Subiecte + Raspunsuri

Examen capacitate
preoteasca
2023
CUPRINS
SUBIECTE PENTRU DOGMATICĂ, PASTORALĂ-MISIOLOGIE, SPIRITUALITATE ORTODOXĂ ...... 8
1 Sublimitatea slujirii preoţeşti. Preoţia bisericească şi preoţia universală. Apostolatul
preoţilor şi apostolatul mirenilor .......................................................................................... 8
1.1 Sublimitatea preotiei ....................................................................................................... 8
1.2 Preotia universala............................................................................................................ 9
1.3 Preotia sacerdotala ....................................................................................................... 10
2 Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii. Cunoaşterea, interpretarea corectă şi lectura
duhovnicească a Sfintei Scripturi ........................................................................................ 12
3 Sfintele Taine în iconomia mântuirii şi viaţa credincioşilor ............................................ 18
4 Taina Mărturisirii – mijloc de înnoire şi sfinţire a credincioşilor, de îndrumare
duhovnicească şi pastoraţie individuală .............................................................................. 20
5 Sfânta Euharistie ca Taină, Jertfă şi comuniune ............................................................ 26
6 Preacinstirea Maicii Domnului ..................................................................................... 30
7 Comuniunea sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi şi folosul lor .............................. 32
8 Participarea la viaţa liturgică. Rolul ei pentru viaţa spirituală a credincioşilor şi
importanţa ei misionar-pastorală ....................................................................................... 35
9 Intelesul, folosul si importanta postului crestin ............................................................ 39
10 Transmiterea credintei si educatia religios morala a copiilor si tinerilor; catehizarea si
invatamantul religios .......................................................................................................... 42
11 Misiune, dialog, ecumenism şi antiecumenism ............................................................. 45
12 Principalele culte neoprotestante din România ............................................................ 50
12.1 CULTUL CREŞTIN BAPTIST ............................................................................................. 50
12.2 CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”....................... 51
12.3 EVANGHELIŞTII .............................................................................................................. 52
12.4 CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA ....................................................................... 52
12.5 MARTORII LUI IEHOVA ................................................................................................. 53
12.6 NEW AGE ....................................................................................................................... 54
12.7 Secta Moon (Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial) ............................ 55
12.8 Mormonii sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă” ..................... 55
12.9 Biserica Satanei ............................................................................................................. 56
13 Sărbătorile creştine în viaţa Bisericii. Serbarea Duminicii .............................................. 57
13.1 Duminica........................................................................................................................ 62
14 Biserica şi provocările societăţii contemporane ............................................................ 65
14.1 Globalizarea şi secularizarea ........................................................................................ 65
14.2 Avortul .......................................................................................................................... 68
14.3 Eutanasia ....................................................................................................................... 69
14.4 Homosexualitatea ........................................................................................................ 70
15 Familia şi Biserica, mediu de împlinire şi desăvârşire creştină ....................................... 70

1
16 Sfinţirea timpului. Anul liturgic şi ciclurile acestuia. Laudele bisericeşti. Starea de
rugăciune, felurile şi condiţiile rugăciunii ............................................................................ 73
16.1 Sfintirea timpului ........................................................................................................... 73
16.2 Anul liturgic si ciclurile lui .............................................................................................. 75
16.3 Laudele bisericesti ......................................................................................................... 78
16.4 Starea de rugaciune ...................................................................................................... 84
17 Noţiunea de sfinţenie. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor moaşte ...................................... 85
17.1 Notiunea de sfintenie si cinstirea sfintilor .................................................................... 85
17.2 Cinstirea sfintelor moaste ............................................................................................. 91
18 Cinstirea sfintelor icoane şi a Sfintei Cruci .................................................................... 96
18.1 Cinstirea icoanelor......................................................................................................... 96
18.2 Cinstirea Sf. Cruci ........................................................................................................ 102
SUBIECTE PENTRU LITURGICĂ ........................................................................................... 106
LAUDE ŞI IERURGII ............................................................................................................ 106
1 Rânduiala Vecerniei ................................................................................................... 106
A. Randuiala vecerniei ......................................................................................................... 107
2 Rânduiala Utreniei ..................................................................................................... 109
3 Slujbele premergătoare săvârşirii Sfintei Liturghii. Rânduiala şi timpul săvârşirii lor .... 112
4 Posturile de peste an ................................................................................................. 112
5 Cele şapte laude ........................................................................................................ 113
6 Ierurgiile .................................................................................................................... 115
7 Veşmintele preotului. Veşmintele arhiereului ............................................................ 122
8 Rugăciuni: Rugăciunile începătoare ............................................................................ 123
9 Rugăciuni: Troparele de umilinţă ............................................................................... 123
10 Rugăciuni: Crezul ....................................................................................................... 124
11 Rugăciuni: Psalmul 50 ................................................................................................ 124
12 Rugăciuni: Rugăciunile la îmbrăcarea în veşminte ...................................................... 125
13 Rugăciuni: La „luarea vremii” ..................................................................................... 126
14 Sfânta Liturghie. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Rânduiala şi timpul săvârşirii ei
126
14.1 A. Randuiala Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur ............................................................... 127
14.1.1 1. Proscomidia...................................................................................................... 127
14.1.2 Liturghia catehumenilor....................................................................................... 129
14.1.3 Liturghia Credinciosilor ........................................................................................ 131
14.2 B. Timpul săvârşirii Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur ..................................................... 133
15 Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul. Rânduiala şi timpul săvârşirii ei ......................... 134
16 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Rânduiala şi timpul săvârşirii ei............................ 135
17 Modul în care se pregăteşte preotul pentru săvârşirea Sfintei Liturghii ....................... 137
18 Obiectele de cult necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii ..................................... 138
2
19 Poate săvârşi preotul Sfânta Liturghie şi cu pâine? Dar cu altceva înafară de vin? ....... 138
20 În ce moment din cadrul Liturghiilor are loc prefacerea Sfintelor Daruri? .................... 139
21 Se pot săvârşi mai multe Liturghii într-o singură zi, de către un preot, în aceeaşi biserică
şi la aceeaşi sfântă masă? ................................................................................................. 139
22 Modul în care se face încheierea sfintelor slujbe. Rânduiala otpustului ...................... 140
23 Organizarea serviciilor religioase în cazul în care preotul are şi o filie ......................... 143
24 Taina Sfântului Botez. Când se săvârşeşte Botezul? .................................................... 144
25 Săvârşitorul şi primitorul Tainei Botezului .................................................................. 144
26 Locul unde se săvârşeşte Botezul ............................................................................... 145
27 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul Botezul? .............................. 145
28 Rânduiala Sfântului Botez .......................................................................................... 145
29 Lucrurile de care are nevoie preotul pentru săvârşirea Botezului. ............................... 146
30 De unde primeşte preotul Sfântul Mir? Când şi de către cine este sfinţit? ................... 146
31 Formula Botezului. Formula ungerii cu untdelemn sfinţit și cu Sfântul Mir .................. 146
32 Poate preotul boteza mai mulţi copii în cadrul aceleiaşi Sfinte Taine?......................... 147
33 Se pot boteza deodată un băiat şi o fetiţă? ................................................................ 147
34 Aghiasma sau apa sfinţită altă dată pot fi folosite la săvârşirea Sfântului Botez? ........ 147
35 Cum se procedează în cazul botezului unor copii găsiţi sau despre care nu se ştie dacă au
fost botezaţi anterior; formula Botezului, în acest caz ....................................................... 147
36 Când se face împărtășirea celor nou botezați? Dacă aceștia sunt maturi, trebuie
spovediți înainte? ............................................................................................................. 148
37 Botezul de necesitate. Cum procedează preotul dacă pruncul botezat sub stare de
necesitate trăiește? Cum se face înmormântarea pruncului botezat sub stare de necesitate?
148
38 Unde, de ce și pe ce temei se înregistrează noul botezat ............................................ 148
39 Spovedania, mijloc de pastoraţie ............................................................................... 148
40 Săvârşitorul Sfintei Taine a Spovedaniei ..................................................................... 149
41 Când şi cum îi pregăteşte preotul pe credincioşi în vederea primirii Spovedaniei? ...... 149
42 Creştinii se pot spovedi oricând? ................................................................................ 149
43 Preotul trebuie să se spovedească? Când şi cui? ......................................................... 149
44 Când şi unde se săvârşeşte Spovedania? Poate fi săvârşită în Sfântul Altar? ............... 149
45 Rânduiala Spovedaniei .............................................................................................. 150
46 Poate preotul spovedi fără săvârşirea Molitvei? Se săvârşeşte ea pentru fiecare
credincios? Se poate săvârşi şi pentru mai mulţi? .............................................................. 150
47 Cum se procedează dacă primitorul Tainei nu ştie să mai fi fost spovedit? .................. 150
48 Care sunt întrebările preliminare necesare înainte de mărturisire? ............................. 150
49 Ce se are în vedere la formularea întrebărilor pe care le pune duhovnicul? ................ 150
50 Care sunt elementele de care preotul duhovnic va ţine seama pentru ca o mărturisire să
fie completă? ................................................................................................................... 151
51 La ce vârstă se mărturisesc copiii? .............................................................................. 151
52 Ce trebuie să urmărească preotul când hotărăşte canonul pentru Spovedanie? .......... 151
53 Cum se procedează dacă credinciosul venit la mărturisire nu şi-a îndeplinit canonul
primit anterior? ................................................................................................................ 151
3
54 Poate preotul să-i schimbe penitentului canonul dat de un alt duhovnic? În ce
împrejurări? ..................................................................................................................... 152
55 Respectarea secretului Spovedaniei şi controlul penitentului după mărturisire .......... 152
56 În ce împrejurări şi cu aprobarea cui poate preotul să divulge cele auzite la Spovedanie?
152
57 Taina Sfintei Împărtăşanii. Săvârşitorul Tainei ............................................................ 153
58 Primitorul Tainei. Cum se face pregătirea pentru primirea Tainei? .............................. 154
59 Este necesar şi folositor să postim înainte de a ne împărtăşi? ..................................... 155
60 Credinciosul se poate împărtăşi de mai multe ori cu o singură Spovedanie? Dar preotul?
155
61 Împărtăşirea bolnavilor ............................................................................................. 155
62 Când şi cum se pregăteşte Sfânta împărtăşanie pentru cei bolnavi? Unde se păstrează?
Numai bolnvaii se pot împărtăşi din ea? ........................................................................... 155
63 Este bine şi folositor să-i oprim pe credincioşi de la Sfânta Împărtăşanie pe perioade
lungi? Actualitatea canoanelor bisericeşti ......................................................................... 155
64 Taina Preotiei. Primitorul Tainei ................................................................................. 156
65 Calităţile preotului, potrivit jurământului de la hirotonie ........................................... 156
66 Activităţile şi stările incompatibile cu slujirea preoţească, potrivit canoanelor ............ 156
67 Pregătirea sufletească şi trupească a preotului pentru săvârşirea sfintelor slujbe.
Canonul împărtăşaniei ...................................................................................................... 156
68 Mijloacele de formare şi îmbunătăţire a păstorului de suflete: rugăciunea, postul,
lectura, meditaţia etc. ...................................................................................................... 157
69 Continua pregătire intelectuală a preotului ................................................................ 158
70 Raportul preotului cu membrii familiei sale, cu rudele, cu vecinii, cu prietenii ............ 158
71 Modestia şi cumpătarea preotului. Îmbrăcămintea sa şi a familiei .............................. 158
72 Curăţenia preotului în căsnicie ................................................................................... 159
73 Tactul pastoral ........................................................................................................... 159
74 Comportarea preotului în societate. .......................................................................... 159
75 Relaţiile preotului cu credincioşii de alte confesiuni ................................................... 160
76 Combaterea aspectelor negative din viaţa credincioşilor: alcoolismul, concubinajul,
divorţul, avortul şi practicile anticoncepţionale; lupta împotriva superstiţiilor şi a vrăjitoriilor
160
77 Importanţa activităţilor cu tinerii. Modalităţi de implicare a acestora în acţiunile
concrete ale parohiei ........................................................................................................ 161
78 Implicarea preotului în acţiuni caritative organizate. Asistenţa socială în parohie ....... 161
79 Relatiile preotului cu profesorul de Religie şi cu elevii ................................................ 161
80 Datoria preotului de a săvârși serviciile divine și de a răspunde prompt și cu
conștiinciozitate cerințelor duhovnicești ale credincioșilor ................................................ 162
81 Combaterea formalismului și a rutinei preotului ........................................................ 162
82 Curățenia în biserică și pe Sfânta Masă. Păstrarea obiectelor de cult .......................... 163
83 Datoria preotului de a predica la toate serviciile religioase ......................................... 163
84 Viața de familie a preotului ........................................................................................ 163
85 Taina Cununiei. Rânduiala Tainei ............................................................................... 164
4
86 Săvârşitorul şi primitorii Tainei .................................................................................. 165
87 Timpul săvârşirii Tainei .............................................................................................. 165
88 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul Cununia? ............................. 165
89 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Tainei Cununiei ..................... 166
90 Sensul protocolului bunei-învoiri. Cum se procedează? .............................................. 166
91 Rolul lor, când şi unde se fac? .................................................................................... 166
92 Impedimente la căsătorie .......................................................................................... 166
93 Stabilirea gradului de rudenie pentru cei ce doresc să se căsătorească. Cum se
procedează dacă solicitanţii sunt rudenii? ......................................................................... 167
94 Căsătoria celor cununaţi o dată sau de mai multe ori. Cum se procedează dacă numai
unul a mai fost cununat înainte? ....................................................................................... 168
95 Este îngăduit să se oficieze slujba Cununiei unui creştin ortodox cu unul neortodox sau
necreştin? ........................................................................................................................ 169
96 Se pot cununa mai multe perechi de miri deodată? .................................................... 170
97 Pregătirea duhovnicească a mirilor pentru primirea Tainei ......................................... 170
98 De ce este potrivit ca ea să fie săvârșită odată cu Cununia? ........................................ 170
99 Se pot săvârşi logodna şi Cununia în alt loc decât în biserică? ..................................... 170
100 Nașii de Cununie ........................................................................................................ 170
101 Se poate săvârşi Cununia religioasă înainte de căsătoria civilă? .................................. 171
102 De ce este nevoie de certificat de Cununie? Unde înregistrează preotul Cununia? ...... 171
103 Ce sfaturi li se dau mirilor în predica de la Cununie? ................................................... 171
104 Taina Sf. Maslu. Randuiala ......................................................................................... 171
105 Primitorii Tainei. Poate fi administrată Taina și celor sănătoși? .................................. 172
106 Lucrurile de care are nevoie preotul pentru săvârșirea Tainei ..................................... 172
107 Numărul slujitorilor necesari pentru săvârșirea Tainei ................................................ 172
108 E necesară citirea tuturor pericopelor apostolice, a Evangheliilor și a rugăciunilor, dacă
slujesc mai puțin de șapte preoți ...................................................................................... 172
109 Când se face ungerea cu untdelemn sfinţit? ............................................................... 173
110 Inmormantarea si parastasulRânduiala slujbelor înmormântării şi a parastasului. Datoria
preotului de a predica ...................................................................................................... 173
111 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul înmormântarea? .................. 175
112 Când se face pomenirea morţilor? ............................................................................. 176
113 În ce împrejurări va săvârşi preotul rânduiala la ieşirea cu greu a sufletului? .............. 176
114 Înmormântarea în cazul sinucigaşilor ......................................................................... 177
115 Sfinţirea apei ............................................................................................................. 177
115.1 Randuiala agheasmei mici ...................................................................................... 177
115.2 Randuiala agheasmei mari ..................................................................................... 178
116 Rânduieli pentru diferitele trebuinţe duhovniceşti ale credincioşilor .......................... 180
SUBIECTE PENTRU CATEHEZE ............................................................................................ 181
1 Cateheză despre Patimile Domnului ........................................................................... 182
2 Cateheză despre Învierea Domnului ........................................................................... 186
3 Cateheză despre Învierea morţilor ............................................................................. 191
5
4 Cateheză despre Răstignirea Domnului ...................................................................... 197
5 Cateheză despre Judecata obştească.......................................................................... 200
6 Cateheză despre Rugăciunea Domnească ................................................................... 205
7 Cateheză despre Maica Domnului .............................................................................. 208
8 Cateheză despre cultul morţilor ................................................................................. 210
9 Cateheză despre post................................................................................................. 215
10 Cateheză despre virtutea creştină .............................................................................. 221
11 Cateheză despre Fericiri ............................................................................................. 226
12 Cateheză despre virtuţile morale ............................................................................... 231
13 Cateheză despre faptele milei creştine ....................................................................... 233
14 Cateheză despre Sfânta Treime .................................................................................. 239
15 Cateheză despre facerea lumii ................................................................................... 243
16 Cateheză despre Rai .................................................................................................. 248
17 Cateheză despre păcatul strămoşesc .......................................................................... 254
18 Cateheză despre Proorocii mari ................................................................................. 257
18.1 Profeții mesianice la profeţii mari ............................................................................. 262
19 Cateheză despre Taina Pocăinţei ................................................................................ 264
20 Cateheză despre dreapta credinţă .............................................................................. 270
SUBIECTE PENTRU OMILETICĂ .......................................................................................... 276
1 Predică la Înălţarea Domnului .................................................................................... 276
2 Predică la Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)..... 280
3 Predică la Pogorârea Duhului Sfânt ............................................................................ 286
3.1 Predică PF Daniel ........................................................................................................ 286
3.2 Predică pr. Ilie Cleopa ................................................................................................. 292
4 Predică la Sfânta Treime ............................................................................................ 297
4.1 Predică pr. Ilie Cleopa (1) ........................................................................................... 298
4.2 Predică pr. Ilie Cleopa (2) ........................................................................................... 309
5 Predică la Duminica I-a după Rusalii (a tuturor Sfinţilor) ............................................. 323
6 Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) ........................................ 328
7 Predică la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) ...................................... 333
8 Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul ........................................................... 341
9 Predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) ...................................................... 358
10 Predică la Schimbarea la Faţă..................................................................................... 366
11 Predică la Adormirea Maicii Domnului (15 August) ..................................................... 378
12 Predică la Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) .................................................. 388
13 Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 septembrie) ............................ 399
14 Predică la Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) ....................................................... 405
15 Predică la Duminica după Înălţării Sfintei Cruci (21 septembrie) ................................. 421
16 Predică la Cuvioasa Parascheva (14 octombrie) .......................................................... 426
17 Predică la Sfântul Dimitrie (26 octombrie) .................................................................. 432
18 Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie) ......................................... 438

6
19 Predică la Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) ................................ 445
20 Predică la Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie) .......................................................... 453
SUBIECTE PENTRU ADMINISTRAŢIE ŞI LEGISLAŢIE BISERICEASCĂ ....................................... 456
1 Organizarea Bisericii Ortodoxe Române: mitropolii, eparhii ....................................... 456
2 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Prezentare ... 456
3 Organismele Centrale Deliberative: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent, Adunarea
Naţional Bisericească ........................................................................................................ 457
4 Organismele Centrale Executive: Patriarhul, Consiliul Naţional Bisericesc, Permanenţa
Consiliului Naţional Bisericesc........................................................................................... 458
5 Eparhia: Chiriarhul, Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial, Permanenţa Consiliului
Eparhial ............................................................................................................................ 459
6 Administraţia eparhială: structură şi atribuţii ............................................................. 460
7 Cancelaria eparhială:structură şi atribuţii ................................................................... 461
8 Atribuţii, relaţia cu preoţii din protopopiat ................................................................ 462
9 Protopopiatele Arhiepiscopiei Sibiului ....................................................................... 463
10 Parohul şi Parohia. Organismele deliberative şi executive parohiale: Adunarea Parohială,
Consiliul Parohial, Comitetul Parohial ............................................................................... 464
11 Alegere şi atribuţii ..................................................................................................... 465
12 Administrarea bunurilor parohiale. Registrele financiar-contabile şi de evidenţă
(registrul inventar, registrul intrări-ieşiri, bibliotecă, matricolele, registrul procese verbale
Consiliul Parohial), conscripţia parohială, arhiva, documentele de proprietate, contul, CIF-ul
466
13 Conferinţele clerului şi distincţiile bisericeşti .............................................................. 468
14 Cercurile pastoral-misionare. Constituire, coordonare, rolul acestora ......................... 468
15 Gradele profesionale în preoţie. Prezentare, modalitatea obţinerii lor ....................... 469
16 Disciplina clerului. Abateri, delicte, pedepse aplicabile ............................................... 471
17 Instanţele şi procedura de judecată în Biserica Ortodoxă Română. Consistoriul
disciplinar protopopesc şi Consistoriul eparhial................................................................. 472
18 Conceptul de patrimoniu bisericesc. Bunurile sacre şi bunurile comune...................... 474
19 Cimitirele parohiale şi mănăstireşti. Organizere şi funcţionare ................................... 475
20 Monumentele istorice şi construcţiile bisericeşti ........................................................ 476
21 Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română .......................................................... 478
22 Înfierea în eparhie şi ieşirea din eparhie, Binecuvântarea pentru căsătorie, Cercetarea
canonică, Titularizarea preoţească. Prezentare ................................................................. 478
23 Impedimente la hirotonie .......................................................................................... 479
24 Raportul dintre Biserică şi Stat ................................................................................... 480

7
SUBIECTE PENTRU DOGMATICĂ, PASTORALĂ-MISIOLOGIE, SPIRITUALITATE
ORTODOXĂ

1 Sublimitatea slujirii preoţeşti. Preoţia bisericească şi preoţia universală.

Apostolatul preoţilor şi apostolatul mirenilor

In fiecare Taina, Hristos se daruieste printr-o lucrare a Sa, celor ce cred in El,
iar in Taina Euharistiei Se daruieste cu insusi trupul si sangele Sau. Dar fiind nevazut
si voind sa ne daruiasca totusi acestea, adica trupul si sangele Sau, in chip vazut,
trebuie sa Se daruiasca prin persoane vazute. Pe aceste persoane le alege si le
sfinteste El insusi prin Taina Hirotoniei.
1.1 Sublimitatea preotiei
Hirotonia este Taina in care, prin punerea mainilor arhiereului si prin
rugaciune, se impartaseste persoanei anume pregatite harul care da puterea si
autoritatea de a invata cuvantul lui DUMNEZEU , de a savarsi Sf. Taine si de a
conduce pe credinciosi la mantuire
Sf. IOAN GURA DE AUR ne spune ca preotia este sublima, deoarece este o
mare dregatorie, este o slujba nespus de insemnata. Din pricina maretiei si
inaltimii ei SF. IOAN GURA DE AUR a fugit de ea cand era tanar.
Preotul este sublim in doua momente: in scaunul duhovniciei si in fata Sf
Jertfelnic. In scaunul duhovnicesc, preotul are o putere pe care DUMNEZEU nu a
dat-o nici ingerilor, nici arhanghelilor, ci doar oamenilor: ”Oricate veti lega pe
pamant…” MT 18,18. In fata SF Jertfelnic preotul este la fel de sublim deoarece om
fiind si imbracat in trup si sange se poate apropia de fericita si nemuritoarea fire a
Dumnezeirii. De fircare data cand se savarseste Sf Lit. preotul coboara cerul pe
pamant, aduce pe DUMNEZEU pe Sfanta Masa, de pe tronul slavei Sale din ceruri:
“Si fa adica paine…..iar ceea ce este in potirul…”
Preotia N.T. depaseste orice alta misiune, inclusiv preotia V>T> Ea este o
stare sublima, cea mai sfanta slujba, caci preotul, savarsind Sfintele Taine, este in
intima legatura cu Iisus Hristos; prin el Dumnezeu le vorbeste oamenilor, el este
:lumina lumii; sarea pamantului” (Mt. 5, 13-14).
Prin preoti lucreaza Hristos insusi, ca preotul unic propriu-zis, la unificarea
vazuta si nevazuta a oamenilot in Sine. Avand pe Hristos unicul Preot lucrand prin
ei, toti preotii sunt organele vazute ale preotiei Lui unice.
Credinciosii trebuie sa aiba in acest om luat dintre ei, un organ ales de Sus,
ca mijloc al unificarii lor cu Hristos pe care-L reprezinta.

8
 Apostolii urmand indemnului Mantuitorului Mt. 28,19-20, au procedat in
tocmai, prin rugaciuni si prin punerea mainilor peste cei chemati la vrednicia de
urmasi ai lor. La inceput numirea de “preoti” si “episcopi” se da tuturor celor pe
care apostolii ii hirotoneau ca urmasi ai lor. Dupa ce comunitatiile cresc acesti
episcopi apar ca inzestrati cu puterea de a hirotonii preoti ca ajutoare ale lor si de
a supraveghea activitatea acestora.
Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic si
unificator. Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, capul plinatatii lui Hristos
Fara episcop nu poate exista Biserica, pt ca fara episcop, Hristos nu are un
organ si un chip vazut prin care sa hirotoneasca organele vazute (preot si diacon)
ale savarsirii celoralalte Taine, prin care adauga membrii noi la Biserica si intretine
viata Bisericii in unitate.
Fara episcop nu poate fi si nu se poate numi nici Biserica nici crestin, dar
aceasta nu-l scoate pe episcop din categoria slujitoruluii, puterea ce se exercita
prin el nu este a lui ci este a lui Hristos
Episcopii de la inceput se numeau si preoti intruc harul episcopatului se
cuprinde de fapt si cel al preotiei , dar nu si invers. In sensul acesta, si Petru, ca
episcop, se numeste “impreuna preot” 1Pt.5,1 la fel si Ap Ioan (3 In1,1)
Pe langa episcopii si preotii asezati inca de Apostoli, tot acestia au asezat
prin punerea mainilor si pe primii diaconi(fapte 6,6)
Ulterior celelalte trepte inferioare ce au aparut nu sunt de “drept divin”
adica nu au har special. Ele sunt trepte de hirotesie, nu de hirotonie, si au numai
semnificatii administrative. In Biserica Ortodoxa nu sunt admise la hirotonie
femeile.
Intrucat au in comun cu credinciosii aducerea lor duhovniceasca din puterea
jertfei lui Hristos, slujitorii crestini nu mai sunt separati de credinciosi in modul in
care erau preotii din legea veche, sau cei pagani. Toti crestinii sunt in acest sens o
“preotie imparateasca” 1 Pt.2,9
1.2 Preotia universala
In privinta preotiei universale Biserica Ortodoxa recunoaste ca toti crestinii
poseda o preotie universala; toti crestinii au chemarea sa-I aduca slujire lui
DUMNEZEU intre cei ce nu sunt crestini. Credinciosul ca preot imparatesc, luand
putere din jertfa adusa de preotul slujitor la Liturghie, continua aceasta “extra
muros”, oficiind liturghia prin viata sa de toate zilele. Prezenta lui in lume e ca o
epicleza perpetua. E o chemare a Duhului Sf. peste el si peste ziua care incepe,
peste munca sa si roadele pamantului.

9
 Deci in Biserica se disting:
a) starea harica a tuturor crestinilor,primita prin tainele de initiere(BME);
b) slujirea preoteasca propriu-zisa instituita de Mantuitorul Iisus Hristos si
acordata in Taina Hirtotoniei prin succesiune apostolica.
Fiecare are locul, functia si specificul ei in Biserica. Ambele sunt necesare si
inseparabile, deoarece Biserica nu este o institutie clericala si nici o slujire nu este
auto-suficienta.
In virtutea participarii la preotia lui Hristos, toti crestinii sunt preoti si jertfe
in Biserica, toti sint invatatori si calauzitori spre mantuire a lor si a altor credinciosi.
Dupa Sf. Parinti omul este in acelasi timp imparat, prooroc si preot ca si
Hristos: imparat, in virtutea stapanirii lui peste patimi; preot, din cauza
autojertfirii; prooroc, ca un initiat in tainele dumnezeiesti.
Credinciosii si comuniateta ca intreg sau ca Biserica trebuie sa recunoasca
faptul ca Hristos, in calitate de Cap al ei, este altcineva decat ea ca trup al Lui, ca
ea insasi are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. De aceea preotii sunt instituiti in slujba
preotiei de DUMNEZEU Insusi prin impartasirea harului Duhului Sf. in Taina
Hirotoniei instituita de Mantuitorul Is. Hristos in acest scop.
1.3 Preotia sacerdotala
In ceea ce priveste preotia sacerdotala, aceasta continua apostolatul
intreitei slujiri a Mantuitorului prin urmatoarele;
1. Propovaduirea cuvantului sau functia de continuitate
apostolica;”Mergand invatati toate neamurile”Mt 28-19. Intregul popor
drept credincios raspunde de apostolicitatea Bisericii, dar preotia
hirotonita are harisma particulara de a supraveghea corectitudinea
traditiei apostolice, de a o marturie autentica a acestei traditii si de a o
exprima in mod oficial.
2. Preotia este slujire sacramentala prin excelenta, investita cu puterea de
a savarsii cele 7 Taine;” Botezandu-le in numele T….(Mt 28-19); carora
le veti ierta pacatele… si Aceasta sa o faceti intru pomenirea mea”(Lc.22-
19)
3. Preotia hirotonita are harisma conducerii comunitatii, a indrumarii
pastorale si organizarii eclesiale:”Luati aminte la voi insiva si la toata
turma in care Duhul Sf. va pus pe voi episcopi, ca sa pastrati Biserica lui
DUMNEZEU pe care el a castigat-o cu insusi sangele Sau.(F.A. 20,28)
Fiind insarcinati de DUMNEZEU cu apostolatul in virtutea tainelor de
initiere, toti credinciosii se bucura de dreptul si au obligatia de a activa

10
individual sau grupati in societati, pt ca mesajul manturii in Hristos sa fie
cunoscut si primit de toti oamneii si de pe tot pamantul. Numai prin ei pot
oamenii sa auda evanghelia si sa-l cunoasca pe Hristos In comunitatile
parohiale actiunea lor este atat de necesara incat fara ea, apostolatul
preotiei sacramentale nu poate avea efect deplin.
Mirenilor li se ofera nenumarate ocazii de a exercita apotolatul
evanghelizarii si al sfintirii. Insasi marturia vietii crestine si faptele bune
savarsite din “credinta lucratoare prin iubire”(Gal.5,6) au puterea de a-I
atrage pe oameni la DUMNEZEU (Mt.5,16)
Totusi un astfel de apostolat nu consta numai in marturia vietii.
Adevaratul apostol cauta ocazii de a-L vesti pe Hristos prin cuvant, fie
necredinciosilor,pt ai aduce la creinta, fie credinciosilor, pt a-I instrui, a-I
intari si a-I indemna la o viata crestina cat mai adevarat.
In inima tuturor trebuie sa rasune cuvintele: “ Vai mie daca nu voi
binevesti”.(1Cor.9,16)

11
2 Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii. Cunoaşterea, interpretarea corectă şi
lectura duhovnicească a Sfintei Scripturi

12
13
14
15
16
17
3 Sfintele Taine în iconomia mântuirii şi viaţa credincioşilor

Biserica Ortodoxa socoteste ca mantuirea nu se finalizeaza in moartea lui

Hristos pe cruce, ci in unirea lui Hristos Cel rastignit si inviat cu oamenii ce cred in
El, pentru ca si ei sa poata muri pacatului si invia. Consecvent cu acesta, ea acorda
tainelor un loc de mare importanta in iconomia mantuirii ca mijloace prin care se
infaptuieste unirea oamenilor cu Hristos istos
La baza conceptiei despre taine a B.O. sta increderea in putinta lucrarrii
Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea
trupurilor si a materiei dintre ele, in ambianta Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos
istos. Prin mana omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin
trup, fie prin alta materie.
Sf. Taine =
Savarsitorul Tainei e preotul, reprezentantul Bisericii, prin el lucreaza Duhul
Sfant, care sufla in toata ambianta Bisericii ca trup tainic in care lucreaza Hristos
De aceea Taina se savarseste la intalnirea a doua subiecte umane deschise prin
credinta Duhului Sfant lucrator in ambianta Bisericii.
Baza generala a Tainelor Bisericii este credinta ca Dumnezeu poate lucra
asupra creaturii in realitatea ei vizibila. In acest sens, intelesul general al Tainei
este unirea lui DUMNEZEU cu creatura. Tainele sunt lucrarile invisibile a lui Hristos
, savarsite prin acte vizibile in Biserica.
Prin Taina Botezului … fiecare persoană/ om devine membru al Bisericii
printr-o prima unire a lui cu Hristos , iar prin celalte Taine se accentueaza si mai
mult sau se restabileste unirea membrilor Bisericii cu Hristos și între ei (Euharistie)
intarindu-se unitatea Bisericii, sau se acorda unor persoane harul savarsirii Tinelor
(hirotonia) sau se da harul necesar altor raspunderi (casatoriei si restabilirii
sanatatii)
Caracterul si numele de Taine il au cateva lucrari vizibile ale Bisericii,
instituite de Hristos , întrucât harul si adevarul prin Hristos au venit (In.1,17), (al
carui savarsitor El este), prin care Hristos , uneste cu Sine (Biserica) persoanele
care cred in El.
Tainele pun in relief marea insemnatate a trupului omenesc si valoarea lui
eterna. A sfinti trupul inseamna a sfinti si sufletul, orice gest al trupului are
repercursiuni asupra vietii sufletesti si orice gand sau simtire din suflet se
repercuteaza in trup, producandu-se o reciprocitate intre suflet si trup.

18
 Hristos atinge prin lucrarea Lui trupul nostru, dar aceste atingeri se
adancesc in sufletul nostru, Hristos insusi lucrand prin trupul Sau plin de putere,
asupra trupului nostru, comunicandu-ne si sensibilitatea curată a sufletului Lui si
puterea dumnezeirii aflata in El.
Hristos patrunde cu energia trupului Sau curat in trupul nostru prin materiile
folosite in Taine, sau prin gesturile preotului, ca sa puna si in trupul nostru
inceputul sfintirii, necesitand si un efect din partea primitorului Tainei .
Ii. Hristos a instituit Tainele, dar le-a si practicat cel dintai, ramanand in
continuare savarsitorul lor invizibil. El insusi S-a botezat, de aceea a poruncit ca
toti sa se boteze asigurandu-i totodata ca El insusi va fi prezent in practicarea
acestei Taine: “Iata Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului”(Mt.28-20)
El insusi a primit pe Duhul Sf. ca om dupa botez, urmand ca noi sa-L primim
de la El in Taina Mirungerii.
A iertat pacatele si le iarta in continuare prin preoti, prin succesiune
apostolică:”Carora le veti ierta pacatele vor fi iertate..”(In.20, 22-23)
El pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce si prin Inviere si savarseste
prima Euharistie, (Cina cea de Taină: „Luati mancati … Beti dintru acestia toti..(Mt.
26, 26-28). Prin cuvintele: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea” (Lc.22-19),
porunceste urmasilor sa o savarseasca, El Insusi fiind permanent prezent in ea ca
jertfa si jertfitor.
El a fost arhiereul prin excelenta si ramane in chip nevazut in aceasta lucrare
prin arhiereii si preotii vazuti.
El a binecuvantat Nunta si a vindecat pe bolnavi (Sf. Maslu).
Biserica savarseste toate cele 7 Taine, pt ca Hristos le-a savarsit vizibil cat a
fost pe pamant si le savarseste dupa Inaltarea Sa la ceruri, sau dupa Intrarea cu
trupul in planul deplin pnevmatizat, in mod invizibil in Biserica Sa.
Contactul personal in credinta al primitorului tainei cu preotul, ca savarsitor
al ei, e necesar pt savarsirea tainei. Totdeauna prin acest contact primitorul tainei
intra in legatura directa cu Hristos si cu comunitatea Bisericii ca trup al Lui. Aceasta
o arat cu deosebita claritate marturisirea credinciosului la primirea Euharistiei,
aratandu-se convingerea ca Hristos insusi il impartaseste cu trupul Sau. Prin
cuvintele preotului:”Se impartaseste robul..” preotul constata numai acest fapt,
prilejuieste intalnirea dintre Hristos si credincios.
Aceasta constatare despre lucrarea directa a lui Hristos prin acordarea
harului Sau o face si episcopul la savarsirea hirotoniei, si preotul in Taina Pocaintei,
dar si prin cuvintele: “ Se boteaza….sau Se cununa..” preotul arata lucrarea directa

19
a lui Hristos asupra primitorului Tainei sau intalnirea personala dintre cei 2. Din
toate acestea rezulta ca savarsitorul propriu-zis al tainei este Hristos insusi in mod
nevazut.
In ceea ce priveste numarul Tainelor, 3dintre ele sunt Taine ale unirii depline
cu Hristos si ale intrarii depline in biserica (BEM), doua ale reintaririi in Hristos a
celor imbolnaviti sufleteste sau trupeste (Pocainta, Maslul) si doua, mijloace prin
care se acorda primitorului puterea de aa implini fie misiunea speciala a svarsirii
Tainelor, a propovaduirii cuvantului si a pastoririi unei comunitati
bisericesti(Hirotonia), fie indatoririle special legate de viata de casatorie(Cununia).
Vorbind depsre necesitatea Tainelor, ea este strans legata de necesitatea
harului pentru mantuire. Deoarece omul natural nu poate face nici macar primii
pasi pentru inceputul mantuirii sale (In.15,5), este de la sine inteles ca Tainele, fiind
singurele mijloace de impartasire a harului divin in mod real, pe care le-a instituit
Insusi Mantuitorul si le-a incredintat sfintei Sale Biserici in scopul mantuirii si
sfintirii oamenilor, ele sunt absolute necesare oricarui crestin pentru mantuire.
Desi nu se poate nega faptul ca D in mod extraordinar poate impartasi harul
Sau si astfel decat prin Sf Taine(cum a fost cazul sutasului corneliu), insa calea
obisnuita de impartasire a harului, lasata de Mantuitorul Hristos Bisericii Sale, este
cea a Tainelor. De aceea ,Biserica Ortodoxa invata ca Tainele sunt absolut
necesare pentru mantuirea si sfintirea credinciosilor.
Toate Tainele au nu numai caracter de Taina, ci si de jertfa. In toate Hristos
se da pentru noi si ne da impreuna cu Sine Tatalui, dar ni se da si noua. In Botez El
ne sadeste o viata noua capabila sa se jertfeasca lui D cu El, in mirungere ne da
puterea inaintarii in virtuti, care sunt forme de autojertfire. Pocainta e harul iertarii
care se intalneste cu renuntarea noastra la placerile egoiste. Preotia e consacrarea
celui ce se hirotoneste lui D si puterea pt o viata inchinata Lui si Bisericii. Casatoria
e un dar al iubiri si daruirii adevarate, imbinata cu o infranare a egoismului.
Prin aceste toate, Tainele stau intr-o legatura cu jertfa lui Hristos , primind
puterea de a ne jertfi din starea de jertfa a lui Hristos.

4 Taina Mărturisirii – mijloc de înnoire şi sfinţire a credincioşilor, de îndrumare

duhovnicească şi pastoraţie individuală

20
21
22
23
24
25
5 Sfânta Euharistie ca Taină, Jertfă şi comuniune

26
27
28
29
6 Preacinstirea Maicii Domnului
Invatatura despre Sfanta Feciara Maria, Maica Domnului, are, in invatatura
Bisericii Ortodoxe, un loc bine definit si o importanta deosebita, intrucat sta in
legautra cu invatatura despre Iisus Hristos si cea despre mantuirea neamului
omenesc ca impacarea cu Dumnezeu prin El.
Sf. Fecioara Mara ocupa in cultul Bisericii Orotdoxe un loc de frunte, inaintea
tuturor fapturilor vazute si nevazute, fiind cinstita in mod deosebit, mai presus
decat toti sfinti si decat toti ingeri, tocmai pentru faptul ca prin nasterea dupa trup
a Mantuitorului, ea este faptura umana cea mai patrunsa de Duhul Sfant,
dumnezeirea salasluindu-se in ea atunci si pururea.
Este un moment deosebit in istoria mantuirii acea Buna-vestire si realizarea
ei, de aceea persoana Sfintei Fecioare Maria ramane ca o piatra de hotar intre VT
si NT, in planul iconomiei divine de izbavire si impacare a omului cu Dumnezeu prin
Hristos.
Credinta si pietatea crestina au inconjurat persoana Sfintei Fecioare cu o
evlavie si o cinstire deosebita de care nu s-a invrednicit nici una dintre fapturile lui
Dumnezeu, dand expresie unui cult de preacinstire impodobit cu imne, cantari
alese si prerogativele speciale de care se bucura Sfanta Fecioara in planul mantuirii
si in viata Bisericii.

30
 Deosebita cinstire pe care Biserica Ortodoxa o acorda Sfintei Fecioare Maria
izvoraste si se fundamenteaza pe o serie de prerogative sau elemnte speciale care
alcatuiesc mariologia.
1. Invatatura ca Sf. Fec. Maria este Nascatoare de Dumnezeu (theotokos)
2. Invatatura despre pururea fecioria Maicii Domnului (aeiparthenia) si
curatia ei trupeasca si sufleteasca sau lipsa de pacate personale
3. Preacinstirea Maicii Domnului (hyperdulia) si rolul ei de mijlocitoare pe
langa Iisus Hristos, Fiul ei dupa trup.
Sfanta Fecioara are o cinstire deosebita care izvoraste din prerogativele
Nascatoare de Dumnezeu si Pururea-Fecioara, aceasta cinstire fiind sporita de
curatia trupeasca si sufleteasca a Sfintei Fecioare. De aceea BO o numeste pe
Sfanta Fecioara drept “Preasfanta” si “Preacurata”
Ea este cea mai apropiata de Hristos, prin aceasta unitate stransa dintre
Maica si Fiu, ceea ce indreptateste cinstirea ei mai presus decat sfintii ingeri si
decat toti sfinti, exprimata si in cuvinte imnului liturgic ”Ceea ce esti…”
Cinsirea deosebita a Sf Fecioare isi are justidficarea si in numeroasele
marturii ale Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii.
Dupa ce protoparintii nostri au pacatuit, Dumnezeu, i-a incunostiintat ca
mantuirea va veni prin femeie. Precum pacatul a venit prin Eva , mantuirea avea
sa rasara din Eva cea noua, Fecioara Maria. Proorocul Isaia profeteste ca
Mantuitorul lumii se va naste din femeie: ”Iata, Fecioara va lua in pantece si va
naste fiu si vor pune numele Emanuel”(Is7,14)
Insusi Dumnezeu a pretuit-o prin faptul ca dintre toate femeile din lume, pe
ea a ales-o sa fie Maica Fiuli Sau.
Ingerul Gavriil, ii s-a inchinat si a salutat-o prin cuvintele:”Bucura-te ceea ce
esti plina de dar, Domnul este cu tine.”(Lc.1,28-29)
Cu ocazia vizitei pe care i-a facut-o Elisabetei, aceasta la fel a numit-o
”binecuvantata intre femei” si “Maica Domnului meu”
Oamenii din multime care ascultau cuvintele lui Iisus si vedeau minunile Lui,
o fericeau zicand: ”Fericit este pantecele care Te-a purtat si sanul la care ai
supt”(Lc.11,27)
Sfanta Fecioara a marturisit in fata Elisabetei: ”Iata, de acum ma vor fericii
toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel puternic (Lc.1.48-49), de aici rezulta
că ea era constienta de cinstirea ce I se va da in viitor.

31
 Cinstirea si grija de care s-a bucurat din partea dumnezeiescului sau Fiu, care
tot timpul ii era supus(Lc2,51) o asculta cand ii cerea ceva(In2,3-10), iar cand era
rastignit pe cruce s-a ingrijit de viitorul ei.
Nasterea mai presus de fire a Mantuitorului a pastrat neatinse pecetile
fecioriei, maica Domnului ramanand fecioara si dupa nastere. Aceasta a vestit-o
Domnul prin proorocul Iezechiel.
Cinstea pe care Biserica o da Sfintei Fecioare se numeste supravenerare,
preacinstire sau supracinstire, spre deosebire de cea data sfintilor, care se
numeste venerare.
Datorita marelui rol in iconomia manturii, Biserica o preamareste din cele
mai vechi timpuri, inchinandu-I imne, adresandu-I rugaciuni si dandu-I tot felul de
numiri ca: ”Imparateasa Maica”, ”pururea fericita, pre-nevinovata, Biserica
sfintita, rai cuvantator, lauda fecioriei”. Nu exista nici un serviciu divin in care
Sfanta Fecioara sa nu fie pomenita ori sa I se adreseze rugaciuni si ectenii. Mai
mult Biserica i-a stabilit in decursul anului bisericesc patru sarbatori mari socoteite
intre praznicele Imparatesti:”Nasterea Maicii Domnului (8sept), Intrarea in
Biserica(21noiembrie), Bunavestire(25 martie), Adormirea(15august).
Sfintii parinti au invesmantat persoana Sfintei Fec Maria cu aceeasi vrednica
si deosebita cinstire, fie atunci cand au dogmatizat invatatura ca Sfanta Fec este
Nascatoare de Dumnezeu, fie atunci cand au statornicit datoria crestinilor de a
cinsti pe Sfanta Fecioara, preum si felul cinstirii ce I se cuvine. Sinodul VII ecumenic
hotaraste: ”Noi pazim cuvintele Domnului, prin care ne-am invatat a cinsti si a slavi
mai intai pe cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu.
Bisercia crestina, tinand seama de prerogativele speciale ale Fecioarei
Maria, i-a atribuit o cinstire deosebita, superioara sfintilor ingeri si tuturor sfintilor,
adica un cult de supracinstire care este deosebit de cultul de adorare datorat lui
Dumnezeu.
Biserica Ortodoxa aduce Sfintei Fecioare un cult de preacinstire nu numai
pentru sfintenia ei deplina, ci pentru ca si acum, aflandu-se langa Mantuitorul, este
Maica tuturor dreptcredinciosilor crestini care se roaga necontenit, ea fiind
Solitoarea, Mijlocitoarea noastra catre Fiul sau.

7 Comuniunea sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi şi folosul lor

Cultul sfintilor se intemeiaza, in Ortodoxie, pe doua adevaruri de credinta:

32
 a) pe credinta ca omul primind Tainele Bisericii, primeste harul ca energie
necreata a lui Dumnezeu prin care el poate sa inainteze intr-o viata curatita de
patimi si
b) pe credinta ca moartea fizica este doar trecerea de la viata temporara la
viata eterna pentru sfinti, la fericire vesnica, cum zice Sf Maxim Marturisitorul,
indumnezeirea cea dupa har.

Sfintii sunt oameni care in ca in viata lor pamanteasca au bineplacut lui D,

iar dupa moarte au fost invredniciti de o parte din fericirea vesnica care o vor primii
in mod deplin dupa obsteasca judecata. Pentru viata lor virtuoasa, pentru
suferintele indurate pt credinta in Hristos , pt dragostea lor fata de D si fata de
semeni, in Sf Scriptura ei sunt numiti “prieteni ai lui D”(In15,14), “casnici” ai lui
Dumnezeu(Ef2,19).
Inca in viata pamanteasca , sfintii au fost inzestarti de D cu felurite daruri,
fapt pt care oamenii le-au dat o cinstire deosebita. Astfel, cand Ap petru a intrat in
casa sutasului Corneliu, acesta a cazut la picioarele lui si I s-a inchinat(FA10,25).
In viata aceasta , sfintii s-au straduit sa intrupeze in persoana lor sfintenia
lui Hristos , devenind astfel urmaritorii sau imitatorii Lui. Din acest motiv ei sunt pt
noi exemple vrednice de urmat. Sf Ap Pavel spune”Fiti impreuna urmatori mie
fratilor”. Sf Ioan Gura de Aur spune”cel mai bun fel de a-I cinsti pe sfinti este
imitarea lor”.
Atat in aceasta viata cat si dupa moarte, sfintii se roaga pentru oameni, atat
pentru cei vi, cat si pentru cei morti. Aflandu-se in apropierea lui D si cunoascand
nevoile celor ce se afla in viata, de asemenea ascultand rugaciunile celor vii si luand
cunostiinta de cararile acestora, sfintii intervin pe langa Dumnezeu pentru ca
cererile lor sa fie implinite. Noi nu putem cunoaste in ce masura aceste rugaciuni
si cereri ale noastre sunt implinite de D prin mijlocirea sfintilor, dar dupa indemnul
Sf Iacob”ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului”(Iac5,16”, avem
credinta ca mijlocirile sfintilor pentru noi catre D nu raman neascultate.
Sufletele care la judecata particulara au fost gasite capabile de comuniunea
cu Dumnezeu sunt fixate intr-o comuniune de iubire cu Sfanta Treime. Pr Dumitru
Staniloae spune ca aceasta comuniune desi e de acum statornica, vrea sa fie
mereu mai adanca , ceea ce e propriu comuniunii.
Iubirea lui Dumnezeu , de care se bucura sfintii este iubirea celor trei
Persoane Dumnezeiesti desavarsit unite, nu se poate sa nu se produca in ei si o
iubire intreolalta, mai ales ca ei sunt impreuna recapitulate in Hristos. Iubirea

33
dreptilor trebuie sa se indrepte si spre cei de pe pamant, cu care de asemenea se
afla intr-un anumit grad recapitulate in Hristos.
Sfintii ajuta pe cei de pe pamnat in greutatiile lor, pentru a le invinge, mai
ales in trebuinta lor pentru mantuire. Daca Hristos a spus “Iata eu cu voi sunt in
toate zilele pana la sfarsitul veacului”, sfintii sunt si ei duhovniceste cu noi, pentru
ca Hristos nu e singur niciodata.
Sfintii sunt aproape de Hristos, au indrazneala la El. Iisus i-a declarat
prietenii Lui si i-a asigurat: ”Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman
intru voi, veti cere orice veti vrea si se va implini voua”(In 15,7)
Biserica si noi toti care suntem madulare ale ei, le cerem sfintilor sa se roage
lui Hristos pentru noi. Nu le cerem sa ne dea de la ei ajutorul si mantuirea, caci ca
oameni nu au de la ei nimic, ci totul de la Hristos. Le cerem sa numai sa se roage
lui Hristos, ca sa ne dea noua cele de folos in viata aceasta si mantuirea vesnica.
Intre noi si lumea celor mutati dincolo este o legatura continua, o
comuniune pe care avem datoria sa o cultivam, sa o pastram si sa o marturisim ca
pe un adevar de credinta.
Comuniunea aceasta este folositoare atat pentru noi cei din aceasta viata,
cat si pentru cei de dincolo. Caci daca rugaciunile sfintilor sunt ascultate si bine
primite de Dumnezeu, rugaciunile noastre catre sfinti, ca ei sa se roage pentru noi
si pentru cei mortii ai nostri, sunt recomandate de Biserica tuturor credinciosilor,
ca fiind aducatoare de folos.
Rugaciunile pentru cei adormiti au un rol important si bine definit.
Pomenirea celor plecati dintre noi si rugaciunile, ca si faptele de milostenie
savarsite pentru ei au la baza credinta despre supravietuirea sufletelor dupa
moarte si stransa lor legatura sau comuniune cu cei vii. Ele presupun o anumita
stare dupa moarte, de fericire sau nefericire, dobandita in urma judecatii
particulare, la care se are in vedere starea omului in clipa mortii.
Nemurirea sufletului si supravietuirea lui dupa moarte sta la baza cultului
mortii si a rugaciunilor pentru cei morti. Sufletul nu este numai suflare de viata sau
viata insasi, ca o manifestare a trupuli, ci este elemental esential al firii omenesti,
pentru ca nu piere niciodata, cum zice si Mantuitorul “Nu va temeti de cei care
ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida”(Matei 10,28).
Din cuvintele Mantuitorul despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar rezulta
ca mortii sunt morti numai cu trupul, asadar sufletele lor traiesc mai departe si
sunt deplin constiente.

34
 Rugaciunile pe care le facem noi , fie personala fie prin Sfanta Biserica,
pentru iertarea pacatelor, pentru usurarea starii lor si pentru odihna lor vesnica,
sunt folositoare pentru situatia in care se gasesc pana la judecata viitoare.
Rugaciunea noastra pentru cei morti este cu atat mai indreptatita, cu cat
acestia nu mai pot face nimic pentru soarta lor dupa moarte, asa cum reiese clar
din cuvintele Mantuitorului: ”Mie Mi se cade sa fac, pana este ziua, lucrurile Celui
care M-a trimis pe Mine; caci vine noaptea cand nimeni nu poate sa mai
lucreze”(Ioan9,4)
Cei aflati in iad, dar nu lipsiti total de credinta in Hristos, pot fi mutati si ei in
raiul comuniunii cu Hristos, sau pot fi ridicati de la chinuri mai grele la unele mai
usoare prin rugaciunile celor de pe pamant si ale sfintilor.
Prin rugaciunile celor de pe pamant insotite de asezarea miridelor pentru
cei decedati in jurul Sf Agnet devenit trupul lui Hristos, cei aflati in nefericirea
necomuniunii cu Hristos poate sunt ajutati de comuniunea ce le-o ofera Hristos
prin jertfa Sa si de comuniunea oferita de cei ce se roaga pentru ei, sa accepte
aceasta comuniune.
Cand cerem lui Dumnezeu “vesnica pomenire” pentru cineva, cerem sa fie
pomenit de Dumnezeu si in present, cum va fi pomenit in eternitate, deci sa-l tina
neincetat viu. Daca am cere lui Dumnezeu sa-l pomeneasca numai de la judecata
din urma mai departe, ar insemna ca Dumnezeu il tine uitat pentru o vreme, iar
dupa aceea iarasi Isi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu sa-Si aduca
aminte numai cateodata de acela, ci sa-l aiba neintrerupt in amintire, in vecii
vecilor.
Prin rugaciuni tinem pe cei ce au fost, vesnic vii. Nimeni nu se pierde
definitiv.
Relatiile prin rugaciune sunt cele mai iubitoare relatii, si in mod paradoxal,
ele se pot realiza cel mai usor, Duhul Sfant aducandu-Si ajutorul ajutorul Lui la
savarsirea rugaciunii. Prin rugaciune, vrei ca semenul tau sa traiasca in veci, intru
fericire, ii doresti absolutul, vrei sa fii cu el in comuniune eterna; prin rugaciune
nu-ti mai rezervi nici o posibilitate de a intrerupe candva comuniunea cu el, de a-l
impiedica maine sa fie fericit.

8 Participarea la viaţa liturgică. Rolul ei pentru viaţa spirituală a credincioşilor

şi importanţa ei misionar-pastorală

35
 Participarea tuturor credinciosilor la viata liturgica a parohiei trebuie sa
ramana regula de aur a pastoratiei. Preotul mentine unitatea reala a parohiei si
poate evita descompunerea comunitatii, numai prin antrenarea tuturor
credinciosilor in viata liturgica sacramentala autentica.
Viata crestinului consta intr-un continuu efort de a deschide caile de venire
a Duhului Sfant in noi, in interiorul nostru, in mediul inconjurator, pt a ne sfinti si
modela dupa chipul lui Hristos. Aceasta inseamna cultul: a orienta, a darui si
incredinta viata lui D, asa cum ne rugam la Sf Liturghie: ”Pe noi insine si unii pe
altii…” . ((( Cultul = a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Cultul înseamnă, în
general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu
Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului
dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozităţii omeneşti. Cultul ar
putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelaţia poate fi
definită ca Dumnezeu în căutarea omului))).
Tainele, Liturghia, cultul in general sunt evenimente sinergice care fac
posibila transcenderea umanului dincolo de creat. Actul liturgic are la baza actul
de credinta, viata cultica a Bisericii este o celebrare sacramentala a credintei.
Slujbele cele mai populare nu sunt altceva decat o dogmatica doxologica.
Cultul ortodox a fost instituit pentru a transforma rugaciunile, vocile,
laudele si multumirile celor ce formeaza comunitatea, intr-o singura rugaciune, o
unica voce, lauda si multumire.
Locasul bisericesc insusi nu este numai o simpla casa de adunare in care
credinciosii sunt chemati spre a fi “evanghelizati” prin citirea cuvantului lui D, ci
este un loc al prezentei lui Hristos, un loc de inaltare si sfintire a vietii credinciosilor
prin harul lui D prezent si lucrator in el.
In locasul bisericesc Dumnezeu, „Cel ce se odihneste intru sfintii Sai … ”, este
prezent prin harul Sau si in sfintii reprezentati pe icoanele de aici, prin aceasta
sfintii sunt prezenti in mod real in locasul liturgic, iar credinciosii participa astfel la
comuniunea sfintilor, care este o comuniune liturgica. Forma lacasului de cult fiind
cruciforma, in traditia rasariteana, si orientate de la Apus la Rasarit, arata ca
Biserica reprezinta “calea” spre cele ce sunt inainte si in viitor sau la locul invierii,
locul de trecere “din moarte la viata si de pe pamnat la cer”. Pr Prof Ioan Bria spune
ca Biserica are misiunea de a atrage pe credinciosi in sfera de lucrare a harului, de
a-i transfigure prin aceasta si a-i antrena in aceasta trecere.
Adunarea liturgica in biserica este raspunsul comun pe care credinciosii il
dau la chemarea lui D de a forma poporul Sau, de a ramane in comuniune cu El.

36
Aceasta comuniune este totdeauna o slujire, atat a preotilor care in virtutea Tainei
hirotoniei au puterea de a actualiza istoria maintuirii, cat si a credinciosilor care-si
prezinta vietile lor ca “jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus
Hristos”(Ptr1.2,5), ca dar de multumire pentru jertfa lui Hristos si pentru toate
binefacerile lui DUMNEZEU
Pt Ap Pavel ,Biserica este”casa lui D” in sensul de comunitate vazuta a
credinciosilor botezati, prezenti in locasul sfintit. In locasul bisericesc, Dumnezeu,
Cel ce Se odihneste intru sfintii Sai, este prezent prin harul Sau si in sfintii
reprezentati pe icoanele de aici, iar credinciosii participa astfel la comuniunea
sfintilor, care este o comuniune liturgica.
Prin participarea la viata liturgica si in special la Sf Liturghie, credinciosii
invatza credinta cea adevarat, o marturisesc, o traiesc si o pastreaza.”Am vazut
lumina cea adevarata, am primit..” Ei reusesc sa inteleaga rostul grijilor si
necazurilor zilnice si al vietii in general si sa le dea sensul voit de Dumnezeu. Invatza
si primesc puterea sa se opuna raului, pacatului si urii. Liturghia are darul de a
impaca pe oameni, de a potoli patimile dintre ei, de a intari sentimentul virtutii si
al solidaritatii. Ei invatza sa implineasca voia lui DUMNEZEU , se impaca cu
DUMNEZEU si intreolalta si sporesc in iubire fata de DUMNEZEU si unii fata de
altii.
Liturghia prin esenta si menirea ei are un caracter comunitar. Ea este o
actiune sfanta care trebuie sa angajeze viata spiritual a comunitatii intregi.
Participarea active, conlucrarea credinciosilor este absolut necesara, Sf Jertfa
aducandu-se in numele lor si pentru ei. De aceea atitudinea pasiva, de simpli
spectator, a credinciosilor in biserica este o abatere nu numai de la ceea ce ne
arata Sf Scriptura su Sf Traditie, dar contravene continutului menirii Liturghiei
insesi.
La desfasurarea Sf Liturghii trebuie sa ia parte active prin rugaciuni si cantare
toti cei prezenti, rezulta limpede in primul rand din formulele de dialog si
raspunsuri intre slujitori si credinciosi, din forma totdeauna plural, a indemnurilor
la rugaciune din ectenii, precum si din unele rugaciuni rostite de preot in taina in
altar sau din ectenia intreita in care preotul roaga “pentru cei ce se ostenesc si
canta”, aici nefiind vorba numai de cantareti, ci si de toti credinciosi din Biserica.
Fara o participare active la viata liturgica a Bisericii care culmineaza cu
impartasirea cu vrednicie si cu constiinta curate cu Sfintele Taine, credinciosul
poate fi usor “prins de lupul cel intelegator” si atras in diferite grupari sectante
prin prozelitismul insistent al acestora.

