SINDROMUL DEPRESIV

Depresia este subiect de studiu intens în ultimii ani, mai ales că, recunoașterea ei ca
manifestare este din ce în ce mai des intalnită în rândul populaţiei. Stările asemănătoare
depresiei se intălnesc atăt de frecvent, considerănd în acest sens mecanisme pe care oamenii le
activează pentru a face față evenimentelor și situațiilor de viata, încât procesul adaptiv și setul
de abilități evoluate (gândirea critică, selectivă, imaginația, capacitatea de a planifica,
conștientizarea sinelui sau identitatea de sine) să poată fi de folos ca strategii de coping
protectoare în depășirea funcțională a acestor triggeri activatori. În plus, se pare că, nevoile
noastre foarte dezvoltate de afecțiune și dragoste pot dovedi o vulnerabilitate în fața
declanșării depresiei, atunci când mediul este ostil sau neprielnic acestor așteptări emoționale
(Gilbert, 2011, p 29).
Pentru a înțelege depresia unui pacient, orice specialist clinician ori terapeut, e sfătuit
să-și dezvolte abilitatea de a vedea persoana ca pe „o ființă contextualizată din punct de
vedere istoric și social”, înainte de a considera simptomele pe care dorește sa construiască
planul de intervenție (Gilbert, 2011, p 56).
Istoria de viață a pacientului, creșterea și dezvoltarea sa, evenimentele din copilărie
sau viața adultă, stilul de viața și contextul în care se găsește la momentul interacțiunii cu
clinicianul, toate aceste aspecte sunt deopotrivă relevante în înțelegerea globală a portretului
pacientului.
În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca fiind o „maladie mentalǎ
caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al
suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii”1.
Spitzer (1977) susţine că tulburările de dispoziţie au fost cu mare probabilitate cele
mai vechi suferinţe psihice recunoscute şi descrise. Cu toate că este imposibil de precizat o
dată asupra începutului observaţiilor şi stadiilor tulburărilor afective, se poate presupune ca
ele sunt atât de vechi că însăşi existenţa umană. Datorită simptomatologiei lor dominanta de
tristeţe, axietate, inhibiţie şi altele, prezenţa stărilor depresive este citată şi în literatura antică,
motiv pentru care se poate presupune că studiul bolilor psihice să fi început tocmai cu stările
depresive şi maniacale. Inaugurarea studiului depresiilor a fost făcută de Hipocrat, care,
pentru a defini aceste stări, a introdus termenul de “melancolie”, termen care ulterior, în
decursul secolelor, a fost interpretat diferit. Depresia, deşi a fost una dintre primele

1
Postel, J., Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad. Leonard
Gavriliu, Bucureşti, 1998, p. 178

1
manifestări psihopatologice semnalate încă din antichitate, datorită hotarelor sale insuficient
delimitate, rămâne mereu nouă şi în actualitate, motiv pentru care ea constituie şi azi una
dintre temele principale ale cercetării psihiatrice. Hipocrat (460 - 367 i.e.n.) vedea în
melancolie o tulburare a sistemului umoral de unde deriva şi termenul pe care l-a dat stărilor
dominante de tristeţe şi inhibiţie. Cu toate că unii autori antici, cum este cazul lui Erasistrat şi
Erophirius, nu erau de acord cu concepţia umorală a lui Hipocrat, ea atribuind tulburările
mintale unor defecte ale creierului, ea a influenţat gândirea medicală până la începutul
secolului al IX-lea.
Plutarh (40 - 112 e.n.) în lucrările sale “Consolation” şi “Mulerium virtuos” vorbeşte
de melancolie şi suicid, relevând în acelaşi timp şi importanţa consolării (psihoterapiei) în
ameliorarea şi înlăturarea suferinţei şi preocupărilor de suicid. Ioan Chrysostom (sec.IV e.n.)
considera melancolia ca fiind un rezultat al unor situaţii grele, îndelungate şi greu de tolerat
raţional. Odată cu începutul Renaşterii (sec.XIV-XV) concepţia umorală a lui Hipocrat despre
melancolie, începe să fie tot mai accentuat pusă sub semnul întrebării şi ca atare să piardă
teren, în favoarea altor ipoteze etiopatogenetice.
În secolul XIX Johann Heinroth (1773-1843) un foarte bun cunoscător intuitiv al
conflictelor intrapsihice, descriind şi sentimentul de culpabilitate, folosea termenul de
“depresie” (1818) atât ca o noţiune de ordin comparativ cu “exaltările hiperastenice” cât şi ca
o categorie în care încadra melancolia, anoia (oligofreniile) şi sindroamele abulice. Cu toate
acestea el considera melancolia ca o “deprimare psihică” pentru definirea căreia mai folosea şi
termenul de “depresie psihică generală”. Îşi face loc încet dar sigur ideea că aceste boli,
printre care şi melancolia sunt rezultatul unor tulburări psihofiziologice determinate de mai
mulţi factori somatici şi psihici depresogeni. Aceste elemente noi constituie punctul de hotar
între prima şi cea de a doua etapă a psihiatriei moderne timpurii.
Joseph Guislain (1797-1860) arăta importanţa pe care o au emoţiile negative în
declanşarea stărilor de anxietate şi tristeţe. John Conolly (1794-1866) descrie la tineri
afecţiuni asemănătoare melancoliei, acestea apar fără cauze sau necazuri aparente
cuîincetinirea (inhibarea) funcţiilor intelectului şi declinul într-o stare de apatie (1849). Cu
privire la psihoza maniaco-depresivă, Morel susţine în 1860 că melancolia şi mania nu
constituie forme esenţiale, ci că ele sunt sindroame ce pot fi întâlnite în toate formele de boli
mintale. În acest sens afirma: “Când voi folosi termenele de melancolie sau manie se va
înţelege că nu fac aluzie decât la câteva faze de boli mintale în care predomină simptomele
depresive sau de excitaţie... dar încă odată, aceste simptome nu sunt decât fenomene
tranzitorii care alternează între ele”.

