PSIHOPATOLOGIE SI PATOLOGIE SOCIALA

- REFERAT -

MASTERAND: ISFAN (RANGA) CRISTINA ELENA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, UNIVERSITATEA ECOLOGICA
ANUL II, PROMOTIA 2010-2011
 Psihopatologie si patologie sociala 3

Expresia psihopatologie socială este foarte puţin utilizată, iar domeniulspecific al acestei abordări este
inclus în mod implicit, de majoritateaautorilor, în cel al psihiatriei sociale. în publicaţiile de limbă
franceză, doardoi autori utilizează expresia de psihopatologie socială sau o formulă simi-lară. Primul este
Bastide (1965), care, atunci cînd propune diferenţierea psihiatriei sociale de sociologia bolilor mintale şi
de etnopsihiatrie indică fără ambiguitate că prima dintre aceste trei ştiinţe poate fi numită şi psiho-
patologie social. Al doilea este Rouault de la Vigne (1970), autorul a două volume de Elemente de
psihopatologie medico-socială. In acest cadru poate fi citată, de asemenea, crearea în 1975 a Asociaţiei
franceze de psihiatrie şi psihopatologie socială, care urmăreşte să stabilească şi să dezvolte
contactele între diferitele discipline ştiinţifice şi profesii vizate de psihopatologia socială,precum şi de
sociologia bolilor mintale (Chanoit & de Verbizier, 1986).

Aceste fapte justifică necesitatea începerii acestui capitol printr󰀭o scurtăprezentare a marilor etape ale
evoluţiei psihiatriei sociale. După Bell şi Spiegel (1966) şi Munoz (1983), primul care a utilizat, în 1917,
expresia depsihiatrie socială a fost Southard (director la Boston Psychopathic Hospital şi fondatorul unuia
dintre primele centre ambulatorii pentru bolnavi mintalidin Statele Unite). In acest an, în primul număr
al revistei

Mental Hygiene,Southard prezintă o clasificare a specialităţilor din sfera psihiatriei, iar printre ele
include şi psihiatria socială, pe care o consideră drept o specialitate„nouă şi promiţătoare". Interesul
acordat psihiatriei sociale se concretizează prin organizarea unor manifestări ştiinţifice din ce în ce mai
importante : o masă rotundă organizată în 1924 de Asociaţia americană de psihiatrie, o secţiune
consacrată psihiatriei sociale la primul congres mondial de psihiatrie(1950) şi organizarea la Londra, în
1964, a primului congres internaţionalde psihiatrie socială. La acest congres este creată, sub conducerea
lui JoshuaBierer, Asociaţia internaţională pentru psihiatrie socială.

Deşi campul psihiatriei sociale include, de fapt, domeniul a ceea ce s-ar numi psihopatologie socială, este
imperios necesară o definire a obiectuluide studiu al acesteia din urmă. Pentru noi, psihopatologia
socială are douăprincipale obiecte de studiu:

(1) rolul factorilor sociali în etiologia manifes-tărilor psihopatologice (sau sociogeneza acestora);

(2) repercusinile boliimintale asupra relaţiilor pacientului cu mediul său social.

Acest mod de aconcepe psihopatologia socială face ca prevenţia şi terapeutica, abordatedintr󰀭o

perspectivă socială, să aparţină psihiatriei sociale. în consecinţă,aspecte cum ar fi terapiile de grup,
socioterapia, utilizarea în scopuriterapeutice a mediului ambiant intră în sfera psihiatriei sociale, fapt în
acordcu definiţia acesteia dată în al şaptelea raport al comitetului de experţi însănătate mintală, reunit la
Geneva la cererea Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii (1958): „ansamblul de măsuri preventive şi curative
care au dreptobiect să󰀭1 facă pe individ capabil să aibă o viaţă satisfăcătoare şi utilă încadrul său social".
Dintre numeroasele aspecte care pot ilustra preocupările de cercetare îndomeniul psihopatologiei
sociale (aşa cum am definit󰀭o mai sus) am alesnumai două :

(a) cel al relaţiei dintre apariţia tulburărilor mintale şi apartenenţala o clasă social;

(b) cel al evoluţiei istorice a morbidităţii psihopatologice.

Aceste două teme se înscriu în orientarea „sociogeneza tulburărilor mintale".