37
 Starea sufleteasca a credinciosului care se inapoiaza acasa dupa participarea
la viata liturgica, intr-o zi de sarbatoare este o stare de inaltare si multumire; iar
cel cu pacate grele este patruns de cainta si se inapoaiaza mai indreptat la casa sa;
asemenea vamesului din parabola.
Realizarea in Biserica a unei atmosphere de evlavie colectiva il ajuta pe
fiecare sa se ridice deasupra propriei staturi spirituale obisnuite si sa participle la
momente de intensă traire spirituală.
Comunitatea liturgica este astfel un mijloc de intarire a credintei, si in
dreapta credinta si de progress spiritual pentru cei ce participa la ea, precum si o
marturie vizibila pentru convertirea altora. Prin spiritual sau comunitar, cultul
public al Bisericii este astfel si un loc unde crestinii se pregatesc pentru misiune,
Pentru creearea atmosferei de rugaciune si evlavie si antrenarea
credinciosilor in participarea mai intensa si cu real folos duhovnicesc la viata
liturgica a bisericii se impun urmatoarele:
-preotul sa aiba mereu constiinta sublimitatii cutremuratoare a misiunii
sale, aceea ca el este slujitorul vazut al preotiei nevazute lui Hristos Asadar preotul
trebuie sa savarseasca serviciile religioase, cu regularitate , cu toata
responsabilitatea si cu pregatirea sufleteasca necesara, slujba sa fie traita si simtita
pana la transfigurare. Rugaciunea, cantarea sa fie calra, adecvate continutului,
expresive pentru a transpune comunitatea in stare de rugaciune si a contribui la
creearea atmosferei de evlavie colectiva.
-promovarea participarii active a credinciosilor prin ; aducerea de daruri,
rostirea unor rugaciuni si prin cantarea in comun.
-promovarea intelegerii corecte de catre preoti si credinciosi a misterului
liturgic prin studii, predici, cateheze.
-trebuie sa aiba mereu in vedere ca impartasirea credinciosilor la Sf Lit. tine
de insași fiinta Tainei euharistice.
((Sfânta Liturghie este ca un fel de "paşte" săptămânal în care se face
trecerea "din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer" a celor ce participă cu
pregătirea necesară şi deplin la ea.
Dacă în Liturghia euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca
sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu, tot în aceasta Hristos ne uneşte cu Sine în
misiunea, jertfa şi învierea Lui, de aceea Sfânta Liturghie este şi locul prin excelenţă
unde creştinii se pregătesc pentru misiune. Căci a fi în comuniune cu Hristos cel
răstignit şi înviat înseamnă a fi pătruns de iubirea lui faţă de lumea pentru
mântuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja în slujba înfăptuirii Împărăţiei lui

38
Dumnezeu. Sfânta Liturghie se încheie de aceea cu un act de trimitere: "Cu pace
să ieşim", exclamă preotul, iar comunitatea răspunde: "întru numele Domnului".
Cei care şi-au reînnoit comuniunea cu Hristos în Sfânta Liturghie, înaintând cu El
spre Împărăţia lui Dumnezeu sunt trimişi în lume, după cum Apostolii au fost
trimişi de Hristos, pentru a fi martori şi mărturisitori ai Lui, nu pentru a rămâne în
lume ci pentru a adduce lumea în Biserică. Prin comuniunea cu Hristos în Sfânta
Liturghie, realizată prin cuvânt, rugăciune şi apoi prin împărtăşirea cu însuşi Trupul
şi Sângele Său, credincioşii devin martori ai lui Hristos, fără să fi fost martori istorici
ai Lui. Acum cântă: "Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc",
de aceea pot spune cu sfântul Apostol Ioan: "vă vestim viaţa de veci care la Tatăl
era şi care nouă ni s'a arătat… ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră
este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos" (1 In. 1,2-3). – Ea are însă şi o dimensiune
misionară importantă. Într-un anumit sens misiunea ţine de ritmul liturgic al
Bisericii. Misiunea este în mod esenţial un act de mărturie (1 In. 1, 1-5),
comuniunea cu Dumnezeu se realizează în mod culminant în Sfânta Liturghie care
este o înaintare spre Împărăţia Lui. Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu "în
duh şi'n adevăr" (In., 4,24) este nedespărţită de anamneză, adică de amintirea
publică a istoriei mântuirii în totalitatea ei, a Vechiului şi a Noului Testament şi de
lauda şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru mântuirea dăruită în Fiul Său. Prin
cult în general, prin lecturile biblice, prin imnele dogmatice doxologice, mesajul
creştin pătrunde în ritmul vieţii de toate zilele a credincioşilor. Şi aceasta prin
Sfânta Liturghie cu atât mai mult, cu cât în ea sunt amintite şi actualizate
principalele acte ale istoriei mântuirii. -Valer Bel, - Misiunea Bisericii în lumea
contemporană /128-130.

9 Intelesul, folosul si importanta postului crestin

Unul dintre mijloacele de sfintire si binecuvantare a vietii credinciosilor si de

desavarsire morala este postul. Prin post religios se intelege in general retinerea
totala sau partiala de la anumite mancari si bauturi, pe un timp mai lung sau mai
scurt, potrivit randuielii Biserici. Retinerea aceasta de la mancari si bauturi trebuie
insotita si de retinerea de la ganduri, pofte, patimi si fapte rele, ceea ce inseamna
ca postul trupesc trebuie insotit si de post sufletesc. In felul acesta el devine arma
impotriva diavolului si a ispitelor lui.
Prin post deprindem puterile noastre si le intarim in lupta impotriva
diavolului.

39
 Postul este de origine si instituire divina si de aceea il gasim practicat din
vremuri stravechi, intalniindu-l in aproape toate religiile si la toate popoarele.
Dupa unii sfinti parinti (Vasile cel Mare si IGA) el isi are originiea in rai, prin
interzicerea data de Dumnezeu. protoparintilor nostri de a manca din pomul
oprit.”Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si
raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca,vei muri.”(Fac.,2,16-17)
In V.T porunca postuluii, ca infranare totala sau partiala de la mancari sau
bauturi, apare ca un postulat al Legii lui Moise, impus de Dumnezeu.. astfel in
Levitic citim: ”Aceasta sa fie pentru voi lege vesinica;in luna a saptea, in ziua a
zecea a lunii,se posteste si nici o munca sa nu faceti”
In N.T. postul este tot atat de apreciat si practicat. Astfel, Mantuitorul
Hristos inainte de a-Si incepe activitatea, S-a retras in pustie, unde a postit 40 de
zile si 40 de nopti(Mt,4,2), confirmand astfel postul prin insusi exemplul Sau si
desavarsindu-l prin aratarea sensului sau adevarat ca si a modului in care trebuie
sa fie practicat.
Hristos recomanda postul alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai
eficace de a izgoni diavoli: ”Acest neam de demoni nu iese decat numai cu
ragaciune si cu post”(Mt17,21)
Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat de sfintii apostolic si
de ucenicii lor, mai ales cand se pregateau pentru misiuni mai importante, cum au
fost alegerea pentru propovaduire si hirotonie a lui Pavel si a lui
Varnava(Fapte13,3) si hirotonia de preoti in cetati.
Sfanta Scriptura vorbeste, pe langa postul trupesc de unul duhovnicesc, care
consta in infranarea patimilor trupesti si in intarirea sufletului, spre lupta cu
ispitele si biruinta diavolului. Insusi Mantuitorul recomanda postul ca intaritor al
trupului impotriva diavolului si a uneltirilor lui(Mt.,17,21)
Postul aduce cu sine sine un anumit fel de viata; mai simpla, mai curata si
mai cumpatata, imbuibarea in mancari aduce cu sine mai multe boli trupesti si
sufletesti. “Cunoaste spune Sf Ioan Scararul, ca de multe ori dracul sade langa
stomac. Omul care posteste se intareste, se sfinteste si se imbunatateste. Sf IGA
spune:” Stai langa cel ce posteste si indata ai sa simti mireasma lui, caci cel care
posteste e ca un mir duhovnicesc, aratand si prin limba si prin ochi si prin toate
celelalte, buna stare a sufletului”.
Prin sfantul post se face curatirea si intarirea sufletului, cea mai rodnica
semanare in Duh. De aceea, de regula se incheie prin impartasirea cu Sfintele

40
Taine. Avand postul in viata noastra atatea rosturi si foloase trupesti si
duhovnicesti…sa nu uitam ca trebuie sa ne folosim de el.
Dupa gradul de severitate sau de asprime, se deosebesc mai multe feluri de
post:
1. Ajunarea sau postul total, care consta in abtinerea de la orice mancare
sau bautura pe un timp mai lung sau mai scurt. Acest post se mai
numeste si post negru,pe care il intalnim in Sf Scriptura la Moiese in
munte, De Ilie proorocul si de Mantuitorul in pustie(Mt.4,1-2)
2. Postul aspru sau uscat, cand ajunam pana spre seara si atunci gustam din
mancari uscate:paine,fructe,seminte si apa.,este deci un post partial,
adica infranare numai de la anumite mancari, cu o alimentatie
redusa,mai saraca,pentru disciplinarea trupului si a sufletului. Aici avem
exeplu pe Ioan Botezatorul care manca lacuste si miere salbatica(Mt.3,4)
3. Postul comun sau obisnuit in care se mananca mancaruri pregatite din
alimente vegetale cu untdelemn.
4. Postul usor sau dezlegarea,cand se mananca peste si se bea vin. Aceste
momente sunt indicate in calendar.
Intre timpurile liturgice de peste an se numara si posturile, si anume
posturile de cate o zi: Miercurea (cand arhiereii au tinut sfat sa-l omoare pe
Iisus si Iuda l-a vandut), Vinerea (in amintirea patimilor Mantuitorului),
ajunul Bobotezei (ca pregatire pt Botezul Domnului), 29August, ca sa ne
aduca aminte ca betia si desfranarea au dus la taierea capului celui din urma
prooroc, Inaltarea Sf Cruci , ca sa ne amintim din nou de patimile Domnului
si de insemnatatea lor pentru sufletele noastre.
Posturile de mai multe zile sunt: Postul Pastilor, Postul Craciunului,
Postul Sf Ap Petru si Pavel si Postul Sfintei Marii.
Anul bisericesc incepe cu Postul Nasterii Domnului, care dureaza 40 zile,
de la 15 noiembrie pana la 25 decembrie.
Urmeaza postul Pastilor, care dureaza 7 saptamani inainte de Pasti, in
amintirea postului Mantuitorului. Acest post este mai sever in cea ce
priveste ultima saptamana, de aceea este socotit ca fiind cel mai insemnat
dintre toate posturile si cel mai nimerit prilej de curatie de pacate, prin
rugaciune si fapte de milostenie.
Postul Sf Apostoli, randuit de Biserica in amintirea sfintilor apostolic
Petru si Pavel. Lungimea acestui post variaza in functie de data serbarii
Sfintelor Pasti.

41
 Postul Adormirii Maicii Domnului dureaza de la 1 august pana in 15
august.
Asadar postul desavarsit este imbinarea postului trupesc cu cel sufletesc,
oferind putere de stapanire si de infranare a poftelor, de intarire a vointei,
de sporire in virtute, de crestere in evlavie.
Postul ce adevarat dupa cum scrie si in triod este indepartarea de
rautate,infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de
minciuna si de juramant mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine
primit.
Biserica ortodoxa Romana socoteste postul ca fiind de origine divina,
practicat de Mantuitorul si recomandat urmasilor sai. Asadar postul are un inalt
sens religios-moral, fiind un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfa benevola din
partea crestinului, in scopul desavarsirii morale.

10 Transmiterea credintei si educatia religios morala a copiilor si tinerilor;

catehizarea si invatamantul religios

Transmiterea dreptei credinţe nu se face de la sine, în virtutea tradiţiei orale

şi a cultului, fără o predare explicită şi sistematică a acesteia în cadrul unui program
de predici şi cateheze. Prin întreg cultul ei, Biserica face o restituire în fiecare timp
şi loc a istoriei mântuirii, care s’a împlinit odată pentru totdeauna în Iisus Hristos.
Creştinul îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte, o păstrează curată şi
contribuie la transmiterea ei numai ca membru al comunităţii liturgice. Cultul şi
tradiţia Bisericii constituie de aceea mediul prin excelenţă în care se transmite
credinţa adevărată.
Ciclul credinţei comportă trei etape principale:
a) Iniţierea în tainele credinţei şi mărturisirea personală a credinţei, sau fidelitatea
faţă de Iisus Hristos şi Evanghelia Sa
b) Celebrarea credinţei prin cult şi Taine, sau fidelitatea faţă de sine şi de Biserica
lui Hristos
c) Practicarea credinţei în morala personală şi socială, sau fidelitatea faţă de
aproapele şi de lume în desăvârşirea comuniunii dragostei.
Misiunea cea mai dificilă dar şi cea mai urgentă a preotului este aceea de a
iniţia în credinţă, de a face ucenici ai lui Hristos, de a adăuga zilnic Bisericii pe cei
ce se convertesc şi se botează. Credinţa nu se predă şi nu se învaţă pentru a

42
satisface o curiozitate religioasă sau culturală, ci spre a deschide poarta spre
cunoaşterea lui Dumnezeu.
Preoţii, teologii, cateheţii trebuie să dea o mare atenţie cunoaşterii,
înţelegerii şi comunicării lui Iisus Hristos, aşa cum El Însuşi S-a făcut cunoscut în
mod tangibil apostolilor şi evangheliştilor. Biserica trebuie să fie antrenată, nu
numai în pedagogia păstrării moştenirii, ci şi în pedagogia transmiterii acestei
moşteniri, ca aceasta să devină mod de viaţă pentru viitor, o creştere tainică
continuă în adevărul credinţei, bucuria speranţei şi faptele iubirii. Dumnezeu
„voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1
Tim 2, 4).
Credinţa ca rod al lucrării harului în sufletele celor ce ascultă şi primesc
cuvântul propovăduirii este răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu: „Noi Îl iubim
pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 In 4, 19).
Cultul constituie cel mai bun cadru de catehizare şi transmitere a dreptei
credinţe. Într’o epocă în care predomină mass‑media cu mesajul ei secularizat este
necesar să se punăîn valoare forţa de pătrundere, de comunicare şi transformare
a cultului public. Desigur preotul are datoria de a învăţa, fără frica de a se repeta,
în toate ocaziile şi situaţiile pastorale: la botez, cununie, înmormântare, sfeştanie,
la diferite evenimente din viaţa parohiei sau a credincioşilor.
Dar educatia si instructia crestina in cadrul familiei sunt cruciale pentru
copii si tineri. Credinta se invata, se practica si se transmite mai intai inlauntrul
familiei crestine. Prin parintii crestini se face imbisericirea copiilor si a tinerilor si
tot prin ei acestia sunt trimisi in lume ca ucenici si martori ai lui Hristos.
Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o pot
da părinţii copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă
metafizică spune Nichifor Crainic, un mic filozof religios care se roagă cu drag lui
Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume şi viaţă, vrea să cunoască
toate, căutând raţiunea ascunsă a lucrurilor. Toţi copiii au o firească pornire spre
Dumnezeu, spre religie. Educaţia religioasă cuprinde practica vieţii în rugăciune,
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea în ,,cei
şapte ani de acasă” lasă în inima şi în mintea copiilor urme şi amintiri neşterse. O
bună educaţie acasă dezvoltă sentimente religioase pe care şi cea mai atee şcoală
nu le mai poate nimici.
Desigur copiii, elevii beneficiază de o instrucţie religioasă în şcoli şi
licee,asadar preotul are datoria de a colabora cu profesorii de religie pentru ca
această instrucţie să nu rămână doar una formală, ci să fie o adevărată iniţiere în

43
credinţă. El trebuie să aibă grijă ca această iniţiere să se concretizeze în angajarea
activă a copiilor şi tinerilor în viaţa liturgică şi comunitară a parohiei.
Pentru o iniţiere temeinică în credinţă, preotul trebuie să desfăşoare un
program sistematic de predare a istoriei mântuirii pe baza Sfintei Scripturi, de
predare a dreptei credinţe prin explicarea şi dezvoltarea Simbolului de credinţă şi
de explicare a Liturghiei şi a cultului.
În predici, cateheze şi cuvântări ocazionale credincioşii vor fi învăţaţi să
dobândească simţul misiunii prin mărturisirea credinţei cu cuvântul şi cu fapta şi
să invite şi pe alţii la cum credinţă. Biserica are nevoie de mărturia evanghelică şi
lucrarea misionară a fiecărui credincios, după starea şi locul pe care-l are fiecare
înBiserică şi în societate.
Prin catehizare intelegem o initiere continua a credinciosilor in viata in
Hristos si o predare a traditiei bisericesti, si nu o simpla transmitere a unor
cunostinte de baza.
Catehizarea atat a celor care urmeaza sa fie botezati, cat si a celor care sunt
déjà botezati, constituie o lucrare de baza a parohiei. Dupa predominarea
botezului pruncilor catehizarea este absolut necesara dupa Botez pentru
mentinerea credinciosilor in trupul Bisericii.
O grija speciala trebuie acordata catehizarii tineretului, astfel incat ea sa
devina atragatoare pentru copii, in special prin dialog sincer, ca sa poata aborda
diversele probleme ale adolescentei.
Pentru o educaţie creştină şi misionară cât mai completă, preotul este dator
să organizeze în parohie biblioteca parohială şi să o doteze corespunzător. El va
îndemna pe credincioşi să împrumute cărţi pentru lectură duhovnicească,
catehetică şi misionară. Va face cadou tinerilor căsătoriţi şi credincioşilor, la
diferite ocazii festive din viata acestora.

44
11 Misiune, dialog, ecumenism şi antiecumenism

Misiunea Ortodoxiei, spune Pr Stăniloae, trebuie îndreptată spre acele

sectoare ale societăţii care astăzi se situează departe de Biserică şi care au nevoie
de salvarea ce le-o poate aduce Ortodoxia.
Misiunea internă are ca subiect pe cei care formal aparţin Bisericii, dar care
în realitate sunt rupţi de viaţa acesteia; de asemenea, Părintele îi vizează aici şi pe
membri celorlalte confesiuni creştine care, spre deosebire de cei ce ţin de Biserica
Ortodoxă, s-au înstrăinat de tradiţia primului mileniu creştin.
Misiunea externă a Bisericii, ea are ca subiect pe cei care niciodată nu au
trăit în modul de existenţă creştin.
Misiunea este eficientă numai când puterea Duhului Sfânt iradiază din cel care
predică pe Hristos.
Principala preocupare a Bisericii în lumea contemporană este de a restaura
comuniunea dintre oameni. Biserica Ortodoxă trebuie:
a) să fie deschisă puterii necreate a lui Dumnezeu care vine la noi,
b) să creadă că, ajutaţi de această putere, este posibil pentru noi să ducem o viaţă
de sfinţenie şi sacrificiu
c) astfel să actualizeze ca şi comuniune Biserica. Mesajul său este: Înapoi la martiri
şi sfinţi, înapoi la asceţii purtători de Hristos!
Părintele Stăniloae vorbeşte despre o relaţie paradoxală între Biserica
Ortodoxă şi „Bisericile nedepline” astfel exprimată: cele din urmă „s-au format
într-o anumită legătură cu Biserica deplină şi există într-o anumită legătură cu ea,
dar nu se împărtăşesc de lumina şi de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un
fel deci, Biserica cuprinde toate confesiunile despărţite de ea, întrucât ele nu s-au
putut despărţi deplin de Tradiţia prezentă în ea. Altfel, Biserica în sensul deplin al
cuvântului este numai cea ortodoxă . Faptul că se poate vorbi de eclezialitate şi în
afara Bisericii propriu-zise, cea Ortodoxă, se datorează tot caracterului Hristos
istologic şi pnevmatic pe care îl posedă întreaga creaţie.
De asemenea vorbeşte despre o Sobornicitate deschisă. Plenitudinea
Bisericii ca Trup al lui Hristos, realizată prin prezenţa harului Duhului Sfânt în ea,
reclamă cu necesitate „unitatea în diversitate”, adică depăşirea oricărei forme de
accentuare unilaterală a unui aspect sau altul din Tradiţia eclezială. În formularea
Părărintelui „o tradiţie nu poate dura permanent când în ea e nedeplinătate, o
insuficienţă, pentru că generaţiile următoare îşi dau seama de această
nedeplinătate şi caută să o depăşească sau cel puţin să o întregească printr-o

45
concepţie mai cuprinzătoare, printr-un mod de viaţă lipsit de nedeplinătatea de
care suferea cel de până atunci”.
Este punctul în care concepţia despre Bisericile nedepline se întâlneşte cu
cea despre sobornicitatea deschisă: plenitudinea eclezială a Bisericii depline a lui
Hristos, Biserica Ortodoxă, este deschisă tuturor, dar în această sobornicitate intră
doar cei care renunţă la accentuarea excesivă a unei părţi din credinţa Apostolilor
şi doresc să trăiască „potrivit întregului”, în Biserica una, sfântă, sobornicească şi
Apostolică.
Biserica ortodoxă este prezentă în Mişcarea Ecumenică şi în Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, dar are un statut propriu, desfăşurându-şi activitatea după
anumite criterii eclesiologice şi principii de lucru care decurg din învăţătura
ortodoxă despre Biserică şi unitatea Bisericii.
Problema ecumenică nu este unitatea Bisericii „per se”, care este dată de
Dumnezeu şi este păstrată în mod istoric şi văzut în Biserica ortodoxă, ci de
desunitatea istorică a creştinilor. Biserica este una în fiinţa ei, iar unitatea este un
dar dat de Iisus Hristos – Biserica este Trupul lui Hristos (1 Cor 12, 27), iar Hristos
este Capul Bisericii (Col 1, 18); în acelaşi timp unitatea ei este o misiune de realizat
din partea creştinilor ca răspuns al lor la darul dumnezeiesc al unităţii (Cf Ef. 4, 12-
13): „spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea
credinţei...”.
Lucrarea de mântuire a lui Hristos a fost îndreptată spre împăcarea cu Tatăl,
a unora cu alţii şi cu creaţia. În lumina acestor consideraţii teologice, Biserica
ortodoxă consideră angajamentul în restabilirea văzută a unităţii creştine ca fiind
inspirat de Duhul Sfânt, după cuvintele Apostolului: „Dumnezeu Cel ce ne-a
împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat şi nouă slujirea împăcării” (2 Cor 5, 18).
Prin urmare schisma nu se află în interiorul Bisericii, ci în separarea
confesiunilor creştine de Biserica cea una, neîmpărţită. Cauzele multiple ale
acestei desunităţi creştine se reduc în esenţă la faptul că creştinii nu au răspuns şi
nu răspund în Duhul Bisericii cele una la darul dumnezeiesc al unităţii ei.
A depăşi această situaţie înseamnă în primul rând a identifica situaţia la
adevărata ei dimensiune, adică a sublinia realitatea schismei şi a identifica cauzele
care au dus la apariţia sa. (Georges Florovsky)
Ecumenismul este „o ocazie excepţională, mai ales azi, într-un moment în
care se dezmembrează nu numai structuri mondiale, ci şi popoare şi naţiuni
europene” IB.

46
 Mişcarea Ecumenică este acest efort comun al creştinilor diferitelor
confesiuni, angajaţi în ea de a răspunde împreună la acest dar dumnezeiesc al
unităţii Bisericii, având ca scop final realizarea văzută a unităţii creştine şi a unirii
Bisericilor.
Acesta este şi motivul pentru care Biserica ortodoxă a fost una dintre
promotoarele Mişcarii Ecumenice născută la începutul secolului XX şi s-a angajat
încă de la început cu toată sinceritatea, participând activ la toate acţiunile acesteia.
În acord cu celelalte Biserici ortodoxe locale, BOR este membră activă în
Mişcarea Ecumenică şi în alte organizaţii ecumenice, datorită preocupării sale
pentru restabilirea unităţii creştine. Ea consideră că (cf hotărârii şedinţei 3 pre-
conciliare Panortodoxe, 1986) participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică nu
este în contradicţie cu natura şi istoria Bisericii ortodoxe. Ea este purtătoarea
credinţei apostolice pe care o face cunoscută în cadrul noilor condiţii istorice.
În conformitate cu eclesiologia ortodoxă, scopul fundamental şi final al
Mişcarii Ecumenice este unul singur, anume unirea tuturor Bisericilor, sau mai
exact a tuturor confesiunilor creştine în integritatea învăţăturii de credinţă
apostolica, mărturisită de Biserica una, nedivizată, păstrată în Biserica ortodoxă.
Unul dintre principalele organisme ale Mişcarii Ecumenice este Consiliul
Mondial al Bisericilor, din care face parte şi BOR. Nu include toate Bisericile şi
confesiunile, este un organism ecumenic bine structurat, fără a avea caracter
eclezial.
Dialogul ecumenic şi colaborarea Bisericilor în cadrul acestui organism,
slujeşte cauza refacerii unităţii creştinilor, dar nu este identic cu unirea ca atare.
Este un forum unde Bisericile urmează să clarifice punctele de
divergenţă/convergenţă.
În acord cu observaţiile delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe Răsăritene şi
Orientale de la Chambesy, părintele profesor Valer Bel a subliniat următoarele
aspecte pozitive ale participării ortodoxe la Mişcarea Ecumenică în general şi la
Consiliul Mondial al Bisericilor în special:
 ca forum de dialog privind unitatea creştină, Consiliul Mondial al Bisericilor
a servit ca platformă de întâlnire între Bisericile ortodoxe şi alte Biserici,
unde au avut posibilitatea să-şi mărturisească credinţa şi spiritualitatea
 participarea la Mişcarea Ecumenică a permis Bisericilor ortodoxe să
depăşească orice forme impuse lor de situaţia politică, Consiliul Mondial
slujind ca factor legitim de întâlnire între Bisericile ortodoxe, care, altfel, ar
fi fost forţate de circumstanţele particulare să rămână izolate unele de altele

47
  ortodoxia a avut ocazia să intre în contact şi în dialog cu alte confesiuni
creştine şi cu lumea, în general
 toate au ajutat teologia şi spiritualitatea ortodoxă să se manifeste mai
deplin şi să se facă mai bine cunoscută dincolo de graniţele ortodoxiei
 Consiliul Mondial a acordat Bisericilor Ortodoxe în perioada opresiunii
comuniste sprijin moral şi ajutor umanitar
 Consliul Mondial a asistat şi sprijinit dialogul pentru comuniunea deplină
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Orientală
Există însă şi unele îngrijorări în legătură cu participarea Ortodoxiei la
Mişcarea Ecumenică
1. S-a constatat o depărtare de la bazele constituţionale, acesta tinzând să
devină un forum al schimbului de opinii fără bază creştină
2. Se minimalizează conceptul de erezie, acceptându-se o anumită relativizare
a credinţei creştine, datorită tratării unor subiecte departe de Scriptură şi
Tradiţie.
3. Ortodoxia recunoaşte că unitatea nu înseamnă uniformitate, ci există o
anumită diversitate legitimă în cadrul aceste unităţi, Consiliul Mondial nu
este preocupat de aceste limite
4. Ortodoxia este deschisă faţă de noile interpretări ale Scripturii, dar nu
acceptă noile teologii radicale: limbajul, inclusiv când se face referire la
Dumnezeu; hirotonia femeilor; morala sexuală şi avortul. Ortodoxia nu
poate accepta adaptarea limbajului Scripturii
5. Bisericile ortodoxe caută unitatea creştină prin dialog şi respect reciproc, iar
alte biserici fac prozelitism în rândul credincioşilor ortodocşi
6. Bisericile ortodoxe au demonstrat o deschidere spre alte religii, considerând
necesară întâlnirea cu ele pentru a promova respectul reciproc, cooperarea
în slujirea umanitară şi în interesul păcii, dar e împotriva sincretismului
7. Consiliul Mondial abordează anumite conflicte etnice şi politice, evitând
altele
8. Bisericile ortodoxe sunt considerate ca fiind „din Răsărit”, percepând
teologia şi spiritualitatea ortodoxă ca fiind fără relevanţă pentru Occidentul
modern
9. Ortodocşii din organele de conducere ale Consiliului sunt în inferioritate
Din aceste motive BOR are rezerve faţă de orientarea actuală a Mişcarii
Ecumenice şi a Consiliului Mondial al Bisericilor. Ea dă prioritate unităţii
panortodoxe şi intensificării relaţiilor cu Bisericile ortodoxe locale, dar rămâne în

48
acelaşi timp deschisă Mişcarii Ecumenice, fiind convinsă că aceasta are nevoie de
mărturia şi misiunea specifică ortodoxiei. BOR crede că izolarea faţă de
Mişcarea Ecumenică ar putea contribui la agravarea tensiunilor confesionale şi
naţionale în zonele ţării în care convieţuiesc confesiuni şi naţionalităţi diferite.
Dacă pionerii Mişcarii Ecumenice din România s-au luptat cu convingerea că
unitatea văzută a Bisericii este un imperativ biblic şi istoric (Ion Bria), au apărut şi
voci care promovează o campanie antiecumenică precipitată, care nu e de bun
augur.
Florovsky a fost unul dintre criticii severi al ecumenismului contemporan.
Ecumenismul nu inseamna pt Florovsky o activitate sociala ci unirea in Biserica
Una. Este necesara(re) integrarea in traditie caci traditia este insasi Biserica in care
Domnul este mereu prezent. Miscarea ecumenica este o cautare a unitatii si nu
unitatea insasi, este o cale nu un fapt.
Geroge Florovsky a devenit un critic sever al ecumenismului contemporan,
desi a fost un sustinator fervent al prezentei ortodoxe in miscarea ecumenica, dar
a ramas dezamagit de directia gresita(sincretism religios) si de dezorganizarea
acestei miscari.
În teologia ortodoxă a secolului XX Iustin Popovici reprezintă cea mai dură
voce care răsună la adresa Occidentului, în general, şi a ecumenismului, în special.
Pentru el ecumenismul, produs al omului modern, autonom şi depărtat de
Dumnezeu, e „numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile
mincinoase ale Europei Apusene”. Acestea sunt „erezie peste erezie”, pot fi
încadrate sub denumirea generică de „a-tot-erezie” sau „pan-erezie” sau chiar
„legiune”.
Ecuaţia viaţa în Hristos = viaţa în Biserică este punctul de plecare şi pt ceea
ce înseamnă veritabilul ecumenism, căci Hristos este Capul Bisericii soborniceşti.
Realitatea unităţii creştine, ce reprezintă scopul mişcării ecumenice, este,
sinonimă pentru Părintele Popovici cu revenirea tuturor creştinilor la adevărata
Biserică a lui Hristos, Biserica Ortodoxă.
Dialogul ecumenic contemporan, purtat „în numele dragostei”, se
făptuieşte pur şi simplu în chipul unui „sentimentalism găunos”, dovadă a
„puţinătăţii credinţei”. El încalcă principiul conform căruia „esenţa dragostei este
adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr”. Dialogul dragostei”
trebuie să fie deopotrivă şi „dialogul adevărului”, după îndemnul paulin
„dragostea să fie nefăţarnică” (Rom 12, 9).

49
 Dialogului ecumenic Părintele îi contrapune, aşadar, sfinţenia: „asceţii sunt
singurii misionari ai Ortodoxiei. Ascetismul e singura şcoală misionară a
Ortodoxiei.
Mesajul ecumenic al Ortodoxiei este acela că „Sfinţii sunt întruparea trăită
a adevărurilor dogmatice veşnice”, iar a fi creştin pe deplin înseamnă comuniunea
cu sfinţii în rugăciune, post şi priveghere.
Există un ecumenism adevărat, şi acesta este întoarcerea la Hristos,
adevărata trăire a adevăratului Hristos.
Poziţia ortodocşilor în raport cu creştinii heterodocşi este, una ambivalentă:
pe de o parte, ortodocşii le oferă dragoste şi ospitalitate în numele lui Hristos, pe
de altă parte, nu se poate avea o comuniune eclezială, din cauza sentimentului
dureros că suntem despărţiţi în credinţă.
Pentru a putea face faţă provocărilor ecumenice şi socio-culturale globale
actuale, se cuvine mai ales ca Ortodoxia să întărească unitatea Bisericilor locale.

12 Principalele culte neoprotestante din România

Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu

referire implicită şi la creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către
om, dar lăsată de Creator pentru a arăta perfecţiunea creaţiei (Facere 1, 31).Este
vorba, după cum ştim, de o perfecţiune relativă, căci atât omul, cât şi cosmosul,
trebuie să răspundă chemării de a parcurge un proces de devenire, de
transfigurare, de asemănare cu Dumnezeu după har (în cazul omului).
Sectele şi, în general, toate grupările religioase derivate din creştinismul
autentic sunt expresia împlinirii faptice a pildei neghinelor, rostită de Mântuitorul.

12.1 CULTUL CREŞTIN BAPTIST

Derivă din secta anabaptiştilor, înfiinţată de Nicolas Storch şi influenţată
puternic de Thomas Münzer, care, în 1517 se desparte de el, numindu-l „carne
ghiftuită” pentru că nu a promovat Reforma şi în sfera socială.
Apariţia baptiştilor în forma actuală e legată de numele lui John Smith în
1608, emigrează din Anglia în Olanda.
Un adept al său, Thomas Holwys, revine în Anglia şi va înfiinţa prima Biserică
Baptistă la Londra.
Doctrina: sola scriptura, sola gratia, preoţia universală; cred în Sf. Treime;
Condiţiile mântuirii:

50
 1. sola fide (fără fapte) 2. Pocăinţa; „Simboluri”: Botezul (rezervat
adulţilor) şi Cina Domnului – cu pâine frântă şi vin; Biserica – nevăzută;
rugăciuni numai pentru vii;Eshatologie: milenarismul, „starea intermediară”
a sufletelor până la Parusie
Cultul: au zi dedicată: duminica (şi unele sărbători);casa de rugăciune: sală,
cu baptister, balcon, instrumente; ora de rugăciune şi ora biblică, pigmentate cu
cântări (instrumentale şi corale); Cina: o dată pe lună; Cununia – nu Taină, ci act
solemn: cântări, urări, predică; Serviciul înmormântării – acasă, cu predică şi rug.
pentru vii, nu pt. morţi
Karl Scharschmit este primul baptist ce emigrează în România şi fondează o
biserică baptistă la Bucureşti în 1856

12.2 CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”

A aparut in 1901, intemeietor este Carol Parham, pastor baptist din Kansas
care susţine că asupra sa şi a unui grup de 13 persoane s-a pogorât Duhul Sfânt şi
au început să vorbească în limbi
Doctrina
Botezul cu apă nu este suficient: se desăvârşeşte prin botezul cu Duh Sfânt, care
conferă daruri: vorbirea în limbi, vindecări, profeţii.
„Revelaţia deschisă”: Răpirea Bisericii la Parusie, Mileniul, Satan legat, apoi
dezlegat, învierea păcătoşilor, judecata.
Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor şi a caselor
de rugăciune, prin punerea mâinilor.
Vorbirea în limbi, însoţită de tremurături, spasme, salturi, bătăi din palme,
plâns.
Aşa-zise limbi „îngereşti”- bolboroseli.
Duhul Sfânt – creatură, „locţiitorul lui Hristos pe pământ”.
Motivaţia glosolaliei a fost predicarea Evangheliei la neamuri.
Glosolalia a avut 3 scopuri: răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei,
demonstrarea puterii creştinismului, arătarea universalităţii creştinismului.
Primul penticostal roman a fost Pavel Budeanu, arădean întors din S.U.A.
după 1910.
Cult
Botezul copiilor mari (să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul lor personal).
Cina cu azimă şi must – se săvârşeşte fără deosebire de dată.
După Cină – spălarea picioarelor;

51
Căsătoriile – numai între penticostali;
Ordinaţia pastorilor şi diaconilor – în unele comunităţi, şi femei;
Zi: duminica;
Dări către Cezar, jurământul – acceptate cele către autorităţi.

12.3 EVANGHELIŞTII
Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc CHristos étiens. Zic
că Însuşi Hristos este Întemeietorul lor. Au un amestec din doctrina zwingliniană,
calvină, baptistă.
Specific doctrinar
Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă, b)cu Duh Sfânt (concomitent sau ulterior
faţă de cel cu apă). c)botezul „în moartea Domnului” – starea cea mai înaltă de
sfinţenie
Botezul se savarseste la maturitate
Cina Domnului – act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine
(simbol al unităţii Bisericii) şi vin.
Parusia are 2 etape: 1. tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge
pământul; numai Biserica îl va vedea. 2. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi
legat 1000 de ani (împărăţia păcii pe pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii
înviaţi.
4 judecăţi: - a celor credincioşi în cer, a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine
Mileniul. a păcătoşilor, la sfârşitul Mileniului, a diavolilor
Primul evanghelist in Romania este misionarul englez Broadbent, şi i se
alătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu.

12.4 CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA

Au denumirea de la adventus – venire şi ziua sabatului = învăţături
doctrinare de bază
Venirea a 2-a, numită şi Parusie a preocupat dintotdeauna pe creştini. Este strâns
legată de conceptul de „mileniu”.
In 1831 William Muller a început să predice despre sfârşitul lumii: parusia şi
mileniul, calculate de el a se petrece în 1843.
Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White,ea, reinterpretează
textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost
greşit; Hristos a venit, dar pe nori.

52
 White are, în continuare, peste 2000 de „viziuni”, până la moarte (1915). Va fi
numită de adepţi „spiritul profetic”.
Doctrine şi practici specifice
-Parusia în chip nevăzut în 1844 = curăţirea Sanctuarului ceresc – lucrare de
judecată ce se va încheia odată cu timpul lăsat pentru pocăinţă oamenilor.
-Sola Scriptura, sola fide, sola gratia.
-credinţa în Sf. Treime
-egalitatea legii V.T. cu cea a N.T. Consecinţe: sabatul, zeciuiala, mâncăruri curate
şi necurate, abţinerea de la alcool şi tutun.
-Botez la maturitate
-sufletul e muritor
-Cina Domnului – cu azimă şi must (simboluri), se face de 4 ori pe an, unită cu
rânduiala spălării picioarelor.
Cultul
Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă,
instrumente, instalaţii moderne. Botez la majorat, printr-o singură scufundare
Cina – o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru
printr-un bilet sau prin ridicarea mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe
perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei).
Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta).

12.5 MARTORII LUI IEHOVA

Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti.
Fondatorul este Charles Russell, om bogat, călătoreşte la Locurile Sfinte şi-
şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului lumii, inexistenţa
iadului, conceptul de Armaghedon, mileniul.
Specificul acestei grupări: predilecţia pentru calcule ale Parusiei.
Doctrina
-numele lui Dumnezeu – Iehova – prezent în traducerea lor eretică a Bibliei ,-nu
cred în Sf. Treime
-Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi după
aceasta, e confundat cu Arhanghelul Mihail, -Duhul Sfânt – energie impersonală
-nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri
-citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel şi Apocalipsa, cu
descrieri terifiante: Armaghedonul – război final între bine şi rău
-nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele

53
-neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par
-nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor
laice
-nu au Sf. Taine
Practici ce contravin moralei creştine
-interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi
-refuzul apărării patriei: guvernarea mondială – „regatul lui Iehova”,
nerespectarea drapelelor, imnelor, refuzul exercitării dreptului la vot;
-izolarea socială, refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor
prozelitiste
Cult
- 5 adunări /săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: Întrunirea de
serviciu, Şcoala de minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de
veghere, Studiul de carte
-botez în piscine, la congrese
- recunoaşterea drept cult religios – tendinţă de autodeterminare, stârneşte mânia
unor aripi extremiste

12.6 NEW AGE

-mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice.
-nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune
proprie asupra lumii şi omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi
„ştiinţifice”.
Doctrina: se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe „cei 4 stâlpi”:
1. pretenţia de a „împăca” religia cu ştiinţa.
-Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o
familie. Omul nu e liber şi răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg.
Susţinerea panteismului. Negarea creaţiei.
2. Religiile orientale
-sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii primare şi
al contopirii.
-taoismul: -organismul viu unic – forţele opuse yin şi yang – se menţin în echilibru
reciproc.
-credinţa în reîncarnare; practicile yoga
3. Noua „psihologie”
-concepţia „sinelui” – aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi

54
-stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi,
-concepţii noi: rebirth, (noua naştere), channeling (intrarea în contact cu lucruri
sau fiinţe de dincolo de lumea văzută).
4. Astrologia
-ezoterismul, cunoaştere tainică – prin „citit în stele” şi horoscoape
-în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua Eră
(New Age), în care se va schimba cursul lumii şi al istoriei.

12.7 Secta Moon (Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial)

-fondată în Coreea de Sud de Moon Sun Myung – „noul Mesia” – exclus de la
penticostali. Se consideră cel ce termină lucrarea începută de Hristos şi stopată
prin răstignirea lui. El trebuia să găsească o femeie perfectă, împreună cu care să
reînnoiască lumea. Aceasta va fi a 5-a soţie a lui Moon, o studentă de 18 ani,
căsătorită cu el. Secta deţine averi uriaşe, cu care Moon şi-a cumpărat titluri
ştiinţifice.
Doctrină: trăim zilele din urmă, când avem de-a face cu mişcări şi manifestări
de tip „Cain şi Abel” (inclusiv revoluţiile şi războaiele, profeţind cel de-al treilea
război mondial). Predică: „Haideţi să-l înfrângem împreună pe Satan!” –
promovează înfricoşarea adepţilor.
-practici: oficierea de mii de „căsătorii” simultan (în 1995 – recordul: peste 360.000
de perechi). Se recomandă poligamia şi libertinajul (aşa se strâng sute de mii de
cupluri). Sunt impuse: postul negru, rugăciunile istovitoare, prestarea de muncă
neplătită în întreprinderile sectei – până la 16 ore pe zi!
-în România: se organizează sub paravanul unor asociaţii de studenţi, profesori,
femei.

12.8 Mormonii sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă”
-fondator: Joseph Smith (1844), căruia i s-a arătat îngerul Moroni şi i-a spus că
nişte noi revelaţii se află ascunse pe două plăci de aur. I le descoperă, el le traduce
şi le publică, după care îngerul i le ia înapoi. „Revelaţiile” sunt: Cartea lui Mormon,
Perla de mare preţ şi Doctrină şi legăminte. Acestea se adaugă Scripturii, pe care
o completează, fiind la fel de valabile şi „inspirate”.
-doctrină: „revelaţiile” mormone descriu istoria lui Lehi, Asemănarea este
izbitoare cu textele Scripturii.

55
-cred în Iisus şi Sf. Duh, ţin duminica, au posturi, dau zeciuieli şi consideră că toţi
oamenii, inclusiv morţii, trebuie botezaţi, pentru a nu rămâne în închisoarea
spirituală.
-promovează conceptul „căsătoriilor eterne” – inclusiv de tip poligam – cu un mare
respect pentru femei, care aparţin soţului pentru veşnicie.
-în România: pătrund încă din 1899, prin Mişa Markov şi Arghir Dimitrov

12.9 Biserica Satanei

- conDumnezeu de Anthony Lywey, sediu central la San Francisco: ”sămânţa
satanei în om trebuie cultivată”; editează Biblia satanică. Cultul e macabru, se
desfăşoară noaptea în cimitire, ruine, locuri pustii, profanând morminte şi
realizând sacrificii animale şi chiar umane. Atragerea adepţilor prin muzică (unele
genuri rock şi formaţii, de ex.: AC/DC = Anti Christ /Death to Christ). Semne şi
simboluri: crucea întoarsă, simbolul anarhiei etc.
Nu intra in practica Bisericii Ortodoxe sa declare persecutia sectelor sau sa
arunce anatema asupra heterodocsilor, dar nici sa lase pe credinciosii ei prada
minciunii despre Biserica istorica, trivializarii religiei si persiflarii numelui lui
Dumnezeu. Continuitatea cu Traditia este cruciala; a propovaduii Evanghelia, a
celebra Sf Taine, a edifica Biserica locala, dupa porunca lui Hristos:”Faceti aceasta
intru pomenirea mea”(Lc22,19)
Biserica Ortodoxa a pastrat si a transmis in succesiune neintrerupta credinta
cea adevarata, „credinta care ,odata pentru totdeauna le-a fost data
sfintilor”(Iuda,3) si structurile sacramentale si comunitare ale Bisericii.
Cu cat cineva este mai in dezacord cu invatatura ortodoxa cu atat are nevoie
mai mult de ajutorul nostru, de aceea cei rataciti de Biserica trebuie priviti dupa
expresia parintelui Dumitru Belu, „frati in asteptarea dragostei noastre”.
Preotul sa nu aiba liniste si multumire pana ce nu a incercat toate mijloacele
si nu a facut toate incercarile posibile pentru salvarea si mantuirea sufletelor
incredintate.
Preotul trebuie sa aiaba o viziune larga asupra fratelui ratacit, sa-l priveasca
si sa-l abordeze ca pe „oaia cea pierduta” care trebuie gasita si readusa in
staul(Mt18,12), avand mereu cuvintele Mantuitorului:”Si alte oi am,care nu sunt
din staulul acesta”(In10,16)
In localitatile cu mai multe culte, preotul trebuie sa dea dovada de spirit
ecumenist, intelepciune si respect, sa dialogheze cu reprezentantii acestora si sa
fie la inaltimea chemarii sale, tinand cu tarie traditia ortodoxa.

56
 Biserica Ortodoxa are un caracter profund contemplativ si aceasta este o
adevarata binecuvantare pentru lumea in care traim, dominata de raceala
tehnologiei si a stiintei.
Daca vrem sa depasim fenomenul sectar si agresivitatea lui fata de Biserica
noastra, trebuie sa imbratisam deopotriva contemplatia si misiunea.

13 Sărbătorile creştine în viaţa Bisericii. Serbarea Duminicii

In sens crestin sarbatoare se numeste orice zi inchinata lui Dumnezeu cel in

Treime si sfintilor bineplacuti Lui, praznuita cu evlavie si cu slujba liturgica.
Sarbatorierea unei anumite zile din spatamana(a7-a),dupa o munca de sase zile, a
fost randuita de Dumnezeu, ca zi de odihna,dintru inceput, caci dupa creearea
intregii fapturi si a omului”Dumnezeu s-a odihnit a saptea zi”
Pentru ca o zi sa capete denumirea de sarbatoare, trebuie sa aiba un temei
si o semnificatie speciala fata de celelalte, sa fie adica,legata sau determinata de
un eveniment important, de un fapt istoric deosebit, prin care este preamarit
Dumnezeu sau lucrarea Lui in lume si pentru ea. Asa a fost cu popurul iudeu caruia,
dupa ce Dumnezeu l-a scos din robia Egiptului, i-a randuit ca lege-prin Moise
sarbatorirea Sabatului.
Sunt si sarbatori nationale in viata fiecarui popr, care amintesc diferite
evenimente sau fapte marete ale lui. Sabatul la evrei era o sarbatoare national-
religioasa, in care se adora Dumnezeu.
Sarbatorile crestine, ale Bisericii, au alta semnificatie si un alt temei, fiind si
acestea “semnul” adorarii lui Dumnezeu, dar mai ales, al comuniunii lor intime cu
El, ca determinate de mantuirea lor, care se lucreaza prin ele.
Instituirea lor de catre Biserica este in general facuta de mantuitorul Hristos,
prin exemplul Sau si al apostolilor, de a participa la sarbatorile Legii Vechi, pana
cand s-au produs evenimentele din viata lui Iisus si a Bisericii si au aparut
temeiurile determinate ale sarbatoririi lor din Legea cea Noua.”Aceasta sa o faceti
intru pomenirea Mea”(Lc22,19)
Rostul sarbatorilor nu este numai latreutic si doxologic, de preamarire lui
Dumnezeu, ci si sotereologic si ecleziologic, prin faptul ca ele unesc si infratesc pe
toti in Hristos si in Biserica
In sarbatori, crestinii simt ca traiesc in Hristos, simt ca se apropie mai mult
de Dumnezeu si se simt mai infratiti, mai ales in cadrul Sf Liturghii, astefel
credinciosii prin participarea active la Sf Liturghie, ascultand rugaciunile, Ap.

57
Evanghelia si predica participand la sfintele cantari si apoi prin impartasirea celor
ce s-au pregatit, se realizeaza deplina comuniune spiritual a locuirii lui Hristos in
noi si a noastra in El. Asadar sarbatorile sunt nu numai zile de reculegere si de
adorare si slavire lui Dumnezeu, ci si ale inaltarii noastre sufletesti si ale mantuirii
noatre de obste.
Dar nu toate sarbatorile au aceeasi importanta si stralucire, ci ele se
deosebesc atat dupa persoanele cat si dupa evenimentele la care se refera. In
general, ele se impart in sarbatori saptamanale(Duminicile) si sarbatorile de peste
an. Sunt sarbatori mari si sarbatori mici, privite dupa insemnatatea lor. In
calendarul bisericesc sarbatorile mari sunt inseminate cu cruce rosie , iar cele mici
cu cruce neagra.
Sarbatorile mari sunt: cele imparatesti, Nasterea Maicii Domnului, Inaltarea
Sfintei cruci, Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, Nasterea Domnului, Botezul
Domnului, Intampinarea Domnului, Buna Vestire, Schimbarea la Fata, Adormirea
Maicii Domnului, Duminica Floriilor, Inaltarea Domnului, Pogorarea Sf Duh,
Invierea Domnului, Sfanta Treime, Taierea- imprejur,inchinate vietii Mantuitorului
si persoanelor Sfintei Treimi, cele inchinate Sf Cruci, cele inchinate Maicii
Domnului, inchinata Sf Arhangheli, si cele inchinate sfintilor mari(Vasile cel mare,
Ioan Gura de Aur, Sf Constantin si Elena, Sf Gheorghe, Sf Apostili Petru si Pavel).
Altele sunt cele ale sfintilor mici(inseminate cu cruce neagra), apoi Duminica
Tuturor Sfintilor si sarbatorile care privesc cultul mortilor. Apoi unle sarbatiori sunt
fixe altele ca Floriile, Invierea, Inaltarea si Cincizecimea sunt cu date schimbatoare.
Ele fiind in functie de data Pastilor.

Sarbatorile bisericesti, pe langa insemnatatea lor istorica, sunt si haina si

forma stralucitoare care impodobesc Biserica, fata ei divina si luminoasa, in care
ni se infatiseaza principalele moment din viata mantuitorului si a Bisericii. La
acestea se adauga cele ale sfintilor, care impodobesc stralucind ca stelele pe bolta
celrului.
Dupa importanta lor, sarbatorile par ca niste trepte ale unei scari si popasuri
duhovnicesti pe calea urcusului nostrum spre desavrasire, spre deplina comuniune
cu DUMNEZEU unde nu sunt sarbatori oamnenii si le creaza, fiind nu numai o
nevoie fizica a incetarii lucrului pt odihna , ele raspun mai ales unei nevoi spiritual,a
inaltarii sufletesti si a cugetarii spre cele de sus.. caci si sufletul simte nevoia unei
odihne a lui, de poverile care il apasa si il framanta.de aceea zice Mantuitorul

58
“Veniti la mine tot ice osteniti si impovarati si veti gasi odihna sufletelor
voastre”(Mt11,28-29).
De aceea, sarbatorile se numesc zile de odihna, inchinate Domnului si
nevoilor sufletesti ale crestinului:pregatirea deosebita, cu curatenie, mergerea la
biserica, participarea la Sf Liturghie, ascultarea Evangheliei, , dupa amiaza,
vizitarea bolnavilor, citirea Sfintei Scripturi, a vietilor sfintilor si ale altor carti de
zidire sufleteasca.

59
60
61
13.1 Duminica
Este ziua Invierii Domnului si ziua de odihna a crestinilor. Cat de mare si
sfanta este Invierea Domnului se vede si din faptul ca ziua aceasta primeste un
nume deosebit. Pana la Invierea Domnului ziua aceasta avea un nume “una a
sambetelor, sau ziua cea dintai a saptamanii”. De la Invierea Domnului, ziua
aceasta se numeste pana astazi “ziua Domnului”, adica
“Duminica”(Apoc.1,10),ziua sfanta si de odihna a crestinilor, care se parznuieste
anul intreg.
Noi crestinii sarbatorim Duminica in locul sambetei ca zi de odihna si serbare
saptamanala, pentru ca; Duminica este ziua cea dintai a creatiunii, ziua facerii
lumi(Facere1,1-5). Duminca este ziua invierii Domnului(Mt26,1-7). Duminica este
ziua pogorarii Duhului Sfant si a intemeierii Bisericii(Fapte2),de atunci
cincizecimea de numeste “Duminica cea mare.”.
Duminica este ziua in care , de la cei dintai crestini pana astazi, Biserica
serbeaza”frangerea painii” adica Sfanta Liturghie.(Fapte2,24,). Dovezi ca cei dintai
crestini au serbat totdeanua Duminica avem nu numai in Sf Scriptura dar si in
scrierile barbatilor apostolic, ucenicii Sfintilor Apostoli, din care si Sf Ignatie
episcopul Antiohiei, scrie crestinilor din Magnezia:”Acei care au vietuit dupa
randuiala cea veche au revenit la nadejdea cea noua si nu mai tin sambata, ci-si
intocmesc viata potivit zilei Domnului.” Si Sf Iustin martirul scrie “ Duminica ne
adunam cu totii la un loc”.
Pe vremea lui Constantin cel mare Duminica a fost recunoscuta si consfintita
si de catre stat, ca zi de odihna.
Duminica este sfintit, ca zi de sarbatoare si de cult a Noului Testament si a
Bisericii, de Insusi Mantuitorul Hristos , prin invierea Sa, facand-o sa devina zi de
bucurie duhovniceasca; ea a fost sfintita apoi prin aratarile Lui, facute in aceasta
zi. Duminica Invierii o sfinteste Domnul savarsind Cina euharistica de la Emaus
impartasind pe Luca si pe Cleopa, care erau cu El;
De asemnea Duminica s-au facut apostolilor si cele mai mari revelatii. Astfel
Sf Ap si Ev Ioan, aflat in surghiun pe insula Patmos, spune ca a fost “rapit” “in duh
in zi de Duminica”(Apoc1,10)
Duminica este ziua bucuriei spirituale. Dupa inviere, Mantuitorul Se arata in
aceeasi zi pe rand; mai intai Maicii Sale, apoi S-a aratat mariei magdalena, din care
sosese sapte demoni si celoralate femei mironosite, spunandu-le: Bucurati-
va(Mt28,9, si apoi lui Petru si celorlati apostoli.

62
 Duminica investeste pe apostoli, prin viu grai si prin suflarea Sfantului Duh
asupra lor, cu harul apostolesc, preotesc si al duhovniciei si cu puterea de ai ierat
pavatele.
Asadar Duminica este sfintita, ca zi de sarbatoare de Insusi Mantuitorul prin
Invierea Sa, prin aratarile Lui, facand-o sa devina zi de bucurie duhovniceasca
pentru credinciosi.

63
64
14 Biserica şi provocările societăţii contemporane

14.1 Globalizarea şi secularizarea

Globalizarea reprezintă etapa cea mai recentă a modernităţii, cu implicaţii
imprevizibile pentru destinul întregii umanităţi, în sensul că economicul invadează
cu mentalitatea sa agresiv-mercantilă întregul orizont sl vieţii sociale şi spirituale.
Vizând crearea unei noi ordini mondiale, adică a unei civilizaţii unice şi
omogene, perfect integrate economic prin suprimarea diversităţii persoanelor şi
culturilor, dar şi prin producerea unui individ golit de orice transcendenţă, aservit
idolilor tehnicii şi economiei pieţei libere, globalizarea se dovedeşte o extrem de
primejdioasă utopie a ultramodernităţii.
Putem defini lumea secularizată ca fiind o lume despiritualizată şi
desacralizată, o lume dominată de pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii,
care se adaptează spiritului vreacului. Secularismul înseamnă deci constituirea
vieţii personale şi sociale ca autonome, fără o raportare la principiile fundamentale
ale spiritualităţii creştine. Religia şi morala sunt cantonate în domeniul vieţii
private, soluţiile tehnice şi legislaţia publică se substituie consensului moral.
Niciodată nu s-a pus atât de acut problema morală asupra înseşi existenţei
vieţii umane ca în ultimele decenii, de când uimitoarea dezvoltare a ştiinţei şi a
tehnologiei biomedicale a permis medicinei să intervină definitoriu în trei aspecte
ale vieţii omului:
1. în procreare
65
 2. în ridicarea standardului de viaţă şi în prelungirea ei prin diferite metode,
ca transplantul de organe
3. în asistarea momentului morţii
Contextul tehnico-ştiinţific în care societăţile mult afectate de secularizare
au maximalizat „beneficiile” omului şi a minimalizat riscurile intervenţiilor asupra
semenului în cele trei aspecte amintite, a dus la apariţia bioeticii.
Se disting 2 modele bioetice, una care are la bază sistemul moral creştin şi
alta sistemul etic secular, acesta din urmă despărţind raţiunea de credinţă,
desacralizează persoana şi transformă omul în obiect de laborator.
Biserica, are ca misiune punerea la dispoziţia omului a mijloacelor
duhovniceşti prin care acesta să-şi câştige mântuirea, din porunca iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele oferind răspunsuri pentru fiecare situaţie concretă.
Ştiinţa şi tehnologia au devenit realităţi atât de puternice aşezate în mâna
omului, încât se vorbeşte pe bună dreptate despre jocul de-a Dumnezeu: sunt
oameni care creează, ori care judecă şi hotărăsc viaţa şi moartea, acţiuni specifice
Creatorului. Tehnica nu creează, ci copiază. Nici ştiinţa nu creeaza ci descoperă
creaţiile deja existente în lume.
Societatea nu se adaptează suficient de repede din punct de vedere moral
la schimbările fulgerătoare produse de ultimile descoperiri ştiinţifice.
Creştinismul vede în tehnică expresia spiritului creator uman şi a puterii lui
de stăpânire asupra naturii, care au fost date omului de Dumnezeu, în momentul
aducerii lui la existenţă; prin tehnică omul îndeplineşte porunca Creatorului:
„Stăpâniţi pământul”
Ingineria genetică se ocupă cu manipularea materialului genetic (ADN) din
gameţi sau embrion în scopuri terapeutice sau eugenice.
Terapia genetică implică examinarea părinţilor în devenire pentru a vedea
dacă pentru copiii lor există riscul de a moşteni anumite defecte genetice, precum
şi intervenţii prenatale şi postnatale pentru corectarea lor.
Putem pleda în favoarea terapiei genetice pentru corectarea unor defecte,
putându-se ajunge în viitor la eliminarea genelor nesănătoase în stadiul embrionic
sau chiar la corectarea de anomalii înainte de fertilizare.
Eugenia desemnează ştiinţa care are ca scop îmbunătăţirea materialului
genetic uman, adică a însăşi naturii umane, prin ajustarea factorilor de mediu şi a
condiţiei umane în general.

66
 Procedurile eugenice, fie că îmbunătăţesc anumite trăsături sau crează o
rasă superioară ori inferioară trebuie combătute vehement ca o violare a
suveranităţii divine şi a drepturilor omului.
Este o ironie faptul că, în timp ce milioane de copii sunt avortaţi în fiecare
an, se cheltuie sume exorbitante pentru dezvoltarea tehnicilor de reproducere
asistată. Noile tehnologii ridică problema limitelor ce trebuie fixate în crearea
artificală a vieţii umane.
Una dintre tehnicile de reproducere asistată este fertilizarea in vitro.
Este o metodă dificilă, care presupune fecundaţia în laborator. Ea
presupune o serie de etape precum: stimularea hormonală a ovarului;
determinarea momentului ovulaţiei prin evaluări hormonale şi examene
ultrasonografice; apoi are loc fecundaţia, când embrionul este transferat în uter.
E bine de ştiut că pentru fecundarea in vitro sunt recoltate şi fecundate mai
multe ovule. Proiectul are însă în vedere conceperea doar a unui singur copil.
Tehnic, sunt implantaţi mai mulţi embrioni pentru a asigura mai multe şanse
de reuşită, dat totodată există riscul unei sarcini multiple. În acest caz se
procedează la o reducere embrionară (avort).
Fertilizarea in vitro poate fi acceptată, în opinia lui John Breck, dacă:
1. Embrionii rămaşi să fie donaţi unui cuplu nefertil, s-ar considera adopţie
2. Nu se va recurge la reducţia fetală
Neputinţa unui cuplu de a avea copii trebuie discutată cu duhovnicul, dar
trebuie să se ia în calcul şi opţiunea unei adopţii.
Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din practicile de vârf ale
medicinii contemporane, care transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă
viaţă.
Biserica o binecuvintează atâta vreme cât nimeni nu trebuie ucis pentru ca
să trăiască altcineva, dar numai când rămâne a fi unicul remediu valid pentru
prelungirea şi îmbunătăţirea (în cazul transplantului de cornee, de piele,) vieţii
unui pacient.
Viaţa unei persoane, unică şi irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu, înţeles
ca vieţuire a sufletului în trup, templu al Duhului Sfânt.
Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte
şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte, ambii dându-şi consimţământul.
În acest context, medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi
colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă.
El trebuie de asemenea să-l informeze pe donatorul viu despre riscurile şi

67
consecinţele asupra sănătăţii şi asupra capacităţii de muncă pe care prelevarea de
organe le poate provoca, asigurându-l şi de faptul că viaţa nu-i va fi pus în pericol.
În selecţionarea pacienţilor cărora urmează să li se efectueze transplantul,
se impune ca medicii să se aibă în vedere:
1. urgenţa transplantării;
2. posibilitatea de reuşită;
3. previziunea ca organul să se poată transplanta;
4. prioritatea cererii.
Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care
comportă riscul afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant a
organelor nou-născuţilor acefali sau hidrocefalici.
Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea
sacrificii, dar, în egală măsură, îi înţelege pe cei care nu pot face aceasta,
respectând libertatea de decizie a fiecărui om. Deopotrivă, are toată înţelegerea
pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, fiind
încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa apropierii de
Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.

14.2 Avortul
Din punct de vedere creştin, viaţa pe care omul o primeşte este spaţiul în
care urmează să se manifeste Însuşi Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Creatorul
vieţii omului, inclusiv a celui nenăscut, atunci El este şi Stăpânul ei şi, deci nimeni,
în nici o împrejurare nu are dreptul să ucidă fiinţa umană, în numele nici unui
principiu şi cu cât mai mult din cauza comodităţii şi liniştii familiei sau carierei
viitoarei mame.
Conceptul de emancipare al femeii se întemeiază pe cel al sacrificării
copilului.
Pe acelaşi plan cu avortul trebuie puse şi contracepţia de orice fel şi
planningul familial, a căror acţiune realizează acelaşi efect. Medicamentele
contraceptive au consecinţe greu de evaluat pentru trupul femeii.
Avortul involuntar, nefiind provocat sau prevăzut, rămâne o întâmplare
regretabilă, iar în acest context persoana este lipsită de vinovăţie.
Nu se admite însă avortul premeditat, indiferent de perioada în care se
produce, nici pentru salvarea sănătăţii mamei.
Embrionul este însufleţit încă din momentul fecundaţiei sale, părinţii sunt
împreună-lucrători cu Dumnezeu.