2
 Emil Kraepelin (1855-1926) pornind de la o analiză minuţioasă a observaţiilor
predecesorilor şi contemporanilor săi referitoare la tulburările afective, a făcut distincţia între
schizofrenie şi psihoza maniaco-depresivă, şi a grupat separat cazurile depresive survenite în a
treia etapă de vârstă, denumindu-le “melancolii de involuţie”.
În 1929 Gillespie înlocuind termenul de endogen cu cel de “autonom” şi pe cel de
psihoge cu “reactiv” a recomandat să se renunţe la dihotomia etiologică a depresiilor, iar în
1930 Buzzard înlocuişte termenul de “autonom” cu cel “psihotic” şi cel de “reactiv” cu cel de
“nevrotic” propunând astfel o dihotomie de “depresie psihotică” şi “depresie nevrotică”. De
fapt, termenul de “reacţie depresivă nevrotică” a fost introdus (pentru prima dată) de Rado în
1927.
La noi Constantin Urechia (1883-1955) publica în 1924 un material lărgit asupra
psihozelor afective (manie, melancolie) şi psihozelor periodice, iar Gh. Preda (1879-1965)
aduce contribuţii asupra modificărilor şi tulburărilor afective la vârstnici.
Raporturile dintre accesele de manie şi melancolie, succesiunea şi chiar coexistenţa
în acelaşi timp (stări mixte) la acelaşi bolnav, l-au condus pe Kraepelin să le considere ca pe
tulburări simptomatice ale aceleiaşi boli pe care a numit-o “psihoza maniaco-depresiva”. La
scurt timp Parhon a semnalat existenţa unui raport între glandele endocrine şi patologia
afectivă şi mintală, iar Pavlov (1849-1936) bazat pe studiul de reacţie a indivizilor la
excitanţi-iritanţi din mediu a realizat modelul nevrozelor experimentale cu posibilitatea
instalării unor stări depresive. Kleist (1921) afirma că deşi mania şi depresia se întâlnesc
uneori (“printr-o afinitate biologică”) la acelaşi bolnav, ele sunt totuşi două boli distincte.
Deşi conceptul de depresie caracterizată de Kraepelin şi Weygandt printr-o triadă
simptomatică: tristeţe, inhibiţie psiho-motrică şi ideaţie, pare uşor de înţeles, totuşi se
întâlnesc destule greutăţi în ceea ce priveşte încadrarea fenomenologică şi nosologică.
Ipotezele patogenetice sunt numeroase aşa cum şi clasificările apărute în ultimele decenii, dar
cu toate acestea ele nu au adus încă o lumină totală asupra mecanismelor depresogene.
Apartenenţa la nucleul depresiv a mai multor stări depresive eterogene demonstrează faptul că
în depresogeneză intervin nenumăraţi factori (endogeni, psihogeni, somatogeni) a căror
pondere diferă de la un depresiv la altul şi de la o formă depresivă la alta.
În general, introducerea şi delimitarea clinică a diagnosticului şi formelor depresive,
deşi are o vechime de nouă decenii, încă nu s-a ajuns la un concept şi o clasificare universal
acceptată, dar în schimb ultimile trei decenii au adus mari schimbări în înţelegerea
mecanismelor etiopatogene, psihoprofilactice şi terapeutice ale variatelor forme depresive.

3
 Aceastǎ stare de dispoziţie poate fi determinatǎ de diverse cauze, atât biologice, cât
şi psihologice, cele mai frecvente fiind tulburǎrile la nivelul neurotransmiţǎtorilor, travaliul
doliului, lipsa afecţiunii în copilǎrie, eşecul profesional, viaţa de cuplu nesatisfăcǎtoare sau
lipsa unei relaţii de cuplu, absenţa unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în
familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc.
Toate acestea conduc la un comportament dezadaptativ - neglijarea aspectului fizic,
lipsa interesului şi a sentimentului plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie,
autocriticǎ, tendinţǎ de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului -, implicit la degradarea
personalitǎţii.
Conceptul de depresie este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie,
farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-comportamentalǎ.
Deoarece aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin metoda terapiei, prezentăm
în continuare punctele de vedere ale psihanaliştilor şi cognitiv-comportamentaliştilor cu
privire la tulburarea de dispoziţie.
Depresia este o problemă de sănătate frecventă, de departe, cea mai răspândită
tulburare psihică, care ne afectează într-o măsură mai mare sau mai mică pe toţi, indiferent de
gen, vârstă sau etnie, cel puţin o dată în viaţă. Ea ocupă locul doi pe lista celor mai des
întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşită doar de hipertensiunea arterială. Se estimează că
cel puţin unul din zece pacienţi care se prezintă la medic suferă de depresie. Din nefericire,
majoritatea cazurilor trec neobservate.
Afectează toate mediile sociale şi grupele de vârstă; atât bărbații, cât şi femeile...ar
putea fi considerată „boala epocii”. 15-20% din populația adultă a suferit de o
simptomatologie depresivă şi peste 12% a trăit o depresie suficient de puternică pentru a
necesita tratament (Fennell, 1989) în ţările vestice, rata depresiei fiind de 2/1 în favoarea
femeilor (Brown şi Haris, 1978) (cit. Holdevici, 2007).
Kielholz (1984), citând un studiu suedez efectuat timp de peste 30 de ani, este de
părere că „depresiile psihogene au crescut îngrijorător!”. Femeile se îmbolnăvesc mai frecvent
până în 35 de ani, pentru bărbați vârsta critică fiind între 55-70 ani!
Este o boală recidivantă: la 50% dintre cazuri, căderile depresive reapar după un an.
Prin urmare, este important să dezvoltăm tratamente psihologice care să prevină revenirea
bolii, lucru frecvent chiar şi la pacienții tratați corect, cu medicamentele antidepresive. Atunci
când în prim plan se află perturbații psihice legate de depresie, cum ar fi pierderea poftei de
mâncare, scăderea în greutate, insomnia, scăderea activității, suprasecreție de cortizon

