D r.

DMITRI AVDEEV

Depresia
ca patimă şi ca boală

Traducere din limba rusă de

Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas

Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GAJlACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea Ortodoxă

Bucureşti, 2005
 Redactor: Irina Floarea

Coperta: Mona Velciov

Traducerea a fost făcută după originalul în

limba rusă: D epressia k a k strast' i k ak
b olezn ’

© Editura Sophia, pentru ediţia prezentă

D escrierea CD* a Bibliotecii N aţionale a Rom âniei

AVDEEV, D1MITRIJ ALEKSpEVICI
D epresia: ca patim ă ş i c a boală / dr. Dmitri
Avdeev ; trad, din lb. rusă de Adrian şi Xenia
Tănâsescu-Vlas. - Bucureşti: Editura Sophia; Alexandria:
Cartea Ortodoxă, 2005
ISBN 973-7623-15-0
ISBN 973-7891-38-4

I. Tănâsescu-Vlas, Adrian (trad.)

II. Tănasescu-Vlas, Xenia (trad.)

6l6.89-008.454
 ‘D epresia
ca patima şi ca Soaţa

Prin multe necazuri se cuvine nouă

să intrăm în îm părăţia lui Dumnezeu
(Fapte 14, 22)

£ copul fundamental al acestei

J broşuri este acela de a arăta
că o parte însemnată a stărilor depre­
sive sunt urmare a unui mod păcătos
de viaţă, urmare a acţiunii distructive
a păcatului asupra sufletului omenesc.
Cuvintele acestea sunt valabile în pri­
mul rând pentru depresiile nevrotice,

5
care, după cum se va arăta mai jos,
sunt înrudite c u . patimile păcătoase
ale trândăviei şi întristării.
Există şi un tip de depresie ce se
dezvoltă „de la natură” şi nu este legat
direct de cauze duhovniceşti. Este o
stare de boală care cere intervenţie
medicală calificată.
 Î Depresia:
informaţii gtmrate.

/ 7 | epresia (de la cuvântul lati-

X ' nesc depressio - „constricţie,
apăsare") este dispoziţia sufletească
abătută, însoţită de moleşeală, astenie,
de o apreciere descurajat-pesimistă a
evenimentelor.
Această suferinţă e cunoscută lumii
din timpuri imemoriale, de când s-a
petrecut căderea în păcat a celui din­
tâi om.
Depresia este cel mai răspândit
simptom al bolilor sufleteşti. Până la

7
7-8 procente din populaţia planetei
suferă de tulburări depresive. în parti­
cular, în anul 1983 s-a calculat că în
lume sunt peste 100 milioane de bol­
navi de depresie. Actualmente numă­
rul acesta a crescut simţitor. De pildă,
din totalul bolilor psihice ale vârstei a
treia între 40 şi 60 de procente sunt
reprezentate de către depresie.
Circa 75 de procente dintre oame­
nii care suferă de depresie au luat mă­
car o dată în calcul ideea sinuciderii,
iar 10-15 procente dintre aceştia au şi
comis-o. Ca atare, este greu de supra-
apreciat întreaga importanţă şi com­
plexitate a temei abordate.
Depresia „a întinerit”. Victime ale ei
devin nu numai oamenii de vârsta a
treia şi „balzaciană”, ci şi tineretul,
chiar copiii. între psihiatri se vorbeşte
din ce în ce mai des despre depresia
infantilă, despre particularităţile pro­
venienţei şi ale tabloului său clinic.

8
 Diagnosticul de „depresie” este pus
atât de des încât a devenit ceva
obişnuit.
M-am ocupat vreme destul de în­
delungată cu recuperarea persoanelor
care au suferit de pe urma acţiunii
psihodistructive a sectelor totalitare şi
activităţilor ocultiste. între cele mai
frecvente complicaţii psihice ale aces­
teia sunt depresia, fobiile de tot felul,
anxietatea.
Tulburările depresive sunt un „în­
soţitor" al celor împătimiţi de băutură,
de droguri.
Certurile, divorţurile, conflictele,
bolile ş.a.m.d. constituie zilnica „sar­
cină” depresivă cu care, ca medic-psi-
hoterapeut, am a mă întâlni practic de
mai multe ori pe zi. Mulţi oameni au
mereu la ei tablete sedative pentru
cazuri de stress, prăbuşire nervoasă.
Descurajarea, lipsa bucuriei de a
trăi, posomorârea, melancolia sunt,

9
din păcate, atât de proprii contem po­
ranilor noştri... în ziua de astăzi mulţi
consideră că depresia este o boală a
civilizaţiei cu cerinţele ei mai presus
de puterile omului şi cu suprasarcinile
ei emoţionale. Fără îndoială că în ma­
re parte acest punct de vedere este în­
dreptăţit. Există chiar o specie de tul­
burare depresivă numit depresie de
epuizare.
în literatura de specialitate se vor­
beşte tot mai des despre depresia
existenţială sau noogenă, adică acea
specie de tulburare depresivă care
este legată de pierderea sau absenţa
sensului vieţii.
Să vorbim puţin despre particulari­
tăţile clinice ale depresiei. Depresia
este un sindrom (ansamblu de mani­
festări morbide) care se întâlneşte în
multe maladii psihice şi în unele ma­
ladii somatice (trupeşti). în ultimul

10
caz depresia apare deseori ca reacţie
psihologică a personalităţii în faţa
ameninţării la adresa sănătăţii sau vie­
ţii. D e exemplu, s-a stabilit că, chiar la
6-12 luni după declanşarea infarctului,
la 90% dintre pacienţi se pune în evi­
denţă depresia. Cauzele persistenţei
acesteia sunt, după cum a demonstrat
practica, legate de pierderea sensului
vieţii, de crahul speranţelor.
Se face distincţie între episodul de­
presiv, reacţia depresivă, starea de­
presivă şi boala depresivă prelungită.
Psihiatrii au descris cândva aşa-nu-
mita „triadă depresivă":
- dispoziţia tristă;
- gândirea încetinită;
- inhibiţia motorie.
Printre alte manifestări ale depri­
mării se numără tulburările de somn,
scăderea capacităţii de concentrare şi
de atenţie, scăderea apetitului, pierde­

11
rea reacţiilor emoţionale de mai înain­
te, scăderea interesului faţă de eveni­
mentele vieţii de zi cu zi, nehotărârea
chinuitoare, sentimentul de handicap,
ideile sau acţiunile suicidale (de
sinucidere).
Dacă ar fi să sistematizăm tulbură­
rile depresive, o atare sistematizare
poate arăta astfel:
D epresii nevrotice, apar „pe teren
nervos”, ca rezultat al şocurilor ner­
voase, conflictelor (externe şi interne,
sufleteşti) la omul potenţial sănătos
din punct de vedere psihic. Majorita­
tea cercetătorilor subliniază rolul par­
ticularităţilor de personalitate în for­
marea depresiei nevrotice.
D epresii som atogene. tulburări psi­
hice ca rezultat al bolilor somatice.
D epresii endogene·, dezvoltarea lor
este condiţionată de factori constitu­
ţionali. Depresiile de acest tip se întâl­

12
nesc în clinica schizofreniei1, psihozei
maniaco-depresive2, în psihozele de
involuţie (senilitate). Ele nu sunt lega-
1. Schizofrenia este o boală care se manifestă
prin modificări caracteristice ale personalităţii,
în tabloul clinic al schizofreniei se pot distin­
ge: 1) tulburări de gândire: incoerenţă, „devi­
eri” logice, delir ş.a.; 2) tulburări emoţionale;
3) percepţii false (halucinaţii ş.a.), precum şi o
serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie
mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de
psihoze reunite sub o singură denumire, care
pot varia ca intensitate şi durată a manifes­
tărilor patologice precum şi ca evoluţie. Bol­
navii de schizofrenie au nevoie de observaţie
şi tratament psihiatric.
2. Psihoza maniaco-depresivă este o boală
psihică ale cărei semne clinice fundamentale
sunt fazele maniacale, depresive sau mixte,
care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori,
în clinica psihozei maniaco-depresive predo­
mină o anumită fază. Particularitatea caracte­
ristică a acestei boli este prezenţa intervalelor
„luminoase” (când cel afectat este practic să­
nătos). în perioadele de acutizare este neapă­
rată nevoie de tratament, iar pentru perioada
dintre crize se indică măsuri profilactice.

13
te de factori situaţionali şi de împreju­
rări ale vieţii, ci se dezvoltă „de la na­
tură”. în depresia endogenă se obser­
vă în mod particular: dezorganizarea
grosieră a personalităţii cu desprinde­
re de lumea reală; risc ereditar; carac­
ter ciclic: acutizări sezoniere (primă­
vara, toamna bolnavul se simte mai
rău), deteriorare mai marcată a stării
psihice la orele dimineţii; tendinţă
spre evoluţie trena ntă.
D epresii m ascate, se manifestă prin
diferite suferinţe fizice (dureri de ini­
mă sau de stomac, de cap ş.a.m.d.). în
acest caz nu depresia însoţeşte sufe­
rinţa fizică, ci suferinţa fizică este ma­
nifestare a depresiei.
Dacă e să vorbim despre tratamen­
tul depresiei, devine evident faptul că
depresia nevrotică este o problemă a
personalităţii şi acest tip de depresie
se tratează prin mijloace predominant

14
duhovniceşti şi psihologice. Pentru or­
todox, este vorba de lupta cu patimile,
de mergerea spre Hristos pe calea răb­
dării, smereniei, nerăutăţii, dragostei.
Pe lângă acestea sunt, bineînţeles,
importante odihna cu măsură, activi­
tatea fizică, comunicarea chibzuită şi
folositoare pentru suflet.
Depresia endogenă nu poate fi, de
regulă, vindecată fără prescrierea me­
dicamentelor necesare de către medi-
cul-psihiatru. într-o serie de cazuri se
cere internare şi terapie intensivă în
condiţii de spital. în ce priveşte acest
tip de depresie, tentativele de limitare
la poveţe şi îndemnuri sunt practic lip­
site de rezultat. A aprecia o depresie
de acest fel ca pe o patimă păcătoasă
este o abordare incorectă a problemei.
Depresiile mascate şi cele soma-
togene necesită, de asemenea, trata­
ment medicamentos.

15
l
 Î Depresia nevrotică

parte însemnată a stărilor de­

presive sunt urmare a modu-
lui păcătos de viaţă, urmare a acţiunii
distructive a păcatului asupra sufletu­
lui omenesc. Aceste cuvinte sunt vala­
bile în primul rând pentru depresiile
nevrotice, care, precum vom arăta
mai jos, sunt înrudite cu patimile pă­
cătoase ale întristării şi trândăvirii.
în „Bazele concepţiei sociale a B i­
sericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Si­
nodul Arhieresc Jubiliar (Moscova,
13-16 august 2000), se spune printre
altele: „Biserica priveşte bolile psi-

17
hlce ca pe una dintre manifestările
vătăm ării generale de către păcat a
naturii umane: Distingând în struc­
tura personalităţii nivelurile duhovni­
cesc, sufletesc şi trupesc de organiza­
re, Sfinţii Părinţi făceau distincţie între
bolile dezvoltate „de la natură” şi cele
provocate de lucrarea demonică sau
de patimile care l-au înrobit pe om ”.
Depresia nevrotică este la baza sa
duhovnicească o stare psihopatologi­
că ce s-a dezvoltat în urma patimilor
trândăvirii şi întristării, „care l-au înro­
bit pe om" - iar orice patimă este „aţâ­
ţată" şi mai mult de către draci, care
află în sânul lor adăpost.
Ştiinţa cunoaşte multe lucruri de­
spre apariţia tulburărilor depresive,
însă în mediul savant nu se acceptă să
se vorbească despre păcat, deşi cauza
multor forme de depresie este tocmai
el, fapt despre care dau mărturie Sfin­

18
ţii Părinţi şi întreaga experienţă asce­
tică a Ortodoxiei.
Cu mult înainte de observaţiile şti­
inţifice psihiatrice privitoare la prove­
nienţa depresiei nevrotice, Sfinţii Pă­
rinţi au descris foarte exact această
boală sufletească, numind-o „patimi
păcătoase ale trâ n d ă v lrii ş i întristă­
r ii” - aşa încât în acest caz diagnosti­
cului medical îi corespunde un „diag­
nostic” duhovnicesc.
Depresia este un semnal su i g en e-
ris al sufletului, prin care acesta îşi
arată starea nenorocită - însă nu plâns
pentru păcate, ci chin al sufletului ne-
pocâit, căruia demonii îi şoptesc: „To­
tul merge prost, n-ai de ce să mai tragi
nădejde...”
Nevroza depresivă începe cel mai
adesea din pricina problemelor de
viaţă. Dispoziţia omului se înrăutăţeş­
te, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul

19
îl enervează; cade în posomorâre, în
întristare, tot ce îl înconjoară apare în-
tr-o lumină întunecată. Foarte adesea
stări de acest fel apar pentru că „nu
mi-a ieşit în viaţă cum am vrut: nu mi
s-au înfăptuit dorinţele, a avut loc un
anumit conflict, cineva m-a jignit"
ş.a.m.d.
Nu orice întristare e însă păcătoasă,
în zilele de amărăciune, în clipele de
întristare omul devine „mort” faţă de
multe mişcări păcătoase ale sufletului
său. Iubirea de cinstiri, de bani, de
plăcerile simţurilor trec pe planul al
doilea în astfel de perioade ale vieţii.
La bucurie, omul uită de sine; la ne­
caz îşi întoarce gândurile, vrând-ne-
vrând, spre sine însuşi, îşi conştienti­
zează păcătoşenia tot mai profund.
Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă
întristarea este „de dragul întristării”,
iar pocăinţei i se substituie „autocani-

20
balismul” nevrotic, care în afară de
distrugere nu oferă sufletului nimic,
este evident că a avut loc o falsificare.
O astfel de întristare mincinoasă este
patimă păcătoasă.
Bineînţeles că minciuna, clevetirile
josnice şi jignirile nu aduc bucurie su­
fletului, dar dacă omul este cu desă­
vârşire zdrobit de ele şi rămâne vreme
îndelungată într-o dispoziţie tristă sau,
mai mult, într-o stare de deznădejde,
de pierdere deplină a stăpânirii de
sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu
şi a credinţei în sfinţenia Purtării de
grijă dumnezeieşti pentru om, aceasta
nu mai este nicidecum o stare creşti­
nească a sufletului, ci este deja păcat,
în atare caz, şi cel viclean atât aşteap­
tă: ca omul să calce strâmb şi să se
arunce în prăpastia trăirilor sufleteşti
apăsătoare şi a deznădejdii.
întristarea este întotdeauna părere
de rău (pentru ceea ce s-a pierdut,

21
pentru ceea ce nu s-a împlinit
ş.a.m.d.), iar trândăvirea este prece­
dată mai mereu de lenevie, nelucrare,
iubire exagerată a confortului, iubire
de sine.
Sfântul Ierarh Ignatie (Brianciani-
nov) defineşte patimile păcătoase ale
trândăvirii şi întristării în următorul
mod:
ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâh­
nirea, curmarea nădejdii în Dumne­
zeu, îndoirea de făgăduinţele dumne­
zeieşti, nemulţumirea faţă de Dum­
nezeu pentru cele ce se întâmplă, pu­
ţinătatea de suflet, nerăbdarea, ne-
mustrarea de sine, supărarea ţinută
împotriva aproapelui, cârtirea, lepăda­
rea de crucea propriului destin, încer­
carea de a te coborî de pe ea.
TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice
faptă bună şi mai ales la rugăciune, pă­
răsirea pravilei bisericeşti şi a celei de

22
chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie,
odihnirea peste măsură prin somn, prin
zăcere şi prin răsfăţul de tot felul, um­
blatul din loc în loc, grăirea în deşert,
glumele deşarte, purtarea profanatoare,
uitarea propriilor păcate, uitarea po­
runcilor lui Hristos, robirea de către
gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, îm­
pietrirea, nesimţirea, deznădăjduirea.
După cum afirmă Sfinţii Părinţi, în­
tristarea vine atunci când o patimă nu
s-a văzut satisfăcută: de pildă, când
omul nu a primit suma de bani pe
care o voia, când simţămintele i-au
fost respinse de aleasa inimii lui, când
nu a fost avansat la serviciu de multă
vreme ş.a.m.d.
Patimile păcătoase sunt legate între
ele şi se influenţează între ele. Astfel,
trufia şi slava deşartă sunt „susţinute”
de lăcomia pântecelui şi de curvie, iar
toate aceste patimi sunt în acelaşi

23
timp legate de iubirea de bani. Rezul­
tatele acestei „tovărăşii” sunt: mânia,
întristarea, trândăvirea - vorbind me­
taforic, sindromul „corăbiilor înecate”.
Trândăvirea, întristarea îl pândesc
pe cel ce n-a dobândit credinţă tare în
Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc
adeseori în sufletul celor care, lepă­
dând Cerescul, s-au lipit cu tărie de
pământesc. Altfel spus, la temelia sa
adâncă depresia nevrotică este urma­
re a necredinţei în mântuitoarea Pur­
tare de grijă a lui Dumnezeu. în atare
caz, necazurile şi suferinţele sunt pen­
tru om ceva respingător, absolut inu­
til. La drept vorbind, aceasta este ur­
marea logică a filosofiei hedonismu­
lui, a vieţii „după propriul plac”, spre
care năzuiesc foarte mulţi oameni.
Preasfinţitul Varnava (Beliaev) re­
marcă pe această temă: „Există în şti­
inţa despre mântuire o lucrare care îl

24
 duce pe om la Dumnezeu pe cea mai
1l scurtă cale. Este vorba de întristarea
j pentru păcate, de întristarea după
j Dumnezeu... experienţa şi' suflarea
i harului în inimă dau încredinţarea că
rugăciunea cu lacrimi fierbinţi de
j pocăinţă în singurătate este singurul
; mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la în­
ceput se varsă lacrimi amare, corozi-
ve, dar mai apoi se simt uşurare, bu­
curie, luminare. Cu cât înaintează
omul mai mult pe calea mântuirii, cu
atât i se sălăşluieşte veselia mai mult
în suflet; plângi, curg lacrimile şiroaie,
iar în inimă e tot mai senin şi mai
cald. Minunat lucru! Nepătrunsă lu­
crare a harului!..
Există însă şi alt plâns, şi altă întris­
tare. împătimita modei plânge fiindcă
nu are noua pălărie de primăvară şi că
i s-au demodat ghetele, că „cutare” a
început să o curteze pe „cutare”, iar

25
„cutare” e mai frumoasă ori mai ferici­
tă decât ea; tânărul se întristează pen­
tru puţinătatea banilor de buzunar pe
care îi poate cheltui pentru plăceri;
soţia plânge din orgoliu rănit pentru
că soţul o înşală, iar soţul, la rândul
său, pentru că are insuccese la servi­
ciu; medicul, inginerul, avocatul - toţi
sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă
destul, oricât ar avea li se pare puţin;
comerciantul cade în deznădejde pen­
tru o pagubă suferită, şi aşa mai de­
parte, şi aşa mai departe. Toţi plâng şi
se întristează chiar când trăiesc în lux
şi în bogăţie, dar lucruri stricăcioase
sunt acestea pentru care ei se dau de
ceasul morţii. Nu au ceva sau pierd
ceva, şi se întristează. Uneori de pe
urma acestei întristări se ofilesc, se
îmbolnăvesc şi chiar mor. Această
întristare este drăcească. Vrăjmaşul
neamului omenesc este cel care o

26
insuflă. Se chinuie, geme omenirea,
încearcă să-şi facă viaţa lipsită de
întristare, dar fără Dumnezeu nimic
nu poate”.
în lucrarea sa fundamentală „Baze­
le artei sfinţeniei”, episcopul Varnava
face o fină analiză duhovnicesc-psiho-
logică a temei abordate. Iată câteva
extrase din această lucrare.
„...Dintre toate cele opt căpetenii
ale răutăţii, duhul trândăvirii e cel mai
greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. în-
tr-adevăr, împotriva fiecărei patimi
slujeşte drept doctorie virtutea potriv­
nică ei (de pildă, împotriva lăcomiei
pântecelui - înfrânarea, împotriva iu­
birii de avuţii - neagonisirea, împotri­
va trufiei - smerenia ş.a.m.d.), dar îm­
potriva trândăvirii nu există o astfel de
virtute specială. Iată de ce la Sfinţii
Părinţi ea e numită uneori „moarte
atotpierzătoare”, întrucât cere puteri

27
multe pentru a se tămădui şi atrage
după sine toate păcatele şi mii de rele,
mergând la mireni până la lepădarea
însăşi ideii de mântuire personală, iar
la monahi până la dezbrăcarea man­
tiei şi întoarcerea în lume. în schimb,
n ici u n a din tre p atim i nu îi a d u ce n e­
voitorului a tâ tea cu n u n i c a trân dăvi-
rea. Tocmai în lupta cu această pa­
timă se cunoaşte cum slujeşte omul
lui Dumnezeu - fără făţărnicie sau cu
lenevie şi nepăsare, şi plata este pe
măsură.
Când, unde şi cum năvăleşte asu­
pra omului duhul trândăvirii ?
Despre o an u m ită vreme a năvăli­
rii se poate vorbi numai în cazul mo-
nahilor-sihaştri.
Pe timpul vechilor Părinţi ai pusti­
ei, vrăjmaşul îi ispitea de obicei în
jurul amiezii, când soarele se afla la
zenit şi din pricina căldurii pe care în-

28
cepea să o respire pustia, era firesc ca
mintea şi trupul să slăbească. Mai ales
după o noapte fără somn, petrecută la
rugăciune. Iar până la întărirea cu hra­
nă mai era mult, pentru că o gustau
numai spre seară, după apusul soare­
lui. Atunci, dracul aducea asupra lor
trândăvirea, teama că ostenelile lor
sunt zadarnice, teama că se vor îm­
bolnăvi şi nu va fi cine să-i ajute la bă­
trâneţe, sila faţă de sălaşul lor, de mul­
tă vreme înmiresmat cu rugăciunea,
care, pasămite, n-ar mai aduce nici un
folos. Tocmai de acest demon îl în­
deamnă Domnul pe nevoitor să nu se
teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te
vei tem e d e fr ic a d e noapte, d e săg eata
ce z b o a ră z iu a şi d e d racu l cel d e
a m ia z ă z i (Ps. 90, 5-6).
în ce-i priveşte pe mirenii păcătoşi,
care trăiesc după voia lor şi cum îi taie
capul, care dorm bine, se îmbuibă de

29
dimineaţă şi la amiază se întăresc ia­
răşi cu hrană, dracul trândăvirii năvă­
leşte asupra lor în diferite momente şi
în legătură cu alte împrejurări. Există
însă cazuri când dracul lucrează cu
aceeaşi râvnă şi cu strictă „punctuali­
tate” ca şi în cazul dinainte...
Odată ce a năvălit asupra omului,
dracul trândăvirii îşi întrebuinţează
toate mijloacele pentru a-1 depărta de
lucrarea cea bună, şi merge în direc­
ţiile arătate la începutul acestui articol.
 întristarea

Ce este în tristarea ?
„întristarea este piedică în calea a
tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul.
„Când duhul rău al întristării pune stă­
pânire pe suflet” - citim descrierea lu­
crării acestei patimi la Cuviosul Sera­
fim de Sarov, „atunci, umplându-1 de
amărăciune şi neplăcere, nu-1 lasă să
facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl
împiedică să se îndeletnicească cu ci­
tirea Scripturilor cu luarea-aminte cu­
venită, îl lipseşte de blândeţe şi de se­
ninătate faţă de fraţi şi naşte scârba

31
faţă de orice împreună-vorbire: pen­
tru că sufletul plin de întristare, făcân-
du-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu
poate nici să primească liniştit sfat
bun, nici să răspundă cu blândeţe la
întrebările ce i se pun. El fuge de oa­
meni ca de nişte pricinuitori ai tulbu­
rării sale, şi nu pricepe că pricina su­
ferinţei e înlăuntrul său...”

De u n de vine în tristarea ?
întristarea este de obicei urmare a
gândurilor mânioase ori a nereuşitei
de a satisface o oarecare patimă. Ca
atare, cel ce îşi va birui poftele şi pa­
timile va izgoni pentru totdeauna din
inima sa şi întristarea. Astfel, cel înfrâ­
nat nu se va întrista că a rămas fără
prânz, cel feciorelnic - că nu i-a reuşit
fapta murdară la care se gândise într-o
clipă de întunecare a minţii, cel nemâ-
nios - că n-a avut prilejul să se răzbu-

32
ne, iar cel smerit cugetător - că e lipsit
de cinstiri din partea oamenilor. Cel
neagonisitor nu se va amări nici dacă
va rămâne fără ultima leţcaie...
Cu oamenii pătimaşi se întâmplă
însă că întristarea vine asupra lor fără
vreo pricină văzută. Atunci, zice Cu­
viosul Ioan Cassian, „prin înrâurirea
subţire a vrăjmaşului suntem supuşi
unui asemenea necaz că nu putem să
primim cu obişnuita plăcere nici mă­
car cercetarea (vizita) oamenilor la
care ţinem şi a rudelor noastre, şi ori­
ce ne-ar spune aceştia într-o discuţie
cuviincioasă ni se pare că vine la vre­
me nepotrivită şi că e de prisos...”
Totuşi, aceasta dovedeşte numai că
întristarea nu-şi are întotdeauna prici­
nile în surse exterioare. Nu. înăuntrul
nostru, în adâncul inimii, stau semin­
ţele ascunse ale patimilor, care, îndată
ce se revarsă asupra sufletului ploaia

33
ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade.
Ca atare, trebuie spus din nou că dacă
am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară,
ci am avea adevărată linişte în suflet,
nici un fel de uneltiri ale dracului în­
tristării n-ar putea avea înrâurire asu­
pra noastră. Pământul inimii, uscat de
post, de privegheri şi de rugăciuni,
n-ar putea să mai primească seminţele
patimilor insuflate de către draci.
De aici reiese că nu trebuie să fu­
gim de oameni cu scopul de a evita
întristarea. Ce-i drept, nu poate să sca­
pe de tulburare omul care trăieşte în
lume şi intră mereu în contact cu per­
soane care îi sunt cu desăvârşire stră­
ine ca duh, stăpânite nu doar de pa­
timi, ci uneori chiar de dracii înşişi.
Dar gândul că simpla schimbare a lo­
cului aduce uşurare este greşit. Schim­
bând mediul, omul schimbă doar pri­
cinile care-i stârnesc patimile. Nu asta

34
îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de
care se va vorbi mai jos. Dacă omul
va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia
inimii, va fi în stare să spună împreu­
nă cu prorocul David: cu cei ce urau
p a c e a eram fă c ă to r d e p a c e (Ps. 119,
6). Atunci se va împăca lesne nu doar
cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi
acelea îl vor cinsti, după cuvântul
Scripturii: fia r e le cele sălbatice vor
a v ea p a c e cu tin e (Iov 5, 23).