A. TULBURĂRI MINTALE Şl CLASĂ SOCIALĂ

Pentru psihopatolog, eventualele diferenţe privind incidenţa tulburărilormintale (diferenţe ce

pot fi decelate prin compararea unor grupuri
constituite în funcţie de criteriul clasei sociale) constituie o sursă de ipoteze etiologice. Apariţia
mai frecventă a unei tulburări la persoane situate la unul dintrenivelurile de stratificare în funcţie
de clasele sociale ar putea indica faptul căexpunerea la anumite condiţii de viaţă generează sau
favorizează manifestarea psihopatologică respectiva.

Primele date importante privind legătura dintre tulburările mintale şiclasa socială provin dintr󰀭un studiu
efectuat la Chicago şi publicat în 1939.

Autorii lui, Faris şi Dunham, examinează statisticile cazurilor internatepentru prima oară în spital pentru
afecţiuni psihiatrice, între anii 1922 şi1934. Luînd drept criteriu aria urbană în care locuiau aceşti pacienţi
înainteaspitalizării, Faris şi Dunham pun în evidenţă o distribuţie în „cercuri concentrice" : cea mai
mare parte a pacienţilor provenea din centrul oraşu-lui, iar numărul lor scădea pe măsura înaintării spre
periferie. Acest mod de distribuţie era valabil pentru diversele categorii diagnostice: schizofrenie,psihoză
alcoolică, toxicomanie şi paralizie generală. Faris şi Dunham notează,de asemenea, prezenţa în cazul
psihozei maniaco-depresive a unei distribuţii aleatorii, iar pentru psihoza senilă, concentrarea centrală
nu era asociată cu o diminuare uniformă spre periferie. Interpretate nu în termeni de arie urbană ci mai
curand în termeni de habitat corelat cu clasa socială de apartenenţă a pacienţilor, rezultatele obţinute
indică corelaţia inversă dintre clasa socială (cuantificată în niveluri care merg de la 1 = înaltă la 5= joasă)şi
incidenţa tulburărilor psihiatrice (cu excepţia psihozei maniaco-depresive) : cu cat nivelul clasei sociale
este mai coborat, cu atat numărul de internări pentru tulburări mintale este mai ridicat.

Pentru Faris şi Dunham,dezorganizarea socială prezentă în anumite zone generează boala mintală,iar
incidenţa acesteia este în corelaţie cu dezorganizarea socială.

Aceste rezultate, confirmate de unii cercetători, i-au condus pe Faris şi Dunham la formularea ipotezei
producerii sociale a tulburării (social causation hypothesis sau breeder hypothesis); altfel spus,
sociogeneza tulburărilor mintale.

Totuşi, datele ulterioare furnizate de un studiu făcut la Detroit l󰀭audeterminat pe Dunham (1965) să
scrie în volumul Comunitate şi schizofrenie :„Nu există nici o bază pentru a afirma că o anumită clasă
socială este susceptibilă de a produce mai mulţi schizofreni decat alta...". Această poziţie este confirmată
de alţi cercetători, printre care Levy şi Rowitz (1973).

Prezenţa schizofreniei sau a elementelor prodrome ar conduce, conform ipotezei derivei sociale, la o
coborare, la o mobilitate spre partea de jos în ierarhia stabilită în funcţie de clasele sociale.

După Eaton (1985), aceastămobilitate descendentă poate fi intergeneraţională (atunci cand

persoana bolnavă este comparată cu părinţii săi) sau intrageneraţională (atunci cand comparaţia implică
o studiere longitudinală a aceluiaşi individ).

Studiile disponibile confirmă ipoteza mobilităţii descendente intergenera󰀭ţionale. Printre aceste studii,
un loc important îl ocupă cercetarea condusă de Goldberg şi Morrison (1963), care studiază un grup de
353 de bărbaţi internaţi în spitalele de psihiatrie din Anglia şi din Ţara Galilor, cu diagnosticul de
schizofrenie. Varsta pacienţilor, între 25 şi 34 de ani, corespunde de obicei varsta la care se incheie
formarea profesionala.