4
(hormon al stresului) sau alcoolismul cronic, în locul terapiei cognitive este de preferat
tratamentul cu antidepresive sau asocierea celor două metode (Cottraux, 2003).
15% dintre depresivi se sinucid, conform unui studiu realizat de Coryell şi Winokur în
1982. Rata tentativei de suicid este mai ridicată în cazul femeilor, dar suicidul este mai
frecvent în cazul bărbaților, care folosesc metode letale de suicid (de exemplu, arme de foc
sau spânzurarea, spre deosebire de femei care preferă supramedicaţia sau tăierea venelor).
Riscul cel mai mare pentru suicid îl prezintă persoanele separate, divorţate, cei care au rămas
recent văduvi; riscul cel mai scăzut îl prezintă persoanele căsătorite. O viaţă trăită de unul
singur în mediu urban prezintă un risc mai ridicat decât coabitarea într-un mediu rezidenţial.
Acele persoane, în familia cărora există cazuri de suicid, alcoolism sau depresie sau cei care
nu percep ori nu au parte de suport social adecvat sunt cei mai predispuși la dezvoltarea
acestei tulburări (Leahy, Holland, 2010, p.13).
Pentru psihanalişti depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se
realizeazǎ, Eul se identificǎ cu „obiectul pierdut”, luând pe seama sa sentimentele
ambivalente (cel de dragoste şi mai ales de urǎ) faţǎ de obiect. S. Freud spune cǎ „umbra
obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în acest caz judecat de o instanţǎ specialǎ ca un
obiect abandonat. În felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar
conflictul dintre Eu şi persoana iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul
modificat prin identificare”2. Astfel, depresivul trebuie sǎ înfrunte o pierdere imaginarǎ şi îşi
adreseazǎ sieşi agresivitatea şi reproşurile destinate în mod firesc obiectului pierdut.
Cognitiviştii G. A. Kelly si A. T. Beck înţeleg depresia ca fiind o perturbare a
proceselor cognitive (stilistic, semantic şi logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate şi
afecteazǎ trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ şi viitorul, care, la rândul lor perturbǎ
reprezentǎrile legate de ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare:
inferenţe arbitrare (eliminǎ explicaţiile plauzibile), abstracţii selective (concentreazǎ atenţia
asupra unui detaliu luat din afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau subestimǎri şi
denumiri inadecvate. Pacientul trebuie sǎ îşi corecteze concepţiile eronate, distorsiunile şi
ipotezele dezadaptative cu scopul de a corecta viziunea inadecvatǎ a evenimentelor şi a
Eului3.
Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficienţa tratamentului pacientului depresiv,
şi în funcţie de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.

2
Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
3
Holdevici, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim,
Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005

5
 Unul dintre cele mai des întâlnite mituri despre depresie se referă la faptul că este
„normal", pentru anumite persoane, să se simtă deprimate; vârstnicii, tinerii, lehuzele, femeile
aflate la menopauză, persoanele suferind de diferite maladii cronice fac parte din această
categorie. Adevărul este, însă, că depresia nu este o parte normală a vieţii pentru nici unul
dintre noi.
Efectele depresiei pot fi de-a dreptul invalidante pentru pacient 4. Dacă nu este
eliminată, depresia poate duce la pierderea productivităţii, declin funcţional şi chiar creşterea
mortalităţii. În S.U.A., ea este un predictor semnificativ al suicidului la vârsta a treia.
Potrivit unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, depresia şi alte probleme de
sănătate mintală constituie cauza principală de reducere a timpului de lucru, pe pla mondial.
În S.U.A., depresia este o cauză majoră de invaliditate, fiind depăşită doar de bolile cardio-
vasculare.
Depresia este sindromul psihiatric cel mai frecvent întâlnit în practica psihiatrică,
apreciindu-se că pe puţin unul din cinci oameni va experimenta în viaţă un episod depresiv.
Este considerată a cincea cauză de mortalitate în întreaga lume, fiind responsabilă de
aproximativ 4 % dintre decesele de cauză medicală.
În ciuda acestor date, depresia rămâne totuși, o boală ,,obscură”, foarte mulți dintre
pacienți ținând secretă simptomatologia depresivă, aceasta fiind considerată un semn
de ,,slăbiciune”. Femeile sunt de două ori mai expuse riscului de depresie, iar
simptomatologia se accentuează cu vârsta.
În prezent, incidența depresiei este în creștere la grupuri de vârstă din ce în ce mai
tinere, în special la bărbați tineri, ceea ce poate avea ca urmare creșterea riscului suicidar.
Deși există posibilitatea ca simptomele depresiei să apară mai frecvent la persoanele excluse
social și dezavantajate din punct de vedere economic, bolile depresive pot afecta persoane
aparținând tuturor claselor socio-economice.
În concluzie, minim din perspectiva geneticii , până în prezent nu s-a identificat o
genă care să fie responsabilă pentru depresie. Un aspect demn de menţionat este acela ca
anumite gene predispozante influenţează tulburările psihice, deci şi depresia, numai (cu
certitudine la timpul prezent – n.a.) coroborat cu factorii de mediu.
Principalele semne și simptome întâlnite în sindromul depresiv sunt: dispoziţie
depresivă, scăderea interesului şi a plăcerii, scăderea/creşterea apetitului alimentar, insomnie
sau hipersomnie, retard psihomotor sau agitaţie psiho-motorie, fatigabilitate, pierderea

4
Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim,
Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005

6
energiei, sentimente de inutilitate, culpabilitate, autostimă scăzută, scăderea capacitǎţii de
concentrare, ambivalență, ideaţie suicidară, tentative suicidare; aceste simptome provoacă
suferinţa sau incapacitate familiala, sociala, profesională.