68
 Avortul înseamnă distrugerea fiinţei umane în care Dumnezeu şi-a aşezat
Chipul Său, negarea adevăratului şi singurului Stăpân al vieţii, răpirea dreptului de
a se naşte al copilului, o fiinţă care nu a apucat să guste viaţa sau să primească
botezul.
Documentul Sinodal al BOR menţionează referitor la avort: se ucide o fiinţa
umană; este afectată demnitatea mamei; există riscul mutilării trupului femeii, al
îmbolnăvirii şi al morţii premature.
Dacă viaţa mamei este pusă în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui
acordată prioritate vieţii mamei, nu pentru că ar fi mai importantă, ci datorită
responsabilităţii mamei faţă de copii ori familie.
Familia este Biserică în miniatură, parte a Bisericii şi a neamnului.
Singurul mijloc de contracepţie este disciplina castităţii.

14.3 Eutanasia
Cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul acesteia, au existat şi s-
au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, încât a apărut o adevărată cultură
a morţii.
Formularea unei poziţii pro s-a transformat astăzi într-o afirmare a libertăţii
umane. Aşa cum omul îi cere societăţii drepturi pentru viaţă a ajuns să ceară şi
drepturi pentru moarte, pentru a hotărâ singur când să-şi încheie viaţa printr-o
moarte bună.
Omul bolnav fie nu mai suportă suferinţa, fie nu o mai înţelege din punct de
vedere duhovnicesc, dar nu există suferinţă inutilă, chiar dacă nu-i putem descifra
rostul.
Conceptul de eutanasie îl modifică pe cel de medicină. Medicul, prin
definiţie, este un apărător al vieţii, el nu poate să devină, prin natura activităţii
sale, un ucigaş.
Moartea este momentul cel mai important al vieţii, pentru că numai prin ea
se accede la eternitate. Starea în care se află omul înainte de moarte şi modalitatea
în care moartea survine sunt foarte importante.
Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă, ci în a-l
ajuta să suporte durerea până în clipa când se va pleca la Dumnezeu.
Eutanasia nu poate avea justificare medicală sau economică.
S-au remarcat 3 opinii majore referitoare la atitudinea faţă de suferinţă:
1. menţinerea vieţii cu orice preţ - vitalismul

69
 2. libertatea pacienţilor de a alege când şi cum să moară cu demnitate
(eutanasia activă)
3. oprirea tratamentului (eutanasia pasivă)
Se recomandă administarea tuturor tratamentelor fireşti pentru uşurarea
durerii.
Moartea este un mijloc de unire cu Dumnezeu.
14.4 Homosexualitatea
Este definită ca o atracţie psiho-sexuală predominantă şi persistentă faţă de
membri ai aceluiaşi sex. Comportamentul homosexual este o pervertire voită şi
păcătoasă a posibilităţilor sexuale dăruite de către Dumnezeu, o parodie a unirii
într-un singur trup.
Levitic18, 20 - Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta e spurcăciune
Levitic 20, 13 - prevede ca amândoi să fie omorâţi
Sf Ioan Gura de Aur - comportamentul homosexual este o nebunie
monstroasă, o pasiune nefirească a celor ce l-au părăsit pe Dumnezeu

15 Familia şi Biserica, mediu de împlinire şi desăvârşire creştină

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om

în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem
ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima
,,biserică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii
cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu
şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce
demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.
..Familia însă fiind o „biserică mică" presupune şi o anumită conduită şi viaţă
religioasă corespunzătoare calităţii de creştin. Practicarea virtuţilor, a rugăciunii şi
a postului sunt recomandate soţilor ca mijloace de înduhovnicire şi desăvârşire.
După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a
organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină
exprimată pozitiv la crearea omului (Fac. 1, 27-28). Familia se întemeiază prin
căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a
unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi
egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc,
ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi ,,stabilirea unei stări
desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia

70
calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând
la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia”. Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul,
fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc
poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.
În decursul timpului – în urma păcatului strămoşesc – decăzând căsătoria din
curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria şi
înnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi
familia. Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o
înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la
nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind
acolo prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, şi dând perechii ce se
căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată că începe înălţarea vieţii omeneşti în
ordinea harului şi în iconomia mântuirii, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei.
Astfel, Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se
spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina
aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel
(Efes. 5, 32). Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul
Ioan Gură de Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc
în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.
Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a
vieţui în el. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea
şi desăvârşirea fiinţei umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai
plăpând şi cel mai neputincios în a-şi satisface nevoile vitale existenţei: total
dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea, el are
neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care, în această lucrare, nu
pot fi întrecuţi de nimeni.
Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc
toate celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a
asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este organizată
cu deosebire în vederea copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi
aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a familiei.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii
interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte,
afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare
normală şi echilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de

71
reculegere, de linişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi”. Nicăieri nu te simţi
mai bine ca la ,,mama acasă”, ca în familia ta.
Odată cu aducerea pe lume' a copiilor familia devine cu adevărat o „biserică
mică", asa cum a numit-o Sfântul foan Gură de Aur, pentru că aşa cum Biserica
mare se dezvoltă continuu şi se întăreşte prin aducerea la sânul ei a noi si noi
oameni care, prin Botez devin fiii ei, tot aşa copiii întăresc viaţa de familie şi
amplifică iubirea între soţi. Familia cu copii e o reflectare mai completă a
comuniunii şi iubirii Sfintei Treimi. In fiecare copil il regăsim pe copilul Iisus (Matei
18, 5). Şi aşa cum copilul Iisus „creştea şi se întărea cu duhul" (Luca 1, &0) şi „şi
„sporea cu înţelepciunea, şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu si la oameni" (Luca
2, 52).
Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care
ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin
sentimentele de iubire şi răspundere pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru
părinţii lor un imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi,
precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită
o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi
grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere
pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile.
In familia creştină copiii trebuie să fie pătrunşi de sentimente religioase,
calde şi puternice. De aceea, o altă îndatorire a părinţilor este de a-i educa de
timpuriu „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului" (Efeseni 6, 4). Însuşirea Legii
divine are o însemnătate covârşitoare în formarea religios-morală a tinerilor fii ai
Bisericii.
Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi, cei
maturi, este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea.
Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer
proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi întinerirea efectuată de copil asupra
organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii
familii, stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de energie
fizică şi spirituală până atunci necunoscute.
Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-
o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri, stimulaţi de ei şi de
dragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne
reluăm de la început întreaga noastră viaţă şi activitate, acel anevoios şi splendid
efort de umanizare. Între noi şi copiii noştri are loc un permanent schimb de valori,

72
o dăruire reciprocă. Dacă îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb un alfabet
mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii,
al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete.
Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii
în lume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească
copiii, să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile
Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută Maica Domnului.
Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o pot
da părinţii copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă
metafizică (Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui
Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări despre lume şi viaţă, vrea să cunoască
toate, căutând raţiunea ascunsă a lucrurilor. Toţi copiii au o firească pornire spre
Dumnezeu, spre religie. Educaţia religioasă cuprinde practica vieţii în rugăciune,
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea în ,,cei
şapte ani de acasă” lasă în inima şi în mintea copiilor urme şi amintiri neşterse. O
bună educaţie acasă dezvoltă sentimente religioase pe care şi cea mai atee şcoală
nu le mai poate nimici

16 Sfinţirea timpului. Anul liturgic şi ciclurile acestuia. Laudele bisericeşti. Starea

de rugăciune, felurile şi condiţiile rugăciunii

16.1 Sfintirea timpului

Viata omului se scurge in timp, intre cele doua termene sau hotare ale ei.
Nasterea si moartea. Ca si spatiul, timpul este o dimensiune a existentei, cadru
firesc al vietii omului. Din punct de vedere teologic, Hristos este nu numai
Intemeietorul si Capul nevazut al Bisericii, ci si axa timpului, centrul istoriei
religioase a omenirii. Hristos da adevaratul continut al istoriei, e vesnic prezent in
timp, ca Dumnezeu intrupat, ca Unul care a fost in acelasi timp “in mormant cu
trupul,in iad cu sufletul,in rai cu talharul” si care acum “sade langa Tatal”.
Fiecare act divin din iconomia mantuirii a avut loc o data, intr-un anumit
moment al istoriei, dar se ofera, devine continuu prezent in Taine,in misterul
liturgic. “In vremea aceea” de la inceputul fiecarei pericope evanghelice citite la
Liturghie reprezinta timpul sfintit, vesnicul prezent din dimensiunea liturgica a
timpului.

73
 Inainte de Inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a fagaduit Sf Apostoli: ”Iata, Eu
voi fi cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”. Biserica a fost preocupata sa
intretina mereu vie amintirea vietii, a invataturii si a faptelor Domnului, precum si
a Sfintilor, in mintea si viata de toate zilele a credinciosilor, prin comemorarea
periodica a acelor fapte. Scopul acesta l-a atins Biserica mai ales prin intocmirea
minunata a anului liturgic, cu sarbatorile, posturile, pomenirile mortilor si
diferitele momente din cursul anului.

74
16.2 Anul liturgic si ciclurile lui

75
76
77
16.3 Laudele bisericesti

Biserica aduce prinosul sau de slavire, lauda si multumire lui Dumnezeu

printr-o serie de slujbe care se numesc in general Cele sapte Laude. Ele sunt
vecernia,pavecernita, miezonoptica utrenia cu ceasul I, si ceasurile III, VI si IX.
Vecernia se aduce ca o multumire la sfarsitul zilei, pentru ca am ajuns cu
bine la apusul soarelui si ca am adaugat inca o zi la varsta noastra, ea ne aduce
totodata aminte si de rastignirea si punerea in mormant, care a avut loc spre seara.
Pavecernita este slujba care cerem de la Dumnezeu ajutor si paza pentru
trecerea in pace a nopti care incepe, rugandu-L sa ne dea odihna netulburata.
Miezonoptica este expresia nevointei monahale si pustnicesti a privegherii
si totodata simbol si imitatie a laudei necurmate pe care ingerii o aduc pururea lui
Dumnezeu.
Utrenia exprima primele ganduri ale sufletului credincios,dupa scularea din
somnul noptii, cuprinzand multumirea pentru trecera in pace a noptii si rugaciunea
pentru trairea cu folos si cuviinta a zilei care incepe.
Ceasurile de rugaciune cuprind rugaciunea adusa lui Dumnezeu in
momentele cele mai de seama ale zilei, simbolizand astfel lauda necurmata pe
care Puterile ceresti o aduc lui Dumnezeu in tot timpul.
Dupa timpul din zi in care se savarsesc, slujbele care alcatuiesc serviciul divin
public al unei zile liturgice se pot imparti in trei cicluri sau grupe, formate fiecare
din cate trei slujbe si aunume. Ciclul intai, in care intra ceasul al noulea, vecernia
si pavecernita; ciclul al doilea, in care intra miezonoptica, utrenia si ceasul intai si
ciclul al treilea, in care intra ceasul al treilea, ceasul al saselea si Liturghia.

78
79
80
81
82
83
16.4 Starea de rugaciune

Rugaciunea este comunicarea cu Dumnezeu cel nevazut, este un dar si un

privilegiu acordat omului, pentru ca ea inseamna vorbirea cu Insusi Creatorul sau.
Pentru credinciosul adevarat, rugaciunea este o necesitate asa cum este, de pilda,
pentru orice om respiratia.

Dupa cuprinsul ei rugaciunea poate fi:

a) de lauda, cum gasim atatea locuri in Sf Scriptura”In toate zilele Te voi
binecuvanta si voi lauda numele Tau in veacul veacului”(Ps.144).
b) Mai poate fi de multumire pentru binefacerile primite, cum ne invata Sf
Apostol Pavel “Rugati-va neincetat. Dati multumire pt toate caci aceasta
este voia lui Dumnezeu intru Hristos Iisus pentru voi”.
c) Rugaciunea mai poate fi de cerere, ca de pilda, rugaciunea canaanencei.
Dintre toate cele trei feluri de rugaciuni omul, este inclinat mai mult spre
rugaciunea de cerere, din cauza ca isi aminteste de Dumnezeu mai ales in
necaz si stramtoare.

Oricat ar fi felul de rugaciune, de lauda, de multumire sau de cerere, noi suntem

datori sa indreptam si sa inaltam catre Dumnezeu tot ce este mai bun si mai frumos
in sufletul nostru.

84
 Rugaciunea este de doua feluri: particulara si publica, dupa cum este facuta
de fiecare credincios in parte sau de comunitatea credinciosilor. Rugaciunea
particulara este rugaciunea pe care o inalta catre Dumnezeu orice credincios, in
felul sau propriu si in orice imprejurare. Ea se poate face fie in gand, fie soptit, fie
cu glas tare dupa firea omului.
Rugaciunea publica isi are temeiul in cuvintele Mantuitorului cand zice:
”unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor”.
Rugaciunea publica inseamna rugaciune in comunitate, facuta dupa randuielile
Biserici. Se intelege ca rugaciunea publica nu face inutila rugaciunea particulara,
personala. Ambele feluri de rugaciune se impletesc, se influenteaza una pe alta si
se insufletesc reciproc.

Rugaciunea curata si sincera aduce dupa sine usurarea sufletului de povara

pacatelor si iertarea, asa cum s-a intamplat cu vamesul din Evanghelie si cu atatia
pacatosi care prin rugaciune si pocainta au dobandit indreptare. Rugaciunea
trebuie sa fie facuta in duh si adevar, adica sa corespunda unei puternice simtiri
launtrice; sa fie facuta cu umilinta, cu staruinta. Cel ce se roaga sa aiba inima
curata, fiindca numai cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.
Prin rugaciune omul credincios ajunge sa se afle intr-o stare prielnica harului
si binecuvantarilor lui Dumnezeu si sa se bucure de fericirea ca Imparatia lui
Dumnezeu se salasluieste in sufletul lui.
Nu trebuie uitata de asemenea rugaciunea pentru aproapele nostru, atunci
cand el se afla in suferinta, necaz si are mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Despre o astfel de rugaciune vorbeste Sf Ap Iacov atunci cand el indeamna pe
crestini sa se roage unul pentru altul: ”ca mult poate rugaciunea staruitoare a
dreptului”.
Asadar rugaciunea este ajutor contra bolilor pentru cei slabi si aparare a
sanatatii pentru cei tari.

17 Noţiunea de sfinţenie. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor moaşte

17.1 Notiunea de sfintenie si cinstirea sfintilor

85
86
87
88
89
90
17.2 Cinstirea sfintelor moaste

91
92
93
94
95
18 Cinstirea sfintelor icoane şi a Sfintei Cruci
18.1 Cinstirea icoanelor

96
97
98
99
100
101
18.2 Cinstirea Sf. Cruci

102
103
104
105
 SUBIECTE PENTRU LITURGICĂ
LAUDE ŞI IERURGII
1 Rânduiala Vecerniei

Simbolismul
● Vecernia este prima dintre cele șapte Laude bisericești zilnice și marchează
începutul zilei liturgice. Ea se săvârșește seara, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu
pentru ziua care a trecut și rugăciune pentru noaptea care vine.
● Denumirea Vecernie vine de la cuvântul slavon "veceru" (=seară) și
corespunde termenului grecesc "esperinos". În latină se numește "vesperae" sau
"vespertina collecta" (rugăciunea de seară).
● Raportată la fazele vieţii şi activităţii Mânn1itorului, Vecernia aminteşte
răstignirea Mantuitorului si a patimirilor Sale, care au avut loc spre seara
● Prin Vecernie mulțumim lui Dumnezeu pentru viața din ziua care a trecut și
cerem ajutorul Lui pentru noaptea care vine, văzută ca o prefigurare a morții.
● Rugăciunile și cântările Vecerniei (Doamne strigat-am, Lumină lină etc.)
exprimă recunoștința și încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce ne-a purtat
prin ziua trecută și ne va ocroti și în noaptea viitoare.
● Scopul Vecerniei (pagina 34): Scopul rugăciunii de seară este să aducem
mulțumire lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut și să cerem ajutorul Lui pentru
petrecerea în pace a nopții care se apropie. Vecernia ne aduce aminte de ridicarea
de pe cruce și înmormântarea Domnului, care au avut loc spre seară.
106
 ● Vohodul: Vohodul, sau ieșirea cu cădelnița, este un moment important în
cadrul Vecerniei sărbătorilor. Preotul iese din altar cu cădelnița și binecuvântează
credincioșii, simbolizând prezența lui Dumnezeu.
● Cântările și rugăciunile Vecerniei: Cântările și rugăciunile Vecerniei exprimă
recunoștința și încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. De exemplu, "Doamne,
strigat-am" și "Lumină lină" sunt cântări care reflectă aceste sentimente.
● Vecernia în perioada Octoihului și a Penticostarului: Rânduiala Vecerniei în
zilele de rând din perioada Octoihului și a Penticostarului se deosebește de cea a
zilelor de rând din restul anului prin anumite particularități, cum ar fi citirea
Catismelor de rând și numărul mai mic de stihiri.
● În concluzie, simbolismul Vecerniei este strâns legat de trecerea de la zi la
noapte, de recunoștința față de Dumnezeu pentru ziua care a trecut și de cererea
de ocrotire pentru noaptea care vine. Vecernia ne aduce aminte, de asemenea, de
evenimentele petrecute seara în istoria mântuirii, cum ar fi coborârea de pe cruce
și înmormântarea lui Iisus. Rânduiala slujbei, cântările și rugăciunile Vecerniei
exprimă aceste simboluri și sentimente în moduri diferite, în funcție de importanța
zilei liturgice și de momentul săvârșirii slujbei.
A. Randuiala vecerniei
Vecernia, sau slujba de seară, este prima dintre cele șapte Laude bisericești și
slujba cu care se începe serviciul divin public al fiecărei zile liturgice. În vechime,
Vecernia se săvârșea după apusul soarelui, la ieșirea luceafărului de seară sau pe
la aprinsul luminilor. Astăzi, vremea săvârșirii Vecerniei este ceasul al zecelea din
zi, adică aproximativ ora 4 PM, deci înainte de căderea serii (iarna pe la orele 3-4
PM, iar vara pe la 5-6 PM).
Rânduiala Vecerniei diferă în funcție de importanța zilei liturgice, adică după
cum este vorba de: zi de rând peste săptămână; ziua unui sfânt cu doxologie mare
(însemnat în calendar cu cruce neagră); ziua unui sfânt cu polieleu (însemnat cu
cruce roșie); sâmbătă seara (Vecernia duminicii); praznic împărătesc sau hramul
bisericii.
Rânduiala Vecerniei sărbătorilor
1. La vremea cuvenită, cântărețul sau paracliserul toacă (în toaca mare), trage
clopotul și aprinde candelele.
2. Înainte de Vecernie se citește Ceasul al nouălea, cu care încheiem slujba zilei
respective.
3. Preotul „ia vremea” (binecuvântarea) pentru începerea slujbei zilei care
urmează, în chipul următor: lasă epitrahilul pe Sfânta Masă, iese pe ușa dinspre

107
nord, trece printre strana stângă și masă, vine în mijlocul bisericii sub policandru,
se închină de trei ori spre răsărit, depune metanie la scaunul arhieresc (fără a se
închina) și intră în altar pe ușa de sud, trecând printre iconostas și strana dreaptă,
sărută Sfânta Masă și își pune din nou epitrahilul.
4. Deschide dvera (perdeaua ușilor împărătești) și dă binecuvântarea
(„Binecuvântat este Dumnezeul nostru ... ”), stând în fața catapetesmei.
Cântărețul răspunde: „Amin. Veniți să ne închinăm ... ” și citește Psalmul CIII
(„Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul...”).
5. Preotul, cu capul descoperit (dacă poartă culion), își ia Liturghierul, iese pe
ușa dinspre miazănoapte și vine înaintea ușilor împărătești, unde, stând cu fața
spre altar, se închină de trei ori și citește în taină cele șapte rugăciuni ale luminilor,
închinându-se la sfârșitul fiecăreia.
7. După ce se termină citirea Psalmului CIII, preotul zice ectenia mare din fața
ușilor împărătești, având capul acoperit (dacă poartă culion).După ectenia mare,
urmează citirea Catismei de rând din Psaltire, pe analogul fără acoperământ,
așezat din vreme în mijlocul bisericii. Sâmbătă seara, în mănăstiri se citește
Catisma întâi în trei stări: la fiecare stare, preotul zice ectenia mică. În timpul citirii
Catismei, preotul poate sta jos, sculându-se numai la ectenii.
8. La bisericile de enorie, atât sâmbătă seara, cât și la sărbătorile din timpul
săptămânii (mai ales la praznice și la hramuri), se cântă de obicei: „Fericit
bărbatul...”, adică stihuri alese din prima stare a Catismei I (Ps. I, vers. 1, 6; Ps. II,
vers. 11 și Ps. III, vers. 7-8), urmate de „Slavă ... , Și acum ... Aliluia" (de trei ori).
9. După Catisma (sau după „Fericit bărbatul...”), preotul zice ectenia mică, iar
la strană se cântă după aceea „Doamne, strigat-am ... ", pe glasul de rând al
Octoihului (sâmbătă seara) sau pe glasul indicat de Minei (la sărbătorile din cursul
săptămânii), cu stihurile și stihirile sărbătorii la care ne aflăm, precum ne arată
Tipicul și Mineiul respectiv, Triodul sau Penticostarul - la fiecare sărbătoare.
10. În timp ce la strană se cântă „Să se îndrepteze rugăciunea mea ... ", în altar
preotul începe și face căderea mare. După ce termină cu căderea, sau în timp ce la
strană se cântă ultima stihiră de la „Doamne, strigat-am ... " (înainte de „Slavă ...
"), preotul își descoperă capul și îmbracă felonul.
11. Când la strană începe să se cânte „Slavă ... Și acum ... ", preotul iese din altar
pe ușa dinspre miazănoapte, vine înaintea ușilor împărătești și, cu capul
descoperit, zice în taină rugăciunea „Doamne, Doamne, care Te-ai suit pe cruce...”.
Apoi, în timp ce la strană se cântă „Întru cele de sus...”, preotul intră în altar, sărută
Sfânta Masă și își pune din nou epitrahilul.

108
 12. Urmează apoi intrarea cu Sfânta Evanghelie, ectenia cererilor, citirea
Prochimenului, Apostolul și Evanghelia, ectenia îndelungată și alte părți ale slujbei,
până la încheierea Vecerniei.
Aceasta este rânduiala Vecerniei sărbătorilor, care poate varia în funcție de
importanța zilei liturgice și de tradițiile locale.

Randuiala Vecerniei diferă în funcție de importanța zilei liturgice, dar în general

cuprinde următoarele:
Începutul Vecerniei
● Preotul face rugăciunea începătoare și zice "Binecuvântat este Dumnezeul
nostru".
● Se cântă "Veniți să ne închinăm" de 3 ori, urmat de Psalmul 103
"Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul".
● Urmează Stihirile pe glasul zilei, cu "Slavă... Și acum..." și apoi "Lumina lină".
Partea principală
● Se citește o catismă din Psaltire.
● Se cântă "Doamne, strigat-am" pe glasul stihirei.
● Urmează stihirile praznicului sau ale sfântului zilei, cu stihuri și "Slavă... Și
acum...".
Încheierea Vecerniei
● Ecteniile împreună cu rugăciunile lor.
● Se citește rugăciunea Sfântului Simeon: "Acum slobozește pe robul Tău".
● Otpustul Vecerniei
● Se cântă troparele de încheiere "Ceea ce ești binecuvântată" și "Întru mulți
ani".
Vecernia de sâmbătă seara are o rânduială mai dezvoltată, cuprinzând stihiri ale
Învierii și prochimenul "Domnul a împărățit". De asemenea, Vecerniile din Postul
Mare au particularități specifice.

2 Rânduiala Utreniei

109
 A. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ȘI RÂNDUIALA SLUJBEI
1. Numirile slujbei
● Utrenia este o slujbă de dimineață cu origini în tradiția slavonă și greacă.
● Alte denumiri includ mânecat, mânecare, mânecândă și Laude.
0. Timpul săvârșirii
● Utrenia se săvârșea inițial în ultima parte a nopții, înainte de răsăritul
soarelui.
● Astăzi, Utrenia se săvârșește de obicei dimineața, după răsăritul soarelui.
0. Rânduiala Utreniei sărbătorilor
● Rânduiala Utreniei diferă în funcție de gradul și importanța zilelor liturgice.
● Se disting trei variante principale: Utrenia duminicilor, Utrenia praznicelor
împărătești și a sfinților cu serbare și Utrenia zilelor de rând.
0. Rânduiala Utreniei în cadrul Privegherii mănăstirești
● Privegherea este o slujbă complexă, cu caracter nocturn, alcătuită din trei
servicii divine deosebite: Vecernia (mare), Litia și Utrenia.
● Utrenia constituie partea centrală și esențială a Privegherii.
B. ISTORIE ȘI EXPLICARE
1. Originea Utreniei. Evoluția slujbei până la rânduiala actuală
● Utrenia amintește de vremurile Bisericii primare, când întreg serviciul divin
zilnic al Bisericii se oficia noaptea.
0. Scopul Utreniei și simbolismul ei, în general
● Utrenia are un rol important în tradiția liturgică, fiind o slujbă de dimineață
care aduce laude lui Dumnezeu și comemorează evenimente și sfinți importanți.
0. Explicarea rânduielii actuale a Utreniei
● Rânduiala actuală a Utreniei include citirea psalmilor, cântarea troparelor și
a catavasiilor, ecteniile și citirea Sfintei Evanghelii.
a) În funcție de sărbătoare, se pot adăuga elemente specifice, cum ar fi
Binecuvântările Învierii, Polieleul sau Mărimurile. Cei 6 psalmi- expresia
sentimentelor de tristețe, tânguire și pocăință.
b) Cântarea "Dumnezeu este Domnul"- Sentimentul de mângâiere și nădejde.
c) Troparele și catavasiile0 Cântări liturgice specifice sărbătorii sau perioadei
liturgice.
d) Polieleul și citirile Evanghelice- Jubilarea și preaslăvirea lui Dumnezeu.
e) Cântarea a noua a Canonului (Catavasiilor)- Sentimentul de liniște și
împăcare.

110
 f) Cântarea Svetilnelor- Amintirea zorilor mântuirii.
g) Laudele- Imne de slăvire a lui Dumnezeu ca izvor al luminii.
h) Doxologia- Momentul culminant și apogeul slujbei aduse lui Dumnezeu,
slăvirea entuziastă a lui Dumnezeu ca izvor al luminii naturale și spirituale.
Troparele de după doxologie (la Utrenia de duminică)
Continuarea slăvirii lui Dumnezeu și a Născătoarei de Dumnezeu.
Rânduiala Utreniei constă într-o serie de rugăciuni, psalmi și cântări specifice,
care se desfășoară într-o ordine prestabilită. Utrenia este o slujbă matinală și
include următoarele elemente:
1. Începutul Utreniei: Preotul binecuvintează slujba, apoi se rostesc
rugăciunile "Preasfântă Treime...", "Tatăl nostru...", "Că a Ta este Împărăția...",
"Doamne, miluiește..." (de 12 ori) și "Veniți să ne închinăm..." (de 3 ori)
2. Psalmi: În funcție de ziua săptămânii și de perioada liturgică, se citesc diferiți
psalmi, precum Psalmul 19
3. Rugăciuni specifice zilelor săptămânii: Fiecare zi a săptămânii are rugăciuni
specifice, cum ar fi "Cu ocrotirile celor fără de trup, miluiește-ne pe noi" pentru
ziua de luni, "Pentru rugăciunile Înaintemergătorului, miluiește-ne pe noi" pentru
marți și "Cu puterea Crucii Tale, păzește-ne pe noi" pentru miercuri și vineri
4. Tropare și cântări: În funcție de duminică, sărbătoare sau perioada liturgică,
se cântă tropare și cântări specifice, cum ar fi troparul învierii de la glasul de rând
în duminici
5. Citiri din Vechiul și Noul Testament: Utrenia include citiri din ambele
Testamente, care se îmbină armonios în slujbă
Încheierea Utreniei: După Doxologie, se cântă troparele finale sau de încheiere
Structura Utreniei, una dintre cele șapte laude de peste zi din liturgica creștină,
cuprinde mai multe părți și cântări specifice. Utrenia se citește de obicei după
miezul nopții sau dimineața devreme, înaintea liturghiei.
Structura generală a Utreniei include următoarele părți:
1. Hexapsalm (cei 6 Psalmi ai Utreniei).
2. Troparele sedelne (șezânde sau catisme), care se cântă după "Dumnezeu
este Domnul" și după troparul Praznicului sau al sfântului sărbătorit.
3. Citirea Psaltirii și Sedelnele, în funcție de randuiala lor.
4. Cântări ale catismelor și alte cântări specifice, în funcție de ciclul mineal
(lunar) și calendarul anului liturgic.
5. Polieleul, o cântare prin care îl preamărim pe Dumnezeu și lăudăm
milostivirea Lui, adăugat la Utrenia praznicelor împărătești și a sfinților.

111
 6. Mărimurile specifice sărbătorii respective, care preamăresc măreția
praznicului sau a minunilor și meritelor sfinților sărbătoriți.
7. Troparele finale sau de încheiere, cântate după Doxologie, la sfârșitul
Utreniei.
Cântările și troparele Utreniei variază în funcție de sărbătoare, duminică sau
perioada liturgică. De exemplu, în timpul Utreniei Postului Mare, sunt adăugate
imnuri și rugăciuni de pocăință. Troparele se cântă atât la începutul slujbei, după
Hexapsalm, pe parcursul ei, cât și la sfârșitul acesteia, înainte de apolis (fiind
cunoscute sub denumirea de tropare finale sau de încheiere)

3 Slujbele premergătoare săvârşirii Sfintei Liturghii. Rânduiala şi timpul

săvârşirii lor
Slujbele premergătoare săvârșirii Sfintei Liturghii sunt Utrenia și Ceasurile.
Aceste slujbe se săvârșesc înaintea Sfintei Liturghii și servesc ca un fel de pregătire
pentru aceasta.
Rânduiala săvârșirii slujbelor premergătoare Sfintei Liturghii începe cu
Proscomidia, care se desfășoară în taină, în timpul Utreniei sau Ceasurilor,
înăuntrul altarului. Proscomidia este o etapă de pregătire a darurilor de pâine și
vin, care alcătuiesc materia jertfei.
În ceea ce privește timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, conform predaniei vechi a
Bisericii, acesta este ceasul al treilea din zi, care corespunde aproximativ cu ora 9
dimineața. Cu toate acestea, dacă este necesar, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită
și mai devreme sau mai târziu, dar nu înainte de a se lumina de ziua și nici după
amiază.
Sfânta Liturghie ocupă un loc central în viața Bisericii și are un rol esențial în
cultul ortodox. Scopul Sfintei Liturghii este sfințirea darurilor și împărtășirea
credincioșilor cu Trupul și Sângele lui Hristos. Această slujbă este considerată Taina
Tainelor, deoarece reprezintă unirea tuturor în Biserică și intrarea Bisericii în
Împărăția lui Dumnezeu.

4 Posturile de peste an
1. Postul Nașterii Domnului (postul de iarnă): Acest post începe pe 15
noiembrie și durează până în seara zilei de 24 decembrie. Scopul său este să
pregătească credincioșii pentru întâmpinarea și sărbătorirea Nașterii Domnului.
Postul Nașterii Domnului este mai ușor decât Postul Paștilor, dar mai aspru decât
celelalte două posturi de durată.
112
 2. Postul Paștilor sau Păresimiile (postul de primăvară): Acesta este cel mai
lung și cel mai important post și începe în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai
(Duminica Lăsatului sec de brânză) și durează până în seara Sâmbetei din
Săptămâna Patimilor. Postul Paștilor este cel mai aspru dintre cele patru posturi
de durată și are ca scop pregătirea sufletească a credincioșilor pentru
întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor și a Învierii Domnului.
3. Postul Sfinților Apostoli (postul de vară): Acest post precede sărbătoarea
comună a Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie) și este rânduit în cinstea celor
doi verhovnici ai apostolilor și în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a
întreprinde acte mai importante. Postul Sfinților Apostoli este mai ușor decât
Postul Paștilor și Postul Nașterii Domnului.
4. Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de toamnă): Acest post începe pe
1 august și durează până în seara zilei de 14 august, în ajunul sărbătorii Adormirii
Maicii Domnului. Scopul său este să aducă aminte de virtuțile alese ale Sfintei
Fecioare Maria și să pregătească credincioșii pentru sărbătorirea Adormirii ei.
Postul Adormirii Maicii Domnului este mai ușor decât Postul Paștilor.
În general, posturile au ca scop pregătirea sufletească a credincioșilor pentru
sărbătorirea unor evenimente importante din tradiția creștină și aducerea aminte
de anumite evenimente sau persoane sfinte. Fiecare post are o durată și o asprime
specifică, în funcție de importanța sărbătorii pe care o precede și de tradițiile
bisericești.

5 Cele şapte laude

Cele șapte Laude bisericești reprezintă un ansamblu de slujbe care se săvârșesc
în fiecare zi în mănăstiri și catedrale sau cel puțin în fiecare sărbătoare în bisericile
de enorie. Acestea sunt:

1. Vecernia (slujba de seară)

2. Pavecernița sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de
culcare)
3. Miezonoptica sau Polunopțița (rugăciunea de la miezul nopții)
4. Utrenia (slujba de dimineață)
5. Ceasul I (rugăciunea de la începutul zilei)
6. Ceasul III (rugăciunea de la al treilea sfert al zilei)
7. Ceasul VI (rugăciunea de la miezul zilei)
8. Ceasul IX (rugăciunea de la sfârșitul zilei)

113
 Aceste slujbe au fost stabilite pentru a aduce prinos de slăvire, laudă și
mulțumire lui Dumnezeu în diferite momente ale zilei. Ele au la bază temeiuri
scripturistice și tradiții moștenite din Vechiul Testament, precum și simbolismul și
înțelesurile istorice ale evenimentelor din istoria sfântă a mântuirii.
De-a lungul timpului, cele șapte Laude bisericești au evoluat și s-au dezvoltat în
funcție de influențele monahismului, ierarhilor și teologilor, precum și de practicile
și tradițiile diferitelor biserici și mănăstiri. Astăzi, aceste slujbe reprezintă un
element esențial în viața religioasă a creștinilor ortodocși și sunt săvârșite în mod
regulat în bisericile și mănăstirile ortodoxe.
1. Vecernia (slujba de seară)
Vecernia este slujba de seară, care se săvârșește înainte de apusul soarelui. Ea are
la bază tradiția de a socoti începutul zilei liturgice cu seara, moștenită din Vechiul
Testament. Vecernia include rugăciuni, psalmi și cântări specifice, care exprimă
mulțumirea pentru ziua care se încheie și cererea de protecție divină pentru
noaptea care urmează.
2. Pavecernița sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de
culcare)
Pavecernița este o slujbă de rugăciune care se săvârșește după cină sau înainte de
culcare. Ea are ca scop cererea de ajutor și pază divină pentru trecerea în pace a
nopții și protejarea somnului de primejdii și ispite. Pavecernița ne aduce aminte
de moartea ca "noaptea vieții" și ne pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu în
somn și în viața de apoi.
3. Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopții)
Miezonoptica este o slujbă de rugăciune care se săvârșește la miezul nopții. Ea
exprimă nevoia de a ne aduce aminte de Dumnezeu și de a ne ruga în momentele
de tăcere și întuneric ale nopții. Miezonoptica ne aduce aminte de începutul
patimilor lui Hristos, de prinderea Lui în grădina Ghetsimani și de judecata la care
a fost supus.
4. Utrenia (slujba de dimineață)
Utrenia este slujba de dimineață, care se săvârșește la răsăritul soarelui. Ea include
rugăciuni, psalmi și cântări care exprimă mulțumirea pentru trecerea în pace a
nopții și cererea de binecuvântare și călăuzire divină pentru ziua care începe.
Utrenia ne aduce aminte de patimile îndurate de Hristos de la miezul nopții până
la ziuă.
5. Ceasul I (rugăciunea de la începutul zilei)
Ceasul I este o slujbă de rugăciune care se săvârșește la începutul zilei, imediat

114
după Utrenie. Ea are ca scop aducerea aminte de Dumnezeu și cererea de
protecție și călăuzire divină pentru întreaga zi.
6. Ceasul III (rugăciunea de la al treilea sfert al zilei)
Ceasul III este o slujbă de rugăciune care se săvârșește la al treilea sfert al zilei. Ea
are ca scop aducerea aminte de Dumnezeu și cererea de protecție și călăuzire
divină pentru restul zilei.
7. Ceasul VI (rugăciunea de la miezul zilei)
Ceasul VI este o slujbă de rugăciune care se săvârșește la miezul zilei. Ea are ca
scop aducerea aminte de Dumnezeu și cererea de protecție și călăuzire divină
pentru restul zilei.
8. Ceasul IX (rugăciunea de la sfârșitul zilei)
Ceasul IX este o slujbă de rugăciune care se săvârșește la sfârșitul zilei. Ea are ca
scop aducerea aminte de Dumnezeu și cererea de protecție și călăuzire divină
pentru restul zilei.
Aceste slujbe au evoluat și s-au dezvoltat în funcție de influențele
monahismului, ierarhilor și teologilor, precum și de practicile și tradițiile diferitelor
biserici și mănăstiri. Astăzi, aceste slujbe reprezintă un element esențial în viața
religioasă a creștinilor ortodocși și sunt săvârșite în mod regulat în bisericile și
mănăstirile ortodoxe.Laudele bisericești pot fi grupate în funcție de momentul
când se săvârșesc în trei cicluri sau grupe:
1. Ciclul întâi: Rugăciunea de seară,Ceasul al IX-lea
2. Ciclul al doilea: Rugăciunea de noapte și de dimineață, Miezonoptica sau
Polunoptița (rugăciunea de la miezul nopții)
3. Ciclul al treilea: Rugăciunea din timpul zilei, Ceasul III (rugăciunea de la al
treilea sfert al zilei)

6 Ierurgiile
1. Ierurgiile sunt slujbe, rânduieli și rugăciuni pentru binecuvântarea și
sfințirea omului și a naturii înconjurătoare, precum și a diferitelor lucruri sau
obiecte de folos omului.
2. Scopul ierurgiilor este să purifice omul credincios și firea înconjurătoare,
adică vietățile și lucrurile de care omul credincios are nevoie pentru trai sau pentru
viața sa materială și spirituală.
3. Efectele ierurgiilor includ eliberarea de influența negativă a diavolului,
curățirea și dezlegarea persoanelor de păcate, binecuvântarea și invocarea harului

115
și ajutorului dumnezeiesc asupra persoanelor și lucrurilor și sfințirea sau
consacrarea anumitor persoane sau lucruri pentru scopuri sau întrebuințări sfinte.
4. Ierurgiile au o origine și vechime care se întinde până în Biserica veche, fiind
practicate în diferite forme și dezvoltări de-a lungul timpului. Unele ierurgii au fost
moștenite din Legea Veche, altele au fost săvârșite de Mântuitorul însuși, iar altele
sunt menționate de Sfinții Părinți și scriitorii bisericești din primele veacuri
creștine.
5. Ierurgiile se apropie de sfintele taine prin scop, mijloace și efecte, dar se
deosebesc prin faptul că nu sunt întemeiate direct de Mântuitorul, nu au un
caracter de absolută necesitate pentru mântuire și efectul lor depinde de credința
și vrednicia primitorului.
6. Ierurgiile pot fi împărțite în patru categorii: exorcisme, curățiri și dezlegări,
binecuvântări și sfințiri. Ele pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de forma,
structura externă sau lungimea lor, în rugăciuni, rânduieli și slujbe.
7. Ierurgiile pot fi săvârșite în biserică, în case sau în mijlocul naturii, în funcție
de tipul de ierurgie și de context. Unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători
sau date fixe din cursul anului bisericesc, în timp ce altele pot fi săvârșite oricând
este necesar.
8. Preotul este săvârșitorul ierurgiilor și trebuie să respecte rânduiala slujbei
din Molitfelnic, să slujească fără grabă, cu cuviință, cu pietate, cu credință și cu
convingere și să lămurească, ori de câte ori i se cere sau se ivește prilejul, rostul și
folosul ierurgiilor în viața religioasă a creștinilor și să tâlcuiască semnificația
morală, simbolică și doctrinară a diferitelor acte, rituri sau ceremonii din rânduiala
slujbelor.

116
117
118
119
120
121
7 Veşmintele preotului. Veşmintele arhiereului
Veșmintele preotului și ale arhiereului sunt piese specifice de îmbrăcăminte
purtate în timpul serviciilor religioase. Veșmintele preotului sunt în număr de 5:
stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele și felonul. Epitrahilul este un veșmânt
liturgic indispensabil atât pentru preot, cât și pentru arhiereu, fiind folosit la orice
serviciu religios. Arhiereul are dreptul la purtarea tuturor veșmintelor liturgice
cunoscute, cu excepția orarului, pe care îl poartă totuși preinchipuit, sub forma
dublă a epitrahilului. Veșmintele arhierești sunt în număr de 7: stiharul,
epitrahilul, brâul, bedernița, mânecuțele, sacosul (polistravosul) și omoforul.
Sacosul este un veșmânt lat în formă de sac, cu maneci scurte și largi, pe care
arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce și-au pus pe ei epitrahilul, mânecuțele și
brâul. Omoforul nu este doar un veșmânt liturgic, ci și o distincție a demnității
arhierești.Pe lângă veșmintele liturgice proprii arhiereului, aceștia mai poartă în
timpul slujirii și alte podoabe, cum ar fi mitra, care este acoperământul capului
arhiereului în timpul serviciilor religioase. Mitra închipuie atât cununa de spini care
a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Pătimirilor, cât și înălțimea demnității
arhierești.Culoarea veșmintelor liturgice variază în funcție de perioada marcată în
anul bisericesc sau de praznicul la care se slujește. De exemplu, în Postul de
dinaintea Paștilor, slujitorii altarului îmbracă veșminte negre, iar de praznicul
Învierii Domnului, hainele în care slujesc preoții sunt albe.

122
8 Rugăciuni: Rugăciunile începătoare
Rugăciunile începătoare sunt rostite la începutul slujbelor religioase și au rolul
de a pregăti sufletele credincioșilor pentru participarea la slujbă. Aceste rugăciuni
includ invocarea Preasfintei Treimi, cererea de iertare a păcatelor și de îndrumare
divină. Iată câteva dintre rugăciunile începătoare:
1. "Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție. Împărate ceresc, Mângâietorule,
Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul
bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește
pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre."
2. "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi"
(de trei ori)
3. "Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin. Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele
noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă
neputințele noastre, pentru numele Tău."
4. "Doamne miluiește" (de trei ori), "Slavă...", și acum... "Tatăl nostru, Care ești
în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa
și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă
nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri."Aceste rugăciuni
începătoare sunt rostite în cadrul slujbelor religioase din Biserica Ortodoxă și ajută
la pregătirea sufletelor credincioșilor pentru participarea la slujbă.

9 Rugăciuni: Troparele de umilinţă

Miluieşte-ne pe noi , Doamne , miluieşte-ne pe noi , că nepricepându-ne de
nici un răspuns , această rugăciune aducem Ţie , ca unui Stăpân , noi , păcătoşii
robii Tăi , miluieşte-ne pe noi .
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh .
Doamne , miluieşte-ne pe noi , că întru Tine am nădăjduit ; nu te mânia pe
noi foarte , nici pomeni fărădelegile noastre , ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri , că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem
poporul Tău , toţi lucrul mâinilor tale şi numele Tău chemăm .
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor . Amin .
Uşa milostivirii deschide-o nouă , binecuvântată Născătoare de Dumnezeu , ca
să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine , ci să ne mântuim prin tine din nevoi , că
tu eşti mântuirea neamului creştinesc

123
10 Rugăciuni: Crezul
Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atoţiitorul, Facatorul cerului si al pamantului,
al tuturor celor vazute si nevazute.
Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Carele din Tatal
S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din
Dumnezeu adevarat, nascut nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-
au facut.
Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si
S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si S-a facut om.
Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece vii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea
sfarsit.
Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Carele de la Tatal purcede, Cela
ce impreuna cu Tatal si cu fiul este inchinat si slavit, Carele a grait prin prooroci.
Intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.
Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor.
Astept invierea mortilor.
Si viata veacului ce va sa fie. Amin
11 Rugăciuni: Psalmul 50
1 Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.†2 Spală-mă’ntru
totula de fărădelegea mea
şi de păcatul meu mă curăţeşte.†3 Că fărădelegea mea eu o cunosc
şi păcatul meu înaintea mea este pururea.†4 Ţie unuia am greşit
şi răul în faţa Ta l-am făcut,b
aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale
şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecatac.†5 Că, iată, întru fărădelegi m’am
zămislit
şi în păcate m’a născut maica mead.†6 Că, iată, adevărul l-ai iubit:
cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.†7 Stropi-
mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,
spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.†8 Auzului meu vei da bucurie
şi veselie,
bucura-se-vor oasele cele smerite.9 Întoarce faţa Ta de către păcatele mele
124
 şi toate fărădelegile mele şterge-le.10 Inimă curată zideşte întru mine,
Dumnezeule,
şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale melee.†11 Nu mă lepăda de la
faţa Ta
şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.†12 Dă-mi iarăşif bucuria mântuirii
Tale
şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.†13 Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale
şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.†14 Izbăveşte-mă de vina sângelui,
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.†15 Doamne, buzele mele vei deschide
şi gura mea va vesti lauda Ta.†16 Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;
arderile-de-tot nu le vei binevoi.†17 Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;
inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisig.†18 Fă-i bine, Doamne, întru
bunăvoirea Ta, Sionului,
şi să se zidească zidurile Ierusalimului.†19 Atunci vei binevoi jertfa de dreptate
– prinosul şi arderile-de-tot –,
atunci vor pune pe altarul Tău viţei.†
12 Rugăciuni: Rugăciunile la îmbrăcarea în veşminte
La stihar :
Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi
cu haina veselei m-a împodobit ; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a
împodobit cu podoabă .
La epitrahil :
Binecuvântat este Dumnezeu , Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi , ca mirul pe
cap , ce se pogoară pe barbă , pe barba lui Aaron , pe marginea veşmintelor lui .
La brâu :
Binecuvântat este Dumnezeu , Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană
calea mea , Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă
pune / aşează .
La mânecuţa dreaptă :
Dreapta Ta , Doamne , s-a preaslăvit întru tărie ; mâna Ta cea dreaptă , Doamne ,
a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici .
La mânecuţa stângă :
Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit , înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile
Tale .
La felon :
125
 Preoţii Tăi , Doamne , se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se
vor bucura , totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor . Amin .

13 Rugăciuni: La „luarea vremii”

Doamne , trimite mâna Ta dintru înălţimea Sfântului Tău locaş şi mă întăreşte
spre slujba ce-mi este pusă înainte , ca neosândit stând înaintea înfricoşătorului
Tău altar , să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge . Că a Ta este puterea şi slava în
vecii vecilor . Amin .

14 Sfânta Liturghie. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Rânduiala şi timpul

săvârşirii ei

126
 14.1 A. Randuiala Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur

14.1.1 1. Proscomidia
Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii și reprezintă ritualul de pregătire
și binecuvântare a Darurilor euharistice (pâinea și vinul) . Termenul "proscomidie"
provine de la verbul grecesc "proskomidzo", care înseamnă "a aduce", "a pune
înainte". Timpul săvârșirii Proscomidiei variază în funcție de tipul de biserică. La
mănăstiri și catedrale, Proscomidia are loc în timpul Ceasurilor dintre Utrenie și
Liturghie, în timp ce la bisericile de enorie, se săvârșește în timpul Utreniei. Când
Liturghia Sf. Vasile cel Mare este unită cu Vecernia, Proscomidia are loc în timpul
Ceasului IX și Vecerniei.Locul săvârșirii Proscomidiei este în partea de nord-vest a
altarului, la masa numită proscomidiar. Acest ritual este săvârșit numai de preot,
fără participarea credincioșilor.Înainte de începerea Proscomidiei, preotul se
închină la icoane, citește rugăciuni și se închină în fața mesei altarului. De
asemenea, preotul se îmbracă în veșminte și își spală mâinile.Rânduiala
Proscomidiei include următoarele etape:
1. Binecuvântarea începerii Proscomidiei
2. Pregătirea Agnețului: tăierea peceții, scoaterea din prescură, însemnarea cu
copia
127
 3. Pregătirea Sfântului Potir: turnarea vinului și a apei
4. Scoaterea celor 9 miride pentru cete de sfinți
5. Scoaterea celor 3 miride speciale (pentru episcop, conducători, ctitori)
6. Scoaterea miridelor pentru cei vii și pentru cei adormiți
7. Acoperirea Sfântului Disc și Potir cu cu Aerul (acoperamantul mare)
8. Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor și cădirea lor

Inițial, Proscomidia se făcea în public, în fața credincioșilor, dar din motive

liturgice, pastorale și practice, s-a mutat treptat în altar. Simbolismul Proscomidiei
include următoarele elemente:
- Pâinea reprezintă trupul lui Hristos, iar vinul reprezintă sângele Lui
- Ritualul pregătirii Agnețului simbolizează patimile lui Hristos
- Miridele reprezintă Biserica cerească și cea pământească
- Proscomidia simbolizează pregătirea jertfei euharistice și intrarea în Împărăția
cerurilor
Istoricul Proscomidiei
Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii și a constituit întotdeauna o
parte a acesteia. În primele secole creștine, ritualul Proscomidiei era mult mai
simplu decât cel practicat astăzi. Dezvoltarea ritualului Proscomidiei a avut loc
între secolele VII-XIV.
Simbolismul Proscomidiei
Ritualul Proscomidiei este o aducere-aminte a actelor fundamentale ale operei
răscumpărătoare a lui Hristos, precum Întruparea, asumarea firii umane și Jertfa
legată indisolubil de Înviere. Simbolismul Proscomidiei cuprinde Nașterea și Jertfa
Mântuitorului.
Simbolismul Jertfei Mântuitorului se manifestă prin amestecarea vinului cu apa,
care simbolizează unirea Domnului cu credincioșii și, în același timp, unirea
ipostatică a celor două naturi în persoana Mântuitorului. Comentariile bizantine
ale Sfintei Liturghii extind simbolismul jertfei la obiectele folosite, precum Sfântul
Disc, care închipuie năsălia pe care a fost așezat Trupul Domnului după coborârea
de pe cruce, și copia, care simbolizează sulița cu care a fost împunsă coasta
Mântuitorului.
Simbolismul Nașterii Domnului se manifestă prin atribuirea unei încărcături
simbolice legate de Nașterea Mântuitorului proscomidiarului și obiectelor folosite.
Astfel, proscomidiarul închipuie Bethleemul, locul nașterii, Sfântul Disc închipuie
ieslea, iar steluța simbolizează steaua care s-a arătat magilor.

128
Momentele distincte ale Proscomidiei
Recapitulând deci am putea împărți întreaga lucrare a Proscomidiei în câteva
părți sau momente distincte:
a) Binecuvântarea (precedată de metanii și troparul „Răscumpăratu-ne-ai pe
noi...");
b) Ritualul scoaterii (pregătirii) Agnețului;
c) Ritualul pregătirii potirului;
d) Ritualul scoaterii și așezării miridelor:
- mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia);
- miridele sfinților (cele 9 cete);
- miridele pentru vii (începând cu cele trei miride speciale);
- miridele pentru morți;
- mirida pentru sine (și, dacă e cazul, miridele speciale pentru trebuințe diferite);
e) Tămâierea (cădirea) și Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor
(Rugăciunea Proscomidiei);
f) Apolisul și cădirea finală (a Darurilor, a Sfintei Mese și a întregului altar)

14.1.2 Liturghia catehumenilor

Structura Liturghiei Catehumenilor, reprezintă prima parte a Liturghiei. Această
parte a Liturghiei este destinată învățăturii și pregătirii catehumenilor, adică
persoanelor care se pregătesc să primească botezul și să devină membri ai Bisericii.
Structura
1. Partea de la început a Liturghiei catehumenilor (enarxa) și formarea ei:
Această parte introductivă a Liturghiei catehumenilor include ritualul închinării,
binecuvântarea cu ectenia mare și Antifoanele. Aceste elemente au fost adăugate
treptat în timp, ca urmare a dispariției discipolilor catehumenatului și a modificării
structurii Liturghiei catehumenilor după secolul al V-lea.
2. Ritualul pregătitor pentru începerea Liturghiei: Preotul deschide ușile
împărătești și dvera, face trei metanii mari și rostește rugăciuni înainte de a începe
Liturghia.
3. Prima parte a Liturghiei catehumenilor (până la Vohodul cu Sfânta
Evanghelie): Preotul dă binecuvântarea, ținând Sfânta Evanghelie în sus, și începe
ectenia mare. Apoi, se cântă Antifoanele I, II și III, în timp ce preotul citește
rugăciunile corespunzătoare în taină.
4. Vohodul mic (ieșirea cu Sfânta Evanghelie) Preotul iese din altar cu Sfânta
Evanghelie, însoțit de un purtător de lumină, și se oprește în mijlocul bisericii. Aici,

129
preotul rostește Rugăciunea intrării în taină și binecuvântează credincioșii. Apoi,
preotul se întoarce în altar, purtând Sfânta Evanghelie în dreptul frunții.
5. Trisaghionul liturgic: imnul „Sfinte Dumnezeule ... ", cântat de trei ori, este
din imnul Serafimilor (Isaia VI, 1-3; comp. şi Apoc. IV, 8)
6. Citirile biblice: Apostolul si Evanghelia
7. Rugaciunile de dupa Evanghelie (,,Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi")
8. Inchiderea usilor imparatesti: după citirea Evangheliei și închiderea dverei, la
sfârșitul ecteniei pentru catehumeni, înlocuiește închiderea ușilor bisericii de
odinioară, după concedierea catehumenilor, pentru a feri privirea sfintelor mistere
de către cei neinițiați. În sens mistic eshatologic, această închidere simbolizează
sfârșitul celor pământești, intrarea drepților la ospățul de nuntă al lui Hristos, după
judecata viitoare.
În cadrul Liturghiei Catehumenilor, simbolismul este prezent în diferitele
elemente ale ritualului. De exemplu, ecteniile reprezintă rugăciunile comunității
pentru diferite nevoi și intenții, iar Antifoanele sunt imnuri liturgice care exprimă
laude aduse lui Dumnezeu. Vohodul mic simbolizează intrarea lui Hristos în lume
prin Cuvântul Său, Sfânta Evanghelie, care este purtată în procesiune de preot.
Structura detaliată a Liturghiei catehumenilor cuprinde următoarele elemente:
1. Ectenia Mare: o serie de rugăciuni pentru diferite nevoi ale Bisericii și ale
lumii.
2. Antifoanele: cântări liturgice care se cântă în timpul procesiunii cu Sfânta
Evanghelie.
3. Ieșirea cu Sfânta Evanghelie: o procesiune în care preotul poartă Sfânta
Evanghelie în jurul altarului și apoi în fața credincioșilor.
4. Troparul sărbătorii: un imn specific sărbătorii sau duminicii respective.
5. Trisaghionul: o cântare liturgică închinată Sfintei Treimi.
6. Apostolul: citirea unei epistole sau a unei scrisori a Sfinților Apostoli.
7. Evanghelia: citirea unui pasaj din una dintre cele patru Evanghelii.
8. Predica: o explicație a textelor biblice citite în cadrul Liturghiei.
9. Ectenia cererii stăruitoare: o serie de rugăciuni pentru diferite nevoi ale
Bisericii și ale lumii.
10. Ectenia celor chemați: o rugăciune pentru catehumeni, adică persoanele
care se pregătesc pentru botez.
Simbolismul Liturghiei catehumenilor este strâns legat de învățăturile și
evenimentele din viața lui Iisus Hristos. În această parte a Liturghiei, se pune
accent pe prezentarea și comentarea fragmentelor din Sfânta Scriptură, care au ca

130
scop să instruiască și să îndrume credincioșii în adevărurile de credință.
Simbolismul specific al Liturghiei catehumenilor este marcat de la început prin
formula de binecuvântare pentru Liturghie, care se referă la împărăția lui
Dumnezeu. În ansamblul ritualului din această parte, închiderea și deschiderea
sfintelor uși capătă o semnificație corespunzătoare și întregitoare a temei de la
baza simbolismului liturgic.
Un alt aspect simbolic important este reprezentat de procesiunea cu Sfânta
Evanghelie, care simbolizează venirea lui Hristos în lume și începutul activității
Sale. De asemenea, citirea Apostolului și a Evangheliei reprezintă transmiterea
învățăturilor lui Hristos și ale Sfinților Apostoli către credincioși. În general,
simbolismul Liturghiei catehumenilor vizează să aducă în atenția credincioșilor
învățăturile și evenimentele centrale ale credinței creștine, pregătindu-i astfel
pentru participarea la Liturghia credincioșilor.

14.1.3 Liturghia Credinciosilor

Liturghia credincioșilor este împărțită în două părți principale: prima parte, care
se desfășoară până la ieșirea cu Cinstitele Daruri, și a doua parte, care constă în
pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe.
Prima parte: până la ieșirea cu Cinstitele Daruri
1. Ectenii pentru credincioși, rostite de diacon.
2. Rugăciuni în taină pentru credincioși, citite de preot.
3. Spălarea mâinilor arhiereului (la Liturghia cu arhiereu) .
4. Heruvicul.
5. Vohodul (ieșirea cu Darurile) .
- Preotul iese cu Cinstitele Daruri, precedat de un purtător de lumină și un
cădelniță.
- Pomenirile din mijlocul bisericii.
6. Depunerea Darurilor pe Sfânta Masă și Rugăciunea Procomidiei.
7. Ectenia cererilor („Să plinim rugăciunea noastră...") .
8. Sărutarea păcii (numai între liturghisitori, la Liturghia în sobor) .
9. Simbolul credinței.
A doua parte: pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe
1. Pregătirea pentru săvârșirea Sfintei Jertfe.
- Preotul rostește ectenia „Să plinim rugăciunile noastre Domnului".
- Binecuvântarea credincioșilor cu Sfânta Cruce.
- Preotul zice „Să stăm bine, să stăm cu frică...".

131
 2. Partea centrală a Liturghiei: Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe) cu sfintirea
Darurilor.
- Preotul zice „Sus să avem inimile!".
- În timp ce la strană se cântă „Cu vrednicie și cu dreptate", preotul începe a
citi în taină Anaforaua.
Fiecare parte a Liturghiei are o serie de elemente și rugăciuni specifice, care se
desfășoară într-o ordine prestabilită pentru a pregăti credincioșii pentru săvârșirea
Sfintei Jertfe.
ÎMPĂRŢIREA SCHEMATICĂ A LITURGHIEI ORTODOXE (BIZANTINE)
Schema Liturghiei Ortodoxe actuale:
Ea are trei părţi principale:
I. Proscomidia (prothesis):
1. Închinarea slujitorilor şi îmbrăcarea lor în veşminte;
2. Proscomidia (propriu-zisă) – pregătirea, în taină, a darurilor euharistice.
II. Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor:
1. Enarxa: Binecuvântarea, ectenia mare [şi două mici], Antifoanele şi
Intrarea Mică (la origine – intrarea propriu-zisă în biserică);
2. Trisaghionul şi lecturile biblice: Apostolul şi Evanghelia (pericopele din
Vechiul Testament au ieşit din uz prin secolele al VI-lea–al VII-lea). Tot aici trebuie
încadrată şi Predica;
3. Concedierea catehumenilor [în trecut – şi a altor categorii precum:
a) energumenii – posedaţi de duhuri necurate;
b) „cei spre luminare” – înscrişi pe listele de Botez; şi
c) penitenţii;
III. Liturghia credincioşilor (euharistică):
1. Patru rugăciuni pentru vrednicia aducerii Sfintei Jertfe (constituind
categoria „accessus ad altare”
1). Primele două însoţesc I-a şi a II-a ectenie „a credincioşilor”, deşi înseşi
rugăciunile nu sunt pentru credincioşi. A treia rugăciune, Nimeni din cei legaţi...,
se rosteşte în timpul Heruvicului, iar a patra după Intrarea Mare, fiind numită „a
punerii înainte”;
2. Heruvicul şi Intrarea Mare – dezvoltate în secolele al VI-lea–al VII-lea;
3. Sărutarea păcii şi Simbolul de Credinţă (introdus în anul 471 şi generalizat
după anul 512);
4. Anaforáua sau marea rugăciune euharistică, alcătuită din: introducere
(praefatio); imnul de împreună-slăvire cu Îngerii – Sanctus; cuvintele de instituire

132
(institutio); amintirea morţii, îngropării şi învierii Domnului
(anamneza/ἀνάμνησις); invocarea Duhului Sfânt(epicleza/ἐπίκλησις); şi
rugăciunile de mijlocire pentru întreaga Biserică (intercessio), încheiate cu Amin.
5. Ectenia cererilor, Rugăciunea Domnească şi riturile „Unirii Darurilor” şi
turnării „Căldurii(ζέον)”
6. Împărtăşirea clerului şi credincioşilor;
7. Mulţumirea pentru împărtăşire şi concedierea (apolisul/otpusul).