De aceea, se puteapresupune că aceste persoane ar fi atins un statut ocupaţional ce nu ar putea fi

considerat „final". Goldberg şi Morrison au comparat distribuţia pacienţilor în funcţie de clasa socială
căreia îi aparţineau cu distribuţia, în funcţie de acelaşi criteriu, a taţilor pacienţilor (luand în calcul clasa
lor socială la momentul naşterii copilului lor - viitor pacient) şi, respectiv, cu cea a populaţiei generale.
Distribuţiile menţionate au fost realizate utilizand un sistem de clasificare în cinci clase, unde prima clasă
corespundea nivelului celui mai înalt, iar a cincea, nivelului celui mai coborat.

Comparaţia efectuatăarată, pe de o parte, că un mare număr de pacienţi se află situaţi în clasa socială 5,
iar pe de altă parte, că distribuţia taţilor era identică celei apopulaţiei generale. Aceste rezultate sprijină
puternic ipoteza unei mobilităţi descendente intergeneraţionale în cazul schizofreniei.

Referitor la ipoteza derivei sau mobilităţii sociale, mai mulţi autori vorbesc despre ipoteza selecţiei
sociale.

Aceasta ar fi un proces care ar faceca unele persoane (datorită caracteristicilor lor cum ar fi varsta,
sexul,trăsăturile de personalitate sau predispoziţia psihotică) să fie selecţionate pentru a lucra în anumite
grupuri profesionale sau pentru a locui în anumite zone urbane etc. Acest concept este considerat de
Levy (1974) nu doar cumult mai precis, dar şi diferit de cel de derivă, implicînd, cel puţin laanumite
persoane, o mişcare adaptativă conştientă şi nu doar o derivă pasivă de-a lungul structurii sociale.

B. ANALIZA VARIAŢIILOR ISTORICE ALE DATELOR EPIDEMIOLOGICE

Observarea modificărilor în timp ale incidenţei şi prevalentei tulburărilor psihopatologice este deosebit
de interesantă întrucat permite formularea de ipoteze referitor la relaţiile acestor modificări cu
schimbările sociale (indus-trializarea sau urbanizarea, de exemplu) prezente în perioada respectivă.
Apariţia unor astfel de modificări nu a fost raportată de toţi autorii care au examinat această
problematică. Astfel, în lucrarea probabil cel mai des citată(o monografie intitulată Psihoză şi Civilizaţie),

Goldhammer şi Marshall(1953) notează că în Massachusetts, frecvenţa tulburărilor psihotice fără

afectare organică majoră nu s-a modificat în decursul unei perioade de circa 100 de ani, caracterizată
printr-o industrializare masivă. Pe o perioadă aproximativ egală, Krupinski (1979) constată că nu există
nici o legătură între evoluţia procesului de urbanizare în statul Victoria (Australia) şi frecvenţa tulburărilor
psihiatrice şi psihosociale observate în acest stat.

Alte rezultate, mult mai numeroase, tind totuşi să confirme existenţa unei relaţii între variaţiile
morbidităţii tulburărilor psihopatologice şi schimbările sociale. Pentru a ilustra acest tip de rezultate, trei
teme vor fi abordate pescurt: suicidul, schizofrenia şi problematica subiacentă cererilor de consultaţie
psihologică şi psihiatrică.

1. Suicidul

Intr-un articol consacrat istoriei suicidului, Rosen (1971) notează că acesta era atat de răspandit în Anglia
la mijlocul secolului al XVIII-lea, încat mulţi îl considerau o urgenţă naţională.

Problema nu era de o importanţămai redusă în restul Europei, perioada respectivă corespunzand aşa
numitei„revoluţii industriale precoce". Au fost astfel stabilite legături între această etapă a dezvoltării
sociale şi creşterea incidenţei suicidului.

Ulterior, legătura stabilită între suicid şi tulburările mintale a condus discuţia în direcţia,
mai vastă, a relaţiei dintre civilizaţie şi nebunie, şi a rolului pe care îl pot jucafactorii de stres social în
apariţia manifestărilor psihopatologice.Datele culese de Krupinski (1979) pentru statul Victoria
(Australia) arată că incidenţa suicidului la bărbaţi era cu mult mai ridicată în decursul celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XlX-lea, decat în orice alt moment al secolului XX. Această constatare sugerează
existenţa unei legături între urbanizare şi suicid. Într-o lucrare consacrată suicidului şi tentativelor de
suicid, Strengel (1964) atribuia incidenţa mai ridicată a acestor fenomene în mediul urban unei mai mari
izolări sociale şi anonimatului vieţii în marile metropole, situaţie contrastantă cu reţelele sociale dense,
caracteristice structurii sociale a satelor. Totuşi, faptul că în Danemarca incidenţa suicidului a fost foarte
ridicată cu mult înainte de dezvoltarea urbanizării şi industrializării,sau că în Norvegia frecvenţa sa a
scăzut în ciuda urbanizării şi industrializării(Labovitz, 1968), arată că factorii sociali legaţi de suicid sant
mai complexi decat simpla dihotomie urban-rural sau industrializat-neindustrializat.