Deşi în terapiile de scurtă durată a căror scop este rezolvarea unei probleme de aici şi
acum, cu şedinţe cuprinse intre 16 si 20 de întâlniri, posibilitatea unei aprofundări etapizate de
anamneză este redusă, un terapeut cu o bună pregătire şi expunere practică, poate să sesizeze
şi să valorifice anumite informaţii cheie din trecutul pacientului în procesul terapeutic.
Anumite caracteristici comune se regăsesc la pacienţii ce suferă de depresie şi ţin de formarea
personalităţii, anume de structuri afective şi cognitive ce îşi au radacina în mica copilărie.
Aceşti pacienţi au o sensibilitate ridicată în a percepe răul si binele, o conştiinţă ‚hiper-trează’,
un deosebit simţ al răspunderii şi un ataşament ridicat pentru valori morale (Stiemerling,
2011, p 76).
În plus, presiunea mare de a se justifica şi nevoia exagerată de a cere iertare, având
multe scrupule inadecvate ori mustrări de conştiinţă chinuitoare, cel mai adesea pentru greşeli
pe care nici nu le-au făcut, duc către o tendinţă de autoacuzare nedreaptă şi de a cere să fie
pedepsiţi. Acest înalt sentiment al valorii sociale se defineşte prin autocerinţe morale
exagerate (Stiemerling, 2011, p 76). Sentimentul de vinovăţie declanşează strategii de
apărare: autoreproşuri, devalorizare cronică sau autoprejudiciere pentru nevoia de pedeapsă,
aspirând la reparaţie şi apoi, proiectând vinovăţia in exterior. Adesea Eul este deosebit de înalt
şi fiind perceput ca neîmplinit de viaţa, determină o tensiune permanentă de autonemulţumire
(Stiemerling, 2011, p 77).
În procesul terapeutic psihanalitic al depresiei se iau în considerare câteva elemente
din dezvoltarea individuală, considerându-le ca determinante în dezvoltarea unui proces
depresiv. Stiemerling (2011) susţine că „depresia este apărarea împotriva dorinţei de a lua în
posesie cu mare lăcomie” atunci când vorbeşte despre tulburările oralităţii. Cum primul an de
viaţă se trăieşte prin intermediul gurii (hrana, senzaţii, cunoaşterea obiectelor), tot aşa şi cele
mai puternice nevoi se satisfac prin incorporare. Structura depresivă poate să apară printr-o
perturbare „a interacţiunii dintre mamă şi copil, legată de primirea hranei prin componentele
ei materiale şi emoţionale” (Konig, 1992).
Această perturbare poate să aibă forma privaţiunii, adică lipsă de hrană, hrană
insuficientă sau lipsă de empatie, ori din contră forma exagerării gratificării orale, adică
excesul de hrană şi de obiecte pe care să le posede copilul ca monedă pentru hiperprotecţie,
dezinteresul emoţional al mamei faţă de propriul copil sau incapacităţii de a sesiza şi alte

