaţa, nu? spuse Borja în timp ce punea maşina în
mişcare. Se oprise un moment în faţa intrării casei mele şi eu
tocmai mă suisem în Smart şi mă înghesuisem în micul loc unde
abia îmi încăpeau picioaarele. Era luni şi îl aşteptam de un sfert de
oră.
- La dracu - am repetat.
- Omule, am întârziat doar zece minute - se justifică. Ştiu că
stabilisem ora nouă, dar când am ieşit din casă mi-am dat seama că
îmi pătasem cravata cu cafea cu lapte şi bineînţeles, a trebuit să mă
întorc ca să mi-o schimb. În afară de asta, fiind luni, traficul este
foarte aglomerat. Dar, fii liniştit, nu o să întârziem. Avem timp.
- Nu, am răspuns. Eram prost dispus. Borja o luă pe strada Augusta
şi eu am încercat să mă relaxez şi să par nepăsator privind pe
fereastră. Ca de obicei, era un ambuteiaj. Când ne-am oprit la
semafor, în locul unde se găseşte Institutul Nordamerican, nu am
mai putut şi am izbucnit.
- Dar, aş putea să ştiu ce dracu ai în cap ? La dracu, Pep. Ştii în ce
porcărie ne-am amestecat noi doi ? mi-am dat seama cum sângele
îmi galopa în cap şi îmi umfla vena de la gât.
- Deci ştii deja.- spuse Borja fără a îndrăzni să mă privească în ochi
şi cu o voce pierdută.
- Dacă ştiu deja ? Dacă stiu deja, spui ? – nu am putut să evit să
ridic tonul vocii.Vrei să îţi fac un rezumat ? Bine, ieri de dimineaţă
eram atât de fericit, în pat, dormind mahmur( pentru că, normal,cu
toată nebunia care a avut loc la această petrecere nu m-am putut
culca până la ora şapte ), când, a sunat telefonul. L-a ridicat
Montse, care se sculase deja. Peste puţin timp, când în sfârşit
reuşisem să adorm din nou, intră Montse şi îmi spuse să mă ocup de
Arnau, pentru că ea trebuia să vorbească urgent cu sora sa. Era
foarte emoţionată şi surâdea cu toată gura. Şi îmi făcu cu ochiul.
Ştii de ce ?
-Nu, dar acel « nu » însemna « da ».
-Uite, - am spus pe nerăsuflate. Lola o sunase ca să îi povestească
că în sfârşit ea şi cu tine v-aţi combinat.
- La dracu.
- Păi da. La dracu. Pentru că au petrecut mai mult de o oră vorbind
la telefon, aproape până la trei - am explicat foarte supărat…Şi
când, după masă, am încercat să dorm un pic şi să uit de acea mare
noutate, cu capul mare din cauza vinului spumos şi a pălăvrăgelii
lui Montse, s-a prezentat Lola în casă, cu chef de bârfă.
- Înteleg…spuse în timp ce deschidea fereastra şi îşi aprindea o
ţigară. I-am cerut una, deşi încercam să mă las. Fără îndoială, aceea
nu era cea mai bună zi.
- Nici nu îţi imaginezi - am replicat. Tu ştii ce ai făcut ?
- Omule, presupun că nu esta ceva atât de grav…
- Că nu este ceva atat de grav? dar, aş putea să ştiu cum dracu s-a
întâmplat să te
culci cu Lola? Căci nu ştii ce înseamnă asta, ce ne aşteaptă acum,
pe tine şi ceea ce este mai rău, pe mine ?
- Omule, Eduard, Lola şi cu mine suntem majori.
- Da, La dracu.
Nu am mai spus nimic. În acel moment urcam pe Mandri şi Borja
conducea mai încet ca de obicei. Mai erau doar zece minute până la
zece şi speram ca măcar să sosim la timp ca să o vedem pe Lidia
Font scoţând maşina din garaj. Asta mai lipsea, ca în prima zi să
sosim târziu.
Între timp, soarele ieşise din nori şi ne-am dat seama că ziua, deşi
friguroasă, era splendidă. Fără îndoială, supărarea mea, în loc să se
domolească, creştea. Borja îşi dădu seama şi incercă să se justifice.
- Uite, când am ieşit din casa voastră - spuse fără a îşi lua privirea
de la fereastră - Lola mi-a cerut să o însoţesc cu taxiul acasă. Nu
am putut să refuz, pentru că ştii că sunt un cavaler. Şi după aceea
a insistat să urc şi m-a invitat la un pahar. Era foarte târziu,
imaginează - ţi. Şi asa dintr-una în alta…
Borja nu arata bine. De asemenea nu părea că a dormit bine.Cât
despre mine, între mahmureală, noaptea proastă pe care o petrecuse
Arnau şi toată acea istoria, abia închisesem ochii.
- Păi, ştii la ce a dus asta ? am exclamat încă plin de furie. O ştii ?
Lola şi-a făcut iluzii, uite şi tu. Ieri, ea şi cu Montse au petrecut
toată după amiaza interogându-mă despre tine. Că ce ştiu eu
despre viaţa ta, despre iubita ta, dacă e ceva serios, ce cred eu
despre asta, cum este Merche, dacă Lola trebuie să aştepte sau să
ia iniţiativa şi să te sune…
- Gata, Am încurcat-o.
- Da, băiete. Rău de tot. Foarte rău.
Era destul timp de când Lola umbla după Borja, nu trebuia să fii
un Einstein ca să îţi dai seama. Eu nu am nimic împotriva
cumnatei mele, dimpotrivă. Îmi place, deşi o cred puţin sărită şi
sunt zile în care caracterul ei neurotic mă scoate din minţi. Dar
este o persoană bună, îi iubeşte mult pe copii şi Montse este
foarte unită cu sora ei. Eu am terminat prin a o aprecia, dar,
fireşte, una este să o ai drept cumnată şi alta, doamne fereşte, ca
pereche.
În realitate, cred că ceea ce mă deranja mai mult din acea
apropiere neaşteptată era faptul că Borja afirmase întotdeauna că
Lola era acea categorie de femeie pe care el o detesta : feministă,
corp pentru pat şi suflet de Prozac.
Adevărul este ca nu se înşela prea mult, dar asta nu îl
împiedicase pe fandositul de frate miu să sfârşească prin a se
culca cu ea.
Lola avea treizeci şi opt de ani, era divorţată şi era labilă.
Trecea de la depresie la euforie şi viceversa, cu bucuria cu care o
fac maniacodepresivii şi aceia care au citit prea mult pe această
temă. Avea patru ani de când făcea psihoanaliză şi nu înceta să
meargă la petreceri şi serate, unde spera să intalnească incă o
dată dragostea vieţii ei. Fără indoială, îşi petrecea ziua
criticându-i
 pe bărbaţi şi proclamând că ei, în realitate, i-ar fi plăcut să fie
lesbiană pentru a se putea lipsi de ei. De când se despărţise
de soţ, locuia singură într-un mic apartament de pe strada
Pricesa, aproape de Paseo del Born, care de obicei era ordonat şi
curat ca o oglindă, cu o ordine care părea maniatică şi alteori
semăna cu un tablou. Nu avea copii şi petrecea multe ore în casa
noastră. Vara, cheltuia o avere făcând turism de aventură în ţări
exotice, deşi după aceea petrecea vacanţe familiare cu noi şi ne
povestea isprăvile ei amoroase, între înghiţituri de gin tonic.
Acele călătorii nu păreau că o făcuseră să se simtă bine, ca
regulă generală se întorcea mai deprimată ca de obicei.
Dupa cum îmi povestise Montse, Borja îi plăcuse din prima zi.
În noaptea petrecerii nu a încetat să îl privească, toată lumea
văzuse asta. Trebuie să recunosc că în acea zi Lola era foarte
frumoasă. Se îmbrăcase toată în negru şi în ciuda frigului de
afar, purta un decolteu generos care îi scotea în evidenţă
sfârcurile, când se apleca. De asemenea avea nişte ochelari de
marcă, rectangulari şi mari, cu montură şi lentile de culoare
verde lima, (deşi cred că ea nu avea nevoie de ochelari) şi o
fustă mini, cu niste cizme negre care îi dădeau un aer marţial.
Ceea ce eu nu înţelegeam era cum de căzuse Borja în cursă.
Poate fusese de vina vinul spumos, sau poate că, în definitiv,
Lola nu îi displaceă aşa cum spunea el. De fapt, în spatele acelui
învelis extravagant se găsea o femeie destul de frumoasă .În
ciuda faptului că poza că nu o intereseazănimic, trebuie să
recunosc ca Lola era o ingenuă.
Problema este că, între petrecerea de sâmbătă, mahmureala
de duminică şi neplăcerea de luni, Borja şi cu mine nu
avuseserăm mult timp ca să vorbim despre cazul pe care îl
aveam de rezolvat. În acel moment eram încă convinşi că era
vorba despre o problemă care nu era prea dificilă. Daca Lidia
Font avea un iubit, vom sfârşi prin a-l descoperi. Strategia
noastră era aceea pe care o utilizam în astfel de cazuri, deşi cu
acesată ocazie trebuia să fim mai prudenţi, ţinând cont că Lluis
Font era un politician foarte cunoscut şi că buzunarul său ne
putea soluţiona viaţa în lunile următoare. O vom urmări pe soţia
sa timp de câteva săptămâni, vom încerca să obţinem cât mai
multe informaţii despre aşa numitul Pau Ferrer şi după aceea,
aşezaţi în faţa la trei Cardhus, desigur în Dry Martini sau în
Ginlet de Santalo, îi vom povesti deputatului rezultatul
anchetelor noastre si desigur îi vom sugera o nouăinterpretare,
care va fi însoţită de un plic cu bani cash. Am parcat Smartul cu
câteva străzi mai sus de unde locuia clientul nostru şi am
aşteptat înăuntru, in liniste. Dacă Lidia
Font ar lua maşina, obligatoriu trebuia să treacă pe lângă noi,
pentru că strada era cu sens unic. Dacă pleca pe jos în direcţia
contrară, aveam timp să facem un ocol şi să o ajungem în Paseo
de la Bonanova. Nu am aşteptat prea mult. La zece şi cinci, uşa
garajului se deschise şi am văzut ieşind un Mercedes din acelea
mici, de culoare albă imaculată. Deşi avea geamurile fumurii,
ştiam, pentru că ne povestise soul, că la volan era Lidia Font.
Am urmărit-o cu Smartul pe Diagonal până în piaţa Francesc
Masia. După ce a lăsat maşina într-un parking, Lidia Font începu
să meargă pe strada Calvet şi intră într-un magazin de mobile şi
articole decorative. Era unul dintre acele magazine scumpe şi
pline de obiecte pe care eu unul le găsesc de un gust dubios.
După ce am parcat maşina, ca să nu îi atragem atenţia aşteptând-
o în picioare în mijlocul străzii, am intrat într-un mic bar care se
găsea în faţa magazinului şi am cerut două cafele mici.
- Tipa are clasă - spuse Borja referindu-se la Lidia Font. Nu se
poate nega. În ciuda a ceea ce spune Mariona, sunt lucruri pe
care le ai înăuntrul tău.
- Da, înăuntrul buzunarului cu formă de chitanţier - am replicat,
Aşa are oricine.
- Haide, nu începe cu prejudecăţile tale –Borja ştia foarte bine
părerea pe care în general o aveam despre clienţii noştri. Şi, în
afara de asta, arată bine.
- Nu spun că nu. Dar te asigur că nu este genul meu.
În timp ce o urmăream mergând pe stradă, am putut să ne
uităm la ea. Era prima dată când o vedeam în persoană şi Borja
avea dreptate.Lidia Font avea clasă sau stil, sau Dumnezeu ştie
ce. În orice caz avea ceva ce nu au multe femei cu poziţia sa.
Fiind cine era şi având ce avea, era destul de sobră, cel puţin în
ceea ce priveşte modul său de a se îmbrăca.
Era o femeie zveltă şi mergea cu pasul sigur al cuiva care ştie
că reprezintă ceva pe lumea aceasta. Sub paltonul trei sferturi de
o culoare aprinsă pe care îl purta neîncheiat avea un costum
pantalon de culoare gri marengo şi o haină neagră de piele de
calitate. Avea nişte botine cu toc înalt, de asemenea de culoare
neagră şi una dintre acele genţi enorme în care încape tot ce
vrei. Nota de culoare o dădea un fular de culoare mov deschis,
care îi ajungea până la genunchi şi pletele sale de culoare
blondă. Tot ceea ce purta părea scos din cutie. Borja şi cu mine
am fost de acord că aspectul său era elegant, în acelaşi timp
discret, aşa cum trebuie să aibă soţia unui viitor ministru
adjunct. Îşi strânsese părul într-o coadă de cal şi avea nişte
ochelari mari de soare, cum au stelele de cinema.
Petrecu mai mult de o oră în acel magazin cu obiecte scumpe şi
înfiorătoare. Cât am aşteptat, nici Borja nici eu nu am mai comentat
nimic despre Lola. Nu aveam nici o idee cum să aranjez lucrurile ca
să nu ies prost în faţa lui Montse şi a surorii sale. În afară că este
fratele meu, Borja este asociatul meu şi preferam să evit să sufăr
acasă consecinţele flirtului său cu Lola.
Era prânzul, trecuseră câteva minute peste ora douăsprezece,
când Lidia Font ieşi din magazin însoţită de altă femeie. Amândouă
intrară într-o cofetărie situată la mică distanţă de locul în care ne
găseam noi. Borja şi cu mine ieşirăm din bar, la ora aceea acoperit
de o pâclă de fum şi intrarăm discret în aceeaşi cofetărie. Când şi-a
scos paltonul, ambii am putut să ne dăm seama că Lidia Font avea
un trup perfect. În ciuda vârstei sale, legea lui Newton nu părea să o
afecteze. Totul era perfect.
Femeia care o însoea, care cu siguranţă era proprietara sau
funcţionara magazinului de obiecte decorative, purta, de asemenea,
elegante haine de marcă, dar aerul său era business. Ceru o cafea cu
lapte si mâncă un croasant, în timp ce Lidia Font bău jumătate de
sticluţă de apă minerală şi fumă câteva ţigări. Cele două femei
vorbiră despre o nuntă, din câte se părea a unei prietene comune şi
de lucruri legate de a mătasea imprimată a unei cunoscute mărci
italiească. Nimic care să ne atragă atenţia, deşi atunci când coborau
vocea era greu să asculţi conversaţia.
Puţin înainte de ora unu, Lidia Font plăti nota şi cele două femei
ieşiră din cofetărie, se sărutară şi se despărţiră. Noi ne-am îndreptat
spre parking pentru a lua Smartul, când doamna Font ne surprinse
şi o luă în direcţia opusă, spre piaţa Francesc Marcia. La ora aceea,
strada Diagonal era plin de maşini şi de lume care pleca şi venea,
îngustând trecerea ; de asemenea circulau câteva biciclete temerare.
O dată ajunsă în piata, Lidia Font intră în Sandor, care începuse să
se umple de lume, îşi scoase din nou paltonul şi se instală la una din
măsuţele apropiate de fereastră. În aparenţă, avea o întâlnire.
El Sandor este unul din acele baruri care existau deja cand piaţa se
numea Calvo Sotelo şi este genul de loc frecventat de şmecheri,
pentru a-şi lua aperitivul sau a bea un pahar înainte de cină. Eram
apropae siguri că Lidia Font încă nu ne observase, aşa că am intrat
discret în Sandor, simulând că vorbim despre afaceri şi ne-am
aşezat la una dintre acele mese din fund. Locul ne oferea o
perspectivă bună asupra întregului local, apăraţi de corpurile
clienţilor care erau la bar. Lidia Font ceru o bere şi noi, sătuli de
cafea, am făcut acelaşi lucru.Atunci şi-a scos ochelarii şi şi-a
desfăcut părul. Fiind contra luminii, am putut să o contemplăm fără
a fi necesar să ne ascundem.
Nu era nevoie să spunem nimic, dar în acel moment atât Borja cât
şi eu am înţeles de ce iubitul său, daca era asta, a dorit să o
imortalizeze într-un portret în ulei care, aşa cum am putut vedea
clar în acel moment, nu o avantaja.
Doamna Font era mult mai frumoasă şi senzuală decât o
reflectase pictorul în tablou. Când îşi scoase legătura pentru a îşi
reface coada de cal, timp de câteva minute Sandor se lumină de
splendoarea frumuseţii sale mature. Desigur nu era blondă natural,
dar părul îi strălucea ca aurul, sau cel puţin aşa mi se părea mie.
Purta nişte cercei de perle şi un inel cu briliante care s-ar fi potrivit
la nunta Princepelui.Nu aveam nici cea mai mică îndoială ca ceea
ce insinuase Mariona Castany privind presupusa frigidiate a rudei
sale era doar un comentariu rău intenţionat de femeie geloasă. Lidia
Font iradia tipul de senzualitate pe care majoritatea femeilor îl urau
la alta fiinţă de acelai sex ; ceea ce îi înnebunea pe bărbaţi. În ciuda
distanţei, avea acel aer felin al marilor zeiţe de la Hollywood din
anii cincizeci, pe care l-am admirat întotdeauna.
Avea ochii mari, obscuri şi vii, o privire antrenată pentru a seduce
şi un surâs care nici într-un caz nu te putea lăsa indiferent. Acea
privire nu avea nimic de a face cu expresia stinsă pe care o pictase
pictorul. Era machiată discret, aşa acum se potriveşte femeilor care
sunt frumoase natural şi nu avea bronzul artificial, de şopârlă arsă
la soare, care era atât de modern în aceste cartiere. A scos din
geantă o revistă de decoraţiuni şi a început să o frunzărească, fără a
gusta băutura.
Când trecură câteva minute peste ora unu, am văzut intrând o
femeie înaltă şi slabă, care părea să aibă mai mult de cincizeci de
ani şi mai puţin de şaizeci.O salută pe Lidia Font fără multă
efuziune( mai degrabă rece, aş spune eu) şi se aşeză alături de ea.
Necunoscuta îşi scoase paltonul, (un vizon care părea nou
nouţ),ceru un vermut şi aruncă o privire în jurul său. Păru liniştită
când îşi dadu seama că nu o recunoscuse nimeni.
Avea părul lung şi drept, de o culoare negru albăstrui care putea fi
coniderată culoarea ei naturală şi era foarte machiată. Ochii mici şi
neluminoşi erau mai degraba rotunzi şi avea buzele vopsite în
culoarea dovleacului. Era foarte bronzată, dar avea faţa imobilă şi
rictusul tipic al femeilor care şi-au întins pielea. De asemenea
buzele păreau să fi fost transformate. Deşi era slabă, corpul nu era
chiar svelt. Rochia, ajustata şi scurtă , de culoare albastru deschis,
lăsa sa se ghicească o constituţie osoasă. Purta ciorapi negri,
cizme înalte de culoare maron şi o geantă împodobită cu literele
YSL.Era plină de bijuterii şi aspectul său, comparat cu cel al soţiei
deputatului, era mult mai ostentativ. În ciuda eforturilor pe care se
pare că le faceă în fiecare dimineaţă în faţa oglinzii, era o femeie
mai degraba urâtă, din acelea care îmbătrânesc urât.
Din locul în care ne găseam, Borja şi cu mine nu auzeam
aproape nimic din ceea ce îşi spuneau. Vorbeau în castiliană, dar
şuşoteau cu o voce joasă. Femeia brunetă părea să fie tot mai
supărată şi îngrijorată şi gesticula mult când vorbea. Lidia Font, în
schimb, îşi păstrase o figură mai degrabă rece şi distantă. În acel
moment, fratele meu şi cu mine am început să înţelegem ceea ce
Mariona Castany ne povestise despre verişoara ei. Doaman Font, în
afara faptului ca era o femeie frumoasă era rea şi o înfuria pe
interlocutoarea ei. Prin atitudinea sa, am înţeles că femeia frumoasă
care se găsea aproape de noi nu era chiar zeiţa ingenuă cu părul
auriu, aşa cum am crezut.
Borja şi cu mine am dedus că negociau ceva şi că, din cele două
avantajul era de partea doamnei Font. Femeia brunetă bău vermutul
dintr-o înghiţitură şi ceru altul. Lidia Font abia gustă berea pe care
o ceruse.
Din acea conversaţie, ni s-a părut ca înţelegem
cuvintele « partid » »ovare » şi « la dracu », dar nici eu, nici Borja,
nu suntem experţi în arta cititului pe buze, care era singurul lucru
pe care îl puteam face de la distanţa la care eram. Lidia Font
continua netulburată. Ne părea rău ca nu am ales o masă mai
aproape, dar ne ramâneau încă multe zile de urmărire şi nu doream
să riscăm ca ea să devină suspicioasă dacă ne întâlneam la fiecare
pas.
În timp ce încercam să citim pe buzele acelor femei, sună
mobilul lui Borja.
- Nu răspunzi ? am întrebat.
Borja privi numărul şi închise telefonul.
-Nu. Am să mă ocup de asta mai târziu.
- Poate este vorba de un alt client - am spus cu răutate.
- Asta, nu… replică coborând vocea şi încercând să se prefacă.
- Da.
Am presupus că era vorba depre Lola şi mi-am amintit că
noaptea, când se va întoarce acasă, Montse o să mă supună la alt
interogatoriu. Asta dacă nu o invitase şi pe Lola la cină. M-am
văzut obligat să întrerup firul gândurilor pentru că, dintr-o dată
ambele femei se ridicară şi se despărţiră cu răceală.
Femeia brunetă fu prima care abandonă barul, după ce plăti nota.
Părea ofensată şi răvăşită. Lidia Font, în schimb, mai rămase în
local câteva minute. Indiferent de ceea ce vorbiseră, surâsul său de
satisfacţie, de abia disimulat, arăta că era cum dorea ea.
În sfârşit, Lidia Font se decise să se întoarcă la locuinţa ei. Soţul
său ne spusese că, atunci când nu avea alte întâlniri, soţia sa mânca
în casă, pentru a menţine regimul spartan care îi permitea să aibă
talia treizeci şi şase. După aceea îşi face siesta sau se amuză
urmărind vreun program de divertisment. Până după ora cinci nu
obişnuia să iasă din nou din casă.
Fratele meu şi cu mine eram obosiţi şi am decis să mâncăm ceva
repede. De departe, ar fi fost mult mai profesionist să facem cu
schimbul pentru a aştepta la colţul casei sale, dacă doamna Font îşi
schimba ideea şi hotăra să maeargă să mănânce cu cineva, dar să
lucrezi aşa părea destul de plictisitor şi de asemenea ştiam din
experienţă că acela care rămânea de gardă sfârşea prin a adormi.
Am căutat, deci, unul din acele restaurante cu meniu de opt euro
având încredere că deputatul ştia sigur obiceiurile soţiei sale.
Cu forţele refăcute, dar somnoroşi, ne-am întors să ne postăm
lângă casa familiei Font. Pe la patru şi jumătate, soţia deputatului
ieşi din nou din casă. De data aceasta mergea pe jos şi părea să se
grăbească. Îşi schimbase hainele şi părea mai puţin elegantă. În
Paseo Bonanova opri un taxi, care o lăsa la uşa unui salon de
înfrumuseţare, care se găsea destul de aproape.
Rămase aproape patru ore în interiorul acelui coafor, in timp ce
noi, în maşină, muream de plictiseală, de frig şi aveam gâturile
înţepenite. Eu făceam eforturi pentru ca să îmi muşc limba şi să nu
aduc din nou vorba despre Lola. Era trecut de opt când ieşi din acel
templu al frumuseţii şi datorită faptului că la acea ora era întuneric
nu am putut aprecia rezultatele atâtor ore de sacrificiu. O urmărirăm
din nou până acasă şi am aşteptat aici până la nouă. Atunci am
văzut intrând în garaj automobilul Audi al clientului nostru şi am
hotărât să încheiem ziua noastră de lucru.
În dimineaţa următoare, Lidia Font a fost la cumparaturi cu taxiul,
la Corte Ingles (19). Am urmărit-o prin interiorul magazinului, în
cazul în care avea întâlnire aici cu amantul ei. Îşi probă cam două
ore bluze şi pantaloni, în buticurile din etajul pentru doamne.
Încercă multe, dar cumpără foarte puţin. După aceea, urcă la
cofetărie, bău o cafea cu lapte şi petrecu mai mult de o oră fumând
şi vorbind la mobil. Ceva mai târziu de ora unu coborî la raionul de
parfumerie şi cumpără, între altele, un flacon de Chanel numarul
5(întotdeauna m-am întrebat dacă există Chanel numărul 2 sau
numărul 8, de exemplu). Încărcată cu nu ştiu câte sacoşe, în sfârşit
urcă într-un taxi.
 Fratele meu şi cu mine a trebuit să lăsam Smartul şi să o urmărim
cu taxiul.Am terminat într-un cunoscut restaurant de pe strada Paris,
în plin cartier Ensanche. Lidia Font intră în restaurant şi noi am
hotărât să aşteptăm zece minute si după aceea Borja să intre şi să
arunce o privire discretă.
- Dacă este cu un bărbat, o să încercăm să obţinem o masă –
anunţă Borja - dar, dacă nu, o sa mâncăm aici în faţă.
- Da, acest restaurant nu pare chiar ieftin.
- Încărcată cum e, presupun că are întâlnire cu o prietenă. Îmi pun
gâtul.
- De ce spui asta ? am întrebat intrigat.
- Este legea sacoşelor - afirmă Borja. Niciodată nu greşesc.
Mulţumită fratelui meu, în aceşti trei ani am învăţat o mulţime de
lucruri despre care nu aveam idee înainte. De exemplu, că pentru a
merge să mănânci cu o prietenă, femeile dintr-o anumită categorie
socială trebuie să meargă mai întâi la cumpărături şi să apară în
restaurant încărcate de plase, cu atât mai bine dacă sunt de mărci
exclusive. Pentru că nu este vorba despre o problemă de cantitate, ci
de asemenea de calitate. Astfel, am învăţat că o singura pungă de
Loewe sau de Vuitton câştigă în faţa tuturor sacoşelor de Corte
Ingles, că Armani şi Chanel epatează şi că sacoşele de la Zara, ca să
dau un exemplu, sunt în totalitate interzise. Asta este ceea ce Borja
numeşte « legea sacoşei ».Fără îndoială, nu este unica lege nescrisă
care funcţionează în anumite medii din partea înaltă a Barcelonei.
Încă o dată, Borja avea dreptate. Soţia clientului nostru avea
întâlnire la masă cu o prietenă, care, de asemenea era încărcată cu
respectivele sacoşe. Patru Corte Ingles contra două Bulevard Rosa
puteau fi considerate un scor egal tehnic, poate cu un mic avantaj
pentru soţia deputatului. În această ocazie, relaţia pe care o aveau
cele două femei părea mult mai destinsă. După părerea lui Borja,
care le spionase în interiorul restaurantului, se salutaseră cu
efuziune şi totul părea să indice că era vorba de o prietană bogată.
Pe de altă parte, Lidia Font dădea impresia că era o femeie prea
inteligentă pentru a face vreo indiscreţie în public cu un om care nu
era soţul ei, mai ales într-un restaurant luxos ca acela. Astfel încât
am lăsat-o şi am mers să mâncăm nişte tapas într-un bar modest
care se găsea în faţă.
Când a ieşit din restaurant, după vreo două ore, am urmărit-o pe
jos până la un alt magazin de mobilă. A stat aici o jumătate de oră şi
după aceea s-a întors acasă, cu noi după ea. Am aşteptat puţin în
interiorul maşinii, pe care o recuperaserăm in timpul mesei, dar spre
şapte şi jumătate fratele meu şi cu mine am hotărat că trebuia
să încheiem ziua şi ne-am dus acasă. În acea noapte juca Barca şi
nu trebuia să întârziem.
În zilele următoare nu s-a întâmplat nimic nou. Magazine,
prietene, iarăşi magazine şi vreun act social, adeseori însoţită de
soţul ei. Joi după amiază, Lidia Font a mers la cumpărături cu fata
sa, o adolescentă palidă si slăbănoagă, care în mod sigur nu
moştenise frumuseţea seducătoare a mamei sale.În sfârşit,vineri la
ultima oră, încantătoarea doamnă Font ne făcu o surpriză.

8.
Tocmai era ora şapte, dar după amiaza se sfârşise şi se făcuse
noapte. Borja şi cu mine eram obosiţi şi plictisiţi să facem de gardă
la casa deputatului. Voiam să mergem acasă. În afară de asta, ştiam
că în acea noapte familia Font avea invitaţi la cină, aşa că nu mai
avea nici un rost să aşteptăm. Dar când ne pregăteam să pornim
maşina ca să plecăm, Lidia Font ieşi din casă, îmbrăcată cu un
vizon şi cu un pas hotărât se îndreptă spre Paseo de la Bonanova şi
opri un taxi. Vehiculul porni spre centru şi nu am avut altă soluţie
decât să îl urmărim cu Smartul.
- Aş putea să ştiu unde dracu merge femeia asta la ora asta ?-
exclamă Borja.
Taxiul începu să coboare pe strada Balmes. Ne apropiam de
furnicar.
- Păi nu stiu unde o să parcăm maşina. Uită-te cum este totul-
fratele meu ura să conducă în centrul oraşului. Când va coborî
din taxi, va trebui să o urmareşti pe jos, în timp ce eu voi căuta o
parcare - spuse fără să-mi dea timp să protestez.
- Te voi suna pe mobil ca să îţi spun unde suntem. Ar fi mai bine
dacă ai lăsa maşina în parking. Poate merge încă o dată prin
magazine.
- Pe toti Sfintii. Nu încă o dată.
Taxiul continuă pe strada Pelayo şi Lidia Font coborî la finalul
strâzii, chiar unde încep las Ramblas(20).Traversă strada şi intră
în Zurich, o cafenea care avusese farmecul ei în alte timpuri, dar
care acum, o dată renovată, a terminat prin a fi înghiţită de aşa
numitul triunghi de aur şi şi-a pierdut tot farmecul. Nu a mai
rămas nimic din acea veche cafenea care era locul de întâlnire al
progresului şi unde mirosul femeii se amesteca cu mirosul urinei
din toalete. Doamna care ne supraveghea, o bătrânică care era
întotdeauna foarte machiata sub o hidoasă perucă neagră şi care
nu uita niciodată sa ceară bacşiş, nu mai era.
O dată ajunşi în Zurich, Lidia Font păru că ar cauta pe cineva. O
aştepta un bărbat trecut de cincizeci de ani, care o salută timid.
Ocupa o masă discretă, într-un colţ al localului. Eu a trebuit să
accept o măsuţă situată în partea cealaltă. La ora aceea a după
amiezii şi cu frigul de afară, locul era super aglomerat.
- Grăbeşte-te - l-am implorat pe Borja pe mobil. Este cu un
bărbat.
- La dracu. Nu este nici un blestemat de loc. Este plin - spuse
nervos. Nu o slăbi din ochi, da ? Şi fii atent la tot ce spun.
Din locul unde mă găseam şi cu zgomotul de fond de la bar nu
puteama asculta nici un singur cuvânt din ceea ce vorbeau. Am
hotărât să mă concentrez pe aspectul necunoscutului şi să aflu
dacă lecţiile detectivilor mei imaginari serveau la ceva.
Ce puteam să deduc din aspectul sau ? În primul rând, că omul
nu părea să aparţină cercului familiei Font. Deşi era îmbrăcat
bine, să spunem că aspectul său amintea mai degrabă de o
persoană ca mine, nu de cineva ca Borja. Purta un sveter de
culoare verde închis, de sub care ieşea gulerul unei cămăşi albe
şi folosea lentile bifocale. Montura de metal era foarte veche,
din acelea care aprope nu se mai văd. Cum stătea aşezat, nu
puteam sa văd restul îmbrăcăminţii sale. Avea o chelie ca aceea
de altădată, fără a fi ras în cap, dar îşi pieptănase cu grijă puţinul
păr pe care îl mai avea şi era bărbierit bine. Părea un om modest,
îngrijit şi cu maniere frumoase. Un bărbat cu un aspect normal,
aş spune eu, dintre aceia care nu atrag atenţia. Lângă scaunul
gol, care se găsea alături de el, am văzut o scurtă maro şi o cască
de motociclist neagrş, nu foarte nouă. El servea un ceai şi Lidia
Font, ca de obicei ceruse apă minerală.
Au stat de vorba timp de douăzeci de minute. Omul o asculta
cu figura serioasă, în timp ce ea îi explica ceva, cu faţa acră. Îmi
dădea impresia că era suparată şi că îl ataca. Soţia deputatului
avea vocea ridicată şi omul părea să îi dea explicaţii care nu o
mulţumeau. Nu eram sigur de ceea ce ar fi gândit Borja - care
înţelege mai mult ca mine lucruri din astea – dar, după părerea
mea, aşa cum îi vedeam pe cei doi, nu îmi păreau, nici de
departe, că ar fi amanţi.Era evident că bărbatul devenea tot mai
nervos şi, cum fratele meu nu sosea, am început şi eu să mă
nelinitesc. Borja mă scotea din sărite. Mă rugam să apară odată
pe uşa barului şi să îi las din nou lui frâiele cazului.
Nu mai era timp. Dintr-o data, Lidia Font se ridică şi se
înfofoli în haina de vizon, cu parcimonia cuiva care doreşte să
îşi arate puterea. Se despărţi foarte înţepată de necunoscut, fără
a-şi ascunde o strâmbătură de dispreţ.De data aceasta nu plăti şi
ieşi din bar fără a arunca înapoi nici o privire.
 Necunoscutul nu părea doar preocupat, ci şi abătut. Continua
aşezat în acelaşi loc, cu o figura tulburată şi am văzut cum i-a
cerut chelnerului o băutura. Eu nu ştiam ce să fac, căci aveam de
ales între a-l spiona pe el sau a o urmări pe ea, asa ca am optat
pentru ultima variantă, în timp ce încercam disperat să comunic
cu Borja, care se găsea undeva sub pământ, căci telefonul său nu
avea acoperire.
Lidia Font traversă strada şi intră într-o parfumerie care se
găseşte în faţa lui Zurich, pe partea cealaltă a Pieţei Cataluna. A
stat un sfert de oră mirosind şi încercând, între flacoane. A
cumparat nişte săruri de baie şi săpunuri colorate, pe care le-a
plătit cu o carte de credit, a luat un taxi şi a plecat înspre casă.
Când am reuşit în sfârşit să vorbesc cu Borja am descoperit că
se găsea încă n centru, căutând un loc de parcare pentru Smart.
Era încă devreme, aşa că am rămas să bem ceva. Era prea nervos
ca să îi povestesc ceea ce se întâmplase.
- Băiete, să conduci prin centrul Barcelonei în săptămâna
dinainte de Crăciun este o porcărie - îmi spusese la mobil. Am
nevoie de un Cardhu. Ia un taxi şi ne vedem la Harry s peste
douăzeci de minute.
Harry s este un fel de bar de cocteiluri puţin cam demodat,
care se găseste în Ensanche. Fireşte că este frecventat de perechi
de vârstă medie, bine îmbrăcate, care nu par a fi matrimonii. Ei
obişnuiesc să poarte cravată, ca şi cum abia ar fi ieşit de la
muncă şi ele gătite ca nişte secretare sau ca tipe care au propriile
parfumerii. Predomină părul lung şi vopsit blond, decolteurile,
fustele scurte şi Dupont de aur. Dar este un loc liniştit şi destul
de plăcut când nimeni nu începe să cânte bolerouri sau cântece
de ale lui Julio Iglesias la pian. În acea zi, cum încă nu era ora
nouă, ambientul era destul de mohorât.
În local erau trei perechi care treceau de cincizeci de ani şi
ascultau muzica de jazz. Borja încă nu sosise. Am cerut un gin
tonic şi am aprins o ţigară în timp ce încercam să structurez în
minte relatarea pe care să i-o dau fratelui meu. Dar mai erau şi
alte lucruri care mă preocupau şi primele înghiţituri de gin tonic
începură să îmi dea fiori : mi-au venit în minte notele
gemenelor, anunţul lui Montse că va deveni vegetariană şi cina
pe care trebuiau să o ia în ziua următoare Lola şi fratele meu.
Şi misterioasa întâlnire a Lidiei Font nu a fost singura surpriză
a după amiezei. În timp ce eram postat în faţa casei deputatului,
puţin înainte ca soţia clientului nostru să iasă din casă pentru a
merge pe Zurich, Borja mi-a mărturisit că arnjase cu Lola ca să
cineze sâmbată seara.
 -Uite, m-am gândit că era mai bine să accept invitatia sa, să
cinez cu ea şi să lămurim lucrurile - îmi explică ca şi cum nu ar
fi avut nici o importanţă. Într-un mod elegant, desigur- suspină.
Nu este vorba să îi spun » uite, fată, ziua trecută am băut prea
mult şi am facut-o lată »
- Omule, mai mult decat atât…
- Mă înţelegi.Fă-mi plăcerea şi nu fii vulgar- îmi reprosă.
- La ce restaurant te gândeşti sa mergi ? Sper că nu ai ales unul
prea romantic…
- Păi a zis că va găti ea. Vom cina în casa ei - mărturisi cu
capul plecat.
- La dracu- îmi imaginez cum se va termina cina aceea.
Urmărirea Lidiei Font ne obligase să mergem în toate părtile
Barcelonei şi faptul că fusesem singurul martor ocular al acelei
întâlniri contribuise la stresul meu. Mă simţeam bine la Harry s,
cu picioarele încălzite şi savoarea ginului rece în gură. Îmi
plăcea muzica care se auzea (cred că Miles Davis) şi tema m-a
făcut să îmi aduc aminte de alte timpuri, înainte să o cunosc pe
Montse, când încă eram destul de ocupat, trăind în casa unchilor
mei şi făcand revolutia, ciocnind pentru moartea lui Franco şi
îndragostindu-mă de fete cu cozi de cal şi fuste lungi, care luau
anticoncepţionale şi nu se machiau…Aşezat comod într-un
fotoliu de piele din local, în timp ce mă lăsam dus de firul
incoerent al gândurilor mele şi efectelor liniştitoare ale ginului,
am închis ochii şi am adormit. Acea pace improvizată dură
puţin. Nu a întârziat mult şi am auzit vocea lui Borja, cerând un
Cardhu în timp ce se aşeza lângă mine şi începea să mă supună
unui minuţios interogatoriu, în aşa fel încât trebui să închid casa
amintirilor mele şi să mă concentrez să îmi aduc aminte scena la
care tocmai fusesem prezent.

9.
Luni de dimineaţă, la prima oră, clientul nostru l-a sunat pe
Borja pe mobil şi ne-a dat o întâlnire. Ne-a chemat la biroul pe
care îl avea pe Diagonal, pe care îl numi »refugiul meu privat ».
Sfârşitul săptămânii fusese foarte liniştit în casa familiei Font.
Toţi trei, matrimoniul şi fiica, petrecuseră într-o căsuţă pe care o
aveau în Cadaques(21) şi fratele meu şi cu mine am profitat de
absenţa lor pentru ca să ne odihnim si să ne relaxăm, căci aveam
nevoie. Noutatea rea era că cina lui Borja şi Lola se terminase în
dormitorul Lolei, cu ensaimadas la micul dejun.
-Asta se va termina ca steaua aurorei - am prezis destul de
supărat, în timp ce mergeam să ne întâlnim cu deputatul.
 -A fost vina scoicilor şi a vinului spumos…se scuză. O lovitură
sub centură a cumnatei tale.
- Nu te-a obligat nimeni. Daca Merche află că ţi-o tragi cu alta…
-Nu mi-o trag. A fost o alunecare - spuse coborându-şi privirea.
- Da, într-un pat greşit.
Am sosit la biroul deputatului aproape de ora unu. Nu era un loc
deosebit de mare, nici luxos, ceea ce m-a surprins. Mă refer la
faptul că nu părea biroul unui avocat, profesie moştenire de
familie a clientului nostru, deşi îmi amintesc că patriarhul Font,
tatăl clientului nostru, a făcut în momentele sale de glorie
incursiuni în lumea politicii. Dar toată lumea ştia că deputatului
nu îi plăcea să vorbească de acest aspect al vieţii tatălui său. În
timpururi nu prea îndepărtate, Lluis Font tatăl fusese legat de
Mişcare şi în acest moment al democraţiei acest lucru dădea rău
acum.
Firma de avocaţi Font şi asociaţii avea sediul în Paseo de
Gracia şi continua să fie una dintre cele mai prestigioase şi
scumpe din Barcelona. Poate de aceea eu mă aşteptasem la
altceva. Biroul de pe Diagonal în care ne primi deputatul consta
dintr-o antecameră, o mică sală de şedinţe şi un cabinet care
dădea în stradă. În aparenţă, din acel loc clientul nostru dirija
Dumnezeu ştie ce afaceri. Probabil nu aveau nimic de a face cu
dreptul, dar desigur că era la fel de rentabil.
Masa era dezordonată şi plină de hârtii. Erau cinci sau şase
ziare pe masă, deschise la pagina de politică şi un vraf de dosare,
pe punctul de a cădea. Deputatul era îmbracat în cămasă şi îşi
slăbise nodul cravatei, dar continua să aibă un aspect impecabil.
Într-un colţ, chiar în spatele uşii, era un pachet învelit cu hârtie
de ambalaj de culoare maro, care părea să conţină portretul soţiei
sale.
- Vă multumesc că aţi venit până aici, spuse în timp ce ne strângea
afectuos mâna. Astăzi am o zi complicată.
În afara secretarei, aveam impresia că nu mai lucrează nimeni în
acel loc. Nu se vedea nici un steag, nici o fotografie oficială, nici
materiale de propagandă electorală, numic care să arate că acolo
era biroul unui politician important. Avea, asta e adevărat, două
calculatoare moderne (unul pentru secretară şi altul pe care Lluis
Font îl avea pe masă) un fax, un telefon şi grămezi de cărţi şi
dosare îngrămădite pe un mobilier destul de vechi, care nu mai
fuese transformat cel puţin din anii şaptezeci. Deputatul ne
invită să luăm loc şi ne oferi o cafea.
- Ştiu că v-am luat în grabă, dar voiam să ştiu dacă aţi descoperit
ceva, spuse. Mâine de dimineaţă, la prima oră, mergem să
schiem la Baquiera, toată familia şi nu ne întoarcem până pe 24,
chiar la timp ca să sărbătorim Crăciunul. Poate va fi nevoie
să cobor într-o zi ca să trec pe la sediul partidului, dar mă voi
întoarce la Boquiera în aceeaşi zi.
Eram în 20 decembrie, aşa că lipseau doar cinci zile până la
Crăciun. Adevărul este că într-o săptămână încă nu reuşiserăm să
verificăm nimic.
- În realitate ne ocupăm de puţin timp de acest caz - spuse Borja
cu prudenţă. Dar dacă doriţi vă putem spune ce am descoperit până
acum. Nu este mult…
-Spune.
- Ştim, începu Borja, că în acest moment Pau Ferrer nu se află în
Barcelona.
În realitate, ştiam asta pentru că aşa spunea mesajul de pe robot.
Fratele meu continuă relatarea.
-Din câte ştim, petrece lungi perioade de timp în Paris şi se pare
că a hotărât să petreacă aici sărbătorile Crăciunului - acest ultim
lucru era, fără îndoialî, invenţia lui Borja.
Lluis Font asculta în tăcere explicaţiile fratelui meu, în timp ce
nu înceta să se mişte pe scaun. Părea decepţionat şi Borja adaugă.
-Aceste lucruri iau ceva timp, mai ales dacă trebuie să acţionezi
cu prudenţă. Desigur că este ceva…
-Da ? deputatul ridică sprâcenele, eu aş spune că avea o speranţă.
- Ei bine, în cel mai bun caz poate este o prostie. Poate că nu are
nimic de a face cu povestea cu tabloul…
-Despre ce este vorba ? Aţi descoperit ceva ciudat ? poate că mi
se părea, dar dintr-o dată am avut impresia că clinentul nostru se
alarmă.
Borja scoase o mică agendă cu coperţi negre din buzunarul
paltonului şi îi făcu un rezumat din ceea ce se întâmplase în timpul
săptămânii în care o urmăriserăm pe soţia sa. Îi povesti întâlnirea cu
femeia brunetă de la Sandor şi întrevederea Lidiei Font cu acel
necunoscut de la Zurich. Am avut impresia că deputatul o
recunoscu imediat pe femeia brunetă, chiar dacă nu făcu nici un
comentariu. În ceea ce îl priveşte pe bărbatul de la Zurich, se arătă
mult mai interesat. Părea sincer atunci când spuse că nu avea habar
cine este.
-Eşti sigur că nu este vorba despre pictor, despre Pau Ferrer ?
Poate că simulează că este plecat ca să nu fie deranjat - făcu o
pauză. Eu însumi utilizez adesea acestă scuză.
-Nici într-un caz, am spus. Nu seamănă deloc cu fotografiile pe
care le-am găsit pe Internet. Omul de la Zurich este mult mai tânăr.
- Şi cum este ? Ce înfăţişare are ?
- Bărbatul de la Zurich ? am întrebat.
- Nu, pictorul. Spuneţi că aţi văzut fotografii..
- Păi…
- Trece de şaizeci - mă întrerupse Borja, care întotdeauna explica
mai bine decît mine.De fapt,- consultă din nou o agendă-,s-a născut
în 1941, adică are şaizeci şi patru de ani, dar se menţine destul de
bine, ca să spun adevărul. Are aspectul unui artist şi de asemenea se
pare că are bani.
- Nu mă miră. Cu cât cere pentru picturile sale - adăuga deputatul
arcuindu-si sprâncenele.
- Ei bine, averea lui vine din partea familiei, mai ales din partea
mamei, care era franţuzoiacă - urmă Borja. În orice caz, din ceea
ce văd şi el a câştigat destui bani cu pictura. A locuit mulţi ani în
Franţa, mai concret la Paris, unde este foarte cunoscut. Conform
informaţiilor noastre, la începutul anilor nouăzeci a hotărât să se
stabilească la Barcelona, dar s-a supărat mult pentru că a dorit să
înfiinţeze o fundaţie şi nu a găsit pe nimeni să îl ajute.Acum
câţiva ani a cumpărat o navă imensă în Sant Just Desvern , unde
se pare că locuieşte şi are şi studioul. Are faima de boem şi este
un pic extravagant. Şi este…- Borja făcu o pauză şi coborî tonul
vocii…- de stânga. Pacifist si celelalte…
- Asta mai lipsea - spuse deputatul suspinând şi coborând privirea-
Lidia încurcată cu unul din aştia….
- În realitate, încă nu suntem siguri…- am spus ca să îl incurajez.
Îşi aprinse o ţigară şi ne oferi şi nouă. În acel moment intră
secretara cu trei cafele cu lapte şi îi aduse aminte că încă mai
avea o listă lungă de telefoane.
- Şi bărbatul de la Zurich ? întrebă după ce secretara închise uşa.
Sigur nu este o ceartă de îndrăgostiţi ?- întrebarea îmi era
adresată direct mie, singurul martor ocular al întâlnirii. Poate au
vreun fel de relaţie amoroasă - sugeră.
- Nu, nu. Deloc, am negat dând din cap. Sunt sigur că între acel
om şi soţia dumneavoastră nu este nici o relaţie…intimă. Nu mi
s-a parut acel tip de om capabil să impresioneze o femeie ca
soţia dumneavoastră. Mă refer la faptul că, nu ştiu, avea aspectul
uni funcţionar sau vânzător…
- O să incerc să consult agenda Lidiei să văd dacă găsesc vreun
nume. Între timp, profitând că noi vom fi plecaţi, în Baqueira, ar
trebui să aflaţi mai multe lucruri despre acest pictor. Până acum
este singura pistă pe care o avem şi vreau să mă gândesc că acest
tablou - şi arăta pachetul din spatele uşii – este singurul portret
pe care i l-a făcut Lidiei. Dar pot fi şi altele, circulând aiurea.
- Din această cauză ne gândim că ar trebui să mergem cât mai
curând la Paris - improviză Borja. Am putea să profităm de
zilele cât sunteţi plecaţi pentru a face o investigaţie pe teren.
Nu ştiam cum dracu o să îi explic lui Montse că trebuia sa plec
într-o călătorie, mai precis la Paris,când lipsea atât de puţin până
 la Crăciun. În casă va fi un scandal din cele mari.Erau ani de
când Montse dorea să petreacă un final de săptămână romantic
în capitala Franţţ, dar lăsasem asta deoarece, atunci când nu era
vorba de bani nu puteam din cauza copiilor. Problema era că nu
îi va face de loc plăcere să merg la Paris fără ea.
- Bine, dacă crezi că este absolut necesar - spuse deputatul…doar
vă rog să fiţi cât de discreâi va fi posibil. Vreau să spun că sper
să nu vă prezentaţi în casa acestui om şi să îl întrebaţi direct dacă
are o aventură cu o femeie…
- Sigur că nu - exclamă Borja. Sunt alte metode. Ai încredere.
- Presupun că, datorită circumstanţelor, nu există altă soluţie- şi
adaugă, cu un surâs care pretindea că este amar. Noi, politicienii,
suntem obişnuiţi să nu avem niciodată încredere în nimeni.
« De asemenea nimeni nu are încredere în voi », m-am gândit. Dar
acum era rândul lui Borja. De acea parte se ocupa întotdeauna el.
- În acest caz, avem nevoie de nişte fonduri pentru cheltuielile de
călătorie, pentru hotel…
- De cât vorbim ?
- Păi…cel puţin încă cinci mii - spuse Borja foarte convins, ca şi
cum i-ar fi cerut un foc.
Nu am putut evita să nu tresar auzind acea cifră. Nu trecuseră nici
două săptămâni de când Lluis Font ne dăduse cinci mii de euro şi de
fapt, informaţia pe care i-o dădusem o găsisem într-o după amiază,
navigând pe Internet. De acord că am petrecut o săptămână
urmărind paşii soţiei sale, dar am considerat că e o sumă excesivă.
Fără să protesteze, Lluis Font deschise un sertar şi începu să
numere hârtiile până ce ajunse la cele cinci mii de euro pe care îi
ceruse Borja.
- Cu asta fac zece - spuse foarte serios. Sper ca la întoarcere îmi
veţi putea spune ceva mai concret.
Adevărul este că deputatul nu părea deloc fericit că trebuia să se
despartă de acea cantitate de bani.
-Nici o grijă - se grăbi Borjasa îl limiştească. Cu siguranţă, la Paris
vom descoperi cheia misterului.
În acel moment sună telefonul şi deputatul ne ceru să îl scuzăm. În
acea după amiază avea şedinţă la partid şi mai trebuia să dea incă
multe telefoane. Am ieşit din birou foarte mulţumiţi şi am hotărât să
mergem să sărbătorim cu un aperitiv acel nesperat cadou de
Crăciun.
- În această după amiază vom merge pe la o agenţie de voiaj –
anunţă Borja. Cine ştie, poate trebuie să plecăm la Paris chiar
mâine.
Este clar că bărbatul este nerăbdător. Daca totul merge bine o să
soluţionăm totul în două zile. Asta pentru ca tu nu eşti dispus să
mergi singur la Paris, nu? întrebă ca şi cum nu era ceva important.
- Sigur că nu - am protestat. Nu aş şti ce să fac, eu singur la Paris..
În afară de asta, au trecut mulţi ani de când nu am vorbit
franceza. De la bacalaureat, ca să fiu exact.
- Omule, sigur că acest Pau Ferrer vorbeşte catalana. Cu numele
acesta… insistă.
- Ce se întâmplă ? Am presupus că ţi-ar face plăcere să mergi la
Paris cu toate cheltuielile plătite…Nu înţeleg nimic.
- Adevărul este că Parisul nu îmi prea place - am crezut că percep
o undă de tristeţe în vocea sa.
- Asta chiar că e bună.
Eu nu aveam nici cea mai mică intenţie să merg singur la Paris, să
stau de vorbă cu un pictor bogat şi boem - pe care pe de altă parte
nu îl cunoşteam deloc - ca să încerc să aflu dacă avea o aventură cu
soţia deputatului catalan.
- Uită de asta, era doar o idee.O să mergem amândoi - spuse
suspinând.
Dar s-a întâmplat ca în acea după amiază să nu mergem la nici o
agenţie de voiaj. Dupţ masţ, în timp ce trândăveam aşezat pe sofa
uitându-mă la televizor, Borja sună foarte abătut ca să mă anunţe că
stătea în pat, cu febră şi cu dureri peste tot.Avea gripă. În dimineaţa
următoare am fost să îl văd în apartamentul său şi mi-am dat seama
că nu era mult mai bine. Continua să aibă febră şi tuşea si singurul
lucru pe care îl dorea era să doarmă. Cum locuieşte singur, i-am dus
ceva de mâncare, dar am descoperit că cineva mi-o luase înainte şi
avea frigiderul plin. M-am rugat ca acest cineva să nu fie Lola.
Borja locuieşte într-un apartament foarte mic, în partea
superioară a străzii Balmes, care cred că este a lui Merche. Deşi
apartamentul este foarte mic, este mobilat cu un gust fin şi rafinat,
în care se simte mâna unei femei. Fratele meu, îngrijit cum este,
obişnuieşte să îl păstreze foarte curat şi ordonat. Presupun că nu
plăteşte nimic chirie, căci acest tip de apartamente din această zona
a Barcelonei sunt foarte scumpe.
Gripa a durat mai multe zile, aşa că a trebuit să abandonăm ideea
să mergem la Paris înainte de Crăciun. Am hotărât să amânăm
călătoria pană după Sărbători, căci eu am negat cu viclenie să
călătoresc singur. Nu aş fi stiut de unde să încep şi ştiu ca nu aş fi
obţinut nimic, cu excepţia faptului de a mă simţi rău şi de a deveni
ridicol. Borja profită de zilele acelea pentru a se odihni şi a îşi
recăpata puterile (căci avea nevoie, între Merche, Lola şi cazul
nostru) şi eu pentru a o mulţumi pe Montse, ajutând-o cu pregătirile
de Crăciun şi ocupându-mă de Arnau.Nu pot să nu recunosc că în
acel an, atât Montse cât şi eu eram foarte mulţumiti. Datorită
deputatului, pentru prima dată în ultimii ani, sărbătorile Crăciunului
erau mai mult decât ne imaginaserăm. În afară de asta, Montse
renunţase să se facă vegetariană, treceau zile fără ca Lola să apară
pe la noi şi notele gemenelor nu erau atât de proaste pe cât ne-am
temut. Totul părea să meargă bine, astfel încât chiar şi eu mi-am
permis luxul să uit câteva zile de probleme şi am hotărt să profit de
gripa lui Borja şi de vacanţa familiei Font la Baqueira pentru a mă
cufunda în lectura unui roman poliţist pe care Montse mi-l dăruise
de Sant Jordi şi pe care, până în acel moment nu avusesem timpul şi
starea sufletească potrivită pentru a-l răsfoi.

