Psihopatologia delirului în perspectiva disfunctiei ierarhice a sinelui

Lăzărescu Mircea, MD.

Clinica Psihiatrică Timişoara

REZUMAT

Studierea delirului este, în ultimii ani, în centrul preocupărilor

psihopatologilor, mai ales a celor de orientare cognitivistă. Deşi delirul este una
din principalele teme ale psihopatologiei, studierea sa e dificilă, datorită faptului că
apare în diverse contexte clinice şi are multiple abordări psihopatologice. Definiţia
clasică a lui Jaspers a fost supusă unor critici variate în ultimii ani, tocmai deoarece
ea acoperă doar o parte a problematicii delirante. Articolul abordează
psihopatologia delirului pornind de la situaţii de referinţă, standard, a delirului
sistematizat monotematic. Se analizează faptul că acesta derivă din trăirea de către
subiect a unei situaţii problematice, care-l implică. Problematica de ansamblu a
delirului e comentată în raport cu structura ierarhică a sinelui care se eşalonează pe
mai multe nivele: protosinele, sinele nuclear situaţional, sinele
metareprezentaţional şi instanţa persoanei. Delirul sistematizat monotematic se
exprimă la nivelul sinelui metareprezentaţional. În partea a doua a textului se
preconizează analiza delirului schizofren.
ABSTRACT

The study of delusion has been, in recent years, the focus of

psychopathologists, especially of those of cognitive orientation. Although delusion
is one of the main themes of psychopathology, it is difficult to study, because it
occurs in different clinical contexts and has multiple psychopathological
approaches. Jaspers's classic definition was subject to various criticisms in recent
years, precisely because it covers only part of the problem of delusion. This article
discusses the psychopathology of delusion, starting from reference, standard
situations of the systematic monothematic delusion. It examines the fact that it
derives from the subject’s experience of a problematic situation, which involves
him. The overall issue of delusion is commented on in relation to the hierarchical
structure of the self, that is spread over several levels: proto-self, nuclear
situational self, metarepresentational self and the instance of the person. The
monothematic systematic delusion is expressed at the level of the
metarepresentational self. The second part of the text attempts to analyse the
schizophrenic delusion.
 Partea întâi : delirul monotematic sistematizat

1. Problematica psihopatologică a delirului

Delirul e un sindrom psihopatologic complex, etichetat ca “psihotic” care se

întâlneşte în multe entităţi nosologice nominalizate în ICD-10 (1) şi DSM-IV. La
începutul secolului XX Kraepelin a delimitat în sistemul său nosologic paranoia ca
boală centrată de un delir sistematizat, entitate ce s-a menţinut până în prezent.
Kendler (2) şi Lăzărescu (3),(4),(5) consideră că delirul centrează al treilea mare
grup al psihozelor funcţionale, polarizându-se cu schizofrenia şi psihozele afective.
Intre formele tipice ale acestora se plasează o cazuistică intermediară (delirant
afectivă, schizo-afectivă, delirant schizofrenă).

In ultimul deceniu intreresul psihopatologilor pentru delir a crescut mult iar

dezbaterile sunt la ordinea zilei (6), (7), (8), (9). Articolul de faţă se înscrie în
această mişcare, comentând psihopatologia delirului din perspectiva disfuncţiei
ierarhice a sinelui (“self”-ului), cu trimiteri la clinica psihiatrică.

Coordonatele problematicii psihopatologice a delirului au fost sistematizate de

Jaspers în a sa Psihopatologie generală din 1913 (10). El a sistematizat efortul
descriptiv şi doctrinar al autorilor din sec.XIX (11) sugerând şi noi direcţii de
abordare. Delirul a fost circumscris de Jaspers ca o convingere infailibilă şi rigidă,
ce are o extraordinară evidenţă pentru subiect şi se referă la o realitate – idee –
neadevărată, imposibilă; rigiditatea face ca aceasta să fie impermeabilă la orice
argument sau evidenţe, astfel încât delirantul nu mai poate comunica adecvat cu
alţii ajungând, ca psihotic, la alienare. Jaspers menţine tradiţia plasării delirului în
aria tulburării facultăţilor cognitive, de judecare, subliniind însă
“incomprehensabilitatea” sa. Acest lucru era o noutate şi ţine de deschiderea
antropologică hermeneutică pe care el o introduce în psihopatologie, urmând
metodologia lui Dilthey, şi comentând reacţiile comprehensive. Deja în 1910
Jaspers publică un articol privitor la gelozia patologică în care face distincţia între
dezvoltarea anormală corelată unei idei supraevaluate şi “mutaţia” psihică ce se
produce în delir prin desfăşurarea unui “proces psihopatologic” care afectează
personalitatea, inducând incomprehensabilitatea. Jaspers diferenţiază în
conformitate cu tradiţia dar în mod clar şi pregnant, între delirul primar, cel
secundar şi ideea supraevaluată. Delirul secundar, condiţionat de exemplu de
depresie sau halucinaţii, devine de înţeles prin prezenţa simptomatologiei ce îl
precede. Ideea supraevaluată ca cea din gelozia patologică, devine şi ea
comprehensibilă prin factori situaţionali şi de personalitate. Delirul primar se
instalează însă incomprehensibil: în urma apariţiei unei dispoziţii sau “atmosfere”
delirante, o percepţie normală sau o intuiţie precipitată brusc spre o convingere
delirantă ce nu poate fi dedusă din nimic. Prin acest model Jaspers diferenţiază
“delirul adevărat” ca formă originală de psihopatologie. Când şi-a publicat cartea,
conceptul de schizofrenie era în plin proces de elaborare. Printr-un consens tacit
psihopatologii vremii au considerat delirul primar ca fiind în esenţă caracteristic
acestei boli, deşi el se integrează periferic în înţelesul dat de Bleuler acestei
afecţiuni. In sfârşit, Schneider îl include în simptomele de prim rang care, în lipsa
unei suferinţe organice, ar fi caracteristice schizofreniei (12).

Discontinuitatea dintre delirul primar şi cel secundar, a fost totuşi pusă în

discuţie din prima jumătate a sec.XX, pe măsură ce s-a acordat o importanţă
crescută terenului personalistic şi trăirilor psihotraumatizante cumulate. Un model
în această sirecţie l-a propus Kretschmer (13) în ceea ce priveşte tranziţia între
dezvoltarea prevalenţială şi delir, în cazul persoanelor vulnerabile. Această situaţie
e ilustrată prin analiza delirului senzitiv relaţional Au fost de asemenea descrise şi
comentate diverse forme de paranoia în care un rol important îl jucau factorii
situaţionali : paranoia surzilor, cea din mediul lingvistic necunoscut, din deprivarea
informaţională etc Dar ideea procesului psihopatologic s-a menţinut până în anii
70, când a fost integrată în sintezele lui Ey (14). După 1980, concepţia DSM-III a
încurajat studiile clinice şi epidemiologice cât mai neutre d.p.d.v. doctrinar. Iar
neoraţionalismul cognitivist a reluat studiul psihopatologic al delirului pe baza
unor noi coordonate şi în parteneriat cu neuroştiinţele.

Delirul este o tulburare psihopatologică cu înaltă specificitate umană, esenţa sa

fiind o convingere subiectivă intimă, anormală, aberantă. De aceea el nu poate fi
modelat semnificativ pe animale. Cognitivismul actual l-a putut aborda datorită
faptului că acceptă o dublă perspectivă în abordarea psihismului : cea subiectivă, a
autorităţii “persoanei întâi” şi cea exterioară, obiectivă, “a persoanei a treia”.
Delirul implică planul metareprezentaţional al sinelui (self-ului), specific
psihismului uman. La acest nivel subiectul judecă, se evaluează pe sine şi
atitudinea altora în raport cu sine. Faptul devine posibil prin dezvoltarea
filogenetică a “creierului social” (15) rezultă dintr-o lungă dezvoltare ontogenetică
şi implică limbajul asertiv, critic şi narativ. Capacitatea reflexivă, de atribuire a
stărilor mentale, de autoreprezentare şi evaluare, se corelează cu nivelele
complexe, structurate ierarhic, ale sinelui personal. Cognitivismul s-a ocupat de la
început de convingerile (credinţele – “belief” în engleză) normale şi anormale dar
şi de psihologia sinelui (16). De asemenea fenomenologia, care are ca punct de
plecare analiza trăirilor subiective conştiente, a fost şi ea interesată constant de
delir (17). Psihologia şi psihopatologia evoluţionistă studiind dezvoltarea
filogenetică a psihismului uman – în perioada antropogenezei dar şi în ultimii
10.000 ani de când omul a devenit stabil şi cultivator – abordează psihismul din
perspectiva selecţiei adaptative a funcţiilor sale, care au condus la sedimentarea
“creierului social”. Delirul şi psihoza au fost interpretate de psihopatologia
evoluţionistă ca un preţ plătit de om pentru dezvoltarea extrem de rapidă a
creierului cognitiv (19). Impreună cu psihopatologia developmentală, care
încorporează elemente ale neopsihanalizei, această doctrină poate aduce şi ea unele
sugestii, mai ales la elucidarea delirului paranoid (18). Comentariul de faţă va
invoca predominant aceste orientări psihopatologice.

Una din dificultăţile studierii şi comentării delirului constă în faptul că el are

multiple modalităţi de manifestare clinică – în patologia organic cerebrală,
intoxicaţii, toxicomanie, diverse psihoze funcţionale şi reactive – ridicându-se
problema dacă apariţia sa în diverse stări maladive reprezintă aceeaşi tulburare.
Dar şi din punct strict psihopatologic există multiple variante ce ar putea fi
ordonate într-un table (Figura 1).

Considerăm că pentru un comentariu coherent se cere, ca primă etapă, referinţa

la o variantă standard, cât mai uşor de prezentat şi reprezentat. In această situaţie se
plasează delirul sistematizat monotematic nehalucinator (d.s.m)pe care îl vom
aborda în primă instanţă. Alte variante de delir exprimă acelaşi proces, manifestat
însă cu ocazia unor stări psihopatologice ce afectează variate incidenţe ale sinelui.
De aceea, de ex. nu poate fi comparat direct, delirul abstract dezorganizant din
schizofrenie cu cel oniroid.

In cazul d.s.m. parametrii de caracterizare a delirului invocaţi de Jaspers se

menţin în mare măsură. Aceste cazuri se întâlnesc însă predominant nu în populaţia
pshiatrică internată ci în mijlocul vieţii curente, alături de cei ce suferă de tulburări
de personalitate. Ideile lansate de Kretschmer privitor la paranoia senzitiv
relaţională, în care invoca fragilitatea structurii personalităţii au în prezent un larg
suport de studii teoretice şi practice realizate din perspectiva doctrinei
vulnerabilitate/stress şi a psihopatologiei developmentale. In prezent
psihopatologia e tot mai atentă la perspectiva dimensională, urmărind
continuitatea şi tranziţia între diverse stări psihopatologice bine definite şi între
acestea şi normalitate. S-a impus tot mai mult în ultimul timp idea spectrului
maladiv, care ţine cont de tulburări subclinice dintr-o anumită clasă
psihopatologică, pe care le prezintă nu doar pacientul de-a lungul vieţii ci şi rudele
de gradul întâi (20).

Astfel de spectre sunt comentate pornind de la tulburarea autistă şi cea obsesiv

fobică, de la tulburarea bipolară şi cea schizofrenă, anxioasă şi depresivă. In acest
context, în perspectiva unui spectru delirant s-a acordat din nou importanţă ideaţiei
supraevaluate (21) pentru care a fost construită şi o scală de evaluare (22). Ceea ce
caracterizează ideaţia supraevaluată în apropierea ei de delir nu e excentricitatea
sau falsitatea ei – ea nu e “imposibilă”, “neîmpărtăşită” de cei din jur, ci poate fi
plauzibilă – ci mai ales rigiditatea sa, nesensibilitatea la puncte de vedere
alternative, dovezi şi argumente. In aria d.s.m. a fost de asemenea confirmată – de
ex, pentru forma paranoidă şi dismorfofobică – vulnerabilitatea sinelui centrat de
dimensiunea stimei de sine, (19) problemă asupra căreia atrăsese deja atenţia
Kretschmer. In sfârşit, în ultimul timp se acordă o tot mai mare atenţie
“centralităţii” în analiza delirului (23), (24), (25). Adică faptului că subiectul se
află în centrul sistemului delirant, faptul că, convingerea delirantă “îl priveşte”.

Toate aceste aspecte apar cu o deosebită evidenţă în cazul d.s.m. Dar

diversitatea formelor de delir nu e singura dificultate în comentarea sa
psihopatologică. Intervine şi diversitatea conceptelor ce sunt aduse în discuţie cu
această ocazie, dintre care multe au o deosebită polisemie în limbajul current,
filosofic şi psihopatologic. Aşa sunt concepte precum: idée, realitate, adevăr,
credinţă, convingere, evidenţă, certitudine, gândire, raţionare, evaluare etc.

In continuare psihopatologia delirului va fi comentată în următoarele etape.

După o scurtă trecere în revistă a direcţiilor recente de studiu şi interpretare a
psihopatologiei delirului (2), va fi comentat delirul sistematizat monotematic
(d.s.m.) în raportarea sa la preocupările zilnice, curente ale persoanei care are
nevoie de certitudini (3). Apoi, delirul va fi abordat din perspectiva structurii
ierarhice a sinelui, importantă pentru d.s.m. fiind zona sinelui
metareprezentaţional, în articularea ei cu cea a sinelui nuclear (4). Intr-o a doua
parte a expunerii vor fi comentate celelalte forme de delir, cu centrare pe delirul
schizofren paranoid, în corelaţie cu instanţa persoanei.

2. Abordări recente în psihopatologia delirului

Interpretarea psihopatologiei delirului a progresat în ultimii ani mai ales prin

cercetările cognitiviste de neuropsihiatrie. S-au impus iniţial două idei. Una
susţine că, cel puţin în aria delirului monotematic principala tulburare e la
nivelul sintezei periferice, empirice, a informaţiei actuale, iar procesul de
raţionare nu e perturbat. Aceasta e denumită bottom-up theory (25) şi are în
vedere mai ales distorsiunea percepţiei. De exemplu în delirul Capgras ar fi
tulburat mecanismul prin care perceperea unei feţe e catalogată ca familiară şi
nu se produce un răspuns emoţional adecvat. Subiectul caută să interpreteze ce
se petrece; şi în final, raţionând normal, explică această situaţie neobişnuită prin
faptul că soţia a fost înlocuită de un impostor. Adepţii teoriei susţin că lucrurile
s-ar petrece la fel ca în cazul unei teorii ştiinţifice : dacă apar fenomene ce nu
pot fi integrate explicativ, autorul trebuie să reorganizeze teoria, pentru a le
explica, altfel rămânând într-o stare de incertitudine. Tulburarea de integrare
periferică a informaţiei perceptive poate fi însă mai mare, ca în dispoziţia
delirantă. Atunci, generarea de ipoteze explicative devine mai aleatorie.
Bottom-up theory se apropie de interpretarea funcţionării psihismului în
conformitate cu viziunea Theory Theory a lui Gopnik.

Cealaltă idee susţine că principala problemă în formarea delirului nu o

constituie experienţele trăite actual – recte cele perceptive – ci modificări la
nivelul prelucrării informaţiei, a procesului de raţionare (26). Aceasta e Top-
down theory, susţinută de raţionalişti. Se argumentează că însăşi tulburarea
perceptivă e condiţionată de procese cognitive distorsionate, de aşteptare,
căutare, filtrare, interpretare. Iar apoi procesul de raţionare ar fi modificat în
delir. Astfel se manifestă : - un fel particular de a face corelaţia între
evenimente (mai ales în delirul paranoid); - saltul spre concluzie (“jump to
conclusion”) care constă în scurtcircuitarea inferenţei raţionale care sare imediat
după formularea problemei direct la concluzie, fără a mai urma paşi logici şi
argumentativi necesari; - distorsionarea stilului atributiv al cauzalităţii care în
unele cazuri se îndreaptă scurtcircuitat spre alte persoane din exterior, alteori
spre sine însuşi (27).

Cele două teorii apar pentru majoritatea cercetătorilor ca şi complementare.

Ele nu explică însă decât formarea, apariţia convingerii delirante, nu şi
menţinerea ei. S-a formulat de aceea o teorie care are în vedere doi factori (28).
Primul este formarea convingerii delirante sub forma unei ipoteze. Al doilea
factor se referă la evaluarea şi testarea acestei ipoteze. In delir acest al doilea
factor ar fi deficitar. Convingerea delirantă ce se formează la un moment dat ca
o ipoteză, se fixează, nu mai e comparată şi evaluată în raport cu ipoteze
concurente şi persistă rigid, patologic. Generarea ipotezelor ar depinde de
emisferul stâng iar evaluarea de cel drept.
 Teoriile menţionate se referă în mare măsură la delirul sistematizat
monotematic şi sunt orientate neuropsihopatologic, cognitivist.Se are în vedere
şi cazuri care implică patologia sinelui nuclear, ca fenomenul de impunere al
gândurilor. Dar aceasta necesită o analiză specială. De asemenea, se are în
vedere înţelegerea mai globală a psihismului, a felului nuanţat de raportare la
lume, a variantelor existenţiale şi situaţionale care implică diverse funcţii şi
instanţe ale psihismului, în primul rând elaborarea narativităţii autobiografice
(28), (29). Dar ansamblul dezbaterilor în aceste direcţii sunt încă
nesistematizate. De aceea considerăm necesar o prezentare analitică în acest
articol şi a structurii funcţionale a sinelui.

3. Delirul sistematizat monotematic, ca certitudine patologică pentru o situaţie

problematică personală; orizontul evidenţelor şi certitudinilor din viaţa
curentă a omului

In primul rând se cere avută în vedere “evidenţa” – şi deci convingerea

implicită – pe care o are orice om, privitoare la stările de fapt ale vieţii de zi cu zi,
în cadrul existenţei comunitare. Această temă nu e banală. Ea a interesat mult
filosofia britanică a “simţului comun” (30) şi are o deosebită importanţă pentru
psihopatologie şi din perspectiva fenomenologiei lui Husserl, care a comentat
firescul “lumii vieţii”, a existenţei cotidiene (31). Si la fel, de acest aspect s-a
interest filosofia cognitivistă prin conceptul de “psihologie populară”(32). Aceste
stări de fapt sunt trăite în mod firesc şi fără nici o problematizare de către orice om
normal.

La fenomenologia evidenţei stărilor de fapt ale vieţii curente contribuie

consensul comunitar pe care subiectul şi-l însuşeşte în cursul ontogenezei şi care
ţine de cunoaşterea şi reprezentarea lumii într-o cultură data. Aceasta se bazează,
pentru toţi, şi pe valoarea pragmatică în viaţa curentă a respectivului model al
lumii care învăluie perceperea lucrurilor, fenomenelor, manifestărilor umane,
desfăşurarea evenimentelor. Iar acest consens permite comunicarea şi colaborarea.

Dincolo de consensul comunitar subiectul percepe realitatea înconjurătoare

cu sentimentul evidenţei şi certitudinii şi pe baza propriei experienţe în
manipularea lucrurilor şi a interrelaţiilor cu alţi oameni, fapt ce-i permite să
anticipeze desfăşurarea evenimentelor, acţiunile şi intenţiile altora, să comunice, să
colaboreze, să evite situaţiile periculoase social.

In sfârşit, informaţia perceptivă actuală e integrată într-o situaţie la

desfăşurarea căreia subiectul participă, a cărei derulare e corelată cu sinteza sa
perceptivă şi a cărui rezultat îi asigură asertarea, succesul şi progresul.

In concluzie, percepţia informativă a elementelor situaţiei actuale, apare

pentru subiectul normal psihic evidentă şi certă, integrată într-un consens
comunitar, într-un “simţ comn” al vieţii cotidiene care implică constant proiecte de
acţiune. Această evidenţă şi certitudine nu se corelează însă nemijlocit cu delirul,
deşi poate fi un punct de plecare pentru el.

Percepţia sintetizează informaţiile actuale, situaţionale, ca formă şi

semnificaţie. In psihopatologie tulburarea perceptivă se poate realiza mai mult într-
una din aceste direcţii. In schizofrenie şi consumul de substanţe psihodisleptice
apar tulburări ale perceperii formei obiectelor, inclusive a limitelor propriului corp,
girate de “schema corporală”. In ceea ce priveşte problematica delirului, acesta se
corelează mai ales cu distorsiunea semnificaţiilor, aşa cum sublinia Jaspers. O
astfel de distorsiune întâlnim de exemplu în delirul de substituire Capgras în care,
chiar dacă recunoaşterea feţei celuilalt e disfuncţională şi la nivel formal, esenţială
e convingerea în modificarea identităţii acestuia, cu scopul de a-l spiona. Trăirea şi
afirmarea unei realităţi perceptive nereale – neadevărate – e comentată ca
halucinaţie. Dacă e trăită şi afirmată convingerea într-un fenomen actual care nu se
petrece efectiv şi nici nu e perceput de subiect ca atare, această trăire nu e prin sine
semnificativă pentru delir. De exemplu dacă subiectul e convins şi afirmă că afară
plouă deşi nu e real şi deci el nu percepe nici o ploaie, o astfel de afirmaţie
confabulată cere o interpretare specială.

La un alt pol, opus celui perceptiv, se pot comenta convingerile şi

certitudinile ce se desfăşoară în plan comunitar şi din care subiectul se
împărtăseşte. Acesta este cazul cu reprezentările cognitive colective ce derivă din
cunoaşterea lumii de către o comunitate istorică la un moment dat. Ele constituie
“lumea umană” în care îşi desfăşoară viaţa membrii ei. De exemplu credinţa că
pământul se învârte în jurul soarelui şi nu soarele în jurul pământului. La acest
nivel se poate vorbi mai degajat despre credinţe, - “faith” în engleză. Credinţa nu
are însă doar un sens cognitiv. Intr-un sens restrictiv, credinţa se referă la raportul
cu fiinţele supranaturale, transcendente, care influenţează sau pot influenţa – în
reprezentare colectivă pe care subiectul şi-o poate însuşi – desfăşurarea
evenimentelor comunitare. Pe scurt, e vorba de credinţa în zei, în Dumnezeu, în
fiinţe supranaturale. Credinţa nu mai e acum doar un fapt cognitiv la care se ajunge
prin înlăturarea altor eventualităţi incerte sau probabile astfel încât să se instituie
evidenţa, certitudinea; ea este un dat nemijlocit, direct. Din plan transcendent,
credinţa se poate muta şi poate funcţiona şi în plan uman ideologic. De ex.
credinţa în valoarea programului unui partid politic. La fel sunt credinţele în ce se
va întâmpla în viitor, pe baza unei speranţe ce aderă ferm la un set de valori. Sau,
în acelaşi sens, credinţa în victorie, în cazul unei lupte. In cazul credinţei,
argumentele nu contează prea mult. Credinţa poate fi fermă, nestrămutată, fanatică.
 In viaţa umană, credinţa ca încredere, implică într-un set de cazuri, un nivel
de autoritate într-o ierarhie similiumană. Subiectul crede într-un zeu sau într-un
conducător, într-o persoană puternică şi eficientă care îi dă siguranţă. Se mai
comentează încrederea ce o au oamenii unii în alţii. Această intervenţie a factorului
uman – sau similiuman – ca referenţial de autoritate, forţă, siguranţă, precum şi
trimiterea spre viitor, fac din credinţă o trăire care se diferenţiază în suficientă
măsură de convingere.