7
 nevoi ale copilului. Astfel, traseul oralităţii determină domeniile similare cu: a lua, a pretinde,
a oferi, a (se) jerti, a se lăsa exploatat, a aduna, a strânge, a se simti mulţumit-nemulţumit,
păgubit, înfometat, etc. toate potenţial generatoare de episod depresiv.
„Un Supraeu agresiv tortureză şi devalorizează purtătorul său” susţine în continuare
Stiemerling (2011), plecând de la ipoteza de bază a lui Freud asupra apariţiei melancoliei.
Deşi e limitată de Freud la un mic grup de melancolici, acesta descrie melancolia ca „reacţie
la pierderea unui obiect al iubirii” faţă de care individul manifestă ambivalenţa iubire/ură în
acelaşi timp. Pierderea nu trebuie să fie reală prin moarte ori despărţire concretă.
În fapt, se pare că, melancolicul se chinuie fără milă cu reproşuri deoarece ele se
adresează obiectului pierdut. Iar Eul melancolicului a luat forma şi identitatea obiectului
introiectat, de aceea este supus agresiunii şi manifestărilor răzbunătoare, căci ele sunt adresate
obiectului pierdut. De aici se naşte şi autoînvinuirea, autoînvinovăţirea, autoreproşurile
constante. Spitz (1965) evocă foarte simplu acest proces, exprimând că „dinamica depresiei la
adult se fondează pe existenţa unui Supraeu sadic-tiranic, sub a cărui persecuţie nemiloasă Eul
se prăbuşeşte”.
Depresia este adesea asociată cu criza falsului Sine. Atunci când un individ nu poate
să-şi formeze „nucleul propriei fiinţe” ajunge să se orienteze după o „busolă interioară falsă”,
căci, prin anumite condiţii ale socializării sale, a fost constrâns la o formă de „dezvoltare
străină fiinţei sale” (Stiemerling, 2011, p 94).
Cele trei forme de dezvoltare a unui Sine fals sunt:
 sinele fals impus de părinţi, adică cu presiuni considerabile, părinţi ambiţioşi sau bolnavi
sufleteşte creează un model de viaţă de tipul pedeapsă şi retragerea iubirii dacă copilul nu
devine ceea ce se aşteaptă de la el, aşa că, copilul invaţă că nu e iubit pentru ceea ce este ci
pentru funcţia pe care o îndeplineşte (cariera netrăită ori neîmplinită a parintelui).
 sinele fals ca soluţie de necesitate găsită întâmplator, adică dezvoltarea unor comportamente
care par potrivite pentru a satisface pe unul dintre părinţi cu scopul obţinerii afecţiunii si
dragostei mult căutate. Deşi acest comportament vine cu o mare încărcătura de competenţă
existenţială practică, reversul medaliei este o latură emotională subdezvoltată (Sievers, 1971).
 sinele idealizat, adică soluţia practică aleasă de sine insuşi ca opţiune alternativă pentru lipsa
şansei unei dezvoltări libere, sănătoase, „în acord cu disponibilităţile moştenite ale naturii sale
individuale”. Pentru ca o dezvoltare sa fie sănătoasa, următoarele ar fi de preferat in procesul
dezvoltării umane (Stiemerling, 2011, p 101-102):
o „individul să simtă clar si profund, să-şi exprime aceste sentimente.
o să trăiască clar dorinţele şi interesele, să le anunţe şi să le trăiască din plin.
8
o să-şi perceapă şi să-şi manifeste voinţa, să şi-o afirme şi să şi-o impună, să se exprime şi să se
manifeste verbal sau în alt mod.
o să găsească singur măsura valorii şi scopul în viaţă.
o să intre în legătură cu alţi oameni cu sentimentele lui spontane.”
Se poate concluziona ca Sinele Fals deţine scopuri de viaţă false, căci persoana nu îşi
poate satisface adevăratele sale nevoi „în acord cu posibilităţile naturii sale moştenite,
individuale” (Horney, 1950) şi sfârşeşte prin a nu accede vreodata către ţelurile care i-ar putea
asigura fericirea. „Tirania lui TREBUIE” (Horney, 1950) e o poruncă interioară care
actualizează în permanenţă Sinele Fals şi care, cu natura sa compulsivă, pierde semnificaţia
idealului autentic.
„Un om devine depresiv atunci când, din cauza insucceselor sau frustrărilor, el se
confruntă din nou cu vechiul său sentiment de neajutorare” (Stiemerling, 2011, p 111). Prin
pierderea puterii personale de a face faţă evenimentelor de viaţă, individul îşi pierde siguranţa
faţă de capacitatea proprie de a se confrunta cu aceste evenimente. Stabilitatea psihică este
dată de sentimentul stabil şi bine fondat al „încrederii şi siguranţei faţă de propria capacitate
sociala sau de acţiune”. Dacă acest sentiment e slab, atunci individul se confruntă cu teama de
eşec, îndoiala de sine, neajutorare, slăbiciune sau complexe de inferioritate. Rezultă firesc o
inhibiţie de acţiune, ce are la bază această teamă a ratării. Cu cât inhibiţia este mai mare cu
atât mai intensă va fi suferinţa celui în cauză.
Izard, un cunoscut cercetător al emoţiilor (Izard, 1972) creează două rapoarte: grijă –
teamă, adica grija exprimată în copilărie faţă de părinţi, pentru o anume situaţie naturală
normală, generează o manifestare gen pedeapsă din partea părinţilor şi o interpretare
manifestă încărcată prea mult afect din partea copilului, astfel că va duce la transformarea ei
in necaz, de unde se naşte raportul necaz – teamă, adică la orice grijă sau necaz viitor, copilul
sau adultul de mai târziu va avea mereu aceeaşi reacţie de teamă. „Depresivii s-au dezvăţat să
reacţioneze cu un răspuns normal la prejudicierea sentimentului lor de bine, adică să se apere
activ, să înlăture sursa tulburării sau să exprime agresivităţi. În loc de asta, ei se simt fără
apărare, pasiv-resemnaţi, neajutoraţi, livraţi acestei situaţii” (Stiemerling, 2011, p 116).
În alte situaţii, o altă posibilă reacţie de declanşare a unui episod depresiv poate să se
nască pe fondul unei judecăţi negative interne despre sine, anume prin natura unui slab
sentiment al valorii proprii. Prejudicierea acestui sentiment se poate asocia unei răni narcisice.
Depresiile psihogene stau la baza depresiei condiţionate narcisic (Battegay, 1982).

9
 Cauzele depresiei se măsoară în funcție de evenimentele curente de viață ale
pacientului sau cele profunde: traume, abandon, nereușite constante, divorț, moartea cuiva
drag, istoria micii copilării, istoricul psihogen sau factori organici. Putem creiona aici un
model biopsihosocial (Gilbert, 2004, p 105) care identifică trei domenii declanşatoare ale
depresiei: vulnerabilitatea timpurie, definită de gene, condiţii de creştere, afecte şi modele
parentale, etc., vulnerabilitate actuală, definită de condiţii generale de viaţă defectuoase,
conflicte, lipsa armoniei relaţionale, etc. şi evenimentul declanşator, orice situaţie de viaţă
majoră, de la decesul cuiva drag până la pierderi, înfrângeri, conflicte.
Cauzele fizice nu pot fi ignorate totuşi, căci în opinia unor autori sunt relevante în
declanşarea unor episoade depresive (Gilbert, 2011, p 44). Modificări hormonale şi biologice,
ca urmare a unor afecţiuni ale tiroidei, a diabetului sau oboselii cronice, menopauzei,
leziunilor la nivelul creierului pot fi deopotrivă determinanţi importanţi ai depresiei
(Goudsmit şi Gadd, 1991). Gilbert (2011) susţine modelul biopsihosocial al depresiei prin
explicaţia că factorii biologici pot genera un anumit tip de gândire sau o stare de spirit şi tot ei
pot influenţa pe de altă parte relaţiile sociale.
Ţinând cont de dovezile referitoare la neurotransmiţători, în special serotonina,
noradrenalina si dopamina ce sunt implicaţi in depresie, Gilbert adaugă că aceştia pot
influenţa capacitatea de a simţi emoţiile pozitive (bucuria, fericirea, plăcerea), interesul pentru
anumite activităţi (mâncare, sex) sau pot influenţa trăirile negative şi emoţiile ca anxietatea,
furia, ruşinea. Mai mult, se pare că şi hidrocortizonul are un nivel ridicat în episoadele
depresive, fiind un hormon eliberat in condiţii de stres ridicat (Numeroff, 1998).
La nivel psihologic tendinţa este de a privi lucrurile intr-o perspectivă negativă către
viitor, către sine şi catre cei din jur. Comportamentul este unul evitant şi ruminator. In
domeniul social, apar probleme de relaţionare atât in afara cât şi in interiorul cuplului,
conflictele conjugale fiind adesea cauza şi efectul depresiei (Champion şi Power, 1995).
Aceşti factori biologici, sociali si psihici se pot insă valorifica, prin transformarea lor
din elemente ce declanşează ori întreţin depresia in elemente de detensionare a tulburării
(Gilbert, 2004, p 105).
Strategia terapeutică include creşterea stimei de sine şi corectarea comportamentelor şi
a cogniţiilor prin intervenţii de natura psihologică, reactivare socială şi relaţionară prin
intervenţii indirecte asupra felului în care pacientul abordează persoanele semnificative din
viaţă si tratament medicamentos ori dietă şi activitate fizică pentru echilibrarea laturei
biologice.