14.2 B. Timpul săvârşirii Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârșește în toate celelalte zile de
duminici și sărbători, în care nu se face una din celelalte două Liturghii. Ea este
Liturghia normală sau obișnuită în Biserica Ortodoxă, săvârșindu-se de cele mai
multe ori în cursul anului bisericesc.
Timpul săvârșirii Sfintei Liturghii a evoluat de-a lungul timpului și a variat în
funcție de regiune și tradiții. Inițial, Liturghia se săvârșea zilnic, dar în comunitățile
din diaspora, aceasta a fost limitată la o singură zi pe săptămână, duminica.
Ulterior, numărul zilelor liturgice a crescut la două (sâmbăta și duminica), uneori
patru (miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica), iar în unele părți din Apus,
Liturghia se săvârșea chiar zilnic.
Astăzi, în mănăstirile mai mari și chiar la unele catedrale chiriarhale, se oficiază
Liturghia în fiecare zi. În mănăstirile mai mici (schituri) și la bisericile de enorie,
Liturghia se săvârșește numai în zilele de duminică și sărbători, iar în zilele de rând
din cursul săptămânii, numai atunci când este nevoie (de obicei, sâmbăta, când se
fac parastase pentru pomenirea morților).
În ceea ce privește ora din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei Liturghii,
conform tradiției vechi a Bisericii, este ceasul al treilea din zi (aproximativ ora 9
dimineața), când Domnul a fost răstignit pe cruce (Mc. XV, 25) și când S-a pogorât
Sfântul Duh peste Sfinții Apostoli. În practică, această oră variază, dar nu se poate
începe Sfânta Liturghie nici înainte de răsăritul soarelui și nici după-amiază.
Există și câteva excepții la această regulă, în cazul unor praznice împărătești,
precum Paști, Crăciun și (în unele părți) Bobotează, când Liturghia se săvârșește în
timpul miezului nopții sau dis-de-dimineață.
În concluzie, timpul săvârșirii Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur variază în
funcție de tradițiile locale și de sărbătorile bisericești. În general, aceasta se
săvârșește în zilele de duminică și în sărbătorile mari ale Bisericii, având o durată
variabilă în funcție de tradițiile locale și de numărul de credincioși.

133
15 Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul. Rânduiala şi timpul săvârşirii ei
Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, cunoscută și sub numele de Liturghia
Darurilor mai înainte sfințite, este o slujbă specială în Biserica Ortodoxă, care se
săvârșește în timpul Postului Mare, în afara zilelor de sâmbătă și duminică și a
praznicului Bunei-Vestiri. Această Liturghie are o rânduială deosebită și este
considerată o combinație între Vecernie și Liturghie.
1. Originea și vechimea Liturghiei
Această Liturghie a apărut ca răspuns la nevoia creștinilor de a se împărtăși în
zilele de post, în special miercuri și vineri, când nu se săvârșea Liturghia obișnuită.
În acest scop, se păstrau în biserici Darurile sfințite la Liturghia de sâmbătă și
duminică, pentru a fi împărtășite credincioșilor în zilele neliturgice. Rânduiala
împărtășirii a fost dezvoltată treptat, fiind încadrată între slujba Vecerniei și
anumite rugăciuni din rânduiala Liturghiei.
2. Autorul Liturghiei
Tradiția privind autorul acestei Liturghii este incertă, fiind atribuită diferiților
sfinți, precum Sfântul Iacob, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Atanasie cel Mare și alții. Majoritatea manuscriselor din secolul al XII-lea
înainte și Liturghierul actual atribuie această Liturghie Sfântului Grigorie cel Mare,
supranumit Dialogul, papă al Romei (590-604). Cu toate acestea, această tradiție
nu are un temei istoric solid.
3. Timpul săvârșirii Liturghiei
Inițial, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite era săvârșită în cursul nopții, după
Vecernie, întrucât avea caracter de priveghere sau slujbă nocturnă. Astăzi, în
bisericile de enorie și chiar în mănăstiri, această Liturghie se săvârșește de fapt
dimineața, la vremea reglementară a Liturghiei comune, atrăgând după sine
deplasarea Ceasului al IX-lea și a Vecerniei.
4. Rânduiala slujbei
a) Pregătirea: Preotul trebuie să pregătească un Sfânt Agneț (sau două, dacă
este necesar) pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite din cursul săptămânii
următoare, la Liturghia din duminica precedentă.
b) În ziua săvârșirii Liturghiei, preotul lasă epitrahilul pe Sfânta Masă și, după
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, vine în mijlocul bisericii și se închină.
c) Slujba începe cu Vecernia, urmată de citirea Psalmilor, cântările și ecteniile
specifice.
d) După ectenia mare, se face intrarea cu Sfintele Daruri, care sunt aduse în
procesiune de la proscomidie la Sfânta Masă.

134
 e) Urmează rugăciunile de sfințire a Darurilor, împărtășirea credincioșilor și
încheierea slujbei cu rugăciunile și binecuvântarea finală.
Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul este o slujbă specială în tradiția ortodoxă,
care reflectă nevoia creștinilor de a se împărtăși în zilele de post și de a menține
legătura cu Hristos în aceste perioade de asceză și pocăință.

Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, cunoscută și sub numele de Liturghia

Darurilor înainte sfințite, este o rânduială liturgică săvârșită în perioada Postului
Mare în Biserica Ortodoxă. Formularul acestei liturghii a fost alcătuit de Sfântul
Grigorie cel Mare, Episcop al Romei, la sfârșitul secolului al VI-lea. Inițial, a fost o
simplă rânduială săvârșită în cadrul Vecerniei, în care creștinii primeau Trupul și
Sângele Mântuitorului, fiindcă după Vecernie înceta ajunarea.Liturghia Darurilor
înainte sfințite are un caracter deosebit și necesită o pregătire specială pentru
săvârșirea ei. Ea se săvârșește în timpul săptămânii, păstrând ajunarea specifică
Postului Mare, însă la "apusul soarelui". Această liturghie diferă de celelalte Sfinte
Liturghii în sensul că în timpul ei nu se săvârșește Jertfa cea fără de sânge. Jertfa
este săvârșită în Duminica anterioară, iar Sfânta Liturghie a Darurilor este o
pregătire pentru aceasta.

Rânduiala Liturghiei Sfântului Grigorie Dialogul începe cu Vecernia, care

constituie prima parte a liturghiei. După Vecernie, urmează o serie de rugăciuni și
ectenii, precum Ectenia Mare. În timpul liturghiei, se cântă psalmi și se citesc
lecturi biblice. La finalul liturghiei, credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele
Mântuitorului Hristos. Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul se săvârșește numai în
perioada Postului Mare, având scopul de Taină a împărtășirii credincioșilor.
Această liturghie ne amintește de dumnezeirea lui Hristos și de îndumnezeirea
noastră prin participarea isihastă la Hristos.

16 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Rânduiala şi timpul săvârşirii ei

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este una dintre cele trei liturghii principale
din Biserica Ortodoxă, alături de Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și Liturghia
darurilor mai înainte sfințite.
Rânduiala și timpul săvârșirii
- Se săvârșește de 10 ori pe an: în primele 5 duminici din Postul Mare, în Joia
Mare, în Sâmbăta Mare, în ziua Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie), în Ajunul
Crăciunului și în Ajunul Bobotezei.

135
 - Are o structură asemănătoare cu cea a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur,
dar conține rugăciuni mai lungi și este mai solemnă.
- Este cea mai veche dintre liturghiile bizantine, urmând structura Liturghiei
Sfântului Iacob. Autenticitatea ei este confirmată de numeroase mărturii din
secolele IV-VIII
Istoric și autor
- A fost alcătuită de Sfântul Vasile cel Mare (+379), arhiepiscop de Cezareea
Capadociei, pe baza tradiției liturgice din Asia Mică.
- A fost adoptată și la Constantinopol, devenind una din liturghiile de bază ale
Bisericii Ortodoxe.
- Există mărturii despre ea încă din secolul al IV-lea (Sfântul Grigorie de Nazianz).
Este pomenită în canoanele unor sinoade ecumenice.
Semnificație și importanță
- Este cea mai solemnă dintre liturghii, folosită în cele mai importante momente
liturgice ale anului bisericesc.
- Exprimă mai profund tainele întrupării, răstignirii și învierii lui Hristos.
- Rugăciunile ei ample subliniază importanța marilor sărbători în care este
oficiată.
- Prin structura și conținutul ei, reprezintă o sinteză a tradiției liturgice originare
din Asia Mică.
Așadar, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare are o importanță deosebită în cultul
ortodox, fiind cea mai veche și solemnă dintre liturghiile bizantine. Ea exprimă
profunzimea tainei mântuirii și este rezervată pentru cele mai însemnate
momente liturgice ale anului bisericesc.

Diferențele dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului Ioan
Gură de Aur:
1. Conținutul rugăciunilor:
- Rugăciunile din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare sunt mai lungi și mai
elaborate decât cele din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. De asemenea,
Anaforaua Liturgică (rugăciunea principală a Liturghiei) este mai lungă în cazul
Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

136
 2. Frecvența săvârșirii:
- Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârșește de 10 ori pe an: în primele
cinci duminici ale Postului Mare, în ziua Sfântului Vasile, în Joia și Sâmbăta din
Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului și în ajunul Bobotezei.
- Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este cea mai frecvent săvârșită și se
oficiază în restul anului.
3. Structura și solemnitatea:
- Liturghia Sfântului Vasile cel Mare are o randuială puțin mai specială, deoarece
rugăciunile citite în taină de preot în Sfântul Altar sunt mai lungi, Axionul este
special, iar în Joia Mare se scot două agnete, iar unul este pus la uscat până Marți,
a treia zi de Paști.
- În comparație, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur are rugăciuni mai scurte și
o structură mai simplă.În concluzie, diferențele dintre cele două Liturghii constau
în conținutul rugăciunilor, frecvența săvârșirii și structura și solemnitatea slujbei.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este mai rar săvârșită și are rugăciuni mai
lungi și mai elaborate, în timp ce Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este cea mai
frecvent săvârșită și are o structură mai simplă.

17 Modul în care se pregăteşte preotul pentru săvârşirea Sfintei Liturghii

Pregatirea preotului pentru săvârșirea Sfintei Liturghii implică următoarele
aspecte:
1. Pregătirea sufletească (morală):
- Pacea sufletului: Preotul trebuie să aibă relații normale cu semenii săi și să
nu aibă resentimente sau gânduri de răzbunare împotriva altora.
- Spovedania: Preotul trebuie să se mărturisească cât mai des astfel încât să
nu aibă niciun păcat pe conștiință înainte de a sluji Sfânta Liturghie.
- Rugăciunea: Preotul trebuie să își citească Pravila de rugăciuni, care constă
în cele șapte Laude sau slujbe ale oficiului liturgic zilnic, precum și alte slujbe de
devoțiune sau pietate personală, dar mai presus de toate Rânduiala Sfintei
Împărtășiri.
2. Pregătirea trupească:
- Abținerea de la relații conjugale: Preotul căsătorit trebuie să se abțină de la
împreunarea trupească cu soția sa cel puțin cu o zi înainte de săvârșirea Sfintei
Liturghii.

137
 - Ferirea de îmbuibarea pântecelui: Preotul trebuie să nu mănânce și să nu bea
nimic în dimineața zilei când slujește și să nu-și îngreuneze pântecele cu prea multă
mâncare și băutură în ajun.
- Renunțarea la fumat: Preotul trebuie să nu fumeze cel puțin în noaptea și în
ziua slujirii.
- Curățenia trupească: Preotul trebuie să facă baie, să poarte haine curate și
să aibă o înfățișare îngrijită înainte de săvârșirea Sfintei Liturghii.Îndeplinirea
acestor condiții de pregătire sufletească și trupească îl ajută pe preot să se
detașeze de grijile lumești și să se apropie cu vrednicie de Dumnezeu în timpul
săvârșirii Sfintei Liturghii.

18 Obiectele de cult necesare pentru săvârşirea Sfintei Liturghii

Obiectele de cult necesare pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, includ:

1. Sfintele veșminte: hainele purtate de preot în timpul Liturghiei.

2. Sfintele vase: discul, potirul, copia, lingurița și steluța, precum și acoperămintele
(pokrovețele).
3. Prescuri: pâine specială făcută din făină de grâu și dospită, folosită în timpul
Liturghiei.
4. Vin curat (din struguri) și apă: folosite în timpul Liturghiei pentru a reprezenta
sângele lui Hristos.
5. Cărțile de slujbă necesare: pentru preot - Sfânta Evanghelie și Liturghierul;
pentru cântăreți - Apostolul și Octoihul mic (Catavasierul practic) sau Liturghierul
de strană cu cântări.
6. Lumini: cel puțin două pe Sfânta Masă, una la proscomidiar și cel puțin una în
sfeșnicele împărătești. Lumina este necesară pentru săvârșirea Sfintei Liturghii.
Aceste obiecte de cult sunt esențiale pentru săvârșirea corectă și respectuoasă a
Sfintei Liturghii.

19 Poate săvârşi preotul Sfânta Liturghie şi cu pâine? Dar cu altceva înafară de

vin?
Preotul poate săvârși Sfânta Liturghie cu pâine în loc de prescură, dar nu poate
înlocui vinul cu altceva.
Mai exact:
- Cu pâine: În caz de lipsă, dacă nu are prescură, preotul poate folosi o bucată
de pâine obișnuită, pe care o pregătește ca prescură, însemnând-o cu semnul
138
crucii cu copia în locul peceții. Deci pâinea poate înlocui prescura, dar trebuie
pregătită în mod special.
- Fără vin: Vinul nu poate fi înlocuit cu altceva în cadrul Sfintei Liturghii. Textul
precizează că este necesar "vin curat (din struguri)", deci nu se poate folosi alt
lichid în locul vinului. Culoarea vinului este indiferentă, poate fi roșu sau alb. Dar
trebuie să fie neapărat vin din struguri.Deci în concluzie, preotul poate săvârși
Sfânta Liturghie cu pâine în loc de prescură în cazuri excepționale, dar nu poate
înlocui vinul cerut de rânduiala Sfintei Liturghii. Vinul din struguri este
indispensabil pentru săvârșirea corectă a Sfintei Jertfe.

20 În ce moment din cadrul Liturghiilor are loc prefacerea Sfintelor Daruri?

În cadrul Liturghiilor Ortodoxe, momentul prefacerii Sfintelor Daruri (pâinea și
vinul) în Trupul și Sângele lui Hristos are loc în timpul anaforalei, care este
rugăciunea centrală a Liturghiei. În cazul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare și a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, acest moment se petrece în timpul rostirii
cuvintelor de instituire ale Euharistiei, care sunt cuvintele rostite de Hristos în
timpul Cinei celei de Taină: "Luați, mâncați, acesta este trupul Meu... Beți dintru
acesta toți, acesta este sângele Meu...".

21 Se pot săvârşi mai multe Liturghii într-o singură zi, de către un preot, în
aceeaşi biserică şi la aceeaşi sfântă masă?
În tradiția Bisericii Ortodoxe, nu este permis ca un preot să săvârșească mai
multe Liturghii într-o singură zi, în aceeași biserică și la aceeași sfântă masă. Acest
lucru se datorează faptului că, Liturghia reprezintă jertfa lui Hristos, care a avut loc
o singură dată pentru mântuirea omenirii.
Regula generală este: o zi, un altar, un preot, o Jertfă.
Deoarece în tradiția Bisericii Ortodoxe, Liturghia reprezintă jertfa unică a lui
Hristos pentru mântuirea omenirii, motivul pentru care nu este permis ca un preot
să săvârșească mai multe Liturghii într-o singură zi, în aceeași biserică și la aceeași
sfântă masă este următorul:
Liturghia comemorează jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos pe Cruce, care a
avut loc o singură dată în istorie. Prin urmare, nu poate fi repetată, ci doar
comemorată și retrăită sacramental.
În timpul Liturghiei are loc aducerea reală a jertfei lui Hristos pe altar, sub forma
pâinii și vinului care devin Trupul și Sângele Domnului. Această jertfă unică nu
poate fi adusă de mai multe ori în aceeași zi, în același loc.
139
 Savârșirea mai multor Liturghii ar însemna o repetare inutilă a jertfei lui Hristos,
ceea ce este incompatibil cu caracterul unic al acesteia.
Canoanele Bisericii interzic în mod explicit săvârșirea mai multor Liturghii în
aceleași condiții, pentru a proteja caracterul unic al jertfei lui Hristos comemorat
în Liturghie.
Deci, în esență, motivul este respectarea caracterului unic și irepetabil al jertfei
mântuitoare a lui Iisus Hristos, care se comemorează sacramental în fiecare
Liturghie. Săvârșirea mai multor Liturghii în aceleași condiții ar însemna o repetare
inutilă și o încălcare a acestei semnificații profunde.

22 Modul în care se face încheierea sfintelor slujbe. Rânduiala otpustului

Otpustul (sl. отпуст) sau, mai rar, Apolisul (gr. απολυσις - „trimitere, slobozire,
plecare”) sau Încheierea este porţiunea finală din slujba religioasă în care preotul
sau episcopul slujitor dă binecuvântarea finală, solemnă, credincioşilor. Otpustul
nu se face la slujbele la care nu prezidează preotul sau episcopul.

Încheierea (otpustul) are două forme. Sfânta Liturghie, Vecernia Mare şi Utrenia
slujite duminica sau de sărbători care includ şi citiri din Sfânta Evanghelie la
Utrenie folosesc otpustul mare. Celelalte slujbe ale zilei se termină cu o formă
redusă numită otpustul mic.

Otpustul (încheierea) poate conţine elemente variabile determinate de ziua

săptămânii, perioada liturgică, praznicul zilei, de slujba care se face sau în funcţie
de sfântul de hram al bisericii.

Un exemplu de încheiere mare a Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur

într-o duminică obişnuită este următorul: Cel ce a înviat din morţi, Hristos,
Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale
Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului (N) (al cărui hram îl
poartă biserica), ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur,
arhiepiscopul Constantinopolului, ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim,
ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, şi pentru ale tuturor
sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor.
a) Orice otpust se introduce printr-o formulă pregătitoare Introducerea la
OtpustFormula dezvoltată a introducerii otpusturilor:
Pr.- “Înţelepciune”;

140
 Str. – “Părinte Binecuvintează”;
Pr. – “Cel ce este binecuvântat, Hristos, Dumnezeul nostru, totdeauna acum si
pururea si în vecii vecilor”;
Str. – “Amin. Întăreşte Dumnezeule, sfânta si …”
Pr. – “Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte’ne pe noi”
Str. – “Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii”….;
In perioada Penticostarului, irmosul cantarii a 9-a: “Lumineaza’te…”;
Pr. – “Slava Tie Hristoase, Dumnezeul nostru, nadejdea noastra, Slava Tie”;
Str. – “Slava Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor.
Amin. Doamne miluieşte x3, Părinte Binecuvintează”;
Apoi urmează otpustul propriu-zis.
Aceasta introducere a otpustului se săvarseste la: Vecernie, Utrenie, Tedeum,
Sfeştanie, Înmormântare, Parastas si la toate slujbele la care introducerea se face
cu: “Înţelepciune!”.
b) Formula prescurtata de introducere a otpusturilor:
Pr. – “Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, slava Ţie!”;
Str. – “Slava… si acum…, Doamne miluieşte x3, părinte Binecuvintează!”
Si urmează cuvenitul otpust.
A. Aceasta introducere a otpustului se foloseşte la: Sf. Liturghie, la toate
Sf. Taine, Ceasuri, Miezonoptica, Pavecernita, Acatist, Paraclis si la toate slujbele
la care nu se zice, inainte de otpust: “Intelepciune!”.

Otpustul propriu-zis este de 3 feluri: mic, mare şi special

Otpustul mic
Pr.: – “Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile preacuratei
Maicii Sale si ale tuturor sfinţilor, sa ne miluiască si sa ne mântuiască pe noi ca un
bun si de oameni iubitor”
- Nu se face pomenire nominală de sfinţi
- Cel mai simplu otpust
- Se foloseşte la Ceasul al IX-lea, Vecernie mica, Miezonoptica, Proscomidie,
Pavecerniţa mica, rugăciunile de dimineaţa, seara, Acatiste, Paraclise, si alte
ierurgii.
Daca este duminica, se începe cu: “Cel ce a inviat din morti, adevaratul ….”

141
Otpustul mare
Spre deosebire de otpustul mic mai cuprinde in umatoarea ordine:
1. Numele Sfântului zilei săptămânale:
-Luni: - Sf. Ingeri:“…Cu folosinţele cinstitelor, cerestilor, netrupestilor
Puteri ingeresti…”;
-Marti:- Sf. Ioan Botezatorul: “…Ale cinstitului, maritului Prooroc si
Inaintemergator Ioan Botezatorul…”;
-Miercuri: -Sf. Cruce:“..Cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci..”
-Joi: - Sf. Apostoli si Sf. Nicolae: “…Ale Sfintilor, maritilor, si intru tot
Laudatilor Apostoli, ale celui intre Sfinti
Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul
Mirelor Lichiei, facatorul de minuni…”;
-Vineri: - la fel ca si miercuri;
-Sambata: - Sf. Apostoli, Mucenici, Preacuviosi Parinti: “…ale Sfintilor,
Maritilor si intru tot laudatilor Apostoli, ale sfintilor,
Maritilor si bunilor biruitori mucenici, ale preacuvioşilor
Si de Dumnezeu purtătorilor părinţilor nostri…”;
2. Al Sfântului care este hramul bisericii;
3. Al Sfântului zilei din Minei, Sinaxar;
4. Ale Sfinţilor, drepţilor si dumnezeieştilor Părinţi Ioachim si Ana;
5. Si pentru rugăciunile tuturor sfinţilor, sa ne miluiască si sa ne mântuiască
pe noi, ca un bun si de oameni iubitor”.

La Liturghie se intercalează si numele autorului Liturghiei.

Acest otpust se foloseşte la Vecernie, Utrenie, Liturghie, Tedeum, Sfeştanie si la
unele ierurgii care au notat la sfârşitul rânduielii lor însemnarea ”Otpustul zilei”.

Otpusturi speciale
- Se rostesc la praznicele împaratesti, in Săptămâna Patimilor, in Saptamana
Luminata, in Duminica Tomii, la Sfintele Taine (Botez, Cununie, Maslu), la unele
ierurgii, înmormântare, parastas;
- Aceste otpusturi speciale se rostesc in ziua praznicului si pana in zilele de la
odovania praznicului, inclusiv;
- In duminicile după praznic se rosteşte otpustul duminicii;
- La otpusturile speciale nu se pomenesc sfinţii zilelor respective;

142
 - Otpusturile la praznicele Maicii Domnului sunt identice cu otpustul mic, nu
se menţionează evenimentul prăznuit, ci simplu;
- La Botez otpustul începe: “Cel ce in Iordan de la Ioan a primit a Se boteza,
pentru mântuirea noastră”, adăugându-se intre pomenirea Nascatoarei de
Dumnezeu si cea a tuturor sfintilor: “…cu puterea cinstitei si de viata facatoarei
Cruci …”;
- La Cununie otpustul începe: “Cel ce cu venirea Sa in Cana Galileii a aratat
nunta cinstita, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu…” apoi sunt pomeniti Sf.
Imparati Constantin si Elena si Sf. Mare Mucenic Procopie;
- La Maslu otpustul este ca si cel al zilei de miercuri si vineri, cu deosebirea ca
nu se pomeneşte sfântul hramului si nici cel al Mineiului din ziua respectiva, ci in
locul lor se pomeneşte Sf. Apostol Iacob, ruda Domnului;
- La înmormântare avem otpustul zilei de sâmbăta, cu deosebirea ca începe
cu:
“Cel ce a înviat din morţi, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, …” si se
pomeneşte Sf. şi Dreptul Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi;
- La parastas avem otpustul înmormântării, cu deosebirea ca nu se
pomeneşte Sf. şi Dreptul Lazăr.
Obs.: - la orice slujba, otpustul îl spune preotul cu fata către credincioşi, se
închina mai întâi către icoana Mântuitorului apoi către cea a Maicii Domnului de
pe iconostas. La finalul Otpustului se adaugă “Pentru rugăciunile Sfinţilor
Părinţilor noştri ….”

23 Organizarea serviciilor religioase în cazul în care preotul are şi o filie

Organizarea serviciilor religioase în cazul în care preotul are și o filie implică o
planificare atentă a activităților liturgice și pastorale în ambele comunități. Preotul
trebuie să își împartă timpul și responsabilitățile între parohia principală și filie,
astfel încât să asigure o prezență constantă și eficientă în ambele locuri. Iată câteva
aspecte importante în acest context:
1. Stabilirea unui program clar de slujbe și activități religioase în ambele locașuri
de cult, astfel încât credincioșii să fie informați despre momentele în care pot
participa la serviciile religioase și la alte evenimente bisericești.
2. Săvârșirea Sfintei Liturghii și a celorlalte slujbe bisericești în ambele
comunități, în funcție de nevoile spirituale ale credincioșilor și de tradițiile locale.
3. Catehizarea copiilor, tinerilor și adulților în ambele comunități, conform
îndrumărilor Centrului eparhial.

143
 4. Colaborarea cu membrii comitetului parohial și cu voluntarii din ambele
comunități, pentru a asigura buna desfășurare a activităților bisericești și pentru a
menține legătura cu credincioșii.
5. Implicarea în activități sociale și filantropice în ambele comunități, pentru a
sprijini persoanele aflate în nevoie și pentru a contribui la dezvoltarea
comunităților locale.
6. Menținerea unei comunicări eficiente cu autoritățile bisericești și cu cele de
stat, pentru a asigura respectarea reglementărilor legale și a normelor bisericești
în ambele comunități.
În concluzie, organizarea serviciilor religioase în cazul în care preotul are și o filie
presupune o planificare atentă a activităților liturgice și pastorale, precum și o
colaborare strânsă cu membrii comunităților și cu autoritățile bisericești și de stat.
Preotul trebuie să își împartă timpul și responsabilitățile între parohia principală și
filie, pentru a asigura o prezență constantă și eficientă în ambele locuri.

SFINTELE TAINE
24 Taina Sfântului Botez. Când se săvârşeşte Botezul?
Botezul se săvârşeşte de preot şi de episcop, la cel puţin 40 de zile după naştere
(dar nu mult după aceea) dacă pruncul este sănătos, iar dacă este bolnav, imediat
după naştere. Slujba se face în biserică. Numai în cazuri cu totul excepţionale,
preotul îl poate boteza acasă, la spital sau oriunde ar fi.
La Botez, copilul este afundat de trei ori în apa sfințită, iar preotul rostește
cuvintele: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (numele) în Numele Tatălui –
Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin”.
Dacă pruncul este bolnav, botezul ar trebui să aibă loc imediat. Botezul se poate
oficia în orice zi, de preferat în zile de sărbătoare, după Sfânta Liturghie.

25 Săvârşitorul şi primitorul Tainei Botezului

Săvârșitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii și preoții, căci lor le-a
încredințat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârși Sfintele Taine. În caz de
nevoie, poate boteza și diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite, poate face acest
lucru și un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că
lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. Primitorul Tainei Botezului poate fi orice
ființă umană în viață.

144
26 Locul unde se săvârşeşte Botezul
Botezul se săvârșește, de obicei, în biserică sfințită. Canoanele stabilesc că
botezul trebuie să aibă loc în biserică și numai în cazuri excepționale în case. În
cazul copiilor sănătoși, slujba Botezului se face în pronaos, pridvor sau într-o
încăpere din curtea bisericii.
27 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul Botezul?
Pentru a săvârși botezul, preotul are nevoie de certificatul de naștere al copilului
și de certificatul de căsătorie al părinților și certificatele de botez ale nașilor. De
asemenea, nașii trebuie să aducă la biserică o serie de obiecte necesare pentru
săvârșirea Tainei Botezului, cum ar fi lumânarea de botez, prosopul pentru preot,
vin roșu, o sticluță cu ulei de măsline, pânza de mir și fașa (panglică de botez).

28 Rânduiala Sfântului Botez

Iată etapele principale ale botezului în Biserica Ortodoxă:
1. Rugăciunile înainte de botez
Se fac rugăciuni speciale pentru mama copilului, pentru nași și pentru copilul
care urmează să fie botezat. Preotul citește rugăciuni de exorcizare pentru
alungarea duhurilor necurate.
2. Catehizarea (învățătura credinței)
Nașii rostesc Crezul în numele copilului care va fi botezat. Ei mărturisesc astfel
credința în numele pruncului.
3. Sfințirea apei
Preotul toarnă untdelemn în cristelniță (vasul pentru botez), în formă de cruce
și rostește rugăciuni prin care cere lui Dumnezeu să sfințească apa.
4. Ungerea cu untdelemn înaintea botezului
Preotul unge pruncul cu untdelemn sfințit pe diverse părți ale corpului (frunte,
piept, mâini, picioare), în semn de pregătire pentru intrarea în Împărăția lui
Dumnezeu.
5. Cufundarea în apă (botezul propriu-zis)
Preotul afundă de trei ori pruncul în apa sfințită din cristelniță, rostind formula:
"Se botează robul lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului.
Amin. Și al Sfântului Duh. Amin."
6. Ungerea cu Sfântul Mir
Imediat după botez, preotul unge pruncul cu Sfântul Mir pe frunte, ochi, nări,
gură, urechi, piept, mâini și picioare. Aceasta este taina Mirungerii sau Confirmării.

145
 7. Tunderea moțului
Preotul taie câteva șuvițe de păr de pe capul pruncului, ca semn al lepădării de
păcat și intrare într-o viață nouă.
8. Îmbrăcarea în haină albă
Pruncul este îmbrăcat în haină (cămașă) albă, simbolizând haina curăției și a
neprihănirii primite prin botez.
9. Procesiunea în jurul cristelniței
Nașii țin pruncul și umblă de trei ori în jurul cristelniței, amintind de învierea lui
Hristos a treia zi.
10. Citirea Apostolului și Evangheliei
Se citesc pericopele scripturistice despre botezul Domnului (Ioan 1, 1-17) și
porunca de a boteza toate neamurile (Matei 28, 16-20).
11. Tunderea părului nașilor
Preotul taie câteva șuvițe de păr de pe capul nașilor, ca semn al legăturii
spirituale cu finul.

29 Lucrurile de care are nevoie preotul pentru săvârşirea Botezului.

Preotul are nevoie de următoarele lucruri pentru săvârșirea Botezului:
- Apă curată, care va fi sfințită în timpul slujbei de Botez
- Untdelemn sfințit
- Sfântul Mir
- O cruce pentru binecuvântare
- O lumânare pentru naș

30 De unde primeşte preotul Sfântul Mir? Când şi de către cine este sfinţit?
Preotul primește Sfântul Mir de la episcopul său. Sfântul Mir este sfințit în cadrul
unei slujbe speciale numită "Sfințirea Mare a Mirului", care are loc în general o
dată la câțiva ani, în funcție de necesități. Această slujbă este săvârșită de episcop
împreună cu alți preoți și diaconi.

31 Formula Botezului. Formula ungerii cu untdelemn sfinţit și cu Sfântul Mir

Formula Botezului în Biserica Ortodoxă este următoarea: "Botează-se robul
(roaba) lui Dumnezeu (Numele persoanei), în numele Tatălui, Amin ... și al Fiului,
Amin ... și al Sfântului Duh, Amin". Această formulă este rostită de preot în timp
ce afundă persoana de trei ori în apă curată.După Botez, urmează ungerea cu
untdelemn sfințit și cu Sfântul Mir. Formula ungerii cu untdelemn sfințit este:
146
"Ungerea robului (roabei) lui Dumnezeu (Numele persoanei) cu untdelemn, în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin". Preotul unge apoi persoana
cu Sfântul Mir, rostind formula: "Pecetea darului Sfântului Duh, Amin".

32 Poate preotul boteza mai mulţi copii în cadrul aceleiaşi Sfinte Taine?
Da, preotul poate boteza mai mulți copii în cadrul aceleiași Sfinte Taine. În
Biserica Ortodoxă, nu există o limită strictă privind numărul de copii care pot fi
botezați în cadrul unei singure slujbe de Botez.

33 Se pot boteza deodată un băiat şi o fetiţă?

Da, se pot boteza deodată un băiat și o fetiță. Biserica Ortodoxă nu impune
restricții privind genul copiilor care pot fi botezați împreună în cadrul aceleiași
Sfinte Taine.

34 Aghiasma sau apa sfinţită altă dată pot fi folosite la săvârşirea Sfântului
Botez?
Aghiasma sau apa sfințită altă dată nu pot fi folosite la săvârșirea Sfântului
Botez. În timpul slujbei de Botez, preotul sfințește apa în care va fi afundată
persoana care urmează să fie botezată, rostind rugăciuni specifice și turnând
untdelemn sfințit în apă. Această apă sfințită în mod special pentru Botez nu este
aceeași cu Aghiasma, care este apa sfințită în mod obișnuit în cadrul altor slujbe
bisericești.

35 Cum se procedează în cazul botezului unor copii găsiţi sau despre care nu se
ştie dacă au fost botezaţi anterior; formula Botezului, în acest caz
În cazul botezului unor copii găsiți sau despre care nu se știe dacă au fost
botezați anterior, preotul va proceda la un botez "sub condiție" (sub condiția că
persoana nu a fost botezată anterior). Formula Botezului în acest caz este similară
cu formula obișnuită, dar cu adăugarea cuvintelor "dacă nu ești botezat":
"Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu (Numele persoanei), în numele Tatălui,
Amin ... și al Fiului, Amin ... și al Sfântului Duh, Amin, dacă nu ești botezat".

147
36 Când se face împărtășirea celor nou botezați? Dacă aceștia sunt maturi,
trebuie spovediți înainte?
Împărtășirea celor nou botezați se face imediat după Botez și Ungerea cu Sfântul
Mir. În cazul celor maturi, aceștia trebuie să se spovedească înainte de a fi botezați,
pentru a se pregăti sufletește pentru primirea Sfintelor Taine.

37 Botezul de necesitate. Cum procedează preotul dacă pruncul botezat sub

stare de necesitate trăiește? Cum se face înmormântarea pruncului botezat
sub stare de necesitate?
Botezul de necesitate este săvârșit atunci când există un pericol iminent de
moarte pentru prunc și nu este posibil să se aștepte prezența unui preot. Dacă
pruncul botezat sub stare de necesitate supraviețuiește, preotul va completa
ulterior restul slujbei botezului, după rânduiala obișnuită (dar numai de la
afundare înainte). Înmormântarea pruncului botezat sub stare de necesitate se
face în conformitate cu rânduiala bisericească pentru înmormântările obișnuite,
deoarece pruncul a primit harul Botezului și este considerat membru al Bisericii.

38 Unde, de ce și pe ce temei se înregistrează noul botezat

Noul botezat se înregistrează în registrul parohial al bisericii unde a avut loc
Botezul. Înregistrarea se face pentru a avea o evidență a membrilor comunității
bisericești și pentru a confirma faptul că persoana respectivă a primit Taina
Botezului, care este esențială pentru mântuire și pentru participarea la celelalte
Taine ale Bisericii. Temeiul înregistrării noului botezat se bazează pe practica
bisericească și pe necesitatea de a păstra o evidență a celor botezați în cadrul
comunității creștine.

Taina Sfintei Spovedanii

39 Spovedania, mijloc de pastoraţie

Spovedania sau mărturisirea păcatelor în fața preotului constituie partea
principală a Tainei Pocăinței, prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor
săvârșite după botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica. Spovedania este
considerată un mijloc de pastorație, deoarece ajută la îndrumarea spirituală a
credincioșilor și la menținerea unei relații sănătoase cu Biserica.

148
40 Săvârşitorul Sfintei Taine a Spovedaniei
Săvârșitorul Tainei Spovedaniei este arhiereul sau preotul duhovnic. Nu orice
preot poate săvârși această Taină, deoarece dreptul de a lega și dezlega păcatele
aparține arhiereilor, iar aceștia îl transmit preoților printr-o delegație sau hirotesie
specială, deosebită de hirotonie.

41 Când şi cum îi pregăteşte preotul pe credincioşi în vederea primirii

Spovedaniei?
Preotul pregătește credincioșii pentru primirea Spovedaniei prin îndrumare
spirituală și învățătură. În practica vieții religioase, spovedania este strâns legată
de împărtășire, deoarece de regulă împărtășirea fără spovedanie nu se poate face.
Spovedania este, de asemenea, legată de termenele obștești ale posturilor,
deoarece vremea postului este cea mai potrivită pentru căință și mărturisire.

42 Creştinii se pot spovedi oricând?

Creștinii se pot spovedi oricând, dar în practică, spovedania este legată de
termenele obștești ale posturilor, deoarece vremea postului este cea mai potrivită
pentru căință și mărturisire. Este recomandat ca spovedania să aibă loc înainte de
a participa la slujbele religioase, cum ar fi Sfânta Liturghie.

43 Preotul trebuie să se spovedească? Când şi cui?

Preotul trebuie să se spovedească, deoarece și el este supus păcatelor și are
nevoie de iertarea și îndrumarea spirituală. Nu există o perioadă specifică în care
preotul trebuie să se spovedească, dar este recomandat să o facă în mod regulat
și înainte de a participa la slujbele religioase, cum ar fi Sfânta Liturghie. Preotul se
spovedește în fața unui alt preot sau a unui arhiereu (episcop) care are dreptul de
a oficia Taina Spovedaniei.

44 Când şi unde se săvârşeşte Spovedania? Poate fi săvârşită în Sfântul Altar?

Spovedania se săvârșește în biserici, într-un loc special amenajat pentru
aceasta, de obicei în apropierea iconostasului sau într-o încăpere separată.
Spovedania nu poate fi săvârșită în Sfântul Altar, deoarece acesta este un loc
rezervat exclusiv pentru săvârșirea Sfintei Liturghii și a altor slujbe liturgice.

149
45 Rânduiala Spovedaniei
Rânduiala Spovedaniei cuprinde mai multe faze sau trepte: pocăința interioară
și mărturisirea păcatelor în fața preotului duhovnic; îndrumarea și sfaturile
duhovnicului; îndeplinirea canonului de pocăință (a epitimiei sau certării) dat de
duhovnic; și dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe care o dă Sfântul Duh, prin
duhovnic.

46 Poate preotul spovedi fără săvârşirea Molitvei? Se săvârşeşte ea pentru

fiecare credincios? Se poate săvârşi şi pentru mai mulţi?
Preotul trebuie să săvârșească Molitva (rugăciunea) înainte de a spovedi
credincioșii. Molitva se citește pentru fiecare credincios în parte, dar în cazul în
care sunt mai mulți credincioși care doresc să se spovedească, preotul poate
săvârși Molitva pentru toți în același timp.

47 Cum se procedează dacă primitorul Tainei nu ştie să mai fi fost spovedit?

Dacă primitorul Tainei nu își amintește dacă a mai fost spovedit anterior, preotul
duhovnic va proceda la spovedanie ca și cum ar fi prima dată pentru credincios.
Preotul va îndruma credinciosul să se pregătească pentru spovedanie și să
mărturisească păcatele săvârșite de la ultima spovedanie pe care și-o amintește
sau, dacă nu își amintește, de la botez.

48 Care sunt întrebările preliminare necesare înainte de mărturisire?

Întrebările preliminare necesare înainte de mărturisire pot include:
- Verificarea dacă credinciosul a mai fost spovedit anterior și când a avut loc
ultima spovedanie;
- Starea spirituală și morală a credinciosului;
- Eventualele păcate pe care credinciosul le consideră mai grave sau care îi
afectează în mod deosebit viața spirituală.

49 Ce se are în vedere la formularea întrebărilor pe care le pune duhovnicul?

La formularea întrebărilor pe care le pune duhovnicul, se are în vedere:
- Adaptarea întrebărilor în funcție de vârsta, situația socială, gradul de cultură și
moralitate al credinciosului;
- Identificarea păcatelor săvârșite și a circumstanțelor în care acestea au avut
loc;

150
 - Încurajarea credinciosului să se deschidă și să mărturisească păcatele în mod
sincer și complet.

50 Care sunt elementele de care preotul duhovnic va ţine seama pentru ca o

mărturisire să fie completă?
Pentru ca o mărturisire să fie completă, preotul duhovnic va ține seama de
următoarele elemente:
- Sinceritatea și deschiderea credinciosului în mărturisirea păcatelor;
- Identificarea tuturor păcatelor săvârșite, inclusiv a celor pe care credinciosul
le consideră mai puțin importante;
- Înțelegerea circumstanțelor și a contextului în care au avut loc păcatele;
- Asigurarea că credinciosul își exprimă pocăința și dorința de a se îndrepta.

51 La ce vârstă se mărturisesc copiii?

Conform practicii actuale a Bisericii Ortodoxe Române, copiii încep să se
spovedească de la vârsta de 7 ani, când sunt considerați capabili să deosebească
binele de rău și să-și mărturisească păcatele. Înainte de 7 ani, copiii pot fi
împărtășiți fără spovedanie. Unele surse mai vechi precum Pravila cea Mare
menționează vârsta de 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți ca vârstă minimă
pentru spovedanie. Însă practica actuală este aceea de la 7 ani pentru ambele
sexe.

52 Ce trebuie să urmărească preotul când hotărăşte canonul pentru

Spovedanie?
La hotărârea canonului sau a epitimiei, preotul trebuie să țină seama de:
- Gravitatea și numărul păcatelor mărturisite
- Starea spirituală a credinciosului
- Vârsta și situația credinciosului
- Semnele de pocăință sinceră și dorința de îndreptare
-Posibilitatea credinciosului de a îndeplini canonul.
Canonul trebuie să fie adecvat și să urmărească vindecarea sufletească, nu
pedepsirea.
53 Cum se procedează dacă credinciosul venit la mărturisire nu şi-a îndeplinit
canonul primit anterior?
Dacă credinciosul nu și-a îndeplinit canonul primit la o spovedanie anterioară,
preotul trebuie:
151
 - Să-l întrebe care au fost motivele pentru care nu l-a îndeplinit
- Să-l sfătuiască cu blândețe să-și îndeplinească canonul dat anterior
- Să-i dea un nou canon adecvat, dacă cel vechi nu mai este potrivit
- Să amâne dezlegarea de păcate până la îndeplinirea canonului, dacă este cazul
- Să nu-l lipsească de împărtășanie, dacă credinciosul dă semne de pocăință
sinceră

54 Poate preotul să-i schimbe penitentului canonul dat de un alt duhovnic? În

ce împrejurări?
În principiu, un preot nu poate schimba sau anula canonul dat de un alt preot.
Dar există câteva excepții:
- Dacă penitentul s-a mutat și nu mai are acces la primul duhovnic
- Dacă primul duhovnic a murit
- Dacă canonul dat este prea greu sau imposibil de îndeplinit
- Dacă între timp s-au petrecut schimbări care fac canonul inutil sau dăunător
- Dacă penitentul a căzut din nou în același păcat, canonul trebuie întărit
În aceste cazuri, noul duhovnic poate modifica canonul anterior cu
discernământ și pentru folosul spiritual al credinciosului.

55 Respectarea secretului Spovedaniei şi controlul penitentului după

mărturisire
Preotul este obligat să păstreze secretul spovedaniei, nedezvăluind nimănui
păcatele mărturisite de penitent. El trebuie să uite păcatele auzite la spovedanie
și să nu-l judece sau disprețuiască pe penitent din cauza lor.Controlul penitentului
după mărturisire trebuie făcut cu discreție, fără a-l pune în situații stânjenitoare
sau a-l expune. Preotul îl poate îndruma pe calea cea bună prin sfaturi generale,
fără referire directă la păcatele concrete mărturisite.

56 În ce împrejurări şi cu aprobarea cui poate preotul să divulge cele auzite la

Spovedanie?
Preotul nu poate divulga nimic din cele auzite în timpul spovedaniei, cu excepția
unor situații extreme în care tăcerea i-ar primejdui grav pe penitent sau pe alții,
caz în care poate cere sfatul discret al unui confesor mai experimentat sau al
episcopului, fără a dezvălui însă numele penitentului.În rest, secretul spovedaniei
este absolut și nu poate fi încălcat nici măcar cu acceptul penitentului, pentru că
vizează direct relația acestuia cu Dumnezeu.
152
57 Taina Sfintei Împărtăşanii. Săvârşitorul Tainei
Rânduiala Tainei Sfintei Împărtășanii poate fi descrisă în mai multe etape, având
în vedere pregătirea și condițiile necesare pentru primirea acestei Sfinte Taine:

1. Ministrul (săvârșitorul) împărtășirii: Dreptul de a oferi Sfânta Împărtășanie îl

au doar arhiereii și preoții. Diaconul poate împărtăși un mirean aflat pe moarte, în
caz de mare nevoie și în lipsa preotului. Monahii și pustnicii aflați în locuri
depărtate, unde nu există biserici sau preoți, se pot împărtăși singuri, cu o anumită
rânduială.
2. Subiectul (primitorul) împărtășirii: Împărtășirea este destinată credincioșilor
pregătiți și vrednici de a primi Trupul și Sângele Domnului, verificați ca atare de
către duhovnic, prin spovedanie. Copiii și pruncii pot fi, de asemenea, primiți la
împărtășire.
3. Condițiile de primire a Sfintei Împărtășanii: Cei care doresc să se
împărtășească trebuie să fie liberi de blestem sau excomunicare, să nu fie opriți de
duhovnic sau părinți pentru vreo pricină și să aducă pocăință curată prin
mărturisire. Anumite categorii de persoane nu pot fi împărtășite, cum ar fi cei cu
păcate grave, desfrânații, cămătarii, vrăjitorii, ghicitorii, jucătorii de cărți, hulitorii
și alții.
4. Pregătirea pentru împărtășire: Cei care doresc să se împărtășească trebuie să
se pregătească prin rugăciune, post și spovedanie. În cazul femeilor, nu pot fi
împărtășite în timpul menstruației și în perioada lăuziei (primele 40 de zile după
naștere). Bărbații care au avut scurgeri în vis în noaptea precedentă nu pot fi
împărtășiți.

Rânduiala propriu-zisă a Sfintei Împărtășanii pentru mireni implică următoarele

etape:
1. Pregătirea Sfintelor Taine: Preotul pregătește Sfintele Taine în timpul Sfintei
Liturghii, adică pâinea (Sfântul Trup) și vinul (Sfântul Sânge) care vor fi folosite
pentru împărtășire.
2. Invitația la împărtășire: În timpul Sfintei Liturghii, preotul invită credincioșii să
se apropie de Sfânta Împărtășanie, rostind cuvintele: "Cu frică de Dumnezeu, cu
credință și cu dragoste, veniți!"
3. Apropierea credincioșilor: Credincioșii care doresc să se împărtășească se
apropie de Sfântul Potir în ordine și cu evlavie.

153
 4. Împărtășirea propriu-zisă: Preotul folosește o linguriță pentru a administra
Sfintele Taine credincioșilor. El rostește numele fiecărui credincios și spune: "Se
împărtășește robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), cu Trupul și Sângele Domnului
nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viață veșnică."
În cazul pruncilor și copiilor mici, preotul poate adapta rânduiala împărtășirii,
folosind o cantitate mai mică de Sfântul Trup și Sânge și având grijă să nu se verse
Sfintele Taine. Uneori, pruncii pot fi împărtășiți doar cu Sângele Domnului, fără
pârticica de Sfântul Trup, pentru a facilita înghițirea și asimilarea lor.
Este important de menționat că pregătirea pentru împărtășire, cum ar fi
rugăciunea, postul și spovedania, sunt esențiale pentru a primi Sfintele Taine într-
un mod vrednic și cu evlavie.

58 Primitorul Tainei. Cum se face pregătirea pentru primirea Tainei?

Pregătirea pentru primirea Tainei Sfintei Împărtășanii pentru mireni implică
următoarele aspecte:
1. Spovedania: Credincioșii trebuie să se spovedească înainte de a se împărtăși.
Spovedania este un moment important în care credinciosul își mărturisește
păcatele în fața duhovnicului și primește îndrumare spirituală și sfaturi pentru
îmbunătățirea vieții religioase și morale.
2. Postul: Postul este o formă de pregătire spirituală și fizică pentru primirea
Sfintelor Taine. Credincioșii trebuie să respecte perioadele de post stabilite de
Biserică și să se abțină de la anumite alimente și plăceri trupești.
3. Rugăciunea: Rugăciunea este esențială în pregătirea pentru împărtășire.
Credincioșii trebuie să se roage în mod regulat și să participe la slujbele bisericești
pentru a se apropia de Dumnezeu și a se pregăti pentru primirea Sfintelor Taine.
4. Verificarea vredniciei: Credincioșii trebuie să fie verificați de către duhovnic
ca fiind vrednici de a primi Trupul și Sângele Domnului. Aceasta înseamnă că ei
trebuie să fie liberi de blestem sau excomunicare și să nu fie opriți de duhovnic sau
părinți pentru vreo pricină.
5. Păstrarea curăției trupești: Anumite condiții trupești trebuie respectate
înainte de împărtășire. Femeile nu pot fi împărtășite în timpul menstruației și în
perioada lăuziei (primele 40 de zile după naștere). Bărbații care au avut scurgeri în
vis în noaptea precedentă nu pot fi împărtășiți.

154
59 Este necesar şi folositor să postim înainte de a ne împărtăşi?
Da, este necesar și folositor să postim înainte de a ne împărtăși. Postul este o
formă de pregătire spirituală și de purificare înainte de a primi Sfânta
Împărtășanie. Prin post, credincioșii își exprimă smerenia, pocăința și dorința de a
se apropia de Dumnezeu. De asemenea, postul ajută la concentrarea asupra
aspectelor spirituale ale vieții și la întărirea legăturii cu Dumnezeu.

60 Credinciosul se poate împărtăşi de mai multe ori cu o singură Spovedanie?

Dar preotul?
Credinciosul se poate împărtăși de mai multe ori cu o singură Spovedanie, atâta
timp cât duhovnicul consideră că este potrivit și că persoana respectivă este într-
o stare spirituală adecvată pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Preotul, ca
săvârșitor al Tainei, are dreptul de a se împărtăși de mai multe ori, în funcție de
necesitățile slujbelor pe care le oficiază și de starea sa spirituală.

61 Împărtăşirea bolnavilor
Împărtășirea bolnavilor este un aspect important al vieții bisericești, deoarece
bolnavii au nevoie de harul și alinarea pe care le oferă Sfânta Împărtășanie. Preotul
poate să împărtășească bolnavii la domiciliul acestora sau în spitale, în funcție de
starea lor de sănătate și de posibilitățile de deplasare.

62 Când şi cum se pregăteşte Sfânta împărtăşanie pentru cei bolnavi? Unde se

păstrează? Numai bolnvaii se pot împărtăşi din ea?
Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi și prunci se pregătește în timpul Liturghiei
din Joia Patimilor și este uscată în marțea Săptămânii Luminate. Aceasta se
păstrează în chivotul de pe Sfânta Masă și poate fi folosită pentru împărtășirea
bolnavilor, pruncilor și a celor care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la
biserică sau care trebuie să fie împărtășiți grabnic și în împrejurări
excepționale.Preotul poate împărtăși bolnavii și pruncii acasă sau în locul unde se
află, folosind părticelele din Sfânta Împărtășanie pregătită în acest scop.
Păstrarea Sfintei Împărtășanii în afara bisericii nu este permisă.

63 Este bine şi folositor să-i oprim pe credincioşi de la Sfânta Împărtăşanie pe

perioade lungi? Actualitatea canoanelor bisericeşti
Nu este bine și nici folositor să împiedicăm credincioșii să participe la Sfânta
Împărtășanie pe perioade lungi, deoarece aceasta reprezintă culmea vieții
155
duhovnicești și mijlocul prin care credincioșii se unesc cu Hristos. Canoanele
bisericești prevăd că toți credincioșii care sunt de o credință, de o Biserică, care n-
au asupra lor blestem și își aduc prin mărturisire pocăință curată, să se
împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos, cu cuvenita cinste. Totuși, în cazul
celor cu păcate grave, împărtășirea poate fi amânată până când persoana
respectivă își îndeplinește canonul de pocăință și se curăță sufletește.

Taina Preoţiei
64 Taina Preotiei. Primitorul Tainei
Taina Preoției este una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe și
implică hirotonirea unui credincios în slujirea preoțească. Primitorul Tainei
Preoției este un bărbat care a fost ales și pregătit pentru a sluji în cadrul Bisericii,
având calitățile și pregătirea necesară pentru a îndeplini responsabilitățile
preoțești.
65 Calităţile preotului, potrivit jurământului de la hirotonie
Potrivit jurământului de la hirotonie, un preot trebuie să aibă următoarele
calități: smerenie, ascultare, dragoste față de Dumnezeu și față de oameni,
răbdare, înțelepciune, cunoașterea învățăturilor bisericești și a Sfintelor Scripturi,
și să fie un exemplu de viață creștină pentru comunitate.
66 Activităţile şi stările incompatibile cu slujirea preoţească, potrivit canoanelor
Potrivit canoanelor bisericești, unele activități și stări sunt incompatibile cu
slujirea preoțească. Acestea includ: desfrânarea, concubinajul, perversiunea
sexuală, cămătăria, fermecătoria, vrăjitoria, ghicitul, descântatul, furtul, jocurile
de cărți, hulirea, provocarea de neorânduială și scandal, precum și păcatele grave,
cum ar fi uciderea și hoția. Preoții care se angajează în astfel de activități pot fi
supuși unor sancțiuni, inclusiv îndepărtarea de la împărtășire și chiar caterisirea.
67 Pregătirea sufletească şi trupească a preotului pentru săvârşirea sfintelor
slujbe. Canonul împărtăşaniei
Pregătirea sufletească și trupească a preotului pentru săvârșirea sfintelor slujbe
implică mai multe aspecte. În primul rând, preotul trebuie să aibă o conștiință
curată și să fie pregătit spiritual pentru a sluji în fața lui Dumnezeu și a comunității.
Acest lucru implică rugăciune, meditație și studiu al Scripturilor și al învățăturilor
Bisericii. De asemenea, preotul trebuie să fie într-o stare bună de sănătate fizică și
să aibă o igienă corespunzătoare pentru a sluji în mod corespunzător.
Canonul împărtășaniei se referă la regulile și practicile care guvernează modul
în care preoții și credincioșii participă la împărtășanie, adică la primirea Trupului și
156
Sângelui lui Hristos în cadrul Liturghiei. Aceste reguli includ pregătirea sufletească
și trupească a preotului, precum și a credincioșilor, prin spovedanie și post, înainte
de a se împărtăși.
În ceea ce privește pregătirea sufletească a preotului pentru săvârșirea sfintelor
slujbe, aceasta implică pocăința și mărturisirea păcatelor în fața unui duhovnic,
care îi va oferi îndrumare și iertare. Preotul trebuie să se spovedească și să
primească dezlegarea păcatelor de la duhovnic înainte de a sluji Liturghia.
Pregătirea trupească a preotului pentru săvârșirea sfintelor slujbe implică
respectarea unor reguli de igienă și puritate fizică, precum și îndeplinirea unor
ritualuri specifice, cum ar fi spălarea mâinilor înainte de a sluji Liturghia.
În concluzie, pregătirea sufletească și trupească a preotului pentru săvârșirea
sfintelor slujbe și canonul împărtășaniei sunt aspecte esențiale ale vieții liturgice și
spirituale a Bisericii. Acestea asigură că preotul și credincioșii sunt pregătiți în mod
corespunzător pentru a participa la cele mai sfinte momente ale Liturghiei și
pentru a primi harul lui Dumnezeu prin împărtășanie.
Îndatoririle preotului
68 Mijloacele de formare şi îmbunătăţire a păstorului de suflete: rugăciunea,
postul, lectura, meditaţia etc.
Păstorul de suflete trebuie să se formeze şi să se îmbunătăţească continuu prin
diferite mijloace spirituale, precum:- Rugăciunea - este esenţială pentru
apropierea de Dumnezeu şi pentru primirea harului Său. Păstorul trebuie să aibă
o viaţă de rugăciune profundă şi constantă.- Postul - îl ajută pe păstor să-şi
înfrâneze patimile şi poftele trupeşti şi să se concentreze pe viaţa spirituală.
Posturile periodice sunt importante.- Lectura - studierea Sfintei Scripturi, a
scrierilor Sfinţilor Părinţi şi a altor cărţi duhovniceşti îl ajută pe păstor să
aprofundeze învăţăturile de credinţă.- Meditaţia - reflectarea îndelungată asupra
învăţăturilor de credinţă şi asupra propriei vieţi spirituale îl ajută pe păstor să
înţeleagă mai bine voia lui Dumnezeu.- Spovedania şi îndrumarea duhovnicească -
pentru a se curăţa de păcate şi a primi sfaturi în propria formare spirituală.-
Participarea la slujbe şi la Sfintele Taine - pentru a primi harul lui Dumnezeu.-
Milostenia, faptele bune - pentru a cultiva virtuţile creştine.- Retragerea periodică
şi liniştea - pentru a medita şi a se apropia mai mult de Dumnezeu.Deci păstorul
trebuie să folosească permanent o varietate de mijloace spirituale pentru a
progresa în viaţa sa duhovnicească şi a deveni un bun călăuzitor de suflete.

157
69 Continua pregătire intelectuală a preotului
Pregătirea intelectuală a preotului trebuie să fie una continuă, pe tot parcursul
slujirii sale. Iată câteva modalităţi prin care preotul îşi poate îmbunătăţi permanent
pregătirea intelectuală:- Studierea permanentă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor
Sfinţilor Părinţi, pentru o mai bună înţelegere a învăţăturilor de credinţă.- Lectura
regulată a cărţilor şi revistelor teologice, pentru a fi la curent cu noile interpretări
şi descoperiri din domeniu.- Participarea la cursuri de formare continuă, conferinţe
şi simpozioane teologice, pentru actualizarea cunoştinţelor.- Aprofundarea
studiilor prin masterate sau doctorate în teologie, pentru specializare.- Învăţarea
limbilor străine (greacă, latină etc.) pentru a putea studia documentele originale.
- Documentarea din surse credibile pe internet sau în biblioteci.- Schimbul de
experienţă şi discuţiile teologice cu alţi preoţi şi teologi.- Redactarea de articole şi
studii teologice, pentru a-şi pune în valoare cunoştinţele.- Predarea catehezei şi a
orelor de religie, care necesită o pregătire permanentă.- Autoperfecţionarea în
domenii conexe (istorie, psihologie, sociologie etc.) cu aplicabilitate în
pastoraţie.Deci, pentru a-şi îndeplini cât mai bine misiunea, preotul trebuie să fie
un teolog desăvârşit, un om al cărţii şi studiului toată viaţa. Pregătirea sa
intelectuală trebuie să fie una continuă.
70 Raportul preotului cu membrii familiei sale, cu rudele, cu vecinii, cu prietenii
Ca păstor de suflete, preotul trebuie să aibă relaţii armonioase cu toţi cei din
jurul său, dând exemplu de viaţă creştină.- Cu membrii familiei sale - trebuie să
aibă o relaţie iubitoare, de respect şi grijă reciprocă. Să-i înveţe şi să-i povăţuiască
duhovniceşte.- Cu rudele - să păstreze legăturile de rudenie, ajutându-se unii pe
alţii la nevoie, dar fără părtinire necuvenită.- Cu vecinii - să fie în bună înţelegere,
respectându-se reciproc, ajutându-se la nevoie, evitând conflictele.- Cu prietenii -
să aleagă prietenii credincioşi care să-l ajute în propria formare spirituală. Să evite
anturajele dăunătoare.- Cu toţi - să fie sincer, principial, dar şi înţelegător şi
iertător. Să nu judece şi să nu defăimeze pe nimeni. Să fie pacificator de conflicte.
71 Modestia şi cumpătarea preotului. Îmbrăcămintea sa şi a familiei
- Preotul trebuie să fie modest în toate privinţele, atât în îmbrăcăminte şi
înfăţişare, cât şi în vorbire şi purtare. Modestia este semn al smereniei şi al
evlaviei.- Îmbrăcămintea preotului şi a familiei sale trebuie să fie decentă, curată,
simplă, fără excese şi extravaganţe. Hainele prea luxoase, scumpe, stridente sunt
nepotrivite pentru un slujitor al altarului. - Soţia preotului trebuie să poarte fuste
lungi, nu mini, să acopere umerii şi sânii. Machiajul şi bijuteriile trebuie moderate.-
Copiii preotului trebuie îmbrăcaţi simplu, decent, fără ţinute provocatoare sau
158
extravagante. Fetele să poarte fuste sau rochii până la genunchi.- În general,
îmbrăcămintea familiei preotului trebuie să inspire modestie, simplitate şi bun
gust, fără lux sau ostentaţie. Ea trebuie să fie în concordanţă cu chemarea
preoţească.
72 Curăţenia preotului în căsnicie
- Preotul trebuie să păstreze curăţia în relaţia conjugală cu soţia sa.- Raporturile
intime trebuie limitate la scopul lor firesc de procreere şi la exprimarea iubirii şi
afecţiunii reciproce. Orice exces trebuie evitat.- Preotul trebuie să se abţină de la
raporturi intime înaintea slujirii Sfintei Liturghii şi în general în zilele de post. De
asemenea, în perioada menstruaţiei soţiei.- Orice act nefiresc şi contrare moralei
creştine trebuie exclus din viaţa conjugală. Preotul trebuie să fie un model de
castitate.- Preotul trebuie să evite orice legătură extraconjugală, adulter sau
concubinaj. O asemenea abatere l-ar face nevrednic de preoţie.- În general,
preotul trebuie să manifeste o mare delicateţe şi disciplină lăuntrică în viaţa intimă
de familie pentru a rămâne vrednic de chemarea sa înaltă.
73 Tactul pastoral
- În relaţiile cu credincioşii, preotul trebuie să manifeste mult tact pastoral,
înţelepciune şi delicateţe.- Să nu impună lucruri peste puterile oamenilor, nici să
forţeze nota în privinţa exigenţelor duhovniceşti.- Să ştie să lucreze treptat la
formarea spirituală a credincioşilor, potrivit cu posibilităţile fiecăruia.- Să dea
dovadă de răbdare, blândeţe şi înţelegere faţă de slăbiciunile şi neputinţele
oamenilor.- Să nu bruscheze, să nu certe sau mustre cu asprime, ci să îndrepte cu
dragoste şi înţelepciune.- Să nu impună canoane grele de pocăinţă peste puterile
credincioşilor şi fără discernământ.- Să ştie să adapteze învăţătura şi povaţa
duhovnicească la nivelul de înţelegere al fiecărui credincios.- Prin tactul său
pastoral, blândeţe şi răbdare, preotul trebuie să atragă sufletele spre Hristos, nu
să le respingă.