Ucigaşii întristării
S-a zis deja că întristarea se hrăneş­
te pe socoteala existenţei patimilor în
om. îndepărtează din tine împătimirea
de lucruri, de poftă, de lăcomia pân-
tecelui, şi nici o întristare nu va mai
vreodată în tine. Pot fi arătate însă şi
mijloace pozitive, care taie din rădăci­
nă această patimă, în special rugăciu­
n ea, m ilostenia şi n eagon isirea.

35
 Omul suferă, se chinuie din pricina
întristării, sufletul lui tânjeşte. Şi iată
că se duce la doctor. Acesta îi prescrie
preparate care îl calmează şi îi îmbu­
nătăţesc dispoziţia sufletească, uşu-
rându-i în mod artificial suferinţele -
dar tratamentul, după cum remarcă pe
bună dreptate medicul ortodox V. K.
Neviarovici, în multe cazuri nu vinde­
că deloc sufletul bolnav şi prin el
omul este doar îndepărtat de suferin­
ţe, care au mai întotdeauna un sens
terapeutic din punct de vedere du­
hovnicesc. Subliniem că aici este vor­
ba despre depresia nevrotică. în de­
presia endogenă tactica este alta.
Forma nevrotică a tulburărilor de­
presive este legată în modul ce
mai direct de starea morală a omului.
Desigur, eu, ca medic, uşurez suferin­
ţele pacienţilor prin medicamente,
discuţii şi prin simpla compasiune

36
omenească - dar satisfacţia la consult
vine numai atunci când convorbirea
se poartă despre suflet, despre credin­
ţă, despre pocăinţă. Cu acordul paci­
entului şi la dorinţa lui, încercăm să
dăm simptomelor bolii o apreciere de
pe poziţii duhovniceşti.
Singura cale corectă spre vindeca­
rea de nervozitate, de trândăvire, de
întristare şi spre dobândirea păcii su­
fleteşti trece prin adevărata credinţă
ortodoxă, prin pocăinţă şi prin în­
dreptarea vieţii după poruncile lui
Dumnezeu. Pentru om, principalul
este să înţeleagă sursele păcătoase ale
stării sale psihice, să conştientizeze
profund neputinţa sa, să urască păca­
tele demonice ale trufiei, slavei deşar­
te, mâniei, trândăvirii, minciunii, cur-
viei şi să dorească să se schimbe, să
se întoarcă spre Domnul cu nefăţarni­
că pocăinţă.

37
 Adevărata cauză a tulburărilor de­
presive constă de regulă în păcatele
săvârşite de către om. Sfinţii Părinţi
considerau că la baza tuturor suferinţe­
lor sufleteşti stă trufia. Ca atare, pentru
a scăpa de depresia nevrotică, omul
trebuie să se străduie pentru dobândi­
rea smereniei. Nivelul ridicat de pre­
tenţii care nu se înfăptuiesc în viaţă,
conflictul între dorinţă şi realitate lasă
totdeauna în suflet simţământul frus­
trării, întristării, amărăciunii, supărării.
Absolut indispensabil pentru fieca­
re creştin este mersul la slujbe, mai
ales în zilele de duminică şi de praz­
nic, precum şi participarea la Tainele
Bisericii. în rugăciunea pe care pre­
otul o citeşte înainte de spovedanie
există cuvintele acestea: D e vrem e ce
a i venii la doctor, s ă nu te în torci n e­
vindecat. De Sfintele Taine trebuie să
ne apropiem cu frângere de inimă, cu

38
credinţă adâncă şi cu nădejde în mila
lui Dumnezeu.
Trebuie neapărat ca omul să citeas­
că Sfânta Scriptură, mai ales Evanghe­
lia, şi să împlinească poruncile lui Hris-
tos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor
de nepreţuit îl oferă literatura patristică.
O mare bucurie aduc creştinului fap­
tele bune, grija pentru aproapele.
Să păstrăm în inimile noastre minu­
natele şi marile cuvinte ale Sfântului
Apostol Pavel: P ururea bucuraţi-vă.
N eîncetat rugaţi-vă. Întru toate mul­
ţum iţi, c ă c i a cea sta este v oia lu i Dum­
n ezeu întru. Hristos Iisus pentru voi (1
Tes. 5, 16).

La sfârşitul capitolului despre de­

presia nevrotică este potrivit să vor­
bim despre greul păcat al sinuciderii,
pentru că tocmai trândăvirea şi deznă­
dejdea sunt premergătorii acestui pă­
cat cumplit.

39
 Care sunt cauzele sinuciderilor?
Punctul de vedere al medicilor este
următorul: majoritatea covârşitoare a
sinucigaşilor sunt sănătoşi din punct
de vedere psihic. Sinuciderea este o
criză a personalităţii. Factorii sociali nu
au aici nici o însemnătate hotărâtoare:
este vorba de o problemă spirituală.
Arhiepiscopul Ioan Şahovskoi scrie:
„Sărmani pătimitori, sinucigaşilor!..
Voi n-aţi primit răscumpărarea prin
scurtele suferinţe curăţitoare de pe
pământ, suferinţe dulci pentru cel
care le îmbrăţişează - o, mult mai
dulci decât plăcerile nălucite de dorul
cărora aţi murit. Da, stătea în puterea
voastră ceea. ce v-a şoptit puterea rău­
lui, care atunci n-avea nici o stăpânire
asupră-vă, dar tot în puterea voastră
stătea şi să nu faceţi asta. în puterea
voastră stătea să ştiţi că Dumnezeu
există, că El nu-i doar expresia cea

40
mai înaltă a Dreptăţii mai presus de
înţelegerea noastră, ci chiar mult mai
mult decât toate aceste firave concep­
ţii omeneşti. în puterea voastră stătea
să înţelegeţi că Dumnezeu nu poate
să dea Cruce şi să nu dea puteri, că în
puterea voastră stătea să vă întoarceţi
spre Dumnezeu, să vă mântuiţi prin
chemarea (nemincinoasă) a Numelui
Său...“
înainte de sinucidere, sinucigaşii
nu ştiu deloc că în preajma lor stă du­
hul rău, nespus de scârbavnic, care-i
sileşte să îşi ucidă trupul, să sfarme
preţiosul „vas de lut”, care păzeşte su­
fletul până la soroacele hotărnicite de
Dumnezeu. Şi sfătuieşte acest duh, şi
îndeamnă, şi stăruie, şi sileşte, şi în-
spăimântează cu toate spaimele, doar-
doar va apăsa omul pe trăgaci sau va
sări pe fereastră, fugind de viaţă, de
chinul său cel nesuferit... Omul nici

41
nu gândeşte că „chinul nesuferit” nu
este de la viaţă, ci de la cel de unde
vin şi toate gândurile care „dau temei”
uciderii de sine. Omul crede că el le
cugetă pe toate, şi ajunge la concluzia
sinucigaşă - dar nu cugetă el deloc, ci
prin gândurile lui vorbeşte cel pe care
Domnul l-a numit ucigaş d e oam en i
dintru început...
Omul nu face altceva decât să-şi
dea în mod inconştient acordul la
propunerea diavolului, să ia asupra
sa, fără să vadă asta, păcatul diavolu­
lui, să se unească cu păcatul şi cu dia­
volul... Un singur cuvânt de rugăciune
cu pocăinţă, un singur semn al mân­
tuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, şi
o singură privire cu credinţă către ea
- şi păienjenişul răului este rupt, omul
este mântuit prin puterea lui Dumne­
zeu de pieirea sa... Doar o scânteie
mică de credinţă vie şi de credincioşie

42
faţă de Dumnezeu - şi omul e izbăvit!
Dar nu toţi oamenii care s-au izbăvit
de uciderea de sine sau de un alt pă­
cat pricep că în preajma lor stătea
(sau poate că stă încă ori se apropie
de el câteodată) scârbosul duh rău, fi­
inţă pe care o descoperă doar sensibi­
litatea duhovnicească şi luarea-aminte
duhovnicească ascuţită! Nici pe de­
parte nu-şi dau seama toţi oamenii (fie
ei şi creştini) de lucrările şi manifestă­
rile duhurilor rele, despre care cu atâ­
ta putere şi limpezime uimitoare vor­
beşte cuvântul lui Dumnezeu. 90%
dintre sinucigaşi fac ultimul lor pas sub
înrâurirea nemijlocită a duhurilor uci­
g aşe d e oam en i dintru început (In. 8,
44). Şi propriu-zis, mai fiecare sinuci­
dere este ucidere a omului de către de­
mon - cu mâinile omului însuşi.
i ;
 Siutoasistenţa
dufwvnkzsc-psifoCogicâ

(/ oarte importantă este pentru

J autoasistenţa psihologică
aprecierea corectă de către bolnav
a cauzelor propriilor căderi (după
V.K. Neviarovici). Adeseori ne strădu­
im să ne îndreptăţim şi să căutăm ţapi
ispăşitori în alţi oameni sau în circum­
stanţele exterioare. înţelepciunea Sfin­
ţilor Părinţi învaţă să nu ne ocupăm
niciodată cu îndreptăţirea de sine, fi­
indcă omul este din firea sa căzută iu­
bitor de sine şi întotdeauna va afla

45
mijlocul de a „strâmba”, pentru a-şi
dovedi nevinovăţia, adevărata stare de
fapt (de pildă: „ce-i drept, m-am înfier­
bântat şi am fost măgar, da’ sunt şi eu
om, şi el ar fi trebuit să...” ş.a.m.d.,
autoconvingându-se tot mai mult de
vinovăţia celuilalt şi îndreptăţindu-se
pe sine).
în locul îndreptăţirii de sine e mai
corect să ne autoînvinuim, să încer­
căm cu sinceritate a înţelege cauzele
căderii, care se ascund de obicei în iu­
birea de sine, în slava deşartă şi mai
ales în mândrie. „Unde are loc căderea,
mai înainte s-a sălăşluit trufia, fiindcă
trufia este înainte-vestitoarea căderii”
(Cuviosul Nicodim Aghioritul).
Altă metodă psihologică eficace
este raţionalizarea. în primul rând,
omul trebuie să se liniştească, să se
roage, apoi să ia o foaie albă de hâr­
tie, un stilou şi să analizeze cu atenţie,

46
 cu luciditate, situaţia dificilă, conflictu-
ală ce a luat naştere, să noteze punct
cu punct principalele cauze ale con­
flictului şi posibilele căi de rezolvare a
lui, să cântărească toate „pro”-urile şi
„contra”-urile, să întrevadă nevoile şi
anxietăţile tuturor celor implicaţi în si­
tuaţie, să găsească argumente clare în
folosul răbdării, stăpânirii de sine,
i smereniei. Pe parcurs pot fi observate
| circumstanţe nebăgate de seamă mai
înainte, nuanţe psihologice esenţiale.
Etapa finală a raţionalizării trebuie să
fie luarea unei anume hotărâri, deoa­
rece cu cât va dura mai mult atitudi­
nea nehotărâtă, ambiguă faţă de con­
flict, cu atât mai dificilă va fi rezolva­
rea lui şi ca atare cu atât va fi mai
greu de restabilit echilibrul sufletesc.
Vrăjmaşul mântuirii noastre încearcă
totdeauna să ne lipsească de pacea
sufletească, să ne bage în ceaţă, să ne

47
încline spre trândăvire. Să ne amintim
lucrul acesta şi să avem trezvie, lucidi­
tate duhovnicească.
Prevederea. în pofida varietăţii
evenimentelor din viaţa omului, multe
din ele se repetă, reprezentând un
anumit „clişeu”. Din experienţă aflăm
că ne putem „poticni”, ne putem pier­
de pacea sufletească sau putem cădea
în păcat în mod regulat, în anumite si­
tuaţii ce se repetă. Ca atare, trebuie să
ne pregătim din timp pentru situaţiile
dificile, pentru întâlnirile şi convorbi­
rile importante, pentru paşii de mare
însemnătate. Bineînţeles, este cu ne­
putinţă să iei totul în calcul, dar mul­
te lucruri pot fi prevăzute. Pregătirea
nu trebuie făcută însă numai prin cu­
getare, ci şi prin rugăciune, prin dis­
cuţia cu duhovnicul, prin sfatul şi bi­
necuvântarea lui. Sfântul Ierarh Teo-
fan Zăvorâtul sfătuieşte: „Dimineaţa,

