Schizofrenia la copil

Tema 1
Conceptul de psihoză înainte de
DSM III (1980)
Conceptul de psihoză a fost peste un secol noţiunea
principală a psihiatriei ca ramură a medicinei.
Misterul nebuniei, predat spre studiu şi gestionare
medicinei psihiatrice, avea şi are în centrul ei
tulburătoarele boli ale schizofreniei şi tulburările
maniaco-depresive, pe care Kraepelin le-a polarizat la
începutul sec. XX ca principale psihoze endogene. (M.
Lăzărescu, 2012)
Alte astfel de psihoze, dar plasate mai marginal, erau şi
psihozele delirante sistematizate şi cele scurte şi
trecătoare, pe care francezii le numesc Bouffé delirante.
 Termenul de psihoză
Termenul de psihoză a fost introdus de austriacul Ernst von
Feutersleben în 1825 cu intenţia de a crea un concept semiotic
pentru tulburările psihice, care erau plasate până atunci împreună
cu cele neurologice sub conceptul generic de “nevroze” introdus în
1769 de către Cullen, în ideea că toate îşi au o bază în perturbarea
sistemului nervos.
Iniţiativa lui Feutersleben a fost bine primită, apărând apoi termeni
ca “psihastenie” (Janet), “neurastenie” (Beard) sau expresia de
“psihopatie” (Schneider).
În psihiatrie termenul de nevroză s-a păstrat în cursul sec. XX, cu
înţeles de “psihonevroză”, polarizându-se cu cel de psihoză.
 Caracterizarea actuală
simptomatologică a schizofreniei

Schizofrenia e caracterizată în prezent din punct de vedere

al simptomatologiei prin coexistenţa unor simptome din trei
grupe (M. Lăzărescu, 2012):
 Schizo + = halucinaţii şi deliruri bizare;
 Schizo-dezorganizante = dezorganizare ideo-verbale şi Simptome
comportamentală (manifestări bizare). psihotice
 Schizo – = deficit de atenţie, alogie, anafectivitate, anhedonie
(incapacitatea de a simți plăcerea), asociabilitate,
abulie(scăderea sau pierderea voinței);
 În concluzie... Schizofrenia
Este o psihoză cronică, procesuală,
caracterizată prin disocierea personalităţii
(Romilă, A.,1997).
Persoana pierde contactul cu realitatea,
apar profunde tulburări ale gândirii şi ale
afectivităţii.
Boala are o evoluţie deteriorantă
(Kraepelin).
 Simptome
Kurt Schneider împarte simptomele din
schizofrenie în:
– simptome de gradul I
– simptome de gradul II.
Dacă se întâlnesc ambele, stabilirea
diagnosticului este uşoară. Numai cele de
gradul II nu sunt suficiente pentru un
diagnostic pozitiv.
 Simptome de gradul I:
Sonorizarea (ecoul) gândirii - înseamnă ruperea de unitatea
gândire- limbaj, cu o ascuţire a laturii fizice a fenomenului; persoana
are impresia că este prizonierul unei gândiri sonore, deoarece îşi
aude cu voce tare gândurile.
Dialogul vocilor – pentru el vocea reprezintă un străin pe care îl
aude comentând propria activitate, îi dă ordine contradictorii, i se
adresează pe un ton imperativ şi pare extrem de periculos.
Vocile pe care le aude comentează propria activitate.
Sindromul Kandinski-Clerambault, constând în: pseudohalucinaţii
(depersonalizare, derealizare, percepţii delirante, dispoziţia
delirantă, intuiţia delirantă, idei de relaţie) şi idei de influenţă (mai
ales influenţe corporale, transmiterea gândurilor din exterior, senzaţii
deosebite transmise din exterior, spre exemplu sunt convinşi că
emoţiile nu sunt ale lor, ci vin din exterior).
 Simptome de gradul II:

celelalte halucinaţii (optice, gustative,

olfactive, cenestezice) şi intuiţii delirante.
 Prevalenţă
Schizofrenia apare la 0.85-1% din
populaţie.
Îmbolnăvirea apare şi sub vârsta
adolescenţei, la copii, dar cu multe
particularităţi care nu seamănă cu tabloul
adultului.
 Cauzele apariţiei schizofreniei
sunt multiple:
1. Genetice: dispoziţie specifică poligenică;
frecvenţa bolii este mult mai mare la
rudele schizofrenilor.
2. Infecţioasă: boala apare în catatoniile
acute febrile.
3. Ipoteza organogenă (a schizofreniei
latente - Bleuler) susţine existenţa unei
personalităţi premorbide schizoide.
 4. Factorii de mediu:
familia schizofrenicului nu este nucleară, este o familie
ciudată în care fiecare are o independenţă şi o
neprecizare de rol ieşită din comun;
familia prezintă un caracter schismatic şi divergent al
opiniilor, în casă este o atmosferă iraţională, paranoidă,
preocupări incestuoase, izolare socioculturală;
poate fi vorba despre un minus sexual între părinţi (şi în
acest caz băiatul nu se identifică cu tatăl şi fata cu
mama) sau poate fi vorba despre o structură familiară
patologică, cu o mamă schizofrenigenă (rece sau extrem
de posesivă, tiranică, care manevrează copilul,
impunându-i, ca unei proprietăţi, conduita în toate
contextele sociale) şi un tată pasiv şi ineficient.
 Evoluţie
O schizofrenie tratată în primii trei ani are
şanse mari de remisie.
Este însă foarte cunoscut faptul că 75%
din cazuri au debuturi mascate şi latente,
care se întind pe ani de zile.
Se produce astfel un fenomen paradoxal:
tot ce numim în copilărie nevroze,
psihopatii, reacţii, se pot dovedi ulterior
debuturi de schizofrenie.
Semnele principale ale debutului de
schizofrenie sunt (Romilă, A, 1997):
tendinţa schizofrenicului de a se retrage de mai multe ori pe zi în
camera lui, se întinde pe pat cu ochii în tavan şi în această visare îşi
derulează conflictul, nerealizările sexuale, neânţelegerea cu familia
care îl presează pentru realitate, comparaţia pe care o face continuu
că poate el nu a fost născut aşa;
atipie: concluzia zilnică a familiei că are de-a face cu un
indisciplinat, încăpăţânat ieşit din comun care s-a izolat şi care, dacă
treci peste o anumită margine ajunge la violenţă; critică cu necruţare
toate acţiunile familiei; răceală şi lipsă de interes pentru joc,
relaxare, muncă; face totul doar ca să fie făcut; este atipia tablourilor
neurastenice şi a decompensărilor psihopatice, presărată cu
momente emoţionale deosebite care nu se petrec în public, ci în
camera lui, unde poţi să-l găseşti plângând;
disperă, acuzând că nu mai poate să se concentreze.
 La copil
Termenul de schizofrenie a fost introdus pentru prima
oara în patologia infantilă de către Potter în 1933.
Majoritatea autorilor adoptă o atitudine prudentă,
menţinând în cadrul schizofreniei doar formele ce apar
după vârsta de 10 ani. Se consideră că 1-5% din
schizofreniile adultului debutează în copilărie. Prevalenţa
bolii în copilărie este de 3-4 la mie.
La copil, spre deosebire de adult, din cauza insuficientei
dezvoltări a funcţiilor psihice, a experienţei de viaţă
redusă, a insuficientei delimitări dintre imaginar şi real,
simptomatologia este mai slab conturată, mai săracă,
mai ştearsă şi, uneori modificată de existenţa - mai ales
la vârstele mici - unui sindrom defectual.
Diagnosticul schizofreniei infantile
(Ghiran,1991) cuprinde diagnosticul pozitiv şi cel
diferenţial:

Diagnosticul pozitiv:
– dificil datorită varietăţii manifestărilor psihopatologice,
absenţei unor modificări paraclinice caracteristice şi
faptului că numeroase alte afecţiuni pot prezenta în
cursul evoluţiei lor un aspect schizofreniform.
– Diagnosticul schizofreniei la copil şi adolescent se
sprijină pe datele clinico-evolutive, anamnestice şi
paraclinice (de excludere).
Diagnosticul diferenţial se face cu:
– manifestările nepsihotice (nevroză, tulburări de comportament şi
personalitate, tulburări organice);
– episodul maniacal din psihoza maniaco-depresivă ridică
probleme de diagnostic diferenţial în special cu forma
hebefrenică a schizofreniei, iar episodul depresiv cu forma
catatonică;
– tulburările de personalitate de tip schizoid, care apar la unii copii
în perioada pubertăţii şi adolescenţei, ca urmare a amplificării
sensibilităţii, susceptibilităţii şi dificultăţilor de socializare;
acestea se diferenţiază de schizofrenie prin caracterul lor
temporar şi prin absenţa alurii procesuale a bolii;
– psihozele organice (infecţioase, toxice, traumatice, tumorale
etc.);
– formele severe de oligofrenie, surditatea şi afazia congenitală
crează probleme de diagnostic cu forma autistă a schizofreniei
infantile.
 Forme de schizofrenie infantilă

1. Schizofrenia sugarului
2. Schizofrenia simbiotică hiperkinetică
3. Forma perioadei de latenţă
(6-12 ani)
4. Schizofrenia infantilă propriu-zisă
 1. Schizofrenia sugarului
(Bender)
Apare la copil încă din primul an de viaţă pe linie ereditară.
Se înregistrează un proces de dizarmonie în dezvoltare cu o
nedezvoltare corespunzătoare pe plan motor (diferitele componente
motorii se dezvoltă neregulat şi inegal), care duce la retard. Pe
planul dezvoltării cognitive în schimb apare o dezvoltare precoce
(gângurit, cuvinte).
Copilul manifestă anxietate constituţională, o anxietate pentru care
nu are motive, devenind temător în raport cu mediul înconjurător şi
cu intrarea în câmpul lui de observaţie a persoanelor străine.
Apar, de asemenea, tulburări neurovegetative de tip circulator,
digestiv, termic, cu o mare instabilitate de la o zi la alta.
Pe plan comportamental copilul este într-o stare de distonie
neurovegetativă foarte accentuată, cu mişcări stereotipe, fără
intenţionalitate în raport cu lumea înconjurătoare.
În ansamblu, avem de-a face cu o dezvoltare insuficientă şi inegală.
 2. Schizofrenia simbiotică
hiperkinetică (Margaret Mahler)
Apare în perioada 30 luni-6 ani, fiind
caracteristică în special preşcolarilor.
Caracteristicile principale sunt hiperkinezia şi
imposibilitatea de a se diferenţia de mamă - este
atât de simbiotic legat de mamă încât nu se
poate desprinde.
Tulburarea începe brusc, în plină stare de
sănătate.
În câteva săptămâni îşi pierde achiziţiile şi
comunicarea, apoi totul se opreşte (demenţiere).
Copilul manifestă crize de agitaţie psihomotorie ce apar
pe un fond de instabilitate permanentă.
Are tulburări de somn cu fenomene de pavor nocturn şi
crize de plâns nemotivate cu manifestări de opoziţie
zgomotoasă.
Pe un fond de anxietate permanentă, se manifestă o
sensibilitate exagerată la frustrări afective, nu suportă
cea mai mică tendinţă de îndepărtare a mamei.
Este logoreic (vorbeşte mult cu caracter stereotip). A
pare tendinţa marcată de încorporare, transformare
corporală.
 3. Forma perioadei de latenţă
(6-12 ani).
Aceasta este o perioadă din dezvoltarea copilului caracterizată prin
echilibru psihic şi o dezvoltare mai accentuată pe plan somatic.
Tulburarea apare după o perioadă de acuze somatice de ani de zile
în care se caută motivul suferinţei.
Cu alte cuvinte, boala ia la început forma unei suferinţe organice, şi
de aceea debutul nu poate fi stabilit cu precizie.
Pe neobservate se produce o restrângere treptată a interesului faţă
de mediu şi apariţia procesului de deficit, marcat de o serie de
dificultăţi şcolare şi randament diminuat.
Copilul devine tot mai dezinteresat de lume, este în permanenţă
obosit şi preferă să alunece treptat spre inactivitate (până şi jocul
devine o dificultate).
Pe plan somatic se debilizează: scade în
greutate, se topeşte masa musculară, devine
stângaci, apar semne de hipogenitalism şi are o
expresie hipomimică.
Pare că ridică preocupari complexe, dar nu mai
poate rezolva situaţii concrete (are înclinaţii spre
o filosofie sterilă).
Se înregistrează o reducere a capacităţii de
contact, mai ales cu cei dragi, tendinţe de
izolare, chiar autism.
Comportamentul devine repetitiv, încărcat de
stereotipe, dar şi de comportamente bizare,
şocante.
 Pe plan comportamental pot
apărea două evoluţii ale tulburării:

fie spre eretism ( în acest caz copilul este

expansiv, agresiv, provoacă stricăciuni cu o
luciditate impresionantă, intoleranţă la frustrări,
stări de furie, fobii, mişcări şi comportamente
imprevizibile, fără explicaţie, neglijent, bucuria
de a murdări obiectele, revoltă pe lumea
înconjurătoare),
fie pe linia restrictivă (negativism, inhibiţie,
mutism, anorexie, refuz şcolar.
Este foarte greu de stabilit contactul cu un astfel
de copil, deoarece este într-o permanentă
apărare, este ciudat în exprimare şi nu acceptă
contactul ochi-ochi.
Privirea lui, deşi pare atentă, are o notă de
indiferenţă.
Mimica este labilă, schimbătoare, adesea
discordantă cu ceea ce vorbeşte, iar zâmbetul
este rece, ciudat, permanent (nu poate fi
disimulat).
Copilul manifestă un deficit psihologic
discordant cu nivelul de instructie.
Funcţiile de cunoaştere sunt mai tare atinse decât în
schizofrenia adultului: percepţia este bună, dar apare
hipoestezia senzorială; imaginaţia este alterată (fabulaţie
patologică) şi rareori apar halucinaţii.
Gândirea este unitară la început ca dinamică, dar între
timp începe procesul de disociere; este o gândire
abstractă, cu elemente obsesiv-fobice, ruminaţii, idei
delirante şi prevalente (îl împing la activităţi neobişnuite).
Pe planul limbajului se manifestă tulburări de vorbire
(mutism, paralogii sau recădere la un nivel inferior de
achiziţii).
Pe plan afectiv: distanţare faţă de valorile pozitive,
iritabil, morocănos; treptat apare indiferentismul şi
dezinteresul pentru lumea înconjuratoare; stări disforice
nemotivate (plâns).
Activitatea: hipokinetică, hipobulică, diminuare a
activităţii; pe acest fond apar stări de furie; tinde spre
perseveraţii, ritualuri, stereotipii; copilul îşi pierde
capacitatea de iniţiativă (se supune la convenienţele din
jur, se manifestă ca un automat).
Personalitatea evoluează cronic spre destrămare:
tendinţa de autism, dedublare, treptat pierderea
contactului cu mediul.
4. Schizofrenia infantilă (Bleuler)
Începe între 7- 14/15 ani. Se produce o
disociaţie între funcţii şi în fiecare funcţie.
Se caracterizează prin ambivalenţă (copilul nu
are siguranţă în ceea ce spune şi face).
Elementul dominant este delirul de încorporare
şi delirul de relaţie (apare o relaţionare
particulară cu lumea).
Funcţiile psihice alterate sunt percepţia,
gândirea, activitatea, afectivitatea şi
personalitatea; se pierde conştiinţa autopsihica
(nu are conştiinta bolii).
 Perceptia:
disfuncţie senzorială (pierdere a integrării între câmpurile
senzoriale, fapt care duce la pierderea treptată a
contactului cu realitatea şi de aici decurge nesiguranţa),
hiperestezie senzorială (trăieşte toate informaţiile la
modul dureros),
tulburări în percepţia spaţiului, timpului şi schemei
corporale,
derealizări, depersonalizări;
halucinaţii
– auditive (cele mai caracteristice, mai ales pseudohalucinaţii: îşi
aude gândurile, i se fură gândurile),
– vizuale (terifiante, legate de anxietăţi),
– gustative,
– olfactive (legate de alterarea relaţiei cu părinţii – crede că vor să-
l omoare).
 Gândirea:
tulburări de dinamică (tendinţa de stereotipie,
perseveraţii, blocaje, merge până la fenomenul de
baraj);
devine mai voalată (caracter de aproximatie în tot ceea
ce spune);
tendinţa la abstracţiuni, oboseală mintală),
tulburări expresive (în conţinutul noţiunilor - ruperea
unităţii conţinutului de gândire - se separă tot ce ar trebui
să fie legat şi se leagă tot ce nu ar trebui),
paralogii, aproximări, încurca sensul concret cu cel
figurat, foloseşte multe condensări, neologisme, cuvinte
noi auzite sau fabricate de ei, delir sistematizat de
persecuţie.
 Afectivitatea:
tulburări ale echilibrului dispoziţional (tendinţa spre
indiferentism),
îşi pierde semnificaţia afectivă în lumea înconjurătoare,
rigiditate afectiva (nu are loc trecerea de la o stare la
alta),
pierde raportul afectiv cu anturajul,
tendinţa de persiflare ( face glume proaste),
slabă capacitate de colorare afectivă, de vibraţie
afectivă,
ambivalenţă şi discordanţă în timp între afectivitate şi
idei.
 Activitate:
hipovulie (alterarea voinţei),
hipokinezie (topirea activităţii);
ambivalenţă (nu are capacitate de decizie),
parakinezii (activităţi şocante, stereotipii, poziţii vicioase,
modificările expresiei fizice a corpului),
manierisme, grimase, râs exploziv, ergoschizis (se
pierde armonia ce da frumuseţe gestului motor, pierde
fluenţa mişcării),
tulburări de activitate în toate domeniile (vorbire, scris,
expresie plastică),
activitati impulsive, bruşte, neprevăzute,
tulburări de activitate instinctivă (se reduce, creşte sau
se perverteşte).
 Personalitatea:
întâi se manifestă frica permanentă că îşi
pierde controlul,
apoi îl deranjează foarte mult faptul că
este sub influenţa unor forţe externe;
apare un fenomen de dedublare (la
început pierderea capacităţii de control,
apoi fragmentarea personalităţii, până la
apersonalizare sau tranzitivism).
 Conştiinţa:

pierderea conştiinţei de boală, nu are

critica stării, nu recunoaşte suferinţa.