Schizofrenia (greacă Σχιζοφρένεια schizein = a despica, a scinda, phren = minte,

suflet), (Bleuler, 1911), sinonimă cu Dementia praecox (Kraepelin, 1896) este o

denumire a unui grup de boli mintale incluse în categoria psihozelor endogene.
Caracteristică este apariția unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt
halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective,
tulburări de comportament, dezorganizarea personalității. Până la data actuală nu
au fost puse în evidență cauze corporale decelabile. În sistemele de clasificare
modernă se consideră obligatorie pentru stabilirea diagnosticului o durată minimă a
manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip schizofrenic, care nu îndeplinesc
și acest criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli
schizofreniforme. Schizofrenia este una din cele mai severe afecțiuni psihiatrice,
cu repercusiuni grave atât pentru bolnav, cât și pentru aparținători, mai ales că
nu se poate prevedea niciodată care va fi evoluția bolii, în pofida tratamentelor
moderne care au modificat radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor.
Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire
și de răspunsuri emoționale inadecvate. Tulburarea se manifestă prin halucinații
auditive, deliruri paranoide sau bizare sau prin vorbire și gândire dezorganizate
și este însoțită de disfuncție socială sau ocupațională semnificativă. Debutul
acestor simptome apare de obicei la începutul perioade adulte, cu o prevalență
globală de-a lungul vieții în jur de 0,3–0,7%. Diagnosticul se bazează pe
comportamentul observat și pe experiențele raportate de pacient.

Ereditatea, mediul din frageda copilărie, factorii neurobiologici, procesele

psihologice și sociale apar drept factori importanți care contribuie la apariția
tulburării; unele droguri recreaționale și medicamente par a cauza sau înrăutăți
simptomele. Cercetarea actuală se apleacă în special asupra rolului factorilor
neurobiologici, dar nu a fost găsită nicio cauză organică responsabilă de una
singură pentru apariția tulburării. Numeroasele combinații posibile de simptome au
declanșat dezbateri asupra întrebării dacă diagnosticul reprezintă o singură
tulburare sau e vorba de mai multe sindroame separate. În ciuda etimologiei
termenului din rădăcinile skhizein (σχίζειν, „a scinda”) și phrēn, phren- (φρήν,
φρεν-; „minte”) din greaca veche, schizofrenia nu înseamnă o „minte scindată” și nu
este același lucru cu tulburarea disociativă de identitate — cunoscută și ca
„tulburarea de personalitate multiplă” sau „personalitate scindată” — tulburare cu
care este adesea confundată de către publicul larg.

Tratamentul obișnuit este reprezentat de medicația antipsihotică, care în principal

blochează activitatea receptorilor de dopamină (și, uneori, de serotonină).
Psihoterapia și recuperarea profesională și socială sunt de asemenea importante în
tratament. În cazuri mai severe — atunci când bolnavul reprezintă un risc pentru
sine sau pentru alții — spitalizarea obligatorie poate fi necesară, deși în zilele
noastre șederile în spital sunt mai scurte și mai puțin frecvente decât în trecut.

Se crede în general că tulburarea afectează în principal cogniția, dar ea

contribuie de obicei la probleme cronice de comportament și emoționale. Persoanele
cu schizofrenie prezintă frecvent afecțiuni comorbide, incluzând depresie majoră și
tulburare de anxietate; prevalența de-a lungul vieții a abuzului de substanțe
(alcool, droguri, etc.) este de aproape 50%. Problemele sociale, cum ar fi șomaj
îndelungat, sărăcie și lipsa unui cămin, sunt frecvente. Speranța de viață a
persoanelor cu schizofrenie este cu 12 - 15 ani mai mică decât a celor care nu au
această tulburare, acesta fiind rezultatul problemelor de sănătate fizică și al
frecvenței crescute a sinuciderilor (în jur de 5%).