Etichetarea delirului ca şi credinţă neadevărată e din acest punct de vedere

mai vagă decât cea de convingere neadevărată. In literature psihopatologică actuală
se menţine însă o ambiguitate datorită utilizării termenului englez “belief”, care
deseori se traduce prin credinţă.

Intre cei doi poli menţionaţi – evidenţa percepţiilor curente în cadrul

cunoaşterii comunitare a lumii şi credinţa în transcendenţă, în idealul sperat şi în
autoritate - se plasează convingerea subiectului într-o temă care reprezintă o solutie
pentru o situaţie personală problematică prelungită care-l implică. E vorba acum de
acel sector al vieţii omeneşti în care subiectul manifestă griji, preocupări care-l
afectează personal. Astfel e grija pentru sănătate, pentru succesul la un examen,
pentru naşterea unui copil, pentru fidelitatea partenerului, pentru felul în care
aspectul corporal e acceptat sau atractiv pentru alţii, preocuparea faţă de atitudinea
favorabilă sau nefavorabilă a altora faţă de sine faţă de pericolul ce vine din partea
altor persoane sau a autorităţilor. In toate aceste cazuri situaţia sa existenţială,
poziţia şi evaluarea sa în raport cu lumea, cu alţii şi cu sine, e pusă în joc.

Viaţa fiecărui om se derulează prin rezolvarea unor situaţii problematice

personale de diverse tipuri şi complexităţi, de diverse dimensiuni temporale. Există
probleme abstracte – de ex. de matematică - şi probleme concrete – ca şi condusul
maşinii pe o stradă aglomerată, probleme profesionale – ca punerea unui diagnostic
şi prescrierea unei terapii de către un medic, şi probleme intime ale subiectului
dacă să divulge sau nu un secret. In această uriaşă varietate de situaţii se poate
degaja o zonă de referinţă, a unor situaţii problematice importante pentru subiect,
pentru viaţa sa, care afectează starea şi existenţa sa personală şi relaţională.
Preocupări ca cea pentru sănătate, pentru apariţia socială atractivă, asertare
performantă, fidelitate în relaţiile intime, încrederea în bunăvoinţa altora, sunt
fireşti şi adaptative, fac parte din viaţa de zi cu zi şi de obicei nu sunt
problematizate. Uneori ele însă devin în mod legitim probleme ce se cer clarificate
şi soluţionate. Astfel sunt de exemplu resimţirea unor simptome de tip maladiv, ca
dureri, slăbire în greutate, palpitaţii. In aceste cazuri subiectul resimte că există o
problemă, că s-ar putea să fie bolnav. Această probabilitate se cere clarificată.
Evoluţia şi examinările medicale conduc la reducerea incertitudinii, la eliminarea
eventualităţii bolii sau la confirmarea unei boli de un anumit tip, care beneficiază
de un program terapeutic. De subliniat că întreg procesul de la declanşarea situaţiei
problematice, a grijii şi preocupării şi până la evidenţă şi certitudine, este un proces
subiectiv de reducere a incertitudinii, care face apel la elemente obiective, variate
date furnizate de alţii, comunicări intersubiective. Se ajunge pe aceste căi la o
convingere personală, de diverse intensităţi. Acţiunea consecutivă convingerii,
comportamentul ce derivă din aceasta, este un al doilea pas, care poate mult timp
să nu se producă. Subiectul menţine convingerea pentru sine, sau o împărtăşeşte şi
altora.

Problematica delirului în varianta sa standard sistematică şi monotematică,

se desfăşoară la acest nivel, al convingerii ce rezultă din preocuparea subiectului
pentru clarificarea unei situaţii problematice care îl afectează personal. Delirul, în
esenţa sa, nu se referă la convingerea în adevărul realităţii percepute situaţional; la
acest nivel are loc psihopatologia percepţiei cu care procesul delirant menţionat de
obicei se articulează. Pentru un comentariu corect distincţiile se cer respectate. De
asemenea, ea nu se referă la credinţele comunitare, care nu vizează personal
subiectul. O credinţa diferită de cea comunitară privitor la adevărurile ce privesc
natura, poate fi eventual încorporată într-un delir de invenţie în care esenţialul e
convingerea subiectului în capacităţile sale excepţionale. O convingere delirantă
privitor la fiinţele supranaturale e asimilată delirului atunci când acesta se
raportează şi se integrează în destinul personal, de ex. convingerea în existenţa
unor relaţii privilegiate cu transcedentul care scot subiectul din comunitatea de
credincioşi.

Delirul, în varianta standard, are în centrul său existenta subiectului,

problemele sale, situaţiile sale problematice. Sinele, eul, subiectul reprezintă
instanţa care de la început e inclusă în tematica convingerii delirante. Raportarea la
sine poate fi marcată de grijă sau îngrijorare privitoare la starea sa de sănătate, la
viaţa şi moartea sa. Boala constituită în interiorul corpului sau la nivelul pielii,
vulnerabilitatea tegumentelor faţă de infestare, sunt posibile teme ale acestui tip de
delir. Apoi, preocupările subiectului se pot îndrepta spre identitatea şi capacităţile
sale. El poate avea convingerea unei descedenţe ilustre, a faptului că familia i-a
fost substituită, poate ajunge la concluzia evidentă pentru el că a făcut mari
descoperiri, că este ales pentru o misiune divină, că are calităţi excepţionale. In al
doilea rând dar constant, problematica subiectului, situaţiile sale problematice care
stârnesc grija, preocuparea, îi include şi pe alţii, în relaţionarea acestora cu sine. In
exemplele menţionate mai sus ceilalţi erau în plan secund, aproape neimportanţi.
Dar în alte împrejurări relaţia cu celălalt e în centrul problemei. Astfel e în cazul
geloziei sau al erotomaniei, cand subiectul e convins că altă persoană îl iubeşte
foarte mult. La limita şi intersecţia dintre preocuparea problematică faţă de sine şi
cea relaţională, se află grija subiectului pentru apariţia sa corporală în faţa
celorlalţi: faptul de a fi acceptat, de a fi receptat ca atractiv, de a nu fi apreciat ca
urât şi astfel stigmatizat, de a nu atrage atenţia în mod nefavorabil prin ceva. Există
o temă delirantă în care subiectul e convins că emană un miros urât pe care alţii îl
percep cu dezgust. Insăşi faptul de a atrage atenţia asupra sa, de a fi privit cu mult
interes e o situaţie neplăcută, care poate preocupa subiectul în manieră prevalentă
sau chiar delirantă, ca delir senzitiv relaţional. In perspectivă relaţională o temă cu
totul aparte şi importantă e convingerea că alţii au o atitudine ostilă. Aceasta se
poate asocia cu supravegherea şi intervenţia nefirească în viaţa sa intimă. Tema
poate evolua în direcţia paranoidiei, subiect care nu e abordat la acest nivel.

Detaşarea, desimplicarea acestor situaţii problematice din cursivitatea

existenţei, erijarea lor în preocupări centrale care acaparează rigid şi cuasiintegral
psihismul individului, desituaţionalizarea prin care diversele argumente sunt
ignorate sau interpretate distorsionat, conduc spre varianta delirantă. Iar odată atins
pragul delirului, se poate vorbi de convingerea anormală infailibilă într-o temă –
idee - neadevărată care nu poate fi modificată prin argumente, acaparând viaţa
psihică, preocupările şi comportamentul subiectului.

In comentariul de mai sus un fapt esenţial e că preocupările menţionate sunt

fireşti şi adaptative înainte de a ajunge la variante caricaturale, patologice,
delirante. Orice om are în el disponiblitatea de a se alerta dacă unele semne îi
indică eventualitatea bolii şi să se preocupe adaptativ de clarificarea stării de
sănătate, dacă semnele bolii sunt mai importante. Situaţiile delirante nu apar din
nimic. Mai mult, însăşi stări reactive cum ar fi preocuparea faţă de boală sau
gelozia nu sunt nici ele “create” prin semnificaţia informaţiei situaţionale, prin
“comprehensiunea” situaţiei, cum susţinea Jaspers. O anumită situaţie “activează”,
prin semnificaţia ei, un potenţial de manifestare, o modalitate de raportare psihică
adaptativă la un tip de eveniment, care se află în “dispozitivul” psihic al omului în
urma selecţiei filogenetice şi dezvoltării ontogenetice. In acest sens analizele
psihopatologiei evoluţioniste cu ideea de “modul psihic” ce ce transmite genetic
sunt extreme de interesante. Desigur starea psihopatologică delirantă presupune şi
o deficienţă psihică, care tocmai permite acestor disponibilităti să se manifeste fără
un determinism reactiv comprehensibil, sau la semnale nesemnificative; şi să se
deruleze apoi decontextualizat, insensibil la noi informaţii semnificative, la
“argumente”.

Tematica d.m.s. se distribuie în trei zone (Figura 2).

Convingerile deformate privitoare la sine, ca stare corporală, identitate,

capacităţi, valoare – care exprimă atitudinea evaluativă a subiectului faţă de sine şi
cea privitoare la atitudinea altora faţă de sine – reprezintă nucleul tematic al d.s.m.;
precum şi a delirului în general. Aceste “atitudini” şi “evaluări” presupun planul
metareprezentaţional al psihismului, al sinelui, diferit până la un punct de planul
trăirilor situaţionale ale “sinelui nuclear” care are un obiectiv circumstanţial ţintit,
de eficienţă imediată. Ambele aceste planuri se înscriu într-un nivel bazal şi
emergent al psihismului, cel al “protosinelui”, care se înrădăcinează în fundalul
corporalităţii biologice şi a psihismului biologic. Iar toate aceste trei nivele sunt
integrate sub cupola instanţei persoanei socio-valorice. Comentarea
psihopatologiei delirului are în vedere această structură ierarhică a sinelui.

4.Structura funcţională ierarhică a sinelui şi corelaţia sa cu psihopatologia

delirului

In ultimele decenii studiile conjugate realizate de specialiştii din multe domenii

– (cognitivism psihologic şi filosofic, neuroştiinţe, psihopatologia developmentală,
neofenomenologică) au condus la o înţelegere structural funcţională ierarhizată a
sinelui (“self” în engleză) care reprezintă nucleul, “coloana vertebrală” a
psihismului uman. Conceptul de self (pe care ex;presia românească de sine nu o
traduce sufficient neavând toate conotaţiile unei conştiinţe reflexive) s-a impus
după al doilea Război Mondial, înlocuind vechiul concept de “eu” şi “conştiinţă de
sine”, în jurul căruia construise Jaspers psihopatologia (“Ichbewustsein”).
Comentariile şi analizele lui Jaspers privitoare la psihopatologia eului (conştient) s-
au menţinut toată prima jumătate a sec.XX şi sunt şi azi actuale (33). Totuşi în
prim plan a trecut perspectiva sinelui ierarhizat. S-a diferenţiat progresiv o
structură ierarhică cu 4 nivele (Figura 3).

Toate aceste nivele se organizează concentric, cele superioare incluzând şi

implicând pe cele inferioare. Chiar dacă specificitatea de nivel se păstrează,
limitele nu sunt tranşante iar funcţionarea psihismului e totdeauna globală şi
sintetică.

Privitor la tema delirului, cu centrare pe d.s.m. e deosebit de importantă relaţia

între trăirile experienţiale de la nivelul sinelui situaţional şi inferenţele raţionale
interpretative ce se desfăşoară la nivelul sinelui metareprezentaţional (s.m.r.)
conducând la evidenţa convingerii delirante. Pentru specificul schizofren al
delirului – fenomene de transparenţă, influenţă, referinţă, dezorganizare,
abstractizare – intră în joc şi tulburări de la nivelul sinelui nuclear şi a protosinelui,
mai ales prin deficitul coerenţei centrale. Pe de altă parte, instanţa persoanei
intervine şi ea în varianta schizofrenă, prin abstractizarea logico-lingvistică a
relaţiilor cu alţii şi lumea: alţii apar în varianta unor entităţi abstracte în corelaţie
cu dezorganizarea semantică iar discursul care conţine delirul îşi pierde structura
de ordine şi de articulare logică. In delirul oniroid intră în joc protosinele prin
oscilaţiile vigilenţei conştiente ce permit intruziunea visului. Iar în delirul
imaginativ se mobilizează articulaţia dintre s.m.r. şi nivelul persoanei, prin
imaginarul narativ.

4.1. Sinele bazal, corporal, “protosinele” (34), (35). La baza psihismului

conştient al omului se află un nivel psihic, prezent şi la animale, care girează
oscilaţiile între veghe şi somnul cu vise, exprimând intenţionalitatea primară a
pulsiunilor, şi a comportamentelor spontane de tip instinctiv. Tot la acest nivel se
plasează emoţiile. Subiectul vigil se orientează în raport cu ambianţa spaţială, cu
obiectele aflate la diverse distanţe faţă de corpul său. De asemenea el percepe
spontan semnificaţia unor situaţii actuale simple. Sinele se manifestă deja la acest
nivel prin intenţionalitate, delimitare şi coerenţă centrală. Ca “agenţie” sinele e
parţial o moştenire biologică. Dar la om, el vizează intenţional şi relaţia cu alţi
oameni, ataşamentul şi comunicarea cu aceştia, manifestând de la început
reflexivitate în raport cu sine. Delimitarea de sine pe care o realizează schema
corporală e o bază nu doar pentru acţiunea eficientă în preajmă ci şi pentru
diferenţierea între lumea exterioară şi interioritatea spaţială a propriului corp.
Această distincţie este baza pentru subiectivitatea conştientă ce se naşte progresiv
prin relaţiile intersubiective cu mama. Intenţionalitatea se exprimă din primul an
prin atenţia ţintită asupra obiectului; şi în continuare prin variatele modalităţi ale
atenţiei împărtăşite cu mama. Delimitarea se conturează apoi mai ales în raport cu
alţii şi cu sine ca bază a identităţii proprii. Dar deja de la acest nivel se manifestă
coerenţa centrală ca funcţie fundamentală de sinteză, configurată în raportarea la
sine a tuturor manifestărilor psihice : perceptive, de trăire, de acţiune, de
reprezentare, de comunicare. Funcţia de sinteză a coerenţei centrale guvernează
ulterior toate trăirile şi procesele psihice, ale tuturor instanţelor sinelui şi persoanei;
şi însăşi structura ierarhică a sinelui. Perturbarea ei stă la baza autismului infantil, a
dezorganizării schizofrene şi implicit, a simptomatologiei delirante schizofrene.
 4.2. Sinele nuclear, situaţional are ca funcţie specifică trăirea nemijlocită de
către subiect a unei situaţii problematice scurte, actuale cu semnificaţie pentru sine.
Trăirea înseamnă la acest nivel intenţionalitatea şi reflexivitatea ca aspecte bazale
ale conştiinţei de sine delimitate şi sintetice; subiectul resimte că, “din sine”
izvorăsc dorinţele, gândurile, planurile, că “el” este sursa şi autorul intenţiilor şi
acţiunilor sale (aceste funcţii sunt exprimate în engleză prin termenul “ownership”
(36)); că acestea îi aparţin, că sunt ale sale. Si la fel emoţiile şi reacţiile.Aspectul
“nemijlocit” semnifică contactul neîntrerupt cu informaţiile actuale, atât cu cele ce
vin din lumea înconjurătoare cât şi cu cele ce vin din interioritatea propriului corp
şi a propriului psihism. Aspectul “situaţional” indică o circumstanţialitate tematică
şi temporală, nu prea îndelungată, a referinţei şi relaţiei reciproce dintre subiect şi
lume. Situaţia e circumscrisă ca semnificaţie şi durată, constituind “prezentul trăit”
ce poate fi apoi rememorat şi relatat. Aspectul “problematic” subliniază angajarea
subiectului în situaţie, faptul că nu e indiferent în raport cu aceasta, că situaţia îl
priveşte. Trăirile situaţionale sunt evenimente resimţite direct, nemijlocit, care apar
ca “evidente”. Ele presupun şi integrează percepţia dar şi emoţia, intuiţia, “ideaţia
intruzivă”, inspiraţia, decizia etc. Se diferenţiază astfel sinele nuclear al actualului
trăit direct, de nivelul metareprezentaţional al sinelui, care se distanţează de trăirea
prezentă pentru a o observa, eticheta, monitoriza, a raţiona metacognitiv în raport
cu ea, a o evalua (Figura 4).

In cadrul trăirilor situaţionale sinele apare ca delimitat de lume şi de alţii.

Această delimitare, prezentă deja la nivelul sinelui bazal se decantează progresiv în
ontogeneză dintr-o indistincţie iniţială. In primul rând e vorba de delimitarea de
lumea înconjurătoare, inclusiv în perspectiva spaţiului geometric, care se realizează
prin structurarea schemei corporale. Delimitarea de alte persoane umane începe să
se contureze la sfârşitul primului an odată cu relaţia de ataşament, când copilul
diferenţiază persoanele străine şi realizează plecarea şi reapariţia mamei. Prin
relaţia de ataşament se realizează un dublu mod de legătură: pe de o parte copilul
rămâne legat, ataşat de mamă, asimilând-o prin reprezentare, în propriul psihism;
pe de altă parte el se resimte ca distinct de mamă şi de alţii. Distincţia faţă de alţii
apare conturată clar la 3 ani odată cu procesul de “mentalizare” (“Theory of
Mind”- ToM) prin care copilul atribuie altora stări mentale distincte de mintea sa,
prin scanarea expresivităţii feţei lor în situaţie (37). El înţelege diferenţa dintre
propriul punct de vedere şi cel al altora pe care şi-i reprezintă, dându-şi seama dacă
alţii se înşeală asupra situaţiei Capacitatea mentalizării se realizează în paralel cu
dezvoltarea limbajului şi a capacităţilor reprezentaţionale; deja la 18 luni copilul e
capabil să se recunoască în oglindă şi să-şi reprezinte pe cineva neprezent,
imitându-l. Ea se dezvoltă ulterior prin întelegerea ambiguităţii, metaforelor,
ironiei, a complexei perspective a “paşilor greşiţi”, în paralel cu dezvoltarea
capacităţilor narative şi a sinelui metareprezentaţional. Perioada dintre 1-3 ani în
care se dezvoltă ataşamentul (38) şi apoi mentalizarea este cea a constituirii ferme
a sinelui nuclear situaţional, deschis spre – şi inclus ulterior în - cel
metareprezentaţional. De reţinut că instanţa sinelui nuclear operează deja cu
reprezentări, inclusiv a altor persoane ce pot fi evocate; nivelul
metareprezentaţional va opera inclusiv cu aceste reprezentări nemijlocite.

In structurarea şi menţinerea delirului joacă un rol important trăirile

experienţiale anormale ce se desfăşoară la nivelul sinelui situaţional şi care de
obicei au o evidenţă directă pentru el. Acestea se plasează în alt plan decât
inferenţele raţionamentelor din plan metareprezentaţional care conduc la concluzii
certe, la evaluări şi convingeri.

Trăiri experienţiale anormale sunt tulburările perceptive, iluziile, experienţe

senzoriale neobişnuite marcate de hipersemnificare. Dar în aceeaşi clasă pot fi
incluse intuiţiile, ideile intrusive; precum şi emoţiile puternice, inclusiv anxietatea.
Halucinaţiile, deşi fenomene complexe, se plasează tot la acest nivel. Trăiri care
necesită un comentariu separat sunt modificările perceptive globale şi de
semnificaţie, ca derealizarea, dispoziţia delirantă, trăirile de referinţă, percepţiile
hipersemnificante. Un subiect de analiză şi mai complex îl constituie fenomenele
de transparenţă şi influenţă care sunt trăiri nemijlocite dar care, în acelaşi timp,
trimit de obicei sau destul de frecvent spre interpretări metacognitive speciale. De
asemenea, dispoziţiile afective de tipul depresiei sau euforiei maniacale sunt
ancorate în nivelul trăirii nemijlocite, dar se extind asupra tururor dimensiunilor
psihismului.

Problema trăirilor situaţionale normale şi anormale e complexă şi rămâne

deschisă. La acest nivel s-ar plasa şi trăirile “pick” comentate de Maslow, (39)
inspiraţia creatoare, momentele de extaz, trăirile mistice şi alte trăiri în zona cărora
diferenţa între normal, excepţional şi patologic e uneori greu de trasat.

Sinele situaţional e angajat în evenimente acute. Prin definiţia introdusă de la

început, acestea, oricât de scurte, presupun înţelegerea situaţiei, decizia, acţiunea
sau reacţia. Sinele situaţional este suportul şi “agentul”, autorul trăirilor şi
manifestărilor circumstanţiale, sediul din care acestea sunt proiectate şi unde sunt
resimţite. In măsura în care se impune un comportament mai complex, acesta va
presupune deliberarea motivaţională, decizia argumentată, proiecte de acţiune şi o
execuţie supervizată, controlată şi verificată până în final. Acest model desfăşurat e
însă propriu nivelului următor, al sinelui metareprezentaţional, care învăluie sinele
nuclear şi-l utilizează.

Sinele situaţional a fost indicat prin trăirea unei situaţii problematice scurte,
actuale. Aceasta e însă o delimitare schematică, un model. In starea vigilă,
subiectul trăieşte concomitent angajarea în multiple situaţii problematice ce se află
în desfăşurare şi se intercondiţionează, fiind de asemenea disponibil pentru nou şi
neprevăzut. Vigilitatea conştientă de la un moment dat e o stare complexă şi
multiformă.

4.3. Nivelul metareprezentaţional al sinelui (s.m.r.) reprezintă o instanţa în care

se desfăşoară procese psihice care au ca obiect nivelul trăirilor situaţionale, cele
biografice şi cele proiectate în viitor. El se manifestă desigur prin intermediul
trăirilor actuale ale sinelui nuclear; dar are şi o structură proprie, care priveşte
identitatea subiectului, spaţio-temporalitatea sa antropologică, cauzalitatea,
relaţionarea şi tematica obiectivelor pe care le are în vedere. Temporalitatea se
dimensionează şi se relevă acum prin biografie şi prin proiectele în care subiectul
se angajează. Spaţialitatea antropologică se evidenţiază la acest nivel prin
distanţele interpersonale ce se eşalonează între intim şi public. Identitatea sinelui se
articulează cu durata biografică şi structura imagourilor celorlalţi introjectate în
subiect. Ea gravitează în jurul stimei de sine şi a idealului sinelui şi se articulează
cu autocaracterizarea şi autoevaluarea. Corelativ raportării la sine, în planul s.m.r.
se plasează reprezentarea lumii, configurată ca o “lume personală”, articulată cu
lumea comunitară. In raport cu situaţiile problematice în care subiectul e angajat, el
desfăşoară la acest nivel raţionamente care conduc la concluzii explicative şi
argumentative formulabile tematic.

a) Aspectul temporal; autobiografia, proiectele şi preocupările

Sinele narativ, autobiografic, bazat pe memoria episodică, se plasează în această

instanţă a s.m.r. El presupune narativitatea ce se desfăşoară prin intermediul
limbajului asertiv critic. Capacitatea narativă e încă embrionară la 3 ani când se
instituie mentalizarea şi se cantonează sinele nuclear, dezvoltându-se apoi
progresiv. Ea e complementară cu naraţiunile altora despre subiect şi a subiectului
despre alţii. Relatările biografice şi autobiografice se referă la diverse perioade de
timp din existenţa subiectului, în fundal plasându-se durata întregii vieţi.
Autobiografia reală şi potenţială împreună cu multitudinea de relatări biografice
efective şi posibile, edifică un important aspect al identităţii persoanei.