10.
Era Crăciunul şi când sună telefonul eram încă în pat făcându-mi
siesta şi mai lipsea puţin până la ora nouă. Încercam încă să diger
mâncarea pentru că, aşa cum mi se întâmpla în fiecare an, abuzasem
de carn d olla(22), de clapon, de turron(23), de vermut, de vin, de
cava(24) şi mai ales de lichioruri. Fetele se uitau la televizor şi
Montse, care se trezise de puţin timp, strângea în bucătărie. Arnau
era în patul său şi dormea, străin de indigestia şi mahmureala pe
care o aveau adulţii. Cât despre mine, nu îmi aminteam cam
ajunsesem în pat. Ştiu doar că, atunci cand soacra mea mi-a dat cele
doua obişnuite săruturi de despărţire, pe la şapte după amiază, am
remarcat mirosul de coniac care domina puternicul parfum vechi pe
care l-am simţit la sosirea sa.
- Este Borja, anunţă Montse surprinsă.Pare puţin suparat .Am
impresia că se întâmpla ceva.
M-am sculat prost dispus, cu capul greu şi gura păstoasă. În ziua
următoare, Sfântul Ştefan, se presupunea că Borja va veni să
mănânce la noi. Montse se încăpăţânase să îl invite, presupun că la
insitenţele Lolei şi am bănuit că telefonul său avea legatură cu vreo
scuză dată de proasta dispoziţie.
-Pregăteşte-te.Trec să te iau în douăzeci de minute.- îmi şopti la
telefon.
- Dar, ce spui ? Astăzi este Crăciunul - am protestat.Vrei ca
Montse să se supere ? În afara de asta, sunt mahmur.
- Eduard, este ceva urgent - spuse cu o voce ciudată.
- Astăzi nu poate fi nimic urgent - am repetat. Haide, du-te să
dormi. Ne vedem mâine.
- Este vorba de Lidia Font. A murit - spuse înainte ca eu să
reuşesc să închid telefonul. Dupa cum se pare, au asasinat-o. În
casa ei.
- Pe dracu.
- M-a sunat deputatul şi mi-a spus să mergem imediat.Încă îl
aşteaptă pe judecator.
- Şi ce naiba se presupune că vom face noi acolo ? – începui şi eu
să mă alarmez. Mă refer că una este problema cu tabloul şi alta,
foarte diferită, un asasinat…
Soţia mea, care era alături de mine, se ridică auzind
cuvântul « asasinat » şi îşi ascuţi auzul. Când voi inchide, va trebui
să îi explic ceva. Ceva plauzibil.
-Grăbeşte-te – insistă fratele meu.În douăzeci de minute sunt la tine.
Şi închise.
Întrucât nu aveam timp ca să inventez ceva, m-am hotărât să îi
povestesc lui Montse mai mult sau mai puţin adevărul. Deputatul
Lluis Font ne contractase pentru a face anumite invetigaţii în
legătură cu pictura pe care o cumpărase la Paris şi dupa cum imi
explicase asociatul meu prin telefon, tocmai o asasinaseră pe soţia
sa. Dorea să ajungem cât mai repede posibil acasă la el. Nu i-am
spus că pictura respectivă era un portret al soţiei sale.
- Ce fel de investigaţii ? mă întrebă. Tonul său oscila între
curiozitate şi preocupare. Nu vă ocupaţi cu consultaţii despre
investiţii, Borja şi cu tine ?
- Desigur, dar tablourile şi operele de artă sunt investiţii de
asemenea, ştii doar…
- Păi nu înţeleg ce legătură au afacerile voastre cu un asasinat-
argumentă. Au intrat hoţii? Sau este chiar el? Ah, desigur, asta e.
Alt caz de violenţă în familie.
-Femeie, nu cred…am spus în timp ce mă îmbrăcam. Să dea
Dumneazue ca Borja să sosesacă curând şi să mă scape de acest
interogatoriu. Poate este vorba de un furt, aşa cum ai spus….
- Nu înţeleg de ce trebuie să vă implicaţi într-un astfel de caz-
mormăi. În ziua de Crăciun. Şi în afară de asta, dacă sunt politicieni
la mijloc, ar fi bine să fiţi prudenţi. Ştim şi noi cum işi câştiga viata-
încruntă sprâncenele şi deveni serioasă. Ascultă-ma şi stai departe,
Eduard. Am o presimţire stranie, nu ştiu ce aici, în stomac.
- Ceea ce ai acolo este mâncarea de la Crăciun, la fel ca mine. În
afara de asta, nu pot să îl las pe Borja.
- Spui că e vorba de un deputat ? întrebă lăsându-se dusă de
curiozitate. Din ce partid ? de dreapta sau de stânga ?
- Pai fii atentă - a trebuit să îi mărturisesc. Este de dreapta.
- Adică acum lucrezi pentru ei - mă făcu să mă simt ca şi cum imi
vândusem sufletul unui grup de extratereştri dispuşi să extermine
planeta.
- Cumva îţi întrebi clientele cu ce partid votează?–am spus
încercând sâ par scandalizat de comentariu. Nu sunt timpuri pentru
subtilităţi, Montse. O ştii foarte bine.
- Toate acestea mi se par foarte ciudate.
Şi atunci, cu acel ton de voce îngheţat pe care doar femeile ştiu să îl
aibă, pronuntă acele teribile cuvinte care ar trebui şterse din
dicţionar :
- Mai vorbim noi.
Începeam să avem o problemă. Până atunci Montse se conformase
cu puţinele explicaţii pe care i le dădusem despre munca mea, dar
exista posibilitatea ca, începând de astăzi să mă sâcâie cu întrebări.
Ma vedeam obligat să îi povestesc mai multe minciuni şi,
cunoscandu-mi memoria slabă, sigur ca va sfârşi prin a le
descoperi. Într-un anumit loc al creierului meu se aprindea o
luminiţă roşie de alarmă.
- Femeie, în cel mai bun caz este vorba depre asta, de faptul ca i-
au furat de asemenea tabloul…am insistat.Ştiau, fără îndoială, că
Lluis Font il păstra în biroul său. Mi-a spus Borja că o să îmi
povestească totul pe drum. Haide, fii bună şi pregăteşte-mi
puţină cafea, în timp ce eu mă spal pe faţa şi termin să mă
îmbrac. Am burta pe punctul să explodeze…
- Ţi-am spus că ai depăşit măsura cu turronul. Din cel de ciocolată
nu ai lăsat nici o bucăţică.
- Mai rău cu mama ta, care, a terminat ea singură sticla de Torres
10.
- Nu exagera. Surâse în timp ce punea cafetiera în funcţiune.
Din fericire fetele, în afara că priveau la televizor, aveau
walkmanul pe urechi şi nu ascultaseră nimic. Ca şi cum nu ar fi
fosst destul, se ocupau să trimită mesaje de pe telefoanele
mobile pe care le primiseră cadou in noaptea de Crăciun ( şi pe
care, datorită prietenului lui Borja le cumpărasem la un preţ
foarte bun). Am terminat de băut o cească de cafea foarte
fierbinte, când se auzi soneria. Nu trecuse nici un sfert de oră de
când vorbisem la telefon cu fratele meu.
-Cobor chiar acum - am spus în timp ce îmi puneam grăbit
paltonul.
Am sărutat-o pe Montse şi am alergat pe scări fără să mai astept
ascensorul. Ieşind pe stradă, ma astepta o mare surpriză.
Ningea, din câte se părea de destul timp şi pe maşini şi
trotuare începea să se depună o manta fină de pulbere albă. Cum
era noapte şi în casă perdelele erau lăsate, nu ne-am dat seama.
 Am anuntat-o pe Montse la interfon, pentru că atunci când
ninge, în Barcelona este un eveniment.
- Montse, priveşte pe fereastră. Ninge- a trebuit să strig.
Aparatul nu funcţiona foarte bine şi nu ne puneam de acord cu
vecinii ca să l schimbăm.
- Haide, grăbeşte-te - exclamă Borja neliniştit.
Fratele meu ma aştepta în interiorul taxiului, în faţa
portalului şi mă grăbi să urc. Faţa sa era obosită, dar părea să se
fi recuperat dupa gripă. De asemenea, părea destul de surescitat.
- Ce porcărie. Chiar în ziua de Crăciun - am spus în timp ce mă
aşezam alături de fratele meu. A găsit-o el ?
La urma urmei, observaţiile lui Monte nu erau lipsite de
logică. Poate ca ea îi mărturisise că avea un amant şi deputatul
se lăsase dus de gelozie.
-Sst. Coboară vocea - spuse ducându-şi un deget la buze.
- Îmi pare rău - am murmurat.Dar…a fost el ?
- Nu spune prostii.Vreau să spun că… presupun că nu, desigur.
- Poate că a avut un moment rău. I-a explicat soţiei sale despre
tablou, s-au certat şi… m-am aventurat cu voce joasă pentru ca
taximetristul să nu ne audă.
- Nu este genul acestui tip de oamen i- Borja negă din cap.
Oamenii ca Lluis Font nu îşi ucid soţiile când descoperă că le
pun coarne. Îşi sună avocaţii sau se consolează cu secretara -
spuse.
- În concluzie, nu ştii ce s-a întâmplat.
În realitate, Lluis Font îl sunase pe Borja şi se limitase să îi cearâ
să venim acasă la el imediat, deoarece se întâmplase o
nenorocire.
Taximetristul părea intrigat. Era mai preocupat de şuşotelile
noastre decât de condus. Fratele meu îmi făcu un semn să fiu
discret.
- Când vom sosi, lasă-mă pe mine să vorbesc.
De fapt, eu îl lăsam întotdeauna pe el să vorbească, dar în acea
ocazie nu aveam nici cea mai mică idee cum va justifica în faţa
poliţiei sau a judecătorului prezenţa noastră în casa familiei Font.
M-am gândit la firma care nu exista sş la impozitele pe care nu le
plăăteam. Mi-am imaginat poliţia vizitând biroul nostru şi
descoperind ca in spatele usilor de mahon era doar zidul peretelui si
mi s-a pus un nod în stomac. De asemenea, mi-am amintit că
singurii morţi pe care îi văzusem stăteau liniştitiţi într-un sicriu în
cimitirul Sancho de Avila, machiaţi şi inconjuraţi de flori. Numai
gândindu-mă la posibilitatea că vom găsi un cadavru însângerat,
cine ştie dacă desfigurat sau mutilat, mi se muiară picioarele. Din
capul stomacului mi se urca un fel de greaţă şi mi-a fost frică să nu
ameţesc. Aveam urgent nevoie de o ţigară, dar sunt ani de zile de
când nu se poate fuma în taxiuri.
Pe masură ce ne apropiam de partea înaltă a oraşului, Barcelona
devenea mai albă şi bulgării de zăpadă mi se păreau mai mari şi de
un alb mai pur. Nu era nimeni pe străzi, fantasmagorice sub lumina
Crăciunului şi atât de liniştite că ne era greu să credem că eram in
acelasi oraş dintotdeauna. În mijlocul acelui alb de Crăciun, noi ne
îndreptam spre scenariul unei crime.
În faţa casei lui Lluis Font era o ambulanţă, o maşina de
pompieri, trei maşini de poliţie şi nişte oameni, care păreau ziarişti.
Dupa câte se pare, poliţiştii erau la curent cu sosirea noastră, căci ne
lăsară să trecem fără probleme când le-am spus numele noastre şi
le-am explicat că deputatul ne aştepta. Din motive evidente, Borja
explică că îşi uitase documentele acasă şi acceptară să inspecteze
doar documentul meu de identitate. Imediat ce am coborât din taxi,
ziariştii ne înconjurară, dar noi, din motive de precauţie nu am
deschis gura.
Ne deschise uşa o fată foarte tanără, cu un aspect oriental,
îmbrăcată cu o uniformă de satin negru şi strălucitor şi un şorţ şi o
scufie de culoare albă. Era foarte mică de statură şi părea speriata.
- Domnul este un salon, cu poliţia. Multă poliţie - spuse
gesticulând cu ambele maini. Doamna moaltă deodată. Domnul
venit lepede. Aşteptaţi.
În mai puţin de un minut, Lluis Font ieşi să ne primească. Arăta
conform circumstanţelor, dar părea să controleze situaţia.
- Mulţumesc ca aţi venit atât de repede, spuse cu un gest serios în
timp ce întindea mâna către Borja. S-a întâmplat o nenorocire.
Borja îl îmbraţişă şi îşi exprimă foarte politicos condoleanţele, ca si
cum ei doi ar fi fost prieteni de o viaţă. Eu m-am limitat să îi strâng
mâna şi să îi spun că îi împărtăşesc durerea.
- Judecatorul nu a sosit încă - ne informă. După câte se pare, nu
reuşesc să îl localizeze. Poliţia a fotografiat totul, dar mi-ar
plăcea ca, într-un mod discret, să aruncaţi o privire. Sper că nu
vă deranjează.
- De loc - spuse Borja luând un aer profesionist, deşi nu ştiu prea
bine de ce. Eu m-am mulţumit să îl urmez, rugându-mă sa nu fiu
ridicol şi sa leşin, dacă era mult sânge prinprejur.
L-am acompaniat pe deputat printr-un amplu coridor plin de
tablouri de pictori cunoscuţi (între ele, câteva Tapies), până când
am ajuns într-un salon care era mare cât apartamentul meu. Mi-a
atras atenţia faptul că aici totul era de culoare albă : pereţii,
mobilele, sofalele, pernele, covoarele, scrumierele, cănile de
porţelan, florile…Inclusiv decorarea imensului brad de Crăciun
situat într-un colţ aproape de semineu era de culoare argintie. Dar
toate liniile acelei decoraţii de revistă convergeau spre corpul
neinsufleţit al Lidiei Font, care, îmbrăcată în roşşu, zăcea teatral pe
unul dintre covoarele albe, aproape în centrul camerei.
Atât rochia pe care o avea, lungă, eleganta şi de petrecere, ca şi
pantafii cu toc, erau de un roşu aprins ca focul. Semănau cu cei pe
care îi avea în pictura reprodusă în catalogul pe care cu câteva zile
înainte ni-l arătase soţul său. Am privit-o pe ea, l-am privit pe Borja
şi cât de discret am putut mi-am atins nasul, pentru ca fratele meu
să ştie ca defuncta era îmbrăcata cu una din acele două culori pe
care el nu le putea vedea. De fapt, Lidia Font părea pusă aici pentru
a da o nota de culoare camerei si m-am gândit că, inclusiv moartă,
avea clasă. Avea ochii deschişi şi un oribil rictus de durere pe faţă,
dar nu se vedeau pete mari de sânge şi nici o rană. De pe buze
curgea, aproape imperceptibil, un firişor de bale şi sânge.
- Dumnezeule - am murmurat dându-mi seama că picioarele mi se
muiau.
- În aparenţă, moartea a fot instantanee - explică deputatul, ca şi
cum acel detaliu ar fi făcut scena mai puţin teribilă. Mi-am dat
seama ca deputatul avea faţa tensionată, dar ochii uscaţi.
Dacă în acel moment m-aş fi trezit şi aş fi fost în patul meu,
alături de Montse, pe jumătate congelat, pentru că ea,
întotdeauna ia toată plapuma şi mă lăsa cu corpul descoperit, nu
aş fi fost deloc surprins. Sunt experienţe care, trăite în mijlocul
mahmurelii, se impregnează cu nebuloasa viselor. Acea enormă
cameră albă, cu zapada căzând afară şi cadavrul Lidiei Font
învăluit într-o haină roşie, părea mai degrabă delirul unui pictor
sau al unui director de cinematografie decât o scenă din viaţa
reală.
- Ei, dar ce faci ? am auzit un poliţist strigând n casteliană.
Acel strigăt m-a trezit la realitate. Rămăsesem ca prostul
contemplând scenariul acelei nenorociri şi imi vine greu să o
spun, bucurându-mă de o experienţă, pe care presupun ca aş
putea să o numesc estetică, motiv pentru care nu am fost atent la
mişcările fratelui meu.
- Acest tip a mâncat o bomboana din astea - spuse poliţistul.
Ascultă, va simţiţi bine ?
Borja era lângă pian, în cealată parte a camerei şi din câte se
vedea, tocmai înfulecase o bomboană dintr-o cutie deschisă care
se găsea alături.
- La ce va referiţi ? -dintr-o dată Borja deveni palid.
Poliţiştii il observară timp de câteva secunde, fără să ştie ce să facă
şi în sfârşit unul din ei spuse.
- Din câte îmi dau seama nu sunt bomboane, sergentul meu…
- Nu sunt ce ? –întrebă Borja cu o voce subţire.
- La dracu. Şi acum ce îi voi spune judecătorului ? urlă poliţistul
cu vocea piţigăită. Că aţi mâncat probele în faa noastră? La
dracu. (Îmi cer scuze). Asta mai lipsea.
- Linisteşte-te, sergente.
- Nu pot fi liniştit, la dracu - poliţistul începu să transpire, vizibil
nervos. Nu trebuia să lăsăm pe nimeni să intre, Capdemuy.
- Casademunt, sergente. Mă numesc Casademunt - îl rectifică cel
la care se făcea referinţă, cu un puternic accent catalan.
- Sigur te simţi bine ? îl intrebă deputatul pe Borja, cu o figură
sincer preocupată.
- Nu ştiu, cred ca da…Îmi pare rău, a fost un gest automat. Am o
slăbiciune pentru acest tip de bomboane, marron glace(25). Şi
adaugă, îndreptându-se spre politişti. Dacă nu sunt bomboane,
este altceva…şi dintr-o dată Borja înţelese ce se întâmplase. Ce
vreţi să spuneţi, că acestea sunt probe? Asta înseamnă că aceste
dulciuri sunt…rele ?
- Aceşti domni cred că ar putea fi vorba de o otrăvire…lămuri
deputatul cu o voce joasă.
- Am nevoie de un coniac - spuse Borja cu un aer leşinat, în timp
ce căuta cu privirea sticla de coniac franuzesc care era pe o
măsuţă alături de cadavru.
- Nu…am ţipat toţi odată.
Conform aparenţelor, Lidia Font servise o cupa de coniac şi
deschisese acea cutie de bomboane. Lângă cutie se vedea încă
hârtia de ambalaj în care fuese învelită şi am observat că atât hârtia
cât şi cutia erau de la faimoasa patiserie Foix de Sarria. Lipseau
doar două bomboane. Una o înfulecase Borja şi pe cealaltă, se
presupune, femeia care zăcea pe podea.
- Soţia mea avea de asemenea o slăbiciune pentru marron glace-
explică deputatul. Ca să spun adevărul, era o fanatică. Era
singurul lucru de care nu se priva şi asta tocmai ea, care ţinea tot
timpul dietă. Mânca cu pumnul.
În acea ocazie, era clar că avusese timp să mănânce doar una.
Judecătorul încă nu venise ( în casa familiei Font, forfota începuse
la şapte şi ceva, dar trecuse de zece şi poliţia încă încerca să îl
localizeze pe instructorul judecător). Între timp.cei trei poliţişti din
salon, vizibil nervoşi, nu ne slăbeau din ochi.
- De ce nu ne faci un rezumat a ceea ce s-a întâmplat ? sugeră
Borja ca să mai destindă tensiunea.
Deputatul trase aer în piept şi începu să relateze ce se întâmplase.
- Era aproximativ şapte şi jumătate şi toată lumea plecase. Am
avut o cina familiară. Desigur,ca în fiecare an,eram câţiva :
părinţii mei, socrii, fratele meu Xavier, soţia sa şi cei trei fii,
sora Lidiei şi noi. După ce au plecat, m-am închis în biroul meu
ca să dau câteva telefoane. Lidia a rămas să se uite într-o revistă,
aici, în salon. Făcu o pauză, ca şi cum avea nevoie să îşi
recupereze aplombul. Fata - se referea la tânara orientală care ne
deschisese uşa - era pe aici, făcând curăţenie. După câte se pare,
dintr-odată Lidia a început să tipe şi să aibă convulsii de durere
şi a căzut. Fata a venit imediat să mă anunţe, dar când am ajuns
deja părea că murise. Era aşa cum o vedeţi acum şi nu avea puls.
Imediat am chemat o ambulanţă. Am bănuit că era vorba de o
criză de inimă - spuse cu capul plecat.
Şi adaugă.
- De fapt, asta cred că s-a întâmplat, dar cei de la ambulanţă nu au
fost convinşi şi au chemat poliţia. Cum le-am spus acestor domni-
spuse referindu-se la agenţii care rămăseseră într-un colţ al camerii
şi care, din când in cand, blestemau cu voce tare întârzierea
judecătorului - pare o otrăvire.
Alături de locul unde zăcea Lidia Font era, într-adevăr, o mică
pată de sânge şi vomă. Eu nu ştiam de ce omul acela ne povestea
aceste lucruri şi ce căutam noi în acea casă. De asemenea, nu
înţelegeam de ce poliţia nu ne dădea afară din cameră, întrucât noi
nu făceam parte din familie, nici nu locuiam aici, dar presupun că
atunci când eşti o persoană influentă, acest lucru serveşte ca
funcţionarii să închidă ochii în cazuri ca acesta. Între timp, fratele
meu, care părea că a depăşit frica, îşi recăpătase înfăţişarea şi se
comporta ca un detectiv profesionist. Un detectiv fals, bineînţeles.
- Ştiţi de unde sunt coniacul şi dulciurile ? –îl intrebă cu grija.
- Adevărul este că nu ştiu - deputatul negă din cap. Presupun că
sticla de coniac a venit cu vreun coş de Crăciun În zilele acestea
primesc nu ştiu câte. Şi dulciurile - se îndoi un pic înainte de a
răspunde - da, acum îmi amintesc. Lidia mi-a spus că sosiseră cu
un bilet. Îmi amintesc pentru că nu recunoştea semnătura şi mi-a
arătat-o.
- O clipă - exclamă poliţistul care cu câteva clipe mai devreme îl
îmbrâncise pe Borja. Spuneţi ceva de un bilet ? Unde este ?
- Nu ştiu, în biroul Lidiei, presupun, dacă l-a păstrat. Chiar acum
o să îi spun fetei să vă conducă ca să îl căutaţi. Adevărul -
adaugă –este că era o carte poştală îngrozitoare.
Câteva minute mai târziu, unul dintre poliţişti se întoarse triunfător,
cu o carte poştală foarte prostească, ca acelea pe care unchii mei ni
le trimiteau în fiecare an. Cu mare profesionism o pusese cu grijă
într-un săculeţ de plastic transparent.
- Asta este ? - întrebă poliţistul.
- Da, cred ca da. Dar nici eu nu ştiu cine semnează- răspunse
clientul nostru.
- Şi plicul ? - întrebă celălalt poliist, cel care părea să comande.
- Păi, acum când spui asta - reflectă depuattul cu voce tare - cartea
poştală era înăuntrul unei plic alb, dar era scris numai numele soţiei
mele. Presupun că este la coşul de gunoi.
Poliţistul, care avea mănuşi de chirurg, scoase cartea poştală din
pungă şi o examină cu atenţie. Fratele meu şi cu mine ne-am lungit
gâturile ca să aruncăm o privire. Cu o caligrafie tremurată şi cu un
pix de culoare albastră, cineva scrisese următoarele.

« Multe mulţumiri pentru tot. Să aveţi Sărbători fericite. Vă

îmbrăţisez. »
Semnatura, într-adevăr, era ilizibilă.
- Ştiţi dacă pachetul a sosit prin poştă ?
- Nu, cred ca l-a adus un mesager - spuse deputatul. Poate că îşi
aduce aminte fata. Sau poate că nu, pentru că de Crăciun primim
atâtea cadouri şi felicitări…
M-am gândit la toate persoanele care trebuiau să trimită cadouri
familiei Font, pentru a le mulţumi pentru vreo favoare sau cu
speranţa că vor primi vreo favoare în viitor. De Crăciun, mita era
permisă dacă este sub forma unui jambon sau a unui coş de
Crăciun.
-Nu s-a mirat soţia ta că un necunoscut i-a trimis o cuite de
bomboane ? –am îndrăznit să întreb.
- Problema este că Lidia primeşte…Primea multe bilete de
mulţumire însoţite de flori, cutii de bomboane şi fel de fel de
lucruri. Şi adaugă - toată lumea ştie că o încântă marron glace. Toţi
cei care o cunoşteau un pic, desigur. În situaţia noastră există mulţi
oameni care ne cer mici servicii şi când putem, desigur…
Îl întrerupse asitenta, care dădu buzna în salon, foarte agitată.
- Domnisoala Nulia, vomită sus- spuse cu o figură înspăimântată
şi gesticulând cu tot corpul- domnul urcă imediat. Ea e rău,
foarte rău.
- Dumnezeule - exclamă deputatul.
- Casadepuny, însoţeşte-l. –ordonă sergentul.
Deputatul şi poliţistul ieşiră alergând din cameră şi urcară
scările. Noi am rămas în salon, vegheaţi de ceilalţi doi poliţişti,
care nu îşi luau ochii de la noi, în special de la Borja. După ce
trecură cam cinci minute, poliţistul se întoarse i ne explică că se
 pare că nu era nimic, doar un atac de panică. Puţin după aceea
intră Lluis Font, puţin mai liniştit.
- Este foarte răvăşită, dar e bine –explică alarmat vizibil. A luat o
pastilă şi curând va veni matuşa ca să o ia cu ea. Este distrusă,
desigur… Ar fi mai bine ca noaptea aceasta să o petreacă în casa
unchilor săi. –Şi adaugă, cu voce joasă : biata Nuria, numai asta
îi lipsea…
- Tocmai a sosit domnul judecator - informă nervos unul dintre
poliţiştii care făceau de gardă în afara casei.
Judecătorul, care era destul de tânăr (cam de treizeci de ani, aş
spune eu) intră cu o figură plină de dezgust. Era limpede că
tocmai îi stricaseră petrecerea. Părea competent, dar lipsit de
experienţă şi când i-au explicat că se părea că este vorba despre
o otrăvire cu a anumită substanţă fulgerătoare şi că Borja
mâncase o marron glace din aceeaşi cutie din care mâncase
victima, se făcu foc. Îi dojeni pe poliţişti şi ne dădu afară din
cameră ţipând. După ce aruncă o privire, ordonă să se ridice
cadavrul. Între timp, politia judiciara inregistra camera şi luă
amprente şi mostre. De asemenea, luară cutia de marron glace şi
sticla şi paharul de coniac, unde mai erau câteva degete de
licoare şi un semn vizibil de ruj roşu.
Judecatorul îl cită pe deputat ca să vină să facă declaraţii în
ziua următoare şi îi recomandă să vină însoţit de un avocat.
Nouă ne ceru ca să putem fi localizaţi. Imediat ce dispăru
judecatorul, Borja şi cu mine ne-am pregătit să mergem, dar
Lluis Font ne-a spus cu voce joasă că dorea să vorbească cu noi
în particular şi ne ceru să îl aşteptăm în biroul lui.
Între timp se făcuse două dimineaţa. În ciuda agitaţiei şi a
stării de excitaţie din cauza celor întâmplate, eu eram mort de
somn. Tot timpul, Borja se prefăcuse că observă cu atenţie
scenariul crimei, aşa cum ne ceruse clientul nostru, dar adevărul
este că eu deja nu mai ştiam ce să fac. Mă surprindea aplombul
acelui om, care, în afară de orice, tocmai îşi pierduse soţia. Părea
că este ferm şi detaşat de ceea ce se întâmplase. Dacă lui
Montse, Doamne fereşte, i s-ar fi întâmplat ceva asemănător,
presupun că eu aş fi fost distrus într-un colţ, într-o mare de
lacrimi şi o criză de nervi. Clientul nostru, în schimb, dovedea o
răceala care te înspăimânta. Mai întâi am considerat posibilitatea
ca deputatul nostru să aibă ceva de a face cu moartea soţiei, dar,
am reflaecat după aceea, dacă în realitate o asasinase el .ar fi fost
mult mai logic din partea sa să se prefacă că este mult mai
afectat decât arăta, pentru a nu trezi suspiciuni. Când am rămas
singuri în birou, l-am pus pe Borja la curent cu deducţiile mele.
- Este o problemă de educaţie –îmi explică cu acel ton pedagogic
pe care îl folosea pentru a mă instrui asupra subtilităţilor din
universul celor bogaţi. Sunt interiorizaţi. Aceşti oameni ştiu să
îşi controleze emoţiile, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu îi
afectează.
- Omule, dacă se pot autocontrola atâta, asta înseamnă că nu sunt
foarte afectaţi – am replicat.
- Este un semn distinctiv de clasă - suspină în faţa faptului că nu îl
credeam. Clasele bogate niciodată nu plâng în public. Se
consideră ca este ceva de prost gust.
- Ah - am spus fără să incerc să inteleg.
Când poliţiştii abandonară casa, deputatul se reuni cu noi şi ne
oferi ceva de băut. Amintindu-ne sticla de coniac pe care poliţia o
luase ca probă, Borja şi cu mine am refuzat prudenţi
invitaţia. Clientul nostru nu servi nici el nimic, bănuiesc că din
acelaşi motiv.
- Trebuie să vă cer o favoare - începu, vizibil marcat.
- Spuneţi - spuse Borja serviabil.
- Secretarul meu personal este în vacanţă în Sri Lanka .Va fi
plecat până la sfârşitul anului…- făcu o pauză şi aprinse o ţigară.
Mă refer că nu v-aş cere vouă dacă el nu ar fi nu s-ar afla în
străinătate.
- Despre ce este vorba ?- Borja îl invită să treacă la subiect.
- Tabloul, desigur. Portretul Lidiei pe care îl am în birou este ceea
ce ma îngrijorează - mărturisi. Mai ales pentru că nu stim ce s-a
întâmplat în după amiaza aceasta. Dacă este adevărat, aşa cum
crede poliţia, Lidia a murit otrăvită…eu nu ştiu cum se petrec
lucrurile acestea, dar cred că vor înregistra asta. În realitate nu
am nimic de ascuns, dar dacă ar descoperi tabloul, nu ştiu, poate
s-ar complica lucrurile. Ar trebui să dau explicatii, mă refer că
nu este vorba de un tablou făcut la comandă, ci la faptul ca l-am
descoperit intamplător. Modelul era soţia mea…
- …. Nu există factură de cumpărare - se grăbi să puncteze Borja.
- În realitate, da. Este pe numele unei societăţi. Nu asta e
problema.
- Păi nu ştiu ce putem face noi - spuse fratele meu… Să nu…
- Mâine este sărbătoare şi nu cred că poliţia se va prezenta atât de
repede la biroul meu ca să facă verificări - făcu o pauză, în timp
ce Borja şi cu mine încercam să ghicim ce punea la cale- Dacă
aţi putea să mergeţi discret mâine noaptea, de exemplu, să
înlocuiţi portretul Lidiei cu oricare alt tablou şi să mi-l păstraţi
timp de câteva zile…
- Să substituim tabloul ? –întrebă Borja. Nici eu nu înţelesesem.
- Ştiu că ceea ce vă cer este puţin ciudat…recunoscu deputatul.
- Nu este suficient doar să îl scoatem de aici şi gata ?- am întrebat.
- Secretara a văzut pachetul, dar nu conţinutul lui. Ştie că este
vorba despre o pictură. Nu ştiu, dacă poliţia o întreabă daca lipseşte
ceva, ea, cu bună intenţie, ar putea să spună. M-am gândit- propuse
cu tonul său de voce inocent în faţa privirii noastre atente-că ar fi
mai bine să îl substituiţi cu alt pachet de aceeaşi mărime...Aşa nu ar
trebui să dau explicaţii. Dacă îmi faceţi serviciul acesta - spuse
foarte rar - vă voi fi recunoscător pe vecie.
Timp de câteva minute, nici fratele meu şi nici eu nu am spus
nimic. Borja răsuflă şi mă privi chiorâş.
- Dar, dacă ne descoperă vecinii?- obiectă. Cine ştie, ne vor lua
drept hoţi dacă ne văd mergând în sus şi în jos cu un balot mare
pe scară. Un pachet ca acesta nu îl putem ascunde sub palton.
- Am să vă dau o cheie - părea că se gândise la toate. Şi în ceea ce
îi priveşte pe vecini, în clădire nu sunt mulţi. Majoritatea
apartmentelor sunt birouri ca şi al meu. În timpul nopţii şi în
zilele de sărbătoare portarul lipseşte. De asemnea nu sunt
camere şi obiecte de securitate. Este un edificiu vechi, l-aţi
văzut. E vorba de zece minute - spuse ca şi cum nu ar fi avut
importanţă.
Eram aproape sigur că ceea ce Lluis Font ne implora să facem
era un delict, ţinând cont că în acea afacere plana suspiciunea de
asasinat. Desigur, nu ne cerea să îl scăpam de arma crimei, nici
ceva asemănător, dar probabil că el se gândea - şi noi la rândul
nostru - că există o anumită legătură între moartea neaşteptată a
soţiei sale şi acel tablou misterios. Dacă îl făceam să dispară
îngreunam munca poliţiei şi poate că am fi terminat fiind acuzaţi
că ascundem probe.
- Problema este de unde să facem rost de pe o zi pe alta de un
tablou de aceeaşi mărime - reflecă Borja preocupat.
Asta însemna că acceptase însărcinarea. Trebuia să îmi
imaginaz.
- Sigur că dacă vi s-ar întămpla ceva - şi în timp ce spunea asta
mă privi chiorâş, deschise unul dintre sertarele biroului şi scoase
un plic. Luaţ-i-l. Este pentru cheltuieli.
Acesl lucru semăna foarte bine cu o mită sau ceva şi mai rău. De
acord că unele lucruri pe care le făceam fratele meu şi cu mine
erau adeseori pe lângă legalitate, dar până atunci niciodată nu ne
întâlnisem cu un cadavru. Speram ca Borja să refuze acel plic, să
ii spuna la revedere şi să renunţe la această afacere.
În loc de asta, fratele meu îi mulţumi şi cu o înfăţişare gravă
puse plicul în buzunar fără a-i privi conţinutul. În continuare,
deputatul îi dădu cheile biroului şi ne mulţumi încă o dată.
- Nu o să uit niciodată. Întotdeauna vă veţi putea baza pe mine -
ne asigură cu hotărâre.Şi repetă - vă voi fi recunoscător pe veci.
Înainte de a părăsi casa, am chemat un taxi prin telefon. O dată
ajunşi în interiorul vehicolului, pe întuneric, Borja numără biletele
care erau în plic.
- Zece mii. Sunt zece mii de euro - îmi susură în ureche cu vocea
tremurând de emoţie.
- Pep - când eram supărat sau deosebit de preocupat de ceva
întrebuinţam numele lui adevărat - de data asta ne amestecăm
într-un lucru foarte încurcat. Ar trebui să ne gândum bine…
La ora aceea de dimineaţă, Barcelona era acunsă in întuneric,
linişte şi mahmureală. Zapada acoperise oraşul cu o fantasmagorică
manta albă care îi ascundea caracterul său mediteranean. Era frig şi
nu se vedea nici ţipenie. Dar încetase să mai ningă şi între nori se
vedeau câteva stele. Răsărise chiar şi luna.
- Totul va merge bine – spuse fără a putea să disimuleze euforia.
Dar dăcă va fi vreo problemă, eu îmi asum responsabilitatea, nu
îţi fă griji. În realitate, mâine nici nu este nevoie să vii. Pot să fac
singur asta…
- Ca şi cum nu m-ai cunoaşte - acel comentariu, bine intenţionat,
mi-a căzut rău. Ceea ce mă preocupă este că nu ştiu de unde
vom scoate un tablou de aceeaşi mărime. Mâine este sărbatoare
şi toate magazinele sunt închise.
- O să găsesc eu ceva. Tu lasă-mă pe mine - spuse cu un ton de
suficienţă.
Dar ceea ce i s-a întâmplat fratelui meu nu i-a servit decât pentru a
ne complica şi mai mult viaţa.

PARTEA A DOUA

11.