10
 Cele doua mecanisme de apărare cu care se autoprotejează mintea în cazul depresiei,
anume introiecţia si negarea. Introiecţia funcţionează prin construirea unei imagini ca
reprezentare mentală sau de obiect, ce ulterior poate fi utilizată ca suport mental pentru
fantasme şi afecte.
În scop defensiv, introiecţia îşi pierde capacitatea de autocontrol şi amânare a
satisfacerii ce ţin de forţa pozitivă a Eului, dar pentru a ţine la distanţă afectele devine model
comportamental asumat inconştient şi se manifestă prin direcţionarea furiei spre interior, spre
sine. În termeni comportamentali, mecanismul se numeşte internalizare, iar în termeni
cognitivi raţionalizare (Blackman, 2009, p 54-55).
Negarea este modalitatea prin care mintea poate să ignore realitatea. Deşi văd sau
înţeleg realitatea, evită să arate aceasta cu scopul de a amâna rezolvarea unui conflict interior.
Din cele patru subtipuri descrise de Anna Freud, negarea per se, anume refuzul unei realităţi
în ciuda evidenţei ei de netăgăduit, şi negarea prin cuvânt, adică folosirea unor anumite
cuvinte ce menţin convingerea eronată asupra unei realităţi, sunt aplicabile tulburării
depresive (Blackman, 2009, p 59-63).
Recidivă și reapariție. Un istoric cu episoade depresive creşte riscul pentru alte
episoade ulterioare. Astfel că, în cazul unui episod probabilitatea de repetare este de 50%.
Dacă vorbim de doua episoade, atunci această probabilitate creşte la 70%, iar în cazul a trei
episoade sau mai multe ajunge la 90% (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455). În plus,
istoricul familial în rândul rudelor de gradul I creşte posibilitatea de a dezvolta depresie.
Totodată, apare şi o vulnerabilitate genetică crescută faţă de tulburările afective
bipolare, astfel că rudele de gradul I ale celor ce suferă de tulburarea bipolară au un risc
crescut, aproximativ 12%, de a dezvolta episoade depresive majore sau tulburarea bipolară
(Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455). Se ştie totodată că, indivizii ce suferă de tulburări
depresive majore sub vârsta de 20 de ani au o ‚mai mare morbiditate familială pentru
depresie’ (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455) şi reprezintă cel mai vulnerabil grup
(Gilbert, 2011, p 40).
Cauzele pentru recidivă se pot impărţi în câteva categorii (Gilbert, 2011, p 41):
1. evenimente actuale de viaţă personală, anume pierderea cuiva drag, a unei stabilităţi (slujba,
salariu, stres continuu, sărăcie) sau chiar lipsa unui confident şi relaţia conflictuală, constant
critică cu partenerul (Belsher şi Costello, 1988; Hooley şi Teasdale, 1989).
2. vulnerabilităţi psihologice, anume stimă de sine diminuată şi/sau tendinţe autocritice
(Murphy, Nierenberg, Monson et al., 2002).

11
3. probleme nerezolvate din trecut, ce pot fi legate de abuz, relaţii pierdute, etc. (Andrews,
1998).
Se pare că anumite dispoziţii ale personalităţii, ca de exemplu cele care reduc
posibilitatea de a lega relaţii uşor sau de a întreţine relaţii apropiate duc la rupturi frecvente şi
conflicte constante, ceea ce poate declanşa o manifestare cu simptom depresiv.
O altă variabilă a fondului de bază pentru dezvoltarea unui episod depresiv este şi
stilul cognitiv. Acesta, în funcţie de tendinţele şi atitudinile pe care le manifestă poate
reprezenta o vulnerabilitate la depresie.
Astfel că, stilul negativ de a gândi (Iacoviello, Alloy, Abramson, Whitehouse şi
Hogan, 2006) afectează numărul de recidive, severitatea episoadelor şi cronicitatea lor. Mai
mult, Monroe şi Karness (2005) susţin teoria factorilor de declanşare prin care, odată ce
sistemele fiziologice sunt predispuse la schimbări severe de dispoziţie faţă de situaţii stresante
de viaţă prin manifestarea unui episod depresiv, aceste sisteme pot repeta manifestarea la
orice eveniment activator. Apare aici noţiunea de stare a creierului depresiv. (Gilbert, 2011, p
41).
Un alt element important al reapariţiei unui alt episod este rezistenţa la tratament, fie
el medicamentos sau psihoterapeutic. Rezistenţa se defineşte ca lipsă a răspunsului la
tratamente ce includ două sau mai multe medicamente antidepresive în doze adecvate şi în
timp corespunzător, ori o lipsă de motivaţie de a participa la terapia psihologică şi de a începe
un proces de schimbare. Anumite recăderi pe parcursul terapiei se folosesc ca material
terapeutic, prin exerciţiii reale şi practice, pentru a folosi ce s-a învăţat până atunci în terapie.
Se întâmplă ca la sfârşitul programului terapeutic, pacientul să creadă că nu o să se
descurce singur şi e bine ca aceste temeri să fie abordate în mod direct de terapeut pentru a
crea oportunitatea de a încuraja pacientul să îşi exprime şi să testeze validitatea acestor temeri
(Holdevici, 2011, p. 365).
O altă formă de a preveni recăderea este construirea unui plan de acţiune pentru o
situaţie pe care pacientul o prevede ca fiind posibilă pentru viitor ca de exemplu moartea unui
părinte bolnav, plecarea unui copil de acasă, schimbare profesională, etc. (Holdevici, 2011,
366).
Tot Holdevici (2011, p. 366) propune elaborarea unui „ghid de prim ajutor” care
sumarizează tehnicile de autoajutorare ce au fost de folos în depăşirea unor situaţii şi
dificultăţile întâlnite de pacient pe parcursul perioadelor anterioare.
Pentru că stările asemănătoare depresiei apar foarte frecvent sub forma mecanismelor activate
de oameni pentru a face față evenimentelor și situațiilor de viata, scopul acestei lucrări este de