La nivel metareprezentaţional sinele se proiectează imaginativ în viitor având

ca referenţial idealul de sine. Această proiecţie e activă în cadrul proiectelor de
rezolvare a situaţiilor problematice pe termen mediu şi lung care se realizează prin
acţiuni cu scop, ce tind să atingă anumite obiective. Structura standard a unei
acţiuni umane mai elaborate şi desfăşurată în timp implică : motivarea, deliberarea,
decizia, proiectele alternative, angajarea în efectuarea unei variante, supervizarea
continuă a desfăşurării acţiunii cu verificări şi evaluări pe parcurs, opţiunea pentru
noi variante în caz de necesitate, reorganizarea la nevoie a întregii strategii,
obţinerea rezultatului şi evaluarea finală. Această structură, girată de funcţiile
executive, e perturbată predominent în patologia obsesivă. Un proiect de acţiune
amplă este însă întotdeauna reprezentativ pentru “sine” şi proiectează sinele în
viitor. La acest nivel interesează în primul rând faptul că subiectul desfăşoară în
paralel acţiuni şi proiecte de diverse amplori temporale şi cu variate obiective.
Acestea se pot implica reciproc, acţiuni mai scurte făcând parte din proiecte mai
ample.Sau diverse proiecte şi acţiuni pot evolua în paralel, ca aparţinând diverselor
programe existenţiale care se derulează într-o perioadă de viaţă. Si din acest punct
de vedere există o limită temporală, care este tot cea a identităţii proprii pe care o
evidenţiază sinele autobiografic. In perspectiva proiectelor de acţiune subiectul se
poate avea în obiectiv şi pe sine însuşi, cu intenţia unei metamorfoze de sine. In
acest sens s.m.r. autobiografic şi al proiectelor de acţiune a mai fost etichetat ca
autonoetic.
 In planul s.m.r. alături de diverse proiecte şi programe de acţiune se desfăşoară
şi un set de griji şi preocupări. Acestea se referă la eventualităţi avute în vedere; şi
care dacă se definesc, comportă anumite atitudini, decizii, strategii de raportare sau
acţiuni. E vorba acum de situaţii problematice incerte, cum ar fi eventualitatea de a
fi bolnav sau a fi înşelat de un partener. O situaţie problematică incertă în care
subiectul se simte implicat se cere clarificată în vederea întelegerii mai clare şi
precise, a obţinerii unei evidenţe care să dea subiectului certitudine, siguranţă.
Clarificarea se poate realiza prin evidenţe, dovezi, confirmări, raţionamente,
concluzii, toate participând la reducerea incertitudinii. Intervine imaginarul
calculul posibilităţilor, inferenţa argumentativă, decizii, concluzii. Trăirile
nemijlocite centrate de sinele situaţional, sunt totdeauna implicate în acest process
desfăşurat, ca punct de pornire, ca dovadă, ca şi concluzie. Inferenţa concluzivă se
desfăşoară însă pe modele. Privitor la problema sau eventualitatea de a fi bolnav, în
cursul procesului inferenţial pot fi parcurse etape etichetabile prin expresii ca :
….nu cumva să….; mi se pare că….deşi nu cred mă preocupă faptul că….deşi e
absurd; aproape sigur că…absolut sigur că… Preocuparea faţă de o situaţie
problematică – în cazul de faţă în raport cu o boală fizică – se agregă tematic.
Posibilitatea de a formula lingvistic preocuparea şi apoi convingerea (mi-e frică că
sunt bolnav, foarte probabil că sunt bolnav, incontestabil sunt bolnav de…) este
importantă deoarece instanţa s.m.r. în ansamblul său presupune o reluare
comentabilă în mediul limbajului discursiv şi critic a unei instanţe psihice de prim
nivel. Convingerea fermă într-o temă (idee) delirantă, o califică drept “teză”
adoptată de subiect. Aceasta exprimă atitudinea, poziţionarea sa în raport cu
problema.

Plasarea d.s.m. la nivelul preocupărilor ce se desfăşoară în instanţa s.m.r. dă un

înţeles continuumului între delir, ideaţia supraevaluată, obsesionalitate şi trăirile
anxios fobice. Toate depăşesc nivelul trăirii situaţionale de la nivelul sinelui
nuclear. Fobia presupune reprezentarea situaţiei fobogene, fixată, cunoscută şi
evaluată ca posibilă în viitor, fapt ce permite elaborarea conduitelor de evitare şi
asigurare. Obsesionalitatea se bazează pe reaminriri, reprezentări şi intenţii de act
(care uneori sunt resimţite ca deja executate), cu mari dificultăţi în structurarea
trăirii prezentului. De asemenea, obsesionalitatea se exprimă prin dificultatea
proiectării şi realizării actelor desfăsurate şi prin unele ideaţii supraevaluate, cum
ar fi cele de contaminare, fapt ce a permis includerea unei astfel de axe în
conceperea spectrului TOC de către Hollander. In sfârşit, ideaţia prevalentă se
manifestă în majoritatea direcţiilor tematice ale d.s.m., aşa încât tranziţia spre
convingerea delirantă propriu zisă e uneori continuă. Această situaţie explică şi
coexistenţa în cazul d.s.m. dintre delir şi alte convingeri nedelirante. Si
neadecvarea în acest caz a interpretării delirului ca o “prezenţă într-o altă lumea
personală” în formularea lui Gallagher (28) sau ca simple “acte de limbaj” vide în
formularea lui Berrios (11).

Preocuparea cu o situaţie problematică poate viza pe lângă situaţia sinelui –

sănătate, identitate, capacităţile şi valoarea acestuia – şi relaţiile sale cu alţii. Acest
aspect relaţional aduce în discuţie dimensiunea spaţial antropologică a s.m.r.

b) Relaţiile interpersonale şi spaţialitatea antropologică a s.m.r.

Nivelul metareprezentaţional al sinelui include relaţia între sine şi ale persoane,

într-o organizare ce exprimă distanţele psihologice, Aceste distanţe sunt pe de o
parte o realitate nemijlocită în cadrul raporturilor sociale efective ale subiectului,
ea eşalonându-se pe traiectoria : persoane intime, familiale, cunoscute, oficiale,
cunoştinţe circumstanţiale, oameni în genere care sunt indiferenţi şi ignoraţi de
subiect. Pe de altă parte relaţionarea cu alţii aflaţi la diverse distanţe de centrul
intim al sinelui, este o realitate înscrisă în structura sinelui metareprezentaţional. In
existenţa de zi cu zi subiectul ţine seama constant de aceste distanţe. Ele au şi o
dinamică, în sensul apropierii şi îndepărtării altora de sinele intim, atât în plan real
cât şi în relaţionarea intrapsihică cu aceştia. De asemenea subiectul are
circumstanţial sau constant anumite atitudini faţă de alţii. El resimte – percepe,
înţelege, ştie – că aşa cum alţii sunt prezenţi în mintea, în sufletul său şi el e
prezent în mintea, în sufletul altora şi şi că alţii au anumite atitudini faţă de el.
Subiectul îşi atribuie constant poziţionări atitudinale faţă de alţii.Si, concomitent,
atribuia altora astfel de atitudini faţă de sine. Si le resimte, fie că ei sunt de faţă sau
nu. Toate acestea sunt importante pentru psihopatologie în general şi pentru
problematica delirului în special. Orice comentariu actual asupra sinelui în cadrul
psihopatologiei persoanei presupune aceste diferenţieri care exprimă o structură
spaţială antropologică eşalonată între polul intim şi cel public.

Faptul că raportarea subiectului la alţii nu e doar situaţională şi exterioară ci şi

interioară, intrapsihică, este un rezultat al ontogenezei. Sinele copilului se
formează din primul an prin matricea relaţionărilor cu mama; care apoi, între 1-3
ani se organizează ca relaţie de ataşament. Prin aceasta se asigură o reprezentare în
propriul psihism a mamei prin instanţa “internal working model”, comentată de
Bowlby (38). E o relaţie intimă, protectivă, securizantă, care asigură copilului
încredere în el, favorizează iniţiativa exploratorie şi de joc etc. Prin prezenţa sa
înscrisă în planul reprezentării, mama influenţează copilul şi când nu e prezentă în
situaţie. Amplificarea capacităţii reprezentative după 18 luni asigură nu doar
asimilarea în propriul psihism a mai multor persoane apropiate ci şi capacitatea
reprezentativă de a atribui stări mentale intenţionale persoanelor percepute
situaţional. Această capacitate de “mentalizare” (Theory of Mind – ToM) (37) se
dezvoltă apoi în mod complex, altfel încât ceilalţi oameni ajung să fie reprezentaţi
în psihismul propriu atât constant pentru persoanele cu semnificaţie importantă, cât
şi circumstanţial. Acest fapt permite inferenţe privitoare la dorinţele, intenţiile,
gândurile şi convingerile acestora. Persoanele sunt resimţite, circumstanţial şi
constant şi cu atitudinea lor relaţională faţă de sine, pozitivă sau negativă.
Raportările concrete, situaţionale sunt filtrate prin matricea relaţiilor cunoscute şi
resimţite în raport cu alţii. Reprezentarea altora este ulterior inclusă în amintiri şi
narativitatea autobiografică. După cum, ea poate fi proiectată în scenarii
anticipative în cadrul unor proiecte de relaţionare (5).

Relaţionarea interpersonală ce se ordonează spaţial între intim şi public e şi un

proces ce se desfăşoară pentru persoana adultă în timp. Unele persoane nou
cunoscute, care la început sunt indiferente pentru subiect, pot ajunge treptat bune
cunoştinţe, persoane familiare sau intime, pot fi asimilate intrapsihic cu statut
fuzional de prietenie şi dragoste. La acest nivel de intimitate dispar secretele, există
rezonanţa afectivă, întelegerea reciprocă se realizează fără discurs, deciziile se iau
împreună, influenţa reciprocă în toate aspectele e majoră. Există şi cealaltă direcţie
spaţială a distanţării. Unele persoane apropiate încep să se îndepărteze de
intimitate, capătă statut oficial sau ajung indiferente. Identitatea subiectului
presupune luare în considerare a întregii structuri prin care ceilalţi sunt asimilaţi şi
reprezentanţi în propriul psihism, la diverse distanţe de centrul intimităţii.
Siguranţa şi stabilitatea sa interioară precum şi încrederea şi stima de sine se
corelează cu acest eşafodaj, care permite subiectului să resimtă de ce nu are sprijin
în alţii (3).

Relaţionarea cu o persoană puţin cunoscută e marcată la început de precauţie,

uneori suspiciune. La o distanţă sufletească mai mare se pot folosi măşti şi
tentative de înşelare a altuia. Atitudinea de deschidere receptantă favorizează
reducerea distanţelor iar cea rejectant ostilă, îndepărtarea, creşterea distanţelor.
Suspiciunea impune menţinerea unor dustanţe apreciabile, pentru apărare
Apropierea prea mare a altora de propria intimitate, interesul crescut şi observarea
de către alţii este resimţită ca o intruziune nedorită. In ansamblu subiectul are
sentimentul că poate controla dinamica distanţelor interpersonale.

In cadrul relaţionării interpersonale subiectul atribuie altora atitudini, intenţii şi

acţiuni în raport cu sine Acest fapt e paralel cu trăirea şi manifestarea propriilor
atitudini, intenţii şi acţiuni în raport cu alţii. Copilul şi apoi adultul înţelege că
anumite stări de fapt sunt cauzate de el însuşi, altele de unele persoane
identificabile şi altele rezultă impersonal din situaţie. Această evaluare este
argumentată de informaţiile accesibile dar e marcată totdeauna şi de un filtru
personal în atribuire. Dincolo de justificările circumstanţiale, sunt persoane care,
tipologic, atribuie cauzalitatea stărilor ce-l privesc personal predominent altora; iar
alţii, predominent sie-şi sau circumstanţelor. Bentall a demonstrat că prima
variantă e mai frecventă la cei ce dezvoltă delir atât al atitudinilor, intenţiilor cât şi
a efectelor, poate fi perturbat prin disfuncţia inferenţelor cognitive ce-l produc şi îl
susţin.

c) Identitatea sinelui la nivel s.m.r. implică sinele biografic, durata, orientarea în

raport cu sinele ideal şi în raport cu preocupările şi obiectivele proiectelor în care
subiectul e angajat; deci, ansamblul liniilor temporalităţii sale proprii. Pe de altă
parte, identitatea integrează structura ierarhizată prin distanţele interpersonale a
imagourilor celorlalţi integraţi în propriul psihism.

In raport cu acest conţinut, subiectul se raportează la sine prin caracterizare şi

evaluare de sine; el se evaluează în raport cu biografia şi proiectele sale şi în raport
cu relaţionările sale interpersonale. Toate acestea converg spre constituirea stimei
de sine. La aceastea concură predispoziţiile genetice, capacităţile înnăscute,
temperamentale dar mai ales experienţele relaţionale biografice şi identificările
trăite. Un rol esenţial îl joacă experienţa ataşamentului, atât cel primar cât şi
reexerimentarea ulterioară a acestuia. O biografie educativă marcată de umilinţe şi
continue aprecieri negative poate conduce la stimă de sine scăzută. Performanţele
reuşite, încrederea şi aprecierea socială o pot favoriza. Autoaprecierea de sine,
încredere în sine şi stima de sine, atât cea structurală cât şi cea circumstanţială,
joacă un rol important în geneza d.s.m.

Un alt aspect al identităţii îl constituie particularităţile temperamental-

caracteriale, care permit şi încadrarea oricărei persoane într-o clasă tipologică
definită cultural.Această încadrare surprinde acea configurare a manifestărilor ce se
exprimă într-un pattern constant. Astfel orice om poate fi caracterizat printr-un
profil în dimensiunile “Teoriei celor cinci mari factori” sau printr-o poziţie în
“circumplexul relaţiilor interpersonale”. Faptul are importanţă pentru d.s.m. unde,
de ex., joacă un rol important factorul conştiinciozitate sau polarizarea între
dominanţă şi sumisiune.

In sfârşit, din identitatea subiectului face parte şi ansamblul capacităţilor,

aptitudinilor, abilităţilor şi cunoştinţelor dobândite. Organizarea cunoaşterii într-o
concepţie personală asupra lumii şi a propriei poziţii în lume se realizează în final
la nivelul persoanei. Ea implică însă raportările şi atitudinile interpersonale şi faţă
de sine care se afirmă la nivelul s.m.r. Faptul că subiectul centrează o lume
personală ce se integrează în lumea comunitară încadrează problematica delirului.
In plan metareprezentaţional se desfăşoară procese cognitive de clarificare a unor
situaţii problematice incerte, în care subiectul e implicat, de care se preocupă, care
îl îngrijorează. Acestea urmăresc obţinerea unei întelegeri clare a unei evidenţe,
care să ofere subiectului certitudine şi siguranţă. Procesele raţionale metacognitive
operează pe modele, cu posibilităţi şi probabilităţi, angajând imaginarea narativă în
diverse scenarii şi ipoteze. Intră în joc deducţia şi inducţia, calculul probabilităţilor
în condiţii de risc, factori emotivi şi presiuni circumstanţiale (39).

Inferenţele cognitive ce se desfăşoară pe modele, au în vedere alternative,

presupun control şi evaluare, procese de analiză şi sinteză a unor situaţii posibile.
Concluzia cognitivă e trăită în plan metareprezentaţional ca o soluţie ce reduce
incertitudinea. Intreg procesul inferenţei cognitive se poate desfăşura predominent
implicit sau explicit. Evaluarea, atitudinea şi atribuirea, atât în ceea ce priveşte
subiectul cât şi pe alţii şi situaţia, se corelează cu aceste inferenţe.

Dintre tulburările de raţionare ce se desfăşoară în planul s.m.r. o parte sunt

considerate specifice delirului iar altele se apropie şi se întreţes cu cele din
obsesionalitate şi alte tulburări. Relativ caracteristice delirului ar fi : saltul spre
concluzie (jumping to conclusion) şi atribuirea scurcircuitată a intenţiilor şi actelor.
De asemenea se întâlneşte o perturbare a evaluării ipotezelor în sensul flexibilităţii
de a lua în considerare, spre comparaţie, ipoteze alternative. Intoleranţa la
incertitudine a fost găsită şi în d.s.m. şi în obsesionalitate. La obsesivi se mai
întâlneşte scurtcircuitarea intenţiei (gândindu-se la un lucru subiectul intenţionează
să îl execute imediat), fuziunea act-gândire (gândind la intenţia de act subiectul e
convins că deja l-a făcut, l-a executat, ca printr-o gândire magică), transformarea
ideaţiei intrusive în obsesii de nestăpânit. De fapt cognitivismul şi-a început cariera
comentând o serie de distorsiuni cognitive în depresie şi anxietate între care şi
fenomenul de scurtcircuitare şi generalizare pripită a gândirii: perceperea bătăilor
intense ale inimii la un efort, conduce imediat la ideea unei boli de inimă cu pericol
vital. Hipersemnificarea unor trăiri reale a fost analizat recent şi în d.s.m.(40).

Nu există încă o analiză critică şi sistematică a tuturor acestor tulburări de

raţionament.
 Convingerea delirantă din d.s.m. poate fi comparată cu trăirile obsesive. In mod
spontan, în cursul fluxului desfăşurării cogniţiei, pot apărea îndoieli, idei intruzive,
convingeri, care sunt însă în mod normal filtrate, selectate, respinse sau integrate în
desfăşurarea firească a vieţii psihice orientată spre un obiectiv. Faptul a fost studiat
în legătură cu ideaţia intruzivă din care se selectează ideaţia obsesivă agresivă, ce
se exprimă apoi în procesul fuziunii act-gândire.Studiile lui Rachman au arătat că
acestea apar frecvent, în mod trecător, la majoritatea oamenilor. Aspectul patologic
al obsesiei constă în faptul că aceste idei intruzive se impun, “asediază” şi
parazitează psihismul; iar psihopatologia s-a străduit să clarifice care e mecanismul
ce determină acest fapt. La fel se pune problema pentru îndoială, care e un
fenomen necesar şi adaptativ. Devine patologică doar îndoiala care asediază
psihismul şi subiectul nu o mai poate înlătura. Prin comparaţie s-a avansat ideea că,
preocupările ce devin delirante în d.s.m. pot să fie trăite o perioadă de timp fără a
se ajunge la delir. Mulţi oameni “sunt asediaţi” de “idei delirante” pe care le
acceptă pentru scurt timp. Majoritatea oamenilor trăiesc scurte perioade de
convingeri delirante. Acceptarea provizorie de către subiect a unei idei ce a apărut
spontan – ca idee intruzivă, îndoială, convingere – nu îl scoate încă din firescul
vieţii dacă această acceptare poate fi controlată sau, dacă ea poate fi revizuită
raţional. Deci nu anormalitatea sau aspectul excesiv al ideii o face patologică,
delirantă, ci fixarea ei rigidă, pierderea contextului interior de acceptare a unor
variante alternative, opacitatea faţă de argumentări şi îngustarea perspectivei de
abordare.

Aceste aspecte au fost comentate mai de mult de psihopatologia

fenomenologică (17). Faptul că în d.s.m. psihismul se manifestă rigid, ca un
monolit nepermeabil la variaţie şi nou, marchează pierderea “simţului comun” al
vieţii cotidiene, normalitatea vieţii de zi cu zi în care se menţine capacitatea
subiectului de a-şi reorienta perspectiva de abordare (41). Decontextualizarea,
desituaţionalizarea, aduce în prim plan şi lasă să se manifeste rigid o preocupare
care, în sine e firească şi adaptativă. Psihismul se aplatizează, profunzimea liniilor
temporale suprapuse se reduce spre un “prezent prelungit”, distanţele
interpersonale se simplifică, dispare capacitatea intersubiectivităţii intime; totul se
reduce la raportul abstract eu-ceilalţi. Perioada delirantă apare ca străină faţă de
cursul devenirii biografice; ea nu se mai integrează în istoria autobiografică a
persoanei.

In raport cu această înţelegere a delirului pe care fenomenologia o formula în

jurul anilor 80 şi care e susţinută cu argumente de cognitivismul actual, există în
prezent un plus de înţelegere pe care îl oferă psihopatologia evoluţionistă. Temele
care preocupă subiectul sunt aspecte adaptative, selecţionate evolutiv. Aşa e
sănătatea, asertivitatea în grup, aparenţa atractivă, gelozia. Mai mult,
evoluţionismul studiază amănunţit faptul că un fapt esenţial pentru psihismul uman
a fost dezvoltarea “creierului social”. Prin acesta se reglează relaţiile psihice
interpersonale, de cunoaştere a gândurilor, intenţiilor altora, importante pentru
eventualitatea colaborării. Faptul de a fi “atent” la manifestările altuia, de a-l
urmări cu interes şi a-l supraveghea, asigură avantaje în relaţie. In acelaşi timp,
acest fapt reprezintă, de la un punct încolo, o încălcare a “spaţiului intim”, pe care
fiecare subiect îl protejează. In psihopatologie, în această direcţie se dezvoltă
delirul senzitiv relaţional; iar în continuarea acestuia, sentimentul supravegherii
paranoide şi fenomenele de transparenţă psihică.

Delirul sistematizat monotematic emerge din problematica vieţii curente, din

situaţiile problematice care preocupă curent pe toţi oamenii. Dincolo de
preocuparea fobic obsesivă, se poate atinge un nivel al preocupării prevalenţiale
care îngustează structura vieţii psihice, mai ales în plan metareprezentaţional.
Preocuparea se tematizează iar tema fascinează existenţa subiectului. Tema
prevalent delirantă, care e o realitate abstractă în raport cu trăirea concretă a
relaţionărilor situaţionale în care e implicat sinele nuclear, blochează la un moment
dat receptivitatea pentru noi perspective şi experienţe care să argumenteze ipoteza.
Subiectul rămâne blocat în tema delirantă, care se poate dezvolta în continuu din
materialul imaginativ şi biografic al sinelui metareprezentaţional.

Care sunt mecanismele psihopatologice – şi substratul lor neurofiziologic – care

realizează această mutaţie?

Pe lângă descrieri cazuistice detaliate şi modelări experimentale, în această

direcţie se cer noi modelări teoretice, ipoteze interpretative care să ţină seama de
specificul şi complexitatea psihismului uman.

Problema delirului devine şi mai complexă odată cu abordarea delirului

schizofren şi a altor forme de delir.

Concluzii

In varianta sa sistematizată monotematică delirul poate fi definit ca o

convingere aberantă şi rigidă privitoare la poziţionarea subiectului în cadrul unei
situaţii problematice care-l priveşte; se defineşte astfel o idée, o temă-teză,
formulabilă lingvistic.

Convingerea patologică vizează în mod esenţial situaţia relaţională a subiectului

în raport cu alţii (atenţie crescută, depreciere, ostilitate) şi în raport cu sine (boala,
identitate, capacităţi). Ideea delirantă exprimă evaluarea în plan
metareprezentaţional a acestei situări şi e evaluabilă lingvistic, narativ.

Aspectul aberrant nu exclude verosimilitatea temei deşi specifică e

excentricitatea sau imposibilitatea ei pentru cei din jur. Rigiditatea indică
persistenţa convingerii în timp, sistematicitatea şi mai ales incapacitatea
subiectului de opera cu ipoteze concurente. Se exprimă astfel o perturbare a
proceselor metacognitive dar şi o reducere, o prăbuşire a spaţio-temporalităţii
antropologice.