În ziua următoare, Sfântul Esteve, Borja a telefonat şi s-a scuzat că

nu va venit la masă. Ca în fiecare an şi Lola era invitată. În pricipiu
m-am simţit mai liniştit, gândindu-mă că în felul acesta vom avea o
seară mai liniştită, dar fireşte că m-am înşelat.
- Dar, aş putea să ştiu de partea cui eşti tu ? îmi reproşă Montse în
bucătărie, în timp ce tăia turronul. Cum iti trece prin cap sa ii
spui asa ceva Lolei, cand stii cat este de susceptibila ?
- Femeie, începui să mă justific, fără să ştiu cum să continui.
- Ma duc să văd dacă e mai bine - spuse luând tava cu turronul. Şi
adaugă - fără îndoială, Eduard, bărbaţii întotdeauna faceţi gafe. Nu
ai deschis gura toată masa, dar la final a trebuit să faci un
comentariu idiot.
În realitate, eu doar îi spusesem Lolei că ar trebui să tină cont că
dragostea şi sexul sunt lucruri diferite, ceea ce nu cred că este o
descoperire pentru care ar trebui să iau premiul Nobel, nici o
grosolănie şi cu atât mai puţin o mojicie faţă de Lola, cum mi-a
reproşat Montse mai târziu. Cine ştie, poate ar fi trebuit să nu fac
acest comentariu, dar eram la mijlocul mesei, vorbeam de trei ore
despre munca cu care ne ocupam Borja şi cu mine, despre
asasinarea Lidiei Font( despre care deja apăruseră informaţii la
televizor) şi mai ales despre Borja şi Merche, despre motivul pentru
care nu a venit la masă, dacă acest lucru putea fi considerat
o « plasă », despre ce credeam eu despre relaţia sa (adică dacă două
partide de sex echivalau cu o relaţie), dacă înafară de Merche
asociatul meu mai ieşea şi cu alte femei,etc,erc. Eram sătul ca soţia
şi cumnata mea să mă interogheze dacă era adevărat că Borja
suferea de o indigestie sau era vorba doar de o scuză pentru ceea ce
se intâmplase cu Lola, ca şi cum ele două nu ar fi ştiut. După câte se
părea, dezvoltasera teoria potrivit căreia dacă te culci o dată cu un
bărbat este sex, dar dacă se repetă este altceva.
Toate astea în faţa fetelor, care îşi pusesera antenele şi în faţa lui
Arnau, care din fericire nu înţelegea nimic. Şi asa de când sosise
Lola. Deşi caneloni erau foarte buni, pentru că Montse a mea îi
pregăteşte foarte bine, conversaţia despre Borja stricase tot. În loc
de duzina pe care o mâncam de obicei, în ziua aceea nu am putut
mânca decat şapte.Între acest lucru şi nebunia din noaptea
anterioară, eu nu eram chiar bine dispus. Poate din acest motiv i-am
spus Lolei ceea ce toată lumea ştie : că sexul nu este un inel de
logodnă, iar ca rezultat a plecat de la masă şi s-a dus să plângă la
baie.
- Îmi dădusem deja seama că tu ştii ceva - mă acuză cumnata mea
între suspine, în timp ce ieşea din sufragerie.
Este adevărat că n acea zi Lola era mai susceptibila ca de obicei,
dar sunt convins că, de asemenea contrinuiseră la starea sa cele trei
vermuturi generoase pe care le servise înainte de masa, ca şi sticla
de vin alb pe care o băuse ea singurică, cu platoul de antreuri.
Între acele lacrimi de crocodil, soţia mea încerca să o distragă pe
sora sa, povestindu-i bârfe din Centru şi instruind-o despre virtuţile
noilor tehnici orientale de masaj pe care le învăţa nu ştiu de unde.
Montse îi promisese că la cafea o să îi arate I Ching (26) şi Lola era
nerăbdătoare. Gemenele, care mi se pare că se săturasera de
dramele mătuşii lor, gustară un pic de turron şi anunţară că se retrag
în camera lor, să asculte muzica.
Acelaşi lucru mi-ar fi plăcut şi mie, să nu mai fac nimic şi să merg
un pic să mă odihnesc, dar ştiam că, dacă dispăream în plină criză,
Montse s-ar fi supărat.
Sant Esteve este cea mai rea zi din toate, pentru că vine după
excesele din noaptea de Anul Nou şi după masa de Crăciun şi eu
aveam capul greu şi stomacul pe punctul de a exploda. M-am aşezat
pe sofa şi am simulat că frunzăresc suplimentul întârziat al unui
ziar, în timp ce ele două vorbeau şi serveau unul din acele lichioruri
numite stomacale, de care pot abuza doamnele la petrecerile
familiare. În sfârşit, în ciuda eforturilor mele de a mă menţine treaz,
am adormit ascultând clinchetul monedelor şi vocea soţiei mele
citind acele predicţii absurde, cu tonul reverenţios al unei sacerdote
inspirate. Întotdeauna m-am întrebat cum de Montse a mea, care a
studiat la o facultate mai mult sau mai puţin ştiinţifică şi a terminat-
o cu note bune , poate crede că poziţia în care cad trei monede este
în stare să prezică viitorul unei persaone şi să îi dea sfaturi juste
despre comportarea pe care trebuie să o aibă.
-Tu nu înţelegi lucrurile astea – îmi răspunde întotdeauna când
fac vreo obiecţie. Bărbaţii sunteţi prea raţionali. Asta după ce
terminaţi să ucideţi în războaie şi să distrugeţi planeta cu
superioritatea voastră stupidă anti feminina şi occidentală.
Învăţătura Orientului- adaugă convinsă- este mult mai subtilă. Şi
mult mai veche. Mai avem mult de învăţat.
Normal, când Montse se ambaleazâ în acest gen de discuţii
filozofice, eu prefer să tac. Într-o anumită ocazie am încercat să
o fac să înţeleagă că principalul sfătuitor al sufletului planetei
este Dumnezeul din Biblie, nu Aristotel, care ce nu este destul
de raţional. Din ceea ce ştiu eu Thacher, Botella sau Imelda
Marcos, ca să dau un exemplu, sunt femei, în timp ce nu cunosc
nici o Dalaila Lama. Argumentez că duşmănia dintre chinezi şi
japonezi, care nu a încetat de mulţi ani, este la fel de veche ca şi
venerabilii lor filozofi şi că se întâmplă exact acelasi lucru cu
ciacrele, ca şi cu Spiritul Sfant pe care nu l-a văzut nimeni. În
sfârşit, pentru a isprăvi, termin prin a-i aminti că în Orient este
mai bine dacă cineva a avut norocul să nu se nască femeie sau în
casta paria, dar, când îi spun asta, mă acuza că sunt un
imperialist nostalgic şi termină prin a-mi întoarce spatele foarte
ofensată, atunci când ne băgam in pat.
În fond, sunt convins că Montse ştie toate aceste lucruri, dar,
ca o bună epigoană a mişcării hippy, are nevoie să se agaţe de
tot acest şirag de superstiţii parfumate cu tămâie pentru a se
convinge că lumea încă poate fi un loc bun pentru a trăi. Eu sunt
 mult mai pesimist, pentru că nu cred că problema se reduce la un
pumn de învăţaţi orientali şi de occidentali perverşi. După
părerea mea, problema este că nemernici sunt în toate părţile şi
încă în cantităţi industriale şi aceştia sunt cei care distrug totul.
- Eduard, trezeşte-te, Lola şi cu mine mergem la cinematograf
-spuse Montse, înghiontindu-mă.
Fetele aranjaseră să meargă să se joace în casa unor prietene
(ca să vorbească de băieţi, mai bine zis, căci asta se întâmplă la
vârsta lor) şi Arnau dormea.
-La Verdi este un film de Oliver Stone în versiune originală.
Cel puţin o să ne distram un pic- spuse. Mi se pare că Montse
începea şi ea să se plictisească de singura tema abordată- Borja.
- De asemenea dau un film franţuzesc care a câştigat nu ştiu
câte premii - sugeră Lola, căreia din când în când îi place să o
facă pe intelectuala.
- Nu vreau să aud de drame - Montse negă din cap. Astăzi e
rândul filmelor de aventuri, cu oameni buni. Şi după aceea vom
merge la Salambo, să bem ceva - anunţă. Nu trebuie sa ieşi, nu ?
– ma întrebă cu un ton care nu admitea un răspuns negativ, cum
că nu aş vrea să am grijă de Arnau.
- Păi…nu, sigur că nu…. Presupun că nu…
Am presupus - eroare gravă - că se vor întoarce devreme. Nu
voiam să îi povestesc lui Montse, mai ales faţă de Lola, că la un
moment dat trebuia să mă întââlnesc cu Borja, pentru a îndeplini
o misiune pentru clientul nostru. Riscam o nouă avalanşă de
întrebări şi încriminări. Atunci nu ştiam că filmul pe care
mergeau să îl vadă dura în jur de trei ore şi că faimosul pahar de
băutură în Salambo se va prelungi până la miezul nopţii.
Puţin după ora şase, cu Montse şi Lola plecate, Arnau se trezi.
I-am dat prânazul-cină, pe care Montse îl pregătise, ne-am uitat
puţin la televizor şi ne-am întreţinut jucându-ne cu cuburi. Pe la
nouă, Borja sună la telefon.
- Lola este ? întrebă prudent.
- Nu, este cu Montse la cinema.
- Atunci trec puţin pe la tine. Şi adăugă - Eduard, am avut o idee
genială.
Ideile geniale ale fratelui meu mă sperie un pic. Dar trebuie să
recunosc că de această dată era genială. După douăzeci de
minute, Borja se prezentă cu o rolă mare de hârtie de ambalaj,
câteva cutii goale şi câteva role de hârtie de împachetat cadouri.
Era o hârtie care atrăgea atenţia, cu mii de motive de Crăciun
colorate, totul pe un fond roşu.
 -Acum o să îţi explic- anunţă mulţumit.
Din câte mi-am dat seama, îşi petrecuse ziua ocupându-se de
problema vecinilor, adică, cum să facă să nu ne descopere în
flegrant cu tabloul pe care trebuia să îl sutragem, urcând sau
coborând pe scara edificiului unde îşi avea biroul deputatul.
Paote că nu erau mulţi vecini în casă, aşa cum ne spusese
clientul nostru, dar am fi putut avea o problemă dacă unul dintre
ei ne surprinea transportand un pachet de dimensiuni
considerabile în noaptea de Sant Esteve. Un pachet care, prin
caracteristidile sale, era dificil să ascundă că este un tablou,
oricât de bine ar fi fost învelit. Exista posibilitatea ca vecinii,
crezând ca au intrat hoţii, să sune la poliţie.
- Eduard, am găsit soluţia - exclamă cu aceeaşi solemnitate ca
şi cum tocmai descoperise teoria relativităţii. M-am gândit că,
întrucât sunt Sărbătorile Crăciunului şi lumea merge din casă în
casă, nu este prea ciudat ca două persoane, bine îmbrăcate, să
urce sau să coboare pe scara…
- Presupun că nu.Dar problema este tabloul. Este un pachet
destul de mare ca să îl ascunzi- am punctat.
- Întocmai. Deci nu îl ascundem, ci din contra - spuse
surâzând. Îl expunem fără probleme.
Nu staim unde voia să ajungă şi am rămas privind cu
scepticism.
- Hai să vedem. Unde ai ascunde un elefant ?- spuse înălţând
sprâncenele.
- Nu ştiu.
- Păi este foarte clar. Ceea ce ai nevoie este o grădină
zoologică - spuse piln de el. Uite, de asta am adus aceste cutii şi
această hârtie de împachetat. Extraordinar, nu ?
Ideea lui era următoarea : în primul rând, să impachetam
tabloul cu care vom înlocui portretul Lidiei Font cu hârtie de
ambalaj şi după aceea cu ambalaj pentru cadouri. În prealabil,
vom umple pachetul cu cutii goale, pentru ca să îi dăm mai mult
volum şi să îi ascundem forma adevărată. O dată ajunşi în birou,
scoatem hârtia de cadou, înlăturăm cutiile i efectuăm aceeaşi
operaţie cu tabloul Lidiei Font, adică îl învelim cu ambalaj de
cadou împreună cu cutiile, ca să dăm impresia că tot timpul am
transportat acelaşi pachet.
- În zilele astea, dacă ceva nu este suspect este să transporţi un
cadou de Crăciun
 Am găsit ideea potrivită şi m-am supărat că nu îmi trecuse
mie prin minte.
- Dar ne lipseşte tabloul - am obiectat văzând că Borja nu adusese
niciunul cu el. Unde să mergem să îl cautîm ? pentru că dacă nu
avem un tablou ca să îl schimbăm, atunci să vezi…
- Asta…da. Există un tablou care are mai mult sau mai puţin
aceeaşi mărime.
- Păi atunci, cum se întoarce Montse putem să mergem să îl luăm.
- În realitate nu va fi necesar. Este chiar aici - spuse Borja, ca şi
cum ar fi fost evident.
- Chiar aici ? Unde ?
Privind mutra lui Borja, am înţeles că se gândea la unul din
tablourile pe care le aveam atârnate pe pereţii casei. Nu mă înşelam.
- Peisajul pe care îl aveţi pe hol, la colţ. Acesta ne este de folos.
Pe holul casei avem diverse tablouri, dar imediat am înţeles la care
se referea fratele meu. În acel colţ mai puţin vizibil, unde Montse şi
eu am convenit că ar fi mai disimulat, era un tablou în ulei,
îngrozitor, pe care soacra mea ni-l dăruise de un Crăciun. În orice
fel de lumină, era un tablou oribil. Pretindea că este un peisaj, dar în
realitate era un amestec de culori în cel mai şcolăresc mod posibil.
Fără îndoială, Borja avea dreptate. Avea aproximativ aceeaşi
mărime.
- Nici vorbă - am protestat. Acest tablou ni l-a făcut cadou soacra
mea. În afară de asta, este îngrozitor - am observat că acest
detaliu nu părea să îl preocupe deloc pe Borja. Şi am adăugat- şi
ce ar trebui să îi spun lui Montse când ar vedea golul de pe
perete ?
- Nu ştiu… O să găsim ceva. Îmi pare rău, băiete - se justifică
luându-şi una dintre acele înfăţişări angelice - dar niciunul dintre
cele pe care le am în casă nu se potriveşte, îţi jur…
Nu, m-am gândit, mai ales pentru că trebuie să fie ale lui Merche,
ca şi tot ce este în apartament.
- Haide, omule… insistă.Va fi doar pentru câteva zile. După aceea
îl vom pune la locul său - făcu o pauză ca să mă hotărăsc.
Gândeşte-te la ceea ce ne-a spus deputatul : » Vă voi fi
recunoscător pe vecie ». Pe vecie, Eduard. Asta poate însemna
mulţi bani.
- Montse mă va ucide - am suspinat.
Nu ştiu cum m-am lăsat prins în plasă, dar problema este că am
scos tabloul şi amândoi l-am învelit aşa cum propusese Borja.
Dupa ce am pus cutiile era mult mai mare, dar este adevărat că
nu mai părea o pictură. Poate că reuşiserăm, în ciuda greutăţilor.
 Se făcu ora zece, dar Montse nu sosise. Eu bănuiam că, după
film, ea şi sora sa puteau petrece câteva ore la Salambo, mai ales
că acolo se servea alcool.
- Şi mai bine, îl luăm şi pe Arnau - propuse Borja fără să
clipească. Dacă doi bărbaţi cu un pachet mare nu sunt suspecţi,
doi bărbaţi, un pachet pentru cadou şi un copil mic, cu atât mai
puţin.
- Dar doarme - am spus fără prea multă convingere. De fapt, nu
aveam altă soluţie.
- Va fi vorba doar de o oră. Ne vom întoarce acasă înaintea lui
Montse, o să vezi.
Nu că mi-ar fi făcut vreo plăcere să îl bag pe fiul meu cel mic
într-o afacere ca aceea, dar, la urma urmei, era vorba doar de a
merge să lăsăm un pachet şi să luăm altul şi nu exista nici o altă
opţiune ca să nu îl las pe Borja să se ocupe singur de afacere.
Dacă luam un taxi ( pentru că în Smart toţi, inclusiv tabloul, nu
încăpeam), poate am fi lipsit chiar şi mai puţin.Poate nici nu ar fi
fost nevoie să îi povestesc lui Montse că l-am luat pe Arnau. Era
atât de adormit, că probabil fiul meu va crede că totul a fost un
vis.
- Păi hai să mergem - am spus în sfârşit.
Borja chemă un taxi prin telefon, în timp ce eu îi puneam
copilului paltonul, fularul şi căciula.
- Haide, tinerelule, o să facem o plimbare.
- Mi-e somn, tati. Vreau să dorm - spuse Arnau strângând din
ochi. O vreau pe mami.
- Acum mergem să o căutăm pe mami - am spus ca să îl conving.
Haide, fii băiat bun.
Din fericire, taxiul nu întârzie să sosească. Era puţin trafic pe străzi
şi în zece minute eram în faţa biroului lui Lluis Font.
- Vreau pipi - anunţă Arnau imediat ce coborî din taxi. Bănuiesc
că era din cauza frigului.
- Acum, acum mergem sa faci pipi, asteapta un pic-parea ca ii
trecuse somnul.
Am deschis portalul şi am urcat în ascensor, până la etajul al treilea
fără nici un incident şi fără să dăm peste nici un vecin. Totul
mergea perfect.Am intrat în birou, utilizând cheia pe care ne-o
dăduse deputatul şi în timp ce Borja dezvelea şi învelea tablourile,
eu l-am acompaniat pe Arnau la baie.
- Acum nu pot - spuse închizând din nou ochii.
M-am înarmat cu răbdare şi am deschis robinetul, cum mă
învăţase Montse. Uşa toaletei era deschisă şi puteam auzi zgomotul
pe care îl făcea Borja cu pachetele.
- Trebuie să mă spăl pe mâini - spuse Arnau când termină.
- Lasă, că avem treabă şi trebuie să îl ajutăm pe Borja. O să le speli
acasă - am spus în timp ce îl scoteam din baie.
Şi atunci, chiar când am închis uşa, ne-am speriat de moarte. Se
auzi o mare bubuitură, ca şi cum ceva explodase în edificiu,
podeaua tremură şi am rămas pe întuneric. Am auzit un strigăt de
femeie, chiar acolo, lânga noi şi instinctiv l-am protejat pe Arnau cu
corpul meu şi ne-am aşezat pe jos. Nu ştiam dacă era vorba de un
cutremur sau de o explozie. După câteva secunde mi-am dat seama
că nu mirosea nici a fum, nici a ars, ceea ce m-a mai liniştit un pic.
Dar, întrucât eram pe întuneric, nu se vedea absolut nimic.
- Ajutor- am auzit strigând o femeie, cu vocea întreruptă.
- Dar, ce dracu se intampla ? Borja venea spre noi pe dibuite,
ghidându-se dupa lumina brichetei sale. Arnau începuse să
plângă.
- Au…au. Ajutor- strigătele veneau din toaleta aprtamentului
nostru.
Am deschis uşa cum am putut. Înăuntrul băii era o femeie goală,
înconjurată de praf şi dărâmături. Tavanul era acum o mare gaură şi
cineva privea de sus înspăimântat. În apartamentul de sus lumina
funcţiona.
- O, Doamne. Silvia, dragostea mea, eşti bine ? am auzit că
întreba un tânăr cu accent cubanez.
- Au…au.. au - femeia mai spuse ceva ce nu am înţeles.
Nu era vorba de nici o bombă, nici de o explozie de gaz sau de un
cutremur, fu primul lucru la care m-am gândit. Baia etajului
superior se prăbuşise în timp ce acea femeie îşi făcea duş. După
toate, m-am gândit atunci, cine ştie, poate Dumnezue nu se distra
jucând zaruri, căci dezastrul se produsese doar la câteva secunde
după ce Arnau şi cu mine ieşiserăm din baie. Am avut noroc, pentru
că tavanul, cada şi femeia fuseseră pe punctul de a cădea pe noi. Pe
pe altă parte, era ciudat că acel tavan trebuise să cadă chiar în
momentul în care Borja şi cu mine eram pe punctul de a termina o
sarcină care părea mai degrabă un delict.
- Trebuie să chemi o ambulanţă- am strigat înspre cubanezul care
se găsea în apartamentul de deasupra. Mi se pare că femeia este
rănită. Hei ? Eşti acolo ?
Nu răspunse nimeni.Câteva secunde mai târziu am auzit o uşă
care se închidea repede şi paşi alergând pe palier. Fără a se gândi
de două ori, cubanezul hotărâse să o şteargă.
Femeia părea să fi leşinat şi Borja decise că era nevoie să o
scoatem de acolo şi să incercăm să facem lumină.Baia
deputatului era plină de apă şi de cioburi şi ne temeam că se va
produce un scurt circuit şi că femeia va arde aici.
 Am lăsat-o pe necunoscută în camera de primire şi am făcut
lumină. Îşi recăpatase cunoştinţa, dar delira. Cum era goală şi
udă, am învelit-o cum am putut mai bine cu paltoanele noastre.
Dupa câte se părea, îşi rupsese doar un picior şi nu se vedea
sânge, cu excepţia unor zgârieturi. În acel moment sună soneria
şi începură să apară vecinii. Câţiva purtau halat şi papuci şi toti
erau vizibil tulburaţi.Borja anunţă că merge în birou să sune la
061.
- Ei bine… şi dumneavoastră cine sunteţi ? Pentru că nu locuiţi
aici … spuse cu un ton ameninţător o femeie de vreo şaizeci de
ani, învăluită într-un halat de culoare turcoaz, de talia cincizeci
şi doi. Vă informez că sunt - se prezentă ceremonios - preşedinta
comitetului de vecini.
I-am explicat ca noi eram nişte colaboratori ai avocatului şi
că ne-a trimis la biroul lui ca să luăm nişte hârtii de care avea
urgentă nevoie. Majoritatea vecinilor păreau să nu ne creadă.
- Şi acest copil ? Sărăcuţul… Nu vedeţi că este foarte speriat ?
Arnau nu mai plângea.dar făcea pe el de frică.
- Este fiul meu- am explicat. A insistat că vrea să vină cu noi să se
plimbe.
- Vreau la mami. Vreau la mami - plângea în hohote Arnau.
- Ar fi mai bine să sunăm la poliţie - spuse încreţindu-şi nasul
femeia cu halat turcuaz. Aici se întâmplă ceva ciudat.
Restul vecinilor erau de acord şi preşedinta ieşi din birou,
presupun ca să caute telefonul. Acel cuvânt, « poliţia », a fost ca un
pumn în stomac care mi-a trezit imaginaţia. Ne-am vazut pe Borja
si pe mine iesind din acel edificiu expusi si acuzati de un delict
grav. Mi-am imaginat ca sunt în închisorea La Modelo, violat de
deţinuţi şi abandonat de Montse şi m-a luat ameţeala. Era a doua
oara că ameţeam în ultimile două zile.
- Sunteţi siguri că e… necesar ? am izbutit să spun. Este suficient
să sunaţi la o ambulanţă… Pare că a fost un accident.Tavanul
care s-a prăbuşit - am încercat să explic.
- Nu. Nu poliţia –spuse femeia rănită.
- Trebuie sunata politia - spuse unul dintre vecini, un om de vreo
cincizeci de ani în halat şi pijama, care era la braul unei femei a
cărei cămaşă de noapte se ivea de sub palton şi care consimţea
din cap.
- Tocmai am sunat. Vin acum - anunţă Borja cu toata parcimonia
posibilă. Tocmai ieşise din cabinetul deputatului şi era mai
liniştit. Mi s-a părut cel mai oportun. De asemenea am sunat la
ambulanţă, bineînţeles.
Acest lucru îi linişti pe vecini şi făcu ca femeia cu halat turcuaz să
se întoarcă cu coada între picioare. Dar era clar că nimeni dintre cei
prezenţi nu avea nici cea mai mică intenţie să plece înainte de
sosirea poliţiei. M-am gândit că fratele meu înnebunise, pentru că
este sigur că trebuia să dăm multe explicaţii.
Cu toate acestea, anunţul păru să îi liniştească pe chiriaşi. Femeia
rănită, la rândul său, spunea lucruri de neînţeles ; râdea şi se
plângea în acelaşi timp. Arnau plângea şi eu ma rugam să mă aflu
departe de aici. Fratele meu, în schimb, nu arăta nici cel mai mic
semn de preocupare. Într-un mod natural, folosindu-si farmecul şi
manierele sale educate, Borja reuşi să domine situaţia.
- Doamna aceasta nu este vecină de scară - explica o femeie care
purta un trening roz şi era foarte machiată. De fapt, apartamentul
de sus este gol. Acolo nu locuieşte nimeni.
- Nu este adevărat - negă femeia rănită, care trecea de la delir la
luciditate. Este apartamentul unui prieten. Au…piciorul. Ce
durere.
- Va spun că nu, că acolo nu locuieşte nimeni - repetă femeia în
trening. Atât acest apartament, cât şi cel din faţă, sunt goale. Aşa
că ne veţi explica ce făceaţi dumneavoastră aici…
Femeia rănită încercî să se ridice, dar căzu jos rîsucindu-se de
durere. Borja alergî sî o ajute, în timp ce ea fîcea gestul cî nu
dorea să o atingî nimeni.
- Dar cine dracu credeţi că sunteţi ? Nu trebuie să vă dau
explicaţii - spuse foarte supărată.
- Nu, o sa le daţi la poliţie - spuse cu dispreţ femeia cu halatul
turcuaz, care desigur că suspecta că este vorba despre o
oarecare, care ocupase un apartament gol. Şi dumneavoastră de
asemenea - adaugă referindu-se la noi, cu un ton ameninţător.
Eu mi-am înghiţit saliva, dar Borja îmi arată din priviri că
trebuie să îmi păstrez calmul. Dupa cinci minute, care mi se
părura o eternitate, sosiră cei de la ambulanţă şi două maşini ale
gărzii urbane. Borja se prezentă şi le explică, în câteva cuvinte,
ceea ce se întâmplase. Le spuse că lucram pentru deputatul Lluis
Font şi că ne trimesese la biroul său ca să luăm nişte hârtii, ceea
ce se putea dovedi chemându-l la telefon. De asemenea, le arată
cheile pe care ni le dăduse deputatul şi cartea lui de vizită cu
numerele de telefon.
- Lluis Font ? Vă referiţi la politician? – spuse surprins unul dintre
poliţişti.
- Chiar el- consimţi Borja.
- Nu au ucis-o ieri pe soţia sa? întrebă colegul său, un băiat destul
de tânăr, cu aspect de student mai degrabă, decât de poliţist.
- Da, o nenorocire…răspunse fratele meu. Dar ceea ce s-a
întâmplat aici nu are nici o legătură. A fost un accident. Sigur că
era o scurgere de apă în apartamentul de sus, s-a format un
depozit de apă şi în sfârşit tavanul a cedat…făcu o pauză. Şi
acum, daca ne iertaţi, noi ar trebui să plecăm…
- Nu atât de repede. Agentule - spuse cu voce de general de
altădată feemia cu halat turcoaz, fără să ştie căruia dintre cei doi
poliţişti să se adreseze, sunt preşedinta scării şi vă asigur că aici
sus nu locuieşte nimeni. Şi adaugă - nu ştim cine este această
doamnă. Şi nici aceşti domni.
- Păi va trebui să aşteptăm un moment până când vom rezolva
toate acestea - spuse suspinând poliţistul care părea să conducă.
Între timp, sanitarii încercau să o ajute pe femeia rănită, ceea ce
nu era deloc uşor pentru că ea continua să fie sub efectele a ceva
ce nu era doar lovitura. O înveliră în cearşafuri, îi luară
tensiunea şi anunţara că erau pregătiţi ca să o ducă la spital.
Femeia nu făcea decât să se plângă şi să spună lucruri
incoerente.
- Bine… şi dumneavoastră ce spuneţi ? o întrebă direct unul dintre
poliţişti.
- Nu voi spune nimic decât în prezenţa avocatului meu - murmură
femeia rănită, cu dispreţ.
- Liniştiţi-vă, doamnă, nimeni nu vă acuza de nimic. Cum vă
numiţi ? unde aveţi documentele ? Sus ?
- În geantă.
- Mai este cineva în apartamentul de sus ?
- Păi…ei bine…femeia ezită un moment. Nu, nimeni. Nu este
nimeni - şi repetă. Vreau să vorbesc cu avocatul meu. Am acest
drept.
- Haide, haide - spuse poliţistul. Puteţi să îl sunaţi de la spital,
dacă este necesar. Dar spuneţi - ne cel puţin numele
dumneavoastră. Vom sfârşi oricum prin a-l şti, pentru că trebuie
să îl trecem în raport.
Femeia se strâmbă şi înghiţi.Tremura de frig şi se shimbase la
faţă. Pe de altă parte, poliţia nu numai că nu reuşise să îi alunge
pe vecini, dar prezenţa lor atrăsese nu ştiu câţi alţii şi acum toţi
formau un cor şi şuşoteau în jurul nostru. Unii profitau pentru a
iscodi, intr-un mod nu tocmai discret şi am putut să văd cum
femeia în trening roz ascundea netulburată în buzunar o
scrumieră scumpă de cristal. Unul dintre politişti, care începuse
să îşi piarda răbdarea, întrebă din nou numele necunoscutei.
- Mă numesc Silvia. Silvia Vilalta - spuse în sfârşit. Sunt cumnata
deputatului Lluis Font. Puteţi să verificaţi. Şi adaugă, cu un
suspin obosit : El este avocatul meu.

12.
Pe fratele meu şi pe mine, neaşteptata revelaţie ne îngheţă. Borja şi
cu mine ne priveam unul pe altul fără să înţelegem nimic, în timp ce
sanitarii o duceau jos pe scară pe o femeie care afirma că este
cumnata clientului nostru. După cum se putea deduce din
prenumele sau, era sora vitregă a femeii care se presupune că fusee
asasinată în ziua anterioară. În timp ce noi ne reveneam din
surpriză, unul dintre poliţişti încercă fără succes să comunice prin
telefon cu deputatul datorită insistenţelor vecinilor, care ne luaseră
drept hoţi. Din nefericire, atât telefonul fix cât şi cel mobil erau
ocupate tot timpul. Mă vedeam petrecând noaptea la comisariat sau
şi mai rău, într-o celulă.
- Ce părere aveţi dacă ne apropiem de casa domnului Font cu o
maşina patrulă? spuse amabil unul dintre poliţişti. Dacă el
confirmă versiunea voastră, pentru noi totul se termină aici.
Dacă trebuie să mergem la comisariat este posibil să petreceţi
acolo multe ore.Şi cum văd că sunteţi cu un copil mic…
Faptul că eram îmbrăcaţi bine şi cu Arnau în braţe era în
favoarea noastră. Am notat că, spre deosebire de vecini, poliţiştii
păreau să creadă povestea pe care le-o istorisise Borja. Fără
îndoială, femeia cu halat turcuaz se arătă contrariată şi ceru să
meargă la comisariat. Agenţii s-au mulţumit să nu o bage în
seamă.
- Nu ştii cât îţi mulţumesc - spuse Borja. Presupun că, după ceea
ce s-a întâmplat, telefonul deputatului nu încetează să sune.
Condoleanţele şi toate acestea. Ca să nu mai vorbesc de
ziarişti…
- Da, trebuie să fie multumiţi.cei de la cronica neagră deja au
material pentru câteva săptămâni…Şi noi o bună bătaie de cap-
acel poţist care arata bine şi era foarte educat, deşi un pic saşiu,
nu părea să fie foarte iubitor al breslei ziariştilor.
- Poate înainte putem să îl lăsăm pe copil acasa - am propus. Este
mort de somn.
O sunasem pe Montse ca să nu se sperie când va sosi acasă şi va
vedea că era goală, dar nu răspundea. Ea şi sora sa probabil că se
luaseră cu vorba la ieşirea din cinematograf şi uitase să îşi
reconecteze mobilul. Ştiam că dacă Montse se întorcea acasa şi
nu ne găsea, s-ar fi alarmat gândindu-se câ i s-ar fi întâmplat
 ceva lui Arnau şi ar începe să sune la spitale, răscolind cerul şi
pământul. Am încercat o ultimă dată şi acum Montse răspunse la
telefon. Tocmai sosise şi părea speriata.
- Nu îţi face griji. Am ieşit la o plimbare cu Borja şi copilul şi s-a
făcut târziu... Nu, nu s-a întâmplat nimic. Linisteşte-te, e
adevărat…Arnau e bine. Chiar acum venim acasă.
Am privit ceasul şi am văzut că era unsprezece şi un sfert. I-am
pus paltonul lui Arnau, care nu mai plângea, deşi nu înceta să se
frece la ochi şi am mers la ascenssor, acompaniaţi de poliţişti.
- Of. Da, tocmai am lăsat hârtiile pe care am venit să le luăm. Şi
cadoul fetelor - exclamă Borja cu tot sângele rece din lume, când
eram pe punctul să intrăm în ascensor.
- Ce cadou ? Şi eu vreau un cadou - spuse Arnau căscând.
Borja se răsuci şi se întoarse în apartament. Luă unul dintre
dosarele care erau împrăştiate în birou şi pachetul învelit în
hârtie de cadou.
- Iata-l –spuse agitând dosarul ca să îl vadă poliţiştii şi ducând în
mâna cealaltă voluminosul pachet care conţinea tabloul. Privind
chiorâş am văzut că era vorba de un dosar despre impactul
purinelor (27) în ţinutul Garotxa. Putem să mergem.
Ne-am urcat în maşina de patrulare, cu Arnau pe jumătate
adormit în braţele mele şi le-am dat adresa de acasă. Nu voiam
nici să mă gândesc la comentariile care vor începe între vecini,
văzându-ne coborând la ora asta dintr-o maşină a poliţiei, alături
de alta care venea în spate. Agenţii avură gentileţea să nu
folosescă luminile, nici sirenele, dar chiar şi aşa, când am oprit
în faţa portalului, am observat cum perdelele de la etajul patru se
întredeschid pentru a spiona. În acel apartament locuieşte
preşedinta scării - o femeie singură şi nevrotică, şi automat îîmi
veni în minte colega ei cu capotul turcuaz. În ziua următoare,
cartierul va fi un clocot de comentarii.
Unul dintre politisti spuse că trebuia să mă însoţească sus si
că Borja trebuia să rămână în maşină. Arnau adormise şi eu îl
duceam în braţe. Încă o dată, Borja forţă norocul.
- Ascultă, nu este nevoie să mergem încărcaţi cu cadoul fetelor
dintr-o parte în alta. Aşa că lasă-l în casă- spuse.
- Are dreptate. Nu îţi fă griji, dumneata ocupă-te de copil, că mă
ocup eu de pachet- spuse amabil unul dintre poliţişti.
Am încercat să înghit, dar aveam gura uscată. Ştiam că sus mă
aştepta ceva mai rău. Când Montse mă va vedea escortat de acel
poliţist corpolent şi cu Arnau adormit în braţele mele, se va
alrma şi pe drept cuvânt. Cum am deschis uşa, am asigurat-o că
nu avea de ce să se ingrijorze, că băiatul dormea, dar era bine. În
 continuare, i-am povestit că Borja şi cu mine trebuia să mergem
la casa deputatului, ca să îi ducem nişte documente. Fusese o
neînţelegere, de aceea ne însoţea poliţia. Montse nu spuse nimic,
dar părea destul de supărată.
- Liniştiţi-vă, doamnă. Trebuie să facem o verificare- colaboră
poliţistul, întinzându-mi o portiţă de salvare.
- Şi asta ? pot să ştiu ce este ? – întrebă Montse cu voce joasă
când poliţistul lăsă jos pachetul învelit în hârtie de cadou.
- Este de la Borja, un cadou pentru fete. L-am adus sus ca să nu îl
plimbăm peste tot… haide, du-l pe Arnau în pat, căci eu am să
mă întorc imediat.Voi fi înapoi în mai puţin de o oră.
Preferam să nu ma gândesc la scandalul şi interogatoriul care mă
aşteptau la întoarcerea mea. Poliţistul şi cu mine am coborât pe
scara cât de discret am putut, dar înainte ca să ajungem la poartă
ne surprine preşedinta. Era în halat şi pijama şi gâfâia.
- S-a întâmplat ceva? ţipă Rotweiler (aşa o porecleau vecinii pe la
spate).
- Nimic, doamnă. Nu s-a întâmplat nimic - i-o tăie poliţistul.
Noapte bună.
În timpul drumului până la casa deputatului, Borja se ocupă să o
facă pe simpaticul şi să glumească cu poliţiştii, dar eu am rămas
tăcut. Mă gândeam cum cumnata clientului nostru făcea sex cu
un tânăr cubanez exact într-un apartament situat alături de cel în
care cumnatul său îşi avea biroul şi doar la o zi după ce sora sa
(sora vitregă, în realitate, după cum ne povetise Mariona) fusese
omorâtă în circumstanţe misterioase. De asemenea eram
îngrijorat pentru că Borja nu se numeşte Borja, ci Pep, pentru că
firma nu exista şi pentru acel tablou al Lidiei Font pe care un
poliţist mă ajutase să îl duc în casa mea.
- Am ajuns - anunţă Borja, când maşina intră pe strada unde
locuia deputatul.
Ne deschise poarta aceeaşi fată orientală, care acum purta o
uniformă de culoare gri deschis, mai discretă. Tresări puţin
văzând că poliţia suna din nou la uşa casei.
- Domnul vine imediat. Volbeşte la telefon - spuse cu o figură
speriată şi voce tremurătoare.
Ne introduse în antecameră şi dispăru pe coridor. Deputatul intră
după un moment, cu un mobil încă la ureche. Se despărţea de
interlocutorul său şi îi mulţumea pentru condoleanţe. După ce
închise, ne invită să mergem într-o cameră mică, foarte
primitoare şi mult mai colorată decât salonul enorm în care, în
ziua precedentă căzuse fulgerător soţia sa. Era decorată cu
mobile în stil colonial şi împodobită cu pernuţe şi perdele cu
motive florale. Avea o colivie cu un papagal, o pisică care
 care dormea pe unul din covoare şi o mulţime de ghivece cu
plante tropicale. Lluis Font ne invită să luăm loc şi ne întrebă
dacă doream să bem ceva, dar toţi am refuzat invitaţia.
După ce s-au scuzat pentru ora nepotrivită şi şi-au exprimat
condoleanţele pentru pierderea soţiei sale, unul dintre poliţişti l-a
întrebat dacă ne cunoştea şi dacă era adevărat că lucram pentru
el. Mirat, Lluis Font i-a răspuns că da, că eram consilierii lui
politici şi dori să ştie ce rost aveau acele întrebări la acea ora
târzie. Fără îndoială, sunt sigur că, în ciuda atitudinei sale,
deputatul auzise ceea ce se întâmplase : ne surprinseseră în
biroul său în noaptea de Sant Esteve cu un pachet voluminos sub
braţ şi cineva dăduse alarma.
- Doar ca precauţie- lămuri poliţistul. Acesti domni erau în biroul
dumneavoastră, dar vecinii spun că nu îi cunoşteau. Am încercat
să vorbim la telefon cu dumneavoastră, dar era ocupat tot timpul
-se justifică. Desigur că aceşti domni nu au aspectul unor hoţi, -
surâse încercând să destindă tensiunea - de aceea am venit până
aici.
- Eu personal le-am dat ieri cheile biroului şi i-am trimis să
caute… un lucru de care aveam urgent nevoie -explică clientul
nostru puţin nervos. Cu tot ceea ce s-a întâmplat îmi era greu să
merg eu. Vedeţi doar că telefonul nu a încetat să sune…
- Aici aveţi documentele - spuse Borja în timp ce îi dădea dosarul
pe care îl luase de pe mesa sale. Şi adaugă, ca să îl liniştească :
Totul este bine.
Eu m-am rugat ca niciunul dintre poliţişti să nu se întrebe cum
putea să fie atât de important un raport despre impactul purinelor
în Garotxa, o zi după ce Lluis Font îşi pierduse soţia şi pe
deasupra în timpul sărbătorilor de Crăciun. Dar era adevărat că
poliţiştii aveau în cap altă întrebare. O dată lămurit că nu eram
hoţi, poliţistul cel tânăr şi saşiu îndrăzni să explice ceea ce
declanşase confuzia - tavanul băii sale căzuse, în timp ce o
femeie, care afirma că este cumnata sa, făcea duş. Victma,
explică, era ranită, biroul era plin de moloz şi trebuiseră să se
deplaseze pompierii. Pe scară, adaugă, se crease un haos.
- Vecinii m- au asigurat că nu locuieşte nimeni în apartamentul de
deasupra şi sunt îngrijoraţi. Desigur că dacă doamna care a avut
accidentul este cumnata dumneavoastră, există o explicaţie-
spuse prudent poliţistul.
- S-a lovit rău ? Unde este acum ? întrebă deputatul cu o figură
sincer preocupată.
- Deci, doamna este cumnata dumneavoastră - deduse celălalt
poliţist, care până atunci nu deschisese gura. Se exprima în
casteiană şi era mai în vârstă şi mult mai corpolent decât colegul
său. Avea una dintre acele chelii incomplete, pe care încerci să
le disimulezi.
- Presupun că da, că ar trebui sa fie ea - Lluis Font făcu o pauză
înainte de a continua. Cumnata mea are cheile apartamentului.
Dar, unde se află ? –insistă. E bine ?
- Cu siguranţă au dus-o la Clinico. Se pare cţ şi-a rupt un picior,
dar nu este grav. Din câte am văzut, a fost spaima mai mare
decat altceva - spuse liniştindu-l.
În ciuda tonului binevoitor, am început să suspectez că acel
poliţist, care părea să aibă mult mai multă experienţă decât
colegul său, începuse să miroase ceva necurat.
- Bine, bine… continuă poliţistul saşiu. Nu este puţin ciudat tot ce
s-a întâmplat ?
Lluis Font luă o ţigară şi ne oferi una şi nouă. Cred că dorea să
câştige timp. Poliţiştii refuzară invitaţia, deşi mi-am dat seama
ca erau fumători pentru că aveau degetele mânjite cu nicotină.
Borja şi cu mine ne-am aprins câte una.
- În realitate este foarte simplu – deputatul îşi recăpătă înfăţişarea
persoanelor importante. Acest apartament este proprietaea unei
întreprideri care se numeşte Diagonal Consulting. Eu sunt
acţionarul principal. Administratorul se numeşte Pablo Mazos şi
de asemenea este secretarul meu personal. Adevărul este că nu
folosim apartamentul de deasupra, dar de mai multă vreme ne
gândim să unim cele doua apartamente,cel de sus şi biroul meu
şi să îl facem un duplex, pentru a câştiga spaţiu. Între timp,
continuă să explice, în timp ce fuma încet acea ţigară, aşa cum
fac cei bogaţi - deşi apartamentul de sus are nevoie de reparaţii,
cumnata mea are o cheie. Din când în când se încuie în el pentru
a se izola şi pentru a nu fi deranjată. Cred - încercă să surâdă- că
scrie un roman sau aşa ceva.
- Da. Bine. Presupun că puteţi să demonstraţi asta - spuse
poliţistul saşiu, un pic violent. Nu îmi vine bine, mai ales în
aceste circumstanţe, dar este munca noastră…
- Am documentele în birou.Vreţi să mergem chiar acum ?- se
oferi deputatul cu un ton al vocii care invita clar să alungi
această idee. Este cam târziu…
- În nici un caz, domnule deputat -exclamă violent poliţistul pe
jumătate chel. Mâine vom trece pe aici, la ora care vă convine,
ne arătaţi documentele şi treaba se încheie- şi ridicându-se de pe
scaun, spuse îndreptându-se spre colegul său : Haide, să
mergem, că este târziu. Ne pare foarte rău că v-am deranjat.
- Dacă doriţi vă putem însoţi acasă cu maşina noastră-se oferi
amabil celalalt poliţist. După acea atitudine dură, băiatul încerca
să se scuze.
- Ştiu că este târziu - replică Lluis Font, adresânduni-se nouă, dar
dacă aţi venit până aici, mi-ar plăcea să discutăm anumite
lucruri. Este vorba despre asta - aruncă o privire dosarului.
Borja şi cu mine ne privirăm chiorâş. Nerabdator, m-am uitat la
ceas.
- Poate rămân doar eu…Eduard este aşteptat de ceva timp acasă-
spuse Borja.
Fratele meu îşi imagina cât de rău se simţea Montse. Adevărul este
că, dacă mai întârziam mult, scandalul ar fi fost monumental.
- Desigur, desigur. Megeţi-acceptă deputatul. Nu este necesar să
rămâneţi amândoi. Şi dumneavoastră -le spuse poliţiştilor, vă
mulţumesc pentru tot. Cât sunt de satisfăcut să văd ce bine
funcţionează corpul nostru de securitate - acum vorbea
politicianul. Sigur că dacă am guverna noi –adăugă surâzând-
bugetul acordat securităţii ar fi mult mai bun…
- Bine, păi o să vă votăm, să vedem dacă ni se măresc o dată
salariile…spuse poliţistul saşiu nu prea convins. Pentru că
dumneavoastră uitaţi întotdeauna să măriţi salariile, nu-i aşa ?
- Haide, Ruiz - spuse celălalt poliţist, puţin nervos. Că aceşti
domni deja au avut suficientă răăbdare cu noi. Scauzaţi deranjul,
da ? se scuză din nou. Ştiţi şi dumneavoastră cum sunt vecinii
adeseori…
- Asta ar mai lipsi. Vă faceţi datoria. Aţi fost foarte amabili să îi
însoţiţi pe aceşti domni până acasă la mine.
- Asta e. Noapte buna. Si ne pare foarte rau pentru sotia
dumneavoastra. Daca va putem ajuta cu ceva…
- Foarte mulţumesc- repetă deputatul. Să aveţi o noapte bună.
L-am lăsat pe Borja singur cu clientul nostru şi am plecat cu
poliţiştii. Maşina lor m-a însoţit până acasă, în timp ce eu
rumegam explicaţia pe care să i-o dau lui Montse, care cu
siguranţă mă aştepta trează. În acest moment mă simţeam obosit,
dar mai liniştit, acum când totul se terminase cu bine. La sosire,
am văzut că se întredeschiseseră perdelele de la etajul al doilea
(şi de asemenea de la sufrageria casei mele) şi m-am urcat
pregătit pentru tot ce e mai rău. Spre surprinderea mea, imediat
ce am dechis uşa, Montse se repezi la gâtul meu, mă sărută şi mă
întrebă cu ochii înlăcrimaţi dacă mă simţeam bine. Crezuse că
m-au închis.
- Dar ce idei îţi trec prin cap. Sigur că nu – şi i-am explicat despre
documentele pe care fusesem să le căutăm şi despre femeia care
căzuse din tavan.
- Şi asta ? Montse dezvelise pachetul. Nu este un cadou pentru
fete, nu-iaşa ? Şi cu siguranţă, tabloul mamei mele nu este. A
dispărut.
A trebuit să improvizez că era o problemă cu factura acelui
tabou, care era foarte valoros şi până se rezolvă afacerea trebuia
să substituim tabloul cu uleiul mamei sale. Era foarte posibil ca,
datorită circumstanţelor, poliţia să efectueze o verificare în casa
deputatului, motiv pentru care ne rugase să păstram acea pictură
timp de câteva zile. Fiind un politician cunoscut, putea fi acuzat
că a cumpărat pictura la negru şi aşa ar face jocul ziarelor.
- Şi asta este corect ce aţi făcut, nu-i aşa ?…răbufni Montse
scandalizată. Nu înţeleg de ce Borja şi cu tine trebuia să vă băgaţi
într-o aşa afacere…
- Femeie, este o favoare. Îl sfătuim de asemenea în problema
investiţiilor… Moartea soţiei sale a fost o întâmplare.
- Mâine vreau să scoţi din casă acest tablou - spuse hotărâtă.Să îl
păstreze Borja sau cine o fi, dar nu îl vreau aici. Încă avem
probleme.
Am asigurat-o ca îl voi scaote la prima oră şi am convins-o să
mergem să dormim, fără alte preambuluri. Se făcuse aproape ora
două. Arnau dormea in patul sau, gemenele nu erau si eu eram mort
de oboseala.Dar, o data ajuns in pat, am mai intarziat sa adormim.
Simtinand contactul cu pielea călduă a lui Montse, am descoperit că
nu era atât de obosită cum credeam. După toate cele întâmplate şi în
ciuda numeroaselor spaime, noaptea nu se terminase încă.

13.