48
i după rugăciune, şezi şi socoate ce tre­
buie neapărat să faci de-a lungul zilei,
unde trebuie să mergi, cu ce şi cu ci­
ne ai a te întâlni, şi hotărăşte dinainte
ce şi unde să gândeşti, ce să spui, în
ce stare să-ţi ţii sufletul şi trupul şi aşa
mai departe. Asta înseamnă că ade­
văratul creştin trebuie să aibă stăpâ­
nire de sine, să controleze toate miş­
cările sufletului său, nu să le îngăduie
i a lua naştere de la sine, fără ştiinţa lui.
! £1 trebuie să fie stăpân peste tot ce se
întâmplă înăuntrul său, stăpân al
puterilor sale”.
Deconectarea. Este o metodă sim­
plă şi eficace. Cine nu ştie cât de plă­
cut este să te plimbi pe o cărăruie de
pădure, să asculţi cântarea păsărilor,
să priveşti florile de prin pajişti... Unu­
ia îi aduce bucurie munca pe lângă
căsuţa de la ţară, altuia - întâlnirea cu
prietenii şi seara petrecută într-o com­

49
panie folositoare pentru suflet ş.a.m.d.
Ştiinţa de a te odihni cu folos pentru
suflet e o înţelepciune care merită
eforturile cheltuite pentru însuşirea ei.
însingurarea şi liniştea. Fiecare
dintre noi are neapărată nevoie să se
însingureze din când în când (măcar
pentru o jumătate de oră), să stea în
tăcere, să-şi pună gândurile în ordine,
să se roage în tihnă, să se deconecte­
ze de grijile zilnice, să fie singur cu
Dumnezeu şi cu sine însuşi.
Este bine ca într-un atare context
să te plimbi cu rugăciunea pe buze şi
cu pacea în inimă, să faci lucru de
mână ori să citeşti.
Răbdarea ispitelor. în practică
am reuşit, cu adevărul lui Dumnezeu,
să aduc mângâiere bolnavului în ur­
mătorul mod: i-am propus să-şi închi­
puie că se află în ultima zi a vieţii pă­
mânteşti şi să îşi aprecieze suferinţele

50
din acest punct de vedere. Adeseori
sfatul acesta s-a dovedit folositor.
„Fără necazuri nu este mântuire”,
spunea Cuviosul Serafim, iar Cuviosul
Simeon Noul Teolog ne învaţă astfel:
„Haina pătată de murdărie şi spurcată
cu totul de oarecare necurăţie nu se
poate curaţi dacă nu-i spălată în apă şi
frecată îndelung: nici haina sufletului,
spurcată cu tina şi cu noroiul patimi­
lor păcătoase, nu poate fi spălată de­
cât prin multe lacrimi şi prin răbdarea
ispitelor şi necazurilor”.
După spusele Sfântului Ioan Gură
de Aur, pentru creştin este important
să înţeleagă următoarele: 1) trebuie să
nu păcătuiască; 2) dacă a păcătuit, să
se pocăiască; 3) cine nu se pocăieşte
cum trebuie, are de răbdat necazurile
ce o să vină asupra lui.

51
 „Ispitele şi necazurile se trimit de
Sus omului pentru folosul lui: sufletul
educat prin ele devine puternic,
scump înaintea Domnului său. Dacă
el va răbda totul până la sfârşit întru
nădejdea în Dumnezeu, este cu
neputinţă să se lipsească de bunătăţile
făgăduite de Duhul Sfânt şi de slo­
bozirea desăvârşită de patimi.
Dacă vor răbda până la capăt fe­
luritele necazuri (vădite, făcute de că­
tre oameni, sau tainice, de la răscoala
în minte a gândurilor netrebnice) sau
boli trupeşti, sufletele se vor învred­
nici de aceleaşi cununi cu mucenicii şi
de aceeaşi îndrăznire cu ei”.
Sfântul Ierarh Ignatie
(B rian cian in ov)
 Reţetă duhovnicească
a SfăntuCui Ierarh
Ignatic Ilriancianinov

ă trimit o reţetă duhovni-

„, V
w ; ceaşcă şi vă sfătuiesc să fo­
losiţi doctoria propusă de câteva ori
pe zi, mai ales în clipele de mare su­
ferinţă, atât a sufletului, cât şi a trupu­
lui. Nu vor întârzia să se arate puterea
şi vindecarea ascunse în doctorie, ca­
re la arătare e cât se poate de smerită.
însingurându-vă, rostiţi fără grabă,
în aşa fel încât să vă auziţi glasul, în-

53
chizându-vă mintea în cuvinte (aşa
sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul), ur­
mătoarele:
„Slavă Ţie, Dumnezeul meu, pentru
necazul pe care l-ai trimis asupra mea;
cele vrednice de faptele mele primesc:
pomeneşte-mă întru împărăţia Ta !”
Rugăciunea trebuie rostită cât se
poate de rar. După ce aţi spus-o o
dată, odihniţi-vă puţin. Apoi spuneţi-o
din nou şi iarăşi odihniţi-vă. Continu­
aţi să vă rugaţi cinci sau zece minute,
până ce vă veţi simţi sufletul liniştit şi
mângâiat. Pricina liniştirii şi mângâierii
e limpede: harul şi puterea lui Dum­
nezeu se cuprind în slavoslovirea lui
Dumnezeu, nu în grăirea împodobită
şi multă. Iar slavoslovirea şi mulţu­
mirea sunt lucrări predanisite nouă de
însuşi Dumnezeu, nicidecum născo­
cire omenească. Apostolul porunceşte
din partea lui Dumnezeu să facem
această lucrare (v. 1 Tes. 5, 18)”.

54
 yţecomandări
suplimentare în
privinţa depresiei
nevrotice

(/ itoterapia, adică utilizarea în

scopuri terapeutice a plante­
lor medicinale, este un bun auxiliar.
Vom remarca, totuşi, că ea nu înlătură
cauzele apariţiei stărilor nevrotice şi re­
prezintă numai un bun tratament simp­
tomatic (care înlătură simptomele).
în mod tradiţional se utilizează ră­
dăcina de valeriană, menta (frunze),

55
hameiul (inflorescenţe), talpa-gâştei,
muşeţelul, fructele de chimen, sunâ-
toarea ş.a.
Au o influenţă benefică asupra sis­
temului nervos stafidele, caisele us­
cate, mierea.
Nu este de prisos să amintim şi de
folosul călirii organismului. Un rol de
nu puţină însemnătate îl joacă efortul
fizic potrivit cu puterile fiecăruia, mai
ales la persoanele tinere. Trupul neos­
tenit tulbură sufletul prin irascibilitate
şi gânduri murdare.
In tulburările de somn: se pun do­
uă linguriţe cu inflorescenţe de hamei
Ia un pahar de apă clocotită, se lasă 4
ore, se strecoară, se bea paharul îna­
inte de culcare. înainte de somn tre­
buie unse tâmplele cu ulei de lavandă
sau turnate 1-2 picături de ulei de la­
vandă pe o bucăţică de zahăr, iar
aceasta să fie suptă. La capul patului

56
este util să fixaţi un săculeţ din pânză
cu rădăcini uscate de valeriană. Există
observaţii conform cărora aşternuturi-
le de culori închise ajută la liniştirea
sistemului nervos.
Dacă depresia nu dă deloc semne
de dispariţie, trebuie să se facă apel la
asistenţa medicului.
• !1Я
'ii.ii-

s>
 i Depresia endogenă
(„L· Ca natură")

C I / o m examina acest gen de

v depresie pe exemplul bolii
lui N. V. Gogol (după prof. D. E.
Melehov).
„Boala lui n-a fost diagnosticată co­
rect pe atunci, medicii au tratat-o ne­
corespunzător, îndrumătorul lui du­
hovnicesc a apreciat în mod greşit sta­
rea bolnavului, deşi acesta a suferit în
12 ani 9 crize de maladie afectivă,
care se complica de la o criză la alta,
îmbrăcând o formă atipică din pricina

59
includerii simptomelor delirante. Şi
bolnavul a murit de epuizare gravă
însoţită de tulburări metabolice, delir
de autodefăimare, iar la apogeul crizei
- de refuzul încăpăţânat al hranei, de
inhibiţie motorie şi mintală completă,
precum şi de mutism (10 zile n-a scos
nici un cuvânt).
Arderea celui de-al doilea volum
din „Suflete moarte” a fost de aseme­
nea săvârşită în timpul unei crize de­
presive însoţite de conştientizarea ma­
ladivă a propriei vinovăţii şi a păcă­
toşeniei creaţiei sale...
Diagnosticul exact al bolii lui Go-
gol (care pentru obiectivul pe care îl
urmărim nu are o importanţă esenţia­
lă) rămâne până acum obiect de
dispută.
Gogol a suferit prima criză în 1840,
la Roma. El şi-a dat seama că se află
într-o stare morbidă neobişnuită şi în

60
epistolele sale vorbeşte de o greutate
în piept, de o apăsare pe care n-o cu­
noscuse până atunci, de oprirea di­
gestiei (lucru tipic pentru depresie),
de o tânjeală bolnăvicioasă. El scrie:
„Soarele, cerul - totul mi-e neplăcut.
Sărmanul meu suflet: nu are adăpost
aici. Acum sunt bun mai mult pentru
mănăstire decât pentru viaţa lumeas­
că”. Stări contradictorii: pe 5.III.1841,
într-o scrisoare către Aksakov: „Da,
prietene, sunt fericit până în adâncul
sufletului, aud şi cunosc clipe minu­
nate, zidire minunată se face şi se să­
vârşeşte în sufletul meu”. 13.III: „Lu­
crarea mea e mare, nevoinţa mea -
mântuitoare”. Către Danilevskii, pe
7 .VII: „O, crezi ceea ce-ţi spun. Cu stă­
pânire preaînaltă e îmbrăcat de-acum
cuvântul meu”. Către Iazâkov, pe 23.X:
„Am în suflet o senzaţie de bine şi
prospeţime". Aksakov avea să scrie:

61
 „în aceste perioade, Gogol cădea în
tonul antipatic al unui îndrumător plin
de sine”.
Gogol însuşi conştientiza aceste
perioade de exaltare, care urmau vre­
me de câteva săptămâni ieşirii din de­
presie, când nu avea deplină stăpâ­
nire asupra simţămintelor şi voinţei
i *i
sale. în particular, despre „Corespon­
denţa cu prietenii” îi scria părintelui
Matei şi lui Ivanov că a scris şi a pu­
blicat această carte „prea curând după
starea mea bolnăvicioasă, când nici
nervii, nici capul nu se întorseseră
încă în rânduiala normală”. în anul
1842 - o nouă criză depresivă, şi
scrie: „A pus stăpânire pe mine obiş­
nuita (deja obişnuita) mea boală peri­
odică, în timpul căreia rămân aproape
nemişcat în cameră, câteodată timp de
2-3 săptămâni. Capul mi-e lemn. S-au
rupt cele din urmă legături cu lumea.

62

i
Nimic nu-i mai presus decât chemarea
de monah” (scrisoare către Prokopo-
vici). în 1846, iarăşi: stare atât de gra­
vă încât spânzurarea sau înecul i se
pare singura ieşire, asemănătoare cu
un medicament. „Rugaţi-vă, prietene,
să nu mă lase Dumnezeu în clipele
necazului şi deznădejdii cu neputinţă
de îndurat” (scrisoare către Iazâkov).
în anul 1848, înainte de călătoria în
Palestina, scrisorile lui Gogol încă re­
flectă împotrivirea şi lupta lui cu cri­
zele de boală. Trimite la apropiaţi şi
prieteni o rugăciune de producţie
proprie, însoţită de cererea de a o fo­
losi ca să se roage pentru el: „Iar du­
hul lui îl umple de gânduri harice în
toată vremea călătoriei lui. Depărtea­
ză de la el duhul şovăirii, duhul gân­
durilor de tulburare, duhul credinţei
deşarte, al semnelor deşarte şi presim­
ţirilor fricoase, duhul nimicnic al sfielii

63
şi temerii” (scrisoare către Şeremetie-
va, 22.1, din Napoli).
Crizele se îndesesc şi devin tot mai
grave - în 1849 îi scrie lui Jukovskii:
„Ce se întâmplă cu mine? Să fie de
vină bătrâneţea sau o vremelnică
paralizie a puterilor mele? 42 de ani
chiar să însemne bătrâneţe pentru
mine ? De ce, pentru ce a venit asupra
mea o astfel de paralizie - nu pot pri­
cepe. Dacă aţi şti ce întorsături stranii
au loc cu mine, cât de mult se sfâşie
totul înăuntrul meu... Dumnezeule,
câte am trăit, câte am pătimit!”
Ultima criză a bolii (X II.1851-
11.1852), în care Gogol a şi murit, a
avut o evoluţie malignă.
Se ştie că a petrecut 48 de ore în
genunchi, înaintea icoanelor, fără să
mănânce şi fără să bea nimic. Servito­
rul a făcut apel la prietenii scriitorului,
întrucât se temea pentru viaţa lui. Pe