Derivarea d.s.m. din situaţia problematică curentă cu sens adaptativ, ridică

problema modelării teoretice a modificării de configuraţie a psihismului ce ajunge
să fie etichetabil ca delirant.
 Figura 1

Delir de tip oniroid “Delirul dorinţei” (Wunschwahn) Delir confabulator

imaginativ

(din delirium) (de negare a bolii sau contaminării) (parafrenie, stări

dissociative)

Delir sistematizat monotematic nehalucinator (hipocondriac, dermatozic,

dismorfofobic, erotoman, de gelozie, paranoiac, de descendenţă ilustră, de invenţie,
de misiune special etc.).

Delir senzitiv relaţional Delir congruent în depresie sau manie

Delir paranoid halucinator

Delir de transparenţă, influenţă, referinţă

Delir dezorganizat cu tematică abstractă (schizofren)

 Figura 2

Raportare la corp Relaţionarea Raportare la sine

la sinele corporal interpersonală ca identitate,
capacităţi, valoare
Interior suprafaţa
corporal corporală

d.hipocondriac d.erotoman d. de identitate ilustră

d.dermatozic d.de gelozie d.de substituire familială
(Ekborn) d.paranoiac
d.de contaminare d.de substituire d.de invenţie
d.de anorexie Capgras d. de capacităţi excepţionale
d.dismorfofobic d.de misiune specială

d.osmotic d.senzitiv relaţional

d.din anorexie
d.dismorfobic

d.de posesiune d. de vinovăţie

zoopatică d. de ruină
d. de negaţie a funcţionării d. de negaţie a morţii, de
sociale eternitate
 Figura 3

Structura ierarhică a sinelui

4. Persoana socio-culturală, Identitate socio-juridică, statut şi rol social,

comportament reglat de norme, conştiinţă morală, creativitate.

3. Sine metareprezentaţional, autonoetic

a) dimensionare temporală prin biografie şi proiecte, structură eşalonată în

profunzime a liniilor temporale correlate proiectelor ce se desfăşoară parallel,
nivelul limită a duratei biografice.

b) dimensionare spaţială antropologică ordonatoare a polilor intim-public,

distanţele psihologice sunt o realitate a vieţii sociale, ele au o dinamică biografică a
apropierii şi îndepărtării de intimidate, “alţii” sunt “introjectaţi” şi reprezentaţi în
psihismul propriu prin distanţe psihologice.

c) identitatea subiectului bazată pe structura spaţio-temporalităţii intrisece, prin

reprezentarea de sine în raport cu sinele, stima de sine, temperamental caracterial,
capacităţi, abilităţi, cunoaştere, reprezentare a lumii.

d) procese de raţionare ce reduce incertitudinea şi conduc la rezolvare de probleme,

la concluzii, evidenţe, convingeri tematizabile.

2.Sine nuclear, situaţional: trăire şi rezolvare a unor situaţii problematice scurte, ce

delimitează prezentul trăit. Sentimentul agenţiei şi a apartenenţei la sine a trăirilor
(“ownership”, “ipseity”), subiectul are controlul ultimo asupra intimităţii sale, trăiri
experienţiale nemijlocite.

1. Protosinele, sinele biocorporal: vigilitate/somn, pulsiuni, emoţii, modele

comportamentale bazale, orientare în situaţie, percepţii: agenţie, delimitare,
coerenţă centrală, reflexivitate bazală, intersubiectivitate primară.
 Figura 4

Raportarea sinelui metareprezentaţional la sinele situaţional care e centrat pe

prezentul trăit

Sinele nuclear situaţional

Trecut Prezentul trăit Viitor

prezentul durează
are structură
e centrat de o situaţie
problematică în care subiectul
e implicat
sinele situaţional

Se bazează pe trecut prin implicarea se proiectează în viitor prin

şi evocarea acestuia desfăsurarea de acţiuni, prin
proiecte, speranţă, imaginare,
ideal

sinele metareprezentaţional supervizează prezentul nemijlocit, se plasează la

distanţă de el, îl observă, evaluează, monitorizează şi reorganizează

percepţia şi selecţia acţiunea prin evaluarea

informativă în raport cu contextul evoluţiei spre scop şi
situaţiei, cu “atmosfera” acesteia şi reorganizare strategică la
nevoie
 Figura 5

Structura temporală a sinelui în orizontul sinelui metareprezentaţional ce se

bazează pe sinele situaţional

Profunzimea
temporală prezentul trăit
a sinelui situaţia actuală în curs de rezolvare
eveniment
trăire nemijlocită

Memoria
Episodică

proiecte şi programe
de amploare
preocupări

perioade de viaţă

de diverse dimensiuni temporale

durata biografică identitatea biografică

sine autobiografic

memorie autobiografică biografie posibilă şi reală a

subiectului redactată de alţii
 Figura 6
Distanţe interpersonale
Intrapsihic relaţii interpersonale obiective

în contextul vieţii sociale alte

persoane
crescută persoane indiferente, oricine, oameni în general

persoane puţin cunoscute dar accesibile în cadrul unei

comunităţi

persoane oficiale : relaţii constante dar ordonate de norme

persoane apropiate, familiale, cunoştinţe bune, reţea de

suport social zilnic şi în situaţii de criză
distanţa
psihologică persoane intime : părintele apropiat, cel iubit, prietenul
subiectivă intim:împărtăşirea secretelor, influenţare tacită
în opinii, decizii şi acţiuni

identificare cu altul – rezonare afectivă reciprocă

persoana introjectată

imagoul altora în sine

redusă – distanţa interpersonală obiectivă - crescută

subiectivitate relaţie duală perspectiva exterioară

intimă perspectiva persoanei a doua obiectivantă a
a persoanei întâi persoanei a treia
 Figura 7

Dinamica distanţelor interpersonale

Subiect Alţii

Identitate socială atitudinea altora faţă de

Identitate intimă atitudinea subiectului subiect
Stima de sine

îndepărtare sufletească

rejecţie desimplicare răceală afectivă

respingere din relaţii indiferenţă

dezinteres, indiferenţă curiozitate

suspiciune interes

afecţiune investigaţii

Asimilare proces de apropiere deschidere

Introjecţie ostilitate

Deschidere blamare

Receptivă împrietenire intenţii negative

ataşament prejudiciu

dragoste acţiuni negative

implicare agresiune

rezonanţă deschidere

apropiere

implicare
suport social
bază de susţinere socială
încredere în sine şi în alţii
stabilitate, siguranţă, ataşament (înrădăcinare)
Bibliografie

1. Sims A. Delusional syndromes in ICD-10.Brit J Psychiat 1991;159:46-51.

2. Bentall PR, Kinderman P, Moutoussis M. The rol of self-estime in paranoid

delusions: the psychology, neuropshysiology and development of persecutory
belief. In Freeman D, Bentall R, Garety Ph. Persecutory Delusion. Oxford
University Press, 2008, 143-174.

3. Lăzărescu M.Introducere în Psihopatologia Antropologică. Timişoara:Ed.Facla,

1989,

4. Lăzărescu M. Psihopatologie Clinică. Timişoara:Ed.Helicon, 1994,

5. Lăzărescu M. Bazele Psihopatologiei Clinice. Bucureşti:Ed.Academiei Române,

2010,

6. Oltmans TE, Mahler BA. Delusional Beliefs.New York:Wiley, 1988,

7. Munro A.Delusional Disorder. Cambridge University Press, 2006.

8. Freeman D, Bentall R, garety Ph. Persecutory Delusion, Oxford University

Press, 2008.

9. Bartolotti L.Delusion and other irrational beliefs.Oxford University Press, 2010,

10. Jaspers K.General Psychopathology. Baltimore and London:The Johns

Hopkins University Press, 1997,

11. Berrios G.The history of mental symptoms. Cambridge University Press, 1996,

12. Schneider K.Klinische Psychopathology. Stuttgart, New York:15

Auflage:Georg Thieme Verlag, 1946-2007,

13. Kretschmer E.Der sensitiveBeziehungwahn. Berlin:4 Auflage:Springer, 1966,

14. Ey H. Des idees de Jackson a un modele dinamique en psychiatrie.
Touluse:Ed.Radamante, Privat, 1973,

15. Secară O.Creierul social. Timişoara:Ed.Artpress, 2007,

16. Kircher T, David A.The Self in Neuroscience and Psychiatrie. Cambridge

University Press, 2003,

17. Tattosian A. Phénomenologie des psychoses.Paris:Masson, 1979,

18. Brüne M. Textbook of Evolutionary Psychiatry. The Origins of

Psychopathology. New York: Oxford University Press, 2008,

19. Burns JK.Psychosis: a costly by-product of social brain evolution in Homo

Sapiens, In Progress in Neuro-Psychopharmacology & Biological
Psychiatry2000;90:797-814.

20. McKenna P. Disorders with overevaluated ideas. Brit J Psychiat 1984;145:579-

185.

21. Lăzărescu M. Direcţii actuale de abordare nosologică a tulburărilor afective

periodice – problema spectrului afectiv, Psihiatru.ro 2008;15:24-29.

22. Neziroglu FA et al.Overvalued ideas scale (OVIS).Behav Res Ther

1999;37:881-903.

23. Spitzer M.Was is wahn?. Berlin, Heidelberg, New York:Springer Verlag, 1989,

24. Munro A. Aspects of persecutory delusion in the seting of delusional disorder.

In Freeman D, Bentall R, Garety Ph.Persecutory Delusion. Oxford University
Press, 2008, 105-120.

25. Raballo A et al.Self-centrality, psychosis and schizophrenia: a conceptual

review.Acta Biomed 2006;77:33-39.

26. Mahler B. Anomalous experience and delusional thinking:the logic of

explanation. In Delusional belief (ed.TF Oltmans and B Mahler), new York,
Wiley-Interscience; 1988,

26. Garety P, Freeman D. Cognitive approaches to delusion: a critical review of

theories and evidence. Brit J Clin Psychol 1994;38:113-154.
27. Bentall PR. The paranoid self. In Kircher T, David A. The Self. Cambridge
University Press, 2003:293-318,

28. Davies AMA, Davies M. Explaining pathologies of belief. In:Broome MR,

Bartolotti L.Psychiatry as Cognitive Neuroscience. Oxford University Press, 2009,
285-326.

28. Gallagher S. Delusions: A tow-lewel framework. In:Broome MR, Bartolotti

L.Psychiatry as Cognitive Neuroscience. Oxford University Press, 2009, 269-284.

29. Gallagher S.Delusional realities. In:Broome MR, Bartolotti L.Psychiatry as

Cognitive Neuroscience. Oxford University Press, 2009, 245-268.

30. Wittgenstein L.On certainly. Blackwel, Oxford, 1969.

31. Blankenburg W. Der verlust der natürlichen Selbstverständlichkeit.Ein Beitrag

zur Psychopathologie symptomater Schizophrenie. Stuutgart, Emke, 1971.

32. Guttenplan S. Folk Psychology. In Guttenplan S. (ed). A comparison of the

Philosophy of Mind.Blackwell 1994:307-293,

33. Scharfetter Ch. The self-experience of schizophrenics. In Kircher T, David A.

The Self, Cambridge University Press 2003:293-318,

34. Damasio A. The Feeling of what happens, San Diego, New York, London:
Ed.Harcourt, 1999,

35.Pankseep J. Affective Neuroscience.The Foundation of Human and Animal

Emotions. Oxford University Press, 1998,

36. Zahavi D.Phenomenology of self. In:Kircher T and Davis (eds).The self in

Neuroscience and Psychiatrie.Cambridge University Press, 2003.

37. Baron-Cohen S, Tager-Flusberg H, Cohen DS. Understanding other mind.

Perspectives from Developmental Cognitive Neuroscience. Oxford University
Press, 2005,

38. Bolbwy J.Attachment and Loss. New York:Basic Books, 1980,

39. Feist J.Theories of Personality.Holt, Reinhart abd Winston INC, 1985,

40. O’Connor K, Aardema F, Pélissier MCl.Beyond Reasonable Doubt.John Wiley

& Sons, Ltd.,2005,

41. Blankenburg W. Wahn and Perspektivität. Stuttgart:Ed.Emke, 1991.

42. Kapur S. Psychosis as a state of aberrant salience:a framework linking biology,

phenomenology and pharmacology. Am J Psychiat 2003;160:13-23.
 Psihopatologia delirului. Variante şi interferenţe psihopatologice

Dr. Mircea Lăzărescu

Clinica Psihiatrică Timişoara

În articol e comentată psihopatologia delirului în perspectiva diverselor variante clinice. Este

reluată ideea dintr-un articol anterior, în care se susţine că centrul problematicii delirante se plasează la
nivelul sinelui metareprezentaţional, exprimând o poziţionare aberantă a subiectului în raport cu lumea,
alţii şi sine; prin convingere delirantă se dă un răspuns patologic la o problemă ce preocupă subiectul şi
care poate fi exprimată discursiv, ca temă delirantă. În articolul de faţă se urmăreşte succesiv: felul în
care se generează şi se formulează delirul la nivelul joncţiunii între instanţa persoanei şi a sinelui
metareprezentaţional, fapt specific pentru delirul monotematic sistematizat; - delirul în depresie şi
manie; - problematica delirului primar; - delirul şi stările onirice; - delirul şi psihopatologia percepţiei; -
tematica delirantă şi discursivitatea delirului; - expresivitatea delirului şi schizofrenia lui Bleuler.
Concluzia e că analiza psihopatologică trebuie să ţină cont de varianta clinică, referinţa cea mai solidă
fiind cea la delirul monotematic sistematizat.

Cuvinte cheie: delir, psihopatologie, persoană, sine, schizofrenie

 Delusional psychopathology. Versions and psychopathological interferences

Prof. Mircea Lăzărescu

Psychiatry Clinic of Timişoara

The paper is commenting on the psychopathology of delusion in light of various clinical variants.
It resumes the idea of a previous article, which claims that the heart of the delusional issue lies at the
level of the metarepresentational Self, expressing an aberrant positioning of the subject in relation to
the world, others and Self; through delusional belief, a pathological response is given to a problem
which concerns the subject and can be expressed discursively, as a delusional theme. This article,
successively, follows: the way in which the delusion is generated and formulated at the junction
between the instance of the person and the metarepresentational Self, a fact that specifically belongs to
the monothematic systematized delusion; - delusions in depression and mania; - the issue of primary
delusion; - delusion and dream states; - delusion and the psychopathology of perception; - delusional
themes and discursivity of delusion; - delusion expressiveness and Bleuler's schizophrenia. The
conclusion is that the psychopathological analysis should take into account the clinical version, with the
most solid reference being the monothematic systematized delusion.

Keywords: delusion, psychopathology, person, self, schizophrenia

 A. Instanţa persoanei socio-valorice ca integrator al structurii ierarhice a
sinelui în viaţa comunitară

Delirul, ca fapt psihopatologic, se desfăsoară la nivelul sinelui

metareprezentaţional. El implică însă direct şi instanţa persoanei socio-culturale,
ancorată în logos, norme şi valori.

Subiectul, ca persoană, are o identitate supraindividuală în planul socio-

culturii, definită prin nume, acte de identitate, statut juridic şi social, caracterizări
publice, biografii potenţiale şi reale (1),(2),(3). Acestea se afirmă în contextul
limbajului narativ, critic şi reprezentaţional, limbaj ce are o infrastructură
gramaticală şi logică şi e dimensionat prin semnificaţii semantice, simboluri şi
concepte. Subiectul e practic inclus în comunităţi sociale concentrice de tipul
familiei, instituţiilor, microgrupurilor, comunităţilor locale şi a altor entităţi
sociale. El îşi asumă şi joacă diverse roluri în conformitate cu statutele sale sociale
pe care le parcurge de-a lungul ciclurilor vieţii. Relaţiile cu alţii sunt reglementate
prin normativitatea socială, supraindividuală, prin cutume, legi, valori şi principii
morale. La acest nivel se manifestă discernământul, responsabilitatea, conştiinţa
morală şi creativitatea.

Planul socio-cultural supraindividual e structurat prin practici şi instituţii ce

funcţionează normativ. Si de asemenea prin logosul teoretic, care cumulează
cunoaşterea socială şi o afirmă prin discursivitatea naraţiunilor, teoriilor şi
doctrinelor. Naraţiunile pot fi mitice şi istorice, fictive şi biografice. Pentru
persoană, această instanţă a naraţiunilor se articulează cu nivelul
metareprezentaţional al sinelui autobiographic (4),(5),(6),(7). Aceasta se cuplează
acum cu eroii poveştilor, legendelor, istoriilor şi ficţiunilor narative şi
representative (8). Subiectul e în permanent contact cu aceşti eroi în cursul
personogenezei, el însăşi fiind eroul unor naraţiuni reale sau fictive despre sine.
Subiectul narează la rândul său în plan public evenimente pe care le trăieşte
nemijlocit şi în care îi cuprind pe alţii şi pe sine, în cadrul unui discurs
autobiografic. Persoanele cunoscute şi asimilate, introjectate ca părţi
componente ale propriului psihism, sunt nu doar resimţite şi reprezentate interior
ci şi implicate în naraţiuni. Visul din somn conţine evenimente narative la care
subiectul participă, pe care şi le aminteşte şi le poate relata parţial la trezire. El
poate implica şi personaje sociale mai rar eroi fictivi. Memoria care este suportul
sinelui autobiografic metareprezentaţional este şi suportul instanţei persoanei şi a
narativităţii, despre sine şi despre alţii. Ansamblul eroilor de naraţiune, derivaţi
din experienţa proprie nemijlocită şi din asimilarea unor relatări culturale ce-i
conţin, participă la formarea unui sine ideal, al idealului de sine.

Eroul de naraţiune are, în contextul acesteia, o formulare a identitătii similară

cu cea a subiectului real, la nivelul său de persoană : nume, statut şi rol social,
elemente de caracterizare. El participă la interrelaţii şi peripeţii, emite discursuri şi
face evaluări. Totuşi, el se diferenţiază de persoanele reale “în carne şi oase” nu
doar prin plasarea sa în discurs, în reprezentare sau vis, ci şi pentru că valenţele
logosului permit ca acest tip de eroi să exprime simboluri şi să fie caracterizabil
prin elementele stilistice şi poetice ale limbajului. In viaţa curentă există o
permanentă osmoză între eroii de naraţiune şi persoanele reale, între felul în care
acestea sunt reprezentate şi apar pentru alţii în naraţiuni biografice şi
confabulate. Pentru un subiect dat, alţii apar aşa cum rezultă ei din experienţele
de viaţă comune, dar marcaţi de faptul că pot fi eroi de naraţiune, fiind purtaţi de
logos şi ocupând poziţii diverse în structura practico teoretică a socio-culturii din
care subiectul face parte (9),(10),(11). Pe lângă faptul că relaţia cu altul se
plasează pe o axă spaţială între intim şi public, “celălalt” apare pentru subiect ca
marcat şi de generalitatea statutelor şi rolurilor sale, a entităţilor sociale din care
face parte şi pe care le reprezintă. Persoanele apropiate sufleteşte de subiect sunt
mai puţin reprezentate prin însemnele lor sociale. Persoanele mai depărtate şi
oficiale tind însă să se identifice cu instituţia sau instanţa impersonală pe care o
reprezintă.

Faptul menţionat mai sus se manifestă în delirul paranoid fie prin atribuirea
unor intenţii şi acţiuni ostile unor persoane cunoscute – membrii familiei, vecini,
colegi, cunoştinţe, fie prin atribuirea acestora unor instanţe ca forţele sociale de
securitate, mafioţii, masonii etc. Alunecarea spre impersonal şi abstract
marchează delirul schizofren.

Inainte de a fi eroul unor naraţiuni imaginate sau relatate de sine sau alţii,
subiectul este autorul şi eroul efectiv al raportărilor şi acţiunilor pe care le trăieşte
situaţional. Desigur, el este autorul şi eroul întregii sale existenţe în ansamblu, a
identităţii sale biografice şi autobiografice. Dar, în raport cu diverse persoane şi
diverse situaţii, modul de raportare şi felul de acţionare poate diferi, mai mult
sau mai puţin (12). Acestei variabilităţi a identităţilor, subiectului a început să i se
acorde atenţie către sfârşitul sec.XX, când s-a dovedit riguros că un subiect nu
este un bloc rigid şi simplu caracterizabil dacă e privit cu nuanţe în diverse
raportări şi relaţionări diacrone. De fapt, duplicitatea “naturii umane” a fost
comentată şi de filosofii existenţualişti ai sec.XX, pe marginea compromisului,
minciunii, relei credinţe, ambiguităţii etc. Aceste constatări şi remarci nu alterează
unitatea de fond a persoanei umane (13). Pentru problematica delirului ea are
însă o dublă importanţă. Pe de o parte indică faptul că raportarea la o situaţie
problematică poate scoate în relief anumite potenţialităţi ale subiectului care nu
se exprimă marcant în permanenţă. In al doilea rând subliniază că normalitatea
presupune o disponibilitate pentru a varia “identităţile”, “perspectivele de
abordare” şi “modalităţile de raportare”, ca “personaj” în funcţie de parametrii
situaţionali. Dacă subiectul îşi pierde această disponibilitate de evaluare şi
reorientare eventuală, aşa cum se intâmplă în delir, personalitatea sa se
manifestă deficitar (14).

B. Tulburarea de personalitate, ideaţia prevalentă, stima de sine şi delirul

senzitiv relaţional

Instanţa persoanei se corelează cu psihopatologia delirului în mai multe

modalităţi. Una dintre ele are ca punct de plecare tulburarea de personalitate şi
se apropie de delir prin intermediul anormalităţii stimei de sine şi a ideaţiei
prevalente. Delirul instalat pe această cale a fost contestat de Jaspers (15) ca delir
autentic fiind considerat ca “deliroid” (de tipul delirului “Wahnhafte”).

Tulburarea de personalitate se manifestă ca disfuncţie la nivelul

relaţionărilor interpersonale şi integrării sociale. Ea se manifestă în situaţiile vieţii
de zi cu zi ca deficit de încredere reciprocă, deficit de responsabilitate, încălcarea
normelor şi delicvenţă, anomalii ale comportamentului moral. Intră în joc o
evaluare şi o atitudine excentrică în raport cu alţii şi cu sine. Dar nu e prezentă
nici desituaţionalizarea şi nici tematizarea unei poziţionării sau aberante, care e
specifică delirului. Relaţionarea intimă e dificilă sau inexistentă dar cea publică,
impersonală şi abstractă, poate fi bine manipulată. Stima de sine poate fi şi ea
excentrică. Corelaţia dintre tulburarea de personalitate şi delir, prin intermediul
ideaţiei prevalente, va fi comentat in continuare prin exemplul delirului senzitiv
de relaţie deschis de Kretschmer (16).

Delirul senzitiv, în comentarea sa clasică, e centrat de tema evaluării

nefavorabile a subiectului de către alţii. El se instalează insidios, pe fondul unei
personalităti anormale senzitive pe care Kretschmer o descrie ca timidă,
rezervată, timorată, sfioasă, cu dificultăţi în relaţionarea socială şi în asertivitate.

