Schizofrenia. Actualitati diagnostice si terapeutice.

0% COMPLET

Schizofrenia - considerente generale


Portretul pe funcții al pacientului schizofren


Schizofrenia: categorial versus dimensional


Dimensiunile din schizofrenie și relația dintre ele


Tulburările de spectru schizofren


Conceptul de psihoză timpurie


Durata bolii netratate, durata psihozei netratate - difer...


Primul episod psihotic


Aspecte evolutive şi prognostice


Substratul biochimic și mecanismele de acțiune ale antips...


Neurobiologia schizofreniei

Proprietățile farmacologice ale antipsihoticelor


Antipsihoticele tipice


Proprietățile farmacologice ale antipsihoticelor atipice


Principii terapeutice în schizofrenie


Tratamentul recăderilor în schizofrenie


Remisiunea în schizofrenie


Stabilizarea simptomatologiei în schizofrenie


Recuperarea în schizofrenie


Calitatea vieții pacientului cu schizofrenie


Implicațiile asocierilor medicamentoase în tratamentul sc...


Interacțiunile farmacodinamice ale antipsihoticelor

Interacțiunile farmacokinetice ale antipsihoticelor


Interacțiunile antipsihoticelor cu alte substanțe


Indicațiile tratamentului antipsihotic în schizofrenie


Medicația orală


Antipsihotice injectabile cu acțiune imediată


Medicația antipsihotică clasică depot


Antipsihoticele injectabile cu acțiune prelungită (LAI)


Trecerea de la tratamentul anterior la un antipsihotic in...


Psihoeducația și abordările psihoterapeutice la pacientul...


Obiective și tipuri de intervenții psihoterapeutice


Rolul terapiei cognitiv-comportamentale în tratamentul pa...

Remedierea cognitivă


Ameliorarea abilităților sociale


Terapia ocupațională


Consilierea și terapia de susținere


Terapiile de grup


Programe terapeutice recreative


Managementul de caz la pacientul cu schizofrenie


Terapiile adresate familiilor


Concluzii

 CAZURI CLINICE
O
Studiu de Caz 1

o
Studiu de Caz 2
 o
Studiu de Caz 3

o
Studiu de Caz 4

o
Studiu de Caz 5

o
Studiu de Caz 6

o
Studiu de Caz 7

Schizofrenia. Actualitati diagnostice si terapeutice.

0% COMPLET

Home

Capitolul 1 din 49
Schizofrenia - considerente generale

Cât de actual este termenul de schizofrenie?

Maladia constituie o reală provocare datorită răspândirii sale (0.1-1% din populaţie), a poverii personale şi sociale, a heterogenităţii
manifestărilor și evoluţiei pe parcursul a mai multor decade.

Descrierile maladiilor în Vechiul Testament, Cartea lui Samuel, privind dezvoltarea ideaţiei paranoide, chiar a experienţelor halucinatorii de
către Regele Saul privindu-l pe David după victoriile israeliţilor asupra filistinilor sau celor din mitologia greacă sau romană, ca, de pildă,
starea de furie psihotică a Medeiei după ce este părăsită de Iason, prin uciderea copiilor lor, sunt exemple asimilabile stării psihotice. 

Literatura abundă de astfel de exemple de schizofrenie intens discutate ca Hamlet, regele Lear, Othello, Lady Macbeth doar în scrierile
shakespeariene.

Medici ca Hipocrate, Galen, Soranus avansează chiar supoziţii etiopatogenice (dereglări ale lichidelor umorale) pe lângă descrieri
superpozabile în mare parte cu schizofrenia. Ceea ce se eticheta ca manie pe vremurile acelea, asimilabile nebuniei sau psihozei, nu permitea
delimitarea clară între ceea ce ar fi azi schizofrenia sau psihoza afectivă.

Cu atât mai dificilă părea delimitarea psihozei de semnele paraliziei generale progresive multe secole mai târziu.

Peregrinările conceptului de schizofrenie sunt anevoioase: însuşi Phillipe Pinel ne oferă portrete ale unor pacienţi probabil psihotici la
începutul secolului XIX, insistând, în lipsa altor remedii la acea vreme, asupra abordării lor umaniste, reconsiderării lor ca bolnavi, principii
extinse ulterior de către Willian Tuke în Anglia, Vincenzo Chiaruggi în Italia, Dorothea Dix în America.
Benedict Augustin Morel, observând debutul timpuriu şi degradarea progredientă a persoanelor cu această maladie, etichetează
la 1856 boala „dementia praecox”.

Şcoala Medicală germană atribuie acestei boli o etiologie organică (Wilhelm Griesinger), Ewald Hecker descriind pe baza debutului şi a
evoluţiei infauste în 1871 hebefrenia, iar Ludwig Kahlbaum o altă formă cu predominanţa inhibiţiei psihomotorii, pe care o numea în 1874
catatonie.
 Emil Kraepelin aderă la conceptul Morelian de dementia praecox dar departajează pe baza eredităţii, vârstei tinere de debut, a
simptomatologiei, evoluţiei spre deteriorare, cu recăderi multiple, această boală de cea pe care o denumea psihoza maniaco-depresivă cu
debut mai tardiv, cu episoade delimitate de manie/depresie şi rezoluţie bună interepisodică. Tot lui i se datorează descrierile unei forme de
boală mai tardive dar cu o evoluţie mai bună - parafrenia (1899).

Psihiatrul elveţian Eugen Bleuler propune, argumentând critic termenii anteriori, în 1911 termenul de schizofrenie, bazându-se pe
fragmentarea proceselor gândirii. Bazându-se pe modurile diferite de manifestare dar mai ales pe tipurile evolutive, Bleuler revine asupra
termenului, referindu-se la schizofrenii. Termenul a fost multă vreme contestat inducând confuzia că ar fi vorba despre o schizmare a
personalităţii. 

Dar meritele lui Eugen Bleuler sunt memorabile mai ales pentru descrierea simptomelor fundamentale (cei patru A - asociaţii insolite,
ambivalenţă, autism, avoliţie) şi accesorii (halucinaţii, idei delirante), fiind şi actualmente aplicabile anumitor sisteme nozologice. 
O altă personalitate marcantă este cea a lui Kurt Schneider, care sintetizează simptomele eterogene ale schizofreniei în simptome
de rangul I, II, stând la baza criteriilor diagnostice ale Asociaţiei Psihiatrice Americane – DSM.

Demersurile de a găsi cea mai potrivită denumire a maladiei continuă cu Philippe Chaslin care etichetează în 1912 maladia folie discordante.
Încă multe decenii mai târziu, chiar în spaţiul medical românesc, denumirea psihoză discordantă a fost perpetuat, preferat atât de către
medici, dar mai ales de către pacienţi, apreciindu-se a fi mai puţin stigmatizant.

Dacă multă vreme nu s-au înregistrat modificări notabile ale denumirii de schizofrenie, toate sistemele nozologice aderând la conceptul
bleulerian, s-au propus delinieri simptomatologice, evolutive: Hughlings-Jackson segregă în 1931 pletora de simptome în pozitive şi negative
tentând şi substratul cerebral aferent, revaluate cu trimiteri etiopatogenetice de către Nancy Andreasen. 

Lărgind limitele schizofreniei, Jacob Kasanin descrie în 1933 tulburarea schizo-afectivă, o formă de graniţă cu evoluţie mai bună faţă de
schizofrenie dar mai modestă faţă de tulburarea afectivă bipolară. 

Timothy Crow delimitează tipul I, II de schizofrenie corelând clusterele simptomatice pozitive, negative cu date imagistice, evolutive şi
responsivitate terapeutică.

Majoritatea tulburărilor psihiatrice au cunoscut o adecvare terminologică atât din raţiuni pragmatice, de acoperire, semantică dar şi sub
presiunea destigmatizării: psihoza maniaco-depresivă devenind generic tulburare de dispoziţie sau tulburare afectivă bipolară; psihopatiile
incumbă o conotaţie peiorativă, devenind tulburări de personalitate; demenţele şi tulburările asociate poartă din 2013 în DSM-5 (APA)
denumirea de tulburări cognitive majore.

Termenul de schizofrenie este obiectul unei dispute aprinse privind adecvarea sa, fiind contestat intens mai ales de către organizaţiile
pacienţilor, familii, clinicieni, organizaţii non-guvernamentale din domeniul drepturilor omului. 

Marea Britanie, Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong, Europa și SUA discută despre numele de schizofrenic dat unei persoane.

Presiunea de schimbare a numelui rezidă din faptul că ar implica prejudicii, termenul fiind nociv, stigmatizant. În acest sens s-au iniţiat
campanii de abolire a termenului în Marea Britanie-2006 de către “Hearing voices network”, revista “Asylum” cu susţinere în The Guardian,
Daily Mail, BBC. Susţinători dintre psihiatri i-au avut promotori pe Herman van Praag, Ian Brockington,  Norman Sartorius, Sir Robin
Murray.

Ţări ale Asiei au făcut primele demersuri în acest sens: de pildă Japonia critică termenul în uz ca implicând incurabilitate propunând iniţial în
2002 boala ”schizmare a minţii”, apoi „sindrom al dereglării de integrare”, acesta din urmă fiind adoptat de Ministerul nipon al Sănătăţii. 

Coreea de Sud în 2012 se delimitează faţă de termenul nipon, intuind o conotaţie negativă fiind acceptat termenul de „tulburare de
armonizare”. Hong Kong nu agreează termenul de ”schizmare a minţii”, propunând ”dereglare a gândirii şi percepţiei”.

Pentru Europa şi SUA se pun în discuţie termenii „boala Kraepelin Bleuler”, „tulburare de integrare neuro-emoţională”, „psihoza de stres-
senzitivitate”, „psihoza traumatică”, „sindrom salience”- propus de Jim van Os, „sindrom al susceptibilităţii pentru psihoză”, „tulb. de
spectru psihotic”, „sindrom Bleuler”, „Conative”, „CONCORD” (distorsiune a cogniţiei şi realităţii).

Câteva argumente pledează pentru un nou termen

 abolirea notei peiorative, stigmatizante, 
 reflectare publică adecvată, comunicare ameliorată, 

Critici împotriva  schimbării termenului de schizofrenie

susţin
 comunicarea dificilă, 
 lipsa unei acoperiri semantice, 
 incongruenţe legislative
O modalitate pragmatică de a surprinde la un moment dat elementele definitorii psihopatologice este de a analiza pacientul pornind
de la aspectele exterioare, la cele cognitive, relaţionale, de acţiune, integrare.