12
 a evidenţia şi descrie simptomele specifice ale acestei tulburări afective, alături de analiza
potenţialului psihicului uman, construit şi dezvoltat in condiţii socio – culturale concrete, ce
poate fi prielnic manifestării unei astfel de tulburări.
Faptul că, dupa cum susţinea Gilbert (2011, p. 29), nevoile noastre de afectivitate şi
dragoste neîmpărtăşite sau neîmplinite duc la o vulnerabilitate ridicată în faţa declaşării unui
episod depresiv, devine cu atât mai interesant cu cât nevoile acestea au un impact deosebit
asupra încrederii în sine, asupra atitudinilor şi credinţelor noastre, demonstrate în raport
relaţional cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru.
Depresia este adesea asociată şi cu criza falsului Sine. Dezvoltarea unui sine fals este
favorizată de una din cele trei forme (Stiemerling, 2011, p 94): sinele impus de părinţi, sinele
fals ca soluţie necesară, sinele idealizat. Ideea de bază este că Sinele Fals deţine scopuri de
viaţă false, căci persoana nu îşi poate satisface adevăratele sale nevoi „în acord cu
posibilităţile naturii sale moştenite, individuale” (Horney, 1950). Apare astfel „tirania lui
TREBUIE” (Horney, 1950), ca o poruncă interioară care actualizează în permanenţă Sinele
Fals.
Depresiile cu fond psihogen sunt condiționate sufletește și au o frecvență in creștere,
în următoarele variante:
a) depresia nevrotică, bazată pe personalitate nevrotică.
b) depresia reactivă, ce ia naştere în urma unei traume existențiale.
c) dispoziția depresivă cronică, fondată pe o personalitate pregnant depresivă.
Depresia reactivă face subiectul lucrării de faţă, în care arătăm cum poate reflecta o
stare emoţională şi mentală a unui individ cu un sentiment deficitar al puterii personale.
Teoriile care au însoţit cercetările în privinţa declanşării şi derulării episodelor
depresive sunt:
 teoria ‚neajutorării învăţate’ (Seligmann, 1974) prin care se susţine ideea că nici un
comportament propriu individului nu poate influenţa mediu, astfel că acesta învaţă sa fie
neajutorat.
 teoria detaşării stimulate, care susţine că activitatea depresiei are rolul de a determina
individul să renunţe la un obiectiv pe care nu îl poate atinge, dacă anterior a trăit experienţa de
a nu atinge un obiectiv relativ similar şi care a creat un pattern de gestionare a incapacităţii de
control a situaţiei.
 teoria alocării resurselor (Nesse, 2000), care se construieşte în jurul ideii că depresia, ca forma
de „demobilizare” are şi funcţia de a ajusta resursele energetice prin strategia „stai şi asteaptă”
ce inhibă investiţiile în acţiuni cu rezultate slabe.

13
 Dimitriu (2011) susţine ca individul ce suferă de depresie reactivă e prins intr-o
capcană, pe care nu o poate evita căci e incapabil să-şi exprime ura faţă de persoana ce i-a
cauzat pierderea ori durerea. Atunci individul direcţioneză această ură spre interior, folosind
introiecţia ca mecanism de apărare.
Atât circumstanţele cât şi evenimentele declaşatoare unui episod derepsiv reactiv ţin
de lipsă sau de pierdere, ceea ce face ca în contextul actualei teze să considerăm
complementaritatea şi similaritatea celor doua notiuni în cadru psihologic.
Printre posibilele elemente ce contribuie la declanşarea unui episod de depresie
reactivă enumerăm: judecata negativă despre sine sau oameni, structura relaţiilor cu părinţii şi
perspectiva actuală asupra ei, condiţiile generale de viaţă şi atitudinea faţă de ele, stilul
relaţional adoptat in propriile relaţii.
Cauzele depresiei se caută în evenimentele de viață ale pacientului: traume, abandon,
nereușite constante, divorț, moartea cuiva drag, istoria micii copilării, istoricul psihogen sau
factori organici.
Modelul biosocial sugerat de Gilbert (2004, p 105) identifică trei zone ce pregătesc
potenţialul depresiv al unui individ: vulnerabilitatea timpurie, definită de gene, condiţii de
creştere, afecte şi modele parentale, etc., vulnerabilitate actuală, definită de condiţii generale
de viaţă defectuoase, conflicte, lipsa armoniei relaţionale, etc. şi evenimentul declanşator,
orice situaţie de viaţă majoră, de la decesul cuiva drag până la pierderi, înfrângeri, conflicte,
căruia individul nu îi poate face.
Principalele simptome ale tulburării depresive sunt: perturbarea dispoziției bazale,
inhibiția gândirii, scăderea inițiativei, inhibiția psihomotorie, afectarea vitalității, simptome
vegetative, tulburări ale somnului, oscilații diurne, suicidalitate, detaliat explicate în lucrarea
de faţă.
Factorii primari de risc pentru depresie, se pot considera următorii parametri (Tudose,
Tudose, Dobranici, 2011, p 454):
 episoade anterioare de depresie
 istoric familial de boală depresivă
 tentative de suicid
 sex feminin (femeile suferă de depresie de două sau trei ori mai mult decât bărbații) [Gilbert,
2011, p 39]
 vârstă (debutul se apreciază sub 40 de ani)
 perioadă postpartum

14
 comorbiditate medicală
 lipsa unui suport social
 situații stresante de viață
 consum obișnuit de alcool, medicamente
Depresia afectează mai multe funcții psiho-biologice ale individului (Gilbert, 2011, p
29):
 funcția motivațională, prin apatia instaurată si prin dezinteresul rezultat din lipsa de sens a
vieții și a viitorului
 funcția emoțională, prin reducerea emoțiilor pozitive și prin incapacitatea de a simți orice
plăcere în corelație cu sporirea trăirilor negative, a furiei, resentimentelor, rușinii, vinei ori
invidiei
 funcția cognitivă, prin deteriorarea atenției şi concentrarii și reducerea conținutului cognitiv
sau direcționarea acestuia înspre ruminații negative despre sine, lume, viață
 funcția comportamentală, inactivitate şi retragere socială sau din contră prin agățarea de
anumite persoane cu care își manifestă o agitație psihomotorie
 funcția biologică, prin somn defectuos sau somatizări organice
Riscul de a repeta un episode depresiv este de 50%. Atunci când au existat doua
episoade, acest risc probabil creşte la 70%, iar în cazul a trei sau mai multe episoade ajunge la
90% (Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 455). Istoricul familial în rândul rudelor de gradul I
creşte posibilitatea de a dezvolta depresie.
Terapia cognitivă, dovedită ca fiind cea mai buna metodă de a reduce recidiva unui
episod depresiv (Gilbert, 2011, p 42). Holdevici (2011, p.27) adaugă că studiile clinice
dovedesc efectul profilactic al acestei metode, prin înzestrarea de care clientul beneficiază
prin tehnicile de management al stresului pe care le învaţă pe parcursul curei
psihoterapeutice.
Psihoterapia cognitiv – comportamentala aduce un plus de valoare psihicului
clientilor, prin alternative comportamentale şi cognitive, prin soluţii constructive pe care
clientul le descoperă la problemele cu care se confruntă prin clădirea unei gândiri raţionale.
Hipnoza se poate folosi in psihoterapia depresiei ca tehnică de amplificare a resurselor
existente, de valorificare a potenţialului psihologic al clientului, prin extinderea capacităţilor
sale asupra prezentului circumstanţial dar si a unui viitor la care poate începe să se gândească.
Abordare terapeutică centrată pe compasiune are o structură similară terapiei
cognitiv – comportamentale, concentrându-se pe sentimentele şi gândurile asociate lor,
însoţite de compasiune faţă de sine. (Gilbert, 2011, p. 690).

15
 Terapia interpersonală este un model bazat pe identificarea şi construirea acelor
reacţii şi deprinderi ce ajuta clientul sa dezvolte eficient relaţii cu ceilalţi, tinând cont nu doar
de propriile aşteptări cât şi de potenţialul uman al celor din jur.
Toate abordările terapeutice (Holdevici, 2011) pot preveni apariţia depresiei, prin
pregătirea clienţilor spre a face faţă cerinţelor vieţii, pentru că acesta e ajutat să-şi creeze
abilităţi de reglare psihică utile unei vieţi echilibrate şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE

David, D. (2006),Tratat de Psihoterapii cognitive si comportamentale, Editura Polirom,

București
Holdevici, I. (2010), Hipnoză Clinică, Editura Trei, București
Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L. (2011), Tratat de psihopatologie si psihiatrie pentru
psihologi, Editura Trei, București
Dincă, M., Mihalcea, A. (2010), Metodologia Cercetării Științifice, Note de curs,
Renaissance, Ediția 2, București
Holdevici, I. (2011), Psihoterapii de scurtă durată, Editura Trei, Bucuresti
Stiemerling, D. (1995), 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, Editura Trei, București
Blackman, J.S. (2004), 101 aparări, cum se protezează mintea, Editura Trei, Bucureșsti
Holdevici, I. (2011), Tratat de Psihoterapie Cognitiv - Comportamentală, Editura Trei,
Bucuresti
David, D. (2007) Ghid şi protocol clinic de psihoterapie raţional – emotivă şi
comportamentală pentru depresie, Editura Sinapsis, Cluj-Napoca
David, D. (2009) Ghid şi protocol clinic de psihoterapie cognitivă pentru depresie, Editura
Sinapsis, Cluj-Napoca
Dimitriu, O. (2012), Note de curs, Universitatea Titu Maiorescu, București
Diagnostic and Statistical Manual of Mental disorders IV TR (2000), Editura .......Bucuresti
Gilbert, P. (2011), Depresie - Psihoterapie si Consiliere, Editura Polirom, București
Doron R., Parot F. (2007), Dicţionar de Psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti
Hamilton, M. (2007), Scala de depresie Hamilton (adaptat de Macavei, M.). În D. David
(coordonator), Sistem de evaluare clinică, Editura RTS, Cluj – Napoca
Hollon, S. şi Kendall, P. (2007), Chestionarul gândurilor automate (adaptat de Moldovan, R.).
În D. David (coordonator), Sistem de evaluare clinică, Editura RTS, Cluj – Napoca

16
Weissman, A. şi Beck, A. (2007), Scala de atitudini disfuncţionale. Forma A şi B (adaptat de
Macavei, B.). În D. David (coordonator), Sistem de evaluare clinică, Editura RTS, Cluj –
Napoca
Rosenberg, M. (2007), Scala de stimă de sine (adaptat de Moldovan, R.). În D. David
(coordonator), Sistem de evaluare clinică, Editura RTS, Cluj – Napoca
Berger, A. şi Kassinove, H (2007), Chestionarul convingerilor personale (adaptat de
Moldovan, R.). În D. David (coordonator), Sistem de evaluare clinică, Editura RTS, Cluj –
Napoca

17