Aceste trăsături se întâlnesc la tulburările de personalitate plasate în

clusterul C din actualul DSM-IV-R (17) : evitantul, dependentul, eventual şi unele
forme de personalitate obsesiv-compulsivă. In cazul delirului senzitiv au fost
invocate şi o serie de experienţe de viaţă psihotraumatizante cumulate. Dintre
acestea fac parte atât cele care în mod firesc condiţionează reacţii senzitive, aşa
cum e o ruşine trăite public, un viol etc.; cât şi : eşecuri în dragoste, împrejurări de
umilire, înjosire, jigniri repetate etc. Acestea pot fi importante prin intensitatea
lor reală sau prin interpretarea pe care le-o dă subiectul care e predispus să
problematizeze mult, inclusiv masturbaţia. Tematica delirantă e centrată pe faptul
că subiectul se simte în centrul atenţiei şi a comentariului nefavorabil al celorlalţi,
că e privit în mod special, discutat, nefavorabil în dialogul dintre terţe persoane,
batjocorit de alţii care “râd de el”. Manifestările celorlalţi, aparent banale, au o
semnificaţie denigratoare la adresa sa. Tot ce fac şi spun alţii poate avea o dublă
semnificaţie. Un gest banal poate semnifica un semnal care indică
homosexualitatea pacientului. Prin comportamentul lor, vecinii fac referinţe la
subiect; şi la fel colegii de serviciu prin discuţiile lor. Astfel de referinţe se fac şi la
televiziune, radio şi în presă. Existenţa intimă a subiectului apare în comentariul
public. Sentimentul de referinţă se poate extinde şi la aspectele neumane ale
ambianţei : mesaje criptice sau semnificaţii neînţelese pot fi resimţite la percepţia
unei culori, a unui număr, a unei melodii, a unor obiecte, oameni, scene etc. La
acest nivel delirul senzitiv de referinţă atinge pragul pe care îl exprimă dispoziţia
delirantă din delirul primar. Pot fi sesizate astfel trei grade:

- sentimentul senzitiv ce apare în reacţii comprehensibile şi se poate

dezvolta ca ideaţie prevalentă;
- tematica senzitiv relaţională a unui delir ce constă în atenţie deosebită şi
comentariul (nefavorabil) din partea altora;
- trăirea marcată de simptome de referinţă, în raport cu persoane sau
elemente perceptive nepersonale.
In varianta delirului senzitiv de relaţie comentat de Kretschmer se pot urmări
aspectele tranziţiei posibile, progresive spre delir:

- prezenţa unei personalităţi anormale cu scăzută asertivitate şi stimă de

sine;
- corelaţia cu un cumul de evenimente de viaţă umilitoare, reale sau
imaginare;
- desituaţionalizarea şi tematizarea ce apare de la un moment dat, raportul
cu alţii manifestându-se distorsionat în raportarea intrapsihică faţă de alţii,
la nivelul sinelui metareprezentaţional, care operează şi autoevaluează;
raportarea situaţională la alţii se face prin intermediul acestui filtru
interpretativ;
 - manifestarea trăirilor senzitive de referinţe – de la un anumit nivel de
gravitate – prin distorsiunea directă a percepţiei situaţiei, atât manifestările
umane cât şi percepţiile neumane fiind receptate ca având semnificaţii
deosebite.
Delirul de relaţie senzitivă şi de referinţă era in mod tradiţional plasat la un pol
simetric cu o altă variantă a tematicii de persecuţie care se exprimă în paranoia
expansivă şi combativă (“Kampfparanoia” în exprimare germană). Astfel de cazuri
erau menţinate insistent în tratatele clasice (18) dar sunt doar periferic amintite
în sintezele recente (19), (20). In aceste cazuri punctul de plecare îl constituie tot
o personalitate anormală dar orgolioasă, cu o crescută stimă de sine şi cu valenţe
dominatoare, înclinată spre confruntare. Si în aceste cazuri era comentată o
posibilă variantă intermediară, cu punct de plecare în evenimente reale,
conflictuale, frustrante şi prejudiciante care sunt interpretate decontextualizat şi
supraevaluat ca semnificaţie negativă, personalizate pe subiect. Apare astfel
argumentul unei procesomanii sau a unei lupte sistematice, decontextualizată,
pentru dreptate, pentru repararea nedreptăţii şi răului ce i s-a făcut personal.
Delirul se sistematizează pe baza interpretării deformate a unor date reale şi prin
raportarea intrapsihică la o instanţă a altora răuvoitori, ostili. Astfel de cazuri de
paranoia de luptă, pornind de la o personalitate dizarmonică şi un eveniment real,
analizează de exemplu Leonhard (21).

Tipul de personalitate anormală care stă în spatele delirului senzitiv

relaţional şi a paranoiei de luptă este categoria suspiciosului patologic care în
actuala clasificare DSM-IV-TR e etichetat ca tulburare de personalitate paranoidă.
Aceasta e caracterizată în manualul menţionat prin următorii itemi: preocuparea
nejustificată de a se îndoi de loialitatea altora, nu se destăinuie altora pentru ca
informaţiile să nu fie folosite împotriva sa; interpretează evenimente banale ca
având o semnificaţie ameninţătoare; e foarte sensibil la insultă şi injurii, se simte
în continuare atacat, e gelos fără motiv. Aceste elemente de caracterizare se
referă la situaţiile vieţii de zi cu zi şi nu sunt organizate în jurul unei teme.

Diferenţierea între cele două forme de paranoia ar putea fi interpretată ca

exprimând două variante ale tulburării de personalitate paranoidă, aşa cum ar
rezulta ea prin lectura ce o oferă circumplexul Bakan-Wiggins (22), (23).

Blackburn

dominat

A B

90

coercitiv gregar

BC NO

135 45

ostil care cultivă relaţia

DE 180 OLM
 Circumplex

225 315
FG JK

retras compliant

270

H I

sumisiv

Circumplexul Bakan a fost mult utilizat pentru sistematizarea

comportamentului psihobiologic adaptativ al indivizilor, stand la baza
interpretărilor sociobiologice ale neodarwinismului. In psihiatrie de exemplu, a
fost interpretat prin acest model selecţia evolutivă a predispoziţiilor pentru stări
depresive şi maniacale (24).
 Leary a construit pornind de la modelul lui Bakan un circumplex al relaţiilor
interpersonale care a fost perfecţionat de mulţi autori între care cel mai recent de
Wiggins. Acesta este mult folosit în evaluarea dimensională a tulburărilor de
personalitate şi a psihopatiei, alături de Teoria celor cinci mari factori. Dacă se iau
în considerare actualele categorii de tulburări de personalitate descris în DSM-IV-
TR, cele din clusterul A (schizoid, paranoid, schizotipal) s-ar plasa în direcţia
cadranului stâng, predominant superior: cele din clusterul B (histrionic,
borderline, antisocial, narcisist) în direcţia cadranului drept superior; iar cele din
clusterul C (dependent, evitant, obsesiv-compulsiv, depresiv) predominent în
cadranele inferioare. (De menţionat că circumplexul nu acoperă toate
dimensiunile ce se întlnesc perturbate la tulburările de personalitate, el fiind puţin
sensibil la manifestările ce nu sunt centrate pe relaţiile interpersonale, ca de
exemplu activitatea, aşa de importantă în patologia obsesională). Cel puţin două
dintre tulburările de personalitate menţionate în DSM-IV-TR – cea paranoidă şi
cea obsesiv-compulsivă – se distribuie prin subtipuri între polul superior al
dominanţei şi expansivităţii şi cel inferior al sumisiunii. Paranoidul dominant ar sta
în spatele paranoiei combative iar varianta inhibată şi dependentă ar sta în
spatele paranoiei senzitiv relaţionale. Kretschmer a intuit acest fapt vorbind în
primul caz de o personalitate stenică cu un “spine astenic”, iar în al doilea, de o
personalitate astenică cu un”spine stenic”.

In cazul paranoiei expansive şi combative se mai afirmă o trăsătură care e

accentuată şi la alte tulburări de personalitate ca de exemplu cea antisocială : o
coerenţa internă pronunţată a psihismului, o “centralitate” asertivă, fără fisură, ca
un “bloc impenetrabil”. Opusul acesteia ar fi o “relaxare permeabilă” a
psihismului (25). La nivelul personalităţii anankaste – recte obsesiv compulsivă în
denumirea DSM-IV-TR – la care schema circumplexului Bakan se poate de
asemenea aplica, această funcţie susţine la un pol o sistematicitate rigidă
(perfecţionism, hiperconştiinciozitate, scrupulozitate), iar la alt pol, opus,
relaxarea ei se manifestă în manieră “psihastenă” ca indecizie, abulie, împrăştiere,
dezordine (26), (27).

Comentariul actual a multor forme de delir monotematic acordă o

importanţă deosebită stimei de sine, care se structurează în mare măsură prin
experienţe ontogenetice. Experienţe repetate de umilire, desconsiderare, abuz,
devalorizare pot conduce la structurarea unei stime de sine scăzute, (28) fapt ce
ar fi caracteristic tulburărilor de personalitate ce se plasează în partea inferioară a
circumplexului. Acestea sunt mai predispuse la depresie şi anxietate de tip
nevrotic, ansamblul acestei patologii fiind cuprinsă de Tyrer în conceptul de
cotymie (29). O stimă de sine constant crescută nu e nici ea un indice de
normalitate fiind întâlnită la tulburarea de personalitate narcisistă. Mai poate fi
prezentă o fragilitate a stimei de sine în sens de sensibilitate crescută la frustrări.
O stimă de sine neechilibrată favorizează reacţiile psihopatologice şi dezvoltările
prevalenţiale care se articulează frecvent cu delirurile monotematice. Aşa sunt
interpretate lucrurile în cazul delirului de persecuţie dar şi a celui dismorfofobic; şi
în general şi a trăirilor senzitiv relaţionale (30). O serie de tulburări care gravitează
între ideaţia supraevaluată şi delirul monotematic au o componentă senzitiv
relaţională şi trăiesc o problematizare a stimei de sine. Un loc special îl ocupă în
această direcţie tematica în care există o preocupare specială pentru imaginea
corporală.
 Tulburarea dismorfică corporală TDC (31) se poate manifesta ca delir
monotematic sistematizat; deşi, în majoritatea cazurilor apare ca dezvoltare
prevalenţială a unei idei supraevaluate cu posibile manifestări obsesionale şi
fobice. In cadrul unei sistematizări a delirurilor monotematice, preocuparea
dismorfică se plasează între tematica corporală hipocondriacă şi cea a
relaţionărilor interpersonale. Temele centrate pe corporalitate se pot organiza la
rândul lor ca idei hipocondriace care iau în considerare o boală internă sau care se
localizează la limita corpului, ca delirul dermatozic (32). Tot o referinţă la o
schemă corporală inconsistentă se manifestă în delirul de infestare cu substanţe
sau fiinţe invizibile, corelat obsesionalităţii. Dar aceste teme nu implică
relaţionarea interpersonal socială prin imaginea corporală. In delirul osmotic
corpul e implicat ca sursă a unei relaţionări problematice, prin faptul că emană un
miros neplăcut dar nu prin aspectul său. Tematica dismorfofobiei se plasează la
acest nivel, dar cu un alt accent, constând din preocuparea subiectului faţă de
dismorfia sau urâţenia sa. El e convins că aceasta e observabilă de către alţii
având drept consecinţă neacceptarea şi respingerea sa, eventual comentarii
nefavorabile. Intră în joc “imaginea corporală” (33) componentă importantă a
imaginii de sine şi corelată îndeaproape cu stima de sine. Imaginea corporală se
bazează pe schema corporală (34) care delimitează neuropsihologic spaţiul
propriului corp de lumea fizică exterioară. Aceasta e cea care este resimţită ca
“permeabilă” în delirul de contaminare cu murdărie sau microbi invizibili. In cazul
delirului dismorfic intră în joc şi ceea ce se numeşte “conştiinţa apariţiei sociale”
sau “atractivitatea socială”. Aceasta se bazează în primul rând pe perceperea şi
evaluarea de către alţii a aspectului corporal. Dismorfofobicul se percepe şi se
evaluează pe sine ca deficitar în capacitatea de a impresiona pe alţii prin aspectul
său corporal. Dar această raportare, percepere şi evaluare e interioară. Ea se
relaţionează în raportul cu “alţii” ce se află în structura psihismului său; şi precede
contactul direct cu alţii care se află în afara sa. Aautoevaluarea distorsionată
conduce în continuare la comportamente de evitare, îngrijire exagerată, chirurgie
estetică etc.

Apropiată de tulburarea dismorfică este anorexia mentală a tinerelor fete

(35). In acest caz însă, pacienta e preocupată în primul rând de dimensiunea şi
forma corpului, tema frumuseţii şi atractivitătii fiind prezentă în plan secund.
Autoperceperea corporală directă joacă un rol mai important. Mai intervine
circumscrierea debutului tulburării la perioada puberală când se declanşează
menstrele şi unele corelaţii endocrine. Un echivalent masculin al tulburării
anorexice a fost descries în ultimul timp la bărbaţi ca sindromul Adonis (36).
Acesta constă în preocuparea excesivă a tinerilor pentru un aspect corporal
hipermuşchiulos, pe care tind să-l atingă prin exerciţii excessive, dietă şi consum
de anabolizante. Tema principală este şi în acest caz faptul de a avea o formă
corporală anumită, tânărul fiind fascinat de un ideal corporal vehiculat social.

In toate cele trei cazuri menţionate – TDC, anorexia fetelor si sindromul

Adonis al băieţilor – preocuparea prevalentă pentru forma şi aspectul corporal
poate atinge o modalitate delirantă, în care trăirea e tematizată iar
comportamentul e absorbit de această temă. Ele sunt însoţite de o stimă de sine
scăzută şi o relaţionare mentală interioară cu “instanţa altora” aflată în structura
propriului psihism. Acesta este un referenţial pentru evaluarea imaginii corporale
proprii, ce e comparată cu o imagine ideală. Trăirile senzitiv relaţionale învăluie,
ca o aureolă toate manifestările delirante menţionate.
 Distincţia între delirul senzitiv relaţional şi delirul de persecuţie este în
prezent făcută cu o deosebită rigoare. Freeman (37) sintetizează recent
cercetările făcute de multe echipe care acceptă pentru definirea delirului de
persecuţie următoarele două criterii ca prezente concomient. A. Subiectul e
convins că i s-a făcut deja un rău personal sau că acesta e pe cale să se producă. B.
Subiectul e convins că persecutorul a avut sau are “intenţia” să producă acest rău.
E vorba deci de a identifica şi o cauză a răului ce s-a produs sau se produce, ca
plasată într-un persecutor extern intenţional. Delirul de relaţie senzitivă nu
îndeplineşte explicit în toate cazurile aceste criterii el referindu-se în primul rând
la atenţia şi supravegherea din partea altora. El se apropie de ele atunci când
subiectul e convins de comentariul nefavorabil al altora. Simplul sentiment sau
impresie că i se acordă atenţie deosebită, care e un fenomen destul de general,
poate fi însă punctul de plecare pentru o altă temă care se dezvoltă mai ales în
cadrul paranoidiei schizofrene, prin preocuparea excesivă sau delirantă faţă de
supraveghere.

Preocuparea senzitiv relaţională a subiectului faţă de faptul că alţii îl

privesc, sunt atraşi de el, îl observă sau îl supraveghează derivă dintr-un
mechanism psihologic constant şi adaptativ d.p.d.v. evolutiv. Psihismul uman şi-a
câştigat în cursul antropogenezei un important set de mecanism de detecţie a
comportamentului social al celorlalţi oameni, înscris în al său “creier social”. Dată
fiind importanţa esenţială a colaborării interpersonal sociale în viaţa oamenilor
este important ca în permanenţă fiecare să fie atent la intenţiile şi manifestările
celor cu care intră în contact, mai ales dacă e vorba de persoane noi. Doar astfel e
posibil să se evalueze şansa unei apropieri pentru colaborare sau necesitatea unei
atitudini reţinute, de apărare (38). Studierea în ultimul timp a fenomenului ToM
(Theory of Mind) care apare ca achiziţie a cogniţiei sociale la 3 ani, arată că fiecare
om e capabil să intuiască, să citească gândurile şi intenţiile celuilalt, pe care îl
priveşte situaţional (39). Pentru a realiza această decodare, condiţia necesară şi
suficientă e ca celălalt să fie privit. Uneori, pentru o bună informaţie şi pentru o
strategie de comportament cât mai adaptativă, celălalt trebuieşte monitorizat,
supravegheat timp mai îndelungat. De altfel, supravegherea din partea altora este
o constantă a educaţiei şi a oricărui comportament performant. Orice subiect ştie
aceste lucruri preconştient. Apariţia în prim plan a sentimentului de observaţie şi
supraveghere din partea altora, aşa cum se întâmplă în delirul relaţional exprimă
o dezimplicare a unei funcţii adaptative, care se fixează rigid în prim planul
trăirilor, devenind astfel dezadaptativă, patologică.

Tematica delirant paranoidă presupune însă mai mult decât privirea,

atenţia exagerată acordată subiectului. Esenţială este acum convingerea că
celălalt sau “ceilalţi” intenţionează să facă un rău sau deja au făcut ceva rău
subiectului. Acest “rău” poate viza sănătatea sa, poziţia socială, prestigiul, averea,
onoarea, libertatea sa etc. Răul se poate referi şi la cei apropiaţi la care subiectul
ţine sufleteşte. Ameninţarea sau intenţia altora de a face rău intră si ele în acest
scenariu tematic. Supravegherea şi urmărirea sa, exagerată până în cele mai
intime aspecte ale vieţii personale poate apare într-o corelaţie firească cu
atitudinea ostilă. Iar, pe măsură ce zona de supraveghere se apropie tot mai mult
de intimidate, folosind – în interpretarea subiectului - mijloace neortodoxe, se
manifestă o prăbuşire a structurii normale de relaţionare, prin care alte persoane
pot fi ţinute la o distanţă “publică”. Pe această cale de evoluţie a delirului
paranoid, la un moment dat, starea psihopatologică se exprimă prin invazia
intimităţii sinelui nuclear, care nu mai poate controla secretele şi deciziile
personale. La acest nivel tematica delirant paranoidă se combină cu trăirea
pierderii limitelor sinelui nuclear în cadrul fenomenelor xenopatice de
transparenţă şi influenţă. Cu aceasta ne plasăm însă la un alt nivel al patologiei
sinelui, într-o formă specială de delir, îndepărtat de varianta standard de la care s-
a plecat.

C. Delirul în depresie şi manie

Problematica tulburărilor de personalitate se corelează cu delirul senzitiv

relaţional şi cu cel de persecuţie deoarece tematica acestora se plasează la nivelul
relaţiilor interpersonale, aşa cum se desfăşoară acestea în contextul vieţii sociale
curente. Trăirea depresivă şi maniacală îşi are centrul de greutate în perturbarea
dispoziţiei afective care implică în primul rând protosinele şi sinele nuclear
situaţional. Si doar secundar sinele metareprezentaţional evaluativ şi instanţa
persoanei prin care subiectul se raportează efectiv la celălalt, la ceilalţi. Atât în
depresie cât şi în manie, pe lângă modificările biopsihice privitoare la inhibiţia sau
dezinhibiţia instanţelor instinctiv-afectiv-comportamentale şi a bio-psiho-ritmului,
avem şi o poziţionare atitudinală a subiectului în raport cu lumea în general şi cu
sine. Aceasta constă într-o resimţire şi evaluare a sinelui ca şi energie, capacităţi,
valoare etc. Dar în ambele cazuri relaţionarea cu altii e în plan secund. Raportarea
la situaţii e profound perturbată de disfuncţia sinelui nuclear. Depresivul iese din
situaţionalizare, nu participă la ceea ce e prezent, se repliază pe trecut.
Maniacalul se lansează dincolo de un prezent situaţional minuscul şi fragmentar
spre un viitor a toate posibil. Depresivul se resimte şi se evaluează ca anergic,
incapabil, vinovat, fără viitor. Dar pentru el, ceilalţi nu mai contează ca persoane
de relaţionare. Ei au rost, doar, eventual, pentru a-l condamna pe merit. La fel,
pentru maniacalul lansat în proiecte fantastice, ceilalţi nu contează prea mult; ei
pot fi mijloace de utilizat sau instanţe care să îl admire.

Raportarea subiectului la sine şi la alţii aşa cum derivă ea din perturbarea

sinelui metareprezentaţional care este şi el implicat, secundar, în starea
psihopatologică depresivă şi maniacală, poate alimenta teme delirante
“congruente”, care derivă din poziţionarea specifică faţă de lume şi de sine din
aceste trăiri. Trecerea de la opinia consubstanţială modificării patologice a
dispoziţiei la afirmarea explicită a unei tematici delirante, presupune depăşirea
unui prag şi implicarea mai substanţială a sinelui metareprezentaţional. Nu e
vorba de gravitate în general, deoarece formele accentuate de depresie pot
evolua cu depersonalizare şi anestezie afectivă sau cu inhibiţie stuporoasă
nedelirantă; iar formele grave de manie se pot manifesta cu agitaţie coleroasă sau
confuzie. Aceste aspecte au fost înregistrate şi commentate de psihopatologia
clinică clasică germană (40), de interpretarea psihopatologică fenomenologică, a
psihozelor (41) şi sunt menţionate în actuala dezbatere de psihopatologie clinică
(42). Pragul care e depăşit în variantele delirante este cel al tematizării, de care e
responsabil sinele metareprezentaţional. Sentimentul de nimicnicie sau de
vinovăţie ajunge în situaţia în care nu mai e trăit doar ca dispoziţie afectivă. Ci,
într-o modalitate ce poate şi se cere a fi formulată discursiv, ca o temă care uneori
e absurdă: “sunt cel mai incapabil om din istoria Europei de la începutul
cruciadelor până în prezent”, “sunt vinovat de criza mondială”. Universul tematic
congruent cu depresia este mai vast decât cel sugerat de trăirea nemijlocită,
deoarece discursivitatea narativă poate împrumuta teme care circulă în
mentalităţile publice şi în literatură. Desigur, trăirea nemijlocită e punctul de
pornire. Dar formularea împrumută deseori elemente din contextul cultural.
Subiectul poate formula, în delirul său, că “va trăi o eternitate pentru a suferi
infinit, vinovăţia sa fiind incomensurabilă”. Ideea de eternitate poate zace în
fiecare om; dar ea este vehiculată mai explicit de doctrinele religioase.
Formularea într-un delir de ruină poate viza o catastrofă pentru întreaga
comunitate şi nu doar pierderea avuţiei proprii. Tema bolii, care are şi ea formule
culturale se poate combina cu cea a vinovăţiei, subiectul fiind convins de faptul că
are SIDA şi a contaminat întreg oraşul. Ideea negării funcţionării organelor este şi
ea o temă discursivă şi nu o trăire nemijlocită. Formularea prezenţei unui delir
depresiv congruent, doar în împrejurări în care subiectul afirmă o marcată
incapacitate sau vinovăţie, fără a îndeplini criteriile lui Jaspers, trebuie făcută cu
precauţie. Depresivul se simte lipsit de viitor iar boala gravă fiind un drum spre
moarte, poate fi adoptată tematic ca fiind un pas important în această direcţie.
Preocuparea hipocondriacă, corelată mai mult sau mai puţin cu anxietatea, poate
parcurge însă toate instanţele de trăire specifice sinelui metareprezentaţional:
anxios fobică, obsesivă, prevalentă, delirantă. Poate exista un delir hipocondriac
fără depresie. Si depresie, cu preocupare prevalentă şi nu delirantă faţă de boală.
Deşi psihopatologia depresivă poate modifica evaluarea sau considerarea propriei
stări şi poziţii în lume mutaţia pe orbita delirului presupune un salt specific. In
acest sens, ideea lui Jaspers se poate menţine dar doar până la un punct.
Depresia, la fel ca dezvoltarea prevalenţială ce se dezvoltă la persoane
dizarmonice cu o stimă de sine neechilibrată, evoluează în direcţia delirului şi se
poate intersecta cu acesta. E de presupus însă că, în ambele cazuri, pentru a intra
în starea delirantă propriu zisă se produce o ruptură, un salt pe o altă orbită, care
însemna intrarea în universal specific al delirului

In spiritul comentariului de mai sus nu ar exista o diferenţă între depresivul

ce delirează pe teme congruente – vinovăţie, nimicnicie, ruină, hipocondrie,
negaţie – şi depresivul care delirează cu tematica senzitivă sau paranoidă.
Desigur, se cere ca tematica senzitivă şi paranoidă să aibă o formă şi intensitate
delirantă. Simplele impresii senzitiv relaţionale tranzitorii nu pot fi etichetate ca
delir. Diferenţele între temele delirante de vinovăţie şi persecuţie ar consta,
probabil, în valenţele “stilului atribuţional”, în sensul studiilor lui Bentall.