În dimineaţa următoare, înainte ca Montse să se trezească, am

învelit din nou tabloul cu hârtie de ambalaj. Dupa câte se pare,
Montse nu îşi dăduse seama că era vorba de tabloul femeii asasinate
şi era mai bine aşa. Am coborât să cumpăr ensaimadas pentru a o
domoli cu micul ei dejun favorit şi am pregătit cafeaua. Cu
forfoteala zilei precedente, Arnau dormea buştean şi în timp ce
Montse îşi făcea duş l-am sunat pe Borja. Încă mai era in pat,
dormind.
- Băiete, nu pot să păstrez tabloul în casă. Îmi pare rău, Montse nu
îl vrea aici în nici un caz.
- De acord - spuse cu o voce somnoroas. Adumi-l în apartament.
Înainte să închidă, îmi explicî cî se dusee la culcare târziu, pentru că
avusese o conversaţie lungă şi interesantă cu deputatul. Adevărul
este că începusem să mă simt intrigat şi i-am spus că peste o oră voi
fi acolo.
Montse nu trebuia sa meargă la Centru până la ora douasprezece , cumnata sa.
astfel încât fetele soseau la timp pentru a se ocupa de Arnau. Cum Datorită poziţiei
încă încercam sa fiu amabil pentru a-i câştiga iertarea, i-am spus că sale, divorţul nu
mă voi întoarce devreme şi voi pregăti eu cina. Ea nu se va întoarce se putea lua în
până la trei, va mânca ceva repede şi va reveni repede la muncă. În consideraţie,
acele zile de sărbătoare alerga ca un bolid.
Când am ajuns la apartamentul său, fratele meu îşi făcuse duş, se
îmbracase şi se bărbierise, deşi avea o figură adormită. Am aşezat
tabloul cu faţa în spatele patului, încrezători că Merche nu va iscodi
pe acolo. Merche nu făcea astfel de lucruri. Şi dacă l-ar fi
descoperit, cum era învelit bine, Borja ar fi putut să îi spună că era
vorba de una din afacerile lui.
- Frăţioare, mi se pare că acest tip ne-a făcut-o.
- Nu mă speria.
- Problema e mai complicată de cât credeam.
- Bine, dar înca avem timp.Uite, putem lua blestematul de tablou,
îl înapoiem şi îi spunem că munca noastră s-a terminat -am
sugerat. Soţia sa a murit, nu ? Pţi acum nu are nici un iubit, cu
siguranţă.
- Nu este att de simplu. Vrei o cafea ?
Şi în timp ce pregătea o cafetieră în bucătărie, începu să îmi
explice, în detaliu, conversaia pe care o avusese cu clientul
nostru. În primul rând, autopsia confirma că era vorba de o
otrăvire, deşi medicii legişti vor mai întârzia încă câteva zile ca
să identifice tipul substanţei care îi provocase moartea. Dar mai
era ceva.
- Rezultă că acea Silvia şi deputatul sunt amanţi de aproape un an-
îşi dădu drumul.
- Pe dracu.
- A rămas stană de piatră când i-am explicat că în apartamentul de
sus era un cubanez în chiloţi, cam cu douăzeci de ani mai tânăr
decât cumnata sa, care a dispărut cât ai clipi din ochi - continuă
să explice, în timp ce bea o înghiţitură mare de cafea.
- Ia te uită…şi tipul suferea la gândul că soţia sa se întindea cu un
pictor - am spus scandalizat. Aceea care şi-o trăgea cu altul era
amanta sa.
- Păi da. Iar noi o investigam pe soţia sa, în timp ce el o făcea cu
cumnata. Fireşte că eu suspectam ceva - spuse făcând-o pe
detectivul.
După câte se părea, când ei doi au rămas singuri, Borja a hotărât
să-şi încerce norocul şi deputatul sfârşi prin a-i mărturisi
povestea obişnuită : căsătoria sa nu mergea bine de mai mulţi
ani bla bla bla şi avusese nenorocul să se îndrăgosteasca de
 - Presupun. Dar
cred că, dacă
deputatul nostru ar
fi dorit să scape de
soţia sa, ar fi ales o
în afară de faptul că nu era o soluţie practică.Acea Silvia era de fapt metodă mai puţin
sora vitregă a Lidiei, fiica din prima căsătorie a tatălui său cu altă spectaculoasă decât
femeie, care şi-a rupt gâtul schiind la Cortina. Spre deosebire de aceea de a o otrăvi
Lidia, sora sa era o femeie afectuoasă şi înţelegătoare, i-a explicat, cu o sticlă de
din acelea care ştiu sa asculte şi cu care putea să se aline (desigur Courvoiser.
culcându-se cu ea din când în când, m-am gîndit în sinea mea). Pe
de altă parte, Silvia Vilalta era o femeie destul de atractivă, deşi nu
se putea compara cu sora ei. Era divorţată şi nu avea copii. După
părerea lui Borja, Lluis Font vorbea despre ea ca şi cum era
îndrăgostit sincer şi faptul că aflase că amanta sa şi-a trăgea cu un
gigolo cu accent mieros fusese o lovitura dură. După câte se părea,
nu îi venea sa creadă.
În ceea ce priveşte apartamentul pe care vecinii îl crezuseră gol,
de fapt, cum deja le explicase deputatul poliţiştilor în noaptea
anterioară, el era proprietarul. Găsise o soluţie destul de discretă
pentru a se putea vedea cu amanta sa fără ca mişcările lui să
trezească bănuieli. Fără ştirea soţiei sale şi prin intermediul acelei
societăţi numită Diagonal Consulting, cumpărase apartamentul, în
aşa fel încât totul era discret. Singura precauţie pe care trebuiau să o
ia era ca vecinii să nu îi surprindă urcând sau coborând împreună
bucata de scară care separa biroul de apartament dar, din fericire,
era vorba de o distanţă mică şi în faţă se găsea una din acele
întreprinderi fantomă ce servesc doar ca domiciliu fiscal. Până
atunci lucrurile funcţionaseră destul de bine.
- La dracu, ce mai încurcătură - am spus sincer preocupat. E clar
că dacă aceştia doi sunt amanţi, atunci aveau un motiv bun ca să
o distrugă pe defunctă. Împreună sau separat.
- Presupun că asta ar deduce poliţia daca află. El jură că nu a fost
el. Şi eu îl cred.
- Păi în momentul acesta eu deja nu mai ştiu ce să cred- am spus
strângând din umeri. În cel mai bun caz mă gândesc că dacă o
ucidea în modul acesta atât de ciudat, cu dulciuri şi un coniac
otrăvit trimise de un necunoscut, nu o luau prin surprindere…
- Nu are nici o logică - nega dând din cap. De ce să se complice
cu povestea tabloului ? Şi dacă fiica sa ar fi mâncat marron
glace ? Sau dacă servitoarea sau altcineva ar fi luat un pic de
coniac ?
- În orice caz, încă nu ştim cine a ucis-o.Tu ai mâncat unul din
lucrurile acestea şi nu ai păţit nimic…Asta înseamnă că trebuie
să fie coniacul.
 suntem
detectivi.
- Asta el ştie deja.
Ascultă, îţi dau
cuvântul meu că
dacă
descoperim ca
şi-a asasinat
soţia mergem la
poliţie. Dar eu
cred că este
nevinovat.
Aceia care pot
- Un accident domestic, de exemplu - speculă Borja. să recurgă la
- Da, cel puţin s-ar fi evitat publicitatea - am fost de acord. avocaţi, nu
- De acum două zile, ziarele nu vorbesc de altceva şi nu cred că obişnuiesc să se
un asasinat obscur îi favorizeaza mult cariera politică. Pe de altă folosească de
parte, otrava implică premeditare, adică acela care a făcut-o s-a violenţă.
gândit bine înainte de toate. Eduard - suspină şi întredeschise - Doar dacă
ochii - nu suntem în faţa unei crime pasionale. divorţul nu le
- Elementar - dragă Sherlock - am râs, căci până atunci nu îl iese prea scump
văzusem interpretând acel rol. Şi ai vreo idee de ce s-ar fi putut - am punctat. Şi
întâmpla ? nu mă refer
- Silvia a fost prezentă la cina de Crăciun. Poate că are ceva de a doar la bani.
face cu otrăvirea - sugeră. Paote că nu era de acord cu faptul că Douăsprezece
era pe locul doi şi s-a gândit că modul cel mai expeditiv era ca mii de euro erau
să îl facă pe cumnatul său să devină văduv. o suma tentantă,
- Este o posibilitate. ca să nu mai
Dar mai era ceva. vorbim de cei
Din seratarul măsuţei de noapte, Borja scoase un plic plin de douăzeci de mii,
hârtii de o sută şi cinci sute de euro. După cum mi-a spus, erau pe care ni-i
douăsprezece mii. daduse deja în
- Doreşte ca să continuăm să investigăm. Discret, desigur. Spune
că are un contact în poliţie, care ne va informa cum merge
investigaţia şi ne va da copii după rapoarte. După câte se pare,
este vorba de vărul unui prieten.
- Adica pretinde să spionăm ceea ce descoperă poliţia -am spus
scandalizat. Cu siguranţă pentru a putea să se acopere.
- Bănuiesc. Bine - fratele meu deveni serios - dacă la sfârşit
rezultă că este vinovat, o să descoperim de asemenea.
« Şi de asemenea o să îl acoperim ? m-am întrebat fără a
îndrăzni să formulez întrebarea cu voce tare. Şi care ar fi atunci
preţul ? Cât de mare trebuie să fie plicul în acest caz ? »
- Pep, una este să îi bârfim pe cei bogaţi şi altceva, foarte diferit,
să acoperim un asasinat. În afară de asta, îţi reamintesc că noi nu
 deci propunerea
fratelui meu de
a continua să
investigăm la
cererea
deputatului.Dar
nu aveam nici
cea mai mică
idee de unde să
începem.
- Vom merge la
Paris, să îl
vedem pe Pau
Ferrer -decise
Borja. Daca el
şi Lidia erau
amanţi, poate că
este implicat
sau poate ne
facilitează
numele vreunui
duşman al
defunctei. Poate
chiar ea
suspecta că
cineva o dorea
scoasă din
circulaţie,
inclusiv soţul.
- Da, are sens -
am fost de
acord.
Datorită
circumstanţelor,
mai puţin de trei săptămâni. Pe de alta parte, ceea ce Lluis Font am decis să îl
ne cerea poate ocolea legalitatea, dar până în acel moment, aşa intrebăm
cum erau lucrurile, nu fusese nimic care să provoace remuşcări deschis pe
grave.Acum,ei bine, una era să îi păstrezi portretul în ulei al pictor dacă o
soţiei sale ca să eviţi scandalul unei afaceri legate de adulter, ori cunoştea pe
să ne vedem pe furiş cu un poliţist, ca să ne povestească cum Lidia Font şi ce
merge investigaţia şi alta, foarte diferită, să te faci că nu vezi fel de relaţii
dacă află la sfârşit că clientul nostru este un asasin cu sânge rece. aveau. Eram
Eu ştiam, (sau aşa vreau să cred), că niciodată nu aş trece convinşi că o
aceasta frontieră, nici pentru mai mulţi bani decât ne oferise conversaţie cu
tipul. Pe de altă parte, aveam cuvântul lui Borja. Am acceptat autorul
 portretului care provocase atâtea încurcături ne va lămuri multe
lucruri.
Îi promisesem lui Montse că voi pregăti cina, aşa că am
stabilit cu Borja să ne vedem mai târziu. Trebuia să trecem pe la
o agenţie de călătorii, pentru ca să ne luăm biletele de avion şi să
facem rezervarea la hotel. Nu îmi prea place să zbor, dar ştaim
că Borja nu ar accepta în nici un caz să meargă cu trenul.
Când i-am povestit lui Montse că Borja şi cu mine trebuia să
mergem la Paris câteva zile, s-a enervat din nou. Încă o dată a
apărut discuţia cu asasinatul, tabloul şi poliţia şi aceasta începu
să ia aspectul unei crize matrimoniale .
- Ştii ? am spus ca să încerc să schimb subiectul. Cred că lui Borja
sora ta îi place cu adevărat.
A fost ca şi cum aş fi pronunţat nişte cuvinte magice. Se
sfârşiră privirile lungi şi reproşurile şi deodată, conversaţia s-a
centrat în jurul relaţiei dintre fratele meu geamăn şi draga mea
cumnată. Femeilor le place romantismul, unora cel puţin şi Montse
înghiţi pe loc momeala. Fireşte că cu un comentariu oportun îi
generam false speranţe Lolei şi o problemă lui Borja, dar m-am
gândit că ar fi mai bine să le intreţin câteva zile cu affaire Borja şi
nu cu povestea tabloului şi asasinatul Lidiei Font.
- Nu, deja mi se părea mie că Borja este legat de Lola…spuse
Montse emoţionată. Crezi ca o să îi aducă vreun cadou de la Paris ?
Şi tu ? O să îmi
aduci ceva ?- spuse
cu voce mieroasă.
- Tu ce crezi ?
Adevărul este că
nu mă gândisem,
dar era clar că în
Paris va trebui să
găsesc timp ca să
cumpăr câteva
cadouri, ceea ce nu
este atât de uşor
precum pare.
Înainte, când
călătoreai în
străinîtate, era uşor
să găseşti un cadou
care să dea bine.
Acum, în schimb,
poţi cumpăra ceva
cu multă plăcere,
să îl cari cu
geamantanul peste tot şi după aceea să descoperi că acel cadou se
vinde cu un preţ mai bun în marile magazine, alături de casa ta. Din
fericire, mergeam cu Borja, care este încântat să meargă prin
magazine.
Biletele, cumpărate de azi pe mâine, ne-au ieşit foarte
scump.Fără îndoială, mulţumită generozităţii deputatului, banii nu
mai erau o problemă. Am rezervat două camera într-un mic hotel în
zona Operei, profitând de o ofertă. Parisul este enorm şi este mai
bine să ceri un loc în centru, ca să eviţi să te ruinezi cu taxiurile.
Cum avionul pleca de dimineaţă, Borja şi cu mine am mers fiecare
acasă la el. Trebuia să pregătim bagajul şi să ne culcăm devreme.
Eram în urmţ cu somnul, din ziua de Crăciun. În noaptea aceea,
fratele meu aranjase să cineze cu Merche, pe care nu o văzuse de
câteva zile şi l-am sfătuit să deconecteze telefonul.
- Poate te sună Lola- i-am spus fără să dau multă importanţă.
Nu am îndrăznit să îi explic comentariul pe care îl scăpasem lui
Montse. Era un lucru stupid, dar ştiam că Borja, după ce s-ar fi
supărat puţin, ar fi terminat prin a se face responsabil. Şi eu aveam
nevoie de o grădină zoologica unde să ascund un elefant care
creştea în fiecare moment.

14.

- Mesepamafotsivunesavepabian xplique, mesie – spuse

taximetristul cu o viteză ameţitoare, la cea de a treia explicaţie a
lui Borja asupra drumului pe care mergeam.
Luasem taxiul la Gara de Nord şi făceam un traseu improvizat prin
locurile istorice ale Parisului. Un traseu care ar fi trebuit să ne iasă
la cinsprezece euro cel mult, ne-a ieşit la cincizeci. Văzând că
aveam bagaje şi că adresa corespundea unui hotel, taximetristul a
dedus că suntem străini. În ciuda excelentei franceze a fratelui meu,
ne făcu turul de rigoare prin oraş şi pe deasupra se supără când
Borja, care cunoştea foarte bine Parisul, i-a spus foarte amabil că
era a treia oară când treceam prin faţa aceleaşi « eglise ». Desigur
că şmecheria taximetriştilor este un lucru care trebuie luat in
consideraţie când călătoreşti la Paris, aşa cum mi-a explicat fratele
meu. Nu trebuie să faci caz de asta, nici să îţi rupi hainele.

Întotdeauna i-am
spus lui Montse că
eu nu am fost
niciodată la Paris.
Este una dintre
acele minciuni
stupide care se spui
o dată şi pe care dupa aceea trebuie să ţi le aminteşti şi să le repeţi
de-a lungul întregii vieţi, ca să nu fii ridicol şi să cazi drept
mincinos. Problema este ca într-o după amiază, când începuserăm
să ieşim împreună, după ce făcuserăm dragoste în apartamentul pe
care atunci îl aveam închiriat în Sants, Montse m-a întrebat dacă
cunosc Parisul. Ea tocmai îmi mărturisise că niciodată nu fusese
aici şi că îşi făcea iluzii că într-o zi vom descoperi împreunî acel
oraş mitic. Înaintea acestei duioşii, nu am avut puterea să îi spun
adevărul.
- Nu, nu, nici eu nu am fost niciodată la Paris - am spus cu voce
joasă în timp ce îi mângâiam părul. Aşteptam să te cunosc pe
tine.
Aceea mica minciună era mai degrabă o galanterie, dar
consecinţa este că m-a urmărit până astăzi. Adevărul este că aveam
douăzeci de ani când am fost la Paris prima dată, cu o iubită care se
numea Olga şi cu care am fost şase luni. Fata aceea, văzuta de la
distanţă, era ca o capră şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrurile
nu merseseră mai departe, dar trebuie să mărturisesc că în zilele
acelea eu eram îndrîgostit nebuneşte de ea.
Am fost împreună la Paris într-o punte a Tuturor Sfinţilor cu
unul din acele trenuri înspăimântătoare care pleacă din gara Francia
şi întârzie o mulţime de ore ca să ajungă la destinaţie, în momentul
în care relaţia noastră era în momentul cel mai aprins. Au fost nişte
zile de neuitat, să spunem adevărul. Era în luna octombrie şi în
Paris arborii îşi agitau frunzele aurii, care cădeau şi se aşezau pe
trotuare, formând un covor improvizat, care scârţîia suav sub paşii
noştri. Ceruri de carte poştală încadrau unele dintre edificiile cele
mai emblematice ale vechii Europe, în timp ce Olga şi cu mine
traversam, ameţiţi de emoţie, podurile râului care contemplase
desigur mai multe sinucideri ale îndrăgostiţilor de-a lungul istoriei
sale. Din acea şedere mai mică de patru zile, îmi amintesc de
asemenea micul hotel, ieftin şi fără încălzire centrală şi o pasiune a
hormonilor tineri, care făcea ca geamurile ferestrelor să se
aburească, împiedicând lumina lunii să se filtreze prin ele.
Mă simţeama vinovat de acea şedere la Paris, cu o fată care nu
era Montse. Intensitatea amintirii îmi provocă o anumită stare
proastă, ca şi cum îi fusesem infidel soţiei mele şi asta cu toate că
acea aventură avusese loc cu câţiva ani înainte ca Montse şi cu
mine să ne cunoaştem. Adevărul este că Parisul, la douăzeci de ani,
m-a impresionat enorm, la fel ca şi pe Olga. Era a doua ieşire pe
care o făceam în străinatate (înainte fusesem în Italia cu nişte
prieteni) şi scurta mea şedere în acea capitală - templu al libertăţii ,
a hedonismului(28) şi al gândirii profunde, m-a făcut să mă întorc
la Barcelona simţind că trăiesc într-o capitala de provincie, mică şi
plictisitoare. Nu erau prea mulţi ani de cand murise Franco şi se
avuseseră loc primele alegeri democratice şi Parisul avea în ochii
mei şi ai celor din generaţia mea magia pe care ne-o răpise
dictatura.
În mod curios, avionul nostru plecă şi sosi la timp şi la amiază
Borja şi cu mine eram la hotel. Am despachetat bagajele, ne-am
schimbat hainele şi am mers să vizităm galeria, unde acum mai
puîin de o lună, Pau Ferrer îşi expusese pictura achiziţionată de
clientul nostru. Borja m-a pus să îmi pun costumul Armani şi
cravata pe care mi-o făcuse cadou Mariona Castany şi mi-a dat unul
din paltoanele sale - concret, unul de culoare neagră - pentru a
completa vestimentaţia. Trebuia să trec drept un colecţionar
spaniol, care nu vorbea limba franceză. În privinţa acestui punct,
fratele meu îmi dăduse instrucţiuni foarte precise despre cum să mă
port.
- În timp ce eu vorbesc cu funcţionarul şi încerc să-l descos despre
adresa lui Pau Ferrer – îmi spuse Borja- tu vei privi totul, ca şi
cum ai fi interesat să cumperi. Când întâlneşti tabloul cel mai
scump din cele expuse, te apropii de mine şi îmi spui că doreşti
să te întorci în ziua următoare cu soţia ta. Nu surâzi, iei o figură
de suferind de ulcer stomacal şi din când în când te uiţi la ceas.
Restul - surâse - lasă pe mine.
Galeria se găsea aproape de Grădinile Luxemburg, aşa încât am
luat un taxi.Cu această ocazie, fără bagaj şi cu franceza
impecabilă a lui Borja, taximetristul ne duse direct, fără
ocolişuri. Era un stabiliment modern, înăuntrul unui edificiu
antic, plin cu tablouri de un stil mai degraba abstract, la preţuri
care îţi tăiau orice dorinţă. Mai întâi ne-a întâmpinat o fată foarte
atentă originară din Antile şi apoi cel care ar fi trebuit să fie
proprietarul sau funcţionarul galeriei, un francez de o vârstă
mijlocie, stilat, manierat i parfumat excesiv, dar foarte amabil.
Eu am făcut tot ce îmi indicase Borja. În timp ce îmi jucam rolul
de cumpărător indecis, am încercat fără succes să descifrez ceea
ce omul din magazin îi explica în franceză fratelui meu.
- Ei bine ?- l-am întrebat plin de speranţă pe Borja când am ieşit.
Ce ţi-a spus ? Ai adresa ?
- Băiete, ni se joacă o festă.- dădu din cap. Este o săptămână de
când Pau Ferrer a suferit o apoplexie şi este în comă într-un
spital.
- La dracu. Ce coincidenţă, nu ? Să vedem dacă nu a fost şi el
otrăvit.
- Nu cred. După câte se pare, nu se prea îngrijea -îmi explică. Nu
mi-a dat numele spitalului, nici adresa sa, dar mi-a dat telefonul
agentului lui. Este o femeie.
- Bine, tot e ceva. Poate ea va putea să ne ajute.
- Nu îţi fă iluzii. După cum se pare, este în afara Parisului, în
străinătate şi nu se va întoarce până la sfârşitul anului.
O călătorie nereuşită, m-am gândit, pentru că nu puteam să mai
stăm la Paris. Trebuia să ne întoarcem cu mâinile goale şi cine
stie, să revenim altădată.
- Ne-a mai rămas încă o carte de jucat-spuse fratele meu cu un ton
mai mult decât misterios. Haide să mâncăm ceva.
Borja părea căzut pe gânduri şi mi-am dat seama că nu prea
avea chef să vorbească. Îl cunosc şi ştiam că uneltea ceva. Am
intrat într-o cafenea şi am cerut două croque monsiuer şi două
beri. În timp ce ciuguleam acea mâncare frugală, Borja îmi
explică ce as avea în mânecă.
- Cunosc pe cineva la Paris –spuse în sfârşit.Aş fi preferat să nu
trebuiască să apelez la această persoană, dar acum că am venit
până aici…Sigur că în cel mai bun caz este în vacanţă. Sunt zile
rele.
- Nu pierdem nimic dacă încercăm - l-am animat.
- Înainte am nevoie de un coniac.
Fără ca să intre în detalii, mi-a explicat că persoana la care se
gândea să apeleze era cea care, după cum am putut să deduc, îi
rupsese inima cu mulţi ani în urmă. Povestea era tipica şi topică,
dintre acelea care pot servi ca scenariu pentru un film profund şi
plictisitor sau pentru o melodramă lacrimogenă de la
Hollywood. De la reîntâlnirea noastră, Borja nu îmi povestise
nimic din viaţa sa, decât câteva anecdote dispersate şi
întotdeauna distractive, pe care nu le-am crezut pe de-a întregul
niciodată. Miroseam că nu totul fusese un drum încărcat cu
trandafiri, ceea ce, cum spune Montse, când cineva nu vrea să
vorbească de trecutul său, înseamnă că ori are ceva de ascuns ori
există o rană dureroasă care nu s-a cicatrizat încă.
Ea era o studentă la arte, fără un ban în buzunar şi dorea să fie
pictoriţă. Borja era chelner într-o cafenea şi amândoi trăiau din
salariul şi bacşişurile pe care le câştiga el. Locuiau îîntr-unul din
acele apartamente minuscule care au fost atât de faimoase la
Paris, fără încălzire şi baie. Timp de câţiva ani, Borja i-a fost
mecena, ca să îl numim într-un fel, în timp ce ea picta şi se
pregătea să fie o mare artistă. După câte se pare, în acea epocă şi
fratele meu dorea să fie scriitor (se vede că suntem gemeni) şi
pretindea că va scrie un roman. Numai că, intre servitul cafelelor
şi devotamentul pe care i-l dedica ei, niciodată nu a ajuns să
scrie nimic din care să câştige.
 Chestiunea este că fata, care după cum spune Borja era foarte
frumoasă, cunoscu un proprietar de galerie, cu treizeci de ani -
mai mare ca ea şi de treizeci de milioane de ori mai bogar decât
el. Se căsători cu acesta şi uită de Borja, care timp ce cel puţin
doi ani trăi în depresie şi beţii prin barurile din Paris, fără a scrie
nici un rând. Fratele meu terminâ plecând din Paris cu coada
între picioare şi în sfârşit fata, care se numea Camille, lăsă
pictura pentru a se dedica trup şi suflet înfloritorului comerţ al
soţului ei. Dupa cum îmi povesti Borja, matrimoniul era
proprietarul uneia dintre cele mai faimoase galerii de artă din
Paris.
- Să tot fie cinsprezece ani de când nu am văzut-o – spuse după ce
ceru un al doilea coniac. Şi chiar aşa, încă mai simt un nod în
stomac.
- Încă mai simţi ceva - am insinuat timid.
- Ceea ce simt este că am fost un imbecil timp de cinci ani din
viaţa mea - spuse supărat. Dar aşa cum stau lucrurile, să merg să
o văd este singurul lucru care îmi dă prin cap.
L-am întrebat dacă prefera să meargă singur, dar a spus că nu, că
preferă să mergem amândoi. Locul nu era prea departe şi am
mers pe jos până acolo, deşi ploua şi era destul de frig. Protejaţi
de umbrele, am ajuns la acel templu al artei pariziene, când
începură să cadă fulgi mărunţi de zăpadă.
- Dumnezeule, Pep, nu te-aş fi lecunoscut - spuse Camille cu o
expresie de surpriză. Vleau să spun că…
- Esti la fel de frumoasă ca întotdeauna - spuse Borja dându-i trei
sărutări, cu un surâs larg, despre care eu ştiam că nu este sincer.
Eu nu o cunoscusem pe Camille când era iubita fratelui meu, dar
cunoscându-i gusturile, era evident că anii nu fuseseră blânzi cu ea.
Era o femeie scundă şi extraordinar de slabă, piele şi os, ca să fiu
mai exact. Avea părul scurt, vopsit în diverse culori şi avea faţa
brăzdată de mii de riduri mărunte. Era foarte machiată, ca şi cum ar
fi fost la o petrecere şi purta o rochie imprimată, destul de ridicolă.
Avea cercei mari şi inele în toate degetele. Dintr-o dată, mi-am dat
seama că aspectul său extravagant îmi aducea aminte de Lola şi am
început să înţeleg anumite lucruri.
- Presupun că te miri că mă vezi dupa atâta timp - începu să spună
Borja, puţin nervos.
- Să spunem că nu te aşpetam - spuse moartă de curiozitate,
surâzând cu toata gura.
- Esti fantastică, într-adevăr - minţi Borja.
- Sunt mai bătlână. Calamba, Pep. Şi tu ce faci în Palis ?- întrebă
privindu-l de sus în jos. Eşti aici de mult timp ?
- Tocmai am sosit, cum se spune. Ascultă, prietenul meu are
nevoie de un serviciu şi cum sunt Sărbătorile Crăciunului şi atâta
lume este plecată, nu mi-a mai rămas nimeni în afară de tine la care
să apelez…
Camille îmi aruncă un surâs şi Borja făcu prezentările. Camille, ţi-l
prezint pe Eduard… Eduard Masdeu.
Cum pentru acea feemie el trebuia să fie Pep Martinez, hotărî să
îmi schimbe mie numele.Şi adaugă :
- Este un colecţionist.
- Enchante(29)- spuse întinzându-mi mâna.
- Şi eu sunt încântat - am răspuns.
- Problema - Borja trecu direct la subiect –este că prietenul meu
dorea să se pună în contact cu un pictor care este foarte faimos
aici, în Paris. Este vorba de Pau Ferrer, dar am aflat că este în
comă într-un spital.
- O, sălăcuţul. Din câte ştiu, de data asta nu există spelanţă -dădu
din cap. Este al doilea atac pe cale îl sufelă. Dupa câte se pare –
spuse cu un ton confidenţial - are ceva distrus pe dinăuntru.
- Problema este că agentul lui este plecat din Paris şi nu se va
întoarce decât dupa ce vor trece sărbătorile.
- Şi ?
- El este autorul unui tablou pe care prietenul meu l-a cumpărat
acum puţin timp, portretul unei femei. Voia să ştie mai multe
lucruri despre modelul folosit şi speram să putem vorbi cu el.
Dar ţinând cont că este atât de bolnav şi agenta lui nu este..
- M-am gândit, nu ştiu, că poate tu cunoşti modelul sau ştii pe
cineva care ar putea să îl cunoască - Borja îi arată fotografia
tabloului care apărea în catalog. Este aceasta.
- Acesta este tabloul pe care l-ai cumpăălat ?- mă intrebă. Îl
cunosc. Ai făcut o investiţie bună.
Dar dintr-o dată începu să râdă şi spuse :
- Dar nu ştiaţi ? nu ştiaţi cum pictează aceste tablouli Pau ?
Borja şi cu mine ne-am privit nedumeriţi.
- Pau fotoglafia pelsoanele fălă ca acestea să îşi dea seama şi după
aceea utiliza fotoglafiile ca baza pentru tabloulile sale. Spunea
că a picta pelsoanele este ceea ce îl pasionează mai mult, dar de
asemenea, că cei care însărcinează un pictol să îi picteze
poltreltul în ulei sunt vanitoşii, care nu melită efoltul altistului.
După câte se pale - adaugă amuzată- cu o anumită ocazie,
plopliul rege i-a celut să îi facă poltletul şi el a refuzat.
- Trebuie să fiţi foarte sigură - am spus.
- Dal aici, în Palis, toata lumea ştie asta, modul în care luclează
Pau Felel.
- Păi, din câte ştiu, Barcelona habar nu are – punctă Borja.
- Cu sigulanţă că această femeie este o necunoscută pentlu Pau.
Cred că i-a făcut fotoglafia pe când dolmea. Îmi pale lău, spuse
Camille. Nu vă pot ajuta.
Era amuzant. Dintre atâtea femei care sunt pe lume, Pau Ferrer
trebuise să picteze tabloul uneia pe care nu o cunoştea, al cărei
soţ era un colecţionar de artă şi un politician din Barcelona, care
îşi avea reputaţia sa.
- Spui că face fotografii - lui Borja îi venise o idee. Crezi că ar fi
posibil să ne pui în legătura cu soţia sa sau cu cineva dintre
prietenii sau prietenele sale, să vedem dacă putem să facem rost
de cineva? În realitate este ceva mai important decât pare.
Presupun că Borja dorea să obţină o probă materială pentru a i-o
arata lui Lluis Font. Camille părea intrigată.
- Nu ştiu ce ulmăliţi.- dar, ei bine, adevălul este că una dintle
plietenele lui Pau Felel este plietena mea.Cled că acum un an s-
au despălţit, dal continuă să fie amici. Nu ştiu dacă ea vă va
putea ajuta - şi pe o hârtie foarte elegantă de culoare gri perle,
notă un nume şi un telefon. Se numea Cecile Blanchart. Spuneţi-
i că sunaţi din paltea mea.
- Nu ştii cât îţi mulţumesc- spuse Borja.
Camille îi surâse. Cu o mână începu să se joace cu unul dintre
colierele sale, în timp ce cu alta îşi mângâia părul în dreptul cefei.
- Presupun că după toţi aceşti ani nu vei pleca aşa, nu-i aşa,Pep ?
Tlebuie să luăm cina împleună. Tlebuie să îmi povesteşti multe
lucluli… Tlebuie să vezi cum te-ai schimbat. Ai devenit un
adevălat domn.
- Afacerile îmi merg bine. Nu mă pot plânge - spuse fratele meu
mulţumit. Ce mai face Fabien ?
Din surâsul fratelui meu, care se termină într-o strâmbătură, am
dedus că acest Fabien trebuia să fie soţul lui Camille.
- Oh. Acum nu mai vine aproape deloc pe la galerie. Este într-o
stale delicată – şi adaugă cu un ton între politicos şi mieros. M-
ai ieltat, adevălat ?
- Femeie, nu era nimic de iertat, eram tineri - răspunse Borja
condescendent.
- Lămâne să cinăm noaptea asta ? ca doi vechi plieteni.
- Oh, ce păcat. Astăzi am o întâlnire.
- Şi mâîne ? insistă Camille.
- De acord - acceptă Borja. Vom cina mâîne. La opt în locul
obişnuit. Îţi aminteşti ?
- O. Dal sunt mii de ani de când nu am mels acolo. Poate nici nu
mai există.
- Nu s-a schimbat nimic- afirmă Borja. Voi rezerva o masă. La opt
fix.
Mergând prin lume cu fratele meu, am învăţat să nu îl contrazic
niciodată în public, pentru ca întotdeauna greşesc. Fără îndoială,
imediat ce am ieşit din galerie i-am adus aminte că zborul nostru de
întoarcere spre Barcelona pleca la aceeaşi oră la care avea întâlnire
pentru cină.
- Exact, răspunse cu un surâs viclean, care arăta ca s-a terminat
conversaţia.
Am luat un taxi ca să ne întoarcem la hotel. Se făcuse întuneric
şi deşi nu ploua, vântul era îngheţat. În afară de asta, era urgent să
vorbim cu prietena lui Camille, ca să încercăm să stabilim o
întâlnire cu ea cât mai devreme posibil.De fapt nu era atât de grav
dacă la sfârşit nu obţineam nici o fotografie, căci explicaţia pe care
ne-o dăduse Camille părea destul de convingătoare şi cu siguranţă
ne puteam documenta în altă parte. De departe, catalogul de artă pe
care ni-l procurase Lluis Font nu avea acea informaţie, dar se ştie
deja că în această categorie de informaţii se găsesc tot felul de
lucruri, mai puţin informaţii utile. Majoritatea par scrise într-un
moment extrem de delirium tremens, dar presupun faptul că toţi
criticii de artă au şi ei dreptul de a-şi câştiga existenţa.
În timp ce Borja a telefonat la prietena lui Pau Ferrer şi a
stabilit o întâlnire pentru ziua următoare, eu am profitat pentru ca să
vorbesc cu Montse, care părea că este destul de ocupată. În acea
noapte, Borja a decis că merităm o agapă bună şi mă duse la unul
dintre acele restaurante unde turiştii nu merg niciodată. Am mâncat
şi am băut ca nişte episcopi, nimicdin porcăriile experimentale, ci
bucătărie franţuzească adevarată şi o bună bucată de vreme am
reuşit să ne relaxăm. Am băut două sticle de Bordeaux şi am
mâncat nişte feluri de mâncare cu nume atât de complicate, încât
singurul lucru pe care mi-l pot aminti este faptul că la antreu era
foie gras pregătit în patru moduri diferite şi că după aceea Borja a
mâncat peşte şi eu un anumit fel de carne cu un sos de culoare
violetă, cu adevărat delicios.
- Bine, păi noi am terminat - am spus în timp ce muiam pâîne în
acel sos. Uită-te şi tu, Pau Ferrer nu are nimic de a face cu
misteriosul asasinat al Lidiei Font. Nici măcar nu o cunoştea.
- Nu, după câte se pare.
- Adică în ceea ce ne priveşte pe noi, munca noastră se termină
aici - am insitat.
- Nu eşti curios ? ca să ştii ceea ce s-a întâmplat în realitate- Borja
începu să mă neliniştească.
- Te referi… să ştim cine a ucis-o ?
- Bine, nu am să neg că toate acestea se aseamănă destul de mult
cu unul din acele romane pe care le-am citit când eram mici.Şi în
afară de asta, i-am promis deputatului că vom vorbi cu acel poliţist.
- În rezumat. Cazul nu se termină aici - am acceptat resemnat.
Dupa deserturi- nişte tarte de casă fantastice, a mea cu ciocolată
amară, iar Borja un tatin de mere(30) - am aprins o ţigară şi am
cerut două pahare de coniac. Cu siguranţă, eram ultima generaţie
care putea să se bucure de o cină ca aceea, pentru că în
restaurante în curând nu se va mai putea fuma şi desigur vor
sfârşi prin a interzice şi alcoolul. Asta dacă nu vor hotărî într-un
final să interzică zahărul şi grăsimile şi dacă feministele nu ne
vor condamna pe toţi să devenim abstinenţi, catolici şi
vegetarieni.
- Şi mâine îi vei da plasă lui Camille- mi-am dat drumul în sfârşit.
- Mi-a servit-o mult mai dur. Cel puţin asta pot să fac.
- Cine ştie, poate nu vine.
- Poate. Dar dacă dă fuga, ceea ce eu cred, va trebui să cineze
singură.
Şi cu acel ton confidenţial, pe care îl foloseşte doar când este
alcool prin preajmă, adaugă :
- Am petrecut multe ore aşteptând-o în acel loc. era restaurantul
nostru favorit. Când aveam bani, fireşte, ceea ce nu se întâmpla
foarte des.
- Şi de asta te-ai transformat în Borja ? am îndrăznit să întreb. Era
prima dată când abordam direct schimbul său de identitate.
- S-a făcut târziu. Trebuie să ne întoarcem la hotel - şi cu un surâs
scurt anunţă că s-a terminat conversaţia.
Am mers pe jos la hotelul nostru, în ciuda frigului şi a norilor
ameninţători de deasupra. Eram obosit, dar datorită alcoolului şi
al cafelei am întârziat un pic până să adorm.În acea noapte am
visat-o pe Olga şi de asemenea pe Camille, iar în dimineaţa
următoare m-am trezit mort de somn şi cu gura păstoasă. Borja,
în schimb, coborî înaintea mea la dejun. Era ca un trandafir.
Dupa cum am stabilit, la unsprezece fix am sosit la casa lui
Cecile Blanchart. Avea aproximativ aceeaşi vârstă ca Pau Ferrer
şi părea foarte afectată de boala sa. Era o femeie interesantă,
care trăia într-o casă întunecoasă, plină de cărţi, tablouri şi pisici.
Cu părul lung şi creţ, de culoare blond roşcat, purta un fel de
tunică de culoare albastră şi o mulţime de coliere. Avea ochii
albaştri, foarte vii, fuma pipă şi vocea sa era caldă şi gravă.
Cecile Blanchart ne confirmă tot ce ne povestise Camille
asupra metodelor de lucru ale lui Pau Ferrer. Am încercat să o
facem să înţeleaga că era foarte important să obţinem una dintre
fotografiile pe care prietenul său le făcuse Lidiei Font. I-am
explicat adevărul, fără să dăm nume, că modelul murise şi că
soţul său, care descoperise întâmplător pictura, credea că ei doi
erau combinaţi. Lucrul acesta o amuză şi începu să râdă.
- Îmi amintesc când Pau a pictat tabloul –spuse foarte rar, într-o
franceză care se înţelegea destul de mult. În acea epoca, acum
doi ani, ne vedeam foarte des…
Dup câte se părea, erau multe fotografii ale doamnei Font şi
Cecile se angajă că va încerca să găsească câteva şi să ni le trimită
prin poştă. Deşi nu mai erau amanţi, după cum ne explică fără nici o
pudoare, avea încă cheile studioului din Paris. De asemenea îşi
amintea că femeia din fotografie dormea./
- Dar Pau a hotărât să o picteze ca şi cum ar fi fost trează, nu ştiu
de ce - spuse în timp ce ne însoţea la uşă. Am văzut că făcea
eforturi ca să îşi oprească lacrimile.
I-am mulţumit şi ne-am despărţit de ea, dorindu-i o recuperare
rapida a prietenului ei. Înainte de a ne întoarce la hotel, am
profitat ca să cumpărăm cadouri pentru Montse, Merche, Lola şi
copii. Cum timpul era bun, am hotărât să ne plimbăm şi să ne
bucurăm câteva ore de oraş.
Până atunci, reîntâlnirea cu Parisul tinereţii mele fusese o
experienţă dureros de decepţionantă. În nici un moment nu am
reuşit să retrăiesc nici una din emoţiile pe care mi le-a trezit
oraşul când l-am văzut pentru prima dată. Nici vederea Senei,
nici a catedralei Notre Dame, nici măcar Gradinile
Louxembourg care cu douazeci de ani înainte fuseseră unul
dintre scenariile acelei pasionante istorii de amor de tinereţe cu
Olga ; niciunul din aceste locuri emblematice nu reuşise să
deştepte în mine aceleaşi senzaţii ca atunci. Mă îngrozeam să mă
gândesc că, dacă într-o zi mă voi întoarce cu Montse, va trebui
să simulez o emoţie pe care nu mai eram capabil să o simt,
pentru ca să nu mă tradez şi să o fac fericită pe soţia mea şi acea
perspectivă mă făcea să mă simt gol şi mizerabil. Nu i-am
comentat nimic lui Borja, dar Parisul deja nu îmi mai părea
Paris.Vedeam doar o metropolă enormă, plină de maşini şi de
lume care alerga dintr-o parte în alta, impunătoare, dar părăsită
de acea magie unică, care ma emoţionase atât de mult cu
douăzeci de ani în urmă. Borja şi cu mine ne plimbam în linişte,
încărcaţi cu pungile cu cadouri, când fratele meu îşi dădu seama
că avea desfăcut şiretul unuia dintre pantofii sai.
- La dracu. Hai să ne aşezăm un moment- îmi propuse.
Ne găseam aproape de râu şi ne-am apropiat de băncile care erau
lângă mal, între vechile locuri ale librarilor. Între timp, Borja îşi
legă şiretul, lăsă plasele pe jos şi profită ca să se odihnească puţin.
Fără nici un avertissment, începu să sufle un vânt drăcesc şi cerul
se deschise şi se coloră în negru. Din mulţimea de nori care se
adunaseră deasupra capetelor noastre începură să cadă furioase
picături de ploaie, care atingeau dimensiunea unei nuci când se
stiveau de sol. Furtuna neaşteptată schimbă mirosul oraşului., care
se umplu de parfumul frunzelor galbene, al apei de ploaie şi al
râului. Am închis ochii câteva secunde şi atunci, ca şi cum cineva
de sus îmi ascultase gândurile, Parisul se transformă ca prin minune
în locul magic care fusese într-o zi. Borja se grăbi să îşi pună
pantoful şi blestemă furtauna din jurul nostru, iar eu am
experimentat din nou acea emoţie tulburătoare de la douăzeci de
ani. Câteva momente a fost ca i cum între acea prima călătorie şi
călătoria de acum nu trecuse timpul. În sfârşit, Parisul redevenea
Paris.
- Pari încântat - l-am auzit pe Borja strigând şi încercând să se
facă auzit în acea vijelie.Haide, grăbeşte-te. Afurisită ploaie.
Eu rămăsesem nemişcat sub ploaie, savurând acea parte din mine
din care se ştersese trecerea anilor şi care, dintr-o dată, se
recuperase. Ştiam că era o senzaţie efemeră, care va dispare şi care,
oricât de mult aş fi rămas aşezat pe acea banca pe malul Senei, nu
va dăinui mai mult decât victoria acelei ruperi de nori.Cu inima
strânsă, m-am ridicat şi l-am urmat pe Borja, care alerga cu sufletul
la gură spre o staţie de taxi. Pe când mă suiam în maşina, ud
leoarcă, dar fericit, m-aM despărţit de Paris, de cei douăzeci de ani
ai mei, de fata care dăduse valoare acelor zile ale tinereţii mele.