74 Comportarea preotului în societate.

Atitudinea sa în relaţiile cu autorităţile bisericeşti şi cu cele de stat- În societate,
preotul trebuie să dea dovadă de o comportare demnă, echilibrată, înţeleaptă. Să
fie respectuos cu toată lumea.- Să evite orice atitudine sau faptă care l-ar putea
compromite în ochii lumii.- Să fie corect şi loial în relaţiile cu autorităţile, fără
linguşeli sau servilism.- Să dea dovadă de supunere faţă de autorităţile bisericeşti,
executând directivele lor canonice.- Să nu se amestece în treburile politice sau
sociale, ci să rămână strict în misiunea sa spirituală.- Să nu facă propagandă politică
159
sau electorală. Să nu compromită autoritatea preoţească în dispute mărunte.- Să
fie în relaţii bune cu autorităţile locale, dar fără a face rabat de la misiunea sa
pastorală.- Să dea dovadă de patriotism, loialitate şi respect faţă de ţară şi
conducătorii ei.- În general, preotul trebuie să fie în societate un model de
înţelepciune, echilibru, demnitate şi corectitudine
75 Relaţiile preotului cu credincioşii de alte confesiuni
- Preotul trebuie să manifeste faţă de credincioşii altor confesiuni creştine
respect, înţelegere şi dragoste creştină, fără a face rabat însă de la adevărul de
credinţă ortodox.- Să evite orice atitudine de superioritate, dispreţ sau intoleranţă
faţă de aceştia
- Să caute punctele comune de credinţă cu aceştia şi să construiască pe ele, fără
a ignora însă diferenţele dogmatice existente.- Să fie gata să ajute cu cele
trebuincioase pe orice creştin aflat în nevoie, indiferent de confesiune, căci toţi
sunt fiii aceluiaşi Tată Ceresc.- Să manifeste răbdare, blândeţe şi înţelepciune în
discuţiile cu aceştia despre problemele dogmatice, fără polemici aprinse sau
prozelitism.
- Să nu săvârşească slujbe (cununii, botezuri etc.) pentru credincioşii de alte
confesiuni fără acordul ierarhiei şi fără trecerea lor mai întâi la ortodoxie.
- Să manifeste o atitudine plină de dragoste, răbdare şi înţelepciune faţă de orice
credincios de altă confesiune care doreşte să treacă la ortodoxie.Deci, preotul
trebuie să fie un apostol al dragostei, respectului şi înţelegerii creştine între toate
confesiunile, fără compromisuri dogmatice, ci dimpotrivă mărturisind cu tărie şi
demnitate adevărul de credinţă ortodox.
76 Combaterea aspectelor negative din viaţa credincioşilor: alcoolismul,
concubinajul, divorţul, avortul şi practicile anticoncepţionale; lupta
împotriva superstiţiilor şi a vrăjitoriilor
Pentru combaterea acestor aspecte negative din viaţa unora dintre credincioşi,
preotul trebuie:- Să condamne cu fermitate în predici şi în discuţii individuale
aceste păcate şi abateri de la morala creştină.- Să explice gravitatea lor şi
consecinţele dăunătoare pentru suflet, familie şi societate. - Să îndemne pe cei
care le practică să se pocăiască, să se spovedească şi să nu le mai repete.- Să-i
îndrume spre o viaţă morală şi responsabilă, bazată pe principiile Evangheliei.- Să-
i ajute să depăşească problemele care i-au împins spre aceste păcate (sărăcia,
neînţelegerile conjugale etc.).- Să-i întărească în credinţă şi să le insufle speranţă
pentru schimbare în bine.- Să-i integreze în viaţa liturgică şi în activităţile parohiale,
pentru a-i feri de ispite.- Să popularizeze învăţătura Bisericii despre căsătorie,
160
familie, avort, contracepţie etc.- Să combată superstiţiile şi credinţa în vrăjitorii,
descântece, preziceri etc., arătând că sunt lucruri păgâne, condamnate de
Biserică.- Să-i îndemne să caute ajutorul lui Dumnezeu, nu al oamenilor păcătoşi,
în necazurile lor.- Să-i îndrume spre rugăciune, post, spovedanie, Sfânta
Împărtăşanie şi citirea Sfintei Scripturi.Deci, prin răbdare, dragoste, înţelepciune şi
fermitate, preotul trebuie să lupte împotriva păcatului sub toate formele lui şi să-
i aducă pe oameni pe calea mântuirii.
77 Importanţa activităţilor cu tinerii. Modalităţi de implicare a acestora în
acţiunile concrete ale parohiei
- Tinerii reprezintă viitorul Bisericii şi al societăţii, de aceea activitatea cu ei
trebuie să fie o prioritate pentru preot.- Prin cateheze, discuţii, excursii, tabere,
pelerinaje, preotul trebuie să-i instruiască în credinţă, să le insufle valorile morale
creştine.- Să-i atragă la slujbe, să-i implice în corul bisericii, în diverse activităţi
culturale, caritative, administrative.- Să-i încurajeze să citească literatură
religioasă, să participe la seri duhovniceşti.- Să-i îndrume spre o viaţă curată, fără
păcate, şi spre prietenii sănătoase.- Să-i ajute să-şi găsească un sens în viaţă, să-şi
descopere şi cultive talentele spre slava lui Dumnezeu.- Să-i sprijine în formarea
unei familii creştine, să-i căsătorească şi să le boteze copiii.- Să-i atragă în grupuri
de tineret creştin, unde se formează duhovniceşte.- Să-i încurajeze pe cei mai buni
să urmeze seminariile teologice.- Să-i antreneze în acţiuni de voluntariat,
ajutorarea săracilor, bolnavilor, bătrânilor.- Să le dea exemple vii de tineri sfinţi
care s-au jertfit pentru Hristos (Sf. Ioan Valahul, Sf. Nectarie etc.).Deci, preotul
trebuie să depună eforturi pentru a-i forma pe tineri ca viitori creştini maturi,
familii solide şi slujitori ai Bisericii şi societăţii.
78 Implicarea preotului în acţiuni caritative organizate. Asistenţa socială în
parohie
- Preotul trebuie să fie în prima linie în organizarea de acţiuni caritative în
parohie.- Să identifice familiile sărace care au nevoie de ajutor şi să le sprijine
material şi moral.- Să mobilizeze enoriaşii cu stare mai bună să doneze alimente,
haine, medicamente pentru cei nevoiaşi.- Să organizeze periodic colecte şi
distribuiri de ajutoare săracilor.- Să înfiinţeze, dacă este posibil, o cantină socială
sau un aşezământ pentru bătrâni fără aparţinători.- Să colaboreze cu autorităţile
locale pentru a identifica cazurile sociale care necesită spri
79 Relatiile preotului cu profesorul de Religie şi cu elevii
- Preotul trebuie să colaboreze îndeaproape cu profesorul de religie din parohie,
pentru o cât mai bună educaţie religioasă a tineretului.- Să-l sprijine pe profesorul
161
de religie în activitatea sa didactică, punându-i la dispoziţie materiale ajutătoare,
cărţi, reviste etc. - Să-l invite uneori la catehezele pe care le ţine, pentru a realiza
o coordonare a învăţăturii de credinţă.- Să-l implice pe profesor în activităţile cu
tinerii din parohie (serbări, excursii, tabere etc.).- Să organizeze împreună serbări
religioase cu ocazia marilor sărbători, la care să participe şi elevii.- Să-i cheme pe
elevi la biserică, implicându-i în strană, în corul bisericii sau în alte activităţi. - Să
ţină ocazional cateheze speciale pentru elevi, adaptate nivelului lor de înţelegere.-
Să-i spovedească şi împărtăşească periodic pe elevi, mai ales în posturile de peste
an.- Să cultive în rândul tinerilor dragostea de Biserică, ataşamentul faţă de valorile
religioase.- Să le fie un model viu de viaţă creştină autentică şi un sfătuitor de
nădejde.Deci, preotul trebuie să conlucreze permanent cu profesorul de religie, în
interesul formării religioase şi morale a tinerei generaţii.
80 Datoria preotului de a săvârși serviciile divine și de a răspunde prompt și cu
conștiinciozitate cerințelor duhovnicești ale credincioșilor
- Preotul are datoria sfântă de a săvârși cu regularitate toate slujbele bisericești
rânduite pentru credincioși.- Trebuie să oficieze Dumnezeiasca Liturghie cât mai
des cu putință, cel puțin duminica și în sărbătorile însemnate.- Să săvârșească cu
promptitudine toate serviciile cerute de credincioși: botezuri, cununii,
înmormântări etc.- Să răspundă fără întârziere chemării la capele, la bolnavi și
muribunzi, oricând ar fi solicitat.- Să spovedească cu răbdare, atenție și
discernământ pe toți credincioșii care vin la el.- Să oficieze parastasele și
pomenirile cerute, la datele stabilite.- Să nu amâne sau refuze oficierea unor
slujbe, din comoditate sau alte motive neîntemeiate.- Să manifeste solicitudine
față de toate cerințele duhovnicești ale oilor sale, căutând să le împlinească cu
conștiinciozitate.- Să fie la dispoziția permanentă a credincioșilor, zi și noapte, ca
un adevărat părinte spiritual.
81 Combaterea formalismului și a rutinei preotului
- Preotul trebuie să evite transformarea slujirii sale într-o rutină formală, lipsită
de viață.- Să pună suflet în fiecare slujbă, să o săvârșească cu evlavie, nu mecanic.-
Să se roage cu atenție, nu cu gândul în altă parte. Să nu grăbească slujbele.- Să
mediteze la sensul textelor liturgice pe care le rostește sau le cântă.- Să
pregătească cu grijă predicile și catehezele, adaptându-le nevoilor enoriașilor.- Să
manifeste dragoste, răbdare și înțelegere în relația cu credincioșii, nu formalism.-
Să caute permanent să aprofundeze tainele slujirii sale, nu să rămână la suprafață.-
Să participe la conferințe preoțești, la cursuri de formare continuă, pentru a
progresa.- Să citească literatură duhovnicească, să studieze, să mediteze, pentru a
162
nu stagna.- Să-și analizeze periodic activitatea, pentru a-și corecta eventualele
deficiențe.Deci, preotul are datoria de a lupta neîncetat împotriva formalismului,
printr-o permanentă împrospătare spirituală.
82 Curățenia în biserică și pe Sfânta Masă. Păstrarea obiectelor de cult
- Biserica trebuie întreținută permanent în cea mai desăvârșită curățenie, ca
locaș sfânt în care se săvârșește Sfânta Liturghie. - Înainte de fiecare slujbă, preotul
trebuie să verifice starea de curățenie a bisericii și să dispună măturarea, ștergerea
prafului, aerisirea etc.- Sfânta Masă trebuie ștearsă cu un prosop curat înainte de
așezarea antimisului. - Toate obiectele de cult (veșminte, vase liturgice, cărți,
icoane etc.) vor fi păstrate în condiții de maximă curățenie- Preotul are datoria de
a veghea ca nici un obiect sfânt să nu fie sustras, deteriorat sau folosit în scopuri
necuvenite.- Biserica trebuie încuiată după slujbe; cheile se păstrează de către
preot sau de epitrop.- Curățenia desăvârșită în toate privințele trebuie să
caracterizeze casa lui Dumnezeu, spre slava Sa.
83 Datoria preotului de a predica la toate serviciile religioase
- Predica (cuvântul de învățătură) este o componentă esențială a cultului divin
public.- Prin predică, preotul îi învață pe credincioși adevărurile de credință și îi
îndrumă pe calea mântuirii.- Predica trebuie pregătită din timp, cu multă râvnă, pe
teme potrivite momentului liturgic și nevoilor spirituale ale enoriașilor. - Preotul
va folosi un limbaj simplu, clar, adaptat nivelului de înțelegere al credincioșilor,
evitând speculațiile teologice prea înalte.- Va explica sensul pericopelor biblice
citite și va extrage învățăminte practice, morale pentru viața creștină.- Va combate
cu fermitate păcatele și viciile, fără a jigni însă pe nimeni în mod direct.- Va evita
orice aluzie sau implicare politică în predici.- Prin predică vie, plină de zel și har,
preotul trezește conștiințele, luminează mințile și încălzește inimile credincioșilor.
84 Viața de familie a preotului
- Preotul trebuie să aibă o viață de familie exemplară, ca pildă pentru enoriași.-
Să manifeste dragoste, respect și grijă față de soție și copii, hrănindu-i sufletește
și trupește.- Să-și educe copiii în spiritul credinței și al moralei creștine, învățându-
i să se roage, să postească, să meargă la biserică.- Să-i învețe o meserie cinstită,
să-i trimită la școli, să le asigure un viitor decent.- Să evite orice certuri, scandaluri
sau violențe domestice, manifestând blândețe și înțelepciune.- Să nu-și neglijeze
familia din pricina activităților preoțești. Să petreacă timp de calitate alături de ai
săi.- Să nu-și suprasolicite soția cu treburi gospodărești, ci să o ajute și să angajeze
ajutoare.- Să manifeste dragoste părintească față de toți enoriașii, nu doar față de

163
propria familie.- Astfel, prin viața sa de familie aleasă, preotul dă tuturor pildă de
viețuire creștină.
Taina Cununiei
85 Taina Cununiei. Rânduiala Tainei
Iată o descriere schematică, dar detaliată, a etapelor desfășurării Tainei
Cununiei:
1. Logodna religioasă:
- Pregătirea mesei cu Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, cununiile, un pahar cu
vin și o bucată de pâine (cozonac sau pișcot) .
- Preotul întâmpină mirii și nașii în mijlocul bisericii, binecuvântează făcliile
aprinse și le dă nașilor.
- Așezarea mirilor și nașilor în fața mesei.
- Binecuvântarea inelelor de logodnă și așezarea lor pe Sfânta Evanghelie.
- Cădelnița și ectenia mare, urmate de rugăciunile de logodnă.
- Punerea inelelor de logodnă pe degetele mirilor și schimbarea inelelor între
miri.
- Rugăciunea de consfințire a logodnei, ectenia cererilor și binecuvântarea
paharului cu vin.
- Înconjurarea mesei de trei ori, cu cântări specifice.

2. Cununia propriu-zisă:
- Citirea Psalmului 127 (CXXVII), cu refrenul "Mărire Ție, Dumnezeul nostru,
Mărire Ție!".
- Ectenia mare cu cereri speciale pentru miri și rugăciunile de binecuvântare a
mirilor.
- Împreunarea mâinilor drepte ale mirilor în timpul rostirii unei rugăciuni.
- Punerea cununiilor pe capetele mirilor, cu rostirea formulelor specifice și
sărutarea cununiilor: preotul rostește următoarea formulă: "Cunună-se robul lui
Dumnezeu X (atinge cu cununia fruntea mirelui), cu roaba lui Dumnezeu X (atinge
fruntea miresei), în numele Tatălui (atinge fruntea mirelui), și al Fiului (atinge
pieptul) și al Sfântului Duh" (atinge umărul drept, și apoi pe cel stâng).
- Cântarea "Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i
pe dânșii".
- Citirea Apostolului și a Evangheliei, cu ectenia întreită scurtă.
- Încheierea cu "Pentru rugăciunile ... ".

164
86 Săvârşitorul şi primitorii Tainei
Săvârşitorul Tainei Cununiei este arhiereul sau preotul, iar primitorii sunt mirii
care urmează să se căsătorească. Naşii, care trebuie să fie ortodocşi și cu o viețuire
creștinească exemplară, asistă mirii în timpul ceremoniei și au rolul de martori și
garanți ai seriozității angajamentelor reciproce luate de viitorii soți și ai trăiniciei
legăturii lor.
87 Timpul săvârşirii Tainei
Fiind o slujbă de bucurie, Cununia se săvârşeşte în zilele de sărbătoare, de regulă
duminica. Molitfelnicul prescrie să se facă dimineața, imediat după Liturghie, cum
se face de regulă în Moldova, deși obiceiul mai nou este să se facă după masă (spre
seară). Conform poruncii a IX-a a Bisericii, nu se fac nunți în următoarele perioade
și zile din cursul anului bisericesc:a) În cele patru posturi de peste an (inclusiv
săptămâna albă sau a brânzei), ca și în toate zilele de post din cursul anului
(miercurea și vinerea, 14 sept. sau Înălțarea Sfintei Cruci, 29 august sau Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul), pentru că petrecerile și ospățele adesea
zgomotoase care însoțesc de obicei Taina nunții ar contrasta cu atmosfera de
rugăciune, înfrânare și pocăință, ce trebuie să caracterizeze vremea postului.b) Nu
se fac, de asemenea, nunți în Săptămâna Luminată, în răstimpul dintre Crăciun și
Bobotează (25 dec. - 6 ian.), în Duminica Rusaliilor, în toate praznicele împărătești,
precum și în ajunul tuturor praznicelor împărătești, pentru ca veselia lumească a
nunții să nu întunece sau să eclipseze bucuria duhovnicească a celor mai mari
sărbători creștine, transformându-le în prilejuri de desfătare și petrecere
lumească.
88 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul Cununia?
Pentru ca un preot să săvârșească cununia religioasă, sunt necesare anumite
condiții și acte. Condițiile impuse de Biserica Ortodoxă Română pentru
oficializarea cununiei religioase sunt următoarele:- Mirii să nu fie rude de sânge
până la gradul al VII-lea.
- Mirii trebuie să fie spovediti și cuminecati înainte de săvârșirea Tainei
Cununiei.
- Nașii să fie botezați și cununați în cadrul Bisericii ortodoxe.Actele necesare
pentru cununia religioasă sunt:1. Certificatul de căsătorie civilă.
2. Adeverința de Botez (în cazul în care una dintre părți nu face parte din parohia
unde se va săvârși Cununia).De asemenea, este important ca mirii să se
pregătească din punct de vedere spiritual, să se spovedească și să participe la
Sfânta Împărtășanie înainte de cununie. Nașii mirilor trebuie să fie creștini
165
ortodocși cununați, buni, iubitori de Biserică și capabili să învețe și să povățuiască
pe calea cea bună a dreptei credințe pe finii lor. Cununia se săvârșește în zilele de
sărbătoare, îndată după Sfânta Liturghie, când toți credincioșii se află în biserică.
89 Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Tainei Cununiei
Primitorii Tainei Cununiei trebuie să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi să
fie ortodocși și să aibă o viețuire creștinească exemplară. În cazul căsătoriilor
mixte, Biserica poate săvârși Cununia, dar cei de alt cult sunt obligați să
îndeplinească formalitățile de trecere la Ortodoxie înaintea căsătoriei.
90 Sensul protocolului bunei-învoiri. Cum se procedează?
Protocolul bunei-învoiri este un proces în cadrul Bisericii, care are loc înainte de
căsătorie. Acesta implică verificarea compatibilității viitorilor soți și a absenței
impedimentelor la căsătorie, precum și stabilirea gradului de rudenie între cei doi.
Procedura începe cu viitorii soți care se prezintă la preot pentru a discuta despre
intenția lor de a se căsători. Preotul va verifica dacă există vreun impediment la
căsătorie, cum ar fi gradul de rudenie, vârsta, starea civilă anterioară sau
apartenența la o altă confesiune religioasă. Dacă nu există impedimente, preotul
va continua cu stabilirea gradului de rudenie între cei doi și va oficia ceremonia
religioasă în conformitate cu tradițiile Bisericii Ortodoxe
91 Rolul lor, când şi unde se fac?
Rolul vestirilor, când și unde se fac
Vestirile sunt anunțuri publice făcute în cadrul Bisericii Ortodoxe, care au rolul
de a informa comunitatea despre evenimente importante, precum căsătoriile,
botezurile sau înmormântările. Acestea se fac în timpul slujbelor religioase, în
special în timpul Sfintei Liturghii, pentru a se asigura că informația ajunge la cât
mai mulți membri ai comunității. Vestirile contribuie la consolidarea legăturilor
sociale și la menținerea tradițiilor religioase în cadrul comunității
92 Impedimente la căsătorie
Acestea includ:
Înrudirea de sânge: Căsătoria este interzisă între consângeni în linie directă la
infinit și în linie colaterală până la gradul al VII-lea. Aceste impedimente sunt
prevăzute în Sfânta Scriptură și în canoanele bisericești, precum Canonul 54
Trulan.
Deosebirea de confesiune: Deși Codul Familiei nu prevede deosebirea de
confesiune ca impediment la căsătorie, Biserica Ortodoxă are dispoziții referitoare
la căsătoriile mixte. Canonul 72 Trulan interzice căsătoriile între ortodocși și ne-
ortodocși, declarându-le nule dacă au avut loc. Cu toate acestea, Canonul 14 al
166
Sinodului IV Ecumenic permite astfel de căsătorii cu condiția ca soțul eterodox să
declare că va trece la ortodoxie.
Căsătoria cu persoane necreștine: Taina Căsătoriei dintre ortodocși și ne-creștini
este absolut interzisă potrivit acriviei canonice.
Starea de logodnă bisericească cu o altă persoană: Persoanele logodite
bisericește cu altcineva nu pot încheia o căsătorie.
Monogamia: Persoanele căsătorite nu pot încheia o altă căsătorie legală, nici
civilă și nici bisericească.
Lipsa vârstei canonice (legale): Atât legislația canonică, cât și cea civilă impun o
vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei.
A patra căsătorie: Biserica Ortodoxă nu permite a patra căsătorie.
Căsătoriile succesive: Biserica Ortodoxă admite recăsătorirea celor divorțați sau
a celor văduviți prin deces, dar ritualul celei de-a doua și a treia căsătorii are un
caracter penitential.
Rudenie prin alianță: Biserica Ortodoxă interzice căsătoria între persoane
înrudite prin alianță, adică între cumnați sau între soț și sora soției sale, de
exemplu.
Rudenie spirituală: Căsătoria este interzisă între persoanele care au o rudenie
spirituală, cum ar fi nașul și finul sau nașa și fina
Pentru a încheia o căsătorie în Biserica Ortodoxă, persoanele implicate trebuie
să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi să aibă credința ortodoxă, să fie
botezate valid în numele Sfintei Treimi și să fie membri deplini ai Bisericii. În cazul
căsătoriilor mixte, preoții sunt datori să ceară aprobare pentru binecuvântarea
unei astfel de căsătorii.
93 Stabilirea gradului de rudenie pentru cei ce doresc să se căsătorească. Cum
se procedează dacă solicitanţii sunt rudenii?
Stabilirea gradului de rudenie pentru cei care doresc să se căsătorească este
esențială pentru a respecta impedimentele la căsătorie impuse de Biserica
Ortodoxă. Dacă solicitanții sunt rude, trebuie să se determine gradul de rudenie
pentru a verifica dacă acesta se încadrează în limitele permise pentru
căsătorie.Gradul de rudenie se stabilește în funcție de legătura de sânge dintre
persoane. De exemplu, frații de o mamă sunt de gradul II de rudenie, verii primari
sunt de gradul IV de rudenie, iar verii al doilea sunt în gradul VI de rudenie. Biserica
Ortodoxă oprește căsătoria până la gradul al VII-lea de rudenie.Dacă solicitanții
sunt rude în gradele interzise de Biserică, căsătoria nu va fi permisă. În cazul în care
gradul de rudenie este în limitele acceptate, căsătoria poate avea loc.

167
 În Biserica Ortodoxă, căsătoria între rude este interzisă până la gradul al VII-lea
de rudenie. Aceasta înseamnă că rudele de sânge în linie colaterală nu se pot
căsători până la al șaptelea grad inclusiv. De exemplu, verii primari sunt de gradul
IV de rudenie, iar verii al doilea sunt în gradul VI de rudenie și nu se pot căsători
unii cu alții.
Dacă se încearcă să se încheie o căsătorie între rude care sunt în gradele
interzise de rudenie, aceasta este considerată nelegiuită sau incestuoasă. În astfel
de cazuri, Biserica Ortodoxă poate impune sancțiuni, cum ar fi desfacerea
căsătoriei sau obligarea celor implicați să trăiască ca frați.
Este important ca persoanele care doresc să se căsătorească în Biserica
Ortodoxă să respecte regulile canonice și să se asigure că nu există impedimente
legate de rudenie înainte de a se căsători.
94 Căsătoria celor cununaţi o dată sau de mai multe ori. Cum se procedează
dacă numai unul a mai fost cununat înainte?
Biserica Ortodoxă consideră căsătoria drept o Taină dumnezeiască și o legătură
veșnică între soți. Cu toate acestea, în anumite cazuri, Biserica admite divorțul și
recăsătoria, deși aceste situații sunt privite ca excepții și nu ca regulă.Motivele de
divorț acceptate de Biserica Ortodoxă includ adulterul, părăsirea credinței
ortodoxe, violența în familie, atentarea la viața soțului sau a copiilor și
proxenetismul. În cazul divorțului bisericesc, Biserica poate permite a doua
căsătorie pentru a feri omul de păcatul în care el poate cădea rămânând
singur.Recăsătorirea (și implicit a doua și a treia Cununie) sunt privite de Biserică
ca o excepție ce se poate încuviința de maxim 2 ori. În Biserica Rusă și parțial cea
Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua și a treia căsătorie se dă de ierarhul
locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic.Dacă un bărbat și o femeie au
divorțat (din anumite motive, dar altele decât săvârșirea de către ei a adulterului)
și abia după o anumită perioadă s-au cunoscut și doresc să se căsătorească,
Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar și așa – ca excepție, nu
ca regulă. În cazul în care cineva fiind căsătorit și-a găsit un amant / o amantă, și
abia apoi divorțează și solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie
refuzată.Este important de menționat că Biserica Ortodoxă nu vede recăsătoria ca
pe o normă, ci mai degrabă ca o nenorocire. Prin urmare, în cazul în care unul
dintre parteneri a mai fost căsătorit înainte și a divorțat, recăsătoria ar fi posibilă
doar dacă situația respectă condițiile și excepțiile menționate mai sus.
În cazul în care unul dintre miri a mai fost căsătorit înainte, rânduiala obișnuită
a cununiei (prima nuntă) se face de obicei și atunci când unul dintre miri a mai fost

168
căsătorit. Când ambii miri au mai fost căsătoriți, li se face cununie după o rânduială
deosebită, întocmită pentru asemenea cazuri, adică a doua nuntă.Rânduiala nuntii
a doua reflectă încă vechea disciplină a asprimei cu care erau privite odinioară
asemenea căsătorii, precum și concepția că, de fapt, numai prima nuntă este
socotită ca o taină adevărată și deplină. De aceea, această rânduială este, în mare
parte, mai simplă și mai puțin solemnă decât rânduiala primei cununii. Rânduiala
logodnei este contopită cu cea a cununiei, făcând amândouă o singură slujbă, fără
binecuvântarea de început ca la taină (cununie), ci ca la ierurgie (logodnă).În cazul
în care unul dintre miri a mai fost căsătorit înainte, rânduiala nuntii a doua se face
neschimbat și la nunta a treia. A patra nuntă este socotită de Biserică drept o rară
încălcare a legii, iar Molitfelnicul îi oprește pe preoți de a o sluji, sub amenințarea
pedepsei caterisirii.În rezumat, rânduiala cununiei pentru cei care au mai fost
căsătoriți înainte este următoarea:1. Logodna și cununia contopite
- Rugăciunile începătoare obișnuite
- Punerea și schimbarea inelelor de logodnă
- Rugăciuni speciale penitențiale
- Punerea cununiilor2. Cununia propriu-zisă
- Citirea Psalmului 127 (CXXVII)
- Binecuvântarea cu Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce
- Ectenia mare cu cereri speciale pentru miri și rugăciunile de binecuvântare a
mirilor
- Împreunarea mâinilor drepte ale mirilor
- Punerea cununiilor pe capetele mirilor
- Citirea Apostolului și a Evangheliei
- Ectenia întreită scurtă și rugăciunea pentru miri
- Ectenia întreită și otpustul (zilei)Această rânduială se aplică atât pentru a
doua, cât și pentru a treia nuntă.
95 Este îngăduit să se oficieze slujba Cununiei unui creştin ortodox cu unul
neortodox sau necreştin?
În legătură cu căsătoriile mixte (între creştini şi necreştini sau între ortodocşi şi
neortodocşi, catolici şi protestanţi), acestea erau oprite în vechime, prin canoane.
În timpurile mai noi, până de curând, în faţa faptului împlinit, Biserica nu refuza
săvârşirea căsătoriilor mixte, pentru a nu lăsa fără binecuvântarea ei asemenea
însoţiri. În ultimul timp însă, s-a oprit din nou, formal, oficierea căsătoriilor mixte,
prin actualul Regulament de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române (artic. 47). Asemenea căsătorii fiind îngăduite numai cu

169
dezlegarea chiriarhului locului; cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să
îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie.
96 Se pot cununa mai multe perechi de miri deodată?
Deși nu există o regulă strictă în Biserica Ortodoxă care să interzică cununarea
mai multor perechi de miri deodată, recomandarea este ca fiecare pereche să aibă
o ceremonie separată. Acest lucru se datorează faptului că Taina Cununiei este un
eveniment unic și sacru în viața fiecărei perechi, iar Biserica pune accent pe
unicitatea actului Căsătoriei.
97 Pregătirea duhovnicească a mirilor pentru primirea Tainei
Pregătirea duhovnicească a mirilor pentru primirea Tainei Cununiei presupune
o anumită stare sufletească pe măsura semnificațiilor și a realității duhovnicești la
care vor deveni părtași prin oficierea ei în biserică. Primul pas al acestei pregătiri
este convorbirea cu duhovnicul, care poate avea loc chiar de la programarea
slujbei la biserică. Duhovnicul îi va îndruma către Taina Mărturisirii, în scopul
pregătirii sufletești pentru primirea Tainei Cununiei. De asemenea, mirii și nașii lor
sunt datori să se spovedească, ca prin post și rugăciune să se pregătească pentru
Sfânta Împărtășanie.
98 De ce este potrivit ca ea să fie săvârșită odată cu Cununia?
În trecut, Cununia și Liturghia erau săvârșite împreună, iar mirii se împărtășeau,
fiind pregătiți deja de câteva zile. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că este de dorit
ca mirii să se împărtășească în timpul Cununiei, pentru a primi binecuvântarea lui
Dumnezeu și a întări legătura lor spirituală. Despărțirea Cununiei de Liturghie a
avut loc din cauza unor schimbări în practicile bisericești, însă este încă
recomandat ca mirii să se pregătească duhovnicește și să se împărtășească înainte
sau în timpul Tainei Cununiei.
99 Se pot săvârşi logodna şi Cununia în alt loc decât în biserică?
Logodna și Cununia sunt de obicei săvârșite în biserică, deoarece acestea sunt
Taine ale Bisericii Ortodoxe și au o semnificație spirituală profundă. Cu toate
acestea, în cazuri excepționale, preotul poate decide să oficieze aceste slujbe în
afara bisericii, dar acest lucru depinde de circumstanțe și de decizia preotului.
100 Nașii de Cununie
Nașii de Cununie au un rol foarte important în Taina Cununiei, deoarece devin
părinți sufletești și spirituali ai mirilor, având responsabilitatea de a-i călăuzi pe
aceștia în viața lor de familie. Nașii trebuie să îndeplinească anumite calități și
condiții, cum ar fi să fie de religie ortodoxă și să nu fie rude apropiate (sub gradul
7 de rudenie). Ei participă activ la săvârșirea slujbei, îndeplinind împreună cu
170
preotul anumite gesturi sau acte liturgice, cum ar fi punerea inelelor în degetele
mirilor la logodnă și punerea și luarea cununiilor de pe capetele mirilor la cununie.
101 Se poate săvârşi Cununia religioasă înainte de căsătoria civilă?
Cununia religioasă nu poate fi săvârșită înainte de căsătoria civilă, deoarece
Biserica Ortodoxă recunoaște și respectă legislația statului în privința căsătoriei.
Căsătoria civilă este o garanție pentru cununia religioasă și oferă recunoaștere
legală a uniunii dintre soți.
102 De ce este nevoie de certificat de Cununie? Unde înregistrează preotul
Cununia?
Certificatul de Cununie este necesar pentru a dovedi că Taina Cununiei a fost
săvârșită și pentru a oferi recunoaștere legală și bisericească a căsătoriei. Preotul
înregistrează Cununia în registrele parohiale.

103 Ce sfaturi li se dau mirilor în predica de la Cununie?

În predica de la Cununie, preotul oferă mirilor sfaturi și îndrumări pentru a
construi o viață de familie armonioasă și plină de dragoste. Sfaturile pot include
importanța comunicării deschise și sincere, a iertării, a sprijinului reciproc, a
rugăciunii și a vieții duhovnicești comune. De asemenea, preotul îi încurajează pe
miri să-și asume responsabilitățile lor în familie și să se străduiască să trăiască în
conformitate cu învățăturile și valorile creștine ortodoxe.
Taina Sf. Maslu
104 Taina Sf. Maslu. Randuiala
Slujba Sfântului Maslu este o taină prin care Biserica se roagă pentru sănătatea
trupească și sufletească a credincioșilor, acordându-le iertarea de păcate prin
ungerea cu untdelemn sfințit. Această slujbă poate fi săvârșită atât pentru cei
bolnavi, cât și pentru cei sănătoși. În continuare, voi prezenta schematic pașii
randuiala slujbei Maslului:1. Numărul de preoți: De regulă, pentru săvârșirea tainei
sfântului maslu trebuie șapte preoți, însă în practică pot sluji și mai puțini preoți
(cinci, trei sau cel puțin doi).2. Citirea celor șapte pericope apostolice și 7
Evanghelii: Rânduiala sfântului maslu cuprinde șapte pericope apostolice și șapte
evanghelii, care sunt citite pe parcursul slujbei.3. Rugăciunile pentru
binecuvântarea untdelemnului și tămăduirea bolnavului: Slujba include șapte
rugăciuni deosebite pentru binecuvântarea untdelemnului și tămăduirea
bolnavului, câte una pentru fiecare preot.4. Ecteniile și molitfele: După fiecare
Evanghelie urmează o ectenie întreită, o molitvă pentru sfințirea untdelemnului și
rugăciunea pentru ungerea și tămăduirea bolnavului.5. Ungerea bolnavului:

171
Fiecare preot citește o Evanghelie, continuând cu ectenia și molitva următoare,
după care ung bolnavul cruciș, cu unul din bețișoarele muiate în untdelemn sfințit,
în timp ce cântăreții (preoții ceilalți) cântă troparul. Rugăciunea și ungerea se
repetă de șapte ori, la fiecare ungere întrebuințându-se alt bețișor.6. Punerea
Sfintei Evanghelii peste capul bolnavului: După ce s-a citit Evanghelia a șaptea și s-
a făcut ultima ungere a bolnavului, preotul-protos deschide Sfânta Evanghelie și o
pune peste capul bolnavului, cu fața în jos. Unii pun și Sfânta Cruce peste Sfânta
Evanghelie.7. Rugăciunea finală: La sfârșitul slujbei, preotul citește rugăciunea
finală.
105 Primitorii Tainei. Poate fi administrată Taina și celor sănătoși?
Da, în Biserica Ortodoxă, Taina Sfântului Maslu poate fi administrată nu numai
celor bolnavi, ci și celor sănătoși, chiar și copiilor. Aceasta deoarece prin această
sfântă taină se cere și se dobândește nu numai tămăduirea de bolile trupului, ci și
iertarea păcatelor.
106 Lucrurile de care are nevoie preotul pentru săvârșirea Tainei
Dacă se face maslu de obşte în biserică, atunci se pun pe o masă, în mijlocul
bisericii,
Sfilnta Evanghelie, Sfânta Cruce şi sfeşnice mici, iar cr,edincioşii aduc" şi pun pe
ea
văsişoare cu grâu sau făină şi untdelemn, în care se înfig lumânări aprinse
(uneori se aduc şi diferite lucruri de ale celor bolnavi sau absenţi, ce vor fi
binecuvântate de cătrepreoţi, spre ajutorul şi sănătatea celor care le vor folosi).
107 Numărul slujitorilor necesari pentru săvârșirea Tainei
De regulă, pentru săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, este nevoie de șapte preoți.
Totuși, în practică, la nevoie pot sluji sfântul maslu și mai puțini preoți: de obicei
cinci sau trei, pentru numărul Treimii - cum recomandă Evhologhionul și Simeon al
Tesalonicului - sau cel puțin doi.
108 E necesară citirea tuturor pericopelor apostolice, a Evangheliilor și a
rugăciunilor, dacă slujesc mai puțin de șapte preoți
Da. Conform tradiţiei vechi a Bisericii, formulate adesea în scris prin hotărâri
canonice ale autorităţii bisericeşti, pentru săvârşirea tainei sfântului maslu trebuie
de regulă şapte preoţi, după numărul celor şapte daruri ale Duhului, despre care
vorbeşte prorocul Isaia (XI, 2-3). Numărul acesta simbolic aminteşte şi unele fapte
din istoria sfântă a Vechiului Testament, care au fost ulterior privite ca nişte
preînchipuiri ale acţiunii şi efectelor sfântului maslu. Astfel, şapte au fost preoţii
care sunau din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea ierihonului, d.nd
172
israeliţii au cucerit-o, la intrarea lor în pământul sfânt, după izbăvirea din robia
egiptenilor (Iosua VI, 13-16). Şi tot de şapte ori s-a rugat prorocul Ilie pe muntele
Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III 0Regi XIX,
42-44). Prorocul Elisei l-a înviat pe un tânăr mort, culcându-se peste el de şapte ori
(IV Regi IV, 34-35) 11; şi tot de şapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman sirianul,
când s-a curăţit de lepră, potrivit sfatului prorocului Elisei (IV Regi V, 14). De aceea,
rânduială sfântului maslu cuprinde şapte apostole şi şapte evanghelii, precum şi
şapte rugăciuni deosebi-ce pentru binecuvântarea untdelemnului şi tămăduirea
bolnavului (câte una pentru: fiecare preot), motiv pentru care această taină mai e
cunoscută la greci şi sub numele de „taina celor şapte preoţi" (Heptapadion)) iar
în ruseştf sub numele de soboravanie, adică slujba adunării sau sobornlui
(preoţilor)
109 Când se face ungerea cu untdelemn sfinţit?
Ungerea cu untdelemn sfințit în timpul Sfântului Maslu are loc în timpul celor
șapte ungeri din slujbă. După fiecare lectură biblică, urmează o rugăciune sau o
molitfă pentru sfințirea untdelemnului, și rugăciunea pentru ungerea și
tămăduirea bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul...”), pe care fiecare preot o
citește în parte, ungându-l totodată cruciș pe bolnav, cu unul din bețișoare muiat
în untdelemn sfințit.
110 Inmormantarea si parastasulRânduiala slujbelor înmormântării şi a
parastasului. Datoria preotului de a predica
A. Rânduiala înmormântării mirenilor adulți:
1. Aducerea trupului în biserică: Trupul mortului este adus în biserică (de regulă
în pronaos) și așezat cu fața spre răsărit. Se împart lumânări aprinse celor prezenți,
simbolizând lumina lui Hristos care călăuzește sufletele celor răposați.
2. Începutul slujbei: Preotul, înveșmântat în epitrahil și felon de culoare neagră,
dă binecuvântarea obișnuită. Cântărețul începe cu rugăciunile introductive și
citește Psalmul XC.
3. Cântarea Psalmilor: Se cântă Psalmul CXVIII, împărțit în trei stări, cu refrene
diferite pentru fiecare stare. Între stări se zice ectenia mică pentru morți.
4. Binecuvântările Pogribaniei: Se rostesc binecuvântările specifice morților.
5. Citirea Apostolului și Evangheliei: Se citește Apostolul din I Tesaloniceni IV, 13
și următoarele, și Evanghelia de la Ioan V, 24 și următoarele.
6. Molitfa de dezlegare și rugăciunile de iertare: Preotul citește molitfa de
dezlegare și rugăciunile de iertare, rugându-se pentru iertarea și odihna sufletului
răposatului.
173
 7. Sărutarea de rămas bun: Preotul, rudele, prietenii și cunoscuții mortului vin
pe rând și dau sărutarea de rămas bun, sărutând Sfânta Cruce sau icoana de pe
pieptul mortului.
8. Procesiunea spre cimitir: Trupul mortului este ridicat și dus la groapă,
formându-se o procesiune.
9. Ritualul la groapă: Preotul zice ectenia pentru morți, rugăciunea "Dumnezeul
duhurilor și a tot trupul" și "Veșnica pomenire". Înainte de a se închide sicriul,
preotul varsă untdelemn sau vin peste trup, zicând "Stropi-mă-vei cu isop și mă voi
curăți...".
10. Înmormântarea: Sicriul este acoperit, coborât în mormânt și acoperit cu
pământ.Aceste etape pot varia în funcție de practicile locale și tradițiile specifice
fiecărei comunități.
B. Randuiala parastasului
Rânduiala parastasului, așa cum o aflăm în cartea numită Panihidă și în
Molitfelnic, este o ceremonie religioasă ortodoxă pentru pomenirea și rugăciunea
pentru cei adormiți. Aceasta este similară cu rânduiala înmormântării, cu excepția
faptului că lipsesc Fericirile, Apostolul și Evanghelia, cele opt stihiri idiomele ale
Sfântului Ioan Damaschin și stihurile finale ale sărutării de pe urmă.În practică,
această rânduială se prescurtează, mai ales în orașe, și se desfășoară în modul
următor:
1. Dacă parastasul se face în biserică, după otpustul Liturghiei (uneori îndată
după Rugăciunea amvonului), preotul, având cădelnița, stă înaintea mesei cu
coliva și vinul cu fața spre răsărit și dă binecuvântarea.
2. Preotul cădește împrejur masa (sau mormântul, dacă este la cimitir), icoanele,
iconostasul și pe cei de față, în timp ce cântăreții zic rugăciunile începătoare
obișnuite.
3. Preotul începe să cânte „Auluia” (de trei ori) și troparele.
4. Urmează citirea Catismei a 17-a, formată din Psalmul 118, și apoi
Binecuvântările morților.
5. Preotul zice ectenia pentru morți și troparele.
6. Unii zic apoi ecfonisul, după care urmează Canonul morților, din care de obicei
se cântă recitativ numai irmoasele.
7. Preotul zice rugăciunile de dezlegare și iertare, din rânduiala înmormântării.
8. Preotul zice „Slavă Ție, Hristoase” și face otpustul morților.

174
 9. Se cântă „Veșnică pomenire” de trei ori, în timp ce preotul și rudele mortului
ridică și leagănă coliva (colacul sau pomul), simbolizând comuniunea sau legătura
lor cu răposatul.
10. Preotul toarnă apoi puțin vin peste colivă (colac) sau jos (în cimitir, pe
mormânt), zicând „În veci să fie pomenit(i), Dumnezeu să-l (să-i) ierte și să-l (să-i)
odihnească și pe noi să ne miluiască, ca un bun și iubitor de oameni”.
11. Încheie cu „Pentru rugăciunile...”.
Există și variante prescurtate ale parastasului, numite Litia mică pentru morți
sau Trisaghion pentru morți, care se fac de obicei la sfârșitul Liturghiei sau la
cimitir, lângă mormânt, cu ocazia pomenilor care se fac la termenele sau soroacele
îndătinate pentru pomenirea morților.
C. Datoria preotului de a predica
Datoria preotului de a predica în contextul înmormântării și parastasului implică
abordarea unor teme specifice legate de moarte, judecata particulară și speranța
în înviere. Predica în aceste situații are rolul de a consola și încuraja familia
îndurerată, precum și de a reaminti credincioșilor importanța rugăciunii pentru
sufletul celui decedat. În cadrul înmormântării și parastasului, preotul poate
aborda următoarele teme în predica sa:1. Judecata particulară: Preotul poate
vorbi despre judecata particulară, care are loc imediat după moarte, când sufletul
este separat de trup și este judecat în funcție de faptele sale din viață.
2. Rugăciunea pentru sufletul decedatului: Preotul poate sublinia importanța
rugăciunii pentru sufletul celui decedat, precum și necesitatea săvârșirii
parastaselor pentru odihna sufletului.
3. Speranța în înviere: Predica poate include și mesajul de speranță în învierea
morților și viața veșnică, care este o învățătură centrală a creștinismului.
4. Exemplul vieții creștine: Preotul poate folosi ocazia pentru a îndemna
credincioșii să trăiască o viață creștină autentică, în conformitate cu învățăturile
lui Hristos.
Prin predica sa, preotul își îndeplinește rolul de a învăța și a îndruma credincioșii
în dreapta credință, oferindu-le consolare și speranță în momente dificile, precum
înmormântările și parastasele.
111 În ce condiţii şi pe baza căror acte poate săvârşi preotul înmormântarea?
Pentru ca un preot să săvârșească înmormântarea, este necesar să se prezinte
următoarele documente:1. Certificatul medical constatator al decesului: Acesta
trebuie să fie întocmit și semnat de medicul care a făcut constatarea decesului.

175
 2. Actul de identitate al persoanei decedate: Acesta este necesar pentru a
întocmi actul de deces.
3. Certificatul de deces: Acesta se obține de la primăria comunei sau orașului de
care aparține decedatul, în baza certificatului medical constatator al decesului și a
actului de identitate al persoanei decedate.Preotul va oficia slujba religioasă și va
binecuvânta trupul decedatului înainte de a fi îngropat, conducând procesiunea
funerară și rostind rugăciuni specifice pentru sufletul celui decedat.
112 Când se face pomenirea morţilor?
1. Ziua a treia - Pomenirea se face în cinstea Sfintei Treimi și în amintirea Învierii
celei de a treia zi a Domnului. Fiziologic, în această zi fața mortului începe să se
desfigureze.
2. Ziua a noua - Pomenirea se face pentru ca răposatul să se învrednicească de
părtășia cu cele două cete îngerești sau cele nouă cete ale sfinților și în amintirea
Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a fagăduit tâlharului
raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri. Fiziologic, în această zi
trupul mortului începe să se strice, afară de inimă.
3. Ziua a patruzecea (șase săptămâni) - Pomenirea se face în amintirea Inălțării
la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere. Fiziologic, la 40 de zile
se pierde și inima.
4. La trei luni - Pomenirea se face în cinstea și slava Sfintei Treimi.
5. La șase luni.
6. La nouă luni - Pomenirea se face în cinstea și slava Sfintei Treimi (9 = 3 x 3).
7. La 12 luni (un an) - Pomenirea se face după pilda creștinilor din primele
veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de
naștere a lor pentru viața de dincolo.
8. La șapte ani - Pomenirea se face în amintirea celor șapte zile ale creației.
Fiziologic, la șapte ani trupul mortului este cu totul prefăcut în țărână.
Aceste explicații teologice și fiziologice oferă o înțelegere mai profundă a
motivelor pentru care se fac pomenirile la aceste soroace specifice în Biserica
Ortodoxă.
113 În ce împrejurări va săvârşi preotul rânduiala la ieşirea cu greu a sufletului?
Preotul va săvârși rânduiala la ieșirea cu greu a sufletului în următoarele
împrejurări:Slujba la ieșirea cu greu a sufletului este prima slujbă din Molitfelnic,
prin care Biserica îl asistă pe creștin în momentul dificil al sfârșitului său, căutând
să-i ușureze trecerea. Această slujbă se face la căpătâiul celor care luptă greu și
îndelungat cu moartea, adică cei care se chinuiesc rău și nici nu se fac sănătoși, dar
176
nici nu-și pot da sufletul. Situațiile de acest fel erau socotite, de obicei, ca urmări
ale unor păcate grele, săvârșite de muribund și nemărturisite sau neispășite, care
apasă greu conștiința lui și nu-l lasă să moară până când nu-și va ușura sufletul prin
spovedanie și căință.Când preotul este chemat în astfel de cazuri, își ia epitrahilul
și Molitfelnicul și citește la patul de zăcere al bolnavului slujba cu titlul de mai sus,
alcătuită din următoarele:1. Binecuvântarea și rugăciunile începătoare, până la:
„Veniți să ne închinăm ... " (inclusiv);
2. Psalmii: 69, 142 și 50;
3. Canonul, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul, în care muribundul e înfățișat
ca mărturisindu-și lumii întregi păcatele sale, tânguindu-se și pocăindu-se pentru
ele;
4. Două rugăciuni, dintre care prima intitulată „Rugăciunea pentru sufletul cel
osândit" iar cea de-a doua: „Altă rugăciune pentru cel ce se luptă greu cu
moartea"; în ele preotul îl roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul muribundului de
blestemul sau de păcatul care-l ține legat de trup, să-i ierte păcatele și să-i dea
sfârșit ușor și grabnic, precum și odihnă netulburată după moarte.
114 Înmormântarea în cazul sinucigaşilor
În Biserica Ortodoxă, slujba înmormântării pentru sinucigași nu este oficiată în
mod tradițional, deoarece sinuciderea este considerată un păcat grav și o
manifestare a necredinței sau a unei credințe bolnave. Canonul 14 al Sfântului
Timotei al Alexandriei interzice oficierea slujbei înmormântării și a oricărui serviciu
religios funebru pentru sinucigași. Cu toate acestea, în cazul în care sinucigașul a
fost bolnav mintal sau nu a avut intenția de a se sinucide, slujba înmormântării
poate fi săvârșită cu sobrietate și decență, dar această decizie ar trebui luată în
consultare cu duhovnicul defunctului și chiar cu episcopul locului. În anul 1949,
Sfântul Sinod prin Hotărârea nr. 506 a decis ca slujba înmormântării sinucigașilor
să fie făcută numai de către un singur preot, și nu în locașul sfintei biserici, ci pe
marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârșind slujba după
ritual redus.Chiar dacă Biserica Ortodoxă nu săvârșește slujba înmormântării
pentru cei care s-au sinucis, asta nu înseamnă că nu ne putem ruga pentru cei care
și-au luat viața. Ei pot fi pomeniți în rugăciunile particulare ale celor apropiați.
115 Sfinţirea apei
115.1 Randuiala agheasmei mici
Iată rânduiala agheasmei mici:
1. Se pregătește masa cu obiectele necesare.
2. Preotul dă începutul: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru..."
177
 3. Se citește Psalmul 142: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea
mea...".
4. Se cântă troparele către Maica Domnului.
5. Se citește Psalmul 50: „Miluiește-mă, Dumnezeule...".
6. Se cântă o serie de tropare adresate Maicii Domnului, cu încheierea „Sfinte
Dumnezeule...".
7. Se citește Apostolul (Evrei 11:11-18) și Evanghelia (Ioan 5:1-4).8. Se face
ectenia mare cu cereri speciale:
"Pentru ca să se sfinţească apa aceasta cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea
Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fie vrednici de sfinţirea ei, cu
harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu
care şi împreună cu care Tatălui şi Sfântului Duh slavă şi putere închinăm, acum şi
pururea şi în vecii vecilor, Domnului să ne rugăm."
8. Preotul citește rugăciunea de sfințire a apei, afundând mâna în apă de 3 ori
la cuvintele: „Trimite darul Preasfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta, ca să fie
spre tămăduire sufletelor şi trupurilor, spre curăţirea tuturor casnicilor, spre
îndepărtarea oricărei lucrări diavoleşti, spre nevătămarea de duhuri rele, întru
plinirea poruncii Tale. Că Tu eşti sfinţirea sufletelor şi trupurilor noastre şi Ţie slavă
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."
9. Preotul afundă Crucea și busuiocul în apă și stropește spre cele 4 părți.
10. Credincioșii vin la închinare și sunt stropiți cu agheasmă. Se cântă stihirile de
laudă.
11. Se face ectenia întreită și rugăciunea „Stăpâne, Mult-milostive".
12. Preotul face otpustul.
115.2 Randuiala agheasmei mari
Agheasma Mare, cunoscută și sub numele de "Apa Sfințită Mare", este o
ceremonie specială de sfințire a apei în Biserica Ortodoxă. Aceasta are loc în timpul
sărbătorii Bobotezei, care comemorează botezul lui Iisus Hristos de către Ioan
Botezătorul în râul Iordan. Agheasma Mare se săvârșește atât în ajunul Bobotezei,
când se sfințește apa cu care preoții botează apoi casele, cât și în însăși ziua
Bobotezei, când se sfințește agheasma pe care credincioșii o iau pe la casele lor,
pentru tot anul.
Agheasma Mare este considerată a avea o putere deosebită, deoarece apa este
sfințită printr-o dublă epicleză și sfințirea are loc în ziua în care Iisus Hristos a sfințit
apele prin botezul Său în apa Iordanului. Slujba Agheasmei Mari este mai
dezvoltată și mai solemnă decât cea a Agheasmei Mici, iar cântările și rugăciunile

178
din cursul ei pomenesc și proslăvesc în special botezul Domnului în apele
Iordanului.
În ziua ajunului Bobotezei, sfințirea apei se face de obicei în biserică, dimineața,
după Utrenie, cu mai puțină solemnitate, fiindca dupa unii ea aminteste atunci de
botezul cu care boteza Sf. Ioan Botezatorul in pustiul Iordanului. În ziua Bobotezei,
sfințirea apei se face după Liturghie, în biserică sau în fața bisericii, si aminteste de
insusi botezul Mantuitorului in apele Iordanului, de aceea se face de obicei într-un
mod mai solemn, prin ieșirea afară din biserică.Rânduiala Aghiasmei Mari este o
ceremonie specifică Bisericii Ortodoxe, care are loc în ziua de 5 ianuarie, în cadrul
sărbătorii Botezului Domnului (Boboteaza). Această ceremonie nu are structura
unei slujbe de sine stătătoare, ci este încadrată în rânduiala Liturghiei, între
Rugăciunea amvonului și otpust.
1. La sfârșitul Liturghiei, clericii și credincioșii ies din biserică, în frunte cu preoții
care poartă Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce, iar diaconii cădelnițe. Cântăreții
merg înaintea lor cu lumini, prapuri și icoana Botezului, cântând troparele care
amintesc de botezul Domnului.
2. Ajunși în fața bisericii, unde sunt pregătite vasele cu apă curată ce urmează a
fi sfințită, preotul stă în fața mesei (analogului) pe care se pun icoana Botezului,
Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, sfeșnice cu lumini, un vas (sau mai multe) cu apă
și mănunchiul de busuioc.
3. Se citesc trei paremii din prorocia lui Isaia, urmate de Apostol (din I Cor. X, 14)
și Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), care istorisește pe scurt evenimentul botezului
Domnului.
4. Urmează ectenia mare, care cuprinde cereri speciale pentru sfințirea apei.
Preotul citește în taină prima rugăciune.
5. După ectenie, începe marea rugăciune a sfințirii apelor, adresată Sfintei
Treimi și compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului. Preotul rostește cuvintele
de invocare a Sfântului Duh pentru sfințirea apei de trei ori la rând, binecuvântând
apa cu mâna cruciș.
6. După ecfonisul rugăciunii, preotul zice: "Pace tuturor! Capetele voastre ... " și
citește în taină rugăciunea plecării capetelor.
7. Preotul, cântând troparul Bobotezei, ia Sfânta Cruce și busuiocul cu
amândouă mâinile și le afundă drept în apă, cruciș, de trei ori la rând, simbolizând
botezul Domnului.
8. Preotul stropește biserica, slujitorii și credincioșii cu agheasma (apa sfințită),
iar credincioșii sărută Sfânta Cruce și sunt stropiți cu busuiocul pe frunte, cruciș.

179
 În cadrul acestei ceremonii, sunt prezente două epicleze (invocări ale Sfântului
Duh pentru sfianțirea apei):
A. "Tu însuți, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum prin pogorârea
Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta" - rostită de trei ori la rând, cu
binecuvântarea apei de fiecare dată.
B. "Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt" -
rostită de trei ori la rând, cu binecuvântarea apei de fiecare dată.
116 Rânduieli pentru diferitele trebuinţe duhovniceşti ale credincioşilor
Aici e cuprinsul de la Molitfelnic.

180
SUBIECTE PENTRU CATEHEZE

181
1 Cateheză despre Patimile Domnului

182
183
184
185
2 Cateheză despre Învierea Domnului

186
187
188
189
190
3 Cateheză despre Învierea morţilor

191
192
193
194
195
196
4 Cateheză despre Răstignirea Domnului

197
198
199
5 Cateheză despre Judecata obştească

200
201
202
203
204
6 Cateheză despre Rugăciunea Domnească

205
206
207
7 Cateheză despre Maica Domnului

208
209
8 Cateheză despre cultul morţilor

210
211
212
213
214
9 Cateheză despre post

215
216
217
218
219
220
10 Cateheză despre virtutea creştină

221
222
223
224
225
11 Cateheză despre Fericiri

226
227
228
229
230
12 Cateheză despre virtuţile morale

231
232
13 Cateheză despre faptele milei creştine

Matei 25, 31-36

233
234
235
236
237
238
14 Cateheză despre Sfânta Treime

239
240
241
242
15 Cateheză despre facerea lumii

243
244
245
246
247
16 Cateheză despre Rai

248
249
250
251
252
253
17 Cateheză despre păcatul strămoşesc

254
255
256
18 Cateheză despre Proorocii mari

257
258
259
260
261
18.1 Profeții mesianice la profeţii mari
Pr. Teofil Leuștean

Cel care va veni este văzut de către popor ca o lumină, ca un soare care răsare.
Cel care va veni dă la o parte întunericul și aduce zorii unei zile noi.
Din rândul profeţilor mari, cel care a prezis cel mai precis naşterea, minunile şi
patimile Domnului nostru Iisus Hristos, încât citindu-le îţi pare a fi luat parte la ele,
a fost proorocul Isaia.
Dintre oamenii lui Dumnezeu cărora le-au fost descoperite lucruri cu privire la
venirea lui Mesia, Isaia este cel căruia i s-a dat cel mai mult. Pentru aceasta,
proorocul Isaia a fost supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”.
Cu şapte sute de ani înainte, el a profeţit că Mântuitorul se va naşte dintr-o
fecioară: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi se va chema numele lui
Emanuel (ce se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu)” (Isaia 7, 14).
Tot proorocul Isaia s-a referit la seminţia din care se va naște Pruncul minunat:
„Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui
şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare,
biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui
şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca
s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n
veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta” (Isaia 9, 5-6)
El a profeţit şi despre minunile ce le va face Mântuitorul: „Atunci şchiopul va sări
ca cerbul şi slobodă va fi limba gângavilor” (Isaia 35, 5-6).
Capitolele 9, 11 și 53 sunt cele mai detaliate descoperiri cu privire la venirea
Răscumpărătorului. Isaia a trăit și a lucrat în poporul lui Dumnezeu înainte de exilul
asirian (anii 700 î.Hr.). În acea perioadă de întuneric, în care profetul este trimis cu
un mesaj al judecății și pedepsei, el primește și cele mai clare descoperiri din
Vechiul Testament cu privire la venirea lui Mesia.
Poporul lui Dumnezeu este descris ca un popor care umblă în întuneric și care
locuiește în latura şi în umbra morții. Exilul a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru
neascultare și idolatrie. Poporul L-a părăsit pe Dumnezeu și a urmat și s-a închinat
zeităților popoarelor vecine. Persistarea în această rătăcire a adus pedeapsa lui
Dumnezeu asupra lor.
În acea perioadă întunecată omul lui Dumnezeu primește și descoperirea cu privire
la venirea lui Mesia. Nici întunericul, nici moartea nu au ultimul cuvânt în planul
lui Dumnezeu, ci râvna sau zelul lui Dumnezeu pentru poporul său. După pedeapsă

262
va veni izbăvirea, o izbăvire care are de-a face cu întunericul și cu moartea. Cel
care va veni este văzut de către popor ca o lumină, ca un soare care răsare. Cel
care va veni dă la o parte întunericul și aduce zorii unei zile noi. Copilul care se va
naște va purta nume pe care doar Dumnezeu le poartă. Acestea descriu calitățile
sale deosebite: înțelepciune, tărie, purtare de grijă, aducător de pace. Poporul a
ajuns să umble în întuneric pentru că împărații pe care i-a avut au fost răi și
neascultători. Împăratul care va veni va dovedi calitățile necesare pentru a fi
conducătorul poporului lui Dumnezeu.
În capitolul 11 se completează acest portret cu rolul pe care îl va avea Duhul lui
Dumnezeu în viața acestuia. Raportarea la Dumnezeu și la cei din poporul lui
Dumnezeu, mai ales la cei săraci și slabi, trebuie făcută în termenii neprihănirii/
dreptății și ai credincioșiei. Acestea trebuie să fie hainele pe care le poartă un om
care se teme de Domnul.
Apoi, în capitolul 53, ni se arată lucrarea mântuitoare a Robului Domnului, Ebed-
Iahve. Nelegiuirile, păcatele, bolile, suferințele, durerile sunt purtate de El.
Pedeapsa care aduce pacea a căzut peste el, iar pentru păcatele noastre a fost
străpuns. În acest fel se plătește pentru întuneric și se dă la o parte întunericul:
prin suferința și moartea înlocuitoare a Robului Domnului, Ebed-Iahve.
Lui Isaia îi sunt arătate toate aceste lucruri cu privire la venirea lui Mesia. Și totuși,
conducătorii poporului din vremea în care a venit Mesia nu L-au acceptat.
Profetul Ieremia Îl zugrăveşte pe Iisus ca pe păstorul turmei, pe care o va mântui.
Profetul Ieremia ne spune că Fiul lui Dumnezeu se va naşte din seminția lui
David: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va
ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ,
Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte. Iată numele cu care-L vei numi: «Domnul
dreptatea noastră»” (Ieremia 23, 5-6).
Ieremia este, de asemenea, primul profet care vesteşte încheierea unui nou
legământ, care va înlocui pe cel încheiat cu Moise pe muntele Sinai: „Iată, zice
Domnul, vin zile când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou.
Nu însă ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de
mână ca să-i scot din pământul Egiptului… Voi pune legea Mea înlăuntrul lor şi pe
inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor”(Ieremia 31, 31-34).
De aici vine denumirea de Noul Testament pe care o utilizează prima dată Sfântul
Pavel în Epistola către Evrei 8, 8-12, citând pe prorocul Ieremia.