Pentru mania delirantă problema s-ar pune în mare la fel. O diferenţă ar

consta în aceea că în cazul maniei un rol mai important îl joacă constanţa
convingerilor. Afirmaţiile megalomane fantastice spontane, nu sunt un argument
pentru delir. Dimpotrivă, constanţa unei tematici de abilităţi deosebite, invenţie,
identitate excepţională etc., subliniază mai clar chiar decât în depresie, intrarea
pe o altă orbită psihopatologică decât cea generată de dispoziţia afectivă. De
altfel experienţa clinică indică în cazul temelor delirante megalomane oscilaţii ale
intensităţii dispoziţiei maniacale, fără dispariţia completă a delirului nici în stările
hipomaniacale sau uşor depresive. Problema tematicii senzitive şi paranoide s-ar
pune, la fel ca în depresie. Cu specificul că ea este interpretată, uneori congruent
până la un punct, ca şi corelată cu preocuparea pentru propria valoare, “ceilalţi”
fiind consideraţi ca invidioşi.

Comentariul de mai sus privitor la relaţiile dintre tulburarea dispoziţiei

afective şi delir – în primul rând delirul cu tematica congruentă – au în vedere
structura ierarhizată a sinelui. Depresia şi mania exprimă în primul rând tulburări
ale protosinelui şi sinelui nuclear situaţional. Delirul, este în primă instanţă o
patologie la nivelul sinelui metareprezentaţional. In ansamblu, sinele fiind unitar
şi funcţionând sub cupola persoanei, interferenţele sunt fireşti. Dar problema care
se ridică e una de ordin mai general. Deşi psihismul persoanei este o realitate
unitară, el constă, pentru fiecare om, din articularea a două planuri : - moştenire
biopsihică ce se afirmă în om şi care e mai viguroasă la nivelul protosinelui şi a
sinelui nuclear; şi – dimensiunea antropologică care cuprinde atât instanţa
persoanei cât şi a sinelui metareprezentaţional şi nuclear situaţional; iar prin
intermediul acestuia, se adânceşte în protosinele corporal care e puternic
impregnat biologic. La nivelul articulaţiei dintre aceste două planuri se joacă
drama psihopatologiei, care tradiţional a fost etichetată ca problematică a
psihozelor endogene (43).

Comentarea delirului congruent şi incongruent din depresie şi manie nu a

avut în vedere şi eventuala prezenţă a fenomenelor de transparenţa influenţă
care deseori sunt invocate pentru identificarea episoadelor schizo-afective (44).
Aceasta, deoarece problema reprezintă un aspect special al psihopatologiei
corelate delirului ce va fi comentat separat. Corelaţia dintre patologia
dispoziţională şi cea delirantă se extinde însă mult dincolo de episodul depresiv
major şi de cel maniacal. Paranoia, înţeleasă în tradiţia lui Kraepelin, a fost
constant asociată cu tulburarea bipolară. Iar psihanaliza a încercat chiar să
comenteze mecanisme etiopatogenice apropiate prin “regresia” la aceleaşi nivele
ale dezvoltării. S-a remarcat constant, până în prezent, corelaţia apropiată dintre
patologia delirantă paranoidă şi depresie, faptul fiind precizat şi în criteriile de
diagnostic pentru cercetare din ICD-10 (45). Pe de altă parte cercetările lui Bentall
şi ale şcolii engleze acceptă apropierea dintre aceste două entităţi sugerându-se
că diferenţierea o face stilul atribuţional care depinde mai mult de personalitatea
prealabilă (46). Prezenţa depresiei e constant întâlnită la cazuistica în care
preocuparea prevalentă se prelungeşte cu una delirantă, aşa cum e hipocondria
sau tulburarea dismorfic corporală.

D. Delirul primar

Problematica delirului primar a fost prezentată clar şi pregnant de Jaspers

în Psihopatologia sa, atât ca formă cât şi ca semnificaţie. El a sintetizat
comentariile în această direcţie a psihopatologiei din sec.XIX (47) şi a pus bazele
unei ample dezbateri, odată cu afirmarea incomprehensabilităţii sale, atât ca
modalitate de instalare cât şi ca şi conţinut.

Delirul primar (d.p.) în varianta sa standard are următoarele caracteristici

(48). Se instalează într-un timp relative scurt prin succesiunea a două secvenţe :
iniţial apare o “dispoziţie delirantă”, în care subiectul resimte “că se întâmplă
ceva” important dar nelămurit, care-l priveşte; apoi brusc, printr-o “percepţie”
delirantă care este corectă formal şi banală, se clarifică tema delirantă (49).
Aceasta e absurdă, nu are legătură comprehensibilă cu împrejurările şi prezintă
toate caracteristicile specifice delirului: certitudine indiscutabilă, convingere
totală, rezistenţa la argumente, imposibilitate în perspectiva convingerilor
culturale. Acest scenariu comportă variaţii prin intensitatea, durata şi
complexitatea perioadei pregătitoare de dispoziţia delirantă şi prin modalitatea
instalării convingerii, care se poate realize şi printr-o evocare mnestică, o intuiţie
sau o iluminare. Se consideră că apariţia “momentului fecund” al instalării bruşte
a delirului, e pregătită subteran o vreme mai îndelungată iar după instalarea sa,
tematica delirantă se consolidează în timp se sistematizează. Este vorba deci de
un “proces psihopatologic” incomprehensibil, care afectează şi schimbă structura
personalităţii.. Acest “proces psihopatologic” a fost considerat apoi ca ”momentul
fecund” al instalării psihozelor, mai ales a schizofreniei.

Dispozitia delirantă (“wahnstimmung” în germană) este o stare subiectivă

deosebită în care pacientul are sentimental că “se întâmplă ceva important care-l
priveşte” dar nu îşi poate da seama ce? Senzaţia e de modificare globală,
“atmosferică” a întregii situaţii şi ambianţe (50), percepţia formală a obiectelor
nefiind perturbată. Sentimentul e de neobişnuit, straniu, nefamiliar, neclar. Dar în
acelaşi timp evenimentul apare ca important, cu o evidentă trimitere spre subiect,
care se simte vizat de ceea ce se întâmplă. Lucrurile percepute îşi pierd caracterul
banal şi firesc, totul devine semnificativ şi gravitează în jurul persoanei, care
devine un centru pasiv în jurul căreia totul se învârte. Această pasivitate şi
invadare a subiectului de către elementele percepute ale ambianţei - ce devin
purtătoare de semnificaţii ascunse - diferenţiază dispoziţia delirantă de trăirea din
anxietatea propriu zisă. In anxietatea simplă subiectul e într-o stare de aşteptare
tensionată iar lumea din jur rămâne structurată spaţial îşi păstrează semnificaţii
stabile, planând doar ameninţarea unui pericol ce încă nu s-a precizat. Desigur,
anxietatea e deseori prezentă în dispoziţia delirantă. Deşi, alteori, sentimentul
poate fi de elaţie, ca în aşteptarea unui miracol. Autorii clasici nu citează însă
decât marginal sentimentul de derealizare, deşi sentimental de nefamiliaritate cu
ambianţa este esenţial, întreţinând un fel de perplexitate.

“Centralitatea”, în sensul sentimentului pe care îl are subiectul că este în

centrul a ceea ce se întâmplă, că toate au o semnificaţie ascunsă care îl privesc, e
un aspect important al trăirii. Ea se însoţeşte de pasivitate, de impresia că e
invadat de semnificaţii ambigui, că nu mai poate ţine situaţia sub control, că
lumea percepută nu mai poate fi ţinută la distanţă şi controlată printr-o selecţie şi
ierarhizare a importanţei semnificaţiilor. E trăită o destructurare a câmpului
perceptiv iar subiectul pasiv se află la discreţia semnificaţiilor ce-l invadează (51),
(52).

Dispoziţia delirantă nu e o tulburare perceptivă în sensul resimţirii

anormale a formei şi semnificaţiei obiectelor percepute. Ci, o afectare a structurii
de ansamblu a câmpului perceptiv, care se desfăşoară în aria semnificaţiei
perceptive, globale, resimţită pasiv. Un fenomen până la un punct similar e
prezent în trăirea senzitivă, în care subiectul se simte în centrul atenţiei celorlalţi.
Dar în acest caz, esenţială e raportarea la alţii, la interesul ţintit a acestora pentru
subiect. Un alt fenomen psihopatologic care e intim legat de dispoziţia delirantă şi
uneori o poate contamina sau prelungi, este sentimentul de “referinţă” (53).
Acesta constă în impresia sau convingerea că anumite aspecte determinate ale
ambianţei perceptive au o semnificaţie deosebită pentru subiect, pentru moment
sau recurent : o anumită culoare, un ton muzical, anumite numere, obiecte,
scheme etc., se relevă de pe fondul perceptiv şi se impun ca purtătoare a unor
mesaje speciale pentru subiect. Simptomele de referinţă devin mai complexe
dacă se referă la alţi oameni. Gesturile, mimica, comportamentul, expresiile
altora, apar ca având semnificaţii deosebite. Cele spuse de o altă persoană pot fi
resimţite ca având o semnificaţie dublă, una explicită şi cea de a doua constând
dintr-un mesaj secret, neprecizat, criptic, adresat totuşi în mod special
subiectului, Oricum, lucrurile şi oamenii “se referă” în mod special la el. Faptul
este resimţit şi la emisiunile TV în raport cu emisiunile radio sau cu cele tipărite în
ziare. Trăirile de referinţă sunt mai precise şi pregnante decât “atmosfera”
delirantă, în care impresia e doar că se întâmplă ceva ce priveşte subiectul. De
aceea s-a şi vorbit de “delirul de referinţă” în măsura în care se acordă un înţeles
mai larg temei delirante. Totuşi, cadrul delirant senzitiv referenţial comentat de
Kretschmer este destul de puţin conturat tematic.

Derealizarea, senzitivitatea şi referinţa sunt trăiri şi modificări

psihopatologice la nivelul ansamblului câmpului perceptiv care gravitează în jurul
dispoziţiei delirante.

Trecând la al doilea pas pe care-l comportă delirul primar, cel al percepţiei

delirante aceasta are sens doar în cadrul procesului în curs, ca moment de
marcare a schimbării. S-a insistat asupra lipsei de legături între percepţia în cauză
şi conţinutul delirului. De exemplu pacientul percepe un câine negru şi brusc este
convins că e bolnav de cancer incurabil sau percepe trecând o maşină roşie şi
înţelege brusc că a fost ales şeful mafiei internaţionale. Această lipsă de legătură
semnificativă a făcut ca de la început delirul primar să fie plasat în aria
psihopatologiei schizofrene. Dar faptul că în declanşarea şi întreţinerea delirului
hipersemnificarea percepţiei poate juca un rol important e o problemă mai
amplă. Fenomenele de referinţă indică existenţa unui strat al percepţiei în care
semnificaţia joacă un rol mai mare decât forma percepţiei, care poate fi o simplă
senzaţie – miros, zgomot – sau poate fi banală – un zâmbet obişnuit, un anumit
ton al vocii, un număr, un cuvânt, etc. Hipersemnificarea unor percepţii extrase
din context joacă un rol în elaborarea delirurilor monotematice, fapt studiat
intens în ultimii ani după cercetările lui Kapur, subliniindu-se importanţa
disfuncţiei dopaminergice în acest process (54), (55), (56). Tema se leagă de
concepţia lui Maher (57) asupra “experienţelor anormale” (“anormalous
experience”) în dezvoltarea convingerii delirante dar ea ne îndepărtează de d.p. şi
de schizofrenie. Ceea ce caracterizează delirul primar este tocmai legătura
abruptă intre o percepţie lipsită de semnificaţie deosebită şi clarificarea şi
asertarea unor convingeri delirante absurde, fără legătură cu situaţia actuală şi
generală a subiectului. In delirul sistematizat monotematic se pot reface direcţiile
legăturilor cu lanţ cauzal. De exemplu între tulburarea perceptivă minoră a feţei
altuia în delirul Capgras şi tema substituirii; sau în interpretarea hipersemnificantă
a unui gest detaşat de context în delirul de gelozie. In delirul primar avem o
destructurare, o prăbuşire de arhitectonică care perturbă din temelii poziţiile şi
distanţele structurii situaţionale, aşa cum anunţa deja dispoziţia delirantă.

Instalarea bruscă a delirului primar se poate realiza nu doar prin percepţia

delirantă ci şi prin amintire delirantă, prin intuiţie şi iluminare a conştiinţei. Aceste
aspecte au fost menţionate deja de Jaspers şi s-au menţinut până la sinteza
psihopatologică a lui Schneider fiind prezente şi in actualele sinteze semiologice,
Scharfetter (58), Sims, (59). In cazul amintirii delirante un fapt de memorie este
actualizat şi investit cu o nouă semnificaţie care argumentează tema delirantă. In
cazul intuiţiei delirante clarificarea ideii delirante se produce direct, fără a se
sprijini pe percepţie sau memorie, ci “de nuovo”, echivalent cu un act de
inspiraţie, ca în cazul unui act creator. Si aceste cazuri sunt pregătite de o
dispoziţie delirantă. Dar comentariile tradiţionale nu o consideră la fel de intensă
ca în cazul percepţiei delirante. Jaspers aminteşte şi o modificare de conştiinţă
deosebită, hipervigilă şi eventual expansivă, care poate ocaziona unele
descoperiri sau fixări ideatice delirante. Din cauza faptului că scenariul clasic al
unei dispoziţii delirante tulburate nu e totdeauna evident în intuiţia delirantă,
Schneider nu a mai inclus-o alături de percepţia delirantă în cazul delirului primar
care este acum considerat un simptom deosebit de important fiind enumerat
printre simptomele de prin rang din schizofrenie.

Trăirile cheie ale declanşării delirului primar în măsura în care includ şi

intuiţia şi iluminarea conştiinţei, ridică însă o altă problemă. Si anume corelaţia
fenomenului cu trăirile normale ale inspiraţiei şi convertirii. Jaspers, ca filosof
existenţialist, a fost favorabil acestei interpretări ce a fost ulterior ignorată. Ea
este însă reluată recent de neofenomenologie şi cognitivism. Existenţa spontană
la om a unor “idei intruzive” diverse, este dovedită prin cercetările efectuate în
direcţia patologiei obsesive. Apariţia spontană şi bruscă a unei idei ce reprezintă o
soluţie pozitivă pentru o preocupare în direcţia rezolvării unei probleme teoretice,
este şi ea studiată experimental de psihologia creativităţii (60).

Fenomenologia analizează cum în viaţa curentă omul de multe ori se

sustrage din preocupările curente – le pune între paranteze – pentru a face loc
contemplaţiei şi meditaţiei; sau unor gânduri noi şi interesante ce i se impun.
Studiile detaliate făcute asupra creativităţii arată că unele momente ale sintezei
creative are multe asemănări cu trăiri ce se regăsesc în schizofrenie şi manie.
Faptul e subliniat şi în corelaţie cu trăirile pick pe care Maslow le considera un
principiu de normalitate. Unii autori recent sugerează chiar că unele momente din
trăirea schizofrenă ar putea fi echivalate cu metodologia filosofică ale epoché-
ului, propusă de fenomenologia lui Husserl, ca metodă fecundă de filosofare (61).

Delirul primar a fost considerat de Jaspers un moment fecund şi specific

pentru delirul adevărat. Iar tradiţia psihopatologică l-a clasificat ca un fenomen
specific psihozei sau schizofreniei. Această semnificaţie ar rezulta din
destructurarea bruscă a psihismului şi mutarea funcţionării sale pe o orbită
inferioară, mai simplă, delirantă, psihotică.

Modelul delirului primar a rămas, de la Jaspers până în prezent, o temă

pentru studii cazuistice şi considerente teoretice, el fiind unul din indicatorii
manifestării psihozei. D.p.d.v. practic problema dificilă a fost dificultatea de a-l
identifica cu certitudine. In forma sa standard delirul primar durează puţin şi e
greu de surprins. Intr-o formă mult relaxată, el nu mai corespunde definiţiei. De
exemplu delirul senzitiv referenţial a lui Kretschmer gravitează în jurul dispoziţiei
delirante dar lipseşte momentul convertirii bruşte spre o idée absurdă. El se poate
menţine multă vreme cu simptome de referinţă dar fără să se poată tranşa asupra
“imposibilităţii conţinutului”. Tocmai de aceea Kretschmer l-a plasat în zona unui
continuum.

Se ridică problema relaţiei delirului primar cu simptome cert schizofrene de

tipul dezorganizării. Sau apropiată de schizofrenie, cu supravegherea intimităţii.
Instalarea bruscă a unei tematici absurde, incomprehensibile, apropie delirul
primar în varianta sa standard, de lipsa de coerenţă şi logică a dezorganizării.
Această apropiere poate fi susţinută mai ferm dacă se interpretează dispoziţia
delirantă şi fenomenele de referinţă ca relaxări sau dezorganizări ale arhitectonicii
perceperii ambianţei. Dezorganizarea psihică ar apărea atunci ca având şi ea faze
intermediare, prin relaxarea funcţiei “coerenţei centrale” în diverse direcţii ale
funcţionării psihismului şi cu diverse intensităţi. Acelaşi lucru poate fi comentat în
legătură cu simptomatologia de transparenţă influenţă, care necesită însă o
abordare separată.
 Se cere cu această ocazie subliniată ideea care a fost susţinută de unii
autori (62), că starea de dispoziţie delirantă nu poate fi considerată nici ca ţinând
de delir nici de halucinaţii; ea ar face parte dintr-o tulburare psihică de fond,
dintr-o “supă primitivă” din care derivă ulterior şi delirul şi halucinaţiile. O astfel
de abordare are importanţă deoarece trimite la raportarea intenţională a
subiectului la situaţie. Existenţa normală se desfăşoară prin rezolvarea de situaţii
problematice. In realizarea acestora subiectul e implicat în interiorul şi pe fundalul
unui ansamblu, structurat prin situaţii problematice de diverse amplori şi cu
diverse obiective, prin care el se raportează la lume. Ori, aceste structuri au o
expresie şi în raportarea actuală la situaţie. Aceasta se cere a fi structurată ca
spaţiu, formă, semnificaţie şi interrelaţie. Destructurarea acestei raportări
situaţionale poate conduce la stări de tipul dispoziţiei delirante şi a fenomenelor
de referinţă, pe care subiectul le trăieşte cu pasivitate şi “centralitate” crescută.
Adică, în sensul că el nu mai monitorizează realitatea, că aceasta se năpusteşte
asupra sa.

Având multiple legături posibile cu variate deficienţe şi disfuncţii psihice ce

se petrec în psihoze, delirul primar poate fi un indicator al acestora. De aceea el a
fost presupus şi căutat şi în psihozele monotematice. O observaţie clasică e cea a
lui Kolle (63) care, studiind la un interval de timp cazurile diagnosticate de
Kraepelin ca paranoia, a găsit că doar puţine păstrează acest diagnostic. Multe din
ele au devenit, cu timpul schizofrenii, parafrenii şi mai puţine psihoze maniaco-
depresive. Ele rămâneau în cadrul psihozelor, având un debut printr-un “proces
psihopatologic” dezorganizant. Reluând subiectul pentru cazuistica delirurilor
sistematizate monotematice şi a tranziţiei dintre preocuparea prevalentă şi delirul
propriu zis, putem rămâne şi în prezent la sugestia depăşirii unui prag, a “mutării
pe altă orbită”, propriu zis delirantă. Dar, e greu ca acest prag să fie indicat prin
delirul primar în varianta standard. Acesta, poate fi considerat, doar într-un sens
general ca “pragul psihozei”. De exemplu, în cazul depresiei cu delir congruent,
trecere spre tematizarea delirantă propriu zisă presupune şi ea un prag, care nu
este în acest caz manifestarea efectivă a delirul primar. Rămâne deci problema pe
care delirul primar o ridică, cea a pragului psihozei, care se plasează în interiorul
psihismului persoanei la nivelul articulării moştenirii bio-psihice cu edificarea
structurilor cu specific antropopsihic. Si, la articularea dintre instanţa
metareprezentaţională a psihismului şi cea a psihismului nuclear, situaţional.

E. Delirul şi stările oneiroide

Apropierea dintre psihoze şi vis a fost făcută de psihiatria romantică a

sec.XIX. Tot în acea vreme (1845) J.Moreau de Tours corela tulburările mentale de
tip oneiroid cu consumul de substanţe psihoactive. El scria în “Du haschich et
l’alienation mental” citat de Granger (64): “Am ajuns să accept pentru delir o
natură psihologică nu doar analoagă ci absolute identică cu cea a visului”.
Psihopatologia clinică a descris încă din acea perioadă stările confuzo-onirice –
“delirium” – ca distincte de delir – “delusion”. In sec.XX H.Ey şi-a construit
concepţia psihopatologică după model jacksonian, comentând faptul că starea
psihopatologică presupune absenţa unui nivel superior de sinteză psihică, care
permite desimplicare şi evidenţierea unor nivele inferioare. Visul, care în mod
normal e “ascuns” şi “acoperit” de somn, era un bun exemplu. Totuşi, Ey plasează
patologia delirantă nu la nivelul disoluţiei “câmpului conştiinţei actuale ci la cel al
perturbării persoanei” (65). In termini actuali e vorba de referirea la două nivele
distincte ale structurii ierarhice a sinelui. Visul emerge din instanţa protosinelui în
articularea sa cu sinele nuclear situaţional şi metareprezentaţional. Iar delirul se
plasează direct la nivelul sinelui metareprezentaţional şi a articulărilor sale cu
instanţa persoanei. Delirul include o tematică, ce se referă la soluţia pentru o
situaţie problematică, afirmă o evaluare a poziţiei subiectului în raport cu alţii şi
cu sine, aducând în scenă narativitatea. Visul nu are în structura sa aceste
elemente.

Starea de vis implică subiectul în evenimente împreună cu alţii, derulându-

se în plan subiectiv metareprezentaţional, pe fondul detaşării de ambianţă şi de
situaţiile problematice actuale. In raport cu angajarea efectivă în astfel de situaţii
care afectează subiectul corporal-spaţial, în vis spaţialitatea este condensată,
lipsită de profunzime. Lipseşte un univers de semnificare discursivă şi explicită
chiar dacă apar secvenţe de comunicare. Trăirile din vis au frecvente semnificaţii
simbolice şi pot fi deseori încărcate afectiv; derularea lor se face într-un plan
scenic, astfel încât se apropie de universal reprezentărilor – şi halucinaţiilor –
vizuale, fără a implica de obicei celelalte simţuri.In orice caz, protosinele, sinele
nuclear şi în general sinele, nu e resimţit prin înrădăcinarea sa într-o corporalitate
care să permită o trăire similară delirului dermatozic.

In psihopatologie trăirile oneiroide se manifestă predominant în stări de

delirium condiţionate de suferinţe organic cerebrale, pe fondul reducerii vigilităţii
conştiente, a capacităţii de discriminare perceptivă şi a orientării spaţio temporale
şi situaţionale. Starea oneiroidă poate fi trăită ca dedublând realitatea percepută
situaţional sau chiar interferând cu aceasta; pe acest fond sunt posibile false
interpretări şi trăiri halucinatorii. Atitudinea predominantă a subiectului e de
neînţelegere, stupefacţie.