64
 11-12 februarie, Gogol arde toate ma­
nuscrisele celui de-al doilea volum
din „Suflete moarte”. începând din
acea noapte, el zace în pat, într-o po­
ziţie încordată, nemaivorbind cu ni­
meni până la moarte.
Chiar în lipsa unui istoric al bolii şi
a unei descrieri medicale competente,
din autodescrierile scriitorului, cutre­
murătoare prin spiritul de observaţie
şi prin exactitatea lor artistică, reies
clar următoarele:
1. Gogol suferea de o psihoză afec-
tiv-delirantă cu evoluţie circulară sub
formă de accese.
2. Gogol şi-a dat seama de boala sa
periodică, devenită cronică, şi o în­
frunta cu ajutorul prietenilor şi al du­
hovnicului său, părintele Matei.
3. Comportamentul medicilor (de­
scrierea acestei boli nu era cunoscută
atunci în literatura psihiatrică, apă-

65
 rând pentru prima dată în 1854, la doi
ani după moartea lui Gogol) şi al du­
hovnicului faţă de stările patologice
ale scriitorului a fost greşit.
4. In asemenea maladii, datoria du­
hovnicului este de a recunoaşte la
i r timp rădăcinile afective ale depresiilor
şi maniilor, de a recomanda la timp
id solicitarea asistenţei medicale şi de a-1
I-
!= ajuta pe bolnav să se lupte în timpul
depresiei cu trândăvirea, cu gândurile
păcătoase la sinucidere, cu deznădej­
dea, cu întristarea lumească, cu tân-
jeala „aducătoare de moarte”, iar în
timpul perioadelor de exaltare — cu
gândurile trufaşe, cu supraevaluarea
propriilor posibilităţi, ce se învecinea­
ză n em ijlo cit cu starea de înşelare.
5. î n trăirile religioase ale lui Gogol
au e x ista t, mai ales la primele crize şi
chiar p â n ă în anul 1848, elemente de
luptă c u boala, de împotrivire, de che­

66
mare prin rugăciune a ajutorului dum­
nezeiesc şi rugăminţi către apropiaţi şi
prieteni pentru ajutor în lupta cu gân­
durile de tulburare, cu superstiţiile, cu
„semnele deşarte şi presimţirile fricoa­
se”. în următoarele crize şi mai ales în
ultima avem deja de-a face cu o depli­
nă „domnie” a delirului de autodefăi-
mare, a pierderii credinţei în posibili­
tatea iertării, adică tot ceea ce psiho­
logii apuseni ai religiei apreciază ca
fiind mistică falsă, dictată de către f_
boală...
Duhovnicul n-a înţeles că n-are ni­
cidecum de-a face cu o pocăinţă obiş­
nuită, cu întristarea pentru păcate a
omului sănătos, care în dialectica co­
mună a pocăinţei se încheie prin bu­
curia iertării şi prin întoarcerea în casa
Tatălui. Gogol suferea de o depresie
vitală, care ţinea de procesele biolo­
gice naturale - nu de întristarea cea

67
după Dumnezeu, ce naşte pocăinţă
fără părere de rău spre mântuire, ci de
întristarea lumească, ce naşte moarte
(după Apostolul Pavel). Ca atare, în
loc de încurajare şi de chemare la
cercetarea de sine, în loc să îi explice
bolnavului că a căzut într-o boală ce
are provenienţă biologică, naturală, că
această boală trebuie acceptată şi
dusă cu răbdare, aşa cum sunt răbda­
te tifosul şi pneumonia sau tuberculo­
za, duhovnicul l-a sfătuit să lase totul
şi să meargă la mănăstire, iar în timpul
ultimei crize l-a îngrozit pe Gogol
ameninţându-1 cu pedeapsa de după
moarte, încât acesta l-a întrerupt zi­
când: „Destul! Lăsaţi! Nu mai pot să
ascult! E prea cumplit!”, ca apoi să-şi
ceară iertare pentru că „l-a jignit” (du­
pă scrisoarea lui Pletnev către Jukov-
skii). Boala şi moartea lui Gogol con­
stituie un caz tipic: medicii nu ştiau să

68
recunoască această boală, ce nu era
încă descrisă în literatura de speciali­
tate, iar duhovnicul nu ştia nici el le­
gile biologice ale dezvoltării acestei
boli, a interpretat-o unilateral, duhov-
nicesc-mistic, nu din perspectiva largă
a personalităţii umane, a unităţii pe
care o constituie biologicul, psihologi­
cul şi duhovnicescul în complicata lor
intercorelaţie.
Iată rezultatele insuficientei compe­
tenţe a diagnosticului medical şi (ne
permitem s-o spunem) duhovnicesc,
diagnostice care în ziua de astăzi ar fi
cu totul de neiertat: evitarea cazurilor
de acest gen este posibilă doar prin
sforţările unite ale medicului şi duhov­
nicului, căci bolnavul credincios are
nevoie de ajutorul amândurora.

Psihiatrii au descris un mare număr

de varietăţi ale depresiei endogene.

69
Exemplul prezentat mai sus e doar un
caz particular, deşi foarte ilustrativ. In­
tr-o serie de cazuri, depresia endoge­
nă are un curs foarte manifest, adu­
când multe suferinţe omului, iar în
alte cazuri acest curs e suficient de
moderat sau chiar uşor (aşa-numita
subdepresie).
Repet încă o dată: în cazul depresi­
ei endogene este indispensabilă re­
curgerea . la asistenţa medicului
psihiatru.
 U n caz memorabil

ată istorisirea unui pacient.

„M-am născut în Moscova, am
fost botezat după naştere, dar cu viaţa
Bisericii nu am fost învăţat. Am fost
un copil sănătos, vioi, la şcoală prin­
deam totul din zbor, învăţam totdea­
una bine. Am intrat la facultatea de
ştiinţe economice. în facultate, sim-
ţindu-mă liber, am păcătuit o grămadă
- asta mi se părea atunci un lucru ab­
solut firesc.
Spre sfârşitul anului patru am de­
venit deodată excesiv de vorbăreţ, de
animat, nu puteam sta locului nici mă-

71
car câteva minute. Dormeam câte 2-3
ore pe zi, slăbisem mult. După o lună
starea aceasta părea că tinde să dis­
pară - poate din pricină că luasem nu
mai ştiu ce sedative. Totuşi, începând
din toamna aceluiaşi an, boala a scos
capul din nou, însă tocmai pe dos:
eram deprimat, nu mai voiam să mai
trăiesc.
La rugăminţile stăruitoare ale părin­
ţilor m-am adresat unui psihiatru, şi
după scurtă vreme mi s-a pus diag­
nosticul de psihoză maniaco-depre-
sivă. Mi-au fost prescrise numeroase
medicamente, pe care trebuia să le
iau aproape în continuu. Eram foarte
împovărat de faptul că voi fi etichetat
drept „nebun", temându-mă că despre
boala mea sufletească vor afla prie­
tenii şi cunoscuţii.
Cam pe atunci am trecut pentru
prima dată pragul bisericii. La Dum­

72
 nezeu m-a adus boala. Părintele înain­
tea căruia m-am spovedit pentru pri­
ma dată în viaţă mi-a devenit de la în­
ceput foarte apropiat. Am început să
merg la slujbe, mă împărtăşeam. Totul
îmi plăcea în biserică: şi cântarea, şi
curăţenia, şi feţele rugătorilor... Aveam
senzaţia că am ajuns acasă după o
lungă înstrăinare.
După aceea însă m-am luat cu alte­
le, mă simţeam binişor - şi, nu ştiu
cum, am început să dau din ce în ce
mai rar la slujbe, să o răresc cu spo­
vedaniile, iar în cele din urmă m-am
înstrăinat cu totul de Biserică. Crize
ale bolii am mai avut încă de două
ori. Am luat tabletele pe care mi le
prescria psihiatrul...
Dar iată că odată, seara, a sunat te­
lefonul. Ridic receptorul şi... nu îmi
cred urechilor: era părintele! De unde
aflase numărul de telefon ? Nu îmi ştia

73
 nici numele de familie, nici adresa, ci
doar numele de b o tez! în scurtă vre­
me mirarea a făcut locul unui aseme­
nea simţământ de căldură şi linişte su­
fletească încât nu vă pot spune în cu­
vinte. Simţeam că îmi dau lacrimile,
TlASVM'/W

iar în cap îmi zburau cu viteză calei-

doscopică gândurile: „Doamne! Cum
am putut să te părăsesc?! De ce am
încetat să merg la biserică ?”
Mi s-a făcut foarte ruşine. Părintele
s-a interesat însă dacă nu sunt bolnav
şi dacă am nevoie de ajutorul lui. A
mai spus ceva foarte simplu şi cald,
m-a binecuvântat, apoi şi-a luat rămas
bun. închipuiţi-vă: nu mi-a făcut nici
un reproş, ci, dimpotrivă, a fost atât
de bun şi de prietenos.
N-am dormit în noaptea aceea
aproape deloc - am stat şi m-am gân­
dit mult. Privind la icoane, mă rugam
şi plângeam, ceream iertare de la

74
Domnul. Spre dimineaţă mi-a venit
gândul că trebuie să mă întorc în sâ­
nul Bisericii şi să fac pocăinţă adâncă.
Citisem undeva că în atare situaţie
trebuie făcută spovedanie „generală”,
de toată viaţa. Domnul m-a învred­
nicit să fac o asemenea spovedanie.
Nu mai descriu starea mea sufletească
din acel moment - voi spune doar că
mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi pră­
vălit un munte de pe suflet. Şi... boala
a trecut. Vreme de câţiva ani am fost
practic sănătos. Medicii erau uimiţi şi
se întrebau: „Cum se poate aşa ceva ?”
în continuare am mai apelat la
ajutorul psihiatrilor, dar manifestările
bolii erau departe de a avea puterea
dinainte. Pocăinţa este mare bun dă­
ruit nouă de Dumnezeu. Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!”
1 г*
;w
2>
\Tj ;
i ;r .:
J ~~
 9 {a ru l Cui (Dumnezeu
vindecă răniie
sufleteşti

( 7 7 n preot cunoscut mi-a po-

U - vestit următoarele: „Am fost
poftit să sfinţesc casa unei perechi în
vârstă. S-a dovedit că acestora le pie­
rise fiul nu demult, într-o catastrofă
automobilistică. Moartea a fost instan­
tanee. El a fost practic omorât cu pre­
meditare. în locul lui putea fi oricine.
Pentru şoferul beat, sălbăticit, nu mai
conta cine e înaintea sa. Veselia sata­

77
nică ajunsese prea departe. Viaţa
omenească devenise o jucărică.
Părinţii victimei plângeau mereu,
îndureraţi de cele întâmplate. D eose­
bit de greu îndura amărăciunea pier­
derii mama. Cunoscuţii nutreau mari
temeri pentru sănătatea ei. Credeau că
nu va putea suporta această amără­
ciune. începuse să-şi piardă în mod
catastrofal memoria. în afara soţului şi
a unei cunoscute nu mai recunoştea
pe nimeni. Avea probleme mari de
somn. Pe scurt, se observa o deplină
pierdere a forţelor vitale.
S-a slujit panihidă la mormântul
fiului, iar slujba a încălzit mult inimile
părinţilor mâhniţi. După aceea am stat
mult timp de vorbă. Discuţia a ajutat
să iasă la iveală lacrimile şi suferinţele
adunate în suflet. După aceea s-a fă­
cut sfinţirea casei şi, după ce ne-am
rugat împreună pentru veşnica odihnă

78
a fiului lor şi i-am binecuvântat, eu
am plecat, căzând de acord să ne în­
tâlnim iarăşi.
Mai apoi i-am văzut pe aceşti oa­
meni nu o dată la biserică, am comu­
nicat cu ei. Precum s-a arătat pe urmă,
în dimineaţa de după sfinţire stăpâna
casei a rostit: „Sunt acasă”. S-au întors
la ea simţământul confortului casnic,
familial. Sufletul i s-a încălzit, a înce­
put să se simtă mai bine. în curând
şi-a recăpătat memoria şi i s-a norma­
lizat somnul. Tatăl răposatului a înce­
put, de asemenea, să se simtă cu mult
mai bine.
Acest exemplu este grăitor în foarte
multe privinţe, mai ales în aceea că în
sufletul oamenilor vin bucuria şi liniş­
tea prin harul lui Dumnezeu. Prin mi­
la Sa, Domnul i-a dat mamei îndure­
rate simţământul apropierii, prezenţei
fiului, al comuniunii prin rugăciune

79
cu el, şi ca urmare a dispărut ucigăto­
rul simţământ al pustietăţii, al pierderii
ireparabile şi al lipsei de ieşire. La un
moment dat a spus singură: „Simt că el
este viu". Era vorba nu de o amintire,
ci de o realitate simţită. Harul lui Dum­
nezeu s-a atins nu doar de sufletul, ci
şi de sănătatea ei trupească”.
Voi adăuga numai că, potrivit ter­
minologiei psihiatrice, în cazul dat s-a
instalat o stare de depresie reactivă.
Acesta ar fi fost diagnosticul pus de
către un medic, care ar fi prescris tra­
tamentul corespunzător. Totuşi, esen­
ţa duhovnicească a stării acesteia s-a
manifestat vădit după întoarcerea lor
Ia Dumnezeu, după săvârşirea slujbei
sfinţirii casei şi după îndrumarea pas­
torală a celor îndureraţi.
 Crucea omuCui
nu este mai presus
de puterea iui

i “ a consult s-a prezentat un tâ-

J —J năr bolnav. La medic l-a adus
nu faptul că se simţea mai rău, ci do­
rinţa de a fi ascultat, mângâiat. El su­
ferea de o formă de psihoză în care
personalitatea rămâne relativ bine
păstrată. Parcă i se răsfrânge în ochi
boala. Spune cu voce obosită: „Doc­
tore, câteodată mi se pare că Domnul
m-a părăsit, că viaţa mea e nefolosi­

81
 toare şi fără sens. Sunt o povară pen­
tru mama, care este bătrână, nu am
serviciu, pensia nu ne ajunge nici ca
s-o scoatem cât de cât la capăt...”
Dificilă a fost conversaţia noastră.
Tânărului îi era foarte greu. Avea ne­
voie de ajutor. Bineînţeles, Domnul
nu l-a uitat. în toate este voia lui
’i 'J '· £
1 -J ■:
i ·- ! Dumnezeu. Trebuie doar să credem
că Atotbunul Dumnezeu ne dă toate
spre mântuire. Nu trebuie să ne lăsăm
pradă descurajării. înaintea lui Dum­
nezeu au importanţă nu funcţiile şi
reuşitele, ci credinţa, smerenia, purta­
rea fără cârtire a crucii proprii.
Protoiereul Vladimir Vorobiov scrie
pe această temă: „Preotul este dator
să-i explice omului că boala psihică
nu este o ruşine. Aceasta nu este nici­
decum o stare incompatibilă cu viaţa
duhovnicească a omului. Este o cruce.
Un astfel de om nu poate face anu­

82

i
mite lucruri cum le fac oamenii sănă­
toşi. Dar poate să se smerească şi tre­
buie să se smerească. Sunt multe lu­
cruri pe care nu le înţelege, dar trebu­
ie să fie ascultător. Şi dacă unui ase­
menea bolnav reuşim să îi explicăm
că trebuie să se smerească, totul este
în regulă. Negreşit se va reabilita şi va
putea să trăiască cu spor în Biserică.
Pentru el nu este închisă împărăţia lui
Dumnezeu şi nici viaţa harică... Dese­
ori bolnavii psihic spun: „Dar de ce
binecuvântaţi să beau tablete ? Ce, de
bolile sufleteşti te poţi vindeca cu
tablete ? Uite că am venit în Biserică,
cer harul lui Dumnezeu, vreau ca
Dumnezeu să vindece sufletul meu
bolnav. D e ce mă trimiteţi la doctori?
Ce, harul lui Dumnezeu nu lucrează ?”
Harul lui Dumnezeu lucrează, şi El
poate să-l vindece într-o clipă chiar şi
pe cel mai bolnav om. Pe şchiop poa­

83
te să-I facă sprinten, pe orb —ager la
vedere, iar pe cel bolnav psihic poate
să-l facă întreg la minte. Nu încape în­
doială. Şi atunci, de ce Domnul nu
face asta? Uite că eşti şchiop şi ai să
şchioapeţi toată viaţa. De ce? Fiindcă
Domnul te smereşte în acest chip, fi­
indcă Dumnezeu a pus asupra ta
această cruce. Şi poate că singur ţi-ai
ales cândva această cruce.
Trebuie să ne smerim. Unuia nu i-a
fost dat să vadă cu amândoi ochii, ci
doar cu unul. Altul e surd... La fel şi
cu oricare altă boală, inclusiv psihică.
Domnul te poate vindeca - dar astăzi,
sau poate toată viaţa, El vrea ca tu să-i
ceri ajutor doctorului. Asta nu înseam­
nă deloc că nu trebuie să te împărtă­
şeşti şi că asistenţa medicală îţi poate
ţine loc de împărtăşanie...
Viaţa duhovnicească e cu putinţă
numai atunci când omul este de acord

84
să recunoască adevărata stare a lucru­
rilor şi să se smerească, este de acord
să trăiască cu crucea pe care i-a dat-o
Domnul”.
Iată cum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.
Sfântul Ioan din Kronstadt spunea:
„Rătăcirea cea mai mare, statornică, a
inimii noastre, cu care trebuie să ne
luptăm fără încetare, întreaga viaţă,
este gândul ei tainic că putem trăi fără
Dumnezeu şi în afara lui Dumnezeu
undeva, vreodată, fie şi numai pentru
o clipă”.
Sfântul Nicodim Aghioritul ne înva­
ţă precum urmează: „Dacă eşti bolnav
ori sărac, rabdă. Nimic nu cere Dum­
nezeu de la tine, afară de răbdare.
Răbdând cu inimă bună, te vei afla
neîncetat în făptuirea cea bună. Ori­
când va căuta spre tine Dumnezeu, va
vedea că faci binele sau rămâi în bine
dacă rabzi cu inimă bună, pe când la

85
 cel sănătos faptele bune sunt doar din
când în când. Pentru ce, vrând să
schimbi această stare de fapt, îţi do­
reşti să dai mai binele pe mai rău ?”
In lucrarea îndrumării duhovniceşti
a enoriaşilor bolnavi psihic, preotul
trebuie să îşi aducă aminte că la omul
■ if-MW

credincios boala se împleteşte strâns

cu religiozitatea. Deşi sufletul este bol-
ZZ> nav, el crede şi năzuieşte spre Ziditor.
: :: i Dacă aş încerca în gând să-i împart
! ' în două grupuri pe toţi bolnavii cărora
le-am acordat asistenţă medicală de-a
lungul anilor şi într-un grup să îi aşez
pe bolnavii credincioşi, iar în cealaltă
pe cei care îl resping pe Dumnezeu şi
resping Biserica Lui, până şi cursul
clinic al maladiilor psihice este diferit
de la un grup la celălalt într-o măsură
semnificativă. Voi da doar un exem­
plu. Odată stăteam de vorbă cu un
I bolnav suferind de o afecţiune psihică

86
foarte gravă, şi pe când încercam să-i
ofer mângâiere sufletească, acesta
mi-a răspuns liniştit şi serios: „Docto­
re! Situaţia în care mă aflu este cea
mai mântuitoare pentru mine”. Am
fost mişcat până în adâncul sufletului
de acest răspuns al lui. Bineînţeles,
există diverse îmbolnăviri şi diverşi
bolnavi, însă, repet, tendinţa este,
după mine, tocmai aceasta. Şi alta nici
nu poate fi. Milostiv este Domnul.
 |ii-ui ü y im у*

!C V
T
 (Depresia
ia vârsta a treia

în trebare: M am ei i s-a p u s diagnos­

ticu l „m elan colie d e involuţie". Vor­
biţi-m i, v ă rog, despre a cea stă boală.
Melancolia de involuţie este o boa­
lă care apare la bătrâneţe. însăşi de­
numirea arată că la baza acestei stări
patologice se află depresia. Principa­
lele simptome ale melancoliei de in­
voluţie sunt anxietatea şi tristeţea mai
mult sau mai puţin manifeste.
De obicei, această afecţiune se dez­
voltă treptat. Perioada iniţială durează

89
aproximativ 2-3 luni, când se fac sim­
ţite aşa-numitele semne premonitorii:
se deteriorează somnul, apare astenia,
slăbiciunea, scade memoria.
Factori cauzatori pot fi schimbările,
caracteristice pentru această vârstă, de
statut social, de situaţie materială,
pierderea soţului ori soţiei, mutarea
forţată, conflictele cu copiii. Mulţi oa-
meni în vârstă sunt alarmaţi de insta­
bilitatea politică, economică a timpu­
rilor noastre, care sunt caracterizate
de războaie locale, de inflaţie, care e
însoţită de pierderea economiilor, şi
de multe alte împrejurări.
Un vechi proverb francez grăieşte:
„Fiecare îmbătrâneşte după cum a tră­
it”. Aceste cuvinte au un sens pro­
fund... Trupul îmbătrâneşte pe an ce
trece, dar sufletul... Sufletul este ima­
terial, şi dacă el rămâne cu Dumne­
zeu, la bătrâneţe aduce roadă îmbel-

90
 şugată. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâ­
tul, vorbind despre vârstele vieţii creş­
tine îmbunătăţite, descrie vârsta băr­
băţiei (adică vârsta matură, desăvârşi­
tă) precum urmează: „Aceasta este
vremea când războiul lăuntric se po­
toleşte şi omul începe să guste liniştea
şi dulceaţa bunătăţilor duhovniceşti.
Lucrătorul de pământ care gustă după
seceriş roadele ostenelilor sale şi alua­
tul dospit, plămădit deplin, sunt chi­
puri ale vârstei desăvârşite. înţeleptul
Sirah zugrăveşte lucrarea înţelepciu­
nii: cum ea la început chinuie şi în­
cearcă omul pe care îl iubeşte, apoi se
întoarce către el, îl veseleşte şi îi des­
coperă tainele sale (Sir. 4, 18 şi în
continuare). Această din urmă treaptă
este a bărbatului desăvârşit. Ca însu­
şiri ale bărbatului deplin vedem tăria,
măsura, statornicia, experienţa”.

91
 Preotul şi medicul Valentin Johov
scrie despre un creştin matur: „înain­
tea noastră se află nu un bătrânel, ci
un Bătrân, care stârneşte simţăminte
evlavioase. Asemenea creştini cu faţă
ca din icoane pot fi întâlniţi doar în
mijlocul ortodocşilor. „Bunul chip” nu
vine de la sine, ci e urmare a ostene­
lilor lor şi a suferinţelor îndurate cu
răbdare”.
Un vechi prieten îmi povestea că a
căutat mult timp Adevărul, a cugetat
la veşnicie, dar a rămas definitiv la
Ortodoxie după ce a văzut o bătrână
care se întorcea de la sfânta slujbă.
„Câtă simplitate, modestie, nobleţe era
în înfăţişarea, în mersul e i ! Iar în ochi
câtă bunătate av ea!” - îşi amintea el.
Probabil că mulţi ortodocşi cunosc
simţământul de emoţie evlavioasă pe
care îl trăieşti la întâlnirea cu un
Bătrân, cu un duhovnic încercat.

92
După asemenea întâlniri, în inimă ai
dulceaţă, pace, linişte. Totuşi, majori­
tatea bătrânilor de astăzi sunt copii ai
anilor treizeci-patruzeci. An după an,
deceniu după deceniu în sufletele lor
a fost instaurată „ordinea” ateistă. Par­
tidul, comsomolul le-au insuflat scara
lor de valori.
Reevaluând viaţa pe măsură ce a
trecut vremea, mai ales în ultimii ani,
unii dintre ei au venit la biserică, s-au
pocăit, L-au aflat pe Dumnezeu, în
timp ce alţii continuă să fie credincioşi
idealurilor tinereţii, îşi pierd cu mitin­
guri vremea şi puterile tot mai slabe,
înfierează în cele mai deşănţate cuvin­
te guvernul, sunt plini de amar şi
dezamăgire.
Tristeţea devine pentru aceştia din
urmă la fel de naturală ca respiraţia.
Omeneşte poţi să îi înţelegi: viaţa a
trecut, iar dreptatea tot nu s-a aflat.

93
Posturile ocupate şi meritele au rămas
în trecut, banii s-au depreciat în cur­
sul reformelor. Sufletul este necăjit şi
tulburat; simţământul neputinţei ce îi
cuprinde, temerea şi amărăciunea sin­
gurătăţii reale sau închipuite îi lipsesc
de pacea sufletească. Uneori, bătrânii
se sinucid, şi din păcate aceste cazuri
devin tot mai frecvente.
Remarcabilă este şi această obser­
vaţie: la bătrâneţe devine evident nu­
cleul personalităţii. De pildă, omul
bun nu îşi trădează bunătatea, cel
sensibil poate deveni impresionabil
până la lacrimi, cel strâns la pungă
devine zgârciob cu totul ş.a.m.d.
 D espre sufermţeCe
pruncilor

espre aceasta l-a întrebat

■ J S Cuviosul Grigorie pe Ferici­
tul Nifon (episcopul Constantianei Ci­
prului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc
prunci în boli cumplite: ce păcat au
făcut aceştia ? Cum să înţeleg, de ce-i
loveşte Dumnezeu?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele ome­
neşti şi răutatea oamenilor nu se mai
vindecă, Domnul răpeşte la Sine

95
pruncii lor şi trimite asuprâ-le boli
multe şi grele, ca prin aceasta să-i
aducă la întreaga înţelepciune pe pă­
rinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor,
care n-au săvârşit păcat, oare aceştia
nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoar­
ce spre pocăinţă ? Oare nu vor striga:
„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fără­
delegile noastre se chinuie pruncii
fără de răutate! Ce va fi, dar, cu noi,
ticăloşii, în Ziua cea înfricoşată a celei
de-a doua veniri a Domnului?” Şi da­
că, văzând aceasta, părinţii nu se vor
îndrepta, ci vor rămâne întru păgână-
tatea de mai înainte, vor fi supuşi unui
şi mai groaznic chin, fiindcă au fost
pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar
copiilor care aici au suferit şi au fost
chinuiţi ca părinţii să se întoarcă la
pocăinţă Domnul le va da în schimb
cununile nestricăciunii şi cinstiri în
veacul vieţii fără de sfârşit”.

96
 „Dar, părinte sfinte", i-a răspuns
Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon,
„doar în Scriptură scrie că fiecare du­
pă faptele sale va primi, dar nu s-a zis
că şi pentru păcatele altuia”.
A grăit Fericitul Nifon:
„Milostivul Domn vede împietrirea
şi nechibzuinţa inimii omeneşti - căci
mulţi, care trăiesc în lume luând asu-
pră-şi osteneli mari de dragul slavei
deşarte, cârtesc împotriva lui Dumne­
zeu şi în întristarea lor cheamă chiar
moartea, dar de păcatele lor nu se po­
căiesc şi pentru sufletele lor nu se în­
grijesc. Tocmai din pricina aceasta
Domnul îi pedepseşte atât pe copii
cât şi pe părinţi cu felurite necazuri,
ca prin suferinţa copiilor să cureţe fă­
rădelegile părinţilor, să-i facă pe pă­
rinţi să aducă prinos de pocăinţă şi
astfel să le găsească îndreptăţire la în­
fricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii,

97
fiule, că pruncii fără de păcat păti­
mesc ca pentru moartea lor cumplită
să primească viaţa nestricăcioasâ, iar
părinţii lor să se învrednicească pen­
tru pătimirile lor de întreaga înţelep­
ciune a pocăinţei adevărate”.
(D in cartea „Sfinţenia su b o b ro c” a
lu i S. Nilus)
 Răspunsuri
Ca întreSâri

în trebare: Explicaţi, v ă rog, esenţa

term enului „ciclotim ie”.
Prin term enul „ciclotimie” sunt de­
sem nate stările de instabilitate a dis­
poziţiei cu episoade repetate de de­
presie uşoară şi de excitaţie nemoti­
vată (hipom anii).

în trebare: A trecut deja aproxim ativ

o lu n ă d e cân d Jiu l meu e într-o stare
d e depresie gravă. Nu m ăn ân că ap roa­
p e nim ic, d oarm e prost. Ce s ă fa c ?

99
 Judecând după starea psihologică
pe care o descrieţi, fiul dumneavoas­
tră are nevoie de ajutorul medicului
psihiatru. Cu cât veţi merge mai repe­
de la consult, cu atât va fi mai bine.

În trebare: Ce fe l d e p rep arate m edi­

cam en toase sunt fo lo site pen tru trata­
rea depresiei ?
Cel mai des sunt utilizate antide-
presivele, apoi tranchilizantele. în ca­
f> zurile mai uşoare se aplică cu succes
fitoterapia.

în trebare: C are sp ecialitate m edi­

c a lă se ocu p ă cu tratarea dep resiei?
Cu tratarea depresiei se ocupă, de
regulă, medicul psihiatru. Depresia
nevrotică poate fi tratată şi cu ajutorul
psihoterapiei, adică de tratamentul ei
se poate ocupa medicul psihoterapeut
sau psihologul medical.

100
 Medicamente
duhovniceşti

D espre lupta cu întristarea

Trebuie să socotim întristarea drept
lucru folositor numai atunci când o
primim fiind mişcaţi fie de căinţa pen­
tru păcate, fie de dorinţa fierbinte a
desăvârşirii, fie de vederea cu mintea
a fericirii veşnice. Despre aceasta gră­
ieşte fericitul Pavel: întristarea cea
d u p ă D um nezeu p o că in ţă spre m ân ­
tuire fă r ă p ă rere d e rău lu crează, ia r
în trista rea lu m ii a cesteia m oarte
lu creaz ă (2 Cor. 7, 10).

101
 Mai este şi un alt fel de întristare,
foarte netrebnic, care în sufletul ce a
păcătuit aduce nu hotărârea îndreptă­
rii vieţii şi .curăţirii de patimi, ci deznă-
dăjduirea prea-pierzătoare. Aceasta
nu l-a lăsat nici pe Cain să se pocăias-
că după uciderea de frate, nici lui
Iuda nu i-a îngăduit după vânzare să
caute mijloace de răscumpărare, ci l-a
tras, insuflându-i deznădejdea, la
spânzurare.

Sfântul lo a n C assian
întristarea ia naştere din ceea ce
este neplăcut (necazuri, nevoi, amă­
răciuni); din întristare vine aşezarea
întunecată a duhului, iar din acestea
amândouă se zămisleşte cârtirea cea
nebunească.

Dacă vrei să înăbuşi întristarea în­

soţită de aşezarea întunecată a duhu­
lui, îmbrăţişează dragostea voitoare

102
de bine şi îmbracă-te în bucuria fără
de răutate.

Cine a biruit poftele, a biruit pati­

mile; cine a biruit patimile nu mai este
sub stăpânirea întristării. Nu se întris­
tează cel înfrânat că n-a aflat mâncare,
cel cu întreagă înţelepciune că n-a pu­
tut săvârşi o faptă de ruşine, cel ne-
mânios că n-a putut să se răzbune, cel
cu smerită cugetare că a fost lipsit de
cinstirea cea de la oameni, cel neiubi-'·
tor de agonisită că n-a avut izbândă în
negoţ. Ei au stins cu desăvârşire în
sine toate aceste pofte, drept care nici
nu suferă întristare, fiindcă pe cel ne­
pătimaş nu îl răneşte întristarea la fel
cum pe cel îmbrăcat cu platoşă nu-1
răneşte săgeata.

Cuptorul curăţeşte argintul, iar în­

tristarea cea după Dumnezeu - inima
care se află întru păcate.

203
 D e trândăvire ne vindecăm răb-
dând şi lucrând lucrul nostru cu toată
silirea de sine, din frica de Dumnezeu.

în tot lucrul hotărăşte-ţi măsură şi

n-o lăsa înainte de a sfârşi; de aseme­
nea, roagă-te întru înţelegere şi cu
dinadinsul, şi duhul trândăvirii va fugi
de la tine.

Cuviosul Nil Sinaitul

Să nu socoţi că tu singur suferi ne­
cazuri ca nimeni altul. Cel ce trăieşte
pe pământ nu are cum să fugă de văz­
duh: omul trăitor în această lume
n-are cum să nu fie ispitit prin neca­
zuri şi boli. Cei prinşi cu cele pămân­
teşti, prin cele pământeşti încearcă ne­
cazuri; cei ce năzuiesc spre cele du­
hovniceşti, în cele duhovniceşti şi
suferă - dar aceştia din urmă vor fi fe­
riciţi, pentru că roada lor îmbelşugată
este în Domnul.

№
 Dumnezeu nu îngăduie sufletului
care nădăjduieşte în El şi rabdă să fie
ispitit în aşa măsură încât să ajungă la
deznădejde, adică să cadă în ispite şi
necazuri pe care nu le poate duce (1
Cor. 10, 13). Nici cel viclean nu ispi­
teşte sufletul şi nu-1 apasă cu necazul
în măsura în care vrea el, ci în măsura
în care i-o îngăduie Dumnezeu. Sufle­
tul să rabde totul cu bărbăţie, ţinân-
du-se de nădejdea cea din credinţă şi
aşteptând de la Dumnezeu ajutor şi
nădejde, şi nu se poate ca el să fie pă­
răsit. Dimpotrivă, cu cât se nevoieşte
mai mult sufletul, alergând la Dumne­
zeu cu credinţă şi cu nădejde şi aştep­
tând de la El fără îndoială ajutor şi iz­
băvire, cu atât mai grabnic îl izbăveşte
pe el Domnul de tot necazul ce-1 îm­
presoară, fiindcă ştie cât trebuie să fie
supus sufletul ispitirii şi încercării, şi
nu îngăduie să fie întrecută măsura

105
aceasta. Dacă olarul, făcând vase, nu
le pune în cuptor ca arse fiind să se
întărească, ele nu-s bune a fi întrebu­
inţate de către oameni. Dar şi punân-
du-le în cuptor, el ştie cât timp trebuie
ţinute în cuptor ca să se facă bune şi
nu le lasă acolo peste răstimpul cuve­
nit, ca nu cumva, arzându-se peste
măsură, să crape, şi nici înainte de so­
roc nu le scoate, ca nu cumva să ră­
mână nesăvârşite şi nepotrivite pentru
întrebuinţare. Aşadar, dacă oamenii
au în judecarea celor stricăcioase atâta
chibzuinţă şi cunoştinţă, cu atât mai
mult ştie Dumnezeu câtă nevoie de
încercări şi de ispitiri au sufletele care
doresc să placă Lui şi poftesc să aibă
parte de viaţa veşnică.

Cuviosul Efrem Şirul

Iubirea necinstirilor este vindeca­
rea mâniei, iar cântarea psalmilor, mi­

106
lostivirea şi neagonisirea sunt ucigaşii
întristării.

Cel care plânge pentru sine nu cu­

noaşte trândăvire.

Trândăvirea vine uneori din gusta­

rea plăcerilor simţurilor, iar alteori din
lipsa fricii de Dumnezeu.

Cuviosul Ioan Scărarul

Fără necazuri nu este nici mântuire

Cuviosul Serafim din Sarov

Fiule , zice Scriptura, d a că te apro­
p ii s ă lu crezi D om nului Dum nezeu,
găteşte sufletul tău spre ispitire; în-
d rep tea z ă inim a ta, şi rabdă. Tot ce se
va Întâm pla ţie prim eşte, şi întru
sch im bările sm eren iei tale d ep ărtează
d e la tin e m ân ia (Sir. 1, 1-2, 4).
Necazurile au fost de când veacul
semn al alegerii dumnezeieşti. Ele au

107
fost semn că patriarhii, prorocii, apos­
tolii, mucenicii, cuvioşii au plăcut lui
Dumnezeu. Toţi sfinţii au trecut pe ca­
lea cea strâmtă a ispitelor şi necazuri­
lor, prin răbdare aducându-se pe sine
ca jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.
Şi acum, cu voia lui Dumnezeu,
asupra sufletelor sfinte vin felurite ne­
cazuri, ca dragostea lor de Dumnezeu
să se descopere cu toată limpezimea.
Nimic nu se întâmplă cu omul fără în­
cuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu.
Creştinul, care doreşte să fie urmă­
tor al Domnului nostru Iisus Hristos şi
să se facă fiu al lui Dumnezeu după
har, născut de la Duhul, este dator în
primul rând să-şi pună ca regulă, să
socoată ca pe o îndatorire de neîncăl­
cat a sa răbdarea cu seninătate a tutu­
ror necazurilor: şi a suferinţelor tru­
peşti, şi a supărărilor de la oameni, şi
a uneltirilor drăceşti, şi a răscoalei
propriilor patimi.

108
 Creştinul, care doreşte să placă lui
Dumnezeu, are nevoie în primul rând
de răbdare şi de nădejde tare în Dum­
nezeu. El trebuie să ţină neapărat
această armă în dreapta sa cea gân­
dită, fiindcă vicleanul nostru vrăjmaş,
diavolul, întrebuinţează în ce-1 priveş­
te toate mijloacele ca în vremea neca­
zului să ne arunce în trândăvire şi să
ne răpească nădejdea în Dumnezeu.
Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca
asupra adevăraţilor Săi robi să vină is­
pite mai presus de puterea lor. Credin­
cios este Dumnezeu, grăieşte Sfântul
Apostol Pavel, C are nu vă va lăsa să fiţi
ispitiţi m ai mult decât puteţi, ci împre­
u n ă cu ispita va fa c e şi sfârşitul (izbăvi­
rea), ca s-o puteţi suferi (1 Cor. 10, 13).
Fiind zidire şi rob al lui Dumnezeu,
diavolul chinuie sufletul nu cât vrea
el, ci cât va îngădui Dumnezeu.

109
 Dacă oamenii ştiu ce greutate pot
purta feluritele dobitoace de povara,
cu atât mai mult nesfârşita înţelepciu­
ne Dumnezeiască ştie ce măsură a is­
pitirii se potriveşte fiecărui suflet.
Olarul ştie cât timp trebuie ţinute în
foc vasele de lut, care ţinute prea mult
se crapă, iar ţinute prea puţin nu-s
bune spre întrebuinţare; cu atât mai
mult ştie Dumnezeu ce putere şi mă­
sură trebuie să aibă focul ispitelor
pentru vasele Lui cuvântătoare - creş­
tinii, ca ei să ajungă în stare a moşteni
împărăţia Cerurilor.
Copilul nu e bun să slujească în
lume: el nu e bun să fie mai-mare
peste casă, să lucreze pământul şi să
împlinească alte îndeletniciri lumeşti.
Adeseori şi sufletele, fiind deja părtaşe
ale harului dumnezeiesc, dar neîncer­
cate prin necazurile aduse asupra lor
de duhurile rele, nemărturisite prin

110
aceste necazuri, încă petrec în copilă­
rie şi nu sunt, ca să zic aşa, bune pen­
tru împărăţia Cerurilor.
Ia r d e sunteţi fă r ă certare, spune
Apostolul, că reia s-au fă c u t p ărtaşi
toţi, ia tă d a r c ă sunteţife c io r i d in cur-
vie, ia r nu f i i ad ev ăraţi (Evr. 12, 8).
Ispitele şi necazurile sunt trimise
de Sus asupra omului spre folosul lui:
sufletul şlefuit prin ele se face puter­
nic, de preţ înaintea Domnului său.
Dacă va răbda tot până în sfârşit, nă­
dăjduind în Domnul, este cu neputin­
ţă să se lipsească de bunătăţile făgă­
duite de Duhul Sfânt şi de slobozirea
de patimi cea desăvârşită.
Sufletele date pe mâna feluritelor
necazuri (vădite, aduse de către oa­
meni, sau tainice, de la scularea gân­
durilor netrebnice în minte) sau boli
trupeşti se vor învrednici, de vor răb­
da până în sfârşit toate acestea, de

111
aceleaşi cununi cu mucenicii şi de
aceeaşi îndrăznire cu ei.
Mucenicii au suferit necazuri de la
oameni. Ei s-au dat pe sine cu plăcere
la chinuri, au dovedit răbdare bărbă­
tească până la moarte. Cu cât mai fe­
lurită şi mai grea a fost nevoinţa lor,
cu atât mai mare slavă au câştigat, cu
atât mai mare îndrăznire au primit
către Dumnezeu. Monahii suferă ne­
cazuri de la duhurile rele. Cu cât mai
multe necazuri aduce asupra lor dia­
volul, cu atât mai mare slavă vor primi
de la Dumnezeu în veacul ce va să
fie, cu atât mai mare va fi mângâierea
de care se vor învrednici de la Sfântul
Duh aici, în vremea pribegiei lor pă­
mânteşti, chiar în mijlocul pătimirilor.
Strâmtă şi necăjită este calea care
duce în viaţa veşnică; puţini sunt cei
care o umblă, dar ea e moştenirea de
nerăpit şi de neocolit a tuturor celor ce

112
se mântuiesc. Nu trebuie să ne ferim
de e a ! Să răbdăm cu tărie şi cu sta­
tornicie orice ispită adusă asupra noas­
tră de către diavol, căutând cu ochiul
credinţei spre răsplata gătită în cer.
Oricăror necazuri am fi supuşi în
vremea vieţii pământeşti, ele nu pot fi
nicicum puse alături de bunătăţile fă­
găduite nouă în veşnicie sau de mân­
gâierea pe care o dăruieşte Duhul
Sfânt încă de aici, sau de izbăvirea din
stăpânirea patimilor, sau de iertarea
mulţimii datoriilor noastre - de aceste
urmări negreşite ale răbdării cu seni­
nătate a necazurilor.
N evrednice sunt pătim irile vrem ii
d e acum , adică pătimirile vremelnice
de acum nu înseamnă nimic, spune
Apostolul, d e slava ce va s ă se arate
întru noi, adică faţă de slava care se
va descoperi în noi când vom fi înno­
iţi de Sfântul Duh (Rom. 8, 18).

113
 Să râbdăm totul cu bărbăţie pentru
Domnul, cum trebuie să rabde ostaşii
cei viteji, care pentru împăratul lor nu
se tem nici de moarte.
De ce n-am fost supuşi unor amă­
răciuni atât de mari şi multe când slu­
jeam lumii şi grijilor lumeşti ? De ce
acum, când ne-am apropiat să slujim
lui Dumnezeu, suntem supuşi necazu­
rilor de multe feluri? Să ştii: pentru
Hristos se revarsă asupra noastră ne­
cazurile ca săgeţile. Le slobozeşte asu­
pra noastră vrăjmaşul nostru, diavolul,
ca să se răzbune pe noi prin ele pen­
tru bunătăţile veşnice pe care le nă­
dăjduim şi pe care ne străduim a le
câştiga, şi totodată ca să slăbănogeas-
că sufletul nostru prin întristare, prin
trândăvire, prin lenevire, şi prin
aceasta să ne lipsească de fericirea
cea aşteptată.

114
 Hristos Se luptă pentru noi în chip
nevăzut. Acest Apărător al nostru pu­
ternic şi nebiruit strică toate cursele şi
urzelile vrăjmaşului nostru.
El însuşi, Domnul şi Mântuitorul
nostru, a mers în vremea vieţii Sale
pământeşti pe calea strâmtă şi necăjită
- nu pe vreo alta. A fost tot timpul
prigonit, a suferit multe ocări, batjo­
curi şi nevoi, iar în cele din urmă
moartea de necinste pe cruce între
doi tâlhari.
Să urmăm lui Hristos! Să ne sme­
rim asemeni Lui! Asemeni Lui să nu
ne dăm în lături a părea amăgitori şi
ieşiţi din minţi: să nu cruţăm cinstea
noastră, să nu întoarcem feţele noas­
tre de la scuipări şi obrajii noştri de la
pălmuiri; să nu căutăm nici slava, nici
frumuseţea, nici desfătările acestei
lumi; să săvârşim pribegia noastră pe
pământ ca nişte străini care nu au

115
 unde să-şi plece capul; să primim, să
primim ocările, defăimările şi dispre­
ţul oamenilor ca pe nişte lucruri ne­
despărţite de calea pe care am ales-o;
să ne luptăm pe faţă şi în taină cu
gândurile trufiei, să doborâm din răs­
puteri aceste gânduri ale omului nos­
tru vechi, ce caută să-şi învie „eul” pe
fel şi fel de temeiuri părut adevărate.
__ Atunci, Fiul lui Dumnezeu, Care a zis:
- v M ă voi sălăşlu i întru ei şi voi um bla (2
Cor. 6, 16), Se va arăta în inima noas­
tră şi ne va dărui stăpânirea şi puterea
de a-1 lega pe cel tare, de a răpi vasele
lui, de a călca peste aspidă şi vasilisc.
Să lepădăm cârtirea, să lepădăm
plângerile asupra sorţii noastre, să le­
pădăm întristarea şi tânjeala din ini­
mă, de la care sufletele slabe au de
suferit mai mult decât de la necazurile
în sine. Să lepădăm orice gând de răz­
bunare, de a plăti pentru rău cu rău.

116
A M ea este răzbu n area, Eu voi răsplă­
ti, a zis Domnul (Rom. 12, 19)-
Vrei să înduri necazurile cu uşurin­
ţă şi înlesnire? Să-ţi doreşti moartea
pentru Hristos. Această moarte să stea
necontenit înaintea ochilor tăi. Omoa-
ră-te pe tine însuţi zilnic prin înfrâna-
rea de la toate poftele trupului şi ale
duhului; omoară-te pe tine însuţi prin
lepădarea voii tale şi prin lepădarea
îndreptăţirilor de sine pe care Ie adu<?
raţiunea cu nume mincinos şi conşti­
inţa vicleană a omului celui vechi;
omoarâ-te pe tine însuţi închipuin-
du-ţi şi zugrăvindu-ţi propria moarte
în culori vii. Ni s-a dat porunca să ur­
măm lui Hristos, luându-ne crucea.
Asta înseamnă că totdeauna trebuie să
fim gata a muri cu bucurie şi veselie
pentru Hristos. Dacă ne vom face în
noi înşine asemenea rânduială, cu

117
uşurinţă vom răbda toată ispita văzută
şi nevăzută.
Ce necaz, ce jignire nu va răbda cu
mărime de suflet cel ce doreşte să
moară pentru Hristos?
Necazurile noastre ni se par grele
fiindcă nu vrem să ne dăm viaţa pen­
tru Hristos, nu vrem să punem numai
în El toate dorinţele, toate nădejdile,
toată înţelegerea, toată averea, toată
fiinţarea noastră.
Cela ce năzuieşte să urmeze lui
Hristos şi să fie împreună-moştenitor
cu El trebuie să urmeze cu râvnă păti­
mirilor Lui. Cei ce-L iubesc pe Hristos
şi următorii Lui îşi descoperă şi îşi do­
vedesc aşezarea ascunsă a inimii prin
faptul că rabdă orice necaz trimis asu­
pra lor nu numai cu seninătate, ci şi
cu osârdie, şi cu râvnă, şi cu bucurie,
şi cu recunoştinţă, punându-şi în Hris­
tos toată nădejdea.

118
 O astfel de răbdare e dar al lui
Hristos. Acest dar e primit de cel care
îl va cere cu smerită şi statornică rugă­
ciune către Hristos, dovedindu-şi ne-
făţărnicia dorinţei de a primi nepreţui­
tul dar duhovnicesc prin silirea cea
dureroasă a inimii, împotriva voii
acesteia, să rabde toate necazurile şi
ispitele peste care dă şi care se întâm­
plă. Amin.

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă!

C
 9{ptâ Biografică

vdeev Dmitrii Alexandrovici

Л este medic-psihiatru, psihote-
rapeut, specialist în psihologie medi­
cală, candidat în ştiinţe medicale, di­
rector al Institutului pentru probleme
ale formării atitudinii creştine faţă de
maladiile psihice şi al Centrului de
psihoterapie ortodoxă.
Născut în Rusia, în anul 1964. în
anul 1988 a terminat cu distincţie fa­
cultatea de medicină cu specializarea
„terapie”. între 1998 şi 1992 a fost sta­
giar şi aspirant în psihiatrie în Institu­
tul medical din Kazan. S-a specializat

121
în psihoterapie şi în psihologie medi­
cală în Institutul ştiinţific şi de cerce­
tare în psihoneurologie „V.M. Behte-
rev” din Sankt-Petersburg, în Acade­
mia de formare medicală postuniver­
sitară din Moscova, în clinici din Ger­
mania şi dintr-o serie de alte ţări euro­
pene. în anul 1992 şi-a susţinut în In­
stitutul de psihiatrie generală şi judi­
ciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru
titlul de candidat în ştiinţe medicale.
începând din anul 1991, D. A. Av-
deev activează în direcţia formării ati­
tudinii creştine faţă de maladiile psi­
hice, a elaborării unui model de psi­
hoterapie ortodoxă. A consultat peste
16000 de bolnavi cu o variată patolo­
gie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în
multe rânduri cu mirenii şi clericii Bi­
sericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele
activităţii sale şi experienţa sa practică
s-au concretizat în numeroase comu­
nicări prezentate la conferinţe şi semi-

122
 narii ştiinţifice bisericeşti şi profane
din Rusia şi din străinătate. Este unul
dintre autorii Proiectului Medical Or­
todox Rus, a elaborat un program de
recuperare a narcomanilor şi este auto­
rul unei serii de emisiuni la posturile de
radio „Radonej”, „Blago”, „Glasul paro­
hiei ruse” (Cipru) sub denumirea ge­
nerală „în ajutorul sufletului suferind”.
Doctorul Avdeev este membru a di­
verse societăţi şi asociaţii profesiona­
le, participant la congrese naţionale,
europene şi mondiale de psihoterapie
şi psihologie medicală, autor a mai
bine de 200 de publicaţii, inclusiv a
42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile
rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină,
engleză, spaniolă, germană, într-un ti­
raj total de peste o jumătate de milion
de exemplare. Din anul 2004, D. A.
Avdeev conduce Institutul pentru pro­
blemele formării atitudinii creştine
faţă de maladiile psihice şi Centrul de
psihoterapie ortodoxă.

123
 Cuprins
Depresia: informaţii g e n e r a le .......... 7
Depresia n e v ro tic ă ............................. 17
în tristarea............................................... 31
Autoasistenţa
duhovnicesc-psihologicâ...................45
Reţeta duhovnicească a Sfântului
Ierarh Ignatie B rian cian in o v ...........53
Recomandări suplimentare
în privinţa depresiei nevrotice . . .55
Depresia endogenă
(„de la natură”) .................................. 59
Un caz memorabil ............................. 71
Harul lui Dumnezeu vindecă

125
rănile su fleteşti..................................... 77

Crucea omului nu este

mai presus de puterea l u i ................ 81

Depresia la vârsta a treia ................ 89

Despre suferinţele p ru n cilo r........... 95

Răspunsuri la în tr e b ă r i......................99

Medicamente duhovniceşti ........... 101

Notă biografică................................... 121

 DIFUZARE:
S.C. SUPERGRAPH S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36 , sector 3,
031216, Bucureşti
tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84
e mail: editura@sophia.ro
www.sophia.ro

Societatea de Difuzare SUPERGRAPH

vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă
cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie,
cultură religioasă, artă, filosofie
apărute la edituri de prestigiu.
Plata se face ramburs la primirea căiţilor;
taxele poştale sunt suportate de Supergraph.

Vă aşteptăm Ia
LIBRĂRIA SOPIUA
str. Bibescu Vodă nr. 24,
040152, Bucureşti, sector 4
(lângă Facultatea de Teologie)
tel. 0722.266.618

S a crifică p u ţin ă vrem e

pen tru a răsfoi cărţile noastre:
este cu n epu tin ţă s ă n u găseşti cev a
p e gustul ş i spre fo lo su l tău !
 O LECI IA

A d ev ărata ca u z ă a tu lb u rărilo r
d ep resive co n stă de regu lă în
p ăcatele săv ârşite de c ă tre om .
Sfinţii Părinţi co n sid erau c ă la
b aza tu tu ro r su ferin ţelo r sufle­
teşti stă tru fia. Nivelul rid icat de
p reten ţii c a re nu se în făp tu iesc
în v ia ţă , co n flictu l în tre d o rin ţă
şi r e a lita te la să to td e a u n a în
suflet sim ţăm ân tu l fru strării, în­
tristării, am ărăciu n ii, su p ărării.
Ca a ta re , p en tru a scăp a de
d ep resia n ev ro tică, om ul trebuie
să se străd u ie p en tru d o b ân d irea
sm ereniei.

/ f , <*>
0 0 .0 0 0
7 8 9 7 3 7 6 2 3 1 S7