263
Uciderea pruncilor din Betleem a fost proorocită tot de profetul Ieremia: „Aşa zice
Domnul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă. Rahila plângea pe fiii
săi şi nu vrea să se mângâie pentru că nu mai sunt»” (Ieremia 31, 15).
Profetul Iezechiel a profeţit nu numai despre Domnul, ci şi despre cei patru
evanghelişti. Profetul Iezechiel se referă la Pruncul minunat ca Păstorul cel Bun şi
împărăţia viitoare: „Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune
pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor” (Iezechiel 34, 23).
Profetul Daniel a arătat precis timpul când Se va naşte Mântuitorul, cu aproape
şase sute de ani înainte de venirea Acestuia (Daniel 9, 24-27).
Profetul Daniel se referă la împărăţia dreptăţii şi a păcii adusă de Fiul Lui
Dumnezeu „Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca
Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I
s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi
slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia
Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7, 13-14).

19 Cateheză despre Taina Pocăinţei

264
265
266
267
268
269
20 Cateheză despre dreapta credinţă

270
271
272
273
274
275
 SUBIECTE PENTRU OMILETICĂ

1 Predică la Înălţarea Domnului

Predică la Înălţarea Domnului - Pr. Vasile Gordon
Luca 24, 36 - 53

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei,
înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce
sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi
mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul
nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a
arătat mâinile şi picioarele Sale.

Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de
mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi
luând, a mâncat înaintea lor.

Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună
cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui
Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile.

Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Iisus Hristos şi aşa să
învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre
iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.

Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu;
voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară
până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.

Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-
se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu,
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!...

276
În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar
locul cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El
mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis:
Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la
cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

Iubiţi credincioşi,

Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne

atrag atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori
cititorului grăbit: în timp ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta... şi ucenicii s-au
întors în Ierusalim cu bucurie mare.

Asupra acestor două precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează.

Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul
binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de
lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul
binecuvântării, Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel
bun” (Ioan, 10, 11), „voi sunteţi prietenii Mei” Ioan 15, 14) şi mai ales, „să vă iubiţi
unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34, subl. n.).

Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii,
nu se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar:
binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate
bucura de binecuvântarea Lui.

Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste
toţi oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în
Mine, prin cuvântul lor” (Ioan, 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta
sau nu binecuvântarea Lui: „Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă, 3, 20).
„Voi intra numai acolo unde Mi se deschide”.

În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa,

primiseră în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi

277
pe Mine Mă primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub
binecuvântarea Lui, oferită îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.

Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la

slavonescul Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul
mântuitor al actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la
fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe pe care Biserica întemeiată de El le
împarte drept-măritorilor creştini.

Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează

poporul rostind: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire
de oameni”.

Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în

afara binecuvântării Lui.

Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer,
ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod
normal, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri.
Analizând, însă, relatarea evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-
testamentare aflăm: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan, 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe
Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua Cincizecimii.

Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa
de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care
voiesc să urmeze chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia
să se înalţe, spre a-i putea „trage” apoi pe cei ce-L urmează.

În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar
locul cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El
mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis:
Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la
cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

278
Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii
(căci îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe), confirmă de fapt cuvintele
Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: „Iată Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).

Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie.

Aşa trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos şi aşa trebuie zugrăvit în icoane:
binecuvântând şi izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată
ameninţător asupra bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor.

Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a

spus-o: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan, 15, 14;
subl. n.). Iar sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de
bucurii, nădejdea înălţării la cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele
poticniri şi necazuri pământene.

Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum
îndeamnă Marele Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-
vă!” (Filipeni, 4, 4). Cu aceste simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri:
„Hristos S-a înălţat, bucuraţi-vă!”.

Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest
scurt cuvânt: Iubiţi ascultători, de ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?

Este o întrebare pe care creştinii ne-o pun adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr.
prof. dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343):
„În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor
morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor
care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”.

Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un

sentiment de duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile
celor prezenţi curg firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale. Ele
izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în
cuvinte.

279
Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care
exprimă într-un mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de
sărmanii ostaşi morţi fără lumânare şi departe de cei dragi, dar cu simţământul
Marii Întâlniri din ceruri.

Fragmentul este luat da la prof. dr. Ioan Broşu (Cuvânt pentru pomenirea eroilor,
în ziua de Înălţare): „Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare
cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i
străpunge pieptul cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el
începe să aibă vedenii. Între altele, i se înfăţişează bătrâna sa mamă, care-l prinde
de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie. Cum? Mama sa nu-l va mai
mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie,
oare, acesta sfârşitul a toate? Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie
în mână, în câmpul acesta? Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să
moară! Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte. Parcă aude un cântec
bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude
clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. Apucă cruciuliţa pe care
i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să o sărute şi
să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”. Ostaşul moare apoi. Dar prin
fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor
noastre!”. Amin.

2 Predică la Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I

Ecumenic)

Predică pr. Ilie Cleopa

Ioan 17, 1-13

In vremea aceea, ridicandu-si ochii Sai catre cer, Iisus a cuvantat: Parinte a venit
ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te preamareasca pe Tine, precum
I-ai dat stapanire peste toata faptura, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe
care Tu i-ai dat Lui; iar viata vesnica este aceea ca sa Te cunoasca pe Tine singurul,
adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Eu Te-am preamarit
pe pamant si am savarsit lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac. Şi acum Ma preamareste
Tu, Parinte, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea. Am facut
cunoscut numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tai erau, si Mi
280
i-ai dat Mie si cuvantul Tau l-au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat
sunt de la Tine intrucat cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au
primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut acum ca Tu m-
ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog; nu Ma rog pentru lume, ci pentru acestia pe
care Mi-ai dat, caci ei sunt ai Tai si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale
Mele, si M-am preamarit in ei. Mult nu mai sunt in lume, dar ei sunt in lume si Eu
vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei pe care Mi-ai dat, ca sa
fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele
Tau; pe cei pe care Mi-ai dat, i-am pazit si nici unul dintre ei n-a pierit, decat numai
fiul pierzarii, pentru ca sa se implineasca Scriptura. Acum insa Eu vin la Tine si
acestea le graiesc cat sunt in lume, pentru ca bucuria Mea sa o aiba deplin in ei.'

Trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul şi Duhul Sfînt şi Aceşti trei Una sînt!
(I Ioan 5, 7)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul
Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea,
pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a
organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea
Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi -

episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele
învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe,
neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi
condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a
Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie
unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută
dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de
sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul "sinod" înţelegem adunare,

281
consiliu; prin cuvîntul "erezie" înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva
despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi
să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare
eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui
Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a "fost un timp cînd Fiul nu era". El
numea pe Iisus Hristos "creatură superioară", "cea dintîi dintre creaturi". Acest
eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun
predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de
mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul
roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a

Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel
Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi
condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul
Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la
Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii
creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a
adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054,
Biserica creştină era una, nedespărţită în două - cea Ortodoxă de Răsărit şi cea
Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se
numesc "ecumenice", adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din
partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a

durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui,
Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut
să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o
palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a
poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a
îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din
nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă,
auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau
iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

282
La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina
Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi
cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida,
focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna
lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul
întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi
învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei
persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi
nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele
şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau
să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt
dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor
ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai
mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu
pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre
veşnică osîndă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi,

Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său,
au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi
secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii
creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi
Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la
Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei
Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de
eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după
aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

283
Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări
protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi
Australia, formînd Biserica anglicană.

Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie
unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim "o credinţă, un Domn, un
botez", însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat
învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor,
precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai
multe Biserici creştine - două apostolice - cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără
succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.

Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales
XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul
Bisericii apostolice, numite "secte".

Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele
mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi "martorii lui Iehova", "templul
satanei", cu aşa numita "liturghie neagră", în care se adoră diavolul în locul lui
Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor
certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare
materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.

Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este
un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta
Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A
doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să
ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită
moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le
răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală
smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi,
milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.

284
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu,
cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu
viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte
uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată
căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie
de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase
principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei
rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.

Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea
nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de
la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este
viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să
trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după
putere milostenie, care "acoperă mulţime de păcate".

O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care
să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi
să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările
sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în
cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi,
nici de cursele oamenilor răi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat

dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să
rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem.
Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să
cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor
ca cei ce sînt "prietenii Domnului" şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste
unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem
copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să
păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui
oricîte fapte bune am avea.

285
Închei cu o scurtă istorioară.

Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune

dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat
cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: "Copile, cine eşti tu?" Iar el a răspuns: "Eu
sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!" "Dar cine ţi-a rupt cămaşa?" întreabă sihastrul. Iar
Domnul i-a răspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" şi S-a făcut nevăzut.

Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi

de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.

Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe

Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.

Hristos a înviat!

3 Predică la Pogorârea Duhului Sfânt

3.1 Predică PF Daniel

Duminica a opta după Paști (a Rusaliilor) Ioan 7, 37-53; 8,12

„În ziua cea de pe urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat,
zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine,
precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a
zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu
era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor,
auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alții
ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină
Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din
Betleem, cetatea lui David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii
dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au veni t
la arhierei și la farisei, iar le-au zis aceia: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns:
Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii:
Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii
sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște legea, este blestemată!
A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei:
286
Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a
făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi
că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Și s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăși le-a
vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea Lumina vieții.“

Atât Apostolul, cât și Evanghelia care se citesc la această sărbătoare ne arată

lucrarea Duhului Sfânt în lume. Apostolul ni-L prezintă pe Duhul Sfânt în forma
unor limbi ca de foc. Evanghelia ne arată, potrivit cuvintelor Mântuitorului Iisus
Hristos, că Duhul Sfânt este apa cea vie.
Duhul Sfânt nu anulează identitatea omului, ci o luminează și o îmbogățește
Apostolul zilei este o lectură din cartea Faptele Apostolilor, care descrie
evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt ca un vuiet de suflare de vânt peste ucenicii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adunați laolaltă în Ierusalim (Fapte 2, 2). În
limba ebraică, același cuvânt ruah înseamnă duh și vânt. Duhul Sfânt vine din cer
ca un vuiet mare de vânt și apare deasupra capului fiecăruia dintre ucenici în limbi
ca de foc. Duhul Sfânt vine peste fiecare dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos
când ei se aflau adunați laolaltă, întrucât El sfințește pe fiecare om în parte și pe
toți laolaltă, adică sfințește persoane adunate în comunitate și pentru comuniune.
El sfințește persoane distincte și le pune în comuniune și conlucrare. Duhul Sfânt
nu anulează identitatea sau personalitatea omului, ci o luminează și o
îmbogățește, astfel încât fiecare persoană umană, prin lucrarea Duhului Sfânt, se
pune într-o legătură tainică de viață sfântă cu Persoanele divine ale Preasfintei
Treimi și cu persoanele umane care mărturisesc aceeași credință, formând astfel
Biserica lui Hristos, plină de harul Preasfintei Treimi (cf. II Corinteni 13, 13). De
aceea, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului se săvârșește și
botezul în apă și în Duh al primilor creștini (cf. Fapte 2, 38-41). Cine se botează în
apă și în Duh, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, începe o relație și o
viață nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.
Duhul Sfânt Se coboară în formă de limbi ca de foc și pentru a arăta că „focul“
harului este curățitor de păcate, după cum focul fizic este curățitor de rugină.
Când metalele sunt ținute mai mult timp în foc, rugina, praful sau zgura de pe
ele se curăță, iar ele devin incandescente sau luminoase, și nu mai sunt rigide, ci
devin flexibile, pot lua o formă nouă, una pe care n-au avut-o înainte. Deci, Duhul
Sfânt, asemenea focului material pe care îl cunoaștem noi, curățește duhovnicește
pe om de rugina sau zgura păcatului, adică de toată necurăția sufletului și a
287
trupului. În același timp, Sfântul Duh transformă sufletul omului întunecat și opac
din cauza păcatului în suflet bun și luminat. De aceea, Botezul în apă și în Duh Sfânt
mai este numit și Sfânta luminare. Totodată, Duhul Sfânt, ca și focul, nu doar
curățește sufletul de necurăție, ci și încălzește viața spirituală a sufletului răcit din
cauza patimilor egoiste, iar această căldură a Duhului Sfânt se vede mai întâi în
lacrimile pocăinței și în dorința de o viață nouă. Sfinții Părinți ai Bisericii spun
că primele semne clare ale prezenței și lucrării Duhului Sfânt în omul credincios
sunt smerenia și pocăința, iar lacrimile pocăinței arată că Duhul Sfânt curățește
pe om de păcat și în același timp face roditoare credința în el asemenea apei care
udă un pământ uscat și-l face roditor (Sfântul Efrem Sirul). În lacrimile fierbinți ale
pocăinței se vede legătura duhovnicească dintre Evanghelia după Sfântul
Evanghelist Ioan, care prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind „apa cea vie“, și scrierile
Sfântului Evanghelist Luca (Faptele Apostolilor), care prezintă pe Duhul Sfânt
ca „foc“ curățitor, încălzitor și luminător. În lacrimile pocăinței, „focul“ regretului
sau al căinței, pentru păcatele săvârșite și pentru că am supărat pe Dumnezeu, se
transformă în „apa cea vie“, adică în lucrarea harului care spală păcatele omului
prin pocăință, și devine izvor de sfințenie și de fapte bune.
Duhul Sfânt confirmă și cultivă viața adevărată a creștinului sau comuniunea lui
de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii
Duhul Sfânt, a treia Persoană din Sfânta Treime, nu are chip. El nu Se arată în formă
de om, ci El se arată fie ca foc luminător, încălzitor și curățitor, fie ca apă vie care
dă viață. De ce Duhul Sfânt Se prezintă astfel și nu ia chip de om după cum a luat
Fiul lui Dumnezeu? Pentru că Duhul Sfânt nu concurează pe Fiul Cel veșnic al lui
Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.
El nu concurează pe Fiul și nici nu-L completează pe Fiul, ci-L confirmă și-L
comunică oamenilor pe Fiul, ca Fiul să locuiască în ei, să devină Viața vieții lor,
mai ales prin împărtășirea lor cu Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii (cf. Ioan
6, 54-57). Întrucât Duhul Sfânt cercetează adâncurile lui Dumnezeu (cf. I Corinteni
2, 10), lucrarea Sa nu este una care se impune din exterior, ci una care se propune
din interior, una de intimitate, de modelare a sufletului omului. El nu Se arată în
fața omului, ci locuiește tainic sau mistic în sufletul omului, îl inspiră, fără să-l
constrângă, pentru ca omul, în mod liber, să gândească și să trăiască asemenea
lui Hristos. Deci Duhul Sfânt lucrează tainic sau discret în om, respectând
libertatea omului de a se întoarce sau nu spre Dumnezeu Tatăl și de a împlini sau
nu voia Fiului lui Dumnezeu, a lui Hristos, descoperită sau arătată în Sfânta Sa
Evanghelie. Așadar, Duhul Sfânt este Duhul libertății, după cum ne spune Sfântul

288
Apostol Pavel, când zice: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (II
Corinteni 3, 17). Duhul Sfânt nu apare în mod vizibil în fața omului, ca să nu facă
presiune asupra acestuia, ci El vine tainic în sufletul omului și-l inspiră să rostească
un cuvânt folositor, să împlinească o lucrare bună, și mai ales să cultive prin
rugăciune o permanentă legătură de iubire duhovnicească cu Dumnezeu și cu
ceilalți oameni. Duhul Sfânt este în același timp Duhul libertății și Duhul comuniunii
sau al unității. El respectă libertatea noastră atât de mult, încât noi putem asculta
glasul Lui tainic sau putem să-L ignorăm. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu
stingeți Duhul“ (I Tesaloniceni 5, 19). Concret, omul poate stinge lucrarea Duhului
în el prin necredință, nepăsare și nelucrare. Duhul Sfânt este Duhul comuniunii,
deoarece adună laolaltă pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Duhul Sfânt
cheamă la unitate sau comuniune diversitatea darurilor din umanitate și din
natură (creație). El distribuie sau împarte darurile lui Dumnezeu pentru ca oamenii
să le cunoască, să le cultive și apoi să le adune laolaltă ca pe o ofrandă de
recunoștință adusă lui Dumnezeu-Dăruitorul. Duhul Sfânt nu Se arată în chip de
om, dar dorește să facă din fiecare om credincios un chip al lui Hristos
Dumnezeu-Omul. Iar cea mai frumoasă rodire a acestei lucrări a Duhului Sfânt în
oameni sunt Sfinții Bisericii. De aceea, în Ortodoxie, prima duminică
după Pogorârea Duhului Sfânt este Duminica Tuturor Sfinților pe care Duhul Sfânt
i-a ajutat ca să devină părtași ai sfințeniei și bunătății lui Hristos Cel Unul Sfânt,
Dumnezeu-Omul.
„Arhitectul Bisericii“ și „Plugarul firii omenești“
Prin harul Sfântului Botez, care a fost săvârșit îndată după Pogorârea Duhului Sfânt
peste Apostoli (cf. Fapte 2, 38-41), Duhul Sfânt adună laolaltă în iubirea Preasfintei
Treimi persoane și popoare diferite. Sfântul Vasile cel Mare a numit pe Duhul Sfânt
„Arhitectul Bisericii“, întrucât El zidește din interior, din sufletul omului, templul
lui Dumnezeu în om, adică realizează sălășluirea harului Preasfintei Treimi în
Biserica lui Hristos, formată din neamuri de limbi diferite, cărora li s-a binevestit
în limba lor maternă „focul“ iubirii lui Dumnezeu pentru mântuirea
oamenilor. Ca înnoitor și sfințitor al vieții creștinului, Duhul Sfânt a fost numit
și „Plugarul firii omenești“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). El arde spinii păcatului și
potolește seceta sufletului arid, prin apa Botezului și prin lacrimile pocăinței,
pentru a cultiva apoi virtuțile sfinte ale vieții creștine. De aceea, cântăm adesea
în Biserică: prin Duhul Sfânt tot sufletul viază și întru curăție se înalță (Antifonul I,
glasul 4). Duhul Sfânt ridică pe cei căzuți, luminează pe cei întunecați de păcate și
eliberează pe cei robiți de patimi. Deci Duhul Sfânt înnoiește și sfințește viața

289
omului. Roadele lucrării Sale în viața oamenilor sunt aceste virtuți: „dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința,
blândețea, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Duhul Sfânt luminează mintea
omului ca să înțeleagă Sfintele Scripturi și încălzește inima lui ca să se roage mai
fierbinte. Când nu știm sau nu putem să ne rugăm cum trebuie, Duhul Se roagă în
noi cu suspine negrăite (cf. Romani 8, 26), și strigă Avva, Părinte (Galateni 4,6) ca
să iubim mai mult pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Iar întrucât
noi, creștinii, suntem botezați în Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl și Se
odihnește în Fiul, îndrăznim să-L numim pe Dumnezeu Cel din ceruri Tatăl
nostru, mărturisind astfel că suntem fiii Lui, înfiați prin harul Sfântului Duh ca
urmare a credinței noastre în Dumnezeu-Fiul, în Iisus Hristos. Duhul Sfânt este apa
cea vie, ne spune Evanghelia, pentru că El, prin Botez și prin Pocăință, ne înviază în
lumea aceasta din moartea păcatului, iar la învierea cea de obște ne ridică din
stricăciune (cf. Iezechiel 37, 5-6). Duhul Sfânt dăruiește viață la toată făptura. El
dăruiește viață vegetală și viață animală: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei
înnoi fața pământului; lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor
întoarce“ (Psalmul 103, 30-31). Însă oamenilor creați după chipul lui Dumnezeu
Cel veșnic viu și botezați în numele Sfintei Treimi, Duhul Sfânt le dăruiește nu
numai existența biologică sau viața pământească trecătoare, ci și viața spirituală
sau viața cerească netrecătoare, în bucuria și slava Preasfintei Treimi.
Prin lucrarea Duhului Sfânt se constituie Biserica instituită de Mântuitorul Iisus
Hristos
Când coboară la Cincizecime peste Sfinții Ucenici și Apostoli ai lui Hristos, Duhul
Sfânt constituie Biserica lui Hristos, care se extinde apoi prin Botezul oamenilor din
neamuri diferite.
Cum constituie Duhul Sfânt Biserica lui Hristos, dacă Hristos este Capul și temelia
Bisericii? Deoarece în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, firea divină s-a unit cu firea
umană prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Luca 1, 35), tot prin lucrarea Duhului Sfânt
viața divino-umană a lui Hristos, Capul-Bisericii, se împărtășește sau se extinde
acum în toți oamenii care cred în Hristos și astfel se constituie Biserica lui
Hristos. Prin urmare, taina Bisericii aceasta este: viața lui Hristos Cel Răstignit,
Înviat și Înălțat la ceruri, adică în slava Preasfintei Treimi, se dăruiește acum
oamenilor, prin lucrarea Duhului Sfânt, ca oamenii să poată participa la viața și
bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Din acest motiv, în Biserica
Ortodoxă, sfintele slujbe nu încep cu rugăciunea Tatăl nostru, ci cu o rugăciune
adresată Sfântului Duh: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care

290
pretutindeni ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de
viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și
mântuiește, Bunule, sufletele noastre“. Îndată după această rugăciune adresată
Duhului Sfânt, spunem „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte,
miluiește-ne pe noi“, după care rostim rugăciunea Preasfântă Treime. Aceasta
înseamnă că numai prin harul Duhului Sfânt prezent în noi ne putem uni cu
Preasfânta Treime. Iar după ce am rostit rugăciunea Preasfântă Treime, spunem
și rugăciunea Tatăl nostru, pentru a arăta că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl
înfiați de Duhul Sfânt prin harul Botezului care ne unește cu Hristos, Dumnezeu-
Fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Pogorârea Duhului Sfânt urmează după
Înălțarea întru slavă a lui Hristos la ceruri, pentru că Hristos Domnul ne-a împăcat
cu Dumnezeu-Tatăl, când a înălțat pe tronul împărătesc al Preasfintei Treimi firea
Sa umană înnoită și sfințită prin Răstignire, Moarte și Înviere, ca să ne dăruiască
nouă oamenilor viața Sa cerească și preaslăvită. Deci, Duhul Sfânt Mângâietorul
și Sfințitorul vine în lume ca să constituie Biserica lui Hristos, întemeiată de El
prin Întruparea și lucrarea Sa mântuitoare și să sfințească pe cei care cred în
Hristos și-L iubesc pe El, ca să-i facă părtași ai vieții Lui preaslăvite în iubirea
Preasfintei Treimi.
Să mulțumim lui Dumnezeu-Tatăl pentru iubirea Sa milostivă arătată oamenilor
prin Domnul nostru Iisus Hristos și împărtășită nouă prin lucrarea Duhului Sfânt în
Biserică! În încheiere, mai observăm că în această zi de Rusalii se aduc în biserică
pentru binecuvântare frunze de tei sau de nuc, întrucât ele ne amintesc simbolic
de limbile ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui
Hristos, trimiși de El să bine-vestească Evanghelia Sa în limbi diferite, adică la
neamuri sau popoare diferite, până la marginile pământului, începând de la
Ierusalim. Prezența acestor multe frunze la sărbătoarea Rusaliilor ne îndeamnă să
ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să păzească Biserica Sa cea una sfântă
alcătuită din persoane și popoare diferite și să binecuvânteze cu harul Său întreaga
natură sau creație, spre slava Preasfintei Treimi și spre dobândirea vieții veșnice.
Amin!

291
3.2 Predică pr. Ilie Cleopa

Predică la Duminica Cincizecimii

( Despre darul vorbirii în limbi )

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,
Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea
darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica
pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai
uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile
străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele
minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi
Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a
fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească
mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii
în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea,
Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre
oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru
că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi,
deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai
nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee
despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă
numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele
cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac
prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu,
care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar
dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca
mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor
credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi". În acest sens zice
marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I
Corinteni 14, 22).
Iubiţi credincioşi,

292
Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii
Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am
arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi
de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în
limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi
vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală
pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim
că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete
nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de "limbă"
sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele
încîlcite şi gîngave nu pot fi numite "limbi", cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o
rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate
(Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo
descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba
noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face
să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu
mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc
oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă
învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu,
uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi
aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost
înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu
aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea
înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în
limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru
ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.
Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar
prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele
Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea,
curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită
vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp,

293
nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate
timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe
Duhul Sfînt.
Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin
decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a
judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul
deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au
socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I
Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în
comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci
cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut,
ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul
vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost
pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.
Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata
glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt
de faţă (Fapte 2, 1-13).
2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri
străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii,
fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci
a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să
creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi
va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie
de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru
cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile
cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei
şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi
în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar
însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută,
deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate

294
ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2.
Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim
la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne
în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai
tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru
totdeauna.
Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în
limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să
răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la
începutul creştinismului.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica
Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la
cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia
persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El
a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de
răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai
înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi
poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu
voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că
nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi.
Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi... (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede
în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite
vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l
descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi
va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă
vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a
Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după
înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea
Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la
fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A

295
zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe
tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.
De ce se numeşte Sfîntul Duh "Mîngîietorul" şi "Duhul Adevărului"? Pentru că
Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi
cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi
şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii
care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe
credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor
ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre
păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră
prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.
Duhul Sfînt se numeşte "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturiseşte şi se
apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte
Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care
păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe
calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte "la tot adevărul"
Duhul Sfînt, care rămîne cu noi "în veac", adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea
noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui
Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi "va vesti", adică va descoperi celor
aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor
lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii,
ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.
Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe
capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat
Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa
S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă
veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica
dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de
învăţătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine
repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată
necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a
întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi.
Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi
să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

296
Iubiţi credincioşi,
Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta
Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne
călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm
cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin
cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui
Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir
primim pecetea harului Duhului Sfînt.
Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu
puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă
peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine
şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne
iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la
botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare,
ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de
îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne
ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim
aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui
Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de
adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem
să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să
vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu
smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii
din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire
duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului?
Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să
lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc
Mîngîietorule". Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta
Treime? Să cîntăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Duhul Sfînt. Amin.
4 Predică la Sfânta Treime

297
Matei 18, 10-20

10. Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor,
în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.
11. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
12. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu
va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe
cea rătăcită?
13. Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea
mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.
14. Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul
dintr-aceştia mici.
15. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de
te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.
16. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei
martori să se statornicească tot cuvântul.
17. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de
Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.
18. Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.
19. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa
unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în
ceruri.
20. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul
lor.

4.1 Predică pr. Ilie Cleopa (1)

„Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Preasfântă Treime,

miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh”. Acestea le poţi zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Preasfintei Treimi cu
rugăciune preaputernică şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic.

298
Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele,
flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi
apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soa­relui. Iar razele soarelui
crescând mereu şi luminând sub cer, în toate păr­ţile, se iveşte la orizont şi
frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita
mai mult la el, te orbeşte.

Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumne­zeu, Cel ce este
izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lu-mii, S-a arătat mai întâi numai
ca Ziditor şi ca Făcător.

Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei

omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se
ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumne­zeu.

Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei
ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că
Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne
învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe co­pii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este
Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri.

Încă la facerea omului, în Rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte
ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl.

Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne po­gorâm şi să amestecăm

limbile lor” (Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după
fiinţă şi trei după feţe.

Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit
că trei sunt feţele Preasfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul
Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32,
6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a
arătat Preasfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o
putere, de o domnie şi de o împărăţie.

299
Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii
din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.

Iar în legea darului, încă de la începutul slujirii Mântuitorului, Preasfântul

Dumnezeu S-a arătat ca fiind un Dumnezeu în trei feţe, sau în trei ipostasuri. Chiar
de la Botezul Mântuitorului S-a arătat Preasfânta Tre­ime la Iordan. Căci Părintele
a zis de sus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17);
iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumb, iar Fiul era, întrupat în firea noastră,
în apele Iordanului.

Iată de ce Biserica cântă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închi-narea Treimii
S-a arătat” (troparul praznicului). Astfel, prin legea daru­lui, Dumnezeu S-a arătat
în chip desăvârşit că, deşi este Unul după fiinţă, sau după fire, după feţe e Întreit.
Aceasta a înţeles şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi, când
zice: „Trei sunt Care mărturi­sesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia
trei Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au arătat că Sfânta Treime este de un singur

scaun, de-o singură dumnezeire, de-o singură fiinţă şi fire, de-o singură voie şi
împărăţie şi domnie, dar este în trei ipostasuri, iar aceste trei ipostasuri sunt
deosebite după însuşirile lor.

Mai întâi să cunoaşteţi chipul subzistenţei fiecăruia. Tatăl are ca chip al

subzistenţei nenaşterea şi nepricinuirea; căci nu se naşte din nimenea şi nu e
pricinuit de nimenea. Fiul are ca chip al subzistenţei Sale naşterea mai înainte de
toţi vecii din Tatăl, precum se naşte cuvântul din minte. Iar Duhul are ca chip al
subzistenţei Sale un altul decât cel al Fiului: El are pur­cederea, adică porneşte,
purcede din Tatăl. Dar – cum zice Sfântul Gri-gore de Nyssa – o dată cu naşterea
Fiului, cea mai dinainte de toţi vecii, purcede şi Duhul Sfânt.

Nu a fost o vreme – cum spune Arie hulitorul – când Hristos n-a fost împreună cu
Tatăl. Cum se putea ca Tatăl să fie fără de Cuvânt? Dumnezeu are Cuvânt,
Dumnezeu are şi Duh. Deci n-a fost niciodată când să nu fi fost Cuvântul la Tatăl.

300
Cum n-a putut să fie Tatăl fără Cuvânt, aşa nu s-a putut să fie o vreme când
Cuvântul să nu fi fost la Tatăl şi Duhul să nu purceadă în chip negrăit, adică să nu
fie la Tatăl, pentru că Cel ce are Cuvânt are şi Duh.

Uitaţi-vă la noi: avem minte, cu­vânt şi duh, că suntem chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face parte chiar din fiinţa Sa, e chiar de o fiinţă cu
El, de un scaun, de o voie şi de o dumnezeire cu El.

Acestea, fraţii mei, sunt lucruri subţiri, nu le puteţi înţelege toţi, dar trebuie să le
spunem, că azi e sărbătoarea Sfintei Treimi. Iată, v-am spus chipul subzistenţei
celor trei ipostasuri: nenaşterea, naşterea şi purcederea.

Însuşirile ipostasurilor sunt chipul subzistenţei lor în Treime. Tatăl este Tată fiindcă
naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul şi purcede pe Duhul deodată cu naşterea
Fiului, fără de vreme şi fără de ani. Dar în alt chip purcede pe Duhul şi în alt chip
naşte pe Fiul. Aşa zice Iosif Vrienie, marele teolog din sec. al XIV-lea, că Tatăl se
cheamă Născător al Fiu­lui şi Purcezător al Duhului. Dar Fiul se zice şi Cuvânt. Fiul
subzistă prin naştere şi Duhul prin purcedere. Fiul şi Duhul se mai numesc şi cele
două raze gemene ale Tatălui (Iosif Vrienie, Cuvântul 4 despre PreasfântaTreime).

Şi aceste două raze, care pornesc din Minte, adică din Dumnezeu Ta­tăl, sunt
ipostasuri ca şi Tatăl. Dintre cele trei ipostasuri ale PreasfinteiTreimi, unul are
însuşirea de Tată, altul de Fiu şi altul de Duh Sfânt. Ele se deosebesc, dar sunt şi
unite, însă unirea lor nu le amestecă (Dogmatica, cap. 8, p. 19).

Ipostasurile PreasfinteiTreimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt unite, dar nu se

amestecă, şi se împart fără despărţire. Gândiţi-vă la trei sori, care ar fi deopotrivă
de mari, deopotrivă de luminoşi şi ar ieşi pe cer deodată, unite într-un glob şi într-
o putere. Cele trei ipostasuri sunt ca trei sori având aceeaşi căldură şi lumină,
aceeaşi fiinţă. Gândiţi-vă la trei sfeşnice cu trei lumini în ele, iar luminile deopotrivă
de mari şi de luminoase, şi amestecaţi aceste trei făclii la un loc. Ce se întâmplă?
Vedeţi o singură lumină. Sunt unite, dar nu amestecate. Şi-a păstrat fiecare lu­mina
şi însuşirea ei. Iată, aşa e cu ipostasurile Preasfintei Treimi. Sunt unite împreună în
aceeaşi fiinţă, dar fiecare ipostas păstrează însuşirea Sa. Acestea vi le-am spus în
treacăt, căci avem de spus multe.

301
Iată câte ceva din Epistola 38 a Marelui Vasile către Sfântul Grigore de Nyssa în
privinţa ipostasurilor PreasfinteiTreimi. Iată ce spune el: un curcubeu care se
formează din razele puternice ale soarelui, ce cad asupra unui nor care e plin de
apă şi de rouă, dă la iveală o mulţime de culori; dar noi vedem că aceste culori se
deosebesc, una fiind galbenă, alta albastră, alta roşie, alta portocalie, dar niciodată
nu putem înţelege unde se unesc ele şi de unde până unde ţine galbenul, de unde
până unde portocaliul sau verdele; aşa se înţeleg şi ipostasurile Sfintei Treimi: ele
se unesc şi se pare că se amestecă. Dar nu, nu se amestecă, ci păstrează fiecare
însuşi­rea sa. Dar fiinţa este una. Şi noi nu putem pricepe cât sunt de unite; ştim
doar atâta: că sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart, dar fără să se des­partă
după fiinţă.

Dar, fraţii mei, naşterea Fiului e de două feluri, sau El are două naşteri: o naştere
a Lui e cea mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, şi altă naştere e cea de sub vremi,
din Prea Curata Fecioară Maria.

Oare cu Duhul tot aşa este? Duhul Sfânt are şi El o purcedere din Ta­tăl, mai înainte
de toţi vecii, o dată cu naşterea Fiului, dar şi o arătare sub vremi. Când? La
Cincizecime, când Se pogoară peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi ca de foc
(Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., cap. 8, pp. 20, 25, 35). N-am zis în chip de limbi
de foc, ci „ca de foc”, căci focul Duhului Sfânt e foc duhovnicesc.

Dar oare, fraţii mei, dacă aceste două ipostasuri ale Preasfintei Tre­imi, Cuvântul
şi Duhul Sfânt, sunt raze gemene, de o fiinţă, de-o fire şi de un scaun, de o domnie
cu Tatăl, dar din Tatăl, este în ele vreo micşorare? Nu. Dar auzim în Evanghelie pe
Mântuitorul zicând: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”.

De aici arienii şi alţi eretici din sec. al III-lea şi al IV-lea, pe baza acestui cuvânt al
Domnului, „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, zic că Tatăl e mai mare decât
Fiul cu dumnezeirea, cu fiinţa, cu firea, cu domnia, cu stăpânirea, cu voia, cu
începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înţelegem că Tatăl e cu fiinţa sau cu
dumnezeirea mai mare de­cât Fiul. Căci atunci cădem în hula lui Arie şi a altor
eretici, cu care s-a luptat Biserica 630 de ani până când i-a lămurit.

Tatăl este mai mare decât Fiul şi decât Duhul Sfânt numai în calitate de cauză,
pentru că Tatăl este cauza Fiului, căci Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl din Fiul; şi

302
Duhul pur­cede negrăit din Tatăl mai înainte de toţi vecii; deci cauza amânduror
acestor ipostasuri din Sfânta Treime este Tatăl. A unui ipostas prin naştere şi a
altuia prin purcedere.

Deci Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză, nu cu dumnezeirea. Dacă vom
zice cu dumnezeirea, hulim şi ne facem eretici. Hristos zice în Evanghelie: „Tatăl
Meu mai mare decât Mine este”, dar în alt loc zice: „Eu şi Tatăl Meu una
suntem”(Ioan 10, 30). Zicând aici „una”, arată identitatea fiinţei, pentru că sunt
de-o-fiinţă.

În altă parte, Filip zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul îi

răspunde: „Filipe, atâta vreme fiind cu Mine n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine
şi Eu întru Tatăl?” (Ioan 14, 8-11). Iată altă dovadă. Acolo unde Hristos zice: „Tatăl
Meu mai mare decât Mine este”, arată pricina, că Tatăl este pricina Fiului şi a
Duhului Sfânt. Iar acolo unde zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea
fiinţei, că sunt de-o-fiinţă. Iar acolo unde zice: „Tatăl Meu întru Mine petrece şi Eu
întru Tatăl”, arată nedespărţirea fiinţei. Că nu S-a despărţit niciodată Tatăl cu fiinţa
de Fiul şi de Sfântul Duh.

Iar acolo unde zice: „Toate ale Mele ale Tale sunt” – în rugăciunea ar­hierească –
şi „toate ale Tale ale Mele sunt”, arată cele ce sunt de obşte Tatălui şi Fiului şi
Duhului Sfânt, adică voia, dumnezeirea, domnia (Sfântul Ioan Damaschin,
Dogmatica, cap. 18).

Fraţii mei, acestea sunt mai grele pentru unii dintre dumneavoastră. Dar să ştiţi că
e nevoie să ne interesăm şi să învăţăm despre Sfânta Treime. Auzi ce spune Sfântul
Maxim către Talasie: „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a Celei de o fiinţă Treimi este
sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni”. E prea de nevoie să
cunoaştem despre Sfânta Treime cât este cu putinţă omului. Dar oricât ar învăţa
oamenii, nici îngerii, nici He­ruvimii, nici Serafimii nu pot dogmatisi şi teologhisi
despre Sfânta Treime cât trebuie. Dar toţi suntem datori să învăţăm cât putem
despre Sfânta Treime... .

Este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul,
Filocalia, vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune

303
mintea, ci prin ceea ce e mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub
cer şi face minţile iscoditoare să nu mai iscodească despre Dumnezeu.

Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este izvor a toată min­tea
şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere. Dar ce?
Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumne­zeu, frumuseţe?
Nu! Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai pre­sus de toată frumuseţea.
Ce este Dumnezeu, bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai
presus de toată bunătatea. Ce este Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila
şi mai presus de toată mila. Ce este Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată
înţelepciu­nea şi mai presus de toată înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie
(adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia şi mai presus de toată pronia.
Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus de minte.

De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun

dumnezeieştii Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu
Te pot slăvi după vrednicie”. Ca să ne smerim, pu­nem o slavoslovie de zi la această
negrăită sărbătoare, ca să arătăm că nu putem să slăvim pe Dumnezeu după
putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim.

Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe
Dumnezeu cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi
nici oamenii nu pot să slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei,
care o are în Sine ca Dumnezeu cel nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu
putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele slabe ale noastre.

Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot
ce se poate vorbi de Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa:
Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv, atotîndurat, atotputernic, atotştiutor,
nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte. Dar când veţi auzi că Dumnezeu este
adâncul milei şi atotbun şi atotputernic, să nu crezi că vorbim de fiinţa Lui.

Vorbim de-abia de însuşirile fiinţei lui Dumnezeu şi de tot ce se poate spune că e

împrejurul fiinţei lui Dumne­zeu. Iar a voi să vorbim de însăşi fiinţa lui Dumnezeu,
ar fi o nebunie! Că fiinţa lui Dumnezeu e neapropiată minţii îngereşti şi omeneşti

304
şi nu se poate vorbi de fiinţa Lui, că dacă s-ar putea vorbi, n-ar mai fi Dumnezeu.
Ceea ce se poate circumscrie de vreo minte nu mai e Dumnezeu, fiindcă e mărginit.

De aceea, Dumnezeu, fiind mai presus de mintea omului, nu poate fi tâlcuit de ea

şi nici nu poate fi spus vreodată de mintea sau de limba omenească ceea ce este
El după fiinţă. Ci noi vorbim despre însuşi­rile Lui. Spunem că este atotbun,
atotmilostiv ş.a.m.d. Iar de ce este Dumnezeu după fiinţă nu se pricepe nici o fiinţă
şi nici o minte să vor­bească. Şi deci se cinsteşte prin tăcere sau, cum zice
dumnezeiescul Nicodim Aghioritul, după teologia catafatică, sau afirmativă;
mintea vor­beşte despre Dumnezeu cu toată puterea ei, cât poate pricepe: că
Dumne­zeu e îndelung răbdător, că-i atotcreator, că-i veşnic, că-i izvorul luminii şi
orice ar vrea să spună ea; dar după teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L
propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin altceva.

În teo-logia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi

minunare şi tăcere. Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dum­nezeu, se
minunează şi tace. Căci noi cinstim pe Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar
mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne dăm seama că Dumnezeu
e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Fraţii mei,
ar trebui să vorbesc mai multe despre aceasta, dar nu intrăm în amănunte, să nu
vă obosesc mai tare.

Să coborâm la unele care sunt mai pe înţelesul nostru şi mai uşoare. Aţi auzit că se
spun despre Dumnezeu unele lucruri trupeşte. Aţi auzit că se vorbeşte în Sfânta
Scriptură despre ochiul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, piciorul lui
Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, mirosul lui Dumnezeu, genele lui Dumnezeu.

Căci se zice: „Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti, ochii Lui spre neamuri privesc”
(Psalmul 118). Sau în altă parte se spune: „Şi a mirosit Domnul Dumnezeu miros
de bună mi­reasmă” (Facerea 8, 21); sau în altă parte se vorbeşte de somnul lui
Dum­nezeu: „Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi?” (Ps.).

Sau în altă parte aţi auzit de umbletele lui Dumnezeu. Căci zice: „Umbletele Tale,
Dumne­zeule, întru cele înalte” (Psalmul 88). Ce înseamnă umblarea lui
Dum­nezeu? Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu? Căci se
zice: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea” (Psalmii 142, 1). Are

305
Dumnezeu ureche, are Dumnezeu ochi, are Dum-nezeu picioare, are Dumnezeu
mână, are Dumnezeu miros, are Dumnezeu gene, are Dumnezeu nas? Doamne
fereşte, să nu vă închipuiţi aşa ceva!

Sfânta Treime sau Dumnezeu este o realitate simplă, în înţelesul că necompusă din
părţi. Dar de ce vorbim noi atunci de urechea lui Dumnezeu, de nările lui
Dumnezeu, de mâna lui Dumnezeu, de piciorul Lui şi de ochiul Lui?

Iată de ce. Fiindcă la Dumnezeu – cum v-am spus, după teologia apofatică – toate
sunt mai presus de minte, dar noi prin cele ale noastre (arată dumnezeiescul
Damaschin şi Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu) pe cele mai presus de noi ale lui
Dumnezeu le înţelegem. Deci ce înseamnă ochiul lui Dumnezeu? Ochiul lui
Dumnezeu înseamnă puterea lui Dum­nezeu cea atotprivitoare.

Că zice Solomon: „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât
soarele şi nu există la El întuneric”. Căci se zice: „Întunericul nu se va întuneca de
la Tine, Doamne, şi noap­tea ca ziua se va lumina” (Psalmul 118). Ai văzut care sunt
ochii lui Dum­nezeu? Puterea lui Dumnezeu cea atotvăzătoare, care cercetează
inimile şi minţile şi gândurile noastre.

Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu? Prezenţa Lui în tot locul. Ce înseamnă urechea
lui Dumnezeu? Înseamnă puterea atotauzitoare a lui Dumnezeu; El ne aude
oriunde, şi în iad, şi în cer, şi pe pământ, oriunde am fi noi. Ce înseamnă genele
Lui? Căci zice: „Ochii Lui peste neamuri privesc. Genele Lui întreabă pe fiii
omeneşti” (ibidem).

Genele Lui sunt neîncetata luare-aminte a Lui spre rugăciu­nea celor drepţi şi spre
faptele tuturor oamenilor, spune dumnezeiescul Damaschin. Ce înseamnă mâna
lui Dumnezeu? Căci zice: „Mâinile Tale m-au făcut” (Psalmii 118, 73) şi „Dreapta
Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tă­rie”.

Are Dumnezeu dreaptă? Are Dumnezeu stângă? Doamne fereşte! Noi aici, prin
cele ale noastre, înţelegem cele mai presus de noi. Dreapta lui Dumnezeu este
dreptatea şi puterea Lui cea dreaptă. Stânga lui Dum­nezeu sau mâinile Lui sunt
puterea cea atotlucrătoare, atotfăcătoare, prin care a făcut universurile, lumea
cea gândită şi cea văzută, şi aşa mai de­parte.

306
Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea lui Dumnezeu pentru rugăciu­nea celor drepţi.
Căci se zice: a mirosit Dumnezeu miros de bună mi­reasmă la Abel, şi la Moise, şi
la Avraam, când au adus ei jertfă. Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea pe care o
are de jertfele curate ce se aduc pentru slava numelui Său.

Dar Hristos n-a avut mâini şi picioare? Da! Tocmai de aceea a venit în trup, căci noi
nu puteam înţelege în vecii vecilor pe Dumnezeu, dacă nu Se arăta prin faţa Fiului
Său şi nu se făcea asemenea nouă. Căci este scris: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a
sălăşluit printre noi”.

Dar ai să spui, poate: „Părinte, dacă Dumnezeu n-are barbă şi n-are plete, şi n-are
mâini şi n-are picioare, de ce e făcut în icoană cu barbă albă? Şi Duhul Sfânt - ca
porumb, şi Hristos – sau în chip de copil, sau ca tânăr, sau altădată pe cruce?
Răspunzând la aceasta, vom răspunde şi acelor bârfitori care zic că icoana e idol.

Dacă noi zugrăvim pe Dumnezeu cu ochi, cu barbă, cu mâini, cu picioare ş. a., prin
aceasta nu zugrăvim pe Dumnezeu în ceea ce este El după fiinţă, ci aşa cum a
binevoit El să Se arate oamenilor, luând chip. Iar cinstea icoanei trece la Cel
înfăţişat în chip. Îl zugrăvim pe El om bătrân, cu barbă albă, pentru că Dumnezeu,
Cel ce nu este compus şi n-are ochi şi picioare şi mâini, fiind nemărginit şi necuprins
de nici o zidire, a binevoit să Se arate aşa pentru neputinţa noastră.

Căci spune Daniil: „Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel
vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca
lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea
din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul
S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Daniil 7, 9-10).

Dumnezeu Cel necompus, Cel nemărginit, Cel fără de ani, a binevoit să Se arate
omului aşa cum poate să-L înţeleagă el. S-a arătat ca un om vechi de zile, ca un
moş bătrân, bătrân de tot. Şi înaintea Lui stăteau mulţimi nenumărate de îngeri şi
de oameni slujind Lui. Dacă aşa a binevoit să Se arate lui Daniil, şi în alte chipuri S-
a arătat şi lui Moise, şi lui Ilie, în Horeb, aşa L-au pictat pictorii.

307
Pentru că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră de a-L înţelege după fiinţă, S-a
arătat asemenea nouă, ca să putem să-L pictăm, să-L înţelegem măcar din cele ale
noastre, ca să ne putem sui cu mintea la cele mai pre­sus de noi.

De ce pe Duhul Sfânt Îl pictăm în chip de limbi de foc sau de porumb? Fiindcă aşa
a binevoit să Se arate: la Iordan ca porumb, iar la pogorârea Sa la Rusalii în chip de
limbi de foc. Şi deci, dacă aşa a bine­voit să Se arate Cel nemărginit, Cel veşnic şi
fără de început, aşa Îl pictăm.

De ce pe Hristos Îl zugrăvim copil şi pe cruce, şi tânăr şi predicând pe munte?

Pentru că aşa a fost pe pământ. De aceea dumnezeiescul Damaschin, în cele trei
tratate ale sale despre Sfintele Icoane, zice: de n-ar fi venit Hristos în trup, nu ne-
am închina la icoane.

Dar Hristos venind, ni S-a arătat ca icoana Tatălui şi ca chipul ipostasului Său viu, şi
fiindcă aşa s-a închipuit ipostasul lui Dumnezeu în Hristos, aşa Îl pictăm şi noi. De
aceea pictăm şi în icoane Sfânta Treime aşa, pentru că aşa ni S-a arătat în
dumnezeiasca Scriptură, pentru înţelegerea noastră.

Dar să trecem şi la altceva. Fraţilor, oare care sunt rugăciunile cele mai potrivite
pentru Sfânta Treime? Care sunt rugăciunile cele mai scurte şi mai mântuitoare
către Sfânta Treime? Către Maica Domnului avem multe rugăciuni, către Sfânta
Treime şi mai multe. Dar care-i cea dintâi rugăciune de slavoslovie către Sfânta
Treime? Ştiţi care este? Aceasta pe care-o auziţi mereu în Biserică: „Slavă Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh”. Aceasta e prima rugăciune către Sfânta Treime şi cea mai
scurtă şi cea mai dreaptă în conţinutul ei dogmatic. Pentru că prin aceste cuvinte
slă­vim persoanele Sfintei Treimi deopotrivă: întâi pe Tatăl, pricina; al doilea, pe
Fiul, Cel născut mai înainte de toţi vecii; al treilea, pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl
purcede, fiind de un scaun şi de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl.

Şi care e rugăciunea de cerere cea mai scurtă către Sfânta Treime? Rugăciu­nea
începătoare: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi”. Să o zicem aceasta mereu,
căci nu ştim multe rugăciuni către Sfânta Treime. Zi acasă şi pe drum: „Preasfântă
Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Preasfântă Treime, miluieşte-mă pe
mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acestea le poţi

308
zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Preasfintei Treimi cu rugăciune preaputernică şi
foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic.

Dar mai este o rugăciune – nu tare lungă şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic
– alcătuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii din vechime: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte
tare, Sfinte fără de moarte, mi­luieşte-ne pe noi”. Când zicem „Sfinte
Dumnezeule”, ne adresăm Tatălui; când zicem „Sfinte tare”, Fiului; când zicem
„Sfinte fără de moarte”, Duhului Sfânt; iar la urmă, când zicem „miluieşte-ne pe
noi”, ne închinăm tuturor persoanelor Sfintei Treimi deopotrivă (vezi Pidalion,
Soborul IV ecumenic, an 451), ca Unui Singur Dumnezeu în Treime. Şi de aceea
această cântare exprimă miezul credinţei noastre.

Iubiţii mei fraţi, am să închei acum cuvântul acesta, că sunteţi obosiţi. Vă spun
numai: oriunde mergeţi pe drum, oriunde staţi, ziceţi către Sfânta Treime, cu glas
sau în gând: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul
meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, Slavă Ţie!”, sau: „Slavă Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh”, sau: „Sfinte Dumne­zeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi”. Amin!

4.2 Predică pr. Ilie Cleopa (2)

E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din
Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul”
însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte,
purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.

„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”
(Psalmii 32, 6); „Căci Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul
Duh,

şi AceştiTrei Una sunt” (I Ioan 5, 7); „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a celei de o fiinţă
Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni” (Sfântul
Talasie Libianul, „Capete despre dragoste şi înfrânare”, suta întâi, Filocalia, vol. IV,
cap. 100, p. 10).

309
 Iubiţi credincioşi,

Despre Prea Bunul Dumnezeu Cel închinat şi slăvit în Treime, unele le putem
înţelege, dar a le grăi nu, iar altele le putem şi înţelege, şi grăi (Sfântul Ioan
Damaschin, Teologhicon, p. 3).

Iată cele ce le putem înţelege şi grăi: că Dumnezeu este fără de început, fără de
sfârşit, veşnic, pururea existent, nezidit, neschimbat, unic, necompus, fără de trup,
nevăzut, nepipăit, nescris împrejur, nemărginit, neînţeles, necuprins, neajuns de
minte, bun, drept, Ziditor al tuturor zidirilor, atotputernic, proniator al tuturor,
Stăpânitor, Judecător; apoi că este Dumnezeu Unul după fiinţă, dar în trei
ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Una,
afară de nenaştere, naştere şi purcedere.

Apoi că Fiul şi Sfântul Duh sunt Una, afară de nenaştere, naştere şi purcedere. Apoi
că Fiul Cel Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru îndurările milei Sale spre a
noastră mântuire, cu bunăvoirea Tatălui şi cu împreună-lucrarea Preasfântul Duh,
fără de sămânţă şi fără de stricăciune zămislindu-Se, prin Duhul Sfânt, din Sfânta
Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria s-a născut şi om desăvârşit dintr-însa
S-a făcut.

Şi că Acesta este Dumnezeu desăvârşit, şi Acelaşi om desăvârşit, din două firi, a

dumnezeirii şi a omenirii, şi din două firi gânditoare, voitoare, lucrătoare şi libere.
Sau ca să zic pe scurt, amândouă fiind desăvârşite, după voia şi raţiunea proprie
lor, şi alcătuind un singur Ipostas.

De aceea, după omenitate a flămânzit şi a însetat, S-a ostenit, S-a răstignit, şi

moarte şi îngropare a primit, şi a treia zi a înviat şi la ceruri S-a înălţat, de unde
iarăşi va să vie la noi, la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, fraţii mei, cele zise până aici sunt din cele ce noi oamenii putem a le
înţelege şi a le grăi despre Dumnezeu.

310
Iar cele privitoare la întrupare nu toate sunt necunoscute, nici toate se pot
cunoaşte. Şi altceva este ceea ce se poate cunoaşte şi altceva ceea ce se poate grăi,
precum şi altceva este a grăi şi altceva a cunoaşte.

Deci multe din cele ce se înţeleg despre Dumnezeu umbrit, nu se pot spune în chip
limpede. Şi în aceste cazuri suntem siliţi să spunem cele ce sunt mai presus de noi
prin cele ce sunt proprii nouă. Adică a grăi cele dumnezeieşti în chip omenesc
(Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 436). Aşa Îi atribuim lui Dumnezeu somn,
mânie, purtare de grijă, mâini, picioare şi cele asemenea.

Iar cele ce nu le putem nici înţelege, nici grăi despre Dumnezeu, sunt acestea: nu
putem nici grăi, nici înţelege ce este fiinţa lui Dumnezeu sau cum este ea întru
toate. Iarăşi nu putem înţelege şi grăi în ce fel Fiul Cel Unul Născut şi Dumnezeu,
deşertându-se pe Sine, S-a făcut om din sângele Fecioarei, după altă lege decât cea
a firii.

De asemenea, nu putem înţelege, nici grăi în ce fel Duhul Sfânt purcede din Tatăl.
Nici în ce chip Mântuitorul nostru a umblat pe deasupra apelor. Mai trebuie să
ştim că nu este cu putinţă a grăi sau a înţelege despre Dumnezeu altele decât cele
descoperite prin insuflare dumnezeiască, prin dumnezeieştile cuvinte ale Vechiului
şi ale Noului Testament (vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre dumnezeieştile
numiri, cap. 2, şi la Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 6).

Aşadar, fraţii mei, în cele de până aici v-am spus despre cele ce se pot vorbi şi
înţelege cu privire la Dumnezeu, precum şi despre cele ce nu se pot nici vorbi, nici
înţelege cu privire la El.

Să ştiţi însă şi să înţelegeţi, fraţii mei, că nu deodată şi nu tuturor S-a descoperit

Dumnezeul nostru ca de o singură fiinţă şi în trei feţe (ipostasuri). Nu! Acest adevăr
l-au cunoscut, prin Duhul Sfânt, din cele mai vechi timpuri, numai Sfinţii Prooroci
ai lui Dumnezeu.

Aceasta o arată dumnezeiescul părinte Grigorie al Tesalonicului, zicând: „Trebuie

să avem în vedere şi aceea că Treimea de Ipostasuri a Dumnezeirii neştirbite din
cauza unităţii obârşiei, proorocilor le-a fost cunoscută încă înainte de plinirea
vremii” (Sfântul Grigore Palama, Tomul Aghioritic, p. 34).

311
După Marele Vasile, această dogmă a dreptei credinţe pretutindeni este semănată
în Scripturi (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea a 4-a despre facerea lumii, foaia
25, Bucureşti, 1826). Iar după Sfântul Grigore Palama: „Dogmele credinţei celei
dreptmăritoare mai înainte au fost arătate tainic în legea lui Moise” (op. cit., p.
33).

De aceea este bine ca mai întâi să arătăm acele mărturii din dumnezeiasca
Scriptură cea veche, care în chip tainic şi umbrit au arătat dogmele credinţei
dreptmăritoare, sau ne-au descoperit adevărul despre Unul Dumnezeu în trei
ipostasuri.

Dar care sunt acele tainice locuri din Vechiul Aşezământ care ne-au descoperit în
chip umbrit adevărul despre Sfânta Treime? Încă de la începutul zidirii lumii
acesteia simţite, şi mai ales de la zidirea omului, Dumnezeu ne-a descoperit nouă
că El, deşi Unul după fiinţă, nu este într-o singură faţă.

Acest lucru s-a arătat în chip tainic mai întâi atunci când El a zis: „Să facem om
după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Acest cuvânt, „să
facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii.
Aceasta s-a crezut încă din primele zile ale Bisericii Creştine.

Dar şi în alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre
Noi...” (Facerea 3, 22).

Sfântul Apostol Varnava, în epistola sa, vorbind de înnoirea neamului omenesc

prin jertfa Mântuitorului şi arătând că El a fost şi la facerea cea dintâi a omului, ca
şi la zidirea cea duhovnicească de a doua, zice: „El a făcut din început pe oameni,
de aceea tot El trebuia să-i facă din nou”, căci către Dânsul a grăit Tatăl la facerea
omului: „Să facem om…” („Epistola Sfântului Varnava”, Patrologia Graeca, tom. II,
p. 727).

La fel şi Herma, Părinte al secolului II, în cartea sa Păstorul, zice: „Fiul este mai
vechi decât toate făpturile, căci El se sfătuia cu tatăl la facerea lumii” (Patrologia
Graeca, tom. II, p. 891).

312
Dar şi Atanasie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, în lucrarea sa Sfântul Atanasie
al Alexandriei şi biserica din timpul său, scrie: „Pentru ce n-a zis să fac, ci să facem
pe om? Ca să înţelegem Stăpânirea. Ca nu pe Tatăl să-L cunoşti, iar pe Fiul să nu-L
cunoşti. Ci să ştii că Tatăl a făcut prin Fiul şi Fiul a zidit cu voia părintească, şi aşa
să slăveşti pe Tatăl întru Fiul şi pe Fiul întru Duhul Sfânt.

Întru acest chip îndeobşte l-a făcut pe om, ca îndeobşte închinător a câte şi trei
feţe să fii, nedespicând închinarea, ci unind Dumnezeirea” (Bucureşti, 1900, p. 13).
Apoi zice: „Vezi o înfăţişare cu adevărat luminată în formă, iar după înţeles de
Dumnezeu cuvântătoare. Căci arată curat şi limpede feţele. Şi a făcut Dumnezeu
pe om zicând: să facem.

Şi ne-a zis Scriptura epoiesan, adică «au făcut mai mulţi», ci epoinsen, adică «a
făcut unul singur», ca să nu înţelegi mulţime de dumnezei. Că de s-ar fi scris în
Facere la plural, necruţător ar fi fost cu oamenii, multe mulţimi grămădind asupra
lor.

Însă zice să facem, ca să cunoşti un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Iar apoi, „a făcut
Dumnezeu pe om”, ca să înţelegi cele trei feţe ca un singur Dumnezeu, nu după
ipostasuri înmulţindu-L, ci fiinţa şi puterea Cea Una socotind-o. O singură mărire
să ai neîmpărţind-o în închinare, nici în închinarea a unei mulţimi de dumnezei
căzând. Că nu a zis au făcut dumnezeii pe om, ci a făcut Dumnezeu”.

Aşadar, fraţii mei, învăţaţi nu de la mine, ci de la martorii cei vrednici de crezare

arătaţi aici. Ca prin cuvântul acela, „să facem”, pe care l-a zis Dumnezeu la zidirea
omului, să înţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii, adică pe Fiul şi
pe Duhul Sfânt, cu Care s-a sfătuit Tatăl şi a lucrat la zidirea omului şi a întregii
lumi. De aceea bine a zis undeva Sfântul Irineu că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile
lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos,
Noul Adam – a lucrat.

Tot umbrit Se arată feţele Dumnezeieşti şi la amestecarea limbilor celor ce zideau

Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”
(Facerea 11, 7).

313
Vezi că nu zice „să Mă pogor”, ci „să Ne pogorâm”. Ba şi mai clar şi mai luminat
despre Sfânta Treime se arată adevărul la stejarul Mamvri, când Prea Bunul
Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chip de trei tineri. Aici,
pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic
numărul trei.

Iar dumnezeiescul părinte Avraam, cunoscând prin dumnezeiască descoperire că

aceşti trei tineri sunt Unul Dumnezeu în Trei Feţe, a căzut cu faţa la pământ şi I s-
a închinat Lui cu închinăciune până la pământ, care după cuvântătorii de
Dumnezeu se cheamă latria (adorare), prin care numai pe Unul Dumnezeu se cade
a-L cinsti.