Trăirile oneiroide au caracteristici “experienţiale” ele referindu-se la o

raportare particulară globală faţă de situaţie, la fel ca în depersonalizare,
dispoziţia delirantă sau trăirile de referinţă. Dar interferenţa între acestea şi
starea oneiroidă se cer analizate, deoarece vin din direcţii diferite. Dispoziţia
delirantă se plasează la nivelul articulării între sinele nuclear situaţional şi cel
metareprezentaţional, pe când starea oneiroidă la nivelul articulării între
protosine şi sinele situaţional, implicănd desigur şi restul suprastructurii psihice.

Starea oneiroidă şi-a păstrat poziţia în dezbaterea pe marginea delirului mai

ales în perspective în care acesta era cotat ca o plasare a subiectului într-o altă
lume, personală, paralelă cu lumea comunitară. Aceasta era ideea lui Bleuler
privitoare la autism şi ea a fost dezvoltată de fenomenologi ca Binswanger şi
însuşită de clinicieni ca Ey, cu trimitere la schizofrenie. O astfel de abordare nu
răspunde însă suficient la întrebările ce le ridică “delirul standard”.

F. Delirul şi psihopatologia percepţiei; halucinaţiile

Delirul se organizează în instanţa sinelui metareprezentaţional cu referinţa

la o situaţie problematică pentru subiect, ca poziţie a sa în această situaţie, în
raport cu lumea, alţii şi sine. Trăirea situaţională directă acută nu este prin ea
însăşi un fapt delirant, dar poate exprima momentul intrării în delir. Percepţia e o
funcţie psihică ce exprimă receptarea ca formă şi semnificaţie a informaţiei
actuale ce se oferă subiectului şi e selecţionată de acesta. In acest sens
psihopatologia percepţiei poate doar genera sau susţine tematica delirantă, care
în final poate ajunge la discursivitatea relatării. De aceea s-a făcut mereu o
distincţie de principiu între trăirile psihopatologice actuale şi delirul constituit.
Totuşi, halucinaţiile însoţesc frecvent acest delir de-a lungul timpului (66) (67).
Comentariul psihopatologic presupune la acest nivel o analiză pe etape.

In delirul sistematizat monotematic a fost mereu invocată o tulburare

perceptivă în sensul iluziei sau a perceperii patologice dar hipersemnificante, a
unui detaliu detaşat din context, care nu mai este sintetizat şi evaluat corect,
constituind astfel o “experienţă anormală”. Pornind de la acesta, inferenţa
raţională construieşte ipoteze interpretative care sunt acceptate apoi, ca şi
convingeri. De exemplu, în sindromul Capgras, ar fi perturbată perceperea feţei
altora, care nu mai e însoţită ca în cazul persoanelor familiare, de emoţie şi
sentimental de familiaritate (68). In delirul de gelozie anumite comportamente şi
expresii ale partenerului sunt decupate din context, hipersemnificate şi
interpretate patologic. La fel s-ar petrece cu receptarea schemei corporale şi
imaginea de sine în dismorfofobie, cu percepţiile interoceptive în hipocondrie, cu
perceperea expresivităţii sociale şi lingvistice a celorlalţi în delirul senzitiv
relaţional etc. Această referinţă la distorsiunea percepţiei menţine însă o corelare
şi influenţare reciprocă între convingerea delirantă şi receptarea datelor actuale,
deoarece o preocupare prevalentă sau delirantă selecţionează de obicei
informaţiile şi de la inceput e pregătită să le interpreteze deformat.

In celalaltă varianta extremă, cea a instalării unui delir primar tulburările

perceptive sunt de asemenea direct implicate dar altfel. Prima fază este cea a
dispoziţiei delirante în care ambianţa este percepută în mod neobişnuit, datele
perceptive sunt marcate de o semnificaţie specială care “anunţa că ceva i se va
întâmpla subiectului”. E vorba însă de o perturbare globală “atmosferică”, a
perceperii întregii situaţii, ce nu se referă la obiectele percepute ca formă şi
semnificaţie. Specifică este nefamiliaritatea, stranietatea situaţiei, care uneori
poate aluneca în direcţia derealizării, alteori poate fi marcată mai mult de o
tensiune anxioasă de aşteptare. Trecerea bruscă spre delir se face de obicei
printr-o percepţie pregnantă, ce reprezintă cheia ce relevă semnificaţia temei
delirante. Un alt nivel îl reprezintă trăirile de referinţă, în care elemente
perceptibile ale ambianţei se reliefează deja din atmosfera vagă şi globală; iar
aceste date perceptive sunt resimţite ca având o semnificaţie specială pentru
subiect, sunt încărcate de un mesaj special dar neexplicit. Aceste percepţii nu pot
fi numite halucinaţii în sens strict şi nici delir în sens strict, făcând parte de ceea ce
Berrios a numit “supa primordială din care se nasc halucinaţiile şi delirul”. Totuşi,
deseori se vorbeşte în aceste cazuri de un delir de referinţă. Si alte simptome
dintre cele de prim rang Schneider au acest statut. Aşa sunt trăirile de
transparenţa influenţă, de exemplu ghicirea sau inserţia gândirii. Ele pot fi însă
uşor transferate, prin interpretare, în aria delirului. Halucinaţiile auditive
comentative şi dialogante despre subiect, sunt oficial plasate în aria halucinaţiilor.
Ele activează însă – împreună cu alte fenomene ca ecoul gândirii şi
pseudohalucinaţiile – discuţia privitoare la “plasarea trăirilor în spaţiul interior sau
exterior” al psihismului, aşa cum e el delimitat la nivelul sinelui nuclear relaţional,
în raportarea sa la alte persoane.

In raportarea la situaţiile actuale subiectul are la dispoziţie structura sa

psihică ierarhizată, memoria şi reprezentarea de ansamblu a lumii şi a sinelui, ce e
depozitată în psihismul său. El întâmpină realitatea dată cu această interioritate la
care informaţia actuală oferită de percepţii se referă constant. Universul
informativ interior se prezintă subiectului cu ocazia rememorărilor,
reprezentărilor, a naraţiunilor biografice şi în trăirea visului. Visul ce se petrece
sub protecţia somnului e o trăire re-prezentaţională, în care subiectul se resimte
implicat în evenimente şi situaţii variate, împreună cu alţi oameni. In măsura în
care trăirile oneiroide sunt receptate pe un fond de relativă vigilitate poate apare
o interferenţă între “situaţionalitatea specifică a instanţei oneiroide”, şi
situaţionalitatea efectivă. Stările oneiroide trăite vigile se manifestă predominant
ca halucinaţii vizuale.

Revenind la raportarea curentă a subiectului la situaţiile problematice ce se

desfăşoară în cadrul perceptiv actual, e clar că informaţiile obţinute prin sistemele
senzoriale sunt identificate, evaluate şi utilizate în comparaţie cu fondul de
cunoştinţe existent al subiectului şi corelate cu parametrii situaţiei date. Aceste
informaţii actuale pot fi uneori vagi, situaţie în care configurarea perceptivă e
mult influenţată de imaginarul personal. Aceasta e şi situaţia din paraeidolii, când
câmpul perceptiv e lax, ca de exemplu la vederea norilor sau a fundului unei ceşti
de cafea. Ceea ce s-a numit halucinaţie funcţională poate invoca acest mecanism.
Pe un fond informativ nestructurat, de exemplu zgomotul unei maşini ce trece,
subiectul are o percepţie halucinatorie structurată : adică aude voci de persoane
ce i se adresează. Acest model poate fi extins la o serie de halucinaţii gustative,
olfactive, cutanate, intero şi proprioceptive, sexuale etc. Pretextul informativ real
dar vag structurat ocazionează o organizare perceptivă halucinatorie.
 Comentariul de până aici a urmărit articularea fenomenului halucinator cu
alte fenomene psihopatologice. Halucinaţia a fost însă corelată şi cu tulburări
neurologice în cazul “halucinozelor”, produse prin suferinţe la nivelul organelor de
simţ, a sistemului nervos de transmisie şi de integrare. In cazul unei patologii în
care halucinaţiile ocupă un loc preeminent, această perspectivă nu trebuie
ignorată. Iar uneori, disfunţia perceptivă de tip halucinator poate fi evaluată nu ca
secundară sau contextuală ci ca primară în raport cu instalarea şi afirmarea
delirului.

In concluzie, între convingerea delirantă şi patologia perceptivă există o

strânsă corelaţie. Aceasta derivă din faptul că delirul, în esenţa sa, se raportează
la felul în care subiectul trăieşte o situaţie problematică ce îl priveşte. Iar orice
situaţie se articulează, în anumite momente ale sale, cu perceperea lumii date.
Dar, delirul se desfăşoară în plan metareprezentaţional, chiar dacă punctul său de
plecare şi de întreţinere e situaţional concret. Tulburarea perceptivă halucinatorie
propriu zisă, însoţeşte delirul în acest plan metareprezentaţional, formând un
cuplu ce are în spate realitatea instanţei sinelui metareprezentaţional, ca subiect
al delirului halucinator. Distincţia între trăirea actuală şi funcţionarea unui subiect
metareprezentaţional al sinelui delirant - înţeles ca personaj
metareprezentaţional - ar fi un aspect important în modelarea teoretică a
delirului.

G. Tematica delirantă şi discursivitatea delirului

Tematica delirantă are în centrul ei o raportare aparte a subiectului faţă de

lumea sa cultural umană, faţă de alţii şi faţă de sine. Delirantul se simte implicat
într-o situaţie în care e poziţionat excentric, rigid şi decontextualizat: “sunt
vinovat de toate războaiele lumii”, “sunt bolnav de SIDA şi am infestat întreg
oraşul”, “sunt persecutat de mafia”, “am descoperit religia religiilor”, “sunt
urmaşul lui Napoleon” etc. Tematizarea, evidenţierea unei teme care plasează
subiectul într-un posibil şi/sau real discurs, e esenţială pentru circumscrierea
delirului. Tematica are însă două aspecte. Dacă o trăire psihopatologică nu ajunge
la o variantă tematizabilă, ea se plasează în marginea delirului standard. De
exemplu în depresie, poate predomina simptomatologia ce implică protosinele şi
sinele nuclear situaţional situaţie în care se manifestă prin inhibiţie şi bradipsihie
generalizată, prin desituaţionalizare cu repliere pe trecut. La acest nivel
autodeprecierea, vinovăţia, sentimentul de inutilitate şi preferinţa pentru moarte
sunt deja prezente dar nu ocupă prim planul stării psihopatologice în sens de
“tematică” delirantă. Dar e posibil ca planul sinelui metareprezentaţional să fie
mai intens implicat, ceea ce se evidenţiază prin tematizare. Depresivul delirant se
simte acum vinovat pentru toţi copiii ce mor de foame pe lume, e convins de
ruina şi nefericirea generală astfel încât îşi implică familia într-o sinucidere
colectivă pentru a o scăpa de chinuri, sau se consideră bolnav de cancer incurabil
care-l va chinui o enernitate etc.

La fel, în manie poate predomina dezinhibiţia şi tahipsihia generalizată cu

trăirea unor prezenturi fragmentate, deschise spre un viitor a toate posibil. Dar pe
lângă această afectare a protosinelui şi sinelui nuclear situaţional, se poate afirma
şi o convingere în descoperirea unor soluţii pentru criza mondială sau ascensiunea
subiectului la conducerea ONU, pentru rezolvarea păcii universale. Diferenţa între
simpla trăire sau poziţionare depresivă de tip vinovăţie şi convingerea tematizată
într-un delir de vinovăţie este uneori uşor de diferenţiat;iar alteori e dificilă. Există
desigur zone mai ambigui în care evidenţierea şi etichetarea prezenţei unui delir
congruent depresiv sau maniacal e mai delicată şi se cere cu grijă argumentată.
Oricum trăirea depresivă poate fi nedelirantă; iar un delir de vinovăţie poate fi
prezent cu o componentă redusă a inhibiţiei, bradipsihiei şi decontextualizării
specifice. Diferenţa între depresia trăită şi cea delirantă o face tematizarea
delirantă.

Aceeaşi problemă apare şi în cazul atitudinii de suspiciune. Aceasta e

definitorie pentru tulburarea de personalitate paranoiacă, care resimte în toate
situaţiile şi din partea tuturor atitudini ostile, interpretări neadecvate, tendinţă la
sabotare, complot împotriva sa etc., fapt care-l face să nu mai aibă încredere în
nimeni. Astfel de persoane se pot angaja în dezvoltări prevalenţiale cu punct de
plecare reactiv, centrate fiind de o idée supraevaluată. In cazul delirului paranoid
subiectul este absorbit însă de o temă delirantă ce constă în convingerea că alţii i-
au făcut sau îi vor face un rău. Tema care-l capturează, de care e dominat, la care
aderă rigid şi decontextualizat, fără posibilitatea unor perspective interpretative
alternative. Poziţionarea suspicioasă a paranoidului s-a fixat acum în planul
discursiv, secund, metareprezentaţional al tematicii delirante, care e relatabilă
într-un discurs.

O temă delirantă este trăită şi expusă de către pacient nu neapărat

sistematic, ci prin secvenţe expresive ce pot fi sistematizate într-o formulare de
către diagnostician. Sau, pot fi eventual narate sintetic şi explicit de către alţii,
care cunosc îndeaproape pacientul. Preocupările recente ale cognitivismului
privitoare la elaborarea delirului diferenţiază între doctrina “periferică” a
“experienţelor anormale” şi cea “centrală” a tulburării proceselor metacognitive
de elaborare a delirului prin perturbarea procesului inferenţial, aşa cum ar fi
“saltul spre concluzie” şi “stilul atribuţional” distorsionat. Precum şi prin
nerespingerea şi lipsa de reevaluare a unei ipoteze deviante deja fixată. Nu
trebuie însă ignorat că în toate aceste dezbateri e vorba de fapt de “tema
delirantă”. Expresia de convingere delirantă are sens dacă nu se are în vedere
aspectul său tranzitiv, care e etichetat de obicei ca idee delirantă. Noţiunea de
idee este însă extrem de plurisemică, aşa încât mai operaţională ar fi expresia de
temă. Tema delirantă se referă însă întotdeauna la poziţia subiectului – în cadrul
unei situaţii problematice – în raport cu lumea, alţii şi sine. Ea implică o
poziţionare atitudinală a subiectului, un punct de plecare, o “teză”. S-ar putea
vorbi deci de o temă teză delirantă. Poziţionarea subiectului care se manifestă
într-o temă-teză, evidenţiază în primă instanţă raportarea sa generală faţă de
problema dată, fapt pe care fenomenologia îl comentează ca aspect “noetic”.
Acesta s-ar exprima prin formule ca : “sunt persecutat de….”, “sunt vinovat
pentru…”, “sunt genial pentru că”….” am descoperit faptul că…”, “identitatea mea
adevărată este…”. Celălalt aspect “noematic” în formularea fenomenologică, se
referă la conţinutul unei teme ce poate specifica : - cine şi de ce mă persecută…, ,
de ce sunt vinovat şi care sunt consecinţele..etc. Ambele aceste aspecte noetico-
noematice, constituie tema-teză delirantă.

Din perspectiva circumscrierii delirului printr-o temă (teză) o problemă

delicată şi dezbătută e cea a trăirilor ce exprimă criza limitelor sinelui nuclear
situaţional. Acestea sunt invocate ca “simptome de prim rang Schneider”.
Simptome ca de exemplu “alţii îmi cunosc gândurile”, “mi-au impus gânduri care
nu sunt ale mele”, exprimă în primul rând trăiri nemijlocite şi nu tematizări.
Totuşi, tema intervenţiei xenopatice, a acţiunii nemijlocite a altora asupra
instanţei decizionale intime, este destul de conturată. Chiar şi cei care nu
consideră că aceste trăiri subiective exprimă direct o stare delirantă, acceptă că
delirul se conturează de îndată ce ele sunt interpretate ca acţiune a “cuiva”, prin
“anumite metode” asupra psihismului.

O primă problemă a tematizării în delir se pune la nivelul articulaţiei dintre

trăirile ce se desfăsoară predominant la nivelul sinelui nuclear situaţional – ca cele
din depresie, manie, experienţele anormale din delirul monotematic, fenomenele
de prin rang Schneider – şi cele ce se petrec în planul sinelui
metareprezentaţional, care evaluează, judecă, interpretează, tematizează. Un alt
aspect al problemei temei delirante apare la nivelul articulării sinelui
metareprezentaţional cu instanţa persoanei socio-valorice. La acest nivel
subiectul îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi, organizată prin statute şi roluri sociale şi
participă la viaţa comunitară prin intermediul instituţiilor şi a felului în care
umanitatea respectivă cunoaşte şi îşi reprezintă lumea. Subiectul e acum angrenat
în practice sociale, aşa cum ar fi practica muncii, cea administrativă, educativă,
medicală, politică, ştiinţifică, artistică, religioasă. Subiectul trăieşte ca integrat în
diverse reţele şi comunităţi sociale, îşi articulează propria cunoaştere şi
reprezentare despre lume cu cea a altora şi participă la rezolvarea unor multiple
situaţii problematice care-l privesc, colaborând în permanenţă cu alţii.
Suspiciunea paranoidului ce a fost menţionată mai sus se desfăşoară în acest
context.

Tematica delirantă interferează cu acest plan al vieţii socio-culturale în

variate incidenţe. De exemplu structura practico-teoretică a medicinii din cultura
în care subiectul trăieşte se poate reflecta în tematica hipocondriacă : delirantul
poate fi convins că e bolnav de EBOLA şi a infestat toate continentele. El se poate
considera reîncarnarea lui Isus sau Budha, se poate considera dirijat de la distanţa
prin vrăji sau calculatoare, se poate crede iubit de staruri de televiziune etc.

Această perspectivă socio-culturală se cere avută în vedere şi atunci când

apar deliruri în sfera religioasă. Religia e un fenomen cultural comunitar prin care
e vizată transcendenţa ca fiinţă. Ea se bazează pe credinţe, invocă naraţiuni
mitologice, e organizată prin ritualuri şi susţine comuniunea comunitară.
Raportarea la universul religios nu s-a bazat, de la începuturile ei şi până în
prezent, pe raţionalitate. Ea presupune dependenţa de comunicarea omului cu
fiinţele supranaturale. In acest domeniu psihopatologia se manifestă, ca peste tot,
prin deficitul psihic care face ca trăirile şi comportamentul să fie excentric,
decontextualizat, excesiv, rigid. Un indice de patologie e perturbarea relaţionării
concomitente şi alternativă cu ceilalţi oameni în viaţa de zi cu zi. Sau impregnarea
acestei vieţi cu problematica religioasă, dincolo de echilibrul firesc. Comunicarea
cu divinitatea poate evidenţia sentimente de dependenţă, dirijare, mesaje
personale etc. Dar indicele unei tematici delirante în domeniul credinţei religioase
e scoaterea acesteia din contextul ei specific de vizare a transcendenţei în cadrul
structurilor instituţionale şi amestecul cu viaţa de zi cu zi. Delirantul care îl
abordează pe Dumnezeu, îl mută în biserică în registrul unei relaţii interpersonale
metareprezentaţionale sărăcite.

In apropierea universului religios se desfăşoară credinţele populare în vrăji,

farmece etc. La acest nivel, la fel ca în cel al credinţelor religioase, acţiunea
xenopatică îşi găseşte uşor explicaţii.
 Delirul poate avea o tematică de invenţie. Si în acest caz, cunoştinţele
ştiinţifice reale ale unei culture date, sunt scoase din contextul lor, simplificate şi
incluse în poziţionarea personală de inventator al delirantului. Tematica se poate
referi la un domeniu profesional în care subiectul are relative cunoştinţe. Dar ea
poate fi şi de ordin general, ca de exemplu descoperirea leacului cancerului, a
unui perpetuum mobile etc. O variantă specială apar atunci când ansamblul
concepţiei personale despre lume este schematizat într-un sistem teoretic pe care
subiectul îl prezintă ca o descoperire personală, fapt ce apare în patologia
schizofreniei dezorganizate.

In delirurile care se articulează cu viaţa comunitară a persoanei, tematica se

degajă din preocupările comunitare suprapersonale. Acestea sunt simplificate şi
formulate ca o problematică personală, dezvoltată la nivelul sinelui
metareprezentaţional, biografic, autonoetic. Ea se referă totdeauna la o
poziţionare atitudinală a subiectului în raport cu lumea, alţii şi sine. La nivel
metareprezentaţional pe lângă interferenţele raţionale riguroase, intervine tot
timpul şi imaginarul, deoarece se operează mereu cu situaţii posibile. In plus,
concepţia despre sine a subiectului şi instanţa sinelui ideal se formează pentru
fircare subiect şi prin prelucrarea modelelor pe care le oferă eroii ideali ai culturii
şi societăţii. De la eroii de poveste şi mit la cei din istorie sau la celebrităţile
contemporaneităţii, toţi sunt încorporabili în sinteza sinelui ideal. Tematica
delirantă îl încorporează de asemenea, atât în scenariul temei delirante cât şi în
nararea acesteia.

Tematica delirantă poate fi formulată mai mult sau mai puţin explicit de
către însăşi delirant. Dacă ea îi apare clar subiectului, sinele metareprezentaţional
poate constitui un discurs elaborate în această direcţie, în care subiectul e desigur
eroul principal. Ca personal de naraţiune delirantă subiectul poate intra în relaţii
cu diverşi eroi ai vieţii socio culturale, “fiinţe intermediare” pe care el nu le-a
cunoscut personal, cu care a intrat în contact prin reprezentările culturii. La acest
nivel narativ poate intervene, odată cu imaginarul şi confabulaţia. Prezentarea de
către subiect a tematicii sale delirante într-un discurs poate deveni
confabulatorie, fantastică.