Sinuciderea reprezinta una dintre cele mai importante si mai complexe probleme ale psihopatologiei.
Manifestare paradoxala a persoanei umane in conditiile impuse de "situatiile-limita" ale etii sau avand un
determinism pur patologic, sinuciderea depaseste cadrele nosologiei clinieo-psihiatrice, in ordine
ontologica inscriindu-se ca unul dintre cele mai importante "accidente" sau "situatii critice" ale etii unui
indid.
Exista in aceasta tema opinii dintre cele mai diferite. Psihiatrii, in grija carora sunt plasati cei care comit
tentative de suicid, sunt in majoritatea lor inclinati sa considere orice act suicidal intr-o maniera
medicala, reductionist-diagnostica, asemenea unui act patologic, legat, de regula, de o stare depresiva
care "scade elanul vital" sau chiar il anuleaza. Acest punct de vedere ingusteaza semnificatia suicidului,
obligandu-l sa fie considerat la fel cu oricare alta boala psihica. Este o atitudine absolut gresita.
Sinuciderea este o decizie umana deliberata. Un act ce reuneste constiinta de sine cu vointa de a sfarsi
propria viata. Din acest motiv, in sfera analizei suicidului isi dau intalnire psihiatria, morala, religia,
filozofia, literatura si sociologia, pentru care constituie o tema permanenta de reflectie.
Exista numeroase forme de intelegere si definire a suicidului. Personal, am preferat urmatoarea definitie,
pe care o consideram mai cuprinzatoare : sinuciderea este actul de conduita intentionala, voluntar-
deliberata, legat de un motiv exogen (social sau psihosocial) si de o motivatie endogena (psihologica sau
psihopatologica), specifice pentru fiecare individ in parte, cu rezonanta ideo-afectiva asupra
personalitatii sale, declansand pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale fata de sine si fata
de lume si avand ca finalitate intreruperea desfasurarii firesti a cursului vietii biologice printr-un proces
de traumatizare a propriului corp (C. Enachescu)1.

Aceasta definitie a suicidului permite sa fie acceptate, in mod egal, atat o etiologie pur patologica a
acestuia, precum si o atitudine absolut nepatologica, motivata de interesele morale ale persoanei
respective. in cazul suicidului, intreruperea cursului vietii nu trebuie oprita automat ca un fapt chimico-
psihiatric, ca expresie a unei boli sau cel putin a unei tulburari psihice. Ea nu este numai anularea
instinctului de conservare, ci, concomitent, si dorinta simbolica de "a iesi" prin moarte, considerata ca
"gest suicidal", dintr-o existenta resimtita ca inaccepila pentru indid, o existenta pe care acesta o percepe
ca pe o constrangere si pe care o refuza. in acest caz, "gestul suicidal" are semnificatia simbolica a unei
incercari de trecere intr-un alt registru al existentei, depasind astfel o "situatie-limita" impusa.

Studiile efectuate de noi au pus in edenta faptul ca numai 15-20% din totalul cazurilor care comit acte
suicidare au o cauza absolut patologica, pe cand la restul de 80-85% din cazuri nu se poate pune in
edenta nici un fel de cauza patologica, ci conflicte psihologice, morale, sociale, probleme de constiinta,
decizii raportate la propria viata etc.