15.
-Vom sosi târziu…-spuse Borja în timp ce căutam o parcare în
zona albastră, ca să lăsam Smartul, ceea ce nu era deloc uşor la acea
oră.
Stabilisem cu clientul nostru ca să ne vedem în biroul său de pe
Diagonal. Întâlnirea era la ora douăsprezece şi Borja avea dreptate.
Vom întârzia. Parkngurile din împrejurimi aveau atârnate cartonul
roşu cu »ocupat »şi ne învârteam de douăzeci de minute. Ca în
oricare zi de 30 decembrie, centrul oraşului era un clocot haotic.
Era vineri şi toată lumea părea că ieşise pe stradă pentru a-şi face
cumpărăturile în ultimul moment. Vremea, de asemenea, îi invita,
pentru că strălucea un soare splendid, care făcea aproape să nu fie
nevoie de palton. În acea zonă comercială, femei de toate vârstele
căutau disperate o rochie de petrecere, pentru a fi frumoase în
noaptea de Anul Nou.
- Şi am fost mulţumiţi că avionul a sosit la timp- am spus
nervos.Nu ştiu de ce nu am stabilit să ne întâlnim după
amiază….Montse s-a supărat destul de mult când i-am zis că nu
pot să trec pe acasă. Nu este obişnuita să rămână singură, ştii
asta - am încercat să îl fac pe Borja să înţeleagă. În afară de asta,
de trei zile este singură cu copiii…
- Nu îţi fă probleme.Cred că Lola i-a ţinut companie.
- Da. Bine. Asta este problema.
Acela era desigur unul dintre lucrurile care ma preocupau,
Montse şi Lola, trei zile întregi întreţinându-se cu aceeaşi
singură temă, Borja. De asemenea eram preocupat de efectele
comentariului pe care i-l făcusem lui Montse înainte de a pleca
la Paris, acela cum ca lui Borja Lola îi plăcea cu adevărat.
Aşteptam doar ca Montse, dupa nu ştiu câte confidenţe şi cupe
de vin, să nu îi fi explicat nimic despre povestea cu tabloul. Cu
siguranţâ, cumnata mea şi-ar fi dat seama că peisajul mamei sale
dispăruse de pe holul casei noastre.
- Băiete, deputatul se grăbea să vorbească cu noi, ştii asta- spuse
Borja ca să se justifice. Vrea să ne vadă personal.
- Dar, dar noi venim de la Paris…
Zborul pe care ar fi trebuit să îl luăm la opt seara, la aceeaşi oră
la care Borja îşi dăduse întâlnire la cină cu vechea sa iubită, cu
ideea de a o lăsa să îl aştepte în memoria vechilor timpuri, se
suspendase, niciodată nu von şti motivul. Am aşteptat mai multe
ore în interiorul avionului, fără ca nimeni să ne dea cea mai mică
explicaţie de ce dracu nu plecam, până când, în sfârşit, după
miezul nopţii, amplificatoarele au anunţat că datorită unor
probleme tehnice nu puteam zbura până a doua zi. A fost o
porcărie în toată regula, dar teama de un atentat a făcut ca
nimeni să nu protesteze. Ne-au coborât din avion şi ne-au dus la
un hotel situat strategic lângă aeroport. Între zgomotul
avioanelor, ora care era şi neliniştea de a şti că trebuia să ne
sculăm la şase, pentru a nu pierde zborul, aproape nu am putut
să închid un ochi. Adevărul este că dimineaţa următoare era deja
cumplită.
În după amiaza anterioară, înainte de a pleca la aeroport, l-am
sunat pe deputat ca să îl informăm de rezultatele bune ale
investigaţiilor noastre. Doar ascultând vocea lui Borja, clientul
nostru îi spuse cu un ton mai degrabă sec că « nu prin telefon »,
că ne aşteaptă în ziua următoare în biroul său, cât mai devreme
posibil. După părerea lui Borja, vocea lui Lluis Font era aceea a
unui om speriat. Fratele meu încercă să îi spună că totul a fost o
neînţelegere şi că putea să nu se mai gândească la afacerea cu
tabloul, dar Lluis Font i-o tăie cu o bruscheţe nouă pentru noi şi
care am bănuit că se datora faptului că suspecta că avea telefonul
controlat. Cu un ton aspru şi imperativ, ne chemă în biroul său la
nouă punct în ziua următoare.
După ce avionul ne-a jucat festa şi zborul nostru s-a anulat,
am vorbit din nou cu el, aproape în zori de zi, ca să amânăm
 întâlnirea, dar el insistă să venim în biroul lui imediat după ce
soseam la Prat(31). În acea dimineaţă, avionul nostru a plecat la
nouă şi de fapt, tocmai sosiserăm la Barcelona. Abia am avut
timp să trecem pe la Borja acasă ca să lăsam valizele şi
cadourile. Fără ca măcar să ne fi schimbat hainele, am luat
Smartul şi ne-am grăbit spre Diagonal
- Pep, mi se pare că lucrurile se complică, Astăzi problema cu
asainatul a apărut în toate ziarele.
- Dar nu explică mare lucru. Ca şi cum judecătorul a decretat să se
păstreze secretul…
- În cel mai bun caz au descoperit fapte pe care ziarele nu le-au
publicat. Deputatului nu trebuie să îi lipseasă contactele la
tribunale, adică este foarte probabil să aibă noutăţi–am sugerat
în timp ce înca încercam să parcam maşina.
În sfârşit am găsit un loc unde să lăsam Smartul, dar după toate
astea am ajuns cu o jumătate de oră mai târziu.Secretara nuera
şi Lluis Font personal ne deschise uşa. Ne surprinse să vedem că
omul care ne primi în acea zi nu era acelaşi politician sigur pe el,
care ne contactase cu câteva săptămâni înainte ca să o urmărim
pe soţia sa, nici măcar văduvul liniştit pe care l-am văzut
răspunzând cu gravitate întrebărilor poliţistului, în timp ce soţia
sa zăcea moartă teatral pe covorul alb, în salonul din casa sa.
Ca să incep, costumul îi era mare, ca şi cum el se strânsese şi
se micşorase. Avea cearcăne şi figura obosită şi nu mai părea un
om puternic, ci mai degrabă înfricoşat. Ascultă în linişte, serios,
explicaţiile noastre, dar în ciuda noutăţilor bune, figura sa nu se
schimba. Pe chipul său continua să existe neliniştea cu care ne
primise la sosirea noastră. Explicaţiile lui Borja, în loc să îl
liniştească, îi accentuară supărarea. Am văzut că privirea sa avea
aceeai expresie dusă pe care o are Montse când ia un valium,
deşi mai era ceva pe care valiumul,- sau ceea ce o fi luat – nu
putea să ascundă. De data asta, privirea omului pe care îl aveam
în faţa noastră era, aa cum deja bănuise Borja vorbind cu el la
telefon, aceea a unui om acuzat.
Fratele meu făcu o relatare minuţioasa a activităţii noastre din
Paris( fără, bineînţeles, povestea vechii sale iubite) şi a
fericitului nostru deznodământ al anchetei noastre. Ca detectivi,
nu ne descurcam atât de rău.
- Ca un rezumat, pictorul a fotografiat-o pe Lidia fără ca ea să îşi
dea seama - a spus clientul nostru vizibil contrariat.
- După câte se pare s-a întâmplat într-un tren, acum câţiva ani-
explică Borja. Ea probabil adormise şi pictorul a profitat ca să o
fotografieze. Dupa aceea a pictat tabloul. Cecile Blanchart,
prietena pictorului, ne-a promis că va încerca să obţină una dintre
fotografiile pe care le-a făcut, dar eu o cred. În Paris, între
cunoscători, toată lumea ştie cum muncea Pau Ferrer.
- Este o explicaţie destul de simplă şi surprinzătoare ca să nu fie
adevărata - am adăugat. De asemenea a fost un nenoroc ca
pictorul să sufere o apoplexie acum câteva zile…
- Presupun că, dacă nu depăşeşte situaţia asta, tablourile sale vor
creşte ca valoare- observă Borja, căruia nu îi scăpase acest
detaliu.
Deputatul îşi contracta umerii, dându-ne a înţelege că în acel
moment acea circumstanţă fericită nu îl preocupa câtuşi de
puţin. Părea decepţionat. Cu un aer obosit, se sprijini de spătarul
scaunului şi murmură cu voce abătută :
- Adică Pau Ferrer nu a avut nimic de a face cu moartea Lidiei…
- Presupun că nu- spuse Borja, care era la fel de nedumerit ca şi
mine de atitudinea clientului nostru.
- De fapt, povestea cu fotografia explică tot -admise. Lidia nu
călătorea niciodată cu trenul, dar îmi amintesc că o dată, când a
fost la Paris (din motive legate de muncă, dupa cum spunea ea),
a făcut drumul de întoarcere în Talgo(32). Era greva cuiva - a
controlorilor de zbor sau a piloţilor, deja nu îmi mai amintesc.
Problema era că eram invitaţi la o cină de gală cu Regii şi
Principele la Pedralbes, cu Preşedintele de la Generalidad,
Primarul, câţiva deputaţi, plus preşedintele uneia dintre aceste
ţări noi… Lidia nu dorea să piardă recepţia, bineînţeles.
Cheltuise o avere pe rochie şi în afară de aceasta- scoase un
suspin care semana cu plictiseala - ei îi plăceau lucrurile astea.
Aşa că a decis să plece de la Paris cu trenul.
- Deci şi dumneavoastră vă amintiţi - spuse Borja.
- Lidia a ţinut supărarea câteva zile. A petrecut toatâ cina
plâgându-se ca avea ceracăne şi că era supărată. L-a bătiut la cap
chiar şi pe Rege cu călătoria ei. Desigur, el este atât de
curtenitor….
- Şi încă cum - îl aprobă Borja făcându-i jocul.
- Păi atunci totul se potriveşte - am spus având grijă ca să nu
devieze conversaţia asupra virtuţilor monarhiei. Ca un bun
republican, mă enrvasem.
- Nu totul - Lluis Font negă din cap i coborî privirea. Părea obosit
şi transpira. Infirmierii din ambulanţă aveau dreptate. Cineva a
otrăvit-o pe Lidia.
Îşi aprinse altă ţigară şi se ridică încet. Era tensionat şi se simţea
incomod, dar atitudinea sa nu părea să se datoreze faptului că era
distrus de pierderea suferită
- Eu nu voiam să cred, dar analizele au confirmat –spuse rar. Au
fost marron glace. Unele dintre ele erau otrăvite. Dumneavoastră
- spuse îndreptându-se spre Borja- aţi avut mare noroc.
Am văzut că Borja s-a înroşit uşor, o culoare pe care el nu o
putea vedea. Faptul că începuse să mănânce bomboane şi fusese
prezent lângă cadavrul doamnei Font era o mare încercare. Mai
rămânea să crezi ca datorită norocului său nu avusesem
probleme cu poliţia şi cu judecătorul.
- Mai este ceva - spuse deputatul. Ar fi mai bine să vă povestesc-
trase cu putere din ţigară. Nu vroiam să vă comentez asta prin
telefon. În aceste momente nu este un canal sigur. Ei bine -
spuse foarte serios ţintuindu-ne cu privirea - dacă vă trece prin
cap să ieşiţi de aici să vindeţi povestea presei, vă asigur că….
Borja se ridică brusc din scaun, ca impins de un resort. Părea
foarte ofensat.
- Atunci ar fi mai bine să o lăsăm aşa. Nu ştiu ce fel de persoane
ai crezut că suntem - spuse prefăcându-se indignat.
Eu l-am imitat şi m-am ridicat de asemenea de pe scaun , deşi
într-un mod mai liniştit. Văzând reacţia noastră, deputatul
rectifică imediat şi îşi îndulci tonul vocii. Desigur, nu era in
situaţia să ameninţe pe nimeni.
- Nu vroiam să vă jignesc. Vă cer scuze, domnule Masdeu. Şi
dumneavoastră, domnule…în fine. Îmi pare rău, îmi pare foarte
rău că m-am îndoit de voi, dar am nervii distruşi. Ziariştii nu
încetează să mă urmărească. Chiar ieri au dedicat un reportaj
despre moartea Lidiei într-unul dintre aceste programme care se
dau dimineaţa la televiziune şi pe care îl vede atâta lume. Au
încercat chiar să îi ia un interviu lui Ianbin, fata pe care o avem
în casă.
- Este o ruşine - exclamă Borja aşezându-se din nou. Fireşte că nu
toată lumea este la fel - presupun că fratele meu se referea la noi.
- Nu, nu. Fireşte că nu… admise deputatul.
Mie nu îmi era clar de ce această idee nu îi trecuse prin cap lui
Borja. Sunt ani de zile, de când la televiziune sunt la modă
programele care se ocupă cu bârfa şi defăimarea. Bârfele şi
rumorile, care înainte se limitau la baruri, la piaţă, la birou sau pe
propria scară de bloc, s-au transformat în principalul nostru mijloc
de distracţie. S-a terminat cu cititul romanelor, cu grătarele sau cu
mersul la reuniunile politice pentru a protesta sau a revendica ceva.
Astăzi ceea ce este la modă este sa petreci ore întregi cumpărând
produse la ofertă, în marile magazine, să te uiţi la fotbal la orice
 oră şi să mergi la culcare târziu, după ce ai văzut la televizor nu
ştiu câte scandaluri, în general despre fuste şi sex. Dar desigur,
în ciuda accesului clasei paria la faima efemeră a reality show,
scandalurile bogaţilor şi ale celor puternici, ca protagonişti
continuă să trezească mult mai multă pasiune şi interes, nu mai
spun când este vorba de o crimă.
- Spuneaţi că mai este ceva…- am spus ca să rup tăcerea violentă
care se instalase după ce deputatul ne-a arătat preocupările sale
legate de integritatea noastră. Adevărul este că eram curios să
ştiu ce anume îl transformase atât de mult în ultimile zile.
Înainte ca deputatul să poată răspunde, sună soneria. Clientul
nostru tresări şi Borja şi cu mine ne-am dat seama că inima începu
să i-o ia razna. Păli, închise câteva secunde ochii, ca şi cum ar fi
vrut să dispară şi în sfârşit se ridică de pe scaun, murmurând că nu
aştepta pe nimeni. Repetă asta cel puţin de trei ori, ca şi cum acea
tânguire ar fi putut servi pentru a-i îndepărta temerile.
Erau cei de la poliţia judiciară. Doi bărbaţi şi o femeie,
îmbrăcaţi civil, tineri, îngrijiţi şi amabili. Niciunul dintre ei nu părea
poliţist, nu avea aspectul grosolan şi plin de sine al celor de
altădată. Când s-au legitimat, deputatul a tresărit puternic. Aveau un
ordin de la judecător şi trebuiau să facă o verificare.
- Este procedura în aceste cazuri - a spus unul dintre poliţişti,
foarte simpatic şi cu un puternic accent de Lleida.
- Vom incerca să nu vă deranjam prea mult. Va dura doar un
moment, o să vedeţi - spuse femeia, cu un surâs care încerca să
fie liniştitor, în timp ce aruncă repede o privire în jur.
Cel de al treilea agent, un tânăr cu nişte ochelari destul de mari
pentru a fi poliţist, rămase într-un colţ fără a deschide gura. Cred
că nici măcar nu a binevoit să ne privească. Lluis Font ne
prezentă din nou ca pe consilierii săi şi se resemnă ca să îi lase
să se uite prin birou. Nu avea altă opţiune. Aflând că era vorba
de o verificare, păru liniştit, ca şi cum lucrurile ar fi putut fi mai
rele.
Poliţiştii îşi scoaseră paltoanele, îşi puseră mănuşi albe şi fine ,
ca acelea pe care le poartă frizerii şi chirurgii şi începură să
verifice locul cu multă delicateţe, lăsând lucrurile aşa cum erau.
Noi trei am rămas tăcuţi, fără a putea să evităm să privim, din
când în când , pe furiş, pachetul din spatele uşii.
S-au uitat în toate cutiile şi au revizuit fiecare hârtie. Poliţistul
cu accent de Llerida a remarcat pachetul voluminos învelit cu
hârtie de ambalat cadouri. Rămăsese în acelaşi loc unde îl lăsase
Borja în noaptea în care cumnata deputatului a căzut fastuos din
apartamentul de sus. Deşi nu era obligat, poliţistul i-a cerut voie
înainte de a despacheta pachetul cu multă grijă.
- Ce este asta ?- întrebă când văzu viziunea înspăimântătoare a
mai mult decât îndoielnicului gust artistic al soacrei mele .
Lluis Font înghiţi saliva. Se albise. După ce vazusem ce avea
atârnat pe pereţii casei sale, am bănuit că nu avea nici o
explicaţie care să justifice cum de avea o monstruozitate ca
aceea. Privit în plină lumină a zilei, tabloul era chiar mai urât
decât îmi aduceam aminte. Borja, ca de obicei, fu singurul care
îşi păstra sângele rece şi salvă situaţia.
- O, dar este tabloul pe care l-a făcut cadou acea simpatizantă, la
sfârşitul unui miting - spuse foarte natural, privindu-l pe deputat.
Este o amintire pe care m-am gândit să o pun aici. Desigur că
poate ar trebui schimbată rama. Nu se potriveşte cu mobilierul,
este adevărat.
- Da…Nu,,, Eu…
- Semnătura este a unui sau uneia : « J.Mir. » -observă poliţistul.
Îmi pare cunoscut. Cu cine seamănă ?- spuse îndreptându-se
spre colega sa.
Poliţista se apropie ca să contemple de aproape pictura. Poate mi
s-a părut, dar aş putea să jur că atunci când s-a apropiat de Borja,
a făcut-o mai mult decât era cazul şi i-a aruncat un surâs mai
mult decat amabil. Femeia, în afară că era cochetă, era destul de
tânără.
- Pai, ce cadouri primiţi dumneavoastră - exclamă după ce privi
tabloul. Joaquim Mir este unul dintre cei mai importanţi pictori
din modernismul catalan. Dacă este autentic, valorează o mică
avere.
Toti trei am rămas încremeniţi. O fi fost poliţistă, dar fata aceea
nu era în toate minţile.
- Dar ce spui ? Este un tablou îngrozitor - am sărit eu.
Nu puteam să îi povestesc ca « J.Mir » erau iniţialele saocrei
mele, Joana Mir, care, din câte ştiu eu, nici măcar nu era rudă cu
faimosul pictor. Cu siguranţă, că într-o zi când îi voi explica lui
Montse confuzia, va muri de râs, m-am gândit în acel moment.
Ei, acel tablou pe care îl aveam atârnat pe holul casei, îi plăcea
la fel de puţin ca si mie.
- Dacă este un Mir, nu poate fi îngrozitor – trase concluzia
poliţista. În afară de asta, în ceea ce priveşte gusturile, totul este
relativ - adăugă foarte serioasă.
Nimeni nu discuta asta. Cei şase ne concentrarăm din nou asupra
tabloului. Era un fel de peisaj cu munţi, arbori şi case de la ţară.
Sub un cer albastru de carte poştală din anii cincizeci se vedeau
câţiva nori fără nici un farmec. În prim plan, se puteau vedea, (se
pesupune), crânguri de flori de diferite forme şi culori, toate din
specii de nerecunoscut.
 În timp ce poliţista apropie pictura de fereastră şi o privi cu o
figură de experat, colegul ei ne explică că acea fată, care nu
părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de
ani, era licenţiată în istoria artei. Datorită faptului că eu deja
ştiam pe de rost tabloul soacrei mele, am preferat să o observ pe
ea.
Nu era deosebit de frumoasă, dar avea farmec. Deşi era
îmbrîcatî într-un mod discret,hainele pe care le avea erau cu o
talie mai mică şi i se zăreau forme generoase, care cu siguranţă
că au sucit minţile mai mult decât unui singur coleg în timpul
nopţilor de gardă. Poliţistul cu accent de Llerida ne explică că
era antropolog, în timp ce colegul său, care continua să studieze
cu minuţiozitate dosarele de pe masă, era matematician. De la
sosirea sa nu spusese nici pâs.
- Dacă nu aveţi nici un document legal care să certifice că acest
tablou vă aparţine în mod legal, va trebui să îl luăm- spuse
poliţista după ce se gândi puţin. Nu se poate să aveţi un Mir într-
un loc ca acesta.
Şi adaugă :
- În afara de asta, acum puţin timp au fost probleme cu tablouri de
Joaquim Mir.
- Este adevărat – confirmă colegul ei.
- Asta mai lipsea- deputatul ne adresă o privire între disperată şi
mânioasaă Ascultă - spuse adresându-se poliţistei- eu nu aveam
nici cea mai mică idee…
Nu am rezisat mai mult şi am sărit :
- Dar acest tablou a fost pictat…
Borja mi-o tăie sec.
- Da, Eduard, ştim deja - spuse. În cel mai bun caz, acea femeie
bună, care i-a facut tabloul cadou domnului Font, nu ştia ceea ce
avea în mâîni - spuse înăltând sprâncenele şi deschizând mult
ochii.
- Dar…
- Băiete, arta nu a fost niciodată punctul tău forte, ca si elefanţii-
mă ţintui cu o privire care spunea să închid o dată gura. Cred că
cel mai bine ar fi ca domnii aceştia s ia acest tablou şi să
cerceteze ce este de cercetat, nu ? spuse căutând asentimentul
clientului nostru. Cu siguranţă că se va lămuri totul curând.
- Puteti să ne daţi numele doamnei care v-a dăruit tabloul ? –
întrebă poliţista n timp ce scotea din geantă un pix şi un carnet.
- Păi…în realitate …nu îl ştiu- mărturisi deputatul. Multă lume pe
care nu o cunosc vine la mitinguri şi mă salută. Adeseori îmi
dăruiesc mici cadouri, detalii..-improviză.
- Desigur.. ei bine, în aceste circumstanţe,
trebuie să luăm tabloul .Va trebui să facem anumite verificări….
- Cum doriţi. Dar vă înşelaţi..- Lluis Font nu părea foarte convins.
Poliţiştii plecară cu pictura sub braţ, dar nu luară nici o altă
hârtie. Dacă Lluis Font avea alt « elefant » în birou, poliţiştii
aceia nu l-au găsit.Foarte deştept Borja, dar desigur, el avea mult
mai multă experienţă decât mine în a ascunde « pachiderme »/
Cand am rămas singuri cu clientul nostru, care era pe punctul să
îşi piardă cumpătul, i-am explicat cum am putut, puţin nervos, că
tabloul cu pricina îl pictase soacra mea, care din întâmplare se
numea Joana Mir. Presupun că deputatul se gândea că
profitaseram de ocazie şi că am utilizat biroul său pentru a păstra
un tablou fals sau furat. Nu ştiu dacă explicaţia mea l-a convins
pe de-a întregul.
- Adevărul este că nici mie nu mi s-a părut ca este un Mir- a
accepat în sfârşit. Dar dacă fata asta crede că este –spuse cu o
figură preocupată.
- Liniştiţi-vă - spuse Borja. Nici un expert nu va certifica că este
vorba de un Mir, pentru că nu este. Şi adaugă, scandalizat.Va să
zică, aşa merg lucrurile la universitate. Nu ştiu să distingă un
Mir.
- Da, nu ştiu ce învaţă astăzi tinerii la universitate…- am spus eu.
Lluis Font ne privea fără a clipi şi fără să spună nimic.
- Şi absolvenţii termină prin a lucra ca poliţişti.
Borja aprobă, ca să îi facă jocul deputatului.
- Nu este bine. Ţara asta nu merge bine. Atâta autonomie şi atâtea
prostii.
Dar Lluis Font nu era dispus ca să îi facem jocul, ceea ce dorea
fratele meu. Era evident că avea în cap alte lucruri şi că nu se
gândea să înceapă cu Borja o discuie despre modelul statului.
- Şi ce se întâmplă cu acea problema pe care doreaţi să ne-o
explicaţi - am spus ca să schimb subiectul.
- Nici nu ştiţi, dar am nevoie de un whisky - şi înainte ca să putem
spune că şi noi la fel, deputatul se ridică de pe scaun şi ne invită,
cu privirea, să facem la fel
16.
Ne ghidă spre un bar mic, elegant şi scump. Ne-am aşezat la o
măsuţă, într-un colţ şi fratele meu şi deputatul au cerut fiecare
whisky. La ora aceea şi cu oboseala călătoriei pe care o făcesem, eu
am preferat să optez pentru bere şi am cerut un pahar.Era clar că în
acel loc, serveau doar bere de import îmbuteliată şi chelnerul mă
privi urât.
- Poliţia a găsit ceva în casa mea - spuse în sfârşit Lluis Font,
după ce sorbi o înghiţitură mare din băutura pe care tocmai i-o
aduseseră.
Borja şi cu mine eram numai urechi. Deputatul continuă.
- Este - făcu o pauză - ceva delicat.
Mă întrebam ce nu era delicat în toată afacerea asta.
- Ceva ce are legătură cu asasinatul soţiei dumneavoastră ?întrebă
Borja. Vreo pistă ?
- Poate.
Din precauţie, am aruncat o privire în jur şi m-am asigurat că
nimeni dintre cei prezenţi nu părea interesat de noi. Persoanele
elegante care ne înconjurau erau prea ocupate cu ele însele şi cu
conversaţiile lor. Toată lumea vorbea cu voce joasă, murmurând.
Cineva vorbea la mobil, dar nu striga şi cineva încerca să intre în
vorba cu o femeie care era aşezată ălaturi.În alt colţ, un grup de
patru barbaţi discutau discret despre afaceri, în timp ce la masa de
alături, patru femei pline de bijuterii îşi criticau, un pic mai puţin
discret, soţii.Chelnerii aveau urechile antrenate ca să nu asculte, sau
cel puţin ca să simuleze asta. Locul mirosea a alcool de calitate,
tutun roşu şi colonii scumpe.
Lluis Font se decise să ne povestească ceea ce se publicase în
ziare.
- Poliţia- începu – a descoperit că Lidia păstra în casă nişte dosare
despre anumirte persaone, cu informaţii, să spunem,
conpromiţătoare…- făcu altă pauză şi îşi aprinse o ţigară… Eu
nu ştiam nimic, vă jur. Daca aş fi ştiut aş fi făcut ceva înainte ca
să le găsească poliţia.
- Adică- în faţa acestei noi revelaţii, Borja nu se schimbă la faţă-
erau persoane care ar fi putut avea motive din belşug ca să o
lichideze pe soţia dumneavoastră.
- Exact. Asta este ceea ce crede poliţia - spuse cu capul plecat.
- Şi ce a făcut poliţia cu aceste dosare ? continuă Borja.
- Le-a luat şi le studiază.
Ne-a explicat ca soţia sa păstra informaţiile într-unul din
sertarele biroului său. Poliţia l-a forţat şi a examinat conţinutul.
 În afară de bani în numerar şi de documente legate de munca sa,
au gasit dosare care erau foarte suspecte.
-Deduc- spuse Borja cu acel ton de detectiv pe care se obişnuise
să îl folosească – că ceea ce conţineau practic aceste informaţii
erau lucruri murdare.
- Mai mult sau mai puţin…- deputatul supină- Concret, erau trei
dosare. Nu erau nume, doar iniţiale şi de asemenea nu erau
multe detalii. Am recunoscut iniţialele a două dintre dosare, dar
cel de al treilea nu ştiu al cui ar putea fi. Şi sunt zile de când mă
gândesc- mărturisi.
- Ale cui sunt iniţialele pe care le-aţi recunoscut ?- am întrebat.
Cine ştie, poate ne dau vreo pistă.
-Una corespunde lui Nieves Dalmau, femeia pe care probabil aţi
văzut-o în el Sandor. Este soţia lui Enrique Dalmau – şi adaugă,
pentru cazul în care nu eram la curent. Secretariatul general al
partidului va fi în Catalunya al unuia dintre noi doi. El este
celălalt candidat cu care trebuie să intru în competiţie. Este mai
de dreapta decât mine şi adevărul este că în anumite sectoare ale
partidului, mai ales în afara Catalunyei este destul de popular.
Dar fireşte, nu acolo are loc votarea.
- Şi celelalte două dosare ?
- Unul dintre dosare are iniţialele « S.M. ».Referatul era foarte
scurt şi spunea doar că nu au întâlnit nimic. De asemenea nu
avea nici o adresă şi nici un telefon. Nimic care să folosescă la
identificare, ca celelalte. Nu ştiu cine ar putea fi.
- Poate este bărbatul pe care l-am văzut la cafeneaua Zurich- am
punctat printr-o asociere de idei. Părea că soţia dumneavoastră,
odihnească-se în pace, aruncase în jurul acestui biet om un cub
de apă îngheţată - am spus aducându-mi aminte de ceea ce
văzusem în acea zi.
- Da, dar raportul spune că nu au întâlnit nimic. Deci nu se prea
potriveşte - replică deputatul.
- Nu, e clar - a trebuit să admit. Şi cel de al treilea dosar ? Aţi
spus ca aţi recunoscut iniţialele.
Lluis Font rămase tăcut şi coborî privirea. De asemenea, mi-am
dat clar seamă că strângea din dinţi.
- Era despre dumneavoastră, adevărat ? spuse Borja cu voce joasă.
- Da- se limită să consimtească, laconic.
Borja mă privi şi se aşeză mulţumit pe scaunul său. Mersese la
cacialma. Lluis Font termină băutura şi coborî şi mai mult
vocea.
- Problema este că Lidia ştia că sora sa şi cu mine…. Nu termină
fraza.
 -Fir-ar să fie- am exclamat încercând să nu îmi scape nici o
înjurătură într-un loc atât de fin ca acela.
- Asta complică totul - se limită să spună Borja. Presupun că
acum poliţia v-a inclus în lista de suspecţi.
- Presupui corect. Cred că ei gândesc că sunt principalul suspect-
spuse cu un suspin.
Toti trei am rămas tăcuţi şi Borja profită pentru a cere alt rând de
băutură, în timp ce încercam să aşezăm acea informaţie nouă în
puzzelul în care se transformase cazul. Chelnerul se înşelă şi în
loc să îmi aducă altă bere, îmi servi un whisky. Cred că păream
că am nevoie de el.
- Înţeleg că putem să eliminăm pe « S.M. », bărbat sau femeie,
asta este clar.
- Ascultaţi - eu nu mi-am omorât soţia - susură deputatul vizibil
emoţionat. Nici măcar nu ştiam că ea bănuia că Silvia şi cu
mine…vă dau cuvântul meu.
Eu nu ştiam dacă să îl cred.
- În realitate, otrăvirea este o metodă foarte feminina - punctă
Borja. Poliţia trebuie să ştie asta.
Cum nu citeşte ziarele, fratele meu nu ştie ca la ruşi să otrăveşti
lumea este din nou la modă.
- Problema este … că o cunosc pe Nieve Dalmau –mărturisi
deputatul. Îmi este greu să cred că acestei femei i-a trecut asta
prin cap. Un astfel de lucru trebuie să îl planifici şi pe deasupra
ar fi trebuit să aibă un complice, cel puţin, căci cine a adus
pachetul în casă era un bărbat şi nu aparţinea nici unei
întreprinderi de mesagerie. Ianbin, fata din casă, este sigură. Şi
cu siguranţă nu era Enrique, soţul său, pentru ca i-ar fi fost un
pic dificil să se travestescă în motociclist. Enrique cântăreşte o
sută de kilograme.
- Poate că a contractat pe cineva să facă treaba. Un profesionist-
am sugerat.
Borja negă din cap.
- Ştim –explică fratele meu, că doamna Font nu avea escortă. Un
profesionist ar fi împuşcat-o în mijlocul străzii sau i-ar fi pus o
bombă în maşină. Nu ar fi riscat să aducă personal o cutie de
marron glace dintr-una din cele mai faimoase cofetării din
Barcelona, cu nu ştiu câte castane otrăvite şi câteva rânduri
scrise de mână pe o carte poştala de Crciun (dintre cele mai
vulgare.)
- Nu, este adevărat…a trebuit să recunosc. Este evident că Borja
începea să facă destul de bine deducţii logice.
 Lluis Font avea dreptate. Afacerea era delicată şi fiecare zi care
trecea complica lucrurile.Ceea ce începuse ca o suspiciune
inocentă de adulter, se transformase într-o crimă complicată
pentru poliţie şi consistentă pentru presă, care putea să termine
cariera politică a clientului nostru. Aşa cum mergeau lucrurile,
ne lipsea doar să îl vedem pe Alfred Hitchock aşezat la acel bar
sau în spatele tejghelii, pregătind un cocteil.
- Sunt foarte îngrijorat - mărturisi transpirat. Daca poliţia se
încăpăţânează să creadă că eu sunt amestecat… Am nevoie sa
mă ajutaţi.
- Ce doriţi să facem ? întrebă Borja amabil.
- Vreau să mergeţi să vorbiţi cu contactul meu. El vă va informa
despre cum merg investigaţiile şi despre ce a putut să decopere
la poliţie. Mi-a promis. Îmi este dator.
Din buzunarul hainei scoase o bucată de hârtie pe care scrisese
un nume şi un număr de telefon. Borja o puse în buznar.
- Chiar astăzi îl vom suna, să vedem când ne putem întâlni cu el.
- Încă ceva : luni o îngropăm pe Lidia - spuse schimbând tonul
vocii- În sfârşit judecătorul ne-a dat permisiunea ca să facem
funerariile. Mi-ar face plăcere să veniţi şi să fiţi atenţi, în cazul
în care vedeţi ceva ciudat. Poate că asasinul va asista la
ceremonie.
- Contaţi pe noi - spuse Borja. Unde va avea loc ?
- În biserica de Sarria, la cinci după amiaza.
Şi adaugă cu un ton care părea sincer :
- Vă jur că eu nu am nimic de a face cu moartea Lidiei. De acord
că nu eram fericiţi de de-a întregul, ca pereche, dar aveam o
viaţă şi interese comune…
- Poate poliţia se va gândi că un divorţ nu ar fi ajutat prea mult
carierii dumneavoastră politice….- spuse fratele meu jucând
subtil rolul avocatului diavolului.
- Daca Lidia era îndurerată pentru că ştia că eu… Vreau să spun
că lucrurile s-ar fi reglat într-un alt mod. Noi - fără îndoială se
referea la cei din clasa sa socială - nu divorţăm asa uşor. Familia
este sfântă.
« Sfântă, dar încornorată », m-am gândit în sinea mea. Nu ca aş
fi un moralist, dar cel puţin nu joc comedia de a merge duminicile
la biserică şi nu mă prefac agitând steaguri la catedrală, când vine
Papa.
- În orice caz, nu înţeleg cum de v-aţi gndit să ne contractaţi pe
noi ca să verificăm dacă soţia dumneavoastră vă înşeală, având
în vedere circumstanţele – am indrăznit să semnalez.
- M-am gândit că dacă vreodată Lidia ar fi aflat
că între sora sa şi cu mine … adică, vreau să spun…
- Că v-aţi gândit că ar fi util să aveţi un as în mânecă, adevărat ? –
spuse Borja încercând să nu pară un comentariu ironic.
- Omule, spus aşa pare foarte crud… adeseori, când cineva are o
anumită poziţie, lucririle sunt mai complicate… spuse căutând
complicitatea fratelui meu.
Vorbind de poziţii, mie îmi amorţise piciorul şi ncepuse să îmi
amorţească fundul. Trecuse de ora trei şi de o bucată de vreme
burta mea cerea de mânacare. Nu doream nici să mă gândesc ce
scandal va face Montse când voi sosi acasa aproape cu o zi mai
târziu decât promisesem. Din fericire, în acel moment deputatul
spuse că am terminat întâlnirea şi ceru nota. La ora aceea, în bar
rămăsese doar o persoană.
O dată ieşiţi pe stradă, clientul nostru insistă din nou să luăm
legătură cât mai devreme posibil cu contactul şi să îl informăm
cum merge investigaţia. Chiar dacă o omorâse sau nu pe soţia sa,
era evident că nu dorea să lase nimic la întâmplare.

17.

În ziua următoare, întrucât era sâmbătă şi eram încă foarte

obosiţi, Borja şi cu mine ne-am decis să ne luăm o zi de vacanţă.
În afară de asta, era Anul Nou şi Montse m anunţase de câteva
zile că vom sărbători în casă cu o cină specială. O invitase pe
mama sa, care adormea întotdeauna înainte de a se mânca
boabele de strugure, pe sora sa şi câteva perechi de vârsta
noastră, mai mult prieteni cu ea decât cu mine. În acea zi, după o
siestă recuperatoare, mi-am petrecut restul timpului ajutând-o în
casă, ca să mă ierte. Din fericire, cadoul pe care i-l adusesem de
la Paris, un şal de mătase foarte frumos, de culoare lila, pe care
m-a ajutat Borja să îl aleg- şi promisiunea că în curând ne vom
întoarce amândoi împreună pentru a petrece un lung şi romantic
sfârşit de săptămână au contribuit ca să îi treacă supărarea.
- Mi se pare că ai greşit socotelile - i-am spus lui Montse în timp
ce punea masa. Este o farfurie în plus.
- O să vezi că nu - şi surâsul ei m-a făcut să mă tem de tot ce e
mai rău.
Borja, bineînţeles.Lola îl invitase. Desigur, Merche sărbătorea acea
noapte cu soţul ei, aşa era normal, în aşa fel încât Borja era liber. Pe
de o parte eram mulţumit să pot sărbători Anul Nou în casă cu
fratele meu, pe de altă parte mă temeam de consecinţe. Borja nu
ştia, dar Lola avea speranţe noi în ceea ce priveşte sentimentele pe
care le deştepta în fratele meu.
La nouă şi jumatate punct apărură cei doi, foarte eleganţi. Borja
era un pic tensionat şi aducea un buchet de flori pentru Montse, iar
Lola părea şi ea nervoasă, dar surâdea larg. În acea noapte nu era
atât de machiată ca de obicei şi era frumoasă.
- Cel putin scoate-ţi papucii de casă şi pune-ţi pantofii- îmi şopti
Montse, care se aranjase şi ea pentru această ocazie, în timp ce
mergeam la bucătărie să pregătim băuturile.
Mi-am scos pantalonii de bumbac şi camaşa în carouri îi mi-am
pus ceva mai elegant - asta da, cu excepţia cravatei- ca să îi fac
o plăcere lui Montse. Cina era foarte bună şi adevărul este că
petreceam destul de bine. Datorită serviciilor vinului spumos,
am reuşit să uit de afacerea încurcată în care fratele meu şi cu
mine eram băgaţi şi asta în ciuda faptului că îl vedeam tot timpul
aşezat în faţa mea, lângă Lola. După ce ne-am înecat cu
strugurii, urmând dangătele de clopot de pe TV3 , toţi ne-am
exprimat bunele noastre intenţii de Anul Nou : eu, să mă las de
fumat ; Montse (care, după cum spune ea, nu fumează), să aibă
mai multă răbdare şi să accepte lucrurile cu mai multă filozofie ;
Borja, să citească ziarele din când în când şi să se informze
despre ce se întâmplă în lume şi Lola promise că în acel an se va
ocupa să arunce la gunoi lucrurile inutile pe care le păstra în
casă( nu ştiu dacă Borja şi-a dat seama, dar eu am înţeles că era
un mod de a insinua că făcea loc pentru sosirea unor mobile
noi.).Ne-am bucurat deci de o seară liniştită şi singurul moment
de tensiune s-a produs când, la douăsprezece şi patru minute a
sunat mobilul fratelui meu şi el s-a dus discret pe hol ca să
răspundă. Lola încerca să se prefacă că nu o interesează şi
Montse, ca şi cum eu aş fi fost vinovat, mă privi urât. Borja se
întoarse după câteva minute şi explică foarte natural că era
mătuşa sa din Santander, care întotdeauna îl cheama ca să îl
felicite de Anul Nou. Nici Lola, nici Montse, nici eu nu l-am
crezut, dar totul a fost doar un detaliu pe care l-a inventat pentru
ca Lola să fie mai puţin supărată. Telefonul inoportun al lui
Merche a fost uitat când Borja i-a pus mâna pe talie şi i-a şoptit
ceva la ureche, care a făcut-o să surâdă.
La ora unu şi jumatate, Lola şi Borja au dispărut, iar prietenii
lui Montse nu au întârziat cu plecarea. Soacra mea rămase să
doarmă la noi, cum face atunci când cinează aici şi imediat
Montse şi cu mine au mers să dormim. Am căzut ca o piatră şi
 în ziua următoare, când m-am trezit, era trecut de douăsprezece.
Montse fusese drăguţă şi mă lăsase să dorm.
În tot timpul zilei, nu am ştiut nimic de Borja, nici de Lola,
nici măcar de deputat. Părea o zi normală, prima dupa o lună
plină de spaime. Ascultam binecunoscutele valsuri ale
concertului de Anul Nou la televiziune – eu luând micul dejun,
Montse şi soacra mea călcând şi împăturind hainele – şi puţin
înainte de ora două, ne-am pus paltoanele ca să ieşim să mâncam
(mulţumită generoaselor sume de bani pe care ni le dăduse Lluis
Font în acel an ne puteam permite). Apoi, dupa amiază,
gemenele, cum sunt deja mărişoare, au plecat în casa unor
prietene şi noi am însotit-o pe soacra mea acasă la ea şi l-am
dus pe Arnau la cinematograf să vadă un film de desene
animate. La întoarcere nu a întârziat să adoarmă şi Montse şi cu
mine am putut să petrecem un moment singuri, aşezaţi pe sofa şi
făcând planuri pentru vacanţa de Paşte, acum când se părea că
lucrurile merg puţin mai bine şi facturile nu se mai adunau.
A fost un singur incident care a perturbat un pic liniştea acelei
zile de Anul Nou. Puţin înainte de a ieşi să mâncăm a reapărut
problema tabloului de pe hol,( în ziua anterioara îi explicaseram
soacrei mele că rama se rupsese şi era la reparat). Cred că Joana
nu ne crezuse şi am auzit cum bombănea când a trecut pe lângă
peretele gol, în drumul spre bucătărie. Ca să spun ceva, s-a
întâmplat să comentez coincidenţa iniţialelor sale, J.Mir, cu
acelea ale faimossului pictor catalan. Ar fi fost mai bine să nu
deschid gura.
- Fireşte că ştiam - spuse ridicând vocea, puţin ofensata. De ce
crezi că semnez astfel tablouirle ?
- La ce te referi ? am întrebat fără să ştiu unde vroia să ajungă.
- Omule, la faptul că imit semnătura lui Joaquim Mi, fireşte- a
spus ca şi cum ar fi fost ceva evident.
Cred că inima a fost pe punctul să nu îmi mai bată. Nu ştiu dacă
am pălit sau dacă m-am înroşit, dar am rămas fără un cuvânt o
bună bucată de timp, încercând să mă prefac că nu auzisem ceea
ce auzisem. Nu doream să înfrunt consecinţele a ceea ce insinua
soacra mea, dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi am
întrebat-o :
- Ce vrei să spui cu « i-am imitat semnatura ». nu insinuiezi că…
- Ei bine - spuse ca şi cum era lucrul cel mai normal de pe lume-
nu ştiam cum să semneaz, cu o pensulă… şi cum iniţialele
coincid şi tabloul pe care vi l-am făcut cadou era o copie după
unul al său…
- Ce spui de tablou ?- am exclamat .
- Dar v-am povestit deja… protestă. Niciodată nu mă asculţi…
- Povesteşte-mi din nou, te rog - am spus încercând să îmi păstrez
calmul.
Soacra mea suspină şi mă privi ca şi cum eram nebun.
- O dată am fost la muzeu în Montserrat(33),cu cei de la
Academie - se referea la atelierul de pictură din cartier, unde
merge de două ori pe săptămână, de când a rămas văduvă - şi am
cumpărat o carte poştală… desigur că aceasta era foarte mică şi
am copiat-o aproximativ, inventând de asemenea unele lucruri,
dar semnatura am scos-o dintr-un afiş mare, care se găseşte la
Academie. Dar nainte am făcut câteva încercări, pentru că
doream să dea bine - spuse cu orgoliu.
« Asta mai lipsea », m-am gândit pe când îmi imaginam scena :
va trebui să îi explic toata acea încurcătura onorabilului Lluis
Font.
Fără îndoială, în ciuda sperieturii iniţiale, n acel moment nu
am dat o importanţă excesivă mărturisirii soacrei mele. M-am
gândit că orice expert în artă şi-ar da seama că acel lucru pictat
de soacra mea Joana nu era un Mir, chiar dacă îi imitase bine
semnătura. Era ridicol, o adevărată tâmpenie. Cum nu puteam
face nimic, am hotărât să uit de acea revelaţie extravagantă şi să
sărbătoresc ziua de Anul Nou ca o persoană normală, adică
mergând la un restaurant bun cu soţia, soacra şi copiii. În ziua
următoare trebuia să merg la înmormântarea unei necunoscute,
ceea ce nu mă entuziasma iar marţi trebuia să ne întâlnim pe
ascuns cu un mosso d esquadra(34), din însărcinarea unui
politician important, care, cine ştie, o omorâse pe soţia sa şi
căruia i se confiscase un tablou cu semnătura falsificată după un
pictor faimos. Dupa mărturisirea soacrei mele, câteva momente
mi-a fost dor de viaţa fără complicaţii pe care o aveam înainte,
când eram un funcţionar de bancă plictisit, până când am privit-o
pe Montse, care fredona ceva în timp ce se aramja ca să iasă şi
mi-am dat seama că trecuseră ani de când nu o văzusem atât de
mulţumită şi frumoasă, cu coada ei de cal care îi ajungea până la
brâu, fusta lungă şi primele riduri, pe care din fericire le purta
fără complexe. I-am cerut Joanei să se ocupe puţin de Arnau, am
intrat în dormitor şi am tras perdelele. Înainte ca Montse să aibă
timp să termine să îşi pună ciorapii, am încuiat încet uşa cu
cheia, i-am scos ciorapii fără să îi dau timp să protesteze şi am
început să o acopar cu sărutări.
18.
« Cei bogaţi au noroc cu vremea », îmi amintesc că m-am
gândit în timp ce luam micul dejun şi verificam cum începuse
ziua, privind prin fereastra sufrageriei.
Dimineaţa funerariilor Lidiei Font începuse înnorată, dar
cerul, de o culoare gri nedefinită, nu era ameninţător. Din când
în când burniţa puţin, suficient ca să îi oblige pe oameni să îşi ia
umbrelele, dar nu suficient pentru a strica nimănui pieptănătura.
Adica ziua era tristă, dar liniştită, timpul cel mai potrivit pentru
o înmormântare, dupa părerea mea. Vreau să spun că o zi cu un
soare strălucitor nu se potriveşte cu un eveniment de acest fel, în
timp ce un cer negru, care anunţă o furtună poate sfârşi prin a
transforma înmormântarea într-o ceremonie mai macabra ca de
obicei. Îmi amintesc că în ziua în care l-am îngropat pe socrul
meu, odihnească-se în pace, nu cădea doar o grindină ascuţită,
dar erau tunete, fulgere şi un vânt ca un uragan, care a
transformat procesiunea până la cimitirul din Montjuic într-o
excursie suprarealistă de maşini second hand, mişcându-se într-
un decor sinistru. În schimb, în ziua înmormântării matuşii mele
Julia, eram în luna august şi era un soare strălucitor şi
ceremonia s-a sfârşit urât, pentru că, imediat ce s-a terminat, toţi
am fugit la barul cel mai apropiat pentru a bea o răcoritoare, ca
să nu ne deshidratam şi am sfârşit cu vermut cu măsline, carne şi
cartofi prăjiţi. De aceea, consider că era mult mai potrivită o
vreme de iarnă, cu imaginea solemnă a umbrelelor negre,
înalţându-se deasupra costumelor închise la culoare, dar fără ca
o ploaie violentă să oblige lumea să alerge dintr-o parte în alta,
nici pe oamenii care purtau sicriul să îl pună înăuntrul maşinii
funerare, sub o cortină de apă, toata lumea temându-se ca sicriul
să nu alunece şi să cadă pe jos (ceea ce s-a întâmplat de multe
ori).
Slujba era la ora cinci fix, ora de începere a coridelor (35). Am
mâncat acasă cu Montse şi cu fetele şi spre ora patru, fratele meu
a trecut să mă ia. Cu ocazia aceasta nu conducea Smartul. I s-a
părut că nu era tipul cel mai adecvat de maşina pentru a merge la
o înmormântare şi am mers cu taxiul. La patru şi jumătate piaţa
era deja ticsită de lume care, adăpostită sub umbrele, aştepta să
se deschidă uşile catedralei.
Am ascultat recomandarea lui Borja şi mi-am pus cravata
neagră. Costumul era cel obişnuit, Armani gri închis, pe care mi-
l pusesem de atâtea ori în acele zile incât avea nevoie să treacă
pe la curăţătorie şi purtam pantofi. Fratele meu purta de
asemenea un costum închis la culoare, o camaşă albă şi o cravată
neagră, ca şi cum ar fi fost rudă cu defuncta. Camaşa mea, de
culoare bleu, era destul de discretă şi mi-am dat seama
 că nu distonam cu îmbrăcămintea restului participanţilor, foarte
sobră, chiar dacă nu atât de exagerată ca îmbrăcămintea lui
Borja. În total, am descoperit câteva costume negre, excesive,
sub hainele de vizon întredeschise pe care le purtau anumite
doamne pline de bijuterii.
Fiind luni şi sărbătoare, la orele acelea era puţin trafic.
Fratele meu şi cu mine aveam umbrelele deschise, nu atât pentru
a ne proteja de burniţa fină, cât pentru a ne feri de privirile
curioase ale persoanelor din jurul nostru. La acest gen de
funerarii, care privesc un personaj public sau cunoscut, una
dintre activităţile cu care se întreţine lumea este să vadă şi să
comenteze cine a venit şi cine nu. Ultima despărţire înseamnă
încă, în anumite medii, adevărata importanţă pe care o avea
defunctul, sau de care se bucură apropiaţii săi.
Clar că acea zi era o zi prostă, pentru că ea cădea în mijlocul
vacanţei, dar sunt sigur că mai multă lume a luat maşina din
staţiunile de schi pentru a coborî în Barcelona şi a asista la
funerariile Lidiei Font. Clientul nostru era un om suficient de
important pentru ca anumite persoane să fie obligate să
participe. Fără îndoială, atât Preşedintele Generalidad cât şi
Primarul şi chiar preşedintele naţional al partidului căruia îi
aprţinea deputatul se scuzară, argumentând că nu doreau să
deranjeze cu prezenţa lor instituţională caracterul familiar al
ceremoniei, ceea ce era desigur o scuză, deoarece, erau cel puţin
trei sute de persoane în piaţă şi din câte ştiu eu, nimeni nu are
atâtea rude, cu excepţia anumitor regi şi sultani. Presupun că
niciunul dintre iluştrii absenţi nu dorea o fotografie în ziare, care
ar fi putut face legatura, chiar indirectă, cu afacerea scandaloasă
a asasinatului. Aşa cum e firesc, erau prezenţi şi mulţi ziarişti.
Ceremonia, inclusiv slujba, a fost emoţionantă, dar foarte
lungă.Cum nu încăpea toată lumea în băncile bisericii, doamnele
stăteau jos, iar domnii în picioare. Pe mine mă dureau picioarele de
la pantofii noi şi ceremonia mi s-a părut nesfârşită. Când s-a
terminat ceremonia, cei prezenţi au trecut unul câte unul să
transmită condoleanţe familiei, care era în faîa altarului : primul
Lluis Font, apoi fiica sa, la dreapta şi lângă ea, o mulţime de rude
îndoliate, cu o faţă conform circumstanţelor. Am recunoscut-o doar
pe Silvia Vilalta, sora Lidiei Font şi nu mi s-a părut că era chiar
distrusă de durere.
 Am făcut cu bine faţă până în momentul în care am dat mâna
cu Nuria Font, fata defunctei. Era o fată blondă, care avea cam
cinsprezece ani şi nu se oprea din a-şi strege lacrimile. Părea că se
simte foarte rău şi se lipea de tatăl său, care o ţinea de braţ. Era tot
atât de palidă cum trebuie să fi fost mama sa şi chiar dacă în
momentul în care i-am dat mâna nu plângea, am văzut că avea ochii
şi nasul roşii. Mâna sa era îngheţată şi cnd i-am exprimat timid
condoleanţe, mi-a mulţumit ca un automat. Părea pe punctul să
leşine. Atunci a fost momentul când amintirea morţii părinţilor mei,
lucru care mi se întâmplă de ori câte ori merg la o înmormntare, mi-
a provocat o strângere în stomac şi mi s-au umezit ochii.
Eu nu am fost la înmormântarea părinţilor mei. Borja era în
spital şi se recupera după o comoţie cerebrală şi chiar dacă eu
aveam doar un braţ şi câteva coaste rupte, a trebuit să rămân în casă
cu unchii mei din Soria. Toi trei - mătuşa Teresa, unchiul Faustin şi
cu mine –aşteptam îmbrăcaţi în doliu şi aşezaţi pe sofa, ca restul
rudelor să se întoarcă de la cimitir. Matuşa mea plângea liniştită şi
îşi ştregea lacrimile cu o batistă de pânză şi din când în când se
mulţumea să spună între suspine :
- Aşa a vrut Dumnezeu.
Putea să îşi bage dorinţa undeva, i-aş fi replicat acum, dar în acel
moment am tăcut. Unchiul Faustino, care era fratele mai mare al
tatălui meu, un om robust şi cu un caracter taciturn, privea ceasul
fără să spună nimic şi fără să ridice ochii din pământ. Eu îmi
înghiţeam lacrimile, violent şi furios pentru că nu mă lăsaseră să
merg la cimitir să mă despart de părinţii mei. În spital, Borja nu era
încă contient de gravitatea accidentului.
Dintr-o dată, unchiul Faustino se ridică şi spuse :
- Nici Dumnezeu, nici nimeni, la dracu. Cum pun mâna pe
nenorocitul care conducea maşina, îl omor - exclamă cu accentul
său ciudat.
Îşi ascunse capul în mâini şi începu să plângă neconsolat. După
un moment, se sculă din nou şi spuse :
- Nu este bine ca lucruirle să rămână aici înăuntru - se lovi uşor
peste piept. Lucrurile rele trebuie să le treci, cum o fi, dar trebuie să
le treci….- şi merse direct în bucătărie, de unde se întoarse cu o
sticla de coniac şi trei pahare mici.
A fost prima dată când am probat cu adevărat alcoolul ( vinul cu
limonadă şi jumătatea de păhăruţ de şampanie, pe care ne lăsau să
le bem în zilele de sărbătoare nu contau). Am ameţit un pic şi am
început să plâng la fel de neconsolat aşa cum unchiul Faustino o
făcuse cu câteva momente mai devreme. Nu reuşisem să plâng aşa
de când în spital mi-au spus că părinţii mei, amândoi, muriseră
aproape instantaneu în accidentul de maşină.
 În timpul lunilor următoare, am încercat să retrăisec nopţile
înmormântarea la care nu asitasem.Mi-l imaginam pe preot, sicriele,
lumea îmbrăcată în negru şi plânsetul. Îl vedeam pe fratele meu şi
pe mine primind condoleanţele şi de asemenea vedeam cum puneau
cu zgomot sicriele înăuntrul nişei obscure, în timp ce noi plângeam
neconsolaţi. Apoi îmi aminteam cuvintele unchiului Faustino –«
trebuie să depăşeşti lucrurile rele »- şi continuam să plâng în linişte
până când adormeam. Ideea de a ma ocupa de beţivul care care a
făcut ca părinţii mei să cadă cu maşina în prăpastia de la Garraf, îmi
trecea prin cap de asemenea. Aproape că nu mâncam, nu vroiam să
merg la şcoală şi îmi petreceam zilele plângând şi dormind.
Încă o dată, Borja a fost acela care s-a ocupat de această situaţie.
La început, când şi-a revenit din comoţie şi a putut să se întoarcă
acasă, se limita să facă acelaşi lucru ca şi mine. Plângea tot timpul
şi nu dorea altceva decât să fie singur. Să îl văd pe Pep în starea
aceea mă făcea să sufăr la fel de mult ca atunci când îmi aminteam
de moartea părinţilor noştri. Amândoi eram violenţi, dar eu ştiam că
dacă fratele meu, care dintre noi doi era cel mai hotărât, nu reuşea
să se recupereze după aceasta lovitură, nici eu nu voi reuşi. La
sfârşit m-am îmbolnăvit, cu febră foarte mare, care m-a ţinut trei
zile delirând în pat. Când mi-am revenit, am decoperit că Pep,
redevenise, mai mult sau mai puţin, cel dintotdeauna şi că îşi
asuma, ca de obicei, rolul de frate mai mare. Timp de câteva luni
ne-am dedicat trup şi suflet căutării şoferului beat, ca să îl învăţăm
minte şi să îl trimitem în alt cartier, dar nu am reuşit ca cineva să ne
dea acea informaţie. Presupun că a fost prima noastră muncă de
detectivi, deşi am dat greş. Cu timpul, fratele meu şi cu mine am
reuşit să depăim acea tragedie, dar m-am întrebat mereu cum l-a
afectat comoţia cerebrală pe Borja şi ce i-a trecut prin cap în acele
trei zile cât am fost atât de bolnav.
Dupa cum mi-a mărturisit ntr-o zi, Borja nu merge niciodată la
nici o înmormântare. Dupa câte se pare, este singurul lucru de care
nu e în stare. Astfel încât, el şi câţiva însoţitori ai femeilor care erau
aşezate înăuntrul bisericii, au rămas afară, ceea ce nu putea fi
interpretat ca lipsă de politeţe, pentru că, de fapt, nu încăpeam toţi
înăuntru. De aceea, când l-am văzut printre oamenii care umpleau
biserica pe bărbatul cu care se întâlnise Lidia Font la cafeneaua
Zurich, nu am avut cum să îl anunţ pe fratele meu.
S-a întâmplat chiar când s-a terminat ceremonia, în timp ce eu
stăteam la coadă ca să exprim condoleanţe familiei. Când l-am
recunoscut, mai aveam în faţă doar patru, cinci persoane şi mi s-a
părut că ar fi fost urât să ies din rând şi să merg să îl urmăresc pe
acel om necunoscut, faţă de toată lumea. Am aşteptat şi am
îndeplinit ritualul de a exprima personal condoleanţe familiei ,
încrezător ca voi putea să îl prind discret la ieşire.A fost ghinion
faptul că persoana pe care o aveam înaintea mea a stat de vorbă cel
puţin două minute cu deputatul, în timp ce eu, tot mai nervos,
vedeam cum omul de la Zurich se făcea nevăzut în mulţime.
Când am ieşit din biserică, emoţionat încă de amintirea părinţilor
mei, am încercat să îl localizez învârtindu-mă de câteva ori prin
piaţa care era ticsită de lume, dar nu am reuşit. Disperat, m-am
îndreptat spre locul unde se găsea fratele meu. Vorbea foarte
destins cu Mariona Castany şi eu i-am întrerupt conversaţia ca să îi
explic ce s-a intamplat.
- Borja, este aici. L-am văzut în biserică - am spus emoţionat.
- Bună, dragul meu Eduard. Ce nenorocire, nu ? Acum discutam
asta cu Borja - spuse Mariona care părea intrigată de vorbele
mele.
A trebuit să o salut formal şi să îmi cer scuze pentru impoliteţea
mea. Grupului i se alătura altă cunoscută a Marionei, care făcu
prezentările ceremonios, în timp ce eu deveneam tot mai nervos.
Între timp, nişte bărbaţi îmbrăcaţi în gri, au pus sicriul şi coroanele
de flori în maşina funerară. Lumea începu să plece şi piaţa rămase
goală.
- Dar cum ai putut să îl pierzi- şopti Borja foarte supărat, când în
sfârşit am reuşit să îi explic ceea ce descoperisem. Este singura
pistă pe care o avem.
- Omule, eram la coadă şi m-am gândit că ar fi urât…
- Lluis Font ar fi înţeles.
- Da, dar celelalte persoane…
- Ce spui. Nici măcar nu le cunoşti - şi avea dreptate.
Nu ştiu de ce problema aparenţelor m-a preocupat atât.Presupun că
a fost aşa, întrucât atunci când sunt în mediul pe care îl frecventează
Borja, încerc să imit modul său de a se purta, pentru ca să dau bine,
ceea ce nu este întotdeauna uşor, ţinând cont că în acele stratosfere
există o mulţime de coduri pe care eu nu le cunosc. Dar este
adevărat că lăsasem să scape singura pista pe care o aveam şi mă
simţeam ca un dobitoc.
- Ei bine, cel putin ştim că a venit la înmoarmântare. Cineva
trebuie să îl cunoască pe omul acesta -spuse Borja.
- Poate il cunoştea doar Lidia Font. Poate nu înseamna nimic-am
spus încercând să minimalizez purtarea mea.
- Dacă nu înseamna nimic, doamna Font nu s-ar fi deranjat să
coboare până în Piaţa Catalunia pentru a sta de vorba cu el vineri
seara, nu crezi ? –spuse destul de supărat.
- Presupun că ai dreptate - am acceptat. Băiete, îmi pare rau.
- Bine, las-o aşa. Deja nu mai putem face nimic. Acum avem
treabă.
Poate nu are alte calităţi, dar fratele meu are virtutea aceasta. Nu
este deloc ranchiunos. Când greşesc, ceea ce se întâmpla mai des
decât aş dori, la început se supără, dar trebuie să recunosc că după
aceea nu mă jigneşte de loc.Din câte îmi amintesc, niciodată nu mi-
a reproşat gafele mele şi unele au fost foarte mari.
În timp ce eu făceam pe prostul în biserică, lăsând să scape pe
principalul nostru suspect, fratele meu nu pierduse timpul. La ora
nouă, după ce treceam pe acasă ca să ne schimbăm hainele,
Mariona ne aştepta în Flash Flash, un restaurant care păstra, fără să
pară vechi, atmosfera anilor şaptezeci. Este un loc destul de central,
specializat în tortilllas, hamburgheri şi salate şi este frecventat de
membrii claselor selecte din Barcelona. Borja nu ştia precis dacă
Mariona îl chemase aici pentru a-i explica lucruri confidenţiale sau
pentru a-l trage de limbă şi insistă ca eu să-l însoţesc şi să profităm
pentru a face o descriere amănunţită a omului pe care îl văzusem
prima dată la Zurich şi apoi la înmormântare.
- Ceea ce i s-a întâmplat bietei Lidia este o întâmplare, nu ? –
deschise focul Mariona. Nu este nici o lună de când am vorbit de
ea. Vă amintiţi ?
- Da, este o întâmplare. Lumea este din ce în ce mai rea -spuse
Borja încercând să conducă situaţia fără să dea cărţile pe faţă.
Câţi nebuni umblă liberi.
- Otrăvită cu nişte bomboane, după câte se pare - atacă Mariona.
Ziariştilor poliţia le-a vorbit de bomboane, nu de marron glace.
- Asta spun ziariştii - am spus eu, care cunoşteam tactica de
derutare a fratelui meu.
- Puţin ciudat, nu ? continuă Mariona. Mă refer la faptul că ar fi
fost un nebun…şi adaugă, cu ironie. Nu stiam că acum pistele
sunt atât de sofisticate.
- Da, este o afacere stranie - admise Borja.
La ora aceea, Flash Flash era plin de lume şi era destul de
zgomot. Chiar si aşa, Mariona coborî vocea.
- Şi ce ? Cum s- a terminat toată acea poveste? Avea sau nu un
amant - în sfârşit se decisese să pună deschis întrebarea care îi
ardea buzele.
- Tu aveai dreptate, Mariona - spuse Borja în timp ce savura o
tortilla de vinete. Lidia nu se întâlnea cu nimeni. Soţul său şi-a
imaginat totul.
- Ei bine, ceea ce a făcut el era mai mult, nu ? Pentru că sunteţi la
curent. Cum văd ca aveţi o relaţie atât de bună cu Lluis…
- La ce te referi ? întrebă prefăcându-se surprins.
- Cerem altă sticlă de vin ? sugeră prietena fratelui meu, în loc să
răspundă la întrebare. Nu ştiu de ce - spuse cu un surâs de regină -
dar funerariile îmi fac întotdeauna poftă de mâncare şi sete.
Cum este un cavaler, Borja se ocupă şi ceru chelnerului să ne
servească altă sticlă de rezervă, care îţi făcea părul măciucă de
bună şi scumpă ce era. Fratele meu aşteptă cu răbdare ca să
avem din nou paharele pline, înainte de a ne întoarce la
conversaţie. Nu dorea să pară nerăbdător.
- Nu ştiu ce spuneai că ştim - începu Borja fără a se arăta
interesat.
- Omule, că Lluis se întâlneşte cu Silvia, cumnata sa. Dar asta ştie
toată lumea, desigur.
Nu ne aşteptam la asta. Conform explicaţiilor clientului nostru,
am înţeles că afacerea aceea nu ieşise la iveală şi că, în afara
celor implicaţi (şi fireşte, de acum câteva zile şi a poliţiei) nu
ştia nimeni. Mariona Castany, care nu înceta niciodată să ne
surprindă, ne spunea lucrul acesta. Desigur, ceea ce ne preocupa
cel mai mult era acel » toată lumea ştie ».
- Păi nu este ceea ce crede el - riscă să mărturisească Borja. De
fapt, este convins că nimeni nu ştia în afară de el şi de cumnata
sa…
- Ce ingenuu este bietul Lluis câteodată. S-a ocupat deja Silvia să
anunţe pe toată lumea. Desigur ca de asta s-a combinat cu el, ca
să poată merge peste tot să povestească şi să o supere pe sora sa-
lămuri Mariona. Silvia era conştientă că Lidia lua în serios
cariera soţului ei.
Şi văzând figura de idioţi pe care am făcut-o noi, adăugă :
- Sunt ani de zile de când Silvia i-a jurat asta surorii sale.
Presupun că nu a iertat-o niciodată pentru ce a făcut cu Carlitos
Carbonell. Era probabil foarte îndrăgostită, sărăcuţa, dar a trebuit să
aştepte toti aceşti ani.
- Acum chiar nu ştiu despre ce vorbeşti, Mariona. Cum am trăit
atâţia ani în străinătate… - murmură Borja.
- Mă refer la Silvia şi Carlitos, el herredero ( moştenitorul)
Carbonell Desigur că familia lui era practic ruinată, aşa că
moştenitor este doar o vorbă. Problema este că Silvia şi Carlitos
erau pe punctul să se căsătorească. În fine, încă nu erau logodiţi
oficial, dar toată lumea se gândea că lucrurile erau serioase şi că
logodna va fi oficială în curând. Cei din familia Villlalta erau
mulţumiţi, pentru că, deşi Carlitos nu avea avere, era un băiat
bun şi familia avea încă contacte, mai ales la Madrid. Şi cum
Silvia fusese întotdeauna o fată puţin ciudată….
- Aha - am spus amintindu-mi episodul cu cubanezul.
Vorba este că Lidia nu a încetat până nu a reuşit să-l facă să se
îndrăgostească pe tontul de Carlitos, care a rupt-o cu Silvia şi a
început să iasă cu Lidia. Silvia nu avea nici cea mai mică şansă în
faţa unei femei ca Lidia, care era foarte frumoasă de tinerică. Nu că
Silvia ar fi urâtă, dar sigur că Lidia era mai deşteaptă şi mai
vicleană.
- Dar au trecut o mulţime de ani – am spus. În afară de asta, din
câte ştiu, doamna Font şi acest Carlos nu s-au căsătorit.
- Sigur că nu. Povestea dintre Lidia şi Carlitos a durat doar câteva
luni. Ea l-a părăsit imediat, în stilul franţuzesc, cum se spune.
Dar sigur că după ce Carlitos i-a făcut această figură urâtă
Silviei, era imposibil ca ei doi să îşi vorbească din nou.
- Silvia a rămas probabil marcată - deduse Borja.
- Dupa câte se pare - spuse aproape şoptind - a încercat să se
sinucidă cu somniferele mamei sale ( familia a muşamalizat,
desigur) şi de atunci toată lumea ştia că dorea să se răzbune pe
sora sa. Dar presupun că nu era singura.
- Adica, Lidia Font avea mulţi duşmani - sugeră Borja.
- La fel ca şi admiratori.
Când am ajuns la deserturi, Borja îmi ceru să îi descriu Marionei
pe omul pe care îl văzusem la Zurich, lucru pe care l-am făcut,
dar ea nu păru să îl recunoască. Iniţialele S.M., de asemenea nu
îi spuneau nimic.
- În orice caz, mă voi gândi la lucrurile astea. Este clar câ voi doi
aveţi ceva la mână, nu ? spuse invitându-ne să îi facem
confidenţe.
- Într-o zi o să îţi povestesc- îi spuse Borja, făcându-i cu ochiul-
dar nu acum. Ai încredere in mine.
Mariona nu fu prea convinsa, dar nu insistă. Nu era genul de
femeie care merge peste tot cerşind să afle secrete, deşi ne făcu
să înţelegem că îi datoram o conversaţie. Fără îndoială, îi
trezisem curioziatea.
Cum se făcea târziu şi eram un pic obosiţi, am cerut nota.
Mariona făcu gestul de a căuta în eleganta geantă Hermes, unde
păstra doar un cand exclusiv visa, fără limită de sumă. Borja o
opri şi se grăbi să scoată portofelul său, care în acea seară era
mai umflat ca de obicei.
- Nici vorbă, Mariona. Astăzi plătesc eu - şi lăsă pe masă nu ştiu
ce sumă. Şi vorbind despre altceva care nu are nici o legătură cu
ce s-a întâmplat cu verişoara ta, cunoşti un pictor care se
numeşte Pau Ferrer ? Mi s-a spus că tablourile sale sunt o
investiţie bună - am dedus că Borja dorea să ştie dacă
întâmplător Mariona era la curent cu povestea cu tabloul.
- Pau Ferrer ? A, da…Cred că mi l-au prezentat o dată, la o
expoziţie. Dar nu am cumpărat nimic. Cred ca nu mi-a plăcut
prea mult.
-Şi ce părere ai ?
- Clasa medie- şi în continuare mă privi un pic ruşinată, ştiind că
acel răspuns sincer şi spontan nu mai putea fi schimbat.

19.
Eudald Masoliver, contactul lui Lluis Font, era mosso d esquadra.
Borja îl sunase şi după ce nu avusese încredere şi încercase să îl
repeadă, în sfârşit ne-a fixat o întâlnire marţi la opt seara. Nu părea
că îl entuziasma prea mult să spioneze pentru Lluis Font şi cu atât
mai puţin să facă lucrul acesta prin intermediul nostru.
La ora stabilită, Masoliver ne aştepta în cofetăria de la Corte
Ingles din piaţa Catalunia. Fratele meu refuzase să ia Samrtul, din
cauza problemelor legate de parcare, care sunt întotdeauna în centru
şi am coborât cu taxiul. Lipseau doar trei zile pentru los Reyes (36)
şi acea parte a oraşului era plină de oameni, care cumpărau cadouri
şi de turişti, care umblau curioşi în toate părţile. În Corte Ingles nu
încapea o lamă de ras şi in cofetărie, situată la ultimul etaj şi de
unde te puteai bucura de o privelişte magnifică a Barcelonei, nu era
nici o masă liberă. Acum câteva zile, când cei din partidul
independenţilor au ars autobuze în Piaţa Catalunia şi s-aue legat
nervoşi de oamenii de ordine, acea cofetărie se transformase într-o
loja improvizată de unde curioşii- si presupun că de asemenea cei
din poliţia secretă - contemplau spectacolul.
Cum nu ne cunoşteam şi nu ştiam cum arată, Masoliver a
convenit cu Borja să lase un exemplar din cartea La plaza del
diamante pe masă. Era greu de crezut să întâlneşti în aceeaşi zi şi la
aceeaşi oră două persoane cu aceeaşi carte în cofetăria aglomerată a
magazinelor şi adevărul este că am văzut multe genţi în toate
părţile, dar nici o carte, în afara celei a contactului nostru. Aşa cum
este logic, nu mergea să se prezinte la o întâlnire clandestină cu
acea fastuoasă uniformă. Într-un loc ca acela, zgomotos şi plin de
lume, trei bărbaţi aşezaţi la o masă nu ar fi atras atenţia dacă nu
rămâneau mult timp aici.
L-am localizat fără probleme, nu atât datorită lui Merce
Rudoreda (37), ci datorită lipsei de interes pe care oamenii o au faţă
de cărţi în această ţară, dupa dispariţia cenzurii. Masolinver avea
cam treizeci de ani şi era un tânăr înalt şi puternic, cum trebuie să
fie un poliţist, deşi avea de asemenea o înfăţişare de student.
Începuse să ne surprinda că toţi poliţiştii cu care ne întâlniserăm
aveau aspect de studenţi în loc să pară boxeuri nebuni.
Băiatul părea să se simtă prost, dar era frumos şi fetele îl priveau cu
coada ochiului. O dată făcute prezentările, scoase o mapă de
culoare neagră din interiorul unei pungi de plastic cu logoul FNAC
şi ne ceru să o deschidem. Dosarul dinăuntru, ne explică, era pentru
noi. Imediat, puse din nou mapa neagră în pungă.
- Am scos o copie a principalelor documente ale cazului - spuse
un pic violent. Să ştiţi că nici una dintre hârtiile acestea nu are
amprentele mele. Dacă vă trece prin cap să povestiţi că eu am
fost acela care v-a procurat aceste informaţii…
- Nu trebuie să îţi faci griji pentru asta. Vom avea multă grijă. În
afară de asta, toţi suntem de aceeaşi parte - spuse Borja ca să îl
liniştească.
Poliţistul suspină şi aruncă o privire în jurul său.
- Ei bine, îi eram dator această favoare domnului Font. Cum
presupun că ştiţi deja şi el mi-a întins o mână - spuse puţin
ruşinat. De asemenea părea speriat.
De fapt, era de înţeles că era speriat. Dacă superiorii săi aflau
ceea ce făcea el, Eudald Masoliver ar fi incurcat-o. Cealaltă faţă
a monedei era că am fi putut fi acuzaţi că noi corupem un agent
al legii, chiar dacă făceam pe intermediarii pentru o terţă
persoană. În ciuda riscului, ne-am bucurat să vedem că dosarul
era gros, ceea ce probabil ne va pune la curent cu cei pe care îi
suspecta poliţia.
- Bine, eu trebuie să plec.- spuse Masoliver.Mai ales păstraţi
aceste hârtii intr-un loc sigur. Sau şi mai bine : ardeţi-le după ce
le-aţi citit. Şi adăugă, vădit preocupat. Soţia mea ete însărcinată.
Vă rog, nu îmi faceţi probleme.
- Mergi liniştit, cu adevărat- spuse Borja cu acea voce sigură şi
cinstită a unei persoane corecte. Şi felicitări.
- Ştiţi deja dacă este băiat sau fată? am întrebat încercând să fiu
amabil.
- Bună seara, domnilor - şi Masoliver plecă cât putu de repede.
Borja şi cu mine am decis să aruncăm o privire asupra hârtiilor
chiar acolo. În jurul nostru erau doar turişti şi adolescenţi, care
mâncau îngheţată şi trimeteau mesaje la mobil. Locul, în ciuda
faptului că era aglomerat, părea sigur şi în afară de asta nu pot să
neg că eram curioşi.
Am început cu raportul autopsiei. Explica că Lidia Font murise
în urma unui stop cardio respiratoriu, după ce luase o otravă
provenită dintr-o specie foarte toxică de ciuperci, faimoasa
Amanita phalloides. Cantitatea mare de otravă din sânge ducea
la concluzia că ciupercile fusesera folosite cu scopul de a distila
un sirop foarte concentrat, motiv pentru care moartea fusese
aproape insatntanee. În mod normal, această categorie de
 ciuperci, deşi provoacă moartea, îşi fac efectul după câteva ore
şi produc deznodământul fatal.
Otrava se găsea în marron glace şi nu în sticla de coniac, aşa
cum crezuse deputatul, dar nu toate dulciurile erau otrăvite. În
raportul redactat de medicul legist se găsea o schemă, care arăta
modul în care erau distribuite în cutie marron glace otrăvite. În
desen se găseau şi căsuţe cu un semn de întrebare. Am presupus
ca unul corespundea bomboanei fatale pe care o mâncase
doamna Font şi altul, un pic mai încolo, aceleea pe care o
înfulecase fratele meu.
X - - ? X
- ? - X -
- - X - -
- Nu îmi amintesc pe care ai luat-o tu ?- l-am întrebat.
- Cred ca cea de sus, dar nu sunt sigur. Vei înţelege că nu m-am
uitat cu multă atenţie.
- Bine, erau cinci dulciuri otrăvite într-o cutie de cincisprezece-
am spus. Este ciudat, nu? de ce nu au fost toate otrăvite ?
- Poate că asasinul nu avea suficientă otravă - reflectă Borja.
- Se poate, dar nu pare că sunt otrăvite la întâmplare, e clar că
dulciurile otrăvite formează un desen. Daca tu ai mâncat-o pe cea
de sus….
- Desenul este un fel de V - observă Borja.
- Poate este iniţiala numelui asasinului - am spus fără multă
convingere…Poate se numeşte Victos sau Valentin…
- sau Valeria sau Vicky- continuă Borja.
- Vicky ca nume de asasină este ridicol. În orice caz Victoria-
am spus eu.
- Cum doreşti - concise. Şi vorbind de iniţiale, să vedem ce se
gaseşte compromiţător în aceste dosare despre Lidia Font - spuse
căutând între fotocopii.
Din fericire, Masoliver copiase de asemenea cele trei dosare
găsite în casa familiei Font. În realitate, cele trei rapoarte erau
foarte scurte, ca şi cum detaliile nu ar fi necesare. Cel care avea
initialele LF (adica Lluis Font) se limita să explice că LF şi SV
(adică Silvia Vilalta) se vedeau foarte des într-un apartament pe
care LF îl avea lângă biroul său. De asemenea relata că o dată au
cinat împreună într-un restaurant din Portul Olimpic, iar adeseori
femeia ieşea din apartament cu părul ud. Nu era nici o fotografie,
nici o ipoteză, ca şi cum nu ar fi fost necesare mai multe explicaţii.
Dosarul cu initialele VD (adica Nieve Dalmau) explica că mama
lui ND era mama necăsătorită şi că în anii şaizeci şi şaptezeci
muncise în diverse cluburi sociale din Barcelona, între care unul
foarte cunoscut, din strada Rios Rosas şi că nu se ştia nimic despre
tată. Şi ea lucrase de asemenea în câteva dintre acele cluburi, dar
numai câteva luni, puţin înainte de a se mărita cu un anumit ED,
care în acea epoca era poet şi era de stânga. Cel de al treilea dosar ,
cu misterioasele initiale S M, spunea doar că nu s-a găsit nimic
anormal sau sacndalos în conduita şi în viaţa sa şi nu dădea nici o
pistă, dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie. Niciunul dintre
rapoarte nu avea data pusă.
În continuare, am aruncat o privire declaraţiilor martorilor :
aceea a lui Lluis Font, aceea a fiicei sale şi a lui Ianbin, servitoarea
orientală. Poliţia luase de asemenea declaraţii personalului din
patiseria Foix, care nu îşi amintea nimic şi familiilor care asistaseră
la masa de Crăciun. Din nenorocire, nu era nimic în acele declaraţii,
care nu aduceau nici o noutate, dar, tot din fericire, în nici un loc nu
eram menţionaţi, nici povestea cu tabloul, cu excepţia unei scurte
adnotări, anume că unul dintre colaboratorii lui Lluis Font mâncase
din greşeala unul din dulciurile din cutie, se presupune că din
rândul de sus. Borja respiră liniştit văzând că nici măcar nu apărea
numele său, pentru că era preocupat că această afacere alunecoasă
se va termina cu descoperirea falsei lui identităţi.
Pe o hârtie, cineva notase de mână şi în castiliană o listă de nume
şi am presupus că era vorba de o listă de suspecţi. Ordinea în care
apăreau, era aproximativ aceasta :
- Lluis Font (soţul victimei)
- Silvia Vilalta (sora victimei)
- Carlos Carbonell (fostul iubit al Silviei Vilalta)
- Nieves Dalmau ( numele de fata Gomez, soţia lui Enrique
Dalmau)
- Enrique Dalmau (deputat)
- Mariona Castany
- De ce dracu apare aici numele lui Mariona? spuse Borja surprins.
Am privit lista din nou, poate că am citit greşit. Dar nu, aici era
numele Marionei Castany, fără nici o adnotaţie alături.
- Asta chiar că este o surpriză - am murmurat cu un surâs uşor
Rezultă că prietena ta avea un motiv ca să o omoare pe verişoara
sa.
- Mariona este o doamnă - protestă fratele meu.
- La fel era şi Lucreţia, Borja- am spus cu ironie.
- Nu spune prostii- dar mi-am dat seama că faptul că găsise acel
nume pe listă îl surprisese şi îl preocupa.
Nu era dificil să îţi imaginezi motivele pe care le aveau acele
persoane din listă pentru a o elimina pe Lidia Font, cu excepţia
cazului Marionei Castany. În cel mai bun caz, Lluis Font se
îndrăgostise cu adevărat de cumnata sa şi hotărâse să scape de
soţie, pe care în afară de asta o suspecta că se culcă cu un pictor
extravagant. El ne spusese » noi nu divorţăm aşa uşor » şi poate
avea dreptate. Paote îi era mai uşor să se descotorosească de
soţia sa decât să o părăsească, să aştepte o perioadă decentă de
doliu şi apoi să se căsătorească discret cu cumnata sa. Pe de
altă parte, poate Silvia Vilalta era de asemenea îndrăgostită de
deputat (deşi episodul cu cubanezul părea mai degrabă să indice
contrariul) şi dorea să se tranforme în doamna Font. Sau poate
îşi otrăvise sora pentru a se răzbuna pentru ceea ce aceasta îi
făcuse cu ani în urmă, când îi răpise iubitul.
În ceea ce îl priveşte pe Carlos Carbonel, care fusese mai
întâi iubitul Silviei Vilalta şi apoi al Lidiei Font, mobilul său
putea fi următorul : să se răzbune pe femeia care i-a stricat
posibilitatea de a face o căsătorie reuşită cu o moştenitore
bogată. În cazul lui Nieve şi Enrique Dalmau, era evident că
dacă se afla că mama soţiei candidatului la prezidenţiale fusese
prostituată şi chiar soţia lucrase într-un club din acestea pe când
era tinerică, înainte de a se transforma în doamna Dalmau, lucrul
acesta ar termina cariera lui politică. Totuşi, ceea ce se pare că
dorea doamna Font, care nu era deloc proasta, nu era să-l
înfunde definitiv pe Enrique Dalmau, ci să reuşească ca un rival
politic să se retragă din cursa pentru secretariatul general şi să îi
dea un ajutor deplin soţului ei. Avea totul bine pus la punct.
Dar numele Marionei Castany pe acea lista ne lăsase perplecşi.
Sigurul lucru care ne trecea prin cap era faptul că îl văzusem
ieşind din casa sa pe Enrique Dalmau, cu câteva săptămâni
înainte de ceea ce se întâmplase.
- Nu ar da foarte bine dacă ne-am prezenta în casa sa şi am
întreba-o daca avea vreun motiv ca să îşi omoare verişoara - am
insinuat.
- Presupun că nu. Dar dacă apare în hârtiile poliţiei trebuie să
fie ceva - spuse Borja preocupat.
După ce am examinat per ansamblu şi fiecare din acele
fotocopii, am decis că în ziua următoare să mergem să îl vedem pe
clientul nostru şi să îl întrebăm dacă tia ceva despre presupusa
implicare a Marionei Castany în asasinatul soţiei sale. Borja
propuse să vorbim de asemenea cu fiica lui, în cazul în care fata
avea puterea să ne primească.
- Poate ca fata ştie ceva. Poate ca mama ei i-a făcut vreo
confidenţă - spuse Borja.
- Mă îndoiesc.
- Nu pierdem nimic dacă întrebăm.- insistă fratele meu.
- Nu ştiu daca tatăl va fi de acord. Este doar o fetiţă -am obiectat.
- O fată de cincisprezece ani, Eduard. Poate că îl recunoaşte pe
bărbatul de la Zurich..
- Ai dreptate - am spus fără a fi suficient de convins. Şi
schimbând tema – ce vom face cu aceste hârtii ? –l-am întrebat
în timp ce le păstram în geantă.
Adevărul este că a fi în posesia acelor fotocopii furate nu îmi
făcea nici o plăcere. Dacă din întâmpalare, poliţia ajungea să ne
întâlnească, lucru care se putea întâmpla datorită faptului că
Borja înfulecase una din acele bomboane, că ne priseseră în
biroul deputatului în noaptea de Sant Esteve şi că tabloul care
era acum în posesia poliţiei fusese pictat de soacra mea şi nu de
o simpatizantă a partidului - fratele meu şi eu puteam sfârşi
acuzaţi de un lucru grav în La Modelo( 38). Unde le vom
păstra ? În casa mea ? În casa lui Borja, unde se găsea deja
tabloul Lidiei Font ? Datorită precauţiei pe care clientul nostru o
arătase legat de tabloul lui Pau Ferrer, era convins că nu era
foarte dispus să le ascundă în casa sa.
I-am comentat neliniştile mele lui Borja şi a fost imediat de
acord că riscul nu merita osteneala noastră.A spus că va lua
fotocopiile în casa lui, le va privi din nou cu multă atenţie,
pentru ca nu cumva să fi pierdut vreun detaliu şi că după aceea
va face exact ceea ce ne-a sugerat poliţistul.
- Păi… am ceva ce trebuie să îţi comentez legat de afacerea
tabloului soacrei mele pe care îl aveam în casă - am spus în
momentul în care ne despărţeam.
I-am explicat acea rocanbolească istorie, cum că soacra mea
se inspirase dintr-o reproducere în forma de carte poştală şi că «
copiase » de asemenea semnatura lui Joaquim Mir. După ce m-a
ascultata cu atenţie, Borja a liniştit afacerea. A spus că oricine
şi-ar da seama că tabloul nu este autentic.
- Linişteşte-te. Totul va fi luat ca o glumă - mă asigură surăzând.
Dar acea gluma s-a terminat prin a mă costa două mii de euro.

20.
 - Este foarte ciudat, Montse. Borja niciodată nu s-a comportat
aşa - am spus destul de preocupat.
-Cine ştie, poate ieri s-a întâlnit cu prietena lui şi a adormit în
dimineaţa asta - argumentă Montse din nou.
- Nu, ea este în Alpi, schiind cu soţul ei- mi-a scăpat.
- Aha, în sfârşit aflăm ceva- spuse .
Dar în momentul acela eu nu aveam chef de subtilităţi.
Stabilisem cu Borja sa treacă să mă ia la unsprezece şi să
mergem împreuna să îl vedem pe Lluis Font. Trecuse de
douăsprezece şi Borja nu dădea nici un semn de viaţă, în aşa fel
încât am început să mă îngrijorez. L-am sunat la telefon de
multe ori, dar, ori nu era conectat, ori nu avea acoperire. Nu,
Borja nu e comporta aşa niciodată. Lipsa de punctualitate nu era
unul dintre defectele ale.
- Ştii ce am să fac? Mă duc acolo.
- Astăzi vii sa mănânci? – bombăni Montse.
- Te sun mai târziu.
Am luat un taxi şi când am sosit inima începu să îmi bată cu
pulsul două sute. În faţa portalului edificiului unde locuia fratele
meu erau două maşini de pompieri. Strada mirosea uşor a ars.
Am privit în sus şi am văzut că printr-una din ferestrele
edificiului, mai concret una care aparţinea apartamentului unde
locuieşte Borja, ieşea un pic de fum şi de asemenea că marginea
ferestrei şi faţada din jurul ei deveniseră negre.
- Linişteşte-te, Eduard. Nu s-a întâmplat nimic… spuse Borja
punându-mi o mână pe umeri, înainte ca să îmi dau seama că se
găsea chiar lânga mine.
M-am liniştit văzându-l pe fratele meu sănătos şi nevătămat, deşi
era destul de palid. Era în halat şi papuci. L-am îmbrăţisat
emoţionat şi el m-a liniştit. Încetul cu încetul, inima mea şi-a
recuperat ritmul normal.
- Doamne, Dumnezeule. Ce s-a întâmplat ?
- E bine, linişteşte-te.
- Plecăm - spuse unul dintre pompieri. Aşteaptă puţin să iasă tot
fumul, da ? Şi altă dată, ai mai multă grija, omule… Data viitoare,
spune-i prietenei tale să îţi trimită scrisorile prin e-mail. Aşa nu va
mai trebui să le arzi.
- Nu aveţi grijă, nu se va mai întâmpla. Şi… vă mulţumesc frumos-
spuse Borja strângându-i mâna cu putere.
În câteva secunde, maşinile pompierilor, ambulanţa şi poliţia
oraşenească au dispărut, deşi mai rămăseseră curioşi în jurul nostru.
Din ferestră nu mai ieşea fum.
- Dar, ce dracu s-a întâmplat ?
- Haide să bem o cafea şi îţi povestesc.
- Ai auzit doar. Trebuie să aştept puţin înainte de a intra în casă-
spuse Borja.
- Dar eşti în halat şi papuci.
- Deja m-a văzut o jumătate de cartier- replică resemnat. Nu are
importanţă. În orice caz, tot ce port este Calvin Klein - spuse ca
şi cum acel detaliu făcea ca situaţia să fie mai puţin jenantă.
Nu am mai făcut comentarii şi am intrat în barul de la colţ. În loc
de cafea am cerut fiecare câte un carajillo (39), pentru ca să ne
treacă sperietura.
- A fost un accident stupid - începu Borja. Dimineaţa asta am
dus fotocopiile pe care ni le-a dat Masoliver la toaletă, ca să le
ard în chiuvetă, dar, când le-am dat foc, au început să zboare şi
nu ştiu cum au căzut pe hârtia igienică. Detergentul de toaletă şi
punga de plastic care era înăuntru au luat foc şi apoi perdeaua…
Am încercat să sting singur focul, dar a fost mai rău, pentru că
am vărsat sticla cu soluţie de masaj şi a luat foc şi halatul de
mătase care era atârnat în spatele uşii. În sfârşit- spue suspinând
– totul s-a terminat cu sosirea pompierilor.
- Dar, eşti bine ? Nu ai păţit nimic ?
- Cred că mi s-au pârlit câteva fire de păr- spuse atingându-şi
părul. Va trebui să trec pe la frizer.
- Şi hârtiile ? Ce au spus pompierii ? am întrebat alarmat. Şi-au
dat seama ce distrugeai ?
- Le-am spus că distrugeam câteva scrisori personale foarte
compromiţătoare… că mâine se va întoarce iubita mea, care este
foarte geloasă, şi cum nu a scris ea aceste scrisori…
- Şi te-au crezut ?
- Omule, nu a rămas nimic din hârtii. În afara de asta, ce vroiai să
le spun ?
- Nu ştiu, băiete. Ţi se întâmplă atâtea lucruri…poate nu trebuia
să luăm ca literă de lege cuvintele lui Masoliver. Poate era
suficient să rupi hârtiile în bucăţele şi să le arunci la gunoi - am
continuat.
- Ei bine, faptele sunt consumate. Şi la urma urmei, nu s-a
întâmplat nimic. O mică sperietură. Haide, bea cafeaua.
Am aşteptat un sfert de oră şi am hotărât să urcăm să vedem cum
arată aprtamentul. Din fericire, doar baia era dsitrusă. Restul
apartamentului era intact, chiar dacă pe podea, care era de
parchet, plutea spuma utilizată de pompieri pentru a stinge
incendiul. Borja se îmbracă şi pentru că era ora de masă, i-am
propus să vină la mine, ca să îşi facă un duş şi să mănânce. După
aceea vom merge să îl vedem pe Lluis Font.
- Ce te-ai gândit să îi spui lui Merche despre incendiu ?
- Nu ştiu. Ceva în genul că mă pregăteam să fac baie şi am aprins
una dintre lumânările pe care mi le-a făcut cadou…- spuse cu o
figură serioasă.
- Nu, dacă prin asta o vei face să se simtă vinovată..
- Nu îţi fă probleme. Merche nu este un îngeraş.
Montse se bucură când ne văzu venind şi povestea cu incendiul a
ocupat o bună parte din conversaţie. Am mâncat macaroane şi
plăcintă de carne şi ca desert, o prăjitură cu lămâie pe care Borja
s-a încăpăţânat sâ o cumpere, pentru a nu se prezenta cu mâna
goală. Lola nu era şi Montse profită pentru a face anumite aluzii.
- Înţeleg că iubita ta schiază în Alpi - spuse ca din întâmplare.
- Ce iubită? Te referi la Merche ? - spuse fără a da importanţă
cuvântului « iubită ». De fapt este doar o prietenă…-sigur că
Borja îşi pregătise acel răspuns de câteva zile.
- O prietenă bună, nu ?
- Ascultă, Montse, acum când nu este Lola, aş vrea să te întreb
ceva. Cum se face că o femeie ca sora ta este singură? de ce a
divorţat ?- întrebă Borja ca şi cum era interesat cu adevărat de
trecutul sentimental al cumnatei mele.
Montse nu se aştepta la lucrul acesta şi nici eu. Dar problema
este că Montse uită de Merche şi începu să îi explice lui Borja
viaţa şi miracolele surorii sale şi să îi laude virtuţile. Lola era o
femeie sensibilă, inteligentă şi sigura de ea, cu o mulţime de
pretendenţi care o asediau şi o strălucită carieră profesională.
Ascutând, chiar şi eu m-aş fi îndrăgostit.
- Iar voi? întrebă Montse. În ultima vreme petreceţi mult timp
împreuna…
- Da, aşa e, se pare că ne înţelegem bine…O, dar ce târziu s-a
făcut - spuse Borja uitându-se la ceas. Eduard, cred că trebuie să
mergem.
- Atunci hai să mergem - am spus sculându- mă de pe scaun.
Avem o întâlnire şi suntem aşteptaţi, i-am explicat lui Montse.
Sosise momentul să ne luăm zborul. Fără îndoiala, deputatul ne
aştepta. Montse strânse din nas, dar nu făcu nici un comentariu.
În realitate şi ea se grăbea, pentru că era o zi de terapie antitabac
şi trebuia să îşi facă duş pentru a înlătura mirosul de nicotină.
Lluis Font ne primi în salonul casei sale. Cineva schimbase
aşezarea tuturor mobilelor şi în locul unde am văzut corpul soţiei
sale, era acum o masă de cristal cu un vas cu trandafiri galbeni şi
un covor nou. Bradul de Crăciun dispăruse şi erau pernuţe cu
desene vesele, pe sofa şi fotolii. Lângă ferestre erau nu ştiu câte
ghivece cu plante tropicale.
I-am explicat intrevederea cu Masoliver şi l-am informat că
prietenul său ne-a dat ceea ce avea poliţia. Nu era nici o noutate
importantă, exceptând, cine ştie, numele Mariona Castany în
ceea ce părea o listă cu suspecţi. L-am întrebat dacă ştia ceva,
dar ne-a mărturisit că nu avea nici cea mai mică idee de ce
numele Marionei apărea în acea listă.
- Deci eu sunt primul - spuse dând din cap. Presupun că era
normal.
- Ei bine, cineva trebuia să fie primul. Dar asta nu înseamnă că
ar avea vreo dovadă - spuse fratele meu. Este normal ca într-un
astfel de caz soţul să fie principalul suspect.
- Mai ales dacă este de asemenea şi principalul beneficiar al
testamentului… am adăugat.
- Nu pot să aibă nici o probă pentru că eu nu mi-am ucis soţia-
exclamă supărat vizibil. Şi cât priveşte banii, nu am nevoie de ei.
Ce crede poliţia ? Că sunt un pierde vară care trăia din salariul
soţiei sale ? Haide, omule, nu mă face să râd.
- Dacă soţia dumneavoastră ar fi cerut divorţul, lucrul acesta v-ar
fi schimbat situaţia financiară… am insistat.
Borja mă privi urât şi am înţeles că era mai bine să nu continui pe
acest drum. Pe de altă parte, deputatul reacţiona apatic la ultimul
meu comentariu.Nu ştiu dacă consIdera nedemn să îmi răspundă
sau dacă nu ştia ce să răspundă. În orice caz, este sigur ca eu aveam
dreptate.
- Vrem să vă cerem un lucru - spuse Borja schimbând subiectul.
Ne-ar plăcea să vorbim un moment cu fiica dumneavoastră, dacă
ne permiteţi. Ne-am gândit că poate ea ştie ceva…
- Nuria ? –spuse mirat clientul nostru. Nu cred…
- Puţin înainte de a muri, doamna Font s-a întâlnit cu acel bărbat
la Zurich - Borja preferă să nu comenteze că îl văzuseram de
asemenea în ziua înmormântării- ele două au petrecut o după
amiază întreagă împreună, la cumpărături. Poate i s-a confesat şi
i-a explicat ceva…Asta dacă doriţi să continuăm să ne ocupăm
de acest caz, desigur - adaugă fratele meu.
- Bineînţeles - se grăbi să spună deputatul… Nuria este în camera
sa. Este foarte afectată.
- Ne permiteţi, deci, să vorbim puţin cu ea singuri ? - insistă
Borja.
- Nu ştiu… Dac consideraţi că este important şi ea poate… dar
sper să aveţi tact. Vreau să vă spun că sunt lucruri despre care
fata mea nu ştie nimic…
Probabil se referea la affaire pe care tatăl sau o avea cu mătuşa
sa şi la faptul ca mama ei se ocupa cu şantajul oamenilor care îi
stăteau în cale.
- Nu vă faceţi griji. Dorim doar să o întrebăm câteva lucruri. Dacă
soţia dumneavoastră i-a făcut vreun comentariu cum că i-ar fi
frică de cineva, dacă era îngrijorată de ceva… spuse Borja, care
era cel care avusese ideea să vorbească cu tânara.
- Foarte bine. Am să îi spun lui Ianbin să o anunţe. Poate că
doarme… A petrecut toate zilele astea închisă în camera sa.
Nuria Vilalba nu întârzie să apară, sprijinită de braţul lui Ianbin.
Era palidă şi nepieptănată şi purta niste blugi foarte largi şi o
cămaşă bleu cu bretele, care îi lăsa ombilicul descoperit şi care nu
părea potrivită pentru perioada din an în care ne găseam. Era numai
piele si os.
- Nuria, aceşti domni doresc să vorbească puţin cu tine. Doresc să
cerceteze ce s-a întâmplat cu mama.
- Da - spuse ea
Fata şi asistenta schimbară câteva cuvinte cu voce joasă într-o
limbă pe care nu am recunoscut-o, care nu mi se părea
europeană. În continuare, Ianbin o sărută pe obraz, o mângâie pe
păr cu gingaşia unei mame sau a unei surori mai mari şi ieşi
discret din cameră.
- Daca doriţi, puteţi merge să daţi telefoanele acelea -spuse Borja
îndreptându-se uşor spre Lluis Font.
- Sigur, sigur. Mă întorc imediat.
Nuria Font ne privi cu dezgust şi se lasă să cadă pe sofa. Părea
destul de dusă.
- Dumneavoastră sunteţi detectivii pe care i-a contractat tata-
spuse.
- Aproximativ - am răspuns eu.
- Şi ce doriţi ?
- Vrem să ştim- luă Borja iniţiativa, dacă mama ta ţi-a spus ceva
care ar putea avea legătura cu… cu ceea ce s-a întămplat. Dacă îi
era frică de cineva, dacă era îngrijorată de ceva… Dacă crezi că
cineva ar fi vrut să îi facă rău…
- Despre toate acestea m-a întrebat deja poliţia - spuse abătută. Eu
nu ştiu nimic. Mie nimeni nu-mi povesteşte niciodată nimic…
Dintr-odată, se chirci şi începu să plângă neconsolată. M-am
simţit vinovat pentru că am făcut-o să treacă printr-un moment
aşa de rău.
- Nu mai pot. Nu mai pot - murmură printre suspine.
- Linişteşte-te- am spus, vizibil afectat. Nu te mai deranjăm. Vrei
să îl anunţăm pe tatăl tău ?
- Nu înţelegeţi… Nimeni nu înelege… eu o uram. Vroiam ca să
moară - spuse tremurând şi plângând. Şi a murit.
Întrucât am două fete care au cam aceeaşi vârstă cu fiica
deputatului, sunt mai obişnuit decât Borja cu acest fel de
emotivitate de adolescentă şi cu exploziile de mânie şi de
sinceritate. Am decis să mă ocup de această situaţie înainte ca
Ianbin să apară pe uşă şi să ne alunge din acea casă. Părea să fie
foarte apropiată de fată.
- Toate fetele de vârsta ta îşi urăsc mama şi au astfel de gânduri –
am spus amintindu-mi scandalurile care aveau adeseori loc între
Montse şi gemene. Este normal –am încercat să o fac pe medicul
înţelegător. Nu ai de ce să te simţi vinovată.
- Eu o uram. Şi acum urăsc că nu mai este - mărturisi cu vocea
întreruptă.
Nu cred că era uşor să fii fiica Lidiei Font, m-am gândit. Acea
fată nu moştenise frumuseţea naturală a mamei sale, nici măcar
personalitatea sa. Desigur ca nu se ştie cum era mama sa la
cincisprezece ani, înainte de a trece pe la estetician. Poate era o
fată la fel de nesigură şi ştearsă ca fiica sa.
- Cel puţin, acum nu va mai trebui să merg să studiez la Oxford-
spuse în timp ce îşi ştergea lacrimile.
- Te gândeai să mergi la Oxford să faci un curs de engleză ?
întreba amabil Borja.
- Nu…
- Fato, ai sa vezi cum peste câteva luni… Sigur că acum totul este
îngrozitor, dar cu timpul… insistă Borja înţelegător.
- Mama dorea să merg să studiez la universitatea de la Oxford- şi
apăsa pe « la » Trei sau patru ani. Apoi adaugă : Literatura sau
aşa ceva..
- La dracu, nu toată lumea poate să meargă la Oxford- am spus.
Asta este foarte bine.
Fata familiei Font ne privi pe Borja şi pe mine ca şi cum am fi
fost doi bătrâni ramoliţi veniţi de pe altă galaxie. Diferenţa de
vârstă este fără îndoială una din barierele cele mai gru de trecut,
mai ales când este vorba şi de abisul poziţiei sociale şi a contului
curent.
- Ce porcărie. – spuse cu o figură scârbită. În realitate, povestea
asta cu Oxford era o dorinţă a mamei. Pentru tata era egal. Ea se
încăpăţâna că trebuie să merg să studiez acolo - prin tonul vocii
sale era clar că fetei povestea cu Oxfordul nu îi făcea atâta
plăcere ca mamei sale. Trebuia să petrec toată ziua în casă,
studiind, ca să iau note bune. La colegiu mă ura toată lumea.
- Nu trebuie să îţi pese de vorbele celorlalţi, fato.. Să iei note bune
este bine -am spus gândindu-mă la gemene.
- Mă urăsc- spuse trecând de la durere la mânie- pentru că mama
se ocupa cu mituirea profesorilor ca să îmi pună note bune.. ca
şi cum eu nu aş fi ştiut. La colegiu o ştie toată lumea şi toată
lumea o ura pe mama şi pe mine de asemenea, desigur. Este
oribil.oribil. nu vreau să mă mai întorc niciodată -şi din nou
începu să plângă.
Lui Borja şi mie ni se aprinse un beculeţ. Poate
 că fusese o idee bună să vorbim cu fiica defunctei.
- Când spui că îi mituia pe profesori, la ce te referi exact ? –
întrebă Borja cu tact.Vrei să spui ca le dădea cadouri sau bani ?
Că făcea donaţii generoase şcolii ?
- Nu, asta în nici un caz. Nu ştiu cum făcea. Presupun că le dădea
bani… adevărul este ca nu ştiu. Ceea ce ştiu este că notele pe
care le luam erau prea bune. Nu sunt atât de deşteaptă… dar nici
atât de toantă.
- Cu siguranţă că ea dorea ce este mai bine pentru tine - am spus
încercând să o consolez. Nu cred că o făcea ca să te supere.
Vroia să studiezi într-una din cele mai bune universităţi din
lume. Multă lume vrea să meargă acolo.
- Adevărul-spuse îndurerată- este că ei îi plăcea povestea asta cu
toga şi ceremoniile şi să îţi poţi pune pălăriile acelea ridicole…
spuse cu dispreţ. Credea că Oxford este plin de aristocraţi şi se
gândea că eu ma voi lipi de unul dintre ei şi vom merge să trăim
într-un castel, cu majordomi şi toate celelalte. Deja se vedea
făcând reverenţe mumiei- presupun că se referea la Elisabeta a
II-a. Şi era obsedată de accentul meu, de care spunea că este
foarte rău. Cum urăsc engleza.
- Şi mie mi s-a întmplat la fel- spuse prietenos Borja. Între noi fie
vorba : este o limbă de barbari. Cât priveşte franceza…
- O, nu. Dacă trebuie să studiez franceza, prefer să continui cu
engleza - spuse Nuria. Cel puţin îmi foloseşte ca să înţeleg
cuvintele cântecelor.
M-am gândit la studenţii străluciţi, copii ale familiilor mai puţin
norocoase economic, care şi-ar da o mână ca să studieze într-o
universitate ca Oxford. Şi fără îndoială, ceea ce pentru unii ar fi
fost un vis, pentru acea fetiţă era, dupa câte se părea, un coşmar.
Nu i se putea reproşa. Cine o crescuse pe aceea fată ? m-am
întrebat. Părinţii săi foarte ocupaţi şi foarte importanţi sau un
grup de servitore străine pe care le plăteau cu salarii de mizerie ?
- Ştii dacă mama ta avea o prietenă foarte bună ? Cineva căruia să
îi facă confidenţe ? spuse Borja schimbând subiectul, acum când
părea că se mai calmase puţin.
- Mama nu avea prietene Anul trecut s-a apropiat de profesoara de
filozofie, dar cred că s-a terminat rău.
- Da ?- am spus eu ca să o anim să continue.
- A venit chiar să petreacă cu noi un sfârşit de săptămână la
Cadaques- explică, dar după aceea nu ştiu ce s-a întâmplat.
Mama a încercat cred să o mituiasacă. M-a trecut, dar eu nu îi
plăceam. Adevărul este că examenul meu a fost un dezastru.
- Cum se numeşte ? poate, m-am gândit, iniţialele sale coincideau
cu acelea de pe plicul neidentificat.
- Elisenda. Elisenda şi nu mai ştiu cum… făcu o pauză, ca şi cum
încerca să îşi amintească…Da, Rourell, acum îmi amintesc :
Elisenda Rourell. Noi o porecliseram choco- loco. Se spune că s-
a culcat cu toti profesorii.
Ghinion. Iniţialele nu coincideau, dar dacă istoria cu mituirea
sau şantajele era adevărată şi Lidia o forţase să o treacă pe fata
sa, poate că profesoara hotărâse să se razbune trimiţându-i o
cutie cu castane otrăvite. Dar acest lucru părea greu de crezut.
- Adică mama ta venea de multe ori la colegiu - am insistat eu.
- Nu se oprea din a-i ameţi pe profesori. Tutora mea era sătulă.
- Şi cum se numeşte tutora ta ?
- Vilardell. Assumpta Vilardell. O poreclisem…
- Da, îmi imaginez cum a-ţi poreclit-o- o întrerupse Borja pentru a
scapa de glumă.
În acel moment intră Lluis Font. Trecusera douăzeci de minute
de când vorbeam cu fata sa şi considera că este suficient. Nuria
se întoarse în camera ei şi noi am comentat cu clientul nostru
ceea ce ne explicase fiica sa.
- Da, Lidiei îi intrase în cap că fata va merge la Oxford să îşi facă
studiile universitare - confirmă.Poate că exagerase un pic cu
problema studiilor. Cum acolo studiază copiii unor prieteni…
- Soţia dumneavoastră făcea presiuni ca să i se pună note bune
fetei - poate mai sunt şi alte lucruri pe care nu le ştim. Borja se
referea la mai multe dosare, desigur.
- Insinuaţi că un profesor al Nuriei a preferat să o ucidă pe Lidia
în loc să accepte un plic şi să îi pună o notă bună fetei noastre ?
surâse. Cum se vede că nu ştiţi ce salarii au profesorii.
Eu chiar ştiam, de asemenea că majoritatea erau prea
nemulţumiţi ca să facă pe eroii înaintea unor părinţi puternici.
Cel mai probabil este că profeorul respectiv ar fi acceptat mita şi
ar fi mulţumit.
- Da, un pic tras de păr- concise Borja. Dar continuăm fără să ştim
nimic despre bărbatul misterios de la Zurich. Şi trebuie să luăm
în consideraţie că, după cum arata nu părea să aparţină cercului
celor bogaţi.
- Cinstit vorbind, nu mai ştiu ce să cred- spuse clientul nostru. Dar
dacă eu sunt primul pe lista suspecţilor nu ar fi o idee rea să-l
identificăm pe acest bărbat şi să vorbim cu el. Aveţi undă verde.
- Aşa, chiar doream să vă comentez că zilele acestea am avut
multe cheltuieli. Să aveţi în vedere faptul că am fost obligaţi să
lăsam la o parte alte afaceri şi desigur….
- Îmi imaginam - şi scoase un plic din buzunar pe care, ca de
obicei, Borja îl lua fără măcar să îl deschidă.
- Mulţumim frumos. Şi - sigur nu vă trece prin cap nici un motiv
ca să faceţi legătura dintre Mariona Castany şi asasinarea soţiei
dumneavoastră ? este singura persoană de pe listă care nu îşi
găseşte locul - insistă Borja.
- Adevărul este că nu. Nici gând.Găsesc asta foarte ciudat.
Mariona este prietena noastră, desigur…Şi adaugă : Este o
femeie deosebită. Desigur, atunci când ai un cont curent ca al
ei… surâse. Mariona Castany îşi poate permite luxul să fie ceea
ce doreşte.
- Bine. Ar fi mai bine să plecăm-spuse Borja considerând
terminată intrevederea. Nu vă rapim mai mult timp.
O dată ajunşi în stradă, l-am întrebat pe Borja dacă a luat în
calcul posibilitatea ca Nuria Font să aibă vreo legătură cu
asasinarea mamei sale. Poate pentru fata asta, faptul că trebuia
să meargă la Oxford însemna o dramă atât de mare, încât făcuse
o prostie.La vârsta asta, sunt adolescenţi care se sinucid pentru
lucruri care adulţilor li se par prostii şi care de fapt nu sunt mare
lucru, cum ar fi note proaste, o dezamăgire în dragoste sau faptul
că nu au mulţi prieteni. Sub aparenţa aceea de muscă moartă,
cine ştie, poate că Nuria Font nu era dintre acelea care se
sinucid, ci dintre acelea care acţionează.
- În nici un caz - afirmă Borja foarte sigur. Dacă fata aceasta ar
fi avut inteligenţa şi cunoştinţele necesare pentru a pune la cale
şi duce la capăt un astfel de lucru, mama sa nu ar fi trebuit să îi
mituiască pe profesori pentru ca să îi pună note bune.
- Ai dreptate - am admis. Adevărul este că îmi iei o piatră de pe
inimă.
Acea fata slabă şi nefericită îmi trezea mila şi în timp ce ne
duceam spre Smart, m-am bucurat că nici Aina, nici Laia,
gemenele mele, nu îi semănau deloc.

21.
Cum era încă devreme, ieşind din casa deputatului, ne-am dus
direct să o vedem pe Mariona Castany.Ştiam că va fi în
Barcelona până dupa sărbătoarea los Reyes, pentru că prietena
fratelui meu aparţine nucleului de privilegiaţi care nu au nevoie
sa aştepte Crăciunul sau luna august ca să plece în vacanţă. Ne
comentase că, dupa sărbători, se gândea sâ meargâ o lunâ în
Caraibe, într-unul din aceste locuri care nu apar de obicei în
ofertele agenţiilor de turism. Întrucât nu ne trecea prin cap nici
un alt mod de a lămuri posibila sa implicare în acest caz, am
hotărât să riscăm şi să ii explicăm fără ocolisuri ceea ce am
descoperit în raportul poliţiei.
- Ce surpriză. Astăzi chiar că nu vă aşteptam - spuse surâzând
când Marcelo ne anunţă.
- Iartă-ne că am venit în felul acesta, Mariona, dar este vorba de o
afacere foarte urgentă. Putem să stăm de vorbă un moment ?-
spuse Borja prefăcându-se că se simte foarte supărat (sau chiar
era).
- Martini sau whisky ? întrebă Mariona. La ora asta mai bine un
whisky, nu ? Şi înainte ca să putem refuza invitaţia, începu să
pregătească băuturile.
Fără multă introducere, i-am explicat că eram investigatori
extraoficiali ai morţii Lidiei Font, conform dorinţei soţului, aşa
cum ea însăşi a bănuit în noaptea când am cinat împreună la
Flah Flah. Deşi încă nu aveam o idee clară a ceea ce se
întâmplase, ne-a surprins să descoperim că poliţia o numara între
suspecţi, chiar dacă, aduagă Borja prudent, numele soţului era
primul pe lista.
Mariona Castany nu se schimbă la faţă. Mai mult, surâse, în
felul acela între cochet şi maliţios, propriu unei femei de lume,
dezinvoltă şi sigură de ea însăşi. În realitate, părea mai degrabă
că se distrează, ca şi cum de fapt se simţea măgulită de
posibilitatea de a fi considerată suspectă de a-şi fi ucis verişoara.
- Şi doriţi să vă povestesc de ce sunt pe listă - spuse ca şi cum
lucrul acesta ar fi fost cel mai natural din lume, în vreme ce
savuram băutura.
- Femeie, mai devreme sau mai târziu vom sfârşi prin a afla -
spuse Borja. Vrem doar să te ajutăm cu tot ce ne putem. Poliţiştii
sunt puţin bătuţi în cap, se ştie. Ne-am gândit că ar fi mai bine ca
sa ştii că, dacă exista ceva ce justifică suspiciunile…
- Înţeleg. Aţi venit să îmi daţi o mână de ajutor - tonul nu putea fi
mai ironic.
- Este cel mai puţin lucru pe care îl putem face -am spus eu ca să
îi fac jocul.
Luă o ţigară, o aprinse şi se aşeză comod. Purta pantaloni albi şi
o bluză tot albă, ceea ce îi scatea în evidenţă albastrul ochilor.
- Ei bine, dac cineva a povestit la poliţie( şi deja îmi imaginez
cine ar fi putut să fie), este tot una. De asemenea nu este un
secret, ăsta e adevărul. Cred că îl ştie jumătate de Barcelona.
Jumatate de Barcelona la nord de Diagonal, m-am gândit, pentru
că nu cred că după ce treceai aceasta frontieră, cineva era la
curent cu intrigile rafinate ale bogaţilor din oraş. Mai mult, mă
îndoiesc că majoritatea barcelonezilor ştiu cine este Mariona
Castany.
- Cam acum un an - începu Mariona, s-a produs un incident la
club. Lidia era supărată pe mine pentru că nu îi încredinţasem
renovările pe care le-am făcut în casa de la Emporta . Nimic, câteva
lucruri, de fapt… Era foarte supărată, pentru că toată lumea credea
că ea se ocupase să redecoreze casa şi desigur, când cineva o
felicita – şi îi scapă un surâs de pisică bătrână - era obligată să
explice că de fapt nu lucrase ea….
- Înţeleg -spuse Borja.
- Asta e, într-o zi eram la club şi în faţa unor asociaţi, Lidia a
început să facă comentarii impertinente depre prietenia dintre
Isidre Vidal, fără a-i menţiona numele, bineînţeles -se referea la
cunoscutul arhitect despre care se spunea de mulţi ani că este
amantul Marionei. Soţia lui Isidre, care era acolo, a auzit-o, de
asta s-a ocupat Lidia. Lucrurile nu ar fi mers mai departe dacă
proasta de Sonsoles Pallares, care nicodată nu îşi aminteşte de
bârfele pe care spune, nici nu îşi dă seama pe cine are înaintea
ei, nu ar fi început să glumească despre arhitectul misterios, etc,
etc. Roser, soţia lui Isidre (cu care, desigur, până atunci aveam o
relaţie excelentă) s-a ridicat şi a plecat ofensată, umilită, mai
bine spus, pentru că sunt lucruri pa care nimeni doreşte să i se
arunce în faţă. Eu m-am supărat mult şi i-am spus Lidiei,
suficient de tare ca să audă toată lumea, că s-ar putea ca într-o zi,
un marseiez să îi facă necazuri. Şi am adăugat, aşa ca într-o
doară, că Marsilia era un loc foarte interesant şi că aici aveam
mulţi prieteni.
Eu nu am înţeles-o, însă fratele meu a prins-o din zbor.
- Adică ai ameninţat-o cu moartea în public -spuse. Referirea la
« marseiez » era, se pare, un eufemism de asasin plătit.
- Am auzit asta într-un film. Sigur că toată lumea ştie că dacă eu
aş vrea… Dar i-am spus asta doar ca să spun ceva.
- Păi se pare că poliţia a luat-o în serios, chiar dacă se ştie că nu
eşti singura persona care dorea să se răzbune pe verişoara ta-
explică Borja. Din câte am văzut era coadă.
- V-am spus deja. Deşi, de fapt, continuă cu voce misterioasă- eu
am avut plăcerea.
- Nu vrei să insinuaezi că… am spus puţin speriat. Atâta mai
lipsea, ca puternica Mariona Catany să ne mărturisească că avea
ceva în comun cu moartea Lidiei Font.
- Că i-am trimis o cutie cu bomboane otrăvite ? Nu, pentru
Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă este că din acea zi - îi scapă din
nou un surâs de satisfacţie - biata Lidia nu a mai primit destul de
lucru. Multe prietene bune ( şi bogate) au renunţat să mai
comande alte decoraţiuni… şi ea a început să nu mai fie la
modă. La sfârşit, a terminat lucrând pentru clasa medie,
imaginaţi-vă.
- A meritat-o cu vârf şi îndesat - spuse cavalereşte Borja.
- O… şi de asemenea nu au invitat-o la nunta Pricepelui, desigur.
Şi asta, dupa ce, în principiu, ea şi Lluis erau pe listă…
- Matuşa Mariona, eşti perversă - dar comentariul lui Borja era
spus pe un ton din cele mai măgulitoare.
Nu e de joacă cu cei bogaţi cu adevărat şi cu o femeie ca
Mariona Castany este mai convenabil să fii întotdeauna în relaţii
bune. De la acea întrevedere, Borja şi cu mine am ieşit destul de
convinşi că era puţin probabil ca Mariona să se fi deranjat să o
scoată pe Lidia Font din circulaţie. Dacă ceea ce dorea era să se
răzbune, Mariona nu avea nevoie de un marseiez. Era suficient
ca din când în când să îi pună o piedică şi să îi închidă nişte
porţi. Şi adevărul este ca Mariona manevra multe chei, câteva
destul de mari.
- Şi cu Enrique Dalmau ? Sunteţi prieteni foarte buni ? întrebă
Borja, amintindu-şi că îl văzusem ieşind din casa ei cu puţin
timp înainte ca doamna Font să fie asasinată.
- Şi asta o ştiţi ? Haide, haide… spuse Mariona vizibil surprinsă.
- Lidia îl şantaja ca să îl ajute pe soţul său - riscă să îi povestească
fratele meu. Apare de asemenea pe lista suspecţilor poliţiei.
- A venit să îmi ceară un sfat - recunoscu Mariona, puţin
contrariată pentru că trebuia să ne dea atâtea explicaţii. I-am
spus că cel mai bun lucru pe care putea să îl facă era să îşi caute
alt hobby, în afara lumii politicii. Scandalul putea fi foarte mare.
- Mulţumesc din nou şi iartă-ne deranjul -spuse Borja când ne-am
despărţit.
- Sunteţi la voi acasă. La revedere, băieţi. Sper că într-una din
zilele astea să mă puneţi la curent…
La ieşire, am descoperit că începuse să plouă. Fusese o zi lungă
şi eram obosiţi. Aveam nevoie de timp ca să digerăm ceea ce
descoperiserăm, în aşa fel încât am hotărât să ne luăm o zi de
răgaz şi să mergem acasă. Borja trebuia să cureţe parchetul şi să
rezolve problema băii şi eu trebuia să fac anumite lucruri pentru
Montse şi de asemenea trebuia să mergem să cumpărăm cadouri
pentu Reyes. Înafară de asta, începeam să fiu puţin sătul de
tragediile celor bogaţi şi aveam nevoie să mă deconectez, chiar
dacă pentru câteva ore. Jumatatea de kilogram care se găsea
înăuntrul plicului îmi permitea să nu îmi fac griji pentru
problemele administrative, cel puţin încă o lună, ceea ce era
reconfortant după atâtea luni de penurii economice. Eram pe
patru ianuarie, era frig şi în ciuda mulţimii de barcelonezi care
erau plecaţi să schieze, oraşul continua cu ritmul său aglomerat
şi zgomotos. În centru, străzile se pregăteau pentru a-i primi pe
« Majestăţile Lor Regii Orientului »
 cărora, spuneau gurile rele, cetăţenii le făceau ntotdeauna o
primire mai caldă şi mai frumoasă decât rudelor lor de la Madrid.

22.
În timpul zilelor următoare, investigaţia noastră nu a făcut mari
progrese, ca să nu zic niciunul. Nimeni nu îl cunoştea pe
misteriosul om din Zurich, chiar dacă o vânzătoare de la
patiseria Foix, acolo unde fuseseră cumpărate fatidicele marron
glace, ne explică foarte nervoasă că i se pare că îşi aminteşte că
vânduse o cutie de acest fel unui motociclist cu cască şi ochelari
închisi la culoare, într-o zi când magazinul era plin de
lume.Conform vânzătoarei, motociclistul nu şi-a scos casca nici
o clipă, motiv pentru care îi era imposibil să îl identifice.
Lluis Font a trebuit să meargă de câteva ori la comisariat ca să
răspundă la anumite întrebări şi între timp, ziariştii s-au ocupat
cu speculaţiile asupra mâinii care se ascundea în spatele acelei
crime sofisticate. Câiva, cei care erau mai de stânga, îl încolţeau
pe soţ, în timp ce feministele îşi frecau mâinile în faţa
posibilităţii unui caz de violenţă de acest fel în sferele înalte ;
alţii, insinuau o răzbunare de tip personal sau o eroare de calcul
comisă de un presupus asasin. Un ziar a subliniat posibilitatea că
ar fi vorba despre o sinucidere în toată regula şi altul a îmbrăţişat
ipoteza că asasinatul făcea parte dintr-un joc macabru.
Mulţumită lui Eudald Masoliver, am aflat că domnul Carlos
Carbonell locuia la Bruxeles de mai mulţi ani. Lucra ca interpret
într-o Comisie Europeană şi era căsătorit cu o belgiancă dintr-o
familie bună, care lucra de asemenea pentru comisie. Erau mai
mulţi ani de când nu pusese piciorul în Spania şi la nivelul
acesta nu părea să aibă nici cel mai mic interes să se răzbune pe
vechea sa iubită. În ceea ce priveşte matrimoniul Dalmau, nu
aveau suficiente motive să o ucidă pe Lidia Font. Era logic că
bănuiau că probabil era mai multă lume la curent cu informaţia
pe care o avea doamna Font, astfel încât cel mai prudent din
partea lui părea, aşa cum sugerase Mariona, să renunţe şi să
accepte elegant înfrângerea.
Aşa stând lucrurile, Borja şi cu mine nu ştiam pe ce drum să
mergem. Daca poliţia, cu toată poliţia judiciară la dispoziţia sa ,
nu era capabilă să găsească un suspect clar, noi cu atât mai
puţin. Dupa reînceperea şcolii după ce au trecut sărbătorile, am
hotărât să continuăm cu « pista Oxford » cum a botezat-o Borja
şi am fost să vorbim cu tutora Nuriei Font. Ceea ce doream de
fapt era să ne întâlnim cu Elisenda Rourell, vechea profesoară de
filozofie a Nuriei. Dacă fusesera prietene, ne-am
 gândit fratele meu şi cu mine, poate într-un moment de
slăbiciune doamna Font îi explicase vreun lucru intim, care ne-ar
ajuta să aruncăm lumină asupra morţii sale. Mergeam pe
întuneric, încât oricare mică pista ar fi fost binevenită.
Nuria Font era eleva unuia dintre aceste colegii exclusiviste
pentru fete, care se găsesc în zona înaltă a Barcelonei, scumpe,
prestigioase şi de o ideologie conservatoare, chair dacă nu
confesională. Edificiul ocupa un turn magnific de pe lângă
Bonanova şi era înconjurat de o grădină, care semana cu un
campus universitar în miniatura. Era ora douăsprezece, o dată
terminate orele ne-am prezentat în colegiu şi am întrebat de
Assumpta Vilardell. Profesoara ne-a primit în biroul său ca şi
cum ne-ar fi acordat audienţă chiar Papa de la Roma. În afara
faptului că era tutora Nuriei Font, domnişoara Vilardell era şefa
de studii şi primul lucru pe care ni l-a spus, a fost că avea mult
de lucru şi că putea să stea cu noi doar câteva minute. Era o
femeie uscată, eficientă şi antipatică, cam de cincizeci de ani, pe
care îi ducea prost (sau poate era amărâtă de munca sa, aşa cum
li se întâmplă multor profesoare) şi deveni foarte nervoasă când
ne-am intereat de rezultatele academice ale pupilei sale şi de
proiectul părinţilor de a o trimite la Oxford.
- Acesta este un colegiu serios - asigură cu o figură de dezgust,
şi poziţia socială a părinţilor nu influenţează cu nimic calificativele
elevelor.
Accentuă astfel încât nu am putut să nu mă gândesc la acel
« excusatio non petita «( 40) . Când i-am insinuat că se bârfea că
Lidia Font încercase să le preseze pe profesoarele fetei sale ca să îi
pună note bune, ne dădu imediat afară din biroul său, cu mare
viteză.
Întrevederea cu Elisenda Rourell, profesoara de filozofie a Nuriei,
nu adusese nici ea multe noutăţi, deşi am înţeles imediat afinitatea
care se produsese între ea şi Lidia Font. Era o femeie de patruzeci
de ani, vopsită blond, care purta cercei de perle şi nenumărate
lănţişoare aurii la gât şi la încheieturi. Bronzul său era de asemenea
nenatural şi purta uniforma aproape obişnuită : blue jeans de marcă,
bluză bleu ciel şi pulover bleu marin pe umeri. Adevărul este că
seamăna a orice altceva mai puţin profesoară de filozofie, până
când mi-am amintit de timpurile mele de studenţie, pe când chiar
Pitagora era un pletos extravagant, iar Aristotel niciodată nu a
încetat să fie un grec căruia îi plăcea să trăiască bine.
De asemenea, nu mi-a fost greu să îmi imaginez scenariul în
care filozoafa şi soţia deputatului au fost intime, după cum ne
povestise Nuria. Cu siguranţă, Lidia Font a măgulit-o pe
profesoară, deschizându-i porţile acelei lumi exclusiviste şi o dată
obţinută matricola pentru fiica sa, mama şi-a pierdut interesul
pentru noua sa prietenă.
Elisenda Rourell nu ne aduse nici o informaţie utilă, dar am dedus
că era destul de supărată pe fosta sa prietenă, ca să nu o apere de
insinuările noastre. Era evident faptul că o enerva conversaţia şi că
se temea să nu apară vreo reclamaţie din partea vreunui părinte sau
o unei inspecţii în legătură cu matricola de onoare obţinută de
Nuria. Fireste, noi nu puteam sa o intrebam dechis daca trimisese o
cutie de marron glace otravite Lidiei Font, lucru care, pe de altă
parte, nu părea de asemenea să aibă sens întrucât doamna Font îşi
văzuse de derum. « Pista Oxford » nu părea că mai avea ce să ne
ofere, aşa că am hotărât să încheiem acest capitol.
Decepţionaţi de acea dimineaţă pierdută, ne-am hotărât să
mergem să mâncăm ceva la Vell de Saria şi să facem un bilanţ al
aspectului pe care îl lua investigaţia. Ne pregăteam să urcăm în
Smart când am văzut un bărbat cu o cască neagră de motociclist sub
braţ, care ieşea din clădirea colegiului.
- Borja, el este - am exclamat nervos. Este bărbatul de la Zurich.
- Esti sigur ?
- Complet. Nu încape îndoiala că este vorba de acelaşi om - am
asigurat emoţionat.
Necunoscutul mergea fără să ridice privirea din pământ şi părea
închis în el însuşi. Nu ne-a observat. Dintr-odata, se încruntă , îşi
schimbă paşii şi intră din nou în colegiu, ca şi cum îşi dăduse
seama că uitase ceva. Fără a se gândi de două ori, Borja se
îndreptă rapid spre un grup de patru eleve care vorbeau şi râdeau
lângă un grilaj de fier care separa grădina de stradă.
- Ei, fetelor. Îl cunoaşteţi pe omul acesta cu cască neagră care
tocmai a intrat ? - întrebă cu unul din surâsurile sale cele mai
seducătoare.
- Va referiţi la Messegue ?- răspunse mândră una dintre eleve,
care nu părea foarte impresionată de farmecele fratelui meu. În
colegiul acela, fetele purtau uniforme, dar manierele lor arătau
lumea căreia îi aparţineau.
- Este proful de latină -spuse eleva care părea mai Lolita(41). Este
un tip ciudat.
- Ştii numele lui de botez ?- m-am grăbit să întreb. Numele de
familie coincidea cu una dintre iniţialele misteriosului dosar
neidentificat, întâlnit în casa Lidiei Font.
- Ce ştiu eu.- spuse fata cu o figură de dispreţ. Alta strânse din
umeri.
- Se numeşte Segimon- spuse cea care purta ochelari. Era singura
care părea studentă.
- Adică, Segimon Messegue - punctă Borja.
- Noi îi spunem….
- Taci, fato - o întrerupse prietena ei. Cine sunteţi dumneavoastră ?
Veniţi să vindeţi vreo enciclopedie ?
- Lucrăm pentru o producatoare - spuse Borja fără a se schimba la
faţă. Căutam locaţii pentru nişte americani, pentru un film.-
atitudinea celor patru adolescente se schimbă radical. Apropo,
voi aţi fi de acord să lucraţi în plus dacă am turna filmul în acest
colegiu ?
- Un film ? exclamară cele patru o dată. Eu vreau să apar. Eu
vreau să apar - şi începură toate să sară, vizibil emoţionate.
- Ei bine, să vedem ce părere are producătorul despre locul acesta-
continuă Borja. Filmul se petrece într-un colegiu.
- Este un film de teroare ? Cine va juca ? Cineva cunoscut -
întrebă una dintre fete, foarte nervoasă.
- Fato, acestea sunt lucruri confidenţiale. Nu putem povesti peste
tot… dar, daca promiteţi că nu veţi spune nimănui…spuse
Borja, care deja le câştigase.
- Promitem. Promitem - ne asigurară cele patru o dată, cu ochii cât
cepele şi fără a înceta să sară.
- Nu îi pot spune numele… făcu o pauză. Dar am să vă spun că
actorul principal a fost de asemenea protagonist în Titanic-şi le
făcu cu ochiul.
- Di Caprio. Di Caprio- începură să ţopăie cu mai mult zgomot, ca
şi cum tocmai intraseră în extaz.
- Este un secret, da ? – spuse Borja ducându-şi un deget la buze.
Fetele păreau că îşi ieşiseră din fire. La toate le străluceau ochii.
- De ce aţi spus că profesorul de latină este un tip ciudat ? am
întrebat. Nu ni s-a părut aşa.
- Anul trecut i-au imputat că ne-a pus să traducem un poem
foarte »verde », despre cineva care îi dădea să sugă nu ştiu cui…
spuse una dintre ele foarte natural.
- Era de Vergiliu - spuse fata cu ochelari.
- Vrei să spui de Catulo(42) - am corectat-o eu timid.
- Nu, pentru ca scria în latină - continuă foarte serioasă prietena
ei. Celelalte trei asistau.
- Şi ce s-a întâmplat ? interveni Borja.
- Au fost pe punctul să îl dea afară, dar se pare că şi-a cerut scuze
şi l-au lăsat In pace.
- Şi în afară de asta, spuse fata cu ochelari cu un aer confidenţial-
este necăsătorit şi locuieşte cu mama lui, care este o invalidă.
Este un freaky.
- Aşa este - spusera tovarăşele ei.
Borja mă întrebă din priviri.
- Îţi spun mai târziu- am murmurat. Unul dintre avantajele de a
locui cu două adolecente este că te menţine la curent cu limbajul
folosit de tineri.
- Trebuie să fie un pervertit - trase concluzia Lolita grupului. Mie
îmi priveşte mereu decolteul.
Într-adevăr, era greu să nu priveşti decolteul acelei fete, care
avea o bluză descheiată până la buric şi nu avea motive să le
invidieze pe copiiile lui Marilyn Monroe. Fără îndoială, nu părea
că are cincisprezece ani.
Omul cu cască, pe care acum ştiam că îl cheamă Segimon
Messegue, ieşi din nou din clădire, cu acelaşi aer insingurat şi o
mulţime de hârtii sub braţ. Se îndreptă spre o motocicletă veche,
un model antic, Înainte ca să îşi poată pune casca, Borja se
apropie de el şi îl abordă.
- Domule Messenguer ? Domnule Massenguer ?- el încuviinţă din
cap. Vrem să vorbim un moment cu dumneavoastră. Este vorba
despre Lidia Font.
La auzul acelui nume, suspectul nostru se schimbă la faţă şi
începu să se bâlbââie. După câte se părea, eram pe drumul cel
bun.
- Eu…nu, nu ştiu.Tre…trebuie să…- izbuti să spună.
- Ascultă - insistă Borja clipind. Trebuie să vorbim cu
dumneavoastră chiar acum. Ştim ceea ce i s-a întâmplat Lidiei
Font.
- Doamne Dumnezeule - murmură cu o voce pierdută.
Borja trăsese la întâmplare şi după câte se părea reuşise.Ceea ce
nu ştia omul acesta era că şi noi eram la fel de surprinşi ca şi el.
- Sunteţi poliţişti, adevărat ? întrebă tremurând.
- Nu - Borja negă dând din cap. Nu suntem poliţişti. De aceea
trebuie să vorbim cu dumneavoastră chiar acum.
Presupun că Borja se temea ca acel om să nu fugă şi să dispară
sau să folosească un timp preţios pentru a distruge vreo probă
compromiţătoare, acum când ştia că l-am descoperit. Noi, era
clar, nu aveam nici o probă care să îl transforme în asasin. Totul
erau presupuneri, dar el nu ştia.
- Eu…astăzi …mama…mama mea mă aşteaptă- spuse zăpăcit în
mod vizibil. Fata care are grijă de mama trebuie să plece mai
devreme … astăzi şi nu… nu îmi place să o las singură - încercă
să explice. Trebuie să merg acasă. Trebuie… trebuie să
înţelegeţi.
- Poate preferaţi să sunăm la poliţie…- îşi dădu aere Borja.
- Doar dacă… doar dacă nu doriţi să mă însoţiţi acasă - propuse.
Vă asigur… că eu… că pot…. Să explic…
- De acord. Vom merge acasă la dumneavoastră.- Borja acceptă
propunerea lui fără să se gândească de două ori. Dar ar fi mai bine
să lăsaţi motocicleta. Vom merge toţi trei împreună.
- Eu…desigur…cum doriţi…-murmură confuz.
Fără să avem timp să punem la cale nici o strategie, am coborât
în linişte până la Paseo de Bonanova şi am luat un taxi. Din
partea mea, nu era deoc sigur că aceea fusese o idee bună, dar
era deja prea târziu. Speram că fratele meu avea un plan bun în
minte, înainte ca să scapăm situaţia de sub control.
- Doamne, Dumnezeule. Deci se ştie… şopti abătut, pe când ne
urcam în taxi.
În acele momente, părea ca şi cum lui Segimon Massegue îi
căzuse toată lumea în cap.

23.
Mergem direct în gura lupului, aşa cum doi miei merg la abator,
îmi amintesc că m-am gândit pe când ne urcam în taxi.
Profesorul Segimon Messengue, un om pe care nu îl cunoşteam
de loc şi despre care acum eram aproape siguri că o ucisese pe
Lidia Font, ne ceruse ca să îl insoţim la bârlogul său şi noi îi
căzuserăm în cursă.
Fiu unic, timid, burlac şi cu un aspect destul de anost. Un om
de o anumită vârstă, care locuia încă cu mama sa bolnavă… oare
nu văzusem toate astea într-un film ? În momentele acelea,
înăuntrul taxiului, am dorit să fiu un pic mai puţin necredincios,
pentru ca să mă pot încredinţa unui sfânt. Îmi era frică, un fel de
teroare ancestrală, însufleţită de scenele din atâtea filme.
Descoperiserăm monstrul şi îl privisem în ochi.
În timp ce coboram prin Muntaner, m-am întrebat ce surprize
ne aşteptau în casa acelui Norman Bates catalan, care trăia într-
un cartier atât de emblematic ca Ensanche. Poate o mamă
mumificată şi aşezată într-un scaun cu rotile, într-o galerie cu
ferestre moderniste şi parchet cu desene geometrice pe jos ?
Prostituate tăiate în bucăţele şi învelite în pungi de plastic, una
peste alta în cămara de lângă bucătărie ? Schelete respingatoare
sub paturi sau înăuntrul dulapurilor ? De asemenea, eram
îngrijorat de ceea ce acel om se gândea să facă cu noi, pentru că
nu credeam că se va limita doar să ne invite să bem ceva, în timp
ce vom aştepta sosirea poliţiei. Acest lucru, era clar, dacă era
amabil să ne lase să folosim telefonul lui pentru a-i anunţa, căci,
ca o încununare a tuturor relelor, mobilul meu nu avea baterie şi
Borja îl uitase pe al lui în casă..
Pe măsura ce ne apropiam de destinaţia noastră, îmi amintesc
că îmi reproşam că nu intuisem din primul moment că sub acel
 aspect de om normal şi obişnuit se ascundea un sadic şi un
dement, aşa cum ar fi dedus un detectiv adevărat. Dar adevărul
este că atunci când l-am văzut la Zurich, discutând cu Lidia
Font, nu aceasta a fost impresia pe care mi-a făcut-o. Mi s-a
părut un om intimidat şi speriat, dar, este clar, un lucru nu
înlocuieşte altul. Pe de altă parte, în momentele acelea, asasinul
nostru părea de asemenea destul de nervos. Transpira şi nu
înceta să îşi frece mâinile, deşi nu scotea nici un cuvânt.
În realitate, nimeni nu spunea nimic înăuntrul acelui taxi şi
taximetristul cred că intuise că se întampla ceva şi decise să nu
intre în vorbă. Ridică volumul de la radio şi ne obligă să
ascultăm un program despre menopauză şi diferite tipuri de
lubrifianţi vaginali. Eu mă rugam pentru ca fratele meu să îşi
schimbe ideea şi să îi spună taximetristului să ne ducă direct la
un comisariat de poliţie, ceea ce părea cel mai logic în acele
circumstanţe. Ce se va întâmpla dacă, o dată ajuns acasă la el,
acel om scotea un pistol sau un cuţit şi ne omora prin împuşcare
sau ne înjunghia ? De acord că noi eram doi, dar nu eram sigur
că Borja şi cu mine vom putea ieşi teferi, dacă acel om se hotăra
să ne atace sau să ne întindă o cursă.
Taxiul se opri în strada Mallorca, colţ cu Muntaner. Segimon
Messegue se apropie să plătească ceea ce marca taxiul şi toţi trei
am coborât în linişte. Nu ştiu ce se întâmpla cu Borja, dar mie
îmi tremurau picioarele şi inima îmi ieşea din piept.
- Pep, esti sigur că facem ceea ce trebuie ?- am şoptit cu voce
joasă.
- Acum nu putem da înapoi - spuse fratele meu, vizibil înfricoşat.
După ce merse câţiva metri, Segimon Messegue se opri în faţa
unui edificiu din secolul al XIX-lea, a cărui faţadă era decorată
cu mici bucăţi de ceramică de culoare roşie.Uşa de intrare, din
sticlă şi fier forjat era mică şi nu destul de largă, la fel ca şi
camera portarului, care era mai degrabă strâmptă, dar în
ansamblu edificiul conserva farmecul modernist care făcuse
acest cartier atât de faimos. Segimon Messengue scoase o cheie
din buzunar şi deschise uşa încet. Pe scară, întunecată ca frica,
nu era nimeni şi domnea o linişte absolută.
- Locuiesc la etajul al treilea, aprtamentul doi – murmură. Dar
avem ascensor.
Ascensorul era vechi şi strâmt, din lemn şi nu am putut să
evităm ca trupurile noastre să se atingă o dată ce am intrat în
interiorul său. Am urcat în linişte, toţi trei cu feţele alungite, în
consonanţă cu gravitatea situaţiei. Eram convins că atât fratele
meu cât şi asasinul puteau auzi bătăile inimii mele, care o luase
razna
- Am ajuns- anunţă Segimon Messegue cu vocea tremurătoare
când ascensorul se opri.
Pe hol nu era lumină. După cum ne explică, becul era stricat de
câteva zile, dar cum tavanul era foarte înalt, era dificil să
schimbi becul, pentru că acolo nu ajungeau scările normale. De
asemenea, ne spuse că în apartamentul din faţă nu mai locuia
nimeni şi eu m-am speriat şi mai mult.
- Mamă, am ajuns - strigă cum deschise uşa.
Ne invită să intrăm şi el înaintă pe hol cu un pas hotărât. Noi am
rămas în anticameră. Holul unde a dispărut era lung şi întunecos,
tipic caselor de pe Ensanche. Apartamentul era permanent în
penumbră şi asta în ciuda faptului că amfitrionul nostru
aprinsese luminile de pe hol şi din anticameră, care eu cred că
funcţionau cu becuri de patruzeci de waţi. Fara sa sovaie, intra in
camera din capatul intunecatului coridor si intredeschise usa.
Borja si cu mine ne-am priviit fara ca sa stim ce sa facem.
Din antecamera am putut asculta vocile lor dar nu inteelgeam
ce spuneau. M-am gandit din nou la Norman Bates si am fost pe
punctul de a lesina. Niciodata nu mi-au placut filmele de groaza
si cu atata mai putin cele cu sange si viscere si m-a cuprins
panica. Eram terorizat si mi se parea ca Borja, care de asemenea
strangea din dinti, nu se simtea nici el bine. Partea buna era ca
apartamentul, desi mirosea a vechi si avea nevoie de o aerisire
buna, nu mirosea a cadavre in descompunere.
Segimon Messegue se reintoarse dupa un minut si ne spuse cu
voce tremuratoare ca mama sa dorea sa ne salute. Ne ceru sa il
urmam indeaproape si ne asigura ca dupa aceea puteam vorbi in
liniste. Ascultatori si dezorientati datorita faptului ca ne gaseam
intr-un apartament ciudat si intr-o situatie neprevazuta,Borja si
cu mine incepuram sa mergem prin acel coridor intunecat ca si
cum mergeam pe coridorul mortii.
La capatul acestuia se gaea usa pe care intrase si iesise
Segimon Messegue. Ne-am oprit in fata ei si amfitrionul nostru
ne-a invitat sa o deschidem. Borja, care mergea in fata, o
impinse usor si intra cu precautie in camera. Eu l-am urmat,
pregatit pentru tot ce putea fi mai rau. O data intrati in camera,
amandoi am scos un suspin de usurare si nivelul de adrenalina
din sangele nostru incepu sa scada.
Acea camera, care dadea spre strada , mirosea a Heno de
Pravia. Perdelele erau date la o parte si lasau sa intre lumina.
Desi mobilele erau destul de vechi, de mahon masiv, camera era
tapista cu motive florale vesele si nu avea aspectul sumbru pe
care ni-l imaginasem cu cateva momente mai devreme. Asezata
intr-un scaun cu rotile, era o batranica surazatoare cu parul alb.
Purta un halat de culoare bleu si se uita atenta la televizor.
 Văzându-ne că am intrat, ne salută amabilă şi ne invită să ne
apropiem.
- Dumneavoastră sunteţi decoratorii, adevărat ? – spuse dând mai
încet televizorul cu telecomanda şi ne surâse. Voiam doar să vă
spun un lucru : nu-l băgaţi în seamă pe fiul meu şi ascultaţi-o pe
ea. Casa trebuie sa fie pe gustul său. Şi, convinsă că ştiam despre
ce vorbea, adaugă. Asta va fi camera ei, indiferent ce spune fiul
meu. Este cea mai spaţioasă şi dă în stradă, eu nu am nevoie de
atâta spaţiu…
- Mamă, nu îţi fă griji. Totul va fi după cum doreşte Lluisa -spuse
Segimon Messegue, încercând să salveze aparenţele. Acum
domnii aceştia şi cu mine trebuie să vorbim despre cifre. Vom fi
în sufragerie. Ai nevoie de ceva ?
- Nimic, nimic. Stai liniştit, sunt bine. Cred că am să dorm puţin.
Ascultă, băiete, oferă-le o cafea şi un pahărel.- spuse ospitalieră.
Îmi pare rău, dar vedeţi că eu nu mai pot - spuse atingând
scaunul cu rotile.
Fratele meu şi cu mine i-am mulţumit, liniştiţi şi ruşinaţi şi am
ieşit din cameră. Eventual ea era cea căreia îi plăcea să le
servească arsenic oaspeţilor săi, m-am gândit amintindu-mi cum
murise Lidia Font. Aspectul său dulce şi inofensiv întărea şi mai
mult această ipoteză.
Segimon Messengue ne însoţi în linişte prin hol până în
cealaltă parte a casei. Am ajuns într-o sufragerie plină de
mobile, care comunica cu o galerie plină de plante un pic
veştede.
- Lluisa este logodnica mea - explică vizibil abătut în timp ce ne
invita să luăm loc. Peste trei luni se căsătoreşte fiica ei şi ne
gândeam … se opri câteva momente şi îi scăpă un suspin
amar… ne gândeam să facem renovări în apartament şi să vină
să locuiască aici. Mama mea - adăuga maşinal - doreşte ca totul
să se facă aşa cum doreşte Lluisa, pentru ca să se simtă bine.
Borja şi cu mine ne-am privit fără să ştim ce faţă să facem. În
sufragerie era unul dintre acele ceasuri vechi de perete, cu
arcuri, al cărui monoton tic tac măsura trecerea timpului. Am
aruncat o privire în jurul meu şi m-am asigurat că nu erau
animale disecate, deşi erau rafturi cu cărţi şi o vitrină mare cu
vase, cupe de cristal şi diverse obiecte, cum ar fi mici pene
colorate, ca acelea care se folosesc pentru a înpodobi obiectele
de Paşte, o mică scrumieră, cărţi poştale decolorate, câteva
figurine, piese de ceramică şi amintiri. Pereţii holului erau plini
de asemenea de etajere şi de cărţi care miroseau a praf,
 dar nimic care să demaşte un arsenal sau obiectele unui asasin
sau ale unui dement pervertit.
- Atunci, aţi descoperit…- spuse cu o voce joasă şi cu privirea
aţintită în pământ.
- Nu a fost uşo, dar ştim ce i s-a întâmplat Lidiei Font – spuse
Borja prudent şi cu înfătişarea foarte serioasă.
Eu am ales să tac din gură şi l-am lăsat să vorbească pe fratele
meu. Nu trecuse nici o oră de când eram total în ceaţă în ceea ce
priveşte moartea soţiei deputatului dar, într-un mod neaşteptat,
întâmplarea ne făcuse să întâlnim răspunsul la întrebarea cine e
vinovat.Cum ştiam deja. Rămânea să ştim de ce.
- Şi acum doriţi să anunţaţi poliţia…spuse fără să ridice privirea
din pământ. În afară de răvăşit, părea ruşinat. Pentru că
dumneavoastră spuneţi că nu sunteţi poliţisti, adevărat ?
- Nu - Borja negă din cap. Noi lucrăm pentru soţul defunctei
doamne Font. El ştie că suntem aici – zece puncte pentru Borja,
m-am gândit. Dar, fireşte, trebuie să informăm autorităţile…
- Îmi imaginez…şi atunci acel om insignifiant îşi luă capul între
mâini şi începu să plângă.
Borja aruncase zarul şi nimerise. În realitate, unicul lucru care
ne determinase să facem legătura între Segimon Messegue şi
crima pe care o investigam, era faptul că îl văzusem discutând
pe acel om cu victima într-un bar central al oraşului, cu câteva
zile înaintea crimei, întâmplare pe care el nu o putuse prevedea.
În afară de asta, Borja şi cu mine continuam, fără să avem idee
de ceea ce se întâmplase, deşi el, ca să nu negăm, tocmai
mărturisise crima. Borja încercă să îl tragă de limbă, înainte de a
chema poliţia.
- Presupun - începu fratele meu cu delicateţe -că Lidia Font vă
şantaja.
- Da - recunocu după ce îşi şterse lacrimile.
- Şi dumneavoastră aţi preferat să o ucideţi pe mamă, înainte de a
falsifica notele fetei, nu este aşa ?- insinuă Borja.
- Da…nu...în realitate - vocea îi tremura - nu s-a întâmplat chiar
aşa - murmură.
- Da. Bine, de ce nu ne povesteşti ?- sugeră fratele meu adoptând
rolul poliţistului bun.
- A fost pentru propria apărare - murmură în sfârşit ceva mai
liniştit. Ea - adăugă ca şi cum regreta ceea ce se întâmplase - nu
mi-a lăsat nici o altă opţiune.
- Bine, păi acum nu îţi rămâne de cât să petreci o gramadă de ani
între gratii - spuse fără a dori să pară crud, dar vă reamintesc că
Borja îşi asuma rolul poliţistului bun, iar mie îmi revenea rolul
de poliţist rău. Poate ar fi fost mai bine să te gândeşti de două ori
înainte de a face ce ai făcut. În rezumat, să falsifici un pic nota…
- Deja nu mai este timp. Eu… eu nu am înţeles-o la început - făcu
o pauză. Ca să fiu cinstit - spuse abătut, dar demn – prefer să
merg la carceră. Ceea ce doamna Font dorea să facă era…
monstruos - făcu altă pauză, vizibil afectat. Îmi distrusese viaţa.
Mie, mamei, Lluisei… Cel puţin voi merge la închisoare cu
capul sus.
Borja şi cu mine ne-am privit mai liniştiţi acum. Cu ce oare îl
ameninţase Lidia Font pe acel sărman diavol, că prefera să
meargă în faţa curţii sub acuzaţia de asasinat, înainte ca să
accepte o mită ? Şi aceea cu capul sus, se referea la integritatea
sa profesionala, la faptul că refuzase să falsifice notele Nuriei ?
Dacă era vorba doar de asta, acelui profesor i-o luase mâna
înainte, încercând să îşi apere integritatea.
- Omule, oricine ar spune că ceea ce ţi-a cerut a fost sa ii faci
cadou fetei titlul de medic sau de arhitect. Dar vorbim de latină-
am argument amintindu-mi că, atunci când îl traduceam pe
Cesar, eu înebuneam întotdeauna cu atâtea exerciţii.
- Poate ar fi mai bine ca să vă povestesc ce s-a întâmplat- spuse cu
un suspin. Mi-ar prinde bine să mă descarc înainte de a explica
poliţiei. Până acum nu am putut vorbi despre asta cu nimeni,
bineînţeles.
- Dă-i drumul- îl îndemna Borja. Am venit ca să te ascultăm.
Povesteşte-ne ce s-a întâmplat.

24.

Ceasul anunţă patru şi jumatate cu un vechi sunet, care îmi amintea

casa bunicilor mei. După moartea părinţilor noştri, Borja şi cu mine
am petrecut multe sfârşituri de săptămână într-un apartament ca
acesta, întunecat, vechi şi plin de tristeţe.
Segimon Messegue se ridică în capul oaselor foarte uşor şi
încercă să îşi recupereze statura. Nu mai plângea şi părea un pic
mai liniştit, ca şi cum perspectiva de a se descărca în faţa noastră i-
ar fi produs o eliberare.
- La începutul cursurilor, doamna Font a venit să mă vadă şi mi-a
explicat că dorea ca fata sa să meargă să îşi continue studiile la
Oxford. Pentru ea, lucrul acesta era foarte important, nu ştiu
de ce. Fata - mişcă din cap - nu era o elevă foarte bună, cel puţin la
latină. Indirect- se gândi o clipă - presupun că în acea zi doamna
Font mi-a oferit bani, dar adevărul este că pe moment nu am
înţeles-o şi m-am gândit că unicul lucru pe care îl dorea era să o
presez un pic pe fată la studiile sale. I-am spus că voi face tot
posibilul ca Nuria să ia note bune, dar, desigur, eu mă refeream la
faptul de a fi alături de ea, să mă interesez în mod special, nu să îi
pun o notă, aşa ca să fie. Problema este că atunci când a sosit
evaluarea, Nuria abia a luat un aprobat. Mama sa m-a sunat atunci
la telefon, acasă la mine, foarte nervoasă şi m-a chemat la un bar.
- Şi v-aţi văzut la Zurich, în Piaţa Catalunia- am spus eu.
- Ei drăcie. Ştiţi şi asta ? spuse surprins.
- Continuă, te rog - spuse Borja, în timp ce îmi arunca o privire
fulgerătoare.
- Ea era foarte supărată şi de asemenea ofensată, pentru că eu nu
am vrut să accept banii săi…şi eu nu înţelegeam despre ce
vorbea. Mi-a spus că eu nu eram nimeni, doar un mizerabil
profesor şi mi-a cerut să schimb nota aceea şi să îi pun un
eminent fetei sale. Atunci m-am supărat şi eu. I-am spus că sub
nici o formă, că dacă fata sa dorea un eminent trebuia să îl
câştige.
- Dar, omule, dumneata nu erai conştient cu cine stăteai de
vorbă ? întrebă Borja. Vreau să spun că doamna Font era o
persoană importantă… cu influenţă.
Segimon Messegue suspină şi plecă capul. Părea epuizat.
- eu ştiu că nu sunt mare lucru – spuse - dar de asemenea nu merit
ca nimeni, nici măcar ca cineva ca doamna Font să vină să mi-o
arunce în faţă. Cel puţin, îmi fac bine munca mea şi de acord că
salariul pe care îl am nu îmi permite să trăiesc în lux, aşa cum
puteţi vedea, dar este mai mult decât poate spera multă lume şi
sunt mulţumit. Poate nu am făcut nimic important în viaţă şi nu
sunt nimeni… comparând cu doamna Font. Dar, deşi în
momentul acesta nu o să mă credeţi - făcu o pauza, ne privi în
ochi şi coborî din nou privirea în pământ- sunt o persoana bună.
- Persoanele bune nu trimit cutii cu dulciuri otrăvite -am spus
uşor.
- V-am spus deja că a fost în legitimă apărare - insistă.
- Şi ce s-a întâmplat dupa aceea ? V-a oferit din nou bani ? V-a
ameninţat în vreun fel şi dumneavoastră aţi hotărât să o
otrăviţi ?- întrebă Borja.
- Când i-am spus că nu voi schimba nota Nuriei, s-a supărat foarte
tare şi m-a asigurat că voi regreta tot restul vieţii mele. Mi-a
spus -făcu o pauză mare şi un gest care demonstra ca a-şi
aminti toate acele lucruri era un chin pentru el. M-a ameninţat
spunând că va anunţa pe toata lumea că făceam rău fetelor şi că
eram un pervertit. A spus că ştia câteva fete care erau
dispuse să explice anumite lucruri… lucruri murdare. De asemenea,
m-a asigurat că se va ocupa ca să fiu dat afară din şcoală şi că nu
voi căpata muncă de profesor nicăieri.
- Aşa deci cu doamna Font - exclamă Borja.
- Şi adăugă… încă ceva : că va răspândi acea calomnie oribilâ
prin tot cartierul unde locuiesc, pentru ca toata lumea, inclusiv
mama mea, să îmi întoarcă spatele.
- Ei drăcie - mi-a scăpat.
Nu ştiu de ce, dar l-am crezut. După ce văzusem modul în care se
purta Lidia Font, acea revelaţie nu m-a luat cu totul prin
surprindere.
- Dar adevărul este –am punctat- că dumneavoastră aţi avut
probleme anul trecut, când le-aţi pus pe fete să traducă în clasă
un poem de Catulo.
Segimon Messegue suspină din nou.
- Nu ştiu dacă vă imaginaţi ce înseamnă astăzi să predai latina-
spuse. Nu există nici un mod prin care elevii să fie cât de cât
interesaţi. Ştiţi ce credeau că este Rubiconul, după ce de trei luni
de zile îl distrugeau pe Cesar ? o boală… Şi ştiţi ce îmi
povestesc la examene ? începu din nou să suspine. Filmul
Gladiator.
- Înţeleg - am spus amintindu-mi ce atitudine au adeseori
gemenele.
- M-am gândit că cine ştie, cu Catulo, nu ştiu, că le-aş motiva, că
vor conecta - făcu o pauză. În realitate, ceea ce a scris Catulo au
ascultat de mii de ori la televizor, cu consimţământul părinţilor
lor. Dar a fost o greşeală.
- Asta înseamnă, că acuzaţiile Lidiei Font nu erau adevărate -
spuse Borja amintindu-şi ceea ce spunea dosarul găsit în casa
familiei Font.
- Fireşte că nu - exclamă vizibil supărat şi înroşindu-se de mânie.
Niciodată, niciodată nu am pus mâna pe vreo elevă, nici nu am
făcut nimic care…
- Calmeaza-te, omule - Borja îi atinse prieteneşte braţul. Sigur că,
aşa cum dumneavoastră afirmaţi, nimic din ce spunea ea nu era
adevărat…înţeleg că vă simţeaţi ameninţat, dar erau şi alte
opţiuni…
Segimon Messegue ne privi ca şi cum Borja şi cu mine
coborâserăm de pe lună, o senzaţie care începea să ne fie
familiară.
- Ştiţi ? Sunt un om necăsătorit, destul de în vârstă, care locuieşte
încă cu mama sa. Lumea crede că asta nu este foarte normal.
Dumneavoastră nu megeţi la cinematograf ?
- Dar ne-aţi spus că aveţi o iubită - am replicat.
- Da, Lluisa.Ieşim de un an şi jumatate, dar la colegiu nimeni nu
ştie nimic. Ea este profesoară, de asemenea, dar lucrează la altă
şcoală. Este divorţată şi are doi copii, un băiat deja căsătorit şi o
fată care se va căsători în curând. Lluisa va veni să locuiască
aici după nuntă, dar desigur… spuse complet abătut.
- Şi de ce nu aţi povestit nimănui ce dorea să facă doamna Font ?
Directoarei colegiului, de exemplu –întrebă Borja.
- Aţi fu putut să mergeţi la poliţie şi să o denunţaţi pentru intenţie
de şantaj - am adăugat foarte profesional.
Segimon Messegue ne privi din nou, ca şi cum am fi fost frikies.
Suspină, închise ochii câteva clipe şi uşor îi deschise din nou şi
continuă.
- Ştiu ce crede anumită lume – spuse îndurerat - nu numai la
colegiu, dar aici, de asemenea, în cartier, că mama mea este o
femeie prea dominantă şi că de asta nu m-am căsătorit, pentru că
fiind fiu unic, încă trăiesc ţinându-mă de fustele ei. Că sunt un
homosexual reprimat… Că am un anumit tip de tulburare
mintală, pentru că tatăl meu ne-a abandonat… Dacă la toate
astea adaug că sunt profesor de ceva atât de ciudat cum este
latina în zilele noastre… Ce credeţi că ar fi spus politţa dacă aş fi
mers să le spun această poveste ? - făcu o pauză şi adăugă
solemn-« Brutus în schmb este un om cinstit… »
- Brutus ? Cine este Brutus ? – întrebă Borja descumpănit.
- Asta vrea să spună că doamna Font avea de câştigat. Pe cine
credeţi că ar fi crezut ? Pe o femeie bogată şi importantă, soţia
unui diplomat sau pe un profesor de latină, trecut de cincizeci de
ani şi care face lucruri ciudate, cum ar fi faptul că este neînsurat,
citeşte cărţi, nu are multă viaţă socială şi locuieşte cu mama sa
invalidă ?
La acest punct, Segimon Messegue avea dreptate. Chair eu, cu
câteva momente mai devreme, amestecasem toate aceste
ingrediente şi îmi ieşise protagonistul din Psycho. M-am simţit
ruşinat.
- Nu v-am oferit nimic de băut - spuse ridicându-se de pe scaun.
M-am gândit că s-ar putea să vă incomodeze, datorită
circumstanţelor…Dar eu am nevoie de un coniac.
Scoase trei pahare din vitrină şi îşi servi un pahar de Magno. Noi
am refuzat invitaţia, aşa, din prudenţă.
- Ştiţi ? –spuse după ce se refăcu un pic după prima sorbitură.
Cinematograful şi toată această mulţime de psihoanalişti au
făcut mult rău multor persoane, care nu duc o viaţă aşa zis
normală. Pe scară sunt vecini, care mă privesc ca pe un animal
rar, doar pentru că locuiesc cu mama mea şi nu m-am căsătorit.
De câte ori se dă la televizor unul dintre aceste filme, după aceea
trebuie să suport ca în zilele următoare să treacă privindu-mă ca şi
cum ar intenţiona să descopere ceva…
Tăcu câteva minute, gândindu-se la ceea ce trebuia să spună. În
sfârşit, suspină şi zise :
- Când aveam şase ani, tatăl meu a plecat de acasă şi ne-a lăsat Şi-
a luat puţinele economii care erau la bancă, bijuteriile,
tacâmurile şi ramele de argint. Unicul lucru pe care nu l-a luat au
fost pereţii şi mobilele. Cineva ne-a povestit că a plecat în
Argentina, dar adevărul este că niciodată nu am mai ştiut nimic
de el. Nici macar nu ştiu dacă tatăl meu este viu sau mort…-
făcu o pauză şi mai lua o sorbitură de coniac. Mama mea a
trebuit să lucreze din greu pentru ca să meargă înainte şi să mă
dea să fac studii. Ea spunea că mergea să coasă, dar în realitate
mergea să facă curat prin case. Îi era ruşine ca lumea să ştie,
înţelegeţi? O femeie de serviciu… Borja şi cu mine ne-am
coborât privirea, violent. Încă ne mai aminteam că acum treizeci
sau patruzeci de ani, în ţara asta lucrurile erau diferite. Problema
este că eu îmi terminasem studiile şi lucram ca profesor şi cum
se zice, eram pe punctul de a ma însura. Dintr-odată, mama mea
se îmbolnăvi şi când îşi reveni, medicul ne-a explicat că va
trebui să îşi petreacă restul vieţii într-un scaun cu rotile. Una
dintre aceste boli rare, un virus care i-a afectat coloana.
Logodnica mea, care se numea Carmen, insista că trebuia să o
internam la un cămin şi chiar găsi unul, foarte frumos, în
îîmprejurimile Barcelonei. Ea- adaugă îndurerat încă- nu era
dispusă să facă faţă unei situaţii ca aceea.
- Adeseori, când cineva este tânăr, este greu să fie la înălţime când
se întâmpla astfel de nenorociri - am spus ca să îl consolez.
- Ştiţi câţi ani avea mama mea ? şi rămase privindu-ne fix.
Patruzeci şi trei de ani.Doar patru zeci şi trei de ani - repetă.Nu
puteam să o condamn să trăiasca între bolnavi şi ciudaţi tot
restul vieţii. Nu era drept.
- Şi dumneavoastră aţi hotărât să o rupeţi cu logodnica.
- Carmen m-a obligat să aleg între mama şi ea. De atunci, nu am
întâlnit nici o femeie dispusă să accepte situaţia mea, cu excepţia
Lluisei, desigur. Când cunoşteam o fată şi îi explicam căă
locuiam cu mama mea invalidă, nici măcar nu binevoia să vină
acasă ca să o cunoască… pe de alta parte, sunt mai degraba un
om modest şi care nu spune nimic fizic. Astfel încât au trecut
anii şi a devenit mai dificil să cunosc fete. Dar adevărul este că
niciodată nu m-am simţit atât de disperat încât să o cer în
căsătorie cu orice preţ pe prima din cale. Timpul mi-a dat
dreptate, pentru că la sfârşit am cunoscut-o pe Lluisa. C
Cerul începea să se întunece şi noi am rămas pe întuneric, dar
profesorul Messegue nu făcu nici cel mai mic gest pentru a aprinde
lumina. Acea penumbră, împreună cu tic tacul monoton al ceasului,
îmi producea o ciudată senzaţie de pace.
- Ştiu că este neobişnuit- continuă- dar în ciuda nenorocirii sale,
mama mea nu este o femeie dominantă sau amărâtă, nici macăr
dintre acelea care găsesec tot timpul cusururi iubitelor fiilor lor-
spuse ca şi cum îmi citise gândurile. Dimpotrivă, întotdeauna a
fost o femeie surâzătoare şi optimistă, dispusă să descopere
virtuţile persoanelor şi să le pună înaintea defectelor lor. Din
primul moment, a încercat să înţeleagă decizia tatălui meu şi
chiar şi astăzi încă îi găseşte scuze. Spune că adeseori persoanele
fac lucruri de care le pare rău dupa aceea, dar că adeseori este
dificil să te reîntorci –făcu o nouă pauză. Nu puteam să o
internez într-un cămin. Înţelegeti, adevărat ?
Presupun că eram destul de obişuiţi să credem în lucrurile
comune. Funcţionează de multe ori, dar nu întotdeauna. De câte
ori pe zi utilizam chiar eu aceste clişee pentru a-i judeca pe
ceilalţi ? Puţin înaintea acelei confesiuni, m-aş fi simţit
înspăimântat gândindu-mă că Borja şi cu mine trebuia să ne
vedem cu un criminal, perturbat doar pentru că viaţa acelui om
era puţin diferită de cum se presupune că ar trebui să fie
lucrurile. M-am gândit că nu era corect.
- Fireşte că ea nu ştie- adăugă. Faptul că nu m-am căsătorit a
pentru că nu am vrut să o trimit într-un cămin. Întotdeauna i-am
spus că nu am întâlnit femeia potrivită. Acum este încântată cu
Lluisa. Amândouă sunt. Dacă ele –vocea sa suna din nou
abătută- ar fi ajuns să creadă, chiar un pic, infamia pe care
pretindea să o povestească femeia aceea…
- Şi dumneavoastră aţi hotărât să îi trimiteţi o cutie cu câteva
marron glace otrăvite… spuse Borja.
- La început m-am gândit că era doar un foc de paie, o ameninţare
stupidă şi că lucrurile nu vor merge mai departe.De fapt, eu
hotărâsem că următoarea notă a Nuriei va fi un eminent. dar într-
o zi, puţin înainte ca să înceapă vacanţa de Crăciun, am fost în
biroul directoarei ca să duc nişte documente şi am auzit cum
Maribel, secretara sa, anula o întâlnire pe care doamna Font şi
directoarea o aveau pentru a merge la masă. Doamna Casas,
directoarea, era la spital după o colică renală şi cum se apropiau
sărbătorile, Maribel aranjase ca ele două să mănânce împreună
dupa los Reyes. Îmi amintesc că mi-a comentat că doamna Font
era obositoare şi nu înceta să o urmărească pe directoare, sub
pretextul că trebuia să îi explice ceva foarte important…Şi m-am
alarmat. M-am gândit că nimeni nu ar putea să o reţină pe
femeia asta şi că trebuia să fac ceva.
- Cum ar fi, de exemplu, să o scoţi din circulaţie… am spus.
- Nu…eu… nu am gândit aşa niciodată…atât de dur- spuse
ruşinat. Ce aţi fi făcut dumneavoastră în această situaţie ? să o
implor ? Ce puteam să fac ?
Mi-am imaginat situaţia, cu Montse şi copiii şi adevărul este că
nu am ştiut ce să răspund. Borja îşi coborî privirea şi nu spuse de
asemenea nimic.
- În mod obişnuit nu eram în stare să fac nimic…direct. Eu… mai
mare ca mine…ca asta….- evită să utilizeze verbul « a ucide »-
vă jur. În realitate, Suetonio mi-a dat ideea.
- Deci ai avut un complice - spuse repede Borja.
- Cred că se refera la scriitorul latin - am punctat. Fratele meu ştie
foarte bine ce fel de flori trebuie să duci la o cină, dar în ceea ce
priveşte literatura clasică nu e la fel.
- Cum ea se numea Lidia - continuă- imediat mi-am amintit
legenda potrivit căreia împărăteasa Livia îl omorâse pe August
otrăvind smochinele pe care el însuşi le culegea din copac.
Ştiam, pentru că s-a comentat foarte mult la colegiu, că doamna
Font avea o slăbiciune pentru marron glace. Eu nu mă pricep la
otrăvuri, dar ştiu câte ceva despre ciuperci. Într-o duminică,
puţin timp după ce ascultasem acea conversaţie în biroul
directoarei, am mers la ţară, cu Lluisa, să căutam ciuperci şi
întâmplător am întâlnit câteva toxice.
- Şi de ce aţi otrăvit numai câteva castane ?- întrebă Borja. Ştiţi că
din întâmplare eu am mâncat una ?
- Nu stiţi cât de rău îmi pare - spuse vizibil afectat. Dar am făcut-o
special pentru asta. Dacă întâmplător mânca altă persoană… Ca
să las o posibilitate.
- Dar nu vă daţi seama că aţi fi putut otrăvi toată familia ?- era
evident că dacă acel om nu dorea să o omoare decât pe doamna
Font, făcuse o imprudenţă.
- Ştiam că Nuria nu le-ar mânca, pentru că am observat că este
anorexică - adevărul este că aşa părea. Domnul Font, soţul, este
un pic diabetic şi nu mănâncă dulciuri niciodată. În afara de asta,
doamnei Font îi plăceau la nebunie…Toate astea le ştiu datorită
profesoarei Rourell, care a petrecut cu ei un sfârşit de săptămână
la Cadaques şi după aceea a bârfit în sala profesorilor două
săptămâni.
- Dulciurile care erau otrăvite desenau un « V » -am amintit. Nu
este o întâmplare, adevărat ?
- M-am încredinţat zeiţei Victoriei - spuse cu capul plecat. Un mic
omagiu anticilor, care m-au inspirat. Poate este ceva ridicol, dar
în acele momente, nu ştiu, mi s-a părut oportun. Şi insistă din
nou : ce aş fi putut face ? Să mă resemnez ca acea femeie să îmi
distrugă viaţa ?
- Aţi fi putut să recurgeţi la lege… insită fratele meu.
- Deşi nu pare, vă asigur că eu cred în legi. Să nu credeţi că sunt
unul dintre aceia care pretind că trebuie să îţi faci singur
dreptate. Dimpotrivă. Dar… continuă după ce făcu o pauză- în
cazul acesta legea nu putea să facă nimic pentru mine. Sunt
lucruri pe care legea nu le poate controla : zvonurile, insinuările,
suspiciunile de necontrolat… Poate că nimeni nu m-ar fi acuzat
direct de nimic, Dar ştiţi ce vorbeşte lumea « când se trag
clopotele »…Şi vă asigur- adaugă convins- că doamna Font era
dispusă « să tragă clopotele ».
Câteva clipe, toţi trei am tăcut. Gânditori, Borja şi cu mine, am
meditat asupra cuvintelor lui şi el, din când în când îşi ştregea
lacrimile. Ce trebuia să facem ? Să explicăm ceea ce acel om ni
se confesase poliţiei şi să lăsăm tribunalele de justiţie să se
ocupe de el ? Era clar că un avocat din oficiu, care era singurul
tip de avocat pe care acel umil profesor şi-l putea permite, nu
avea nici o şansa în faţa unui colos ca Font şi asociaţii. Pentru
început, l-ar fi ruinat economic înainte ca orice judecător să
dicteze sentinţa.
- Să nu credeţi că nu îmi pare rău, de multe ori - spuse cu o voce
mâhnită. Ştiu că nu este bine ceea ce am făcut. Va trebui să
trăiesc cu asta tot restul vieţii.
Borja şi cu mine ne priveam şi nu era nevoie să spunem nimic.
Amândoi eram de acord. Nu vom fi noi aceia care vom distruge
viaţa bietului diavol. Să îl captureze pe asasinul Lidie Font era
treaba poliţiei, nu a noastră. La urma urmei, noi suntem doar doi
oameni înşelaţi şi visători care încercau să supravieţuiască într-o
lume crudă.
Astfel încât, i-am explicat că, în realitate, sarcina noastră era
să îl protejăm pe Lluis Font, nu să descoperim identitatea
asasinului soţiei sale. Atâta timp cât poliţia nu îl va acuza pe
clientul nostru sau pe oricare alt nevinovat, l-am asigurat, noi nu
vom spune nimic.
La început, Segimon Messegue nu a crezut cuvintele noastre.
Ne-a ascultat foarte serios, deja fără lacimi şi în sfârşit a
întrebat :
-Vreţi să spuneţi că nu veţi chema poliţia ? Că nu veţi povesti
nimănui ?
- Da- confirmă Borja. Întotdeauna, desigur atâta timp cât nu va
plăti cineva nevinovat.
- Niciodată nu aş permite asta, te asigur- spuse cu ochii plini din
nou de lacrimi.
 Ne mulţumi plin de recunoştinţă, cu o voce tremurătoare, nervoasă
şi emoţionată şi începu să ne explice despre nu ştiu ce pereţi pe care
logodnica sa dorea să îi scoată pentru a mări bucătăria şi o mulţime
de detalii care, în realitate nu aveau nici o legătura. Profesorul
Messengue avea din nou o viaţă înaintea sa şi nu ştia cum să îşi
exprime fericirea pe care o simţea. Trebuia să o considere o a doua
şansă.
Eram aproape pe întuneric când Segimon Messegue aprinse
luminile din sufragerie. Ceasul bătuse tocmai de şapte, când sună
telefonul. Era Lluisa. Euforic, profesorul îi spuse că o va suna
curând şi că, dacă era de acord, în ziua următoare vor merge să vadă
magazine de mobila. Parea că renăscuse.
- Ai noroc - spuse Borja cu un aer teatral când mergeam spre
antecameră - că Dumnezue nu joacă zaruri.
- În realitate - replică profesorul Messegue puţin descumpănit în
faţa comentariului filozofic al fratelui meu - Dumnezeu este o
ipoteză pe care nu o mai contemplu de mulţi ani. Dar dacă
trebuie să aleg - cu privirea căută una dintre etajerele pline de
volume de la Bernat Metge – rămân cu zeii de la Roma. Aceştia-
surâse uşor- sigur ar juca la zaruri şi ar fi prea ocupaţi ca să se
ocupe de noi. Şi adaugă - poate, dacă Dumnezeu ne-ar lăsa puţin
mai liniştiţi, lucrurile ar merge mai bine.
- Sunt de acord - am consimţit. Eu nu aş fi putut să mă exprim
mai bine, m-am gândit amintindu-mi că în ultima perioadă toată
lumea vorbea de vreun Dumnezeu.
Pe când eram încă pe scară, aşteptând ascensorul, Segimon
Messegue îl luă pe Borja de braţ şi şopti :
- Nu aveam altă alternativă, nu ? spuse ca şi cum acea întrebare ar
fi trebuit să îl tulbure tot restul vieţii sale. Mă înţelegeti, nu-i
aşa ? Nu puteam să fac altceva, adevărat ?
Unul dintre dezavantajele de a nu crede în Dummnezeu este că
nu poţi să te bucuri de iertarea lui. Dupa acea lunga conversaţie,
eram sigur că îndoiala şi cine ştie, remuşcările profesorului
Messegue, îl vor urmări tot restul zilelor. Va fi infernul său,
poate suportabil, dar tot infern la urma urmei. Noi nu puteam să
îi dăm iertarea şi nici chiar eu însumi nu eram sigur dacă să
aprob fără rezerve crima pe care acel om disperat o comisese.
Fără îndoială, în ultimul moment, în timp ce închideam uşile
ascensorului, am murmurat cu o voce joasă, dar destul de tare ca
el să audă :
- Presupun că nu… şi am apăsat pe buton, dorind ca fratele meu şi
cu mine să nu trebuiacă să regretăm niciodată decizia pe care
tocmai o luaserăm.
25.

În anumite ocazii, am încercat să îl fac pe Borja să înţeleagă că

Einstein nu pretindea să afirme că întâmplările nu există, când a
spus că Dumnezeu nu joacă la zaruri. Einstein se referea mai
degrabă la faptul că, dacă mai sunt lucruri inexplicabile în teoriile
care explică funcţionarea universului, este datorită faptului că
respectivele teorii încă nu afirmă suficient. Prin această explicaţie,
nu pare suficient de convingător şi concret, în cazul asasinatului
Lidiei Font, Borja era convins că, atât circumstanţele în care am
descoperit asasinatul, cât şi decizia pe care am luat-o cu privire la
Segimon Messegue, au fost punctul culminant al unei ciudate
încrengături de fapte, după părerea lui de loc întâmplătoare.
- Îţi dai seama, Eduard ? nu reuşesc să înţeleg de ce un pictor i-a
făcut o fotografie Lidiei Font în timp ce dormea şi după aceea un
portret şi de ce urmare acestui tablou un soţ gelos a hotărât să ne
contacteze, gândindu-se că soţia sa îi punea coarne… Segimon
Messegue ar fi comis o crimă perfectă–îmi spune întotdeauna
când ne amintim această aventură.Şi adaugă emoţionat :şi am
fost noi, nici mai mult nici mai puţin,aceia care am descoperit-o.
Cum eu am faima că sunt un pic mai raţional, am hotărât să nu îi
explic fratelui meu că o crimă perfectă, prin definiţie, nu există
şi că, în orice caz, crime perfecte sunt în fiecare zi, dar ne-am
obişnuit să trăim cu ele ; sunt acelea ale bunicuţilor care primesc
o doză prea mare de medicamente, pentru că familia deja nu mai
poate ; a copiilor care mor de foame în lumea a treia, în timp ce
reprezentanţii guvernelor se reunesc în jurul unui prânz suculent
pentru a spune că nu mai pot face nimic în afară de ceea ce fac ;
acelea ale civililor masacraţi în războaiele numite legale sau
sechestraţi de guverne care se consideră exemplare…Şi pe de
altă parte se pune întrebarea de ce în asasinatul Lidie Font nu au
fost respectate majoritatea regulilor a ceea ce se presupune că
este o crimă perfectă, unde chiar întâmplarea nu poate juca nici
un rol. Nici măcar nu s-ar putea scrie un roman poliţist. Dar
aceste reflecţii mi le-am păstrat doar pentru mine. Nu încetează
să fie reconfortant să lucrezi alături de cineva cu o viziune mai
ingenuă– şi în consecinţă mai optimistă –asupra vieţii. Dacă
amândoi am fi gândit la fel, ar fi trebuit să închidem afacerea.
O săptămână dupa intrevederea cu Segimon Messegue,
Borja şi cu mine am fost să îl vedem pe Lluis Font şi biroul său
de la Parlament şi să îi spunem viziunea noastră asupra faptelor ;
soţia sa fusese victima nefericită a unui macabru joc de rol(43).
 Deşi cu siguranţă poliţia bănuia pe câţiva suspecţi, inclusiv pe
el, povestea cu marron glace otrăvite şi faptul că nimeni nu îl
recunoscuse pe motociclistul care adusese pachetul, făcea ca Borja
şi cu mine să renunţăm la această ipoteză, pe care pe de altă parte
deja cineva o pusese într-un ziar. La început, Lluis Font ne privi cu
o figură neîncrezătoare, ca şi cum aiuram, dar încetul cu încetul
începu să aprecieze virtuile acestei explicaţii.
- Dacă eu aş fi în locul dumneavoastră- termină de vorbit Borja,
foarte serios şi cu un ton aproape ameninţător- aş lăsa lucrurile
aşa cum sunt şi m-aş ocupa ca vreun ziarist să se intereseze de
această explicaţie şi să publice un reportaj bun.Şi de asemenea
m-aş ocupa–adaugă cu aceeaşi gravitate- ca poliţia să ia în serios
această ipoteză şi să închidă cazul cât se poate de repede.
- Deduc că este un lucru pe care nu vreţi să mi-l povestiţi… spuse
descumpănit.
- Doriţi să redeschidem cutia tunetelor sau preferaţi să fiţi secretar
general al partidului ?- întrebă Borja foarte liniştit. Ştiţi cum
merg lucrurile acestea, să spargi un ou este uşor, dar să îl pui în
coajă din nou…
Clientul nortru se gândi câteva momente, în timp ce socotea în
minte avantajele unei explicaţii uşoare şi neînsemnate, care evita
ca cineva să mai găsească « mai multi morţi în dulapurile casei
sale. » Onorabilui Lluis Font trebuie că o cunoştea suficient de
bine pe soţia sa pentru a presimţi că, cine ştie, în vreun loc era o
bombă cu murdării, care putea să explodeze în mâinile sale.
- Ei bine, dacă credeţi că asta este ceea ce s-a întâmplat…spuse
ingenuu. Dumneavoastră sunteţi profesioniştii… Poate că poliţia
va ajunge la aceleaşi concluzie. După câte am înţeles, nu aveţi
nici o altă pistă - şi adaugă, foarte docil. Adevărul este că pe
mine nu m-au mai deranjat.
După câte se părea, se terminaseră dosarele şi interogatoriile şi o
dată la doi metri sub pământ, nimeni nu părea foarte interesat să
ştie ceea ce i se întâmplase într-adevăr Lidiei Font, cu excepţia
poate a câtorva publicaţii de senzaţie care se ocupau să emită
teoriile cele mai ciudate. De asemenea se auzeau voci care
spuneau că marron glace nu fuseseră otrăvite, ci expirate, lucru
pe care Can Foix l-a desminţit într-un contundent comunicat de
presă, care a fost publicat în diverse ziare. La acest nivel, poliţia
era conştientă că era foarte greu să rezolve cazul şi pe de altă
parte, judecătorul instructor se temea că, dacă continuă să
scormonească, se putea ivi vreun scandal care s-ar fi terminat
împroşcând-o cu noroi.
 - Să aveţi noroc cu secretariatul general-spuse Borja despărţindu-
se de deputat şi după ce puse discret în buzunar ultimul plic care
finaliza investigaţia noastră.
Profitând de celebra fraza a lui Einstein, cineva a scris că
Dumnezeu nu joacă universul la zaruri, ci un joc pe care l-a
inventat chiar el. Noi suntem jucătorii, el crupierul care împarte.
Într-o cameră întunecoasă, ne vedem obligaţi să jucăm etern
jocul, sau, fără a cunoaşte regulile, cu o cuite de cărţi albe şi un
număr infinit de rămăşaguri la dispoziţia noastră. Nu este o
viziune prea optimistă asupra condiţiei umane, dar poate ne
serveşte ca să ne consoleze de prostiile, mari sau mici, pe care,
mai devreme sau mai târziu, toti le comitem.
Poate că vor fi persoane care se vor gândi că Borja şi cu mine
ne-am asumat rolul de judecători, care ne-a corespuns când am
luat hotărârea să nu îl predăm pe asasinul Lidiei Font la poliţie şi
se vor scandaliza că aceasta este aceeaşi logică care le face pe
anumite persoane să reclame dreptul de a folosi pistoale şi de a
lua justiţia în mâinile lor.Eu nu cred că lucrurile trebuiesc duse
la această extremă. La urma urmei, regulile nu ar fi reguli, dacă
nu ar fi excepţii. Poate că este adevărat că nici fratele meu, nici
eu, nu aveam nici un drept să decidem cine este deasupra
justiţiei omeneşti şi cine nu şi că vor fi persoane care ne vor
reproşa că, prin tăcerea noastră, ne-am comportat ca nişte mici
zei aroganţi care, ca şi cum ar fi vorba despre o partidă de zaruri,
se distrează mişcând firele nefericirii şi ale fericirii oamenilor,
de pe un cer în care se admit rămăşaguri. Din partea mea, sincer
vorbind, prefer să mă gândesc că într-o bună zi ne vom găsi
aşezaţi la o masă, pe întuneric, jucând o partidă nebună cu nişte
cărţi pe care nu le-am cerut şi cu care, pe dibuite, sub surâsul
invizibil al crupierului care le-a împărţit, fiecare a făcut ce a
putut mai bine cu mâna cu care a jucat.
 EPILOG

Aproximativ dupa o lună de la ultima noastră convorbire cu Lluis

Font, câţiva ziarişti au publicat ample comentarii despre jocurile de
rol şi asasinatele comise de adolescenţi înşelaţi la cest tip de
distracţii sinistre. O mână de experţi susţinu ipoteza că
circumstanţele ciudate care înconjurau moartea Lidiei Font duceau
la concluzia că cel mai probabil era vorba despre o crimă cu aceste
caracteristici, comisă de unul sau mai mulţi jucători. Unul dintre
specialişti, care a străbătut mai multe platouri de televiziune pe
acestă temă, a avansat ideea că autorii puteau fi fii unor şefi mafioţi,
provenind din ţările de est, care foloseau aceste macabre distracţii
pentru a se antrena şi a se iniţia în afacerile criminale ale părinţilor
lor.
În lunile următoare, moartea Lidiei Font nu a mai fost
considerată o ştire şi nu a mai ocupat spaţiu în ziare şi la rubricile
de scandal. În faţa totalei şi tulburătoarei lipse de probe, poliţia a
terminat luând în serios ipoteza dezvoltată de presă, ca o posibilă
explicaţie a crimei. Şi datorită faptului că nici poliţia, nici
judecătoriile nu dau pe dinafară de personal,( şi desigur ca au primit
şi anumite telefoane), dosarul s-a închis într-un dulap şi investigaţia
a fost arhivată.
Lluis Font şi Silvia Vilalta nu s-au căsătorit. De fapt, după
moartea surorii sale, Silvia Vilalta şi-a pierdut orice interes pentru
cumnatul său. Dupa cum se pare, după ziua înmormântării nu şi-au
mai vorbit. Doamna Vilalta şi-a tăiat părul foarte scurt, şi-a
cumpărat haine foarte largi şi a declarat că este lesbiană. Totuşi,
curând şi-a lăsat să crească părul şi s-a căsătorit cu un comerciant
din Madrid, care o făcea pe modernul şi avea conturile bancare
infestate cu numere roşii.Doamna Vilalta, acum doamna Perales,
s-a îndrăgostit de luptele cu tauri, de orujo alb( băutura alcoolică) şi
de procesiunile de Semana Santa( Paştele Catolic), Îşi petrece verile
la Marbella şi la Mallorca, adeseori însoţită de soţul ei, cu care face
jet sea.
Nuria Font nu s-a dus la Oxford. Într-un târziu s-a înscris la o
şcoala de desen şi acum lucrează la Fundaţia Caixa. S-a îngrăşat
puţin, a trecut pe la chirurgia estetică de mai multe ori şi de fiecare
dată seamănă mai mult cu mama ei. Iese cu un băiat dintr-o familie
bună, membru al tineretului partidului conservator pe care îl
conduce tatăl ei şi uneori, când nu este la Baquiera, are grija de
Infantă.
În sfârşit, Enrique Dalmau nu şi-a prezentat candidatura la
secretariatul general al partidului său şi a sprijinit cu ardoare
candidatura lui Lluis Font. Este consilier la Telefonica şi locuieşte
retras la Emporda alături de soţia sa, care pe zi ce trece este tot mai
bronzată, mai amărâtă şi sătulă de viaţa de la ţară.
Mariona Castany continua să se plictisească şi să tuşească . A
renunţat definitiv să fie asociată la clubul la care era membră
verişoara ei şi acum se ocupă cu seratele literare. Gurile rele spun
că îşi pregăteşte memoriile şi sunt destui cei care au început să
tremure.
Segimon Messegue continuă să predea la aceeasi şcoală şi acum
este un bărbat căsătorit. Mama sa se stinge puţin câte puţin, fără să
sufere. Prea mult. Cei trei trăiesc în acelaşi apartament, care are nu
ştiu câţi pereţi mai puţin şi o bucătăărie mare. După câte se pare,
trăiesc în pace şi armonie, ca un matrimoniu de o viaţă. În ciuda
zvonurilor sporadice care îl inconjoară, profesorul Messegue este
un bărbat fericit.
Lluis Font este secretarul general al partidului său şi pentru a
doua oară candidat la Preşedenţia Generalidad, deşi nu are nici cea
mai mică posibilitate de a se transfrorma în Foarte Onorabil ( titlu
de mare respect). Iese cu o anticară bogată şi foarte cunoscută, cu
care probabil că se va căsători în curând şi şi-a îmbuntăţit evident
swingul său (dans de societate).Nu mai colecţionează tablouri şi
acum se ocupă cu filatelia.
Pau Ferrer s-a recuperat într-un mod miraculos în urma atacului
de apoplexie. Din păcate, a murit după câteva săptămâni, după ce a
făcut o beţie enormă cu pastis( băutură spirtoasă) pentru a-şi
sărbători recuperarea. Preţul operei sale a urcat mult şi în
Barcelona, mai concret în Poble Nou, primăria i-a dat numele unei
străzi.
Lola şi cu Borja continuă să se vadă, desi Borja continuă să fie
amantul oficial al lui Merche şi locuieşte în apartamentul ei, care
are acum o baie complet nouă ce urmaeză literă cu literă filozofia
feng shui. Lola continua psihoanaliza, făcând yoga şi contribuind la
bunăstarea economiei din La Rioja, dar a devenit mai optimistă şi a
hotărât să nu îşi piardă speranţa. Este convinsă că intr-o zi va pune
mâna pe fratele meu.
În privinţa tablourilor, Lluis Font nu a mai vrut să audă de
tabloul pe care Pau Ferrer îl făcuse defunctei sale sotii. Borja a dus
tabloul în Olanda (din fericire după ce pictorul a trecut la o viaţă
mai bună) unde l-a vândut de extranjis ( numar de identificare tipic
spaniol) pentru un preţ bun, pe care, ca nişte fraţi, l-am împărţit.
În ceea ce priveşte tabloul soacrei mele, în schimb, au fost
probleme.O comisie de experţi a hotărât ca era un Mir autentic şi l-a
valorat la o cifra astronomică, Pentru a nu avea dureri de cap, Lluis
Font a hotărât să îl doneze la Montserrat, unde atârnă acum pe
pereţii muzeului mănăstirii alături de alti Mir autentici. Înainte ca să
îl dăm am făcut o copie (la modicul preţ de două mii de euro), pe
care o avem atârnată în acelaşi colţ al holului, ca să o mulţumim pe
mama lui Montse. În ceea ce priveste ce a făcut Borja cu celelalte
tablouri pe care într-un final soacra mea i le-a făcut cadou, asta
chiar că nu ştiu.
1= zona înaltă a Barcelonei este zona cea mai scumpă. În
Barcelona, preţul locuinţelor creşte cu cât acestea sunt situate mai
departe de mare.
2- Cardhu=băutură alcoolică produsă în Scoţia
3. castiliana este limba oficiala a Spaniei ; in Spania se vorbesc
patru limbi-castiliana, catalana, gallega si euskadi sau basca
4. scouts= cercetaşi
5. ensaimada= desert tipic catalan, pe bază de faină, lapte si
migdale
6. mişcarea okupas= constă în darea în folosinţă de terenuri sau
locuinţe neocupate celor care nu au alte posibilităţi
7 .Generalidad este sistemul institutional in care este organizat
politic autoguvernul Cataluniei.Este format din Parlament,
Consiliul Executiv sau Guvernul, Presedenţia Generalidad ţi alte
institutii stabilite de Statut sau de legi.
8. bar de tapas= baruri foarte populare în Spania, unde se serveşte
mâncare gătită sau sendvişuri
9. culoare marengo= un gen de culoare gri
10. Diagonal şi Via Augusta sunt străzi principale ale oraşului
Barcelona
11. OPUS DEI = instituţie catolică fondată de Sfântul Josemaria
Escriva
12. conform tradiţiei, în Spania se organizeasă de Crăciun o loteria
cu o sumă foarte mare, aşa numitul « gordo »
13. paella= fel de mâncare tipic spaniol, pe bază de orez şi peşte sau
carne
14. Rioja= renumităregiune viticolă din Spania
15. porros=denumirea populară a tigărilor de canabis sau haşiş.
16. potingues= produs cosmetic de frumuseţe cu o textură
cremoasă
17. savoir faire= în limba franceză în original- expresie care
înseamnă a şti cum să îţi atingi scopul
18. upper side- în engleză în original= înalta societate
19. el Corte Ingles este un lanţ de mari centre comerciale din
Peninsula Iberica-Spania şi Portugalia
20 Las Ramblas- vestită stradă din Barcelona, despre care scriitorul
englez Somerset Maugham a spus că este cea mai frumoasă stradă
din lume.Cuvântul rambla este de origine arabă şi înseamnă nisip.
21- Cadaques este un sat de pescari din Catalunia, printre altele este
locul unde Dali îşi petrecea verile
22- carn d olla este un fel de mâncare tipic catalan
23. turronul este desertul tradiţional spaniol tipic de Crăciun
24 cava este vinul spumos spaniol
25 marron glace este o delicatesă, castane glazurate în sirop de
zahăr
26 filozofia IChing este mai puţin o modalitate inedită de prezicere
a viitorului şi mai mult un sistem ideatic şi de valori spirituale, care
permite printre altele şi activarea nivelurilor subconştientului uman
şi utilizarea energiilor sale ascunse pentru o mai bună ancorare în
prezentul imediat sau pentru optimizarea relaţiilor cu alte persoane,
dar şi cu mediul înconjurător
27 purinele sunt substanţe care există în toate alimentele de origine
animală şi care sunt transformate de corp în acid uric
28. hedonismul este o concepţie etică potrivit căreia scopul vieţii
este plăcerea.
29 enchantée - în limba franceză în original înseamnă încântată
30 tatin cu mere este denumirea tartelor franţuzeşti cu mere.
31 El Prat de Llobregat este denumirea aeroportului din Barcelona
32 Talgo este o linie de cale ferata spaniolă
33, Montserrat este locul sfânt al Cataluniei, unde se găseşte
mănăstirea Montserrat, care o adăposteşte patroana Cataluniei, la
Morenetta, fecioara neagră. Denumirea vine din limba catalană şi
înseamnă muntele tăiat.
34. mosso d esquadra este un corp al poliţiei din Catalunia
35 conform tradiţiei, coridele spaniole încep la ora cinci după
amiaza
36 Los Reyes este o sărbătoare catolică, pe data de 6 ianuarie, în
memoria celor trei magi. Cu această ocazie, copiii primesc daruri.
37 Merce Rudoreda este autoarea cărţii La plaza del diamante
(Piaţa diamantului)
38 La Modelo este centrul penitenciar de bărbaţi din Barcelona,
fondat în anul 1904.
39. carajillo este o băutura tipic spaniolă, o combinaţie de cafea cu
o băutură spirtuoasă
40.excusatio non petita este o locuţiune latină de origine medievală
care tradusă înseamnă –scuza care nu s-a cerut este o acuzaţie clară
41 aluzie la Lolita, eroina adolescentă a filmului cu acelaşi nume,
care tratează controversata problemă a pedofiliei şi are la bază
cartea lui Vladimir Nabokov.
42. Gayo Valerio Catulo este un poet latin, născut la Verona
43- rol-playing game - adică joc de interpretare de roluri, în care
doi sau mai mulţi jucători interpretează un rol sau o personalitate
dată