Există gradaţii între planul unei trăiri nemijlocite care nu e încă clar
formulată tematic – depresivă, senzitiv relaţională, de pasivitate – şi planul
tematic structurat ce se exprimă mai mult sau mai puţin explicit, influenţând
conduita subiectului; - şi apoi, planul unui discurs organizat în jurul temei
delirante, ce poate fi mai mult sau mai puţin sistematizat, eventual confabulat şi
fantastic. In măsura în care tematica delirantă se organizează discursiv, ea îşi are
locul în plan metareprezentaţional ca orice naraţiune biografică. In acest sens ea
poate fi parţial distinctă de sinele nuclear situaţional, de trăirile actuale diverse
ale subiectului. In anumite perioade ea poate cuprinde centrul trăirilor actuale, în
alte perioade ea se poate detaşa mai mult sau mai puţin sau se poate chiar
încapsula. In acest sens s-a vorbit clasic de “dubla contabilitate” a delirului
parafren. In acelaşi sens se poate desfăşura terapia cognitivă în delir, în direcţia
mutării sale în plan secund, ca o parte a sinelui biografic ce poate fi controlată, la
fel ca orice episode din biografie.
 Tematica delirantă

Structuri practico- persoană socio- influenţarea culturală

teoretice valorică a delirului

ştiinţa universul discursurilor

eroi de naraţiune culturale

(fiinţe intermediare) sine ideal tema delirantă

narativitate sine nivel al elaborării

biografică meta- tematice a discursului

inferenţa raţională reprezentaţional delirant

imaginară

autoevaluare

supraveghere

pasivitate
 poziţionare sine senzitivitate

atitudinală nuclear euforie maniacală

situaţional depresie

protosine

H. Expresivitatea delirului şi schizofrenia lui Bleuler

Schizofrenia a fost decupată ca boălă la începutul sec.XX, Kraepelin reunind

mai multe entităţi descrise în sec.XIX, sub denumirea de demenţă precoce.
Tulburările grupate de Kraepelin erau doar parţial psihoze delirante iar numitorul
comun introdus de el a fost debutul la vârste tinere şi evoluţia nefavorabilă spre o
formă specială de deterioare cognitivă. Denumirea de schizofrenie a dat-o Bleuler
prin cartea sa din 1911 propunând şi o concepţie psihopatologică. Aceasta (69)
invocă manifestarea în primă instanţă a unor simptome primare, ce constau dintr-
o relaxare a asociaţiilor de idei, abulie cu ambivalenţă, tocire afectivă şi retragere
autistă (=cei patru A). Simptomele primare ar elibera simptomatologia secundară
care se referă şi la un delir halucinator special. Concepţia lui Bleuler a persistat
multă vreme, mai ales la autorii francezi, ca Minkowski, (70) de Clerambauld,
până la sinteza lui Ey din anii 70. In această tradiţie Bleuleriană patologia delirantă
era considerată secundară şi particulară. După publicarea DSM-III în 1980 s-a
impus o caracterizare predominant delirantă a schizofreniei, cu referinţă la
simptomele de prim rang a lui Schneider. Importanţa în schizofrenie a
simptomatologiei dezorganizante s-a menţinut însă. După 1980 ea a fost
distribuită iniţial între forma pozitivă şi cea negativă de schizofrenie, pentru a fi
comentată apoi ca o dimensiune distinctă de şcoala britanică (Ridell). Ea e de
asemenea explicit adusă în discuţie de echipa lui Frith, ca o patologie comună
schizofreniei, autismului şi obsesionalităţii, prin perturbarea funcţiei “coerenţei
centrale”. In prezent suntem în faţa mai multor concepţii concurente privitoare la
schizofrenie, una din ele fiind cea a lui Bleuler (71).

Dimensiunea negativă şi cea dezorganizantă a schizofreniei acoperă cel mai

bine înţelegerea schizofreniei în sensul în care aceasta a fost circumscrisă de
Bleuler (= schizofrenia Bleureniană – sx.Bl). Dimensiunea pozitivă (productivă) a
schizofreniei, la rândul ei, nu poate fi redusă la o variantă de delir, aspectul cel
mai specific fiind reprezentat de simptomele de prim rang Schneider. Acestea, ce
e drept, se corelează destul de strâns că fenomenele de supraveghere; iar prin
intermediul acestora, cu paranoidia.

Din perspectivă psihopatologică, spre deosebire de perspectiva clinică,

problema specificului schizofreniei nu constă într-o anumită configuraţie
semiologică, etiopatogenetică şi de teren. Psihopatologic ar interesa în primul
rând: ce structură funcţională adaptativă normală este perturbată şi în ce
manieră? Pusă altfel, problema depăşeşte domeniul “simptomatologiei nucleare”.
Căci orice simptomatologie e presupusă a deriva din perturbarea unei modalităţi
normale adaptativă şi creativă a funcţionării psihismului persoanei. Ceea ce se
perturbă specific în schizofrenie, cel puţin în înţelegerea Bleuleriană a acesteia nu
e ceea ce stă la baza delirului. Adică, nu e poziţionarea sinelui în raport cu lumea,
alţii şi sine, aşa cum se exprimă ea în discursivitatea sinelui metareprezentaţional,
stand la baza unei tematici delirante.

In prezent cea mai comprehensivă conceptualizare a tulburărilor specifice

din sx.Bl. se poate face avându-se în vedere o deficienţă importantă a funcţiei
“coerenţei centrale” şi a intenţionalităţii bazale, care îi este corelată. Coerenţa
centrală – c.c. – este considerată o funcţie care ar asigura sinteza structural
ierarhizată a funcţionării psihice la toate nivelele şi în toate direcţiile. Ea porneşte
de la un centru intenţional autoebalorat implicând pe parcurs o delimitare în
raport cu un context. Intenţionalitatea ar susţine, pornind din zona centralităţii,
un câmp dinamic delimitat şi structurat, în interiorul căruia c.c. se manifestă; ea
schiţează un proiect şi-l susţine energetic spre finalizare. Aceste caracteristici
formale deşi sunt intim correlate cu conţinutul tematic al trăirilor – de ex.
delirante – au şi o manifestare specifică pe care simptomatologia schizofreniei
dezorganizate şi deficitare o evidenţiază. In cazul sx.Bl. delirul este marcat de
această simptomatologie.

Tulburările dezorganizante şi ale deficitului de intenţionalitate se manifestă

la toate nivelurile sinelui şi persoanei, exprimându-se prin simptome specifice. Pe
lângă faptul că manifestările delirante cu diverse tematici – paranoidă,
erotomană, dismorfofobică, hipocondriacă etc. – sunt marcate în cazul sx.Bl. de
tulburările formale de exprimare, deficitul cc conduce şi la trăiri şi manifestări
care se apropie de variante standard a delirului. Clasică deja e dezbaterea din
jurul simptomelor de pasivitate din simptomele de prim rang Schneider, care
deseori sunt considerate deliruri bizare. Dar şi alte manifestări pot avea acest
statut. Astfel de exemplu depersonalizarea corporală de la nivelul protosinelui,
deşi e o trăire directă, e uneori interpretată ca un fel de delir. Si la fel unele
sisteme abstracte care rezumă reprezentarea lumii personale a subiectului.

In continuare se va trece în revistă, pe scurt, această simptomatologie

(Fig.3).
 Fig.

Manifestări psihopatologice la nivelul ierarhiei sinelui şi persoanei în cadrul

deficienţei coerenţei centrale şi a intenţionalităţii

deficienţa persoana tulburare de personalitate

coerenţei socio-valorică schizoidă, schizotipală

centrale reacţie prevalenţială

sine ideal

reprezentare delir sistematizat monotematic

abstract sistematizată Sine

a lumii personale metareprezenţional deliruri cu diverse tematici

autobiografic

metanoetic

metacognitiv paranoidie

tulburări formale

de gândire şi supraveghere, interpretare

vorbire delirantă a simptomelor de prim

rang Schneider
simptome de sine nuclear delir primar

prim rang situaţional

Schneider

depersonalizare sine corporal delir corporal depersonalizant

corporală protosine

apatie

deficit de

intenţionalitate
 In ceea ce priveşte delirul propriu zis, referinţa rămâne la varianta sa
standard. In cazul sx.Bl. vom întâlni deci două particularităţi: 1. - exprimarea
deosebită a unor deliruri cu tematică standard; 2. - manifestări cuasidelirante
specifice. Vom începe cu acest ultim aspect.

1. Manifestări cuasidelirante în cadrul simptomatologiei specifice a sx.Bl.

datorită deficitului cc.

- La nivelul protosinelui principala trăire specifică e depersonalizarea

corporală cu devitalizare. Principalele simptome constau din : perceperea
deformată a limitelor corpului, modificări ale aspectului, sentiment de
metamorfoză corporală, cenestopatii. Se mai pot adăuga : anergie, apatie,
anhedonie, lipsa motivaţiei, sentiment de fragmentare a sinelui corporal, de
anulare a corporalităţii, răceală şi nerezonare afectivă, indiferenţă. E destul de
caracteristic sentimentul de gol, de vid psihic care poate alterna cu angoasa,
ambele alunecând spre nimicnicie. Aceste trăiri pot fi incluse în tematici delirante
specifice.

- La nivelul sinelui nuclear situaţional, pe lângă vidul sufletesc şi indiferenţa

deja menţionate, se manifestă ansamblul simptomelor de prim rang Schneider,
care semnifică criza limitelor, a identităţii cu sine şi a sentimentului “agenţiei” la
acest nivel. Inţelese iniţial ca trăiri nemijlocite, se menţionează că ele se pretează
uşor la interpretări şi elaborări delirante de acţiune xenopatică. Delirul primar
poate fi considerat o variantă limită a psihopatologiei la acest nivel; în cazul
acestuia criza centrului şi a limitelor din structura sinelui nuclear ce se manifestă
prin dispoziţia delirantă şi trăirile de referinţă, se soluţionează prin cristalizarea
bruscă a unui delir absurd, incomprehensibil, caracteristic pentru sx.Bl.
 - La nivel metareprezentaţional, privitor la instanţa sinelui care e creuzetul
elaborării şi manifestării delirului ca fapt psihopatologic, deficienţa cc are puţine
lucruri specifice, afară de modalităţile particulare de manifestare a acestuia
datorate tulburările expresive, semantice sau conceptuale. Ar putea fi totuşi
menţionată, în marginea delirului paranoid care e cel mai des intâlnit în
schizofrenie, simptomatologia de supraveghere. Aceasta îşi are un început în
trăirile senzitiv relaţionale reactive şi un alt capăt în fenomenele de transparenţă
influenţă, în care se prelungeşte. Supravegherea patologică exprimă prăbuşirea
arhitectonicii distanţelor interpersonale intrapsihice, între polul intimităţii şi cel
public oficial. De asemenea, la acest nivel se pot reflecta modificările psihice de
ansamblu produse prin deficitul cc, aşa cum ar fi depersonalizarea şi tendinţa spre
abstractizare. Delirul paranoid din sx,Bl e unul abstract, instanţele persecutorii
aparţin unor sfere îndepărtate, pericolul nu vine de la persoane concrete,
apropiate sau cunoscute; persecutorii sunt frecvent entităti devitalizate,
mecanice, totul se petrece într-o atmosferă de răceala afectivă etc.

- La nivelul persoanei, deficienţa c.c. se exprimă prin simptomatologia

tulburărilor de personalitate schizoidă şi schizotipală, eventual prin trăsăturile pe
care le evidenţiază studierea schizotipiei. Cercetările în ceea ce priveşte spectrul
autismului infantil au arătat o frecvenţă crescută la rudele de gradul întâi a
profesiilor de inginerie şi a preocupărilor matematice abstracte.

2. Tulburări ale exprimării semantice şi logico matematice în deficienţa cc.

In perspectiva deficienţei cc, delirul, în măsura în care e prezent, apare în primul
rând marcat de dezorganizarea exprimării. Dezorganizarea se manifestă atât în
plan motivaţional comportamental cât şi ideo-verbal, ca o deficienţa a evoluţiei
sintetice spre un rezultat, spre îndeplinirea scopului sau transmiterea mesajului.
Faptul poate fi urmărit cel mai pregnant din perspectiva funcţiilor executive.
Dezorganizarea poate fi urmărită ca o deficienţă a desfăşurării unui discurs – sau
naraţiuni – care intenţionează să transmită un mesaj. Semiologia prezintă de
obicei tulburările cursului gândirii şi vorbirii, care interferează cu desfăşurarea
elaborării şi transmiterii unei informaţii. Se menţionează : barajul gândirii,
mentismul, gândire şi vorbire stereotipă, manieristă, hiperelaborată,
circumstanţială, eliptică şi hiperconcretă, vagă şi tangenţială, digresivă,
incoerentă. Aceste simptome au la bază şi tulburări gramaticale şi logice.
Gândirea şi vorbirea pot deveni incomprehensibile. Importante sunt mai ales
tulburările în plan semantic: semnificaţia unor cuvinte şi expresii este utilizată
neobişnuit ca decupare şi sens; ele pot avea pentru subiect o semnificaţie
specială, idiosincrazică; pot fi introduse neologisme sau simboluri cu semnificaţie
neobişnuită. Toate aceste tulburări fac ca exprimarea comunicantă să fie ciudată,
bizară, uneori cu alură misterioasă şi în genere puţin comprehensivă. Un delir,
chiar dacă are o tematică precisă, poate avea în schizofrenie o astfel de
exprimare.

Un alt aspect exprimă perturbarea cc în planul de semnificare a logosului. O

semnificaţie generală este în mod normal trăită şi prezentată sintetic printr-o
echilibrată conjuncţie între nivelul concret şi cel abstract, fapt care acum se
perturbă. Adeziunea de un nivel brut al concretului coexistă cu ancorarea în
abstracţii vagi. Preocuparea şi adeziunea faţă de abstractii necomunicabile
sintetic, se poate reflecta şi în manifestarea tematicii delirante, conjugându-se cu
depersonalizarea. In delirul schizofren paranoid subiectul se raportează deseori la
entităti abstracte iar propria persoană e redusă la un corp devitalizat şi automat.
 In conjuncţie cu aceste fenomene e şi tendinta la sistematizare abstractă,
care a fost comentată de Minkowski ca geometrizare a gandirii. Subiectul scoate
în evidenţă peste tot simetrii, organizează mental cunoştinţele în sisteme pe care
le ordonează în jurul unui centru abstract, voind parcă să oprească o tendinţă
centrifugă la împrăştiere, de dispersie. Acest fenomen poate conduce la
rezumarea cunoaşterii şi reprezentarea lumii personale într-o schemă abstractă
care e prezentată ca un sistem propriu de înţelegere a realităţii, echivalentul unei
teorii ştiinţifice globale. Astfel de sisteme sunt uneori considerate ca echivalentul
unui delir. Deşi în acest caz nu e prezentă nici o situaţie problematică definibilă în
raport cu care subiectul să-şi afirme poziţia sa faţă de lume, alţii şi sine. Intr-un fel
general se poate totuşi accepta că sărăcirea psihismului, rezumă acum într-un
sistem abstract raportarea globală a subiectului la situaţia existenţei sale în lume
în general.
Bibliografie

1. Lăzărescu M. Nirestean A. Tulburările de personalitate. Iaşi:Ed.Polirom, 2007.

2. Lăzărescu M. Psihiatrie, Sociologie, Antropologie. Timişoara:Ed.Brumar, 2002.
3. McAdams DP. Personal Naratives and The Life Story. In:Oliver PJ, Richard WR, Lawrence AP
(eds).Handbook of Personality. New York, London:The Guilford Press, 2008, 242-264.
4. Carr D. Time, Narrative and History. Bloomington:University of Indian Press, 1986.
5. MacIntyre A.Tratat de morală. După virtute. Bucureşti:Ed.Humanitas, 1998.
6. Ricoeur P.Soi-meme comme un autre. Paris:Ed.Seuil, 1990.
7. Ricoeur P.De la text la acţiune (eseuri de hermeneutică II). Cluj:Ed.Echinox, 1999.
8. Lăzărescu M.Eseu despre fiinţele intermediare. Oradea:Ed.de Vest, 1994.
9. Harre R.The logical basis of psychiatric meta-naratives. In: Man Cheug Chung, KWM Fulford,
Graham G (eds) Recovering schizophrenia. Oxford University Press, 2007.
10. Philips J. Schizophrenia and the narrative self. In Tilo Kircher and Antony david (eds) TheSelf.
Cambridge University Press, 2003, 319-335.
11. Gallanger S. Self narrative in schizophrenia. In Tilo Kircher and Antony david (eds) TheSelf.
Cambridge University Press, 2003, 336-357.
12. Mischel W.Shoda Y.Ayduk O.Introduction to personality:toward an integrative science on the
person (8 th ed). New York, Willey, 2008.
13. Lăzărescu M.Introducere în psihopatologia antropologică. Timişoara, Ed.Facla, 1989.
14. Blankenburg W.Wahn und Perspektivität. Stuttgart: Ed.Emke, 1991.
15. Jaspers K.General Psychopathology. Baltimore and London:The John Hopkins University Press,
1997.
16. Kretschmer E.Der sensitive Beziehungwahn. Berlin:Ed.Springer, 1966.
17. DSM-IV-TR.Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, four edition,
Washington:American Psychiatric Association, 1994.
18. Ey H. Bernard P.Brisset C.Manual de Psychiatrie. Paris:Ed.Masson, 1974.
19. Munro A.Delusional Disorder. Paranoia and related illness. Cambridge University Press, 2006.
20. Freeman D. Bentall R.Garety Ph.Persecutory Delusion. Oxford University Press, 2008.
21. Leonhard K.Akcentierte Persönlickeiten. Berlin:Verlag Volk und Gesundheit, 1968.
22. Wiggins JS. Trobst KK.The Field of interpersonal behaviors. In Perwin AL. Johns OP
(eds).Handbook of Personality. New York:Guilford Press, 1999, 653-870.
23. Lăzărescu M.Tulburările de personalitate în perspectiva continuumului, a relaţiilor
interpersonale şi a modelului circumplex. In Nireştean A. (ed)Tulburările de personalitate –
interpretări doctrinaire şi condiţii de comorbiditate. Târgu Mureş: Ed.Universităţii, 2006.
24. Wilson DR.Cory GA. The Evolutionaru Epidemiology of Mania and depression. Lewinston,
Queenston, Lampeter:The Edwin Mellen Press, 2007.
25. Lăzărescu M.Bazele psihopatologiei clinice. Bucureşti:Ed.Academiei Române, 2010.
26. Petrilowitsch N.Abnorme Persönlickeiten, Basel:Ed.Karger, 1960.
27. Lăzărescu M.Bumbea O.Patologie Obsesivă. Bucureşti:Ed.Academiei Române, 2008.
28. Harler S. Self-proces and developmental psychopathology. In Cichetti D. Cohen DJ.
Developmental Psychopathology. Ed.John Wiley &Sons Inc. vol.I, 2006, 370-418.
29. Tyrer P. Seivewright H. Johnson T. The core elements of neurosis:mixed anxiety depression
(cotymia) and personality disorder. In J Personality Disor, 2003; 17(2):129-138.
30. Bentall RP, Kinderman P. Moutoussis M. The role of self-esteem in paranoid delusions: the
psychology, neurophysiology, and development of persecutory beliefs. In Freeman D.Bentall
R.Garety Ph. Persecutory Delusion: Oxford University Press, 2008, 143-174.
31. Phillips KA. The Broken Miror Understanding and treating body dysmorphic disorder. Oxford
University Press, 2005.
32. Morris M. Delusional infestation. In Brit J Psychiat 1991; 159 Suppl.14, 83-87.
33. Cash ThF. Pruzinsky Th. Body Image. New York, London:The Guilford Press, 2003.
34. Lhermitte J.L’image de notre corps. Paris:Ed.Nouvelle Revue Critique, 1939.
35. Halmi KA.Anorexia Nervosa and bulimia nervosa. In Martin A.Valkman FR (eds)Lewis Child and
adolescent psychiatry. Wolterkluwer, 2007, 592-602.
36. Pope HG, Philips KA, Oliverdia R. The Adonis Complex. A Touchstone Book. New York, London:
Published by Simon &Schuster, 2003.
37. Freeman D. The assessment of personality ideation. In Freeman D. Bentall R. Garety Ph.(eds)
Persecutory Delusions. Oxford University Press, 2008, 23-52.
38. Brüne M.Textbook of Evolutionary Psychiatry. Oxford University Press, 2008.
39. Lăzărescu M.Teoria minţii şi psihopatologia. In Revista Română de Psihiatrie, vol.XIII, nr.1,
2011:1-6.
40. Schneider K.Klinische Psychopathologie. 15 Aufl.Stuttgart, New York:Ed.georg Thieme, 2007.
41. Tatossian A.Phenomenologie des Psychoses. Paris:Ed.Masson, 1979.
42. Goodwin FK, Jamison KR.Manic-depressive Ilness. Oxford University Press, 2007.
43. Lăzărescu M. Tulburarea bipolară în perspective psihopatologiei. Doctrina evoluţionistă şi
fenomenologia existenţialistă I. Revista Română de Psihiatrie, vol.XIII, Nr.1;2011:13-20.
44. Marneros A. Akiskal HP.The overlap of affective and schizophrenic spectrum. Cambridge Univ
Press, 2007.
45. The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders. Diagnostic Criteria for research.
WHO Geneva, 1993.
46. Bentall R.The paranoid self. In Kircher T.David A (eds) The Self, Cambridge Univ Press, 2003, 293-
318.
47. Berrios GE.The history of mental symptoms. Descriptive psychopathology since nineteenth
century. Cambridge University Press, 1996.
48. Walker C. Delusion:what did Jaspers really say? In Brit J Psychiat 1991; vol.159, suppl.14:94-103.
49. Mellor CS. Delusional perception.In Brit J Psychiat 1991; vol.159, suppl.14: 104-107
50. Berner P. Delusional atmosphere. In Brit J Psychiat 1991, suppl.14: 88-93.
51. Conrad K.Die Beginende Schizophrenie. Stuttgart:Ed.Georg Thieme, 1958.
52. Raballo A. et all. Self-centrality, psychosis and schizophrenia: a conceptual review. Acta Biomed
2006; 77:33-39.
53. SCAN, Schedules for Clinical Assessment in Neuropsychiatry, WHO, Geneva, 1992.
54. Kapur J. Psychosis as a state of aberrant salience a framework for linking biology,
phenomenology and pharmacology in schizophrenia. In Am J Psychiat 2003;160, 13-23.
55. Gerrans Ph. Mad scientist or unreliable autobiographers? Dopamine dysregulation and delusion.
In Broome MR, Bartolotti (eds) Psychiatry as Cognitive Neuroscience. Oxford University Press
2009, 151-169.
56. Walter H.Spitzer M. The cognitive neuroscience of agency in schizophrenia. In Kircher T.David A
(eds).The Self. Cambridge University Press.2003:436-444.
57. Maher BA. Anomalous experience and delusional thinking: the logic of explanations in Delusional
Beliefs (eds, Oltmans TF and Mahler BA), Ed.Wiley and Sons,1988, 15-33.
58. Scharfetter Ch.General Psychopathology, Cambridge University Press, 1980.
59. Oyebode F. Sims Symptoms in the mind. An introduction to Descriptive Psychopatologie. Elsevier,
2008.
60. Jackson M.The clinician illusion and benign psychosis. In MC Chuang, KWM Fulford, Graham G
(eds). Recovering schizophrenia. Oxford University Press, 2007:235-254.
61. Abramowitz JS.Obsesive-compulsive disorder.Hogrefe Huber Publishers, 2006.
62. Depraz N. Putting epoche into practice:schizophrenic experience as illustrating the
phenomenological exploration of consciousness. In Fulford B. Morris K, Sadler J, Stanghellini G.
(eds). Nature and Narative. Oxford University Press, 2003, 171-186.
63. Berrios GE. Delusion as “wrongbeliefs”; a conceptual history. In Brit J Psychiat 1991: vol.159,
suppl.14, 6-13.
64. Kolle K. Psychiatrie, Stuttgart:Ed.Thieme, 1985.
65. Granger B. Les substances hallucinogens. In Fenelon S. Cambier J. Widlocher D (eds)
Hallucinations regard croises. Paris;Ed.Mason 2002:213-224.
66. Ey H. Des idees de Jackson a un modele dinamique en psychiatrie. Toulouse: Ed.Radamente,
Privat, 1973
67. Ey H. Traite des hallucinations. Paris: Ed.Masson, 1973
68. Fenelon G. Cambier J. Widlocher D. Hallucinations, regards crises. Paris:Ed.Masson, 2002.
69. Cristodoulou GN. (eds)The Delusional Misidentification Syndromes. Basel: Ed.Karger, 1986.
70. Bleuler E.Lehrbuch der Psychiatrie. Berlin: Ed.Julius Springer, 1923.
71. Minkowski E.Schizophrenia. Bucureşti:Ed.Trei, 1997.
72. Berrios GE. Schizophrenua and acute transient psychotic disorders. In Gelder MG, Andreasen
NC, Lopez-Ibor J. New Oxford Textbook of Psychiayrie, Oxford Univ Press 2003:367-449.