Asa cum se desprinde din cele afirmate mai sus, nu exista un consens in ceea ce priveste natura actului
suicidal. in acest sens, se pot distinge cateva directii principale de interpretare ale suicidului (E.
Durkheim, M. Halbwachs, J. Baechler, J. Starobinski, L. Proal, A. Bayet, E. Ringel, W. Poldinger, K.
Menninger, D. Lester, T. Kotarbinski).In producerea actului suicidal sunt incriminate mai multe "procese"
care incearca sa explice natura complexa a mecanismelor de producere a acestuia. Aceste procese sunt
urmatoarele:
a) procesul defensiv: suicidul este considerat o reactie de aparare a unei persoane plasate intr-o situatie-
limita sau "situatie inchisa" ;
b) procesul punitiv: considera suicidul ca pe o forma de conduita expiatoare a individului fata de un
sentiment de culpabilitate ;
c) procesul agresiv : suicidul este raportat la autoagresitate, in care agresorul are ca obiect al agresitatii
propria sa persoana. Este un act de returnare a agresitatii asupra propriului sau corp, prin "distrugerea"
caruia isi suprima propria viata;
d) procesul oblativ: in cazul acesta, suicidul este interpretat ca un act sacrificial. El corespunde cu tipurile
de suicid altruist, eroic;
e) procesul ludic: este cel in care suicidul apare ca o forma de factura sublimata a jocului cu moartea
(sporturile extreme, cascadoria etc.);
f) instinctul mortii: explica actele de suicid ca pe o anumita inclinatie sau dispozitie psihologica morbida
contrarie instinctului de conservare, care se opune vietii.
Asa cum se poate vedea din cele de mai sus, "pulsiunile suicidare" inscriu din punct de vedere
psihanalitic in seria de manifestari ale "pulsiunii de moarte" (Thanatos) ce se opun "pulsiunii de viata"
(Eros) si care sunt dominante in cazul personalitatii sinucigasilor.
Personalitatea sinucigasilor prezinta anumite dispozitii specifice, prezentate mai sus, cu caracter latent.
Acestea se pot manifesta "in act" printr-o gama larga de aspecte numite de specialistii in problema
functii suicidare. Acestea sunt urmatoarele:

1. Functia suicidara : se exprima prin tendintele autoagresive ale individului (auto-mutilari, operatii
chirurgicale repetate efectuate la cererea bolnavului, asceza, posturi prelungite si nejustificate etc).
Acestea reprezinta formele de suicid cronic (E. Menninger) orientate asupra propriei persoane.

2. Functia heteroagresiva: este o forma care, din punct de vedere psihanalitic, mascheaza un sentiment
de razbunare a individului exprimata prin: "mie moartea, tie doliul". Este vorba de o agresitate indirect
orientata sau "proiectata" asupra altei persoane apropiate de cel care comite gestul suicidal. in cazul
acesta, orice suicid este o fapta "aruncata" (atribuita in mod indirect) asupra altuia, ca responsabilitate.

3. Functia de apel: in cazul acesta, suicidul este considerat ca reprezentand un semnal de alarma (E.
Stcngel) prin care cel care comite suicidul atrage atentia celorlalti asupra lui, solicitandu-le in cazul acesta
ajutorul intr-o situatie-limita de ata, la care el este incapabil de a putea reactiona in alt fel.
4. Functia ordalica : in aceasta situatie, suicidul apare ca o proba, ca o marturie, un test particular pe care
persoana respectiva il face in fata semenilor sai pentru a-i connge cu acest ultim argument (gestul
mortal) de justetea ideilor sale. Remarcam aici o nota de histrionism.
5. Functia catastrofica : suicidul apare, in acest caz, ca un tip de reactie de inadaptare la situatiile etii, o
lipsa de vointa, panica, angoasa, o eruptie emotionala care scapa controlului indidului.
6. Functia de santaj: in cazul acesta, suicidul este utilizat ca un mijloc de obtinere a unor beneficii,
avantaje personale, situatii favorizante, ca o forma de depasire a unui impas. Trebuie sa vedem in
aceasta tendinta de a deturna agresitatea orientata catre sine in agresitatea orientata dinspre ceilalti
catre indidul respectiv.
7. Functia de fuga : in cazul acesta, suicidul apare ca o conduita de fuga a persoanei printr-o situatie-
limita, mai precis, ca o "fuga de sine insusi".
8. Functia de joc: in cazul acesta, suicidul apare ca un joc cu sine insusi, un joc care se desfasoara intre
viata si moarte, cu o anumita orientare emotional-afectiva.

Punctul de vedere medico-psihologic considera actele de suicid ca avand o cauza patologica si fiind, prin
aceasta, expresia unor tulburari psihice, cel mai frecvent asociate unor stari depresive, fie ca este vorba
de o depresie reactiva, fie ca apare in cazul depresiilor melancoliforme endogene.

K. Menninger distinge trei forme de suicid :

a) suicidul cronic, reprezentat prin ascetism, martiraj, sacrificiul de sine, invaliditate nevrotica,
dependenta de alcool, comportament antisocial, psihoze depresive;
b) suicidul focalizat, reprezentat prin automutilare, apelul la interventii chirurgicale repetate, accidente
intentionate, impotenta sexuala, frigiditate;
c) suicidul organic, reunind componenta autopunitiva, componenta agresiva, componenta erotica si
modalitatea preferata de suicid.In acelasi context medico-psihologic, M. Quidu distinge urmatoarele
tipuri de suicid:

a) suicidul reusit, actiune autoagresiva complet realizata, urmata de moartea persoanei respective;
b) tentativa de suicid, considerata ca act incomplet, esuat, nerealizat ca finalitate ;
c) amenintarea cu suicidul, ca o forma de "pre-tentativa suicidara" ;
d) ideea de suicid, ca forma de reprezentare mintala a actului suicidar;
e) santajul suicidar, in cazul caruia intre motivele suicidului si modalitatea de realizare a acestuia nu
exista o concordanta cantitativ-calitativa, persoana respectiva cautand sa obtina niste "avantaje
personale" prin amenintarea cu suicidul. Este, de fapt, din punct de vedere psihanalitic, o forma de
transfer asupra altor persoane, cu implicatii prind responsabilitatea morala pentru actul de suicid;
f) echivalentele suicidare sau "suicidul mascat" se manifesta prin : refuzul aplicarii unui tratament,
refuzul transfuziei de sange, greva foamei, toxicomanii, jocul cu moartea, cascadoria etc.

2. Schizofrenia

Pană spre secolul al XVIII󰀭lea, spre deosebire de psihoza maniaco󰀭󰀭depresivă, schizofrenia era rară în
Europa şi în America. Aceasta este tezasusţinută de Torrey (1980) în lucrarea sa intitulată Schizofrenie şi
Civilizaţie,unde notează şi faptul că schizofrenia este absentă în descrierile tulburărilormintale realizate
în antichitatea greacă şi romană. Jeste et al.(1985) susţin că toate acestea pot fi explicate nu doar prin
absenţa unei terminologii adecvate pentru descrierea schizofreniei, ci în special prin faptul că în
acea vreme, schizofrenia nu se făcea decît foarte puţin remarcată în plan social, în plus, aceşti autori găs
esc relatări vechi ce ar reprezenta, după ei, descrieriale schizofreniei. Aceste documente provin din India
şi Marea Britanie,datand respectiv din secolul I d.H. şi din Evul Mediu. Este actualmente dificil de stabilit
într-o manieră definitivă dacă acum circa două sute de ani schizofrenia era rară sau nu exista deloc.
Dificultăţile inerente analizei acestei teze sant menţionate de Ilare (1983), care într-o conferinţă ţinută
laMaudsley, în 1982, examinează dovezile în favoarea celor două puncte de vedere contrare :

(a) începînd cu secolul al XVIII-lea, incidenţa schizofrenieia crescut;

(b) incidenţa schizofreniei a fost constantă, dar datorită factorilorde tip nozocomial care s-au manifestat
în decursul secolului al XVIII-lea,a existat o creştere indubitabilă a internărilor în aziluri sau spitale
psihiatrice.

Cooper şi Sartorius (1977) propun o ipoteză explicativă care sugerează că mărirea frecvenţei schizofreniei
ar fi legată de diferiţi factori asociaţiindustrializării: preponderenţa în marile comunităţi urbane a
familiilor nucleare ; specializarea muncii şi rolurilor sociale ; supravieţuirea unui număr mai mare de
bebeluşi şi copii, dintre care unii cu o vulnerabilitate mărită la schizofrenie; recunoaşterea
faptului că tulburările mintale sant distincte de bolile fizice. Contrar punctului de vedere conform căruia
schizofrenia a fost întotdeauna prezentă iar incidenţa sa nu s-a modificat preamult, această ipoteză a
„epidemiei lente" explică între altele de ce pronos-ticul schizofreniei este mai bun în ţările în curs de
dezvoltare (OrganizaţiaMondială a Sănătăţii, 1979; Sartorius et al., 1987). Intr-adevăr, structurile sociale
şi familiale prezente în societăţile preindustriale şi în ţările în curs de dezvoltare de astăzi exercită un
efect favorabil asupra pacienţilor suferind de schizofrenie. Transformările legate de industrializare fac
imposibilă manifestarea unor astfel de efecte pozitive.

3. Schimbări în problema subiacentă cererii de consultaţii psihologice şi psihiatrice

Samitca (1982) observa că începand cu 1960, modificări cantitative şi calitative ale morbidităţii au putut
fi observate progresiv în practica psihia-trică occidentală. Aceste modificări se referă la o diminuare a
nevrozelor clasice, o creştere importantă a tulburărilor de caracter şi de personalitate,o puternică
creştere a stărilor depresive nepsihotice şi apariţia unor noi categorii de cereri de servicii psihiatrice (de
exemplu, persoane ce prezintă tulburări emoţionale apărute la trecerea dintr-o categorie de varstă în
alta).Pentru a explica aceste schimbări, Samitca propune o conceptualizare sistemică şi nu deterministă
liniar. In acest cadru, el descrie un „nou triunghi" constituit din următoarele elemente aflate în
interacţiune : individul(elementele stresante intra󰀭 şi/sau extrapersonale) şi factorii de protecţie
antistres. Tulburările psihice şi/sau emoţionale ar fi rezultanta întalnirii unei persoane avand pragul său
de vulnerabilitate şi tipul său de vulnerabilitate,cu factori de suprasolicitare (stres), în absenţa factorilor
de protecţie antistres(sau atunci cand aceştia sant insuficienţi). Toate acestea conduc la o disfuncţie-
prăbuşire a „apărărilor" şi „mecanismelor de ajustare" (coping-mechanisins), avand drept rezultat o stare
de decompensare nespecifică (stare de criză) sau specifică.La baza tuturor acestor schimbări, Samitca
pune modificările socio-culturale proprii civilizaţiei/culturii post-industriale la care au ajuns diferiteţări.
După el, principalele caracteristici ale societăţii/culturii post-industrialesînt:

(a) intensa predominare a sectorului terţiar de activitate şi reducerea la un minim operaţional al celui
primar ;

(b) o urbanizare masivă ;

(c) o maremobilitate geografică ;

(d) o nuclearizare a familiilor şi apariţia din ce în cemai frecventă a fragmentelor de familie ;

(e) o abundenţă de bunuri şi servicii;

(f) o prezenţă masivă şi intensă a mijloacelor electronice ;

(g) o creştere foarte mare a timpului liber şi, în fine, ca un corolar.

(h) un nivel foarte ridicat al anomiei, care are particularităţile a ceea ce Simon şi Gagnon(1976) numeau
„anomia abundenţei".

Această societate post󰀭industrială este,după cum scrie Samitca, „o societate mobilă, fragmentată,
anonimă, individualistă şi «eliberată» de grijile materiale cotidiene, dar cu lipsuri mult mai mari, care nu
generează frică ci angoasă, eliberată de crestele tăioase ale normelor constrictive, dar alunecasnd pe
pereţii netezi ai ambiguităţii...".
Modificările socio-culturale menţionate generează schimbări cantitative şi calitative ale morbidităţii
psihopatologice, acţionand în special asupra condiţiilor de creştere a copiilor şi asupra începutului
socializării acestora.Pe de altă parte, dacă în plan material viaţa a devenit mai uşoară, efortul psihologic
solicitat în permanenţă persoanelor ce trăiesc într-o societate/cultură post-industrială pentru a face faţă
diferitelor probleme cotidiene a crescut mult din cauza unui număr mult mai mare de opţiuni, a lipsei
unor repere clare, a faptului că în caz de eşec individul se simte mai mult sau mai puţin singur etc. In
aceste condiţii, stresul psihologic depăşeşte adesea, pe durate mai mari sau mai mici, capacitatea de
ajustare a acestor personale.

Bibliografie: Editura SPER, 2013: Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale (coord. Laurențiu
Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej, Florina Coman)