Şi a început a grăi către Cei Trei ca şi către Unul, zicând: „Doamne, de am aflat dar
înaintea Ta, nu mă ocoli pe mine, robul Tău!” (Facerea 18, 3). Deci prin această
unire, arată pe Domnul ca pe Un Singur Dumnezeu. Iar prin cele trei persoane cu
care Avraam vorbea se arată în chip tainic cele trei feţe (ipostasuri) ale Dumnezeirii
(vezi pe larg despre acest lucru în Hronograful de Neamţ, ed. 1837, la p. 246).

Aceeaşi Taină a Sfintei Treimi s-a arătat în chip umbrit şi la muntele Horeb, când
Dumnezeu Se arată plăcutului său rob Moise şi îi zice: „Eu sunt Dumnezeul tatălui
tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea
3, 6). Aici, Preabunul Dumnezeu pomenind de trei ori numele Său şi făcând
pomenire de feţele celor trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov, iarăşi ne-a arătat în
chip tainic că El este Unul după fiinţă şi Întreit după Feţe (Sfântul Irineu de Lugdun,
cap. III, 6, şi Sfântul Justin Martirul, Apologetica 1, 65).

Iar de vom voi a merge cu mintea în dumnezeiasca Scriptură, iarăşi vom vedea de
la ea că Dumnezeul nostru este Unul în Trei şi Trei în Unul şi că la zidirea lumii
aceşti Trei şi Unul au lucrat. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au
întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6).

În acest loc auzind de Domnul, de Cuvântul Lui şi de Duhul gurii Lui, înţelegem cele
Trei Feţe ale Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, Iaşi, 1806,
cap.7 şi 8, pp. 21 şi 36). Şi iară a închipuit în chip umbrit Sfânta Treime marele
prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, când a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa
(III Regi 18, 34).

314
Dar şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului
şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două
acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către
altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui”
(Isaia 6, 3).

Şi iarăşi ne arată Treimea Sfântul Prooroc Ilie, când a coborât de trei ori cu
rugăciunea sa foc din cer (IV Regi 1, 10). Şi la fel cei trei sfinţi tineri pe care
Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a
aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars (Daniil 3, 20-23).

Dar mai găsim în dumnezeiasca Scriptură şi alte mărturii care sunt într-un fel
închipuirea Treimii. Aşa, de trei ori pe zi se ruga lui Dumnezeu marele prooroc
Daniil, când era în robia Babilonului (6, 10). Trei au fost cuvintele care s-au scris de
mâna cea tainică pe perete la ospăţul cel urât de Dumnezeu al lui Baltazar, prin
care trei pedepse i se pregăteau de la Dumnezeu (Daniil 5, 2 şi 28).

Acestea şi alte multe mărturii, care pentru scurtime nu le mai amintim, se găsesc
în Vechiul Testament, prin care s-a arătat mai înainte, în chip umbrit şi tainic,
adevărul despre Dumnezeu Unul în Treime. Iar de vom deschide cartea legii
darului, adică Noul Testament, în el vom afla – nu umbrit şi tainic, ci prealuminat
şi preadesăvârşit – adevărul despre un Dumnezeu în trei Ipostasuri şi de o singură
Fiinţă.

Aşa vedem, mai înainte de altele, că la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos,
Sfânta Treime S-a arătat în chip simţit şi preadesluşit. Căci acolo creştetul cel
preasfânt şi preacurat al Fiului lui Dumnezeu de mâna dumnezeiescului Ioan
Botezătorul s-a pipăit.

Iar Duhul Sfânt în chip de porumb s-a văzut; şi din cer glasul Părintelui s-a auzit:
„Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele bine am voit” (Matei 3, 16). Deci, cum
cântă Biserica lui Hristos: „Închinarea Sfintei Treimi s-a arătat” (troparul
praznicului, la Botezul Domnului).

315
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în
numele Prea Sfintei Treimi, când, după preasfânta Sa Înviere din morţi, arătându-
Se sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe
pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Dar şi după Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

la cer, prea iubitul Său ucenic, dumnezeiescul Ioan Evanghelistul şi de Dumnezeu
Cuvântătorul, ne-a învăţat pe noi că Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi
Întreit după ipostasuri, zicând: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul
şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei – Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Părinţilor şi fraţilor, în cele de până aici v-am făcut cunoscute unele din mărturiile
cele umbrite şi tainice ale Vechiului Testament, precum şi alte mărturii
prealuminate din Legea Darului, prin care noi, creştinii, am învăţat să credem că
Dumnezeul nostru este Unul după fiinţă şi Trei după feţe sau ipostasuri.

În cele ce urmează, vreau să vă fac cunoscute şi alte lucruri de nevoie a le cunoaşte.

Adică vreau să vă vorbesc puţin şi despre rugăciunile cele mai scurte şi mai
obişnuite prin care toţi binecredincioşii creştini ne închinăm preasfintei şi de viaţă
făcătoarei Treimi.

Căci deşi toate rugăciunile noastre le facem către Preabunul nostru Dumnezeu Cel
în Treime închinat şi slăvit, dar cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care
ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh”.

Apoi rugăciunile cele ce se zic începătoare, care sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte
tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi...” şi celelalte.

Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-
au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii lui Hristos. Aşa este cântarea cea de la vecernie:
Lumină lină…, apoi slavoslovia cea mare la utrenie, ca şi alte multe care se găsesc
prin ceasloave şi prin cărţile de rugăciuni. Dar cele mai obişnuite sunt cele pe care
vi le-am amintit.

316
Alt lucru de care aş voi să mai amintesc în acest cuvânt este şi icoana Sfintei Treimi.
Dacă vreun necredincios sau vreun eretic v-ar întreba de ce zugrăviţi icoana Sfintei
Treimi şi de ce vă închinaţi la ea, iată ce trebuie să-i spuneţi: „Noi zugrăvim icoana
Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor şi ne închinăm la ele
pentru că cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul (Sfântul Ioan
Damaschin, Dogmatica, p. 372).

Apoi, pentru că şi în legea veche poporul lui Israel se închina înaintea cortului, celui
ce era icoana şi chipul celor cereşti (Ieşirea 25, 18 şi 40; Evrei 8, 5). Dar şi Heruvimii
care umbreau altarul erau lucruri de mâini omeneşti, dar făcute după porunca lui
Dumnezeu”.

Iar de va întreba cineva pentru ce zugrăviţi în icoană pe Dumnezeu Tatăl în chip de

om bătrân, pe Fiul în chip de om tânăr şi pe Duhul Sfânt în chip de porumb, să le
răspundeţi aşa: „Noi zugrăvim icoana Sfintei Treimi în acest fel, pentru că în acest
chip a binevoit Dumnezeu a Se arăta nouă.

Pe Dumnezeu-Tatăl Îl zugrăvim în chip de om bătrân şi vechi de zile, după mărturia

dumnezeieştii Scripturi, care zice: «Am privit până când au fost aşezate scaune, şi
S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iară părul
capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu
de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade stăteau înaintea Lui!
Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise» (Daniil 7, 9-10).

Pe Dumnezeul-Fiul Îl zugrăvim în chip de om tânăr, că aşa S-a arătat El în lume şi a

petrecut cu oamenii pe pământ 33 de ani. Iar pe Sfântul Duh Îl zugrăvim în chip de
porumb sau în chip de limbi ca de foc, că aşa a binevoit El a Se arăta la Botezul
Domnului, şi la pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli”.

Dar dacă vreun eretic vă va aduce mărturie din Scriptură că pe Dumnezeu nimeni
niciodată nu L-a văzut (Ioan 1, 18), şi deci nici a-L zugrăvi nu putem, apoi să-i
spuneţi că în adevăr pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut după fiinţa Lui,
căci aceasta, după cum este nevăzută, aşa este şi cu totul necuprinsă de vreo minte
de om sau de înger (Dogmatica, cap. 1, p. 1).

317
Dar noi zugrăvim pe Dumnezeu în icoană fiindcă El, pentru milostivirea Sa cea
nemărginită, S-a făcut om cu adevărat, spre a noastră mântuire. Şi apoi, tot
dumnezeiasca Scriptură vorbeşte în multe locuri de arătarea şi de vederea lui
Dumnezeu zicând: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri,
într-o zi la amiază, când şedea el în uşa cortului său” (Facerea 18, 1).

Iar în alt loc zice: „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva
cu prietenul său” (Ieşirea 33, 11). Şi în alt loc zice că Domnul grăia cu Moise, robul
Său, „gură către gură”, la arătare şi aievea, iar nu în pilde (Numerii 12, 8).

Iar marele prooroc Isaia zice: „Văzut-am pe Domnul şezând pe scaun înalt şi măreţ”
(6 ,1). Dar şi Iov a văzut pe Dumnezeu., căci zice: „Din spusele unora şi a altora
auzisem despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut” (42, 5).

Şi marele Ilie Tesviteanul L-a văzut şi el pe Domnul în munte (III Regi 19, 12). Şi
Daniil proorocul l-a văzut pe Dumnezeu în chipul unui om bătrân şi vechi de zile (7,
9). Dar şi alţii din sfinţii patriarhi, prooroci şi apostoli au văzut pe Dumnezeu în
diferite chipuri. Însă noi nu zicem că aceşti sfinţi au văzut fiinţa lui Dumnezeu. Ci,
zicem că El li S-a arătat şi au văzut oarecari chipuri şi vederi pe măsura credinţei
lor şi după cum a socotit înţelepciunea Sa cea negrăită că este de trebuinţă şi de
folos a Se arăta robilor Săi (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 436).

Dar e bine a ţine minte şi aceasta: de auzim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este
numit Tatăl nostru, potrivit celor zise de Mântuitorul nostru:„Voi tată să nu numiţi
pe nimeni pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” şi celor spuse după
preaslăvita Sa Înviere: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17), să nu înţelegem că Dumnezeu este Tatăl nostru
după fire, ci El este Tatăl nostru după dar.

Căci e Tată Ziditor după dar, dar nu născător. Tată firesc este numai al Domnului
nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut mai înainte de toţi vecii fără de mamă şi
fără de patimă. Dar şi aceasta să o ştim că El este Tatăl nostru mai adevărat decât
tatăl cel ce ne-a născut pe noi trupeşte.

Fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, dintru nefiinţă ne-a adus întru fiinţă. Şi tot
el a dat şi tatălui nostru cel după trup existenţa şi puterea de a ne naşte (Sfântul

318
Atanasie al Alexandriei, Cuvântul 11 împotriva lui Arie). Iar dacă Dumnezeu ne
numeşte pe noi în Sfânta Scriptură „dumnezei” şi „fiii” Săi, zicând: „Eu am zis:
dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi” (Psalmii 81, 6), să ştim că, după darul
lui Dumnezeu, pot căpăta şi oamenii dumnezeirea şi înfierea, dar după fiinţă numai
un Fiu are Dumnezeu Tatăl: pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În cele de mai departe vom spune puţine şi despre purcederea Sfântului Duh din
Tatăl. Ieşirile Duhului Sfânt sunt două. Una e pururea şi mai presus de ani,
împreună cu naşterea Fiului. Iar alta sub vremi, care s-a revărsat şi se dă, după ce
S-a proslăvit Hristos, apostolilor în zilele cele mai de pe urmă, în praznicul
Cincizecimii, şi peste toţi cei care până acum au dreaptă credinţă şi păzesc
poruncile lui Dumnezeu.

Şi precum îndoită este naşterea Fiului, una adică fără de început, numai din Tatăl,
iar alta în vreme, ca noi şi pentru noi, numai din Maică, tot aşa îndoită este şi
ieşirea Duhului Sfânt, una fără de vreme, numai din Tatăl, iar alta sub vremi şi către
noi, de la Tatăl prin Fiul. Ieşirea Duhului Sfânt din Tatăl o arată însuşirea purcederii
pe care a vestit-o Însuşi Domnul zicând: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede” (Ioan 15,26). Iar pe cealaltă, care este sub vremi şi către noi, o
mărturisesc cele ce s-au grăit despre Duhul Sfânt de către teologi în cărţile lor
(Cataloghi, foaia 143).

Precum mărturisim în Simbolul credinţei noastre celei dreptmăritoare, Duhul Sfânt

purcede de la Tatăl. Acest mare adevăr nu l-am învăţat de la vreun înger sau de la
vreun sfânt, ci de la Însuşi Stăpânul şi Ziditorul îngerilor şi al sfinţilor, de la Domnul
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

El ne-a arătat mai întâi acest mare adevăr în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând:
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15,
26).

Apoi, după Domnul nostru Iisus Hristos, sfinţii din cele mai vechi timpuri, atât
Sfinţii Apostoli cât şi Sfinţii Părinţi, au învăţat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi
prin Fiul S-a arătat oamenilor.

319
Dintre Sfinţii Părinţi, cel dintâi care arată acest lucru este Sfântul Grigore Făcătorul
de minuni, care, ţinând credinţa ce s-a dat prin descoperirea Sfântului Ioan
Evaghelistul şi de Dumnezeu Cuvântătorul, zice: „Şi în Duhul Sfânt, Carele din Tatăl
are existenţa şi prin Fiul S-a arătat oamenilor” (Sfântul Ioan Damaschin,
Dogmatica, p. 460).

Dumnezeiescul Grigore Teologul (în Cuvântarea 45 către Evagrie) numeşte pe Fiul

şi pe Duhul rază geamănă a Tatălui. La fel şi Sfântul Grigore de Nyssa, în cuvântările
cele împotriva lui Ananie, grăieşte: „În fiinţa cea nezidită şi mai înainte de veci,
Tatăl fără de început şi nenăscut şi pururea Tată se înţelege; iar dintr-Însul îndată,
fără despărţire, Fiul Cel Unul Născut împreună se înţelege; iar prinr-Însul şi
împreună cu Dânsul, negândind nimic între Ei în chip deşert şi neipostatic, îndată
se înţelege împreună şi Duhul Sfânt, nerămânând la urmă după Fiul ca existenţă,
ca să se înţeleagă Cel Unul Născut fără de Duhul” (Cataloghi, foaia 81).

Dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos învaţă că nu şi de la Fiul (Filioque, precum zic
catolicii), ci numai de la Tatăl se purcede Duhul Sfânt. Căci Sfântul Grigore
Teologul, numind pe Fiul şi pe Duhul raze gemene ale Tatălui, ne-a arătat că feţele
amândouă fără de nici o mijlocire din Tatăl sunt.

Iar Sfântul Grigore de Nyssa, zicând că Duhul nu este mai pe urmă decât Fiul după
existenţă, dezaprobă socotinţa cum că Fiul a ieşit mai întâi, iar Duhul mai pe urmă
din Tatăl. Iar Sfântul Ioan Damaschin, spunând că: „Împreună întru aceeaşi dată
este şi naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh” (Dogmatica, p. 46),
astupă cu totul gurile ce grăiesc în deşert cum că şi de la Fiul ar purcede Sfântul
Duh.

Şi în alt loc, dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Iar pe Duhul Cel Sfânt şi de la
Tatăl Îl zicem, şi Duh al Tatălui Îl numim. Iar din Fiul pe Duhul nu-L zicem, ci Duh al
Fiului Îl numim şi mărturisim că prin Fiul S-a arătat şi Se dă nouă” (op. cit., p. 44).

E bine să mai ştiţi şi să ţineţi minte că oriunde se va zice că Duhul Sfânt este din
Tatăl prin Fiul, sau că purcede din Tatăl prin Fiul, să ştiţi că acest cuvânt „prin Fiul”
însemnează că într-aceeaşi dată şi împreună şi nedespărţit cu Fiul ce se naşte,
purcede şi Duhul Sfânt din Tatăl, nerămânând mai pe urmă cu existenţa.

320
Căci deodată şi ipostasul cel născut al Fiului şi ipostasul cel purces al Duhului au
existenţa din Tatăl. Adică Fiul există împreună cu Duhul Sfânt ce purcede şi Duhul
Sfânt este împreună cu Fiul ce se naşte. Şi nici Fiul nu are după ipostas existenţa
din Duhul Sfânt, nici Duhul nu are existenţa din Fiul. Ci, întru aceeaşi dată acestea
amândouă ies din Tatăl, deşi au un deosebit mod de existenţă, precum am zice că
puterea cea încălzitoare prin puterea cea luminătoare ţâşneşte din foc (ibidem,
pp. 481-482).

Unii din teologii cei din Apus, spre a-şi întări şi a-şi susţine dogma lor despre
purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, aduc această pildă: precum Eva e numai din
Adam, iar Set împreună din Adam şi din Eva, aşa şi Fiul este întru cele dumnezeieşti
numai din Tatăl, iar Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul împreună.

Însă să se ştie că Sfântul Grigore Teologul (în Cuvântul 23) şi Sfântul Ioan
Damaschin (op. cit.) nu primesc această pildă, arătând că nu are nevoie Tatăl de
oarecare ajutor al Cuvântului pentru purcederea Duhului. Ei arată că cele trei
dumnezeieşti ipostasuri, deşi se deosebesc după însuşiri, sunt de o fiinţă.

După ei nu numai că este cu neputinţă (precum zice şi Sfântul Vasile în Epistola 38)
ca pilda aceea să fie adevărată, ci e şi foarte necuviincioasă şi e o deşertăciune ca
din cele de jos a se lua asemănarea celor de sus.

Nu mai spunem că de ar fi pilda aceea întru toate asemenea, ar urma, precum zice
vestitul Iosif Vrienie (tom. I, foaia 47), că nu Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din
Fiul, ci Fiul se naşte din Tatăl şi din Duhul. Căci nu Eva din Adam şi din Set, ci Set
din Adam şi din Eva, care hulă nici catolicii nu o vor primi (vezi despre toate
acestea, pe larg, la Sfântul Ioan Damaschin, Teologhicon, Iaşi, 1806, p. 488).

Iar dacă în multe locuri Sfinţii Părinţi învaţă că Duhul Sfânt este chip al Fiului (ca
Sfântul Grigore făcătorul de minuni în mărturisirea credinţei, Sfântul Atanasie în
Epistola I către Serapion, şi Marele Vasile în cartea a 5-a Împotriva lui Eunomie, şi
Sfântul Ioan Damaschin în cartea I, cap.XIII, şi în al treilea tratat despre sfintele
icoane), să se ştie că aceşti Sfinţi Părinţi, numind pe Prea Sfântul Duh chip al Fiului,
nu înţeleg că de la Fiul are existenţa. Căci numai din Tatăl purcede Duhul, şi numai
Tatăl este pricina şi începutul şi al Fiului şi al Duhului (Sfântul Ioan Damaschin,
Teologhicon, pp. 491-492).

321
Cu acestea voi face încheierea cuvântului de astăzi. Şi să rugăm pe Preabunul
nostru Dumnezeu, Cel în Treime închinat, ca să ne lumineze cu Darul Său, spre a
înţelege şi a ţine minte dogmele cele preasfinte şi deplin adevărate ale credinţei
noastre celei dreptmăritoare. Amin!

322
5 Predică la Duminica I-a după Rusalii (a tuturor Sfinţilor)

Matei 10,32-38; 19, 27-30

32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-

voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă
voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să
aduc pace, ci sabie.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama
sa, pe noră de soacra sa.
36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu
este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic
de Mine.

27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-
am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?
28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat
Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul
slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă,
sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit
va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

323
Aţi auzit în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură zicându-se: Prin sfinţii care sunt pe
pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânşii (Psalm 15, 3).
Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că
Dumnezeu săvârşeşte în chip minunat voile Sale cu dânşii. Trebuie de la început să
vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai
lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care
slujesc la mântuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfântul Apostol
Pavel, zicând: Îngerii nu sunt, oare, toţi, duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească
pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor
este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi, care ne
îndeamnă la aceasta zicând: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).
(...)

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl
cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sunt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia
Mântuitorului, Care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sunteţi prietenii Mei (Ioan 15,
14). Şi, în alt loc al dumnezeieştii Scripturi, ni se arată că sfinţii sunt prietenii lui
Dumnezeu, zicând: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate
şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi
138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii
vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc
creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvârşit prin fapte bune şi au urmat
întru totul lui Hristos. Căci Mântuitorul numai apostolilor şi celor asemenea lor a
zis: Adevărat grăiesc vouă că voi, cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul
Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune,
judecând cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari
preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan
Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. (...)

324
Câți sfinţi şi îngeri există?

Fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu
înţeleagă cât de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi
de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe
care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu

ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfânta Scriptură:
Număra-voi pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătând
şi stăpânirea lor asupra diavolilor şi a patimilor, zice: Foarte s-a întărit stăpânirea
lor. Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu, cum ne arată Sfânta
Scriptură: Cine poate să numere oştile Sale? (Iov 25, 3).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16),
oare cât poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au
mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? De aceea, fericiţi şi de
trei ori fericiţi sunt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor
în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pământ. De
asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc
şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu.
Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere când va veni Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii
şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

De ce era nevoie de o Duminică „a tututor sfinților”?

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rânduindu-le în

calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi
icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum:
Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi
Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători
de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi
alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu Priveghere, cu
Litie şi Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor

325
mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor lăcaşuri şi localităţi. De
asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le
primesc din botez şi sunt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le
cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucât o mare parte dintre sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind
trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rânduit ca,
o dată pe an, prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor,
cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos până astăzi. Această cinstire comună a
tuturor sfinţilor o săvârşim în duminica de astăzi, denumită Duminica tuturor
sfinţilor.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine

poate fi cinstit ca sfânt? Sfinţii, fiind creştini desăvârşiţi în rugăciune, în smerenie,
în înfrânare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri
duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel, unii aveau darul rugăciunii inimii, cea
mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrânării, al tăcerii
duhovniceşti, al smereniei şi al desăvârşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se
învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea
celor viitoare, înţelegerea gândurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după
mutarea din trup moaştele lor rămân întregi, nestricate, şi fac vindecări
miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sunt venerate de
credincioşi, care primesc sănătate, binecuvântare şi ajutor.

Deci, sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pământ viaţă cu totul
sfântă, cei care iubesc desăvârşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă
neîncetat cu adânc de smerenie şi sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică.
Semne ale sfinţeniei sunt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii

Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt deosebit de cinstiţi, iar prin
sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în
cinstea lor.

Cetele sfinţilor

326
Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor
care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pământ; ceata proorocilor şi a drepţilor
Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au
apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce
şi-au vărsat sângele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi,
adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin
mănăstiri, prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată
este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe
pământ, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi
dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii
pământeşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sunt: Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de
supravenerare, şi Sfântul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia
ortodoxă, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei
Treimi, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, şi se roagă neîncetat pentru
mântuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer, cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti,
formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de
pe pământ, care se luptă cu ispitele de tot felul, ce vin de la diavolul, de la lume şi
de la trup, formează aşa-numita biserică luptătoare. (...)

Să imităm pe sfinţi!

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe

jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sângele a peste zece
milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi.
Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cât mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfântă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar, ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai
Bisericii luptătoare de pe pământ, suntem datori să fim „următori lui Hristos“, să
trăim duhovniceşte pe pământ, să ne facem vrednici de împărăţia cerurilor.

327
Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos, suntem datori să le urmăm
credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu,
râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune. Nu ne putem
mântui dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor,
bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi
statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut,
blândeţea mamelor care ne-au crescut.

Să râvnim cu stăruinţă acestor mântuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim

sfinţi, dar trăim şi ne mântuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sunt părinţi, rugători,
ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea şi
necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte
cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfânt: şi trupul,
şi mintea, şi cuvântul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea
izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămân nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le

cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: „Toţi Sfinţii, rugaţi-vă
lui Dumnezeu pentru noi!“.
6 Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români)

Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați:
pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în
mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de
oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai
departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în
corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată
lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea,
învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind
toată boala și toată neputința în popor.

328
Pr. Vasile Gordon

Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu
Dumnezeu şi cu sfinţii (spre deosebire de tristeţea iadului care constă, între
altele, în necomunicare, sau comunicare doar cu duhurile respingătoare ale
întunericului).
Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata
exclamaţie a psalmistului David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!" (Psalm
67, 36), totodată îndemnul liturgic al aceluiaşi: „Lăudaţi pe Dumnezeu întru Sfinţii
Lui!”(Ps. 150, 1).
Acestui îndemn am urmat şi noi astăzi, iubiţi credincioşi şi în duminica aceasta, a
sfinţilor români. Cu dreaptă socotinţă părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca
prima duminică după Rusalii să se numească duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia
fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica Cincizecimii.
Această rânduire datează cel puţin din sec. al IV-lea, de când se păstrează o predică
a Sfântului Ioan Gură de Aur la toţi sfinţii martiri (P. G. tom. L, col. 705-712).
Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în
anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica următoare, a
2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh.
Până nu demult în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte
ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi,
românii, nu am fi avut sfinţi.
Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în
calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De
aceea, canonizările din anii 1955 şi 1992 au avut menirea de a confirma oficial
cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut... .
Poporul nostru a avut şi are, desigur, eroii săi naţionali, alături de poeţi, scriitori,
artişti etc., de mare valoare, dar trebuie să se ştie limpede că are un mare număr
de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi naţionali, pentru
viaţa şi misiunea lor exemplară.
Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când
Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei îi vom întâlni, cu voia
Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea lor.
Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu
Dumnezeu şi cu sfinţii (spre deosebire de tristeţea iadului care constă, între altele,

329
în necomunicare, sau comunicare doar cu duhurile respingătoare ale
întunericului).
Până când Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, să
ne bucurăm a-i vedea în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur pe cei cunoscuţi, dar
neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către cei necunoscuţi.
Spaţiul limitat, propus pentru a-i evoca nu ne îngăduie să înşirăm amănunte din
viaţa şi faptele lor, ci doar să amintim ziua pomenirii, numele, vremea şi locul
vieţuirii, totodată ceea ce credem că a fost dominant în slujirea lor.
Ordinea pomenirii este conformă cu ordinea lunilor anului bisericesc:
- 13 sept. - Cv. Ioan de la Prislop, sec. XV-XVI, Tara Haţegului (Prislop), care a dus o
viaţă retrasă într-o chilie, numită şi azi „a sfântului”;
- 15 sept. - Sfântului Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, † 1656, vieţuitor la Partoş-Banat,
fost mitropolit de Timişoara, mare făcător de minuni;
- 27 sept. - Sfântului Ier. Antim Ivireanul, † 1716, mitropolit al Ţării Româneşti
(1708-1716), martirizat de turci, mare predicator, tipograf, ctitor al Mt. Antim din
Bucureşti;
- 14 oct. - Cv. Paraschiva de la Iaşi, sec. XI, n. Epivat, Tracia, viaţă retrasă în pustnicii;
din 1641 sfintele ei moaşte sunt aduse la Iaşi de către domnitorul Vasile Lupu;
- 21 oct. - Cv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, Preot
Moise Măcinic din Sibiel şi Preot Ioan din Galeş, toţi mărturisitori şi apărători ai
ortodoxiei în Ardeal, în sec. al XVIII-lea; în afară de Sofronie, care a murit nu se ştie
pe unde prin Ţara Românească, toţi ceilalţi au murit în închisoarea Kufstein (Munţii
Tirolului, Austria), aruncaţi din ordinul împărăţiei, unde se duseseră să ceară
dreptate pentru români;
- 15 nov. - Cv. Paisie de la Neamţ (Velicikovschi), originar din Poltava-Ucraina,
vieţuitor la Athos, de unde a adus în Moldova rânduieli monastice severe, dar
înţelepte, inclusiv rugăciunea inimii; stabilit la Mt. Neamţ, unde trece în veşnicie,
la 15 nov. 1794;
- 23 nov. - Cv. Antonie de la Schitul Iezer-Vâlcea, sec. XVII-XVIII, mare iubitor de
pustnicie, cel mai renumit sihastru al Olteniei, renovator al Schitului Iezer;
- 7 dec. - Sfântului Mc. Filoteea de la Argeş, n. la Târnovo, sec. XIII, ucisă de tatăl ei
cu securea, pentru că împărţea mâncare la săraci; sfintele ei moaşte se găsesc la
Mânăstire Curtea de Argeş;
- 18 dec. - Cv. Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare, retras în chiliile de la
Putna şi Voroneţ; înmormântat la Mt. Voroneţ;

330
- 25 ian. - Sfântului Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381), prieten cu Sfântului
Vasile cel Mare, cu care corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul arian
Valens;
- 28 feb. - Cv. Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor la
Betleem, Egipt şi Constantinopol, unde va fi hirotonit diacon de Sfântului Ioan Gură
de Aur; merge la Roma şi în Galia, la Marsilia, unde pune bazele monahismului
apusean; aici moare, în 435;
- 29 feb. - Cv. Gherman din Dobrogea - prieten şi consătean cu Casian, cu care va
călători în Siria, Palestina, Egipt, Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de
Sfântului Ioan Gura de Aur; merge la Roma, unde, alături de Casian, va lua apărarea
Sfântului Ioan Gură de Aur, prigonit în acea vreme. Moare la Roma prin anii 405-
415;
- 26 martie - Sfântului Mc. Montanus preotul şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul
Sava, la 26 martie 304, lângă Singidunum, Belgradul de azi (locuit în acele vremuri
de strămoşii noştri daco-romani), pe vremea persecuţiei lui Diocleţian şi Maximian
Galeriu;
- 11 aprilie - Sfântului Ier. Calinic de la Cernica, n. în Bucureşti, în suburbia Sfântului
Visarion, călugărit la Mânăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă Bucureşti,
episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868; sfintele moaşte la Mânăstirea Cernica;
vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni;
- 12 aprilie - Sfântului Sava de la Buzău, înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul
372, la vârsta de 38 de ani, pe vremea persecuţiei lui Atanaric; Sfintele lui Moaşte
sunt trimise Sfântului Vasile cel Mare, de către Iunius Soranus, guvernator al
Dobrogei;
- 20 aprilie - Sfântului Teotim, episcop de Tomis, preţuit pentru viaţa lui sfântă; are
şi scrieri cu caracter moralizator; prin anii 400-403 ia apărarea Sfântului Ioan Gură
de Aur;
- 24 aprilie - Sfântului Ier. Ilie Iorest, originar din Ardeal, călugăr la Putna, misionar
în Ardeal, mitropolit de Alba-Iulia (1641-1643), luptător împotriva calvinismului,
închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia după ajutoare, retras la Putna unde moare
la adânci bătrâneţi;
- Sfântului Ier. Sava Brancovici, n. la Ineu-Arad, protopop de Ineu şi mitropolit de
Ardeal (1656-1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după ajutoare; va fi
închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în 1683;

331
- Sfântului Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, năsăudean de origine, episcop
de Maramureş (sediul la Sfântului Mihail din Peri), 1690-1691; chemat la Viena
pentru a părăsi ortodoxia, refuză; închis, scos din scaun, † 1711;
- 12 mai - Sfântului Mc. Ioan Valahul, rob la turci la 15 ani (1659), cumpărat de un
„sodomit” pentru scopuri murdare, fapt pentru care Ioan îl ucide; ademenit de
agareanca văduvă şi pentru că refuză „propunerea”, va fi închis şi spânzurat;
-27 mai - Sfântului Mc. Iuliu Veteranul (i se spune „veteranul” pentru că a participat
la 6 războaie); i se taie capul cu sabia de către persecutorul Diocleţian, la Durostor;
- 2 iunie - Sfântului Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, n. aprox. 1300 în Trapezunt,
negustor; un dregător tătar îl persecuta pentru a-l trece la legea lui. Refuză. I se
taie capul cu sabia. Alexandru cel Bun îi cumpără Sfintele Moaşte (1402) şi le
aşează în Bis. Mirăuţilor-Suceava;
- 4 iunie - Sfântului Mc. Zotic, Atal, Camasis şi Filip, nume de martiri descoperite
într-o grotă la Niculiţel-Tulcea; martirizaţi pe vremea lui Diocleţian sau Liciniu.
Sfintele lor Moaşte se găsesc azi la Mt. Cocoş-Tulcea;
- 24 iunie - Sfântului Niceta de Remesiana (azi Niş, în Jugoslavia), daco-roman, în
sec. 4-5 episcop de Remesiana, dar şi misionari la „besi”, strămoşi ai noştri din
sudul şi nordul Dunării; are şi scrieri teologice, imne (între care cunoscutul „Pre
Tine Dumnezeule Te lăudăm”);
- 30 iunie - Sfântului Ier. Ghelasie de la Râmeţi (jud. Alba), sec. XIII-XIV, cel mai
vechi nume de episcop cunoscut în Transilvania;
- 1 iulie - Sfântului Ier. Leontie de la Rădăuţi, sec. XIV, călugăr la Mt. Bogdana, pe
vremea lui Bogdan I; episcop de Rădăuţi, sub domnia lui Alexandru cel Bun; se
retrage în pustnicie la Schitul Laura; Sfântului moaşte au dispărut fără urmă;
- 2 iulie - Sfântului Voevod Ştefan cel Mare (1457-1504), ale cărui fapte deosebite
le ştiu şi copiii din clasele primare; canonizarea lui este contestată de către cei ce
nu vor să vadă linia dominantă a vieţii lui: mare ctitor de biserici şi mânăstiri şi
apărător al creştinătăţii şi graniţelor pământului strămoşesc. Sfintele lui moaşte se
găsesc la Mt. Putna;
- 8 iulie - Sfântului Mc. Epictet preotul şi Astion monahul, martirizaţi prin tăierea
capului sub Diocleţian (aprox. 290) la Halmiris, pe malul lacului Razelm de azi;
- 18 iulie - Sfântului Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria), militar,
martirizat prin aruncarea în foc, în 362, pe vremea lui Iulian Apostatul;
- 5 august - Cv. Ioan Iacob de la Neamţ, n. 1913 în Crăiniceni-Botoşani, orfan de
mic, vieţuitor la Neamţ, Turnu, Sfântului Sava-Palestina (lângă Iordan), unde a fost

332
şi stareţ (1947-1952); retras într-o peşteră din pustia Hozeva (†1960); a lăsat
frumoase poezii în manuscris;
- 7 aug. - Cv. Teodora de la Sihla, n. în Vânători-Neamţ (≈ 1650), căsătorită, dar
pentru că n-a avut copii, în bună înţelegere cu soţul au îmbrăţişat amândoi haina
îngerească, ea retrăgându-se, cu binecuvântarea stareţului Varsanufie de la
Neamţ, în Munţii Sihlei (într-o peşteră, numită azi „a Sfintei Teodora”), el la Mt.
Poiana Mărului. Sfintele ei Moaşte se găsesc la Mt. Pecerska-Kiev, în aşteptarea
repatrierii;
- Sfântului Mc. Constantin Vodă Brâncoveanu, martirizat de turci, pentru că nu a
vrut să se lepede de credinţa ortodoxă, alături de cei patru fii ai săi, Constantin,
Ştefan, Radu şi Matei, şi de Sfetnicul Ianache, la 16 aug. 1714, la Constantinopol.
Aşa cum afirmam la începutul cuvântului, nu am pomenit decât sfinţii români
cunoscuţi (şi nici dintre aceştia pe toţi).
Iată, aşadar, că ţinutul românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu sfinţi, nu
doar cu eroi, poeţi, academicieni etc., cu care, de altfel, ne mândrim fără rezerve.
Sfinţilor români, cunoscuţi şi necunoscuţi (încă), rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru
noi! Amin.

7 Predică la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

Matei 6, 22-33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot
trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat.
Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl
va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui
Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru
ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul
mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le
hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi,
îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă
îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și
vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre
aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor,
333
Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?
Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom
îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru
Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.

pr. Ilie Cleopa

Predică la Duminica a III-a după Rusalii

( Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu )

De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22)

Iubiţi credincioşi,

Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar
întunericul cu cît mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este
mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Cînd
mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului
vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre
luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu
cît mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se
pleacă la păcate.

Cînd cîrmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la

minte, atunci cei ce sînt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim
sînt în primejdie de moarte. Tot aşa cînd mintea noastră este întunecată de păcate
şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă
ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările
şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui
Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în
toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne
învăţau amănunţit această lucrare. Iată ce zice sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii
este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42).
334
Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicînd: "Nu avem nevoie de nimic, numai
de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat:
"Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", şi a zis
bătrînul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar
paza celor dinăuntru este rodul" (Ibidem, p. 27).

Paza minţii este de mai multe feluri. Întîi trebuie să ne păzim mintea de închipuri
pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos. Al treilea, să
chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să
ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu
(Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gînduri rele şi de
închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată.
Despre aceasta zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii şi rugăciunea se susţin una
pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza
minţii şi din atenţia cea mare".

Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că
fără această sfîntă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui
Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gînduri şi
imaginaţii rele, aducîndu-ne aminte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care zice:
Privegheaţi în toată vremea, rugîndu-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu
ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel Sfîntul Apostol
Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicînd: Fiţi treji, privegheaţi.
Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I
Petru 5, 8).

Să trecem cu cuvîntul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul

predicii noastre, ce se cuprinde în Sfînta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia
sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume.
Aţi auzit pe Mîntuitorul vorbind în Sfînta Evanghelie de azi: Nu vă îngrijiţi pentru
viaţa voastră ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce veţi îmbrăca (Matei 6,
25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi
de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicînd: Căutaţi la
păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru
Cel ceresc le hrăneşte (Matei, 6, 26).

335
Ca să vă puteţi da seama cît de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru
păsările cerului care sînt atît de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de
la Sfîntul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru
această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica
cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfîntului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate
puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lîngă apa mării şi le cloceşte pe la
mijlocul iernii, cînd se pornesc pe mare vînturi şi furtuni care cu pornire mare
izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină,
cînd alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace.
Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit
acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei
păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin
aceste locuri şi numesc aceste zile "zilele alcionului".

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre

a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure
pentru ouăle şi puişorii alcionului".

Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre
purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvîntătoare, spre îndemnare, ca să
ceri de la Dumnezeu cele spre mîntuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atîta
purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul
lui Dumnezeu" (Sfîntul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p.
164).

Să vedem şi purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică şi
nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învăţător corăbierilor,
arătîndu-le cînd are să se tulbure marea şi cînd au să vină furtuni mari şi
primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscînd mai înainte tulburarea mării de
furtuni, se vîră sub o lespede mică, de care se prind cu picioruşele lor stînd în
vremea furtunilor. Cînd valurile mari îi clatină ei se ţin de greutatea lespedei şi
astfel scapă de a fi aruncaţi de valuri. Cînd văd acest semn, corăbierii cunosc din
timp pornirea furtunii mari care are să fie. Şi nu pleacă cu corăbiile în largul mării,
pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu ştie aşa de bine

336
despre tulburările pămîntului şi ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de
mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii şi nici meteorologii nu l-au învăţat
aceasta, ci Domnul mării şi al vînturilor. În această vietate mică, a pus urma
înţelepciunii Sale celei mari şi negrăite.

Acestea arătîndu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este
lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El.
Toate le priveşte cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lîngă toţi este de faţă
cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mîntuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe
ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p.
164). Încă şi ariciul de uscat este mare filosof şi meteorolog, fiindcă din două
răsuflări îşi face vizuina. Cînd suflă crivăţul de miazănoapte el astupă gaura din
partea aceea, din care simte că vine crivăţul. Cînd are să se schimbe vremea şi are
să vină austrul, vîntul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte.
Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece şi
străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci şi faptul că în cele
necuvîntătoare este orecare simţire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în
vremea viitoare. Ştim că cele necuvîntătoare au ştiinţă de mai înainte de la
Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă
covîrşeşte" (Ibidem, p. 173).

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci şi a

altor vieţuitoare de pe pămînt. Căci ursul cînd este greu rănit de alte fiare, are
ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumînărică. Iar vulpea cînd este
rănită are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la
furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere
Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă,
mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte
vremea şi cu mare sîrguinţă se întinde la lucru, pînă ce hrana cea îndestulată
pentru iarnă ajunge în cămări şi aşezată cu multă sîrguinţă şi pricepere rară acolo,
ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei unghii partea cea din
mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos
partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe
acestea în fiecare vreme, ci numai cînd vremea este bună şi secetă, ca să nu le
umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgînd cînd furnicile
scot afară grîul să-l usuce.

337
Acest cuvînt va ajunge spre a spune minunile Prea Veşnicului Ziditor, care se văd
în zidirile Sale şi purtarea Lui de grijă spre toate cele mici şi cele mari din zidirea
Sa. Acestea înţelegîndu-le să zicem şi noi cu proorocul: Cît s-au mărit lucrurile Tale,
Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174).
Deci să înţelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de
toate făpturile Sale. Şi precum aerul înveleşte lucrurile din el şi apa acopere
lucrurile care sînt în ea, aşa pronia cea prea bună şi sfîntă a Înduratului şi
Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde şi le îngrijeşte, ca un adevărat
părinte şi purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De
aceea, arătînd dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veşnică a lui
Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pămîntului semănatul şi secerişul,
frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea, nu vor mai înceta" (Facere 8, 21).

Despre puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile Sale
vedem şi din cele vorbite de El către Iov: Încinge ca un bărbat mijlocul tău şi Eu te
voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost cînd am întemeiat pămîntul? Spune-
mi de ai cunoştinţă? Cine a pus măsurile lui de ştii, sau cine este cel ce a pus funie
de măsurat peste dînsul? Pe ce s-au întărit stîlpii lui şi cine este acela ce a pus peste
dînsul piatra cea din marginea unghiului? Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu
glas mare toţi îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri cînd se revărsa afară şi
cînd ieşea din pîntecele maicii ei şi am pus îmbrăcămintea ei nor şi am înfăşurat-o
pe ea cu negură şi am pus ei hotar înconjurînd-o cu încuietori şi porţi şi i-am zis:
Pînă aici să vii şi să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărîme trufia valurilor
tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă şi luceafărul şi-a văzut
rîndul său? Apucatu-te-ai de aripile pămîntului ca să scuturi pe cei necredincioşi
de pe dînsul. Oare tu ai luat din pămînt lut şi l-ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el, ca
să poată cuvînta pe pămînt? Oare tu ai luat de la cei necredincioşi lumina şi braţul
mîndrilor tu l-ai sfărîmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor şi umbrele adîncului le-
ai umblat?

Deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzîndu-te pe tine s-au
înspăimîntat? Ai aflat şi lăţimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este şi cît este?
În ce pămînt locuieşte lumina şi întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele
lor, ştii cărările lor? Ştii cînd aveai să te naşti şi cît de mult este numărul anilor tăi?
Ai venit la visteriile zăpezii şi visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porţi grijă de

338
ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii? De unde iese bruma şi de unde
se risipeşte austrul sub cer şi cine a gătit ploi iuţi, curgeri de ape şi calea fulgerului
şi a tunetului, ca să ploaie pe pămînt unde nu este bărbat şi în pustie unde nu este
om (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puţine din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaînduratul şi

Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari
şi despre purtarea Sa de grijă faţă de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înţelegem că întreaga creaţie, cerul şi pămîntul, îngerii şi oamenii
se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi are milă de toată
făptura.

Iubiţi credincioşi,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întîi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei
6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm
fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu
avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să
mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i
cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai
aducem aminte. Toţi dorim cît mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă
fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de
Dumnezeu aproape toţi uităm.

De aceea este în lume atîta suferinţă şi sînt atîtea boli şi certuri în familie, pentru
că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica
Lui, de mîntuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punînd nădejdea numai în
mîinile, în mintea şi în mîndria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au
adevărata pace şi mulţumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune.

Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mîndrim cu mintea noastră, să nu ne punem
nădejdea în mîinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu
să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să

339
mergem cît mai des şi prin pocăinţă şi viaţă creştinească să lucrăm ogorul mîntuirii
noastre.

În toate cele bune să fim întîi. Şi la lucrul mîinilor şi la biserică şi la milostenie şi la

post şi la rugăciune. Cu mîinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele
să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi
duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii
de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu
cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mîndria hainelor, nici de laudele sau
ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrînare sau de mulţimea grijilor
pămînteşti care stăpînesc astăzi toată lumea.

De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de
rugăciune, şi vom fi fericiţi şi pe pămînt şi în cer. Atunci vom putea cînta împreună
cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul
nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

340
8 Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Luca 1, 1-25; 57-68, 76, 80

Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin

adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost
slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-puternice Teofile, după ce am
urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te
încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod,
regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar
femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi
înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile
Domnului. Dar nu aveau niciun copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi
erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în
rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze, intrând
în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi
se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.
Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu
te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta,
îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, iar de naşterea
lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă
băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.
Iar pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge
înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii
şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor
pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt
bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt
Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi
să-ţi binevestesc acestea. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua
când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la
timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi, ieşind,
nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea
semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la
casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit
pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice
dintre oameni ocara mea. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a
341
născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţa de ea şi
se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur
pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a
zis: Nu, ci se va chema Ioan. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă
cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Şi,
cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat. Şi îndată
i s-au deschis gura şi limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frică i-a
cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeei s-au
vestit toate aceste cuvinte. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va
fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut
de Duh Sfânt şi a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel,
că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; şi tu, pruncule, Proroc al Celui
Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti
căile Lui. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua
arătării lui către Israel.

Predică la Sărbătoarea Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul –

Arhimandritul Cleopa Ilie

Virtutea lui Ioan, sfinţenia lui, glasul lui şi proorocia lui erau acelea care atrăgeau
pe toţi. Şi Ioan nu le vorbea cu blândeţe. Ei veneau să-l asculte, dar el nu-i cruţa şi
niciodată n-a măgulit pe cineva.

În Sfânta Evanghelie de astăzi aţi auzit că trăiau în Ierusalim şi mai cu seamă în

Hebron, unde era casa lor, doi oameni drepţi. Bărbatul era ar­hiereu şi preot al
Legii vechi, din neamul lui Avis, iar soţia lui era Elisabeta, din fiicele neamului lui
Aaron. Şi Zaharia îmbătrânise, ca şi Elisabeta, soţia sa şi erau oameni drepţi şi
temători de Dumnezeu, oameni sfinţi, cu­raţi, milostivi, dar aveau o întristare
mare, că n-aveau copii. Deşi trecuse de 80 de ani, Zaharia ţinea rânduiala preoţiei
lui de o săptămână în Sfânta Sfintelor, unde intra o dată pe an arhiereul şi unde
era jertfelnicul de aur şi sicriul Legii Domnului, cu toate cele sfinte ale Legii vechi
(Luca 1, 8-11).

Deci când ţinea rânduiala săptămânii lui, stând să slujească şi să aducă jertfă
pentru păcatele sale şi ale poporului, când a intrat în Dumnezeiescul altar al
tămâierii, ca să cădească împrejurul altarului celui de aur, deodată a stătut înaintea
342
lui Arhanghelul Gavriil, iar el foarte s-a înspăimântat şi cu trupul şi cu sufletul, dar
îngerul Domnului l-a liniştit zicând: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta
a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi
bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare
înaintea Domnului; nu va bea vin, nici sicheră şi încă din pântecele mamei sale se
va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul
Dumne­zeul lor. Şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să
în­toarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea
drepţilor, ca să gătească Domnului un popor desăvârşit” (Luca 1, 15-17).

Iar Zaharia, auzind această proorocie neaşteptată, a zis: „După ce voi cunoaşte
aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea este învechită în zile. Cum vom naşte
noi, oameni de 80 de ani?”. Atunci Arhanghelul Gavriil i-a spus: „Dar Avraam cum
a născut la 100 de ani? Iar Elcana, care a născut pe proorocul Samuel, nu era tot
aşa?”. Şi apoi a adăugat: „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini
la vremea lor, iată semnul care va fi: vei fi mut şi n-ai să poţi vorbi până se va naşte
acela”.

Şi a rămas Zaharia mut în altar, iar poporul aştepta să iasă din altar, că era cu
cădelniţa şi a aşteptat poporul mult şi a înţeles că s-a săvârşit o ta­ină, că s-a
îmbolnăvit, sau s-a întâmplat altceva. Şi a ieşit Zaharia cădel­niţând cu cădelniţa,
dar nu putea vorbi. Făcea numai semne către popor, iar tot poporul a înţeles că el
a văzut în altar o vedenie mare. Şi din ziua aceea Zaharia preotul, sfântul tată al
marelui Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, a rămas mut (Luca 1, 22).

Şi după puţine zile Elisabeta s-a aflat grea şi s-a tăinuit în sine ca la cinci luni şi zicea:
„Aşa a făcut milă cu mine Dumnezeu, când a vrut să scoată ocara mea dintre
oameni”. Pentru că la evrei era mare ocară să nu ai copii. În luna a şasea, când avea
încă în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul, s-a întâmplat altă minune.

A venit binevestitorul Arhanghel Gavriil la Preacurata Fecioară Ma­ria, în luna

Nisan, adică în luna martie şi a vestit naşterea lui Mesia. Lu­ceafărul era în
pântecele Elisabetei şi Soarele cel gânditor sălăşluia acum în pântecele Preacuratei
şi Preasfintei Fecioare Maria. Şi ce zice Sfântul Evanghelist Luca? În luna a şasea,
trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei
nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din

343
casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; şi i-a binevestit naşterea
Mântuitorului. Şi după ce Preacurata a primit buna vestire, i-a spus Arhanghelul
Gavriil: „Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta
este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă” (Luca 1, 26-36). Şi s-a grăbit
Preacurata Fecioară Maria să se suie din Nazaret la Hebron, cetatea cea
preoţească. Căci Hebron este cetatea din munţii cei înalţi foarte de la miazăzi de
Ierusalim. Aceasta se chema pe atunci „Cetatea Muntelui” şi era dintre cetăţile
preoţeşti pe care Isus al lui Navi le-a dat pentru întreţinerea preoţilor care slujeau
la cortul sfânt (Isus Navi 30, 13).

Şi s-a dus Preacurata Fecioară Maria, având pe soarele Hristos în pântece, iar aceea
pe Luceafărul Înaintemergător; şi s-au întâlnit şi a zis: „Şi de unde mie aceasta, ca
să vină maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 43). Erau amândouă proorociţe,
amândouă femei sfinte.

Iar Dumnezeiescul Înaintemergător, care numai cu şase luni este mai mare după
trup şi cu viaţa decât Hristos, a săltat în pântecele Elisabetei, care zise: „Că iată,
cum fu glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul cu bucurie în
pântecele meu” (Luca 1, 44). Dumnezeiescul Înaintemergător s-a închinat cu
bucurie, încă din pântecele maicii sale, Preasfântului Mântuitor, care atunci se afla
în pântecele Maicii Sale, Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria; s-a închinat
sfeşnicul înaintea Lu­minii, luceafărul înaintea Soarelui Dreptăţii, lumina cea mică
înaintea Lu-minii celei mari.

Şi ce a urmat după aceasta? A venit vremea să nască Elisabeta şi a născut în cetatea

Hebronului. Şi s-a săvârşit o minune mare când a născut. Pentru că la opt zile, la
evrei, era botezul, adică tăierea-împrejur a prun­cului, au dus pruncul la biserică şi
se gândeau să-i pună numele. Dar ce s-a întâmplat? Toţi care erau acolo, la botezul
lui Ioan, ziceau ca să-i pună numele tatălui său, Zaharia. Iar mama lui, Sfânta
Elisabeta, nu voia, ci a zis: „Ioan va fi numele lui”. Iar ei se împotriveau, zicând că
din neamul lor nu era nimeni cu numele acesta, Ioan. Ce va să zică Ioan? Ioan
însemna „plin de dar”, că plin de Duhul Sfânt era Ioan încă din pântecele maicii
sale.

Şi au făcut semn tatălui său, care era mut, lui Zaharia proorocul, întrebându-l cum
să-i pună numele. Iar el a făcut semn să-i aducă o tăbliţă şi a scris cu condeiul:

344
„Ioan va fi numele lui”. Şi s-au minunat toţi, iar când a scris că Ioan va fi numele
lui, în clipa aceea i s-a dezlegat gura şi limba, şi a început a vorbi şi a binecuvânta
pe Dumnezeu zicând: „Bine­cuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a
cercetat şi a făcut răs­cumpărare poporului său” şi celelalte, cum ştiţi din cântarea
lui Zaharia proorocul. Şi a spus proorocie pentru Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al
Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti
căile Lui” (Luca 1, 68-79).

Şi după ce a proorocit Zaharia, s-a auzit în toată Cetatea Muntelui şi de la Hebron

până la Vitleem, care era la poalele muntelui şi până la Ierusalim, vestea mare că
s-a dezlegat limba lui Zaharia îndată ce a numit numele pruncului său Ioan. Şi a
auzit aceasta şi Irod, care pururi se temea să nu-i ia cineva domnia şi se gândea ce
va fi cu pruncul acesta. Dar nu numai el zicea aşa, ci toată lumea, că a văzut
minunea dezlegării limbii părintelui său la punerea numelui său.

Şi Irod pândea să vadă ce va urma. Iar când au venit magii la Betleem şi i-au spus
lui Irod că s-a arătat o stea care a venit până acolo, că s-a năs­cut pe acolo un
împărat, Irod a dat poruncă să se taie 14.000 de prunci, gândind să taie şi pe Ioan
Botezătorul. Că zicea: „Poate acela va fi împărat în locul meu, dacă a făcut minunea
de a dezlegat limba tatălui său”.

Deci, când a tăiat pe cei 14.000 de prunci din Betleem şi din jur, s-au au-zit glasurile
pruncilor şi ale mamelor de acolo, că nu-i departe Betleemul de Hebron. Şi atunci
Elisabeta, când a auzit glasul pruncilor şi al mamelor ţipând, a luat pe
Dumnezeiescul prunc şi a fugit cu el în pustie. Şi fiindcă ostaşii lui Irod o urmăreau
să o prindă, când a văzut că sunt aproape să pună mâna pe ea, a spus unui munte
de piatră: „Munte de piatră, desfă-te, să intre maica şi pruncul, că mă prind acei
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu!”. Şi s-a desfăcut muntele şi a intrat Sfânta Elisabeta, cu
Înaintemergătorul Ioan în braţe, în peştera aceea a muntelui, unde i-a făcut
Dumnezeu loc. S-a deschis muntele cu gură mare şi s-a închis iarăşi, iar înăuntru a
rămas peştera mare şi Dumnezeu le-a dat un izvor de apă şi un finic care rodea şi
se pleca până la pământ, de unde se hrănea Elisabeta, mama Sfântului Ioan
Botezătorul şi hrănea şi pe prunc (vezi Prologul).

Şi văzând Irod că n-a pus mâna pe pruncul acela minunat, pe Ioan Botezătorul, să-
l taie, a trimis ostaşi la Zaharia, în Templul din Ierusalim şi i-a spus: „Dă-ne nouă pe

345
fiul tău!”. Iar acesta a zis: „Nu ştiu unde este acum, că eu slujesc rânduiala
Stăpânului meu, Dumnezeul Cel Viu, iar de soţia mea şi de fiul meu nu ştiu unde
sunt”. Şi i-au zis a doua oară: „Dacă nu-l dai, avem poruncă să te ucidem!”. Şi după
ce l-au somat a doua oară, el a zis: „Nu ştiu, dar să ştiţi un lucru: voi veţi ucide
trupul meu, dar Dumnezeu va lua sufletul meu din biserică”. Şi atunci gealaţii lui
Irod s-au repezit la Zaharia proorocul, i-au tăiat capul între biserică şi altar şi
sângele Dumnezeiescului prooroc Zaharia a curs între biserică şi altar şi s-a
închegat în marmură ca piatra, ca mărturie împotriva lui Irod şi a uciga­şilor pe
care-i trimisese acolo. Şi au venit ucenicii lui şi au luat trupul lui Zaharia şi l-au dus
la Hebron şi l-au îngropat, iar sângele lui a rămas vreme îndelungată închegat în
piatră şi nici un fel de unealtă nu-l putea rade sau şterge de acolo, întru mărturia
urgiei care îl aştepta pe Irod.

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător, după ce tatăl său a fost tăiat în­tre biserică
şi altar, a rămas în peştera aceea. Iar maica lui Ioan a mai trăit cu dânsul un an de
zile, după care a murit şi s-a îngropat acolo. Iar Sfântul Ioan Botezătorul a rămas în
peştera aceea şi a fost hrănit de îngerul Dom­nului în pustie până în ziua – cum
zice evanghelia de astăzi – arătării sale în faţa poporului. Iar când a trebuit să iasă
să propovăduiască înaintea Mântuitorului botezul pocăinţei, a auzit glasul Tatălui
ceresc: „Ieşi de aici şi du-te în părţile Iordanului şi începe a propovădui acolo
botezul pocăinţei şi găteşte calea înaintea Fiului Meu!” (ibidem).

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător a crescut în pustie timp de mai bine de 20 de

ani, hrănindu-se de îngerul Domnului. Şi arată Sfânta Evanghelie că era foarte
aspră vieţuirea lui, spunând: „Şi mânca ahride şi miere sălbatică”. Ahridele sunt
nişte vlăstare, nişte muguri de copaci care cresc în părţile acelea ale Iordanului, iar
mierea era aceea pe care o fac vi-espile sălbatice, fiind foarte amară. Cu acestea
se hrănea Dumnezeiescul Înaintemergător, iar îmbrăcămintea sa era de piele de
capră, cu o cingă­toare de piele. Şi propovăduia zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat
împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2).

Aţi auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie:„Aşa să lumineze lumina voastră

înaintea oamenilor, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri”. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul? Iar
cine a fost Botezătorul, dacă vrem să ştim, să întrebăm pe Hristos. Că iată ce spune:
„Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-aţi ieşit să

346
vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în
desfătare sunt în ca­sele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Zic vouă:
şi mai mult decât un prooroc”. Şi auziţi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Zic vouă:
între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 24-28).

Deci toţi proorocii sunt mari, dar nici unul ca Ioan. Aceasta e mărtu­ria Domnului
Însuşi, cum spune troparul Sfântului: „Pomenirea dreptului cu laude, iar Ţie destul
îţi este mărturia Domnului”. Ioan n-a fost mărturi­sit de un prooroc, n-a fost
mărturisit de un drept sau de un sfânt, ci de În­suşi Cuvântul lui Dumnezeu; El a
spus că e mai mare decât toţi proorocii. Cine era Ioan Botezătorul, deci? Era
prietenul Mirelui Hristos, era gura Cuvântului, era Înaintemergătorul Lui, era vârful
tuturor proorocilor. Cine era Ioan Botezătorul? Era acela despre care a spus Duhul
Sfânt prin proo­rocul Maleahi: „Iată, trimit înaintea feţii Tale pe Îngerul Meu, care
va găti calea Ta, înaintea Ta” (Maleahi 3, 1; Luca 7, 27). Înger, vârful proorocilor,
mucenic, Înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos: el a fost toate acestea.

Dar cu ce atrăgea Botezătorul poporul în pustie? Auzi ce spune Sfân­tul Evaghelist

Marcu: „Şi ieşeau la el ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către
el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păca­tele” (Marcu 1, 5). Cu ce atrăgea Ioan? Oare
trimitea ordin de chemare sau invitaţie cuiva? Ce venea să vadă poporul la Ioan?

Fraţilor, nimic nu e mai scump pe lume şi mai de laudă decât fapta bună. Ceea ce
atrăgea miile de oameni şi mulţimile în pustie era lumina vieţii lui Ioan. Viaţa lui
îngerească şi mai presus de trup adesea atrăgea pe toţi să-l vadă şi să-i audă
cuvintele. Au venit să-l vadă şi Irod şi tot Ierusalimul. Au venit cei graşi să vadă pe
cel uscat de post; veneau cei îmbrăcaţi cu haine moi de fir şi de mătase să vadă
pielea cea de capră a lui Ioan; veneau cei încinşi cu brâie de aur să vadă pe cel cu
cingătoarea de curea; veneau cei deprinşi să doarmă pe paturi bătute cu
nestemate şi dormeau pe prundurile Iordanului, zile şi nopţi şi uitau că-s boieri,
uitau că au paturi scumpe, uitau că-s boieri din cetate; veneau să vadă un om
minunat, că o spaimă cuprinsese toată lumea, auzind de viaţa îngerească a lui Ioan
Botezătorul.

Virtutea lui Ioan, sfinţenia lui, glasul lui şi proorocia lui erau acelea care atrăgeau
pe toţi. Şi Ioan nu le vorbea cu blândeţe. Ei veneau să-l asculte, dar el nu-i cruţa şi
niciodată n-a măgulit pe cineva. Auzi ce le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat

347
că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă! Şi să
nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că
Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avram. Acum securea stă la
rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”
(Matei 3, 7-10). Îi mustra, îi făcea pui de năpârci şi fiii gheenei. Îi mustra şi le arăta
răutăţile, dar poporul nu-l ura, pentru că le spunea adevărul, pentru că le spunea
ceea ce era preasfânt şi preacurat, pentru mântuirea lor. Iată deci ce atrăgea în
pustie atâta popor: viaţa cea sfântă şi preacurată şi vrednică a lui Ioan. Aşa ştie
Dumnezeu să slă­vească pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul. Căci zice în psaltire: „Cei ce
Mă slăvesc, îi voi slăvi pe ei”.

Deci Sfântul Ioan, prin petrecerea sa îngerească şi prin propovăduirea sa cea aspră
şi curată, proslăvea pe Dumnezeu Cuvântul şi a fost Înaintemergătorul Lui şi a adus
mii de oameni la botezul pocăinţei, pregătindu-i pentru botezul cel cu Duhul Sfânt
şi cu foc.

Acestea fiind zise – puţine şi prea puţine pentru praznicul de astăzi – să întoarcem
acum cuvântul în altă parte. Fraţii mei, Irod a pândit şi pe Hristos ca să-L omoare
şi pe Ioan Botezătorul; şi dacă n-ar fi fost împiedi-cat de Dumnezeu, sigur ar fi dus
la împlinire planul lui cel blestemat. Şi dacă ar fi omorât Irod un prunc cum a fost
Ioan Botezătorul, câtă lumină ar fi stins el în lume, câtă răutate ar fi pricinuit el la
atâtea popoare care ar fi trebuit să audă cuvântul lui! Ce lucrare Dumnezeiască a
făcut Ioan mer­gând înaintea Cuvântului, ca un sfeşnic al Legii darului! Toate ar fi
fost stinse dacă Dumnezeu n-ar fi apărat pe Sfânta Elisabeta cu pruncul în muntele
acela. Deci gândiţi-vă că un prunc ca acesta, ..., s-a născut o dată şi misiunea lui
rămâne până la sfârşitul lumii.

Vezi ce înseamnă un copil ales de Dumnezeu? Dar din cine s-a născut? Părinţii lui
erau drepţi şi sfinţi şi fără de prihană şi temători de Dumnezeu, păzind toate
poruncile Lui. Odrasla cea bună şi sfântă a răsărit din rădăcină sfântă. Sfântul Ioan,
proorocul, a răsărit din alt proroc, iar înainte de a prooroci el, a fost mare proroc
şi mucenic tatăl său. Vezi din cine răsar cei drepţi? Dar vai de părinţii aceia care
petrec în păcate! Din ei nu răsar copii buni. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Nunta
este rădăcina firii omeneşti şi de va fi nunta sfântă, sfinte vor fi şi ramurile”.
Însoţirea trebuie făcută înaintea lui Dumnezeu şi în Biserică.

348
S-a făcut acum o lege de stat, care nu numai că e bună, dar e sfântă şi preasfântă.
De ce? Pentru că împiedică mii şi zeci de mii de morţi de copii. Vai de aceia care-şi
omoară copii! Şi Preabunul Dumnezeu a rânduit că, chiar dacă ne constrânge din
afară, să ne oprim de la această hegemonie a întunericului peste lume. Deci, dacă
se ucideau atunci cei doi prunci, se zăticnea mântuirea întregii lumi. S-ar fi
zădărnicit mântuirea lumii dacă s-ar fi ucis Hristos sau Ioan Botezătorul.

Aşa şi acum, se sfătuieşte omul cu femeia ca să-şi omoare copilul, dar nu ştiu că
acela ar putea să fie un sfânt care să predice Evanghelia la popoare şi să întoarcă
la Hristos mulţime de oameni. Că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Un om
duhovnicesc care e ajutat de darul lui Dumnezeu poate într-un ceas să mântuiască
mii de suflete”. Cum? Auzi ce spune Apostolul: „Credinţa vine prin auz, iar auzul
prin cuvântul lui Dumnezeu”. Şi mai zice: „Cum vor crede, de nu li se va propovădui
şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi, chemaţi şi aleşi?”.

Deci, iată, poate a omorât cineva un prunc; el a omorât poate un proroc, sau un
preot, sau un arhiereu, sau un preşedinte de ţară, sau cine ştie pe cine. Iar dacă a
omorât unul, prin acela a omorât mii de suflete, că prin acela poate Dumnezeu
voia să lumineze multe suflete. Dacă viaţa lui ar fi fost lumină, ar fi luminat
popoarele. Deci mare primejdie paşte pe cei ce ucid copii.

Să nu ne temem numai de legile din afară, că acelea pedepsesc numai cu trei sau
patru ani de închisoare şi asta e o nimica toată; să ne temem de temniţa iadului,
care nu are sfârşit în vecii vecilor!

...Să vă spun legile Bisericii şi canoanele ei, să vă spun rostul zămislirii. Iată ce spune
Sfântul Atanasie Sinaitul: „Precum când tună şi fulgeră, îndată vezi lumina
fulgerului şi îndată auzi tunetul, aşa este şi când se împreună soţul cu soţia lui cea
legitimă. În clipa aceea se zideşte trupul şi sufletul în trupul maicii lui”. Şi dacă
numai la un ceas după zămislire vei împiedica naşterea cu ceva, în orice chip, ucigaş
de om te-ai făcut. Să nu spui că-i numai de două luni şi n-are încă suflet. Căci în
clipa aceea, din sufletul părinţilor, prin darul lui Hristos şi prin suflarea Sfântului
Duh, se zideşte şi sufletul şi trupul. Deci nu vă înşelaţi, că nici o piedică împotriva
naşterii nu-i binecuvântată, ci e blestemată de Dumnezeu.

349
Am să vă spun o istorioară, ca să vă daţi seama cât de greu e păcatul uciderii, după
ce v-am arătat că uciderea se face chiar numai după un ceas de la zămislire, dacă
cineva unelteşte împotriva zămislirii copilului. Din istorioara aceasta veţi vedea cât
de greu se răscumpără păcatul uciderii.

Erau doi oameni gospodari şi s-a întâmplat – aşa cum se întâmplă şi astăzi – că nu
aveau copii. Şi ei s-au rugat mult lui Dumnezeu să le dea copii, cum s-au rugat Sfinţii
Părinţi Ioachim şi Ana, ca şi alţii. Dar Dumne­zeu nu le-a dat, poate pentru că ei n-
au avut atâta credinţă cât au avut Sfinţii Ioachim şi Ana sau Zaharia şi Elisabeta. Şi
după ce s-au rugat şi au văzut că n-au copii, s-a sfătuit bărbatul cu femeia, zicând :
„Măi femeie, noi avem avere multă şi ca mâine vom muri; hai să luăm un copil de
su­flet!”.

Şi s-au înţeles amândoi şi au luat un copil parte bărbătească şi l-au crescut cu mare
atenţie şi l-au învăţat şcoală şi iată că a venit vremea să-l căsăto­rească. Iar la
căsătorie s-a logodit cu o fată de bun neam, dar aceea cerea multă avere. Şi când
a fost să se aşeze zestrea, ce-i dă băiatului şi ce-i dă fetii, băiatul îi spune tatălui
său: „Tată, dacă m-ai înfiat pe mine şi numai pe mine mă ai, cui ai să-i dai averea?
Deci ca să pot reuşi să iau pe fata aceea în căsătorie, să-mi dai toată averea în scris
mie!”. Mama s-a învoit, că ştia că are avere multă, dar tatăl său mai prudent şi ca
bărbat, a zis : „Ba nu, măi băiete! E adevărat că am avere multă şi am să ţi-o dau
ţie toată, dar eu am să fac un act la cununie, cu tine, cu clauză. Jumătate din avere
ţi-o dau acum, iar jumătate după moartea noastră. Tot ţie ţi-o ră­mâne, dar cât voi
trăi, voi avea şi eu jumătate, ca nu cumva pe urmă soţia ta sau fiii tăi să-mi zică:
«Du-te de aici, că n-ai nici un drept!», ci să ştiu că am şi eu avere”. Ce s-a întâmplat?
Băiatul, vrând-nevrând, a trebuit să pri­mească, dar şi-a spus în inima lui: „Am să
iscălesc, am să primesc aşa cum a spus tata”.

Dar satana i-a zis în inimă: „Ştii ce să faci dacă ţi-a dat toată averea numai după
moarte? Omoară-l mai repede şi apoi ia-i tu ave­rea!”. Şi satana i-a pus în inimă
acest gând. Dar el, dacă ar fi avut cunoş­tinţă şi frică de Dumnezeu şi s-ar fi dus la
duhovnic să-l spovedească, ar fi scăpat de gândul cel rău. Căci oricând îţi poate
spune satana să faci ceva, dar dacă te-ai spovedit, ai scăpat de gândul cel rău, că
aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge, tot aşa fuge din inimă şi gândul care e
de la sa­tana şi pleacă de la omul care se spovedeşte sincer. Căci spune Sfântul
Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare decât de omul care-şi

350
ascunde gândurile sale. Deci el avea de gând să omoare pe tatăl său, dar nu spunea
nimănui şi nu i-a spus nici femeii sale. „Am să-l omor – zicea el –, că actele zic după
aceea are să-mi rămână mie toată averea”. Şi după trei ani de la căsătoria lui, într-
o primăvară, în vremea aratului, a pus împreună cu tatăl său, cum se întâmplă şi
astăzi, un plug cu patru boi. Şi avea ţarina lui la marginea unei păduri. Plugurile pe
atunci erau de lemn, după cum aţi auzit şi văzut chiar, numai limba le era de fier;
pluguri pentru care trebuia să iei barda cu tine, că mereu se stricau.

Deci a luat tatăl său barda şi s-a dus la ţarină să are. Şi când au tras la popas, i-a zis
satana feciorului său: „Iată acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda şi omoară-l pe
tatăl tău!”. Şi aşa a făcut; s-a uitat în stânga şi în dreapta, să vadă dacă nu-i cineva
şi când a văzut că nu-i nimeni, s-a dus şi a luat barda de la plug, s-a repezit la tatăl
său, care nici nu gândea la aşa ceva, i-a tăiat capul, l-a luat de păr, l-a dus în iarbă
la marginea pădurii, a dus şi trupul, apoi cu un lemn de la plug a săpat, a făcut o
groapă de o palmă-două şi l-a acoperit cu iarbă. Şi sângele tatălui său a curs pe
brazdă şi pe iarbă. Iar după ce l-a ucis pe tatăl său, fiindcă nu mai era până seara o
bucată de vreme, a mânat boii singur, iar seara s-a dus acasă şi a început să le ia la
ocară pe mama sa şi pe femeia lui: „Dar ce-a făcut tata acasă, că m-a lăsat singur
cu plugul pe ogor?”. Femeile răspun­seră: „Măi omule, n-a venit tatăl tău acasă”.
„Ei, uite, m-a lăsat cu patru boi să ar singur; şi-i greu singur”. Să vedeţi, până la
urmă, ce s-a întâmplat. Au aşteptat să vină tatăl său, a aşteptat şi mama sa şi
femeia lui, dar de unde să vină?! A trecut o lună, două şi toată lumea spunea în
sat: „ Măi, Gheorghe al cutăruia nu mai vine, s-a pierdut omul acela. Ce s-o fi făcut?
S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a făcut cu el?”. Nimeni nu bănuia că l-a ucis feciorul
său.

Dar iată ce s-a întâmplat. Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns nici
al lui Abel. Acest om care a ucis pe tatăl său a început să slăbească, nu mânca, nu
bea, nu dormea, se tot uita aşa într-o parte, întorcea capul şi iar se uita în acea
parte, apoi privea speriat în toate părţile. Ştiţi de ce se uita? Oriunde privea, îl
vedea pe tatăl său cu capul în mână şi se auzea un glas: „Dragul tatii, pentru ce m-
ai tăiat?”. Dacă se uita în cas­tronul cu borş, îl vedea acolo cu capul în mână; dacă
se culca pe pernă, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână; dacă se ducea pe drum,
îl vedea şi se speria; se uita în altă parte, dar auzea iarăşi glasul: „Dragul tatii,
pentru ce m-ai tăiat?”. Şi cu frica aceasta a trecut un an; şi văzându-l aşa mama sa
şi soţia lui, s-au tulburat ele foarte, au priceput şi ziceau: „Mare lucru de nu l-a

351
omorât pe tatăl său!”. Şi-l iau ele într-o seară amândouă, cu blândeţe: „Măi Ioane,
te vedem tur­burat, nu mănânci, nu dormi, parcă eşti speriat şi slăbit, te-ai uscat,
ce ai măi? Nu cumva tu ai ucis pe tatăl tău?”. Iar el a răspuns: „Nu vă pot spune
vouă, duceţi-mă la o mănăstire ca să mă spovedesc”.

Şi era o mă­năstire prin apropiere; şi l-au dus mama şi soţia la mănăstirea aceea şi
i-au zis: „Spune măcar duhovnicului, măi, că tu ori ai să înnebuneşti, ori ai să
mori!”. Şi era un sihastru acolo care l-a mărturisit, iar el a spus tot sihastrului, cum
l-a ucis pe tatăl său. L-a întrebat acela de ce e aşa de slab şi de speriat. „Părinte,
iată de ce-s slab, că nu pot dormi şi nici nu pot mânca; atâta mustrare de cuget am
şi o spaimă mare, că unde mă uit, îl văd pe tata cu capul în mână şi tot zicând aşa:
«Dragul tatii, de ce m-ai tăiat?»”. „Ei, fi­ule, aceasta-i mare crimă – a zis duhovnicul
– şi trebuie canon aspru; du-te acasă şi 7 ani de zile să nu mănânci decât o dată în
zi mâncare fără un­tdelemn, iar după apusul soarelui să faci 500 de metanii şi după
7 ani să vii la mine iar”. S-a dus acasă şi a spus femeilor: „7 ani de zile să nu-mi
faceţi mâncare de dulce; dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum e în Postul Mare
vinerea şi miercurea”.

Şi au înţeles ele că i-a dat canon pentru că a ucis pe tatăl său, dar el tot n-a vrut să
spună mamei sale şi femeii sale. Şi el tot aşa se speria, dar după un an, doi apărea
tatăl său mai rar, iar la 7 ani ajunsese să apară tatăl său cu capul în mână cam la 2-
3 săptămâni, dar tot mai apărea. Iar el se învăţase cu postul şi avea şi la mâini şi la
picioare bă­tături de canon, ca boii de la jug, de câte mii de metanii a făcut. Şi
plân­gea omul şi se ruga şi postea şi-şi luase cămăruţa lui şi trăia viaţa în cu­răţie,
că nu i-a mai trebuit nici soţie, nici nimic. Post şi rugăciune şi plân­gere şi suspine
şi metanii – să îmblânzească pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui. Iar
la 7 ani s-a dus din nou la duhovnic, iar acela nu l-a mai cunoscut, câtă lume venea
la el. Iar el a zis: „Părinte, eu sunt acela căruia i-aţi dat canon 7 ani”. „Ei, tu eşti,
fiule? Ai făcut canonul?”. „L-am făcut, părinte”. „Mai vine tata cu capul în mână?”.
„Mai vine, părinte, dar mai rar şi mul­ţumesc lui Dumnezeu că mai pot dormi un
ceas-două pe noapte, că atunci nu puteam, eram sfărâmat pururea”. Şi atunci i-a
zis duhovnicul: „Du-te acum, dacă ştii unde l-ai îngropat; du-te acolo şi ascultă dacă
n-ai să auzi nici de acolo din iarbă vocea lui, apoi vino înapoi. De vei auzi ceva, vino
să-mi spui şi apoi ştiu eu ce are să fie cu tine”. Deci s-a dus el şi se întreba: Oare ce
să fie asta? Şi fiindcă era tot primăvara, a tăiat-o peste ţa­rină, de-a dreptul unde

352
ştia că e ogorul lui şi s-a dus în direcţia aceea unde ştia că l-a tăiat pe tatăl său şi l-
a îngropat.

Dar când era încă la sute de metri, a auzit un glas de acolo din iarbă, care striga
aşa: „Judecată, jude­cată!”. Şi din ce se apropia, glasul acela se auzea mai tare, iar
când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaimă mare de tare ce striga tatăl său:
„Judecată, judecată!”. Deci s-a întors înapoi şi a venit la duhovnicul mănăstirii,
aproape ieşit din minţi de atâta spaimă. „Ce-ai păţit, fiule?”. „Vai de mine, părinte,
m-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apro-piat, am auzit un
glas care striga aşa: «Judecată, judecată!». Din ce mă apropiam, din ce striga mai
tare, iar când am fost aproape, m-a cuprins spaima şi m-am întors; oare ce să fie
asta, părinte?”. Şi a zis duhovnicul: „Fiule, tatăl tău cere judecata lui Dumnezeu
asupra ta. Dar nu ştiu un lucru: dacă cere judecată în lumea aceasta, sau în cealaltă.
Deci bine ar fi să fii judecat de Dumnezeu în lumea aceasta”. Şi a întrebat omul:
„Părinte, de unde am să ştiu aceasta?”. „Iată, fiule, dacă judecata lui Dumnezeu te
va ajunge în lumea aceasta, o să fie bine; ai să tragi un necaz mare şi ai să scapi în
cealaltă lume, te duci acolo la bine; iar dacă judecata lui Dumne­zeu te urmăreşte
dincolo de mormânt, e mult mai greu. Fiule, acum du-te acasă şi dacă pe drum nu
vei păţi nimic, mai fă un an de zile ce-ai făcut, apoi vino iar la mine. Iar dacă ai să
întâlneşti un necaz mare în drumul acesta spre casă, să-l rabzi cu mare bărbăţie de
suflet, că prin necazul acela ai să te cureţi şi ai să scapi de osânda pe care o ai
asupra ta, că ai fost ucigaş de tată”. Deci a plecat omul, îngândurat. Dar de la
mănăstirea aceea până la satul lui trebuia să treacă printr-un târg.

Şi femeia lui, când plecase de acasă, îi spusese aşa: „Măi omule, din cauza ta, că tu
nu mănânci nici carne, nici ouă, nici brânză, ne-am uscat şi noi!”. (Că aşa se
întâmplă în casă: când nu mănâncă unul, nu mănâncă nici ceilalţi, iar când postesc
în casă 5-6 şi unul mănâncă de dulce, nu se prinde de el, chiar dacă mănâncă, de
parcă mănâncă iască…). Deci, din cauza lui, că postea de atâţia ani, se uscaseră şi
mama sa şi femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea! Şi i-au zis
ele când a plecat de acasă: „Tu ai să treci prin târg. Te rugăm, adu-ne o bucată de
carne, să facem puţină zeamă, măcar acum, că n-am mai mâncat de 7 ani şi am şi
uitat cum e mâncarea de dulce. Adă-ne, că ne-am săturat de post!”. De aceea,
trecând el prin târg, şi-a adus aminte şi s-a dus la un măcelar. Dar era spre seară şi
se vânduse toată carnea şi nu mai era acolo pe tarabă decât un cap de oaie, zvântat
bine.

353
Deci a împachetat ca­pul cel de oaie zvântat bine, a plătit, l-a pus în traistă şi a
apucat-o pe o uliţă a târgului care urca la deal. Şi mergând la deal, ce s-a întâmplat?
A început să curgă din traistă sânge mult, fierbinte, pe stradă. Şi oamenii, când au
văzut aceasta, au zis: „Stai bre, ce ai în traistă? Ai tăiat un porc, ce-i, că uite, toată
haina e numai sânge?!”. Dar acela zicea: „Da de unde, am cum­părat un cap de
oaie şi acela n-avea sânge, de unde să fie?!”. Şi când s-au uitat oamenii în traista
lui, ce credeţi că era? Capul tatălui său proaspăt, atunci tăiat! Iată că judecata lui
Dumnezeu l-a ajuns! Când au văzut oa­menii, au chemat poliţia: „Oameni buni,
veniţi că un om a tăiat capul al­tuia şi-l duce în traistă!”. S-a adunat lumea de
mirare mare: „Măi uciga­şule, dacă l-ai tăiat, îl duci pe strada mare? Cum ai avut
tu curaj, măi?”.

Dar el, când a văzut că judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis: „Staţi, oameni
buni, că vă spun adevărul! Cu adevărat sunt ucigaş, cu adevărat m-a ajuns judecata
lui Dumnezeu, dar nu l-am tăiat acuma”. Şi mai stând puţin, oamenii au început
să-l cunoască. „Ăsta-i tatăl său, măi! Oare tatăl său nu lipsea din comună?”. „Da –
zice el –, dar nu l-am tăiat acum; sunt opt ani de atunci”. „Ei – ziceau ei –, tu crezi
că poţi minţi lumea, dar capu-i tăiat acum, numai că nu vorbeşte!”. Dar el a spus
aşa: „Hai să vă spun cum l-am tăiat şi unde l-am îngropat, că nu l-am omorât
acum”. Dar ei nu credeau. „Dacă nu mă credeţi, să chem pe duhovnicul mănăstirii
din apropiere, să vă spună el când am tăiat pe tata: acum sau cu 8 ani înainte”. Şi
l-a adus poliţia pe duhovnic şi a mers şi toată lumea la poliţie, unde duhovnicul a
zis: „Eu nu pot descoperi nici un secret de la spovedanie, că dacă voi descoperi,
trebuie să-mi scoată limba pe ceafă, aşa spune pravila. Dar fiindcă aici s-a
întâmplat minune şi mai înainte de mine a spus Dumnezeu, spun şi eu. E adevărat,
tânărul acesta a tăiat pe tatăl său, dar nu acum. El face canon de 7 ani şi
întâmplarea a fost cu un an înainte de mărturisire, deci sunt 8 ani de atunci. Dar ei
nu credeau şi au zis omului: „Hai acolo unde l-ai tăiat!”.

Şi când au ajuns acolo pe ogor, ce credeţi că era? Era dâra de sânge proaspătă,
cum l-a tăiat pe tatăl său! „Unde l-ai în­gropat?”. El zise: „Săpaţi aici!”. „Măi, nu
vezi că-i sângele proaspăt pe iarbă?”. Şi când au săpat, l-au găsit pe tatăl său
îngropat şi putrezit, dar fără cap. Capul îl pusese îngerul în traistă la el şi a făcut
din capul cel de oaie capul tatălui său. Şi atunci s-au încredinţat toţi că l-a ajuns

354
judecata lui Dumnezeu. Şi era atunci pedeapsa după lege, cap pentru cap şi i-au
spus: „Băiete, pregăteşte-te să pui capul tău pentru capul tatălui tău”.

Dar duhovnicul a spus: „Daţi-mi voie să-l spovedesc şi să-i citesc o dezlegare”. Iar
el, când a văzut pe duhovnicul lângă dânsul, a căzut cu lacrimi şi a început a plânge
cu toată puterea, zicând: „Părinte, nu mă lăsa!”. Dar duhov­nicul a zis: „Nu te mai
teme acum! Ţi-am spus că dacă ai să păţeşti un ne­caz mare în lumea aceasta, are
să te ierte Dumnezeu, deci ai să ai bucurie mare”. Şi l-a spovedit preotul în faţa
tuturor şi l-a împărtăşit cu Preacu­ratele Taine. Şi a zis celor ce ţineau sabia:
„Împliniţi porunca voastră, că eu mi-am făcut partea mea faţă de acest suflet”. Şi
când a fulgerat sabia, a căzut capul lui într-o parte, chiar în locul unde-l omorâse
pe tatăl său. Iar când a căzut pe brazdă, un porumbel alb a zburat de pe umărul lui
şi s-a dus la cer. Şi aşa acest tânăr, după atâţia ani de pocăinţă, până n-a plătit cu
sângele său sângele tatălui său, n-a fost iertat.

Vedeţi, fraţilor, pentru o ucidere câtă pocăinţă, câte lacrimi, câte me­tanii, câtă
durere, câtă întristare – şi tot n-a fost iertat până n-a dat capul său pentru tatăl
său! Deci băgaţi de seamă, că fiecare prunc, fiecare copil e un om, un om
desăvârşit, încă de atunci de când s-a zămislit, că aşa a lăsat Dumnezeu.

V-am spus istoria asta ca să nu vă pară glumă. Să nu-ţi fie ruşine că eşti fată mare
şi ai făcut un copil. Nu. Dacă ai alunecat ca o fiinţă slabă, creşte-l şi fă-l un înger al
lui Dumnezeu şi prin acela ai să te mântuieşti şi tu. Să-l creşti bine, cu frica lui
Dumnezeu şi se va ruga pentru tine şi te va ierta Dumnezeu şi pe tine şi va ierta şi
pe părinţii tăi. Dar dacă, Doamne fereşte, îl pierzi, ai pierdut un înger, ai pierdut un
sfânt. Băgaţi de seamă că toţi greşim – cum zice Sfântul Apostol Iacov –, dar nu
trebuie să cădem în deznădejde, adică de la una să trecem la alta. Ai greşit într-un
fel, nu cumva să cazi în alta, că uciderea este de o mie de ori mai mare păcat de­cât
curvia. Pentru ce? Că ucigând, iei viaţa unui suflet şi un suflet e mai scump decât
toată lumea.

Acum, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, la

încheierea acestei predici, vă spun să fiţi cu frica lui Dumnezeu şi să aveţi în minte
frica lui Dumnezeu.

355
Cea mai înaltă înţelepciune înaintea lui Dumnezeu nu este titlul de doctorat sau
nu ştiu câte licenţe, ci aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa: „Am văzut pe mulţi
cu studii în cele Dumnezeieşti, adică în teologie, dar fiindcă nu aveau adevărata
şcoală, care e frica lui Dumnezeu, s-au tăvălit în mocirla păcatelor şi a patimilor şi
s-au făcut departe de Dumnezeu”.

Deci, iată ce-i trebuie omului ca să se oprească de la păcat: îi trebuie frica lui
Dumnezeu. Un filosof îşi lăuda femeia către un alt filosof: „Măi, am o femeie
frumoasă”. Şi acela i-a tras un zero pe hârtie. „Măi, am o fe­meie cuminte”. Şi acela
i-a mai tras un zero pe hârtie. „Am o femeie har­nică”, a mai spus el. Şi acela a mai
tras un zero. „Am o femeie de neam mare”. Şi acela a mai pus un zero. „Măi,
femeie mea ştie să coasă la gheghef şi la broderie artistică”. Şi acela i-a mai tras un
zero. „Măi, fe­meia mea e sănătoasă”. Şi acela, la toate, i-a pus un zero, iar la urmă
i-a zis: „Femeia mea e cu frica lui Dumnezeu”. Şi atunci acela i-a pus un 1 în frunte.
Pusese şase de zero şi acum i-a dat valoarea de un milion. Când? Când a spus că
are frica lui Dumnezeu. Sigur, e mult un milion, dar acesta e numai un fel de a
spune, căci cine poate preţui cu adevărat o femeie cu frica lui Dumnezeu, despre
care se spune la Pilde: „Cine poate găsi o fe­meie virtuoasă? Preţul ei întrece
mărgeanul?” (31, 10). Deci, nu-i înţe­lept acela care învaţă toate şcolile din lume,
ci acela care se teme de Dum-nezeu.

Solomon spune: „Frica Domnului este şcoala înţelepciunii”. David o numeşte

„începutul înţelepciunii”, iar Isus Sirah spune: „Frica Domnului mai presus de toate
a covârşit”. Deci, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia ce se tem de
Dumnezeu, că aceia nu vor ajunge niciodată la crime; nu sunt în stare să omoare
o muscă, darămite să omoare copii!

Am să vă mai spun o istorioară şi voi încheia. Un om era învăţat să fure şi de

meseria asta fiind, a pus caii la căruţă şi a luat cu dânsul o copiliţă numai de 6 ani.
Era vara, în timpul secerişu­lui şi s-a dus la un lan, în zori de zi, fiindcă nu era sătul
până nu încărca bucate de la altul. S-a dus la un lan unde erau clăile de grâu ca
stelele, a tras căruţa pe un drum de ţarină şi a început să aducă de la o claie snopi,
să pună în căruţă. Când s-a dus pe lan, s-a uitat la răsărit, la apus şi în toate părţile.
Dar copiliţa a observat. Şi prin copiii mici lucrează Dumnezeu. Copila nevinovată,
când a văzut pe tatăl său că se uită în toate părţile, când a venit cu snopii la căruţă,

356
zise: „Tătăică, mata ai uitat ceva!”. „Ce-am ui­tat, draga tatii?”. „Mata ai uitat să
te uiţi în sus; te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat!”.

Ştiţi cât a preţuit vorba copilei? Omul a dus snopii înapoi la claie, a întors caii şi s-
a dus acasă. Dar femeia i-a zis: „Ţi-a mers rău, mi se pare că te-a prins!”. „Măi
femeie, nu mi-a mers rău, dar de azi înainte, câte zile voi avea, eu unul nu mai
fur!”. „Dar ce-ai păţit, măi, te-a prins?”. „Nu. Câte zile voi trăi, de furat nu mai fur!”.
„Dar de ce?”. „Din cauza copilului; ia uite ce mi-a zis copilul: eu m-am uitat, când
m-am dus să fur din ogo­rul altuia, în toate părţile, să nu fie cineva pe ogoare, pe
lan, dar copila mi-a zis: «Tătăică, dar în sus nu te-ai uitat?». Dacă mă uitam în sus,
nu mai trebuia să mă uit nicăieri, nu mai trebuia să mă tem de oameni… Acum ştiu:
în faţa păcatului doar o grijă ai, de ochii şi de urechile oamenilor – să nu mă vadă
cutare, să nu mă audă cutare! Dar oare de Dumnezeu ne pu­tem păzi?”.

Într-adevăr, ce spune Solomon? „Ochii lui Dumnezeu sunt de mi­lioane de ori mai
luminoşi decât soarele”; că zice: „Întunericul nu te va întuneca pe tine şi noaptea
ca ziua va fi”. Nu este întuneric la Dumnezeu.

Deci, fraţii mei, când vine în faţa noastră un păcat, mai ales cu lucrul, să nu ne
gândim că ne vede cumătrul sau cumnatul, sau cutare. Nu te teme de om, căci zice
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu te temi de om şi de om te vei ruşina”. Să ne temem
de ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu, Care veghează la inimile noastre şi Care
şi cele mai înainte gândite le ştie!

Deci întotdeauna să ne uităm în sus, dar nu cu ochii aceştia, ci cu cei de gând, cu

mintea. „Oare ce vorbesc eu acum Îi place lui Dumnezeu? Ce fac eu acum Îi place
lui Dumnezeu?”. Şi îndată ne va răspunde conştiinţa că nu.

Deci vă spun că n-ajungem la ucidere şi la zavistie şi la judecăţi şi la răzbunări şi la

beţii şi la orice păcat; să ne temem de Dumnezeu, căci „frica Domnului este
înţelepciune – a zis Iov – şi paza de la rău, pricepe­rea” (Iov 16, 28; 13, 11; 37, 23).

Pentru rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Maicii Sale şi ale Sfântului Ioan

Botezătorul şi Înaintemergătorul, să ne miluiască Bunul nostru Mântuitor pe noi
pe toţi. Amin!

357
9 Predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

Matei 16, 13-19

În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi,
zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că
eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci Iisus
le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu
Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu,
cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi
orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va
fi dezlegat şi în ceruri.

Predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ( 29 iunie ) - Arhimandritul Cleopa Ilie

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)

Iubiţi credincioşi,
Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor
Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei
lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit
cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare
de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi
ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai
Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la
propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt

despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi
spre folosul nostru sufletesc.

358
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al
Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti,
neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea
sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în
apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru.
Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui
corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda,
a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea
să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a

primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele
Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela
care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat.
Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul
Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi
schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel
îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul,
cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă
patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor
apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte

nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit
bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut
că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care
mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega
şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea
patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu
amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei
păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se

359
Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat
păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se

umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă
toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile
Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă
bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în
Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este
răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu
este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează,
după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.

Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de
astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la
picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul
scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia
templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.

Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia
cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi
ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile,
va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea,
crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a
pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe
calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică
sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl
trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei
ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru
noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru
jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim
să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia,
începînd din Antiohia.

360
Sfîntul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu Varnava, cu Sila, cu
Marcu, cu Luca şi cu Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp,
vestea cea bună, mai întîi în Antiohia, în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia,
Galatia cu cetăţile Listra, Iconiu, Derbe, Milet şi Efes, unde a pătimit multe de la
păgîni şi iudei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfînt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia
şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Filipi, Bereea, Tesalonic, Corint şi
Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei.

Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rînduit în toate cetăţile preoţi
şi episcopi la bisericile întemeiate printre păgîni, precum pe Timotei la Efes şi pe
Tit în insula Creta. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la
Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani.

În cele din urmă, la cererea sa, a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi
aici Evanghelia mîntuirii încă doi ani "cu a sa cheltuială". Iar în anul 64 după
porunca aceluiaş tiran, Nero, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma. Şi aşa s-a
săvîrşit vasul cel ales, Pavel, Apostolul neamurilor, lăsînd în urma sa nenumărate
biserici şi episcopi, împreună cu paisprezece epistole apostoleşti pline de
dumnezeieşti învăţături. După tradiţie mormîntul său se află la Roma, în biserica
"Sfîntul Pavel din afara zidurilor".

Iubiţi credincioşi,
Mare este praznicul de astăzi, căci prăznuim pe doi dintre cei mai rîvnitori şi mai
curajoşi apostoli, pe Petru cel foarte rîvnitor şi pe Pavel, vasul alegerii, cum îl
numeşte Hristos. Petru era un pescar galileean sărac, chemat de Domnul împreună
cu fratele său mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face
pescari de oameni. Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El (Marcu 1, 17-18).

Vedeţi că n-au mers singuri la apostolie, ci după ce i-a chemat Hristos? Vedeţi că
nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii,
dacă nu este chemat, ales, sfinţit prin hirotonie şi trimis de Hristos? Astăzi sînt
mulţi care se socotesc predicatori şi propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, fără a
fi chemaţi de nimeni, fără a fi hirotoniţi, adică fără a primi harul Duhului Sfînt.
Păziţi-vă de aceşti falşi apostoli care fac aceasta din mîndrie sau pentru laudă şi
scopuri pămînteşti şi care răstălmăcesc învăţătura Sfintei Evanghelii.

361
Apoi vedeţi cît de repede au lăsat Petru şi Andrei toate şi au urmat lui Hristos? Nu
s-a mai gîndit Petru la tatăl său, nici la corabie, nici la femeia şi soacra sa din
Capernaum, căci el era căsătorit, ci un singur gînd avea: să urmeze şi să slujească
lui Hristos pînă la moarte, să înveţe de la El tainele credinţei, să deprindă de la
Mîntuitorul smerenia, blîndeţea, răbdarea, suferinţa, iubirea de oameni şi
iertarea. Să înveţe în şcoala lui Hristos adîncul teologiei, puterea rugăciunii,
meşteşugul predicării cuvîntului, adică al "vînării de suflete" pentru împărăţia lui
Dumnezeu, curajul de a se jertfi pentru Evanghelie şi să primească darul facerii de
minuni. Şi ce credincios a fost Sfîntul Petru faţă de Hristos! Că cel dintîi dintre toţi
îi urma şi lua cuvîntul în numele celorlalţi, şi împlinea poruncile Lui.

Trei ani a stat Sfîntul Petru cu ceilalţi Apostoli lîngă Mîntuitorul pentru a se pregăti
să vestească Evanghelia în lume. Dar, pînă "nu s-au întărit cu putere de sus", adică
pînă nu s-a coborît peste Apostoli harul Duhului Sfînt în chip de limbi de foc în ziua
Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic şi pregătit îndeajuns să-L vestească
pe Hristos pe pămînt şi să-şi dea viaţa pentru El. Că nu-i de ajuns numai să vezi
minuni, să vorbeşti de Hristos, să auzi şi să ştii Sfînta Scriptură, ci trebuie să şi
trăieşti Sfînta Evanghelie, să ai viaţă cît mai curată, să împlineşti poruncile şi să
primeşti de sus, prin Biserică, harul Duhului Sfînt. Numai aşa poţi vesti cu adevărat
şi cu mult folos cuvîntul mîntuirii în lume.

Odată a întrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul Omului?
(Matei 16, 13) Apoi i-a întrebat din nou: Dar voi cine ziceţi că sînt? (Matei 16, 15)
Atunci Petru a luat cuvîntul înaintea celorlalţi şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu. (Matei 16, 16) Şi i-a răspuns Mîntuitorul: Fericit eşti, Simone,
fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din
ceruri. Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega
pe pămînt, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în
ceruri (Matei 16, 17-19).

Aceasta este cea mai mare mărturisire de credinţă făcută de Petru. Pe piatra
acestei credinţe, adică numai pe temelia credinţei adevărate, a zidit Hristos
Biserica Sa, pe care nici "porţile iadului", adică gurile ereticilor hulitori, nu o vor
putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o altă temelie, decît
temelia sau piatra dreptei credinţe, pusă de Apostoli. Apoi să înţelegeţi că "cheile

362
împărăţiei cerurilor" nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor şi urmaşilor
lor, episcopi şi preoţi. Care sînt aceste chei? Sînt cele şapte Sfinte Taine: Botezul,
Mirungerea cu Sfîntul Mir, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia şi
Sfîntul Maslu. Acestea sînt cheile date de Hristos Apostolilor şi Bisericii Sale. Cu
aceste chei descuiem inimile, conştiinţele, raiul şi împărăţia cerurilor. Iar fără
acestea rămînem afară de Biserică, afară de fericire şi de împărăţia lui Dumnezeu,
pentru că ne lipseşte harul mîntuirii, ne lipsesc cele şapte chei prin care Biserica
descuie raiul, cerul şi uşa milostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinţi Părinţi spun că cheile
pe care le-a dat Hristos lui Petru şi celorlalţi Apostoli o formează puterea Duhului
Sfînt, dată lor şi preoţilor de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin spovedanie.

Ce vor face acei creştini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos şi s-au dus la
alte grupări creştine care n-au Biserică şi cele şapte Taine? Cine le va dezlega
păcatele? Cine şi cu ce li se va descuia Biserica cea adevărată, împărăţia cerurilor
şi uşa milei Domnului?

Sfîntul Apostol Petru a făcut şi el, ca om, două păcate mari. Cînd a auzit că Hristos
va primi de bunăvoie moarte de cruce pentru mîntuirea lumii, el, neînţelegînd
taina mîntuirii şi adîncul dragostei lui Dumnezeu, L-a luat pe Domnul la o parte şi
i-a zis: Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-ţi fie Ţie aceasta! Atunci Domnul, ştiind că
Satana l-a amăgit, l-a mustrat, zicînd: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi
eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 21-23).

Mare păcat este a crede cineva că se poate mîntui pe sine şi pe alţii fără jertfă, fără
osteneală, fără răbdare şi chiar moarte. Mare păcat fac şi acei creştini care
smintesc pe copii sau pe cei din jurul lor prin viaţa şi faptele lor rele; sau îi sfătuiesc
la păcate, la lepădarea credinţei şi la fuga de jertfă. Nimic bun nu putem face în
viaţă pînă nu ostenim, pînă nu răbdăm, pînă nu lepădăm mîndria, egoismul,
îndoiala, frica şi toate patimile care ne stăpînesc.

Al doilea păcat al lui Petru este lepădarea de Hristos în timpul mîntuitoarelor Sale
patimi, din cauza fricii. Că îi spuneau iudeii, cînd erau în curtea lui Caiafa: Şi tu erai
cu Iisus Galileeanul? Iar el de trei ori s-a lepădat, zicînd: Nu cunosc pe omul acesta
(Matei 26, 69-75). Apoi, cînd a cîntat cocoşul şi-a adus aminte Petru de cuvintele
Domnului şi, ieşind afară, a plîns cu amar.

363
Cumplit este păcatul lepădării de Dumnezeu, al lepădării de credinţă, de Biserică,
de Cruce, de icoane, de sfinţi şi de Sfintele Taine! Cumplit este păcatul şi amară
suferinţa celor ce se leapădă de dreapta credinţă şi merg la secte. Cînd şi cine le va
da lacrimi să-şi plîngă acest păcat cu amar?

După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfînt şi
au plecat în toată lumea să vestească Evanghelia mîntuirii şi credinţa în Iisus
Hristos. Atunci şi Sfîntul Petru a început să semene cuvîntul Evangheliei, mai întîi
în Ierusalim şi în Samaria. Apoi, după ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos în
Bitinia din Asia Mică şi mai ales în Italia, pe timpul împăratul Nero, care l-a răstignit
pe cruce. De la el ne-au rămas două sfinte epistole, prin care ne învaţă calea
mîntuirii şi voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Pavel nu făcea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a
fost chemat de Hristos la credinţă şi la apostolie printr-o vedenie înfricoşată, cînd
mergea spre Damasc, în Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule - căci aşa îl
chema mai înainte -, de ce Mă prigoneşti? Iar el a întrebat: Cine eşti, Doamne? Eu
sînt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Apoi din nou a întrebat Pavel: Doamne, ce voieşti
să fac? (Fapte 9, 4-6). Apoi l-a botezat Anania, căruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindcă
acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor
şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta cîte trebuie să pătimească el pentru numele
Meu! (Fapte 9, 15-16).

Aşa a fost vînat Pavel de Hristos pentru Biserică şi pentru neamuri. El a fost trimis
să vestească Sfînta Evanghelie la popoarele păgîne, numite "neamuri". Şi a vestit
pe Hristos întîi în Siria, înfiinţînd prima Biserică creştină în oraşul Antiohia. Apoi a
vestit Evanghelia în toată Asia mică, precum Galatia, Colose, Efes, Laodiceea şi
Bitinia. Apoi a trecut în Europa prin Macedonia, unde a poposit mai mult la
Tesalonic. A ajuns în Atena şi Corint, apoi în Sicilia, Italia, Roma şi pînă în Spania.

Sfîntul Pavel a semănat întîi credinţa creştină pe pămîntul Europei. Ucenicii lui au
ajuns apoi în peninsula Balcanică, şi pînă la nord de Dunăre. Iar la gurile Dunării a
vestit pe Hristos, Andrei, fratele Sfîntului Petru. Predicile şi învăţăturile Sfîntului
Pavel sînt moralizatoare, adînci, pline de mîngîiere şi foarte folositoare de suflet.
El predica pe Hristos atît prin viaţa sa sfîntă, smerită, îngerească, cît şi prin minunile
care le făcea şi prin frumuseţea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde

364
nu se mai putea întoarce, scria credincioşilor epistole frumoase, duhovniceşti, din
care toţi se hrăneau şi se întăreau în dragostea lui Hristos. Din acestea învăţăm şi
noi astăzi.

Uneori învăţa pe creştini, zicînd: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat; daţi

mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus,
pentru voi (I Tesaloniceni 5, 16-18). El alungă întristarea din inimile noastre.
Creştinii care au pe Hristos şi nădăjduiesc în viaţa viitoare, nu trebuie să fie trişti,
nici să deznădăjduiască în necazurile vieţii. Altfel, prin ce se deosebesc de păgîni şi
de cei păcătoşi, care nu au nici o nădejde? Creştinii trebuie să fie blînzi, smeriţi,
iubitori de aproapele, cu gîndul mereu la Dumnezeu, cu rugăciunea neîncetată pe
buze şi în inimă, făcînd bine tuturor şi mulţumind pentru toate. Celor leneşi le
spunea Sfîntul Pavel: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce (II
Tesaloniceni 3, 10). Iar celor care amînau pocăinţa, le spunea: Răscumpăraţi
vremea, că zilele sînt rele.

Aşa ne învaţă Sfîntul Pavel şi pe noi acum prin frumoasele sale epistole din Noul
Testament, pe care vă îndemnăm să le citiţi, măcar cîte o pagină sau două pe zi.

Iubiţi credincioşi,
În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucură de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-
au zidit în numele lor, printre care şi Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sînt şi
bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre
credincioşii sînt dornici să asculte Sfînta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele
Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei,
Petru şi Pavel.

Să urmăm învăţăturile Sfinţilor Apostoli, să le citim viaţa, epistolele şi acatistul lor,

ori de cîte ori sîntem în necazuri şi ispite. Apoi să ascultăm de păstorii Bisericii şi
de preoţii pe care ni i-a rînduit Dumnezeu, căci fără Biserică şi fără preoţi nu ne
putem mîntui. Feriţi-vă de tot felul de eretici şi sectanţi care dezbină casele, satele
şi unitatea noastră duhovnicească şi urmaţi învăţăturii Domnului Iisus
propovăduită de Sfîntul Apostol Petru şi Pavel. Numai preoţii sînt datori să
vorbească cu ei. Să ascultăm, să ne rugăm, să iertăm, să cerem sfat, să creştem
copiii în frica Domnului şi ne vom mîntui cu siguranţă.

365
Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el
fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos,
mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: "Unde mergi, Doamne?" "Mă
duc să mă răstignesc a doua oară!" a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat
curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte

pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu
şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.

Fie ca, prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, să ne dea Domnul
păstori buni, devotaţi pentru Biserică şi Evanghelie, iar nouă tuturor mîntuire!
Amin.

10 Predică la Schimbarea la Faţă

Matei 17, 1-9

În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-
a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit
fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie
s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne,
bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise
una și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din
nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; de Acesta să
ascultați! Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte
tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți!
Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe
când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea
ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.

Predică la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului - Arhimandritul Cleopa Ilie

Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă
ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice
Sfântul Apostol Iacov.
366
Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat fiinţă acest praznic,
amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui
din Sfânta Scriptură învăţăturile cele tainice care s-au descoperit la această
Schimbare la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la 33 de ani ai vieţii Sale,

înainte de patima Sa, a început a spune dumnezeieştilor Săi ucenici: „Iată, ne suim
în Ierusalim şi Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoşi şi-L vor bate pe
El şi-L vor scuipa pe El şi-L vor răstigni pe El şi-L vor omorî pe El şi a treia zi va învia”
(Marcu 8, 31; Matei 16, 23).

Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în

Ierusalim, dumnezeieştii Lui ucenici au început a se întrista foarte şi mai ales Petru
îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ţi se cade Ţie, Doamne, să-Ţi fie una ca aceasta;
cruţă-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32).

De aceea Preasfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească

credinţa dumnezeieştilor Săi ucenici şi să le arate că El de bună voie merge a
patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea
neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânşii, spunându-le aceste cuvinte:
„Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o
vadă”.

Şi după ce le-a spus aceasta, după şase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai
Săi, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi mergând în Galileea, i-a suit pe dânşii cu Sine
pe Muntele Taborului. Acolo, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos S-a schimbat la faţă şi s-a făcut chipul feţii Sale luminos ca soarele şi hainele
Sale albe ca zăpada.

Şi în timp ce ucenicii erau uimiţi văzând această preaslăvită minune şi strălucirea

feţii Lui Hristos, deodată au stătut de faţă, pe nori, doi bărbaţi înconjuraţi de slavă

367
cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului şi altul de-a stânga Lui. Aceştia erau cei
doi mari prooroci, Moise şi Ilie (Marcu 9, 1-4).

Şi văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte şi cugetau

întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină şi atâta frumuseţe
în chipul feţii lui Iisus Hristos, ca şi la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste
cuvinte: „Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ţie una şi
lui Moise una şi lui Ilie una”. Şi zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu ştia ce
vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină şi
mângâiere şi ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, şi în scopul acesta să-I facă lui
Hristos şi celorlalţi doi prooroci câte o colibă.

Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină şi
de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului şi a acoperit
vârful muntelui şi i-a umbrit pe ei. Şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu
cel Iubit; pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Şi după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia
aceea. Atât Ilie, cât şi Moise s-au întors înapoi în Rai, iar Iisus a rămas singur şi n-
au mai văzut apostolii nimic. Şi înspăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus:
„Vedeţi, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneţi nimănui vedenia aceasta
până ce Fiul Omului va învia din morţi!” (Marcu 9, 7-9).

Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce
oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la faţă
şi nu alt munte?

Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că
acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul şi Ermonul
întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să
se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeieşti
ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.

Dar pentru care pricină au venit de faţă la dumnezeiasca Lui schimbare la faţă acei
mari prooroci, Moise şi Ilie? Iată pentru care: când mai înainte cu şase zile întreba
Mântuitorul pe Petru şi pe ceilalţi ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis:

368
„Unii zic că eşti Ilie, alţii Moise, alţii Ieremia, iar alţii altul din proorocii cei de
demult”.

Şi acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la faţă pe Ilie şi pe

Moise, a vrut să le arate dumnezeieştilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie şi nici
Moise, ci Dumnezeul lui Ilie şi al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci
Dumnezeul proorocilor.

Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”?

A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el aşa, să-şi închipuie că e bine să facă acolo
trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise şi altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul,
Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeţi încă
omeneşte despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe
Tabor? Am să-ţi arăt Eu Cine sunt. Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi
acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îţi voi arăta
că n-am nevoie de colibe omeneşti. Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot
poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie şi pot să fac aici colibă de nor, să vă
acopăr şi pe voi. Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai şi am putut să-
l chem pe el aici de faţă. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb şi
l-am chemat de faţă, ca să ştii că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am
nevoie de colibe făcute de mâini omeneşti”.

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii...
. Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu? Iată de ce: acolo erau de faţă
amândouă Testamentele.

Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul şi Dătătorul

legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele
Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul,
feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfinţit.

Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de
văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii
pe Hristos, Care a creat şi pe prooroci şi pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea
veche în Sinai şi pe cea nouă o a desăvârşit în Ierusalim.

369
Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la faţă, sau şi unii dintre sfinţi? Cu
adevărat şi unii dintre sfinţi. Dacă ştiţi Scriptura şi aţi citit Vieţile Sfinţilor, aţi aflat
că şi sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos.

Dar alta a fost Schimbarea la Faţă a lui Dumnezeu Cuvântul şi alta a fost schimbarea
la faţă a sfinţilor Lui. Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus
Hristos a fost preaminunată şi în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la
faţă pe Hristos, nu izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul, că era
Dumnezeu întrupat. Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L
lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia şi în afară, căci El era izvorul luminii celei
veşnice şi nemărginite.

Iar sfinţii care s-au schimbat la faţă, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu.
Aşa a fost Set, feciorul lui Adam şi Moise, care s-a schimbat la faţă când a venit cu
legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau
fii lui Israel să privească la dânsul, de strălucirea feţei lui şi se acopereau cu un văl,
ca să nu-i orbească (Ieşirea 34, 30).

Aşa s-au schimbat la faţă şi unii dintre sfinţii mari ai Noului Aşezământ, ca Marcu
Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, care străluceau ca soarele în
anumite momente (Pateric, cap. 34). Dar sfinţii nu aveau lumina din ei, ci îi lumina
din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la
Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul
Lui, era din izvorul luminii celei gândite şi negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul
Grigorie Palama).

Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Faţă în chip tainic lui Petru? Iată ce
zice, cum dogmaticesc Sfinţii Părinţi: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei
să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici
lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh; ai auzit aici glasul
Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea
şi al cui Fiu sunt. De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să
rămân pe Tabor, Eu am venit să-ţi spun ţie şi să-ţi arăt ţie şi celorlalţi doi ucenici
cine sunt Eu. Tu, cu şase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună
voie. Când ţi-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc şi să mor pentru

370
mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta!
Cruţă-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32). Iar Eu te-am suit pe Tabor şi ţi-am
arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poţi tu cuprinde ca om, ca
să nu orbeşti cu ochii şi să nu mori. Ţi-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg
la patimă, ci de bună voie. Ţi-am arătat slava aceasta, ca tu să înveţi pe fraţii tăi, să
propovăduieşti cu Iacov şi cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care aţi văzut-o aici,
în muntele cel sfânt, celorlalţi ucenici şi la toată lumea, ca să ştie toţi că Eu nu am
fost numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt
vouă slava Mea, pe cât este cu putinţă omului a o vedea”.

Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămâne pe Tabor, să-
mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămâne
pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise: «Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru
cămaşa Mea au aruncat la sorţi» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi? Dacă Eu voi
rămâne pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere
şi în setea mea m-au adăpat cu oţet»? Dacă voi rămâne pe Tabor, cum se vor
împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»? Dacă
Eu voi rămâne pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am
spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire şi n-am întors faţa Mea de
către ruşinea scuipărilor» şi «prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)?
Dacă Eu voi rămâne, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele
acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9). Şi când se
vor împlini cuvintele vieţii celei veşnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia
pe cei morţi şi a mă face începător al vieţii morţilor?”.

Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân
Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”.

Aşa suntem noi, creştinii şi monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când
străluceşte în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie
duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o
evanghelie: avem o bucurie duhovnicească şi o mulţumire sufletească aşa de mare
că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu
mai avem răni, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viaţa
aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii. Dar nu se poate, fraţilor! Trebuie să
mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi

371
răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi
numele Domnului voi chema”. Adică, orice creştin trebuie să primească paharul pe
care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să
fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.

Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovniceşti, numai cu mângâierile

Duhului Sfânt şi cu viaţa paşnică şi liniştită. Dar de ce? Hristos ne-a spus nouă: „În
lume, necazuri veţi avea” şi „prin multe scârbe vi se cade să intraţi în împărăţia
cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13).

Aşa fraţii mei, când avem bucurii şi mulţumiri duhovniceşti şi veselia cea
duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci să ne gândim că trebuie să trecem
de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste şi bucurie,
să răbdăm toate scârbele şi întâmplările grele pentru împărăţia cerurilor, adică să-
L urmăm pe Hristos de la Tabor şi la Golgota.

Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune şi a împlinit
această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte? Nu mai avem în
dumnezeiasca Evanghelie şi alte învăţături şi pilde care ne arată că Hristos S-a
folosit de munţi pentru iconomia întrupării Sale şi pentru a da unele învăţături de
mântuire neamului omenesc? Ba da.

Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în
pustie şi a postit acolo în muntele Quarantania 40 de zile şi 40 de nopţi, ispitindu-
se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfăţişat cele trei mari atacuri: al lăcomiei
pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini; al slavei deşarte, când L-a pus pe
aripa bisericii şi I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este:
îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău” şi
al iubirii de avuţii (când L-a suit pe un munte înalt şi I-a arătat toată lumea, zicând
că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9).

Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea,

a folosit muntele şi pustia. Aici..., a avut loc începutul misiunii celei duhovniceşti a
lui Iisus Hristos.

372
Pe urmă vedem şi alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos şi a aşezat
cele nouă fericiri ale Bisericii. Adeseori Se suia Hristos în munte seara şi Se ruga
singur toată noaptea (Matei 14, 23).

De pe munte S-a înălţat Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la

cer. Pe munte S-a schimbat la faţă. Pe munte S-a răstignit. Vedeţi că, de la Botez şi
până la Înălţare, multe întâmplări din viaţa Mântuitorului s-au săvârşit pe munţi.
Şi nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munţi.

Viaţa Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul,

adică modelul cel veşnic al creştinilor, al vieţii creştineşti şi va fi aşa în veacul
veacului.

Oare nu şi proorocii s-au folosit de munţi? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele
Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut
pe Dumnezeu în Horeb? Şi câte ca acestea! Iar, după Înălţarea Domnului, sfinţii cei
mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte.

La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare,
Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peşteră, care n-a văzut 85 de ani faţă de om şi a
vieţuit în Muntele Francesc şi a mutat muntele cu rugăciunea. Şi nu ajunge vremea
să spun de atâţia mii şi zeci de mii de pustnici şi sfinţi care, urmând lui Hristos, s-
au retras din deşertăciunea lumii şi au voit mai bine cu fiarele şi păsările cerului să
fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană şi plină de răutăţi.

Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce: sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii
s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi
şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie.
Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire.

Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă
ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice
Sfântul Apostol Iacov.

Deci, sfinţii s-au retras în munţi ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi: să nu
aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni şi să stea pururea

373
în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I
urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori
chiar ziua.

Aşa a făcut şi Sfânta Teodora..., de atâtea ori venind aici, la schitul Sihla; şi pentru
că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face la sfârşitul acestei predici un rezumat al vieţii
ei, căci nu îngăduie vremea să o spun mai pe larg.

Iată, aici unde este bisericuţa aceasta mică, care are anul acesta 205 ani de la
întemeiere, tradiţia veche, care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân,
spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc,
unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici din Munţii Vrancei.

De obârşie ea era din Vânătorii Neamţului, fiica lui Gheorghe Joldea armaşul şi a
fost singură la părinţi. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh,
prin îndelungă osteneală şi post, s-a retras în peştera cea din vale, pe care o vedeţi.

S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul
duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i
mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, care i Se face lui
şi haină şi hrană şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.

După ce s-a desăvârşit deci sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale, iar acolo
a fost descoperită prin minune dumnezeiască, căci nu se ştia de dânsa. Duhovnicul
ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborî de bătrâneţe până de vale,
ca să se împărtăşească cu Preacuratele Taine.

Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta: mai înainte de moartea ei, la trapeza
Sihăstria nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au
văzut fraţii cum luau acelea pâine şi zburau cu ea încoace, spre miazăzi. Şi a
observat şi stareţul mânăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu
mănâncă pâine, ci o iau în cioc, dacă le dai câte o bucată şi zboară cu ea încolo,
înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că
trebuie să fie vreun rob a lui Dumnezeu, vreun suflet a lui Dumnezeu căruia
păsările acestea îi duc pâinea”.

374
Într-o duminică după-amiaza, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul
mânăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară
păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici”.

Şi spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi

aşteptau, căci au zburat dincolo de Sihăstria, la marginile pământului. Şi au stat cu
bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo
şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema
încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.

Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a
întunecat şi n-au mai văzut nici păsări, ba s-au şi rătăcit, că nu era pe atunci cărare,
cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică sihăstrie,
desime, căci era mare desime printre stâncile acestea.

Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea
câteodată aici. S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit
şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus
spate în spate lângă un foc, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale şi au
hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi,
fiind deja noaptea târziu.

Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om

muri noi până mâine, iar mâine vom găsi din nou calea, ca să ne întoarcem la
Sihăstria”. Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut
o lumină mare ca un foc, acolo unde era peştera din vale. Şi când au văzut lumina
aceea, cel mic a zis: „Măi frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în
pustiile cele mari stau hoţii”. Şi a zis cel mare: „Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt,
care a făcut focul”.

Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut
acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte
săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora, care se ruga acum de 40 de zile şi de 40
de nopţi ca s-o găsească cineva, să-i ducă Sfintele şi Preacuratele Taine a lui
Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era
goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.

375
Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis: „Oare ce să fie?”. Iar cel mai mare a
zis: „Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine!”. În acel moment,
Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în
întuneric şi le-a zis, cu un glas slab de tot: „Nu vă temeţi, fraţilor – că ei se temeau
tare – nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă
şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să-mi trimită pe cineva să-
mi aducă Preacuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele mai
înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru
că hainele mele au putrezit demult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină”.

Şi atunci fratele cel mai mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în
rasă, ca s-o poată arunca; şi a aruncat rasa sa, iar cel mai mic i-a dat cureaua. După
ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea.

Şi când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic!
Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb
ca zăpada, luminată la faţă, slabă, numai pielea şi oasele şi vorba rar, cu glas blând
şi stins.

Şi a zis: „Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, pe nume
Teodora. Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită
mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Laurentie. Că mâine la ora 12 din zi
mă voi sfârşi. Să-mi aducă aici Preacuratele Taine”. Iar fraţii au zis: „Doamnă, noi
nu ştim acum unde este Sihăstria, că ne-am rătăcit de aseară şi iată că a venit
ploaia şi este întuneric”. Şi ea a zis: „Uitaţi-vă la răsărit!”. Şi a făcut un semn cu
mâna şi li s-au arătat acelora două sfeşnice luminoase. Şi zise: „Mergeţi după
aceste două sfeşnice, că îndată veţi sosi la Sihăstria”.

Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la
pământ şi în câteva minute s-au trezit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă,
căci tocmai era slujba utreniei, slujba de miezul nopţii şi portarul care era atunci la
poartă zise: „Cine sunteţi?”. Şi aceia: „Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi
după păsările acelea”. Şi le-a dat drumul şi s-au dus în biserică şi au ascultat
utrenia, iar după utrenie i-au spus stareţului: „Părinte, am găsit o mare sfântă”.
„Unde?”. „Acolo unde sunt stânci multe (căci ei nu ştiau cum se cheamă locul

376
acela)”. „Cum o cheamă?”. „Teodora”. „Dar nu aţi găsit pâinea care o duc
păsările?”. „N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la
o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit”. Şi i-a întrebat: „Pe unde aţi
mers?”. „Iată, pe plaiul acesta”. „Şi pe unde aţi găsit-o?”. „Prin pustia Sihlei, pe
acolo pe unde e stâncăraia aceea mare…”

Şi repede s-au pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot

soborul. Au luat Sfintele şi Preacuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi
au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis: „Iată, pe aici ne-au dus sfeşnicele
acelea”.

Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă pâine multă, bucăţi de pâine mucegăită,
uscată. Îi întrebară: „Aceasta aţi găsit-o ieri?”. „N-am găsit-o”. O puseseră păsările
acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din
stânca aceea scobită de acolo, de sus. Şi au zis fraţii: „Se vede că nu-i departe de
aici” (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la
rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri.

Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul, care avea Sfintele Taine, a vrut să îngenuncheze, dar
sfânta l-a oprit: „Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta
nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt
păcătoasă!”. Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea
zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se
face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie.

Şi atunci, Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu Preacuratele Taine, a

spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu
Preacuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi a ridicat mâinile la cer şi când şi-
a dat duhul a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile! Şi a lăsat
aşezământ ca sfintele ei moaşte să le puie în peştera din vale. Şi a stat o vreme
acolo. Şi apoi s-au dus în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie
din istorie: la sfânta mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.

Iată că v-am istorisit câte ceva despre Sfânta Teodora. Ea a pustnicit mai întâi în
Munţii Vrancei şi a fost de metanie de la Mănăstirea Nifon, din ţinutul Buzăului.
Astfel, Sfânta Teodora a urmat celorlalţi mulţi sfinţi şi mari asceţi ai lumii care au

377
trăit prin pustie şi prin peşteri. Şi s-a săvârşit aici, în părţile noastre şi până astăzi a
rămas numele peşterii din vale Peştera Sfintei Teodora. Dar să ştiţi că mai întâi aici
a stat şi apoi, către sfârşitul vieţii ei, s-a dus acolo, în peştera din vale.

Am voit să vă spun un fragment din viaţa Sfintei Teodora, după ce v-am spus istoria
prealuminatului praznic al Schimbării la Faţă, că foarte se potrivesc: iată, aici avem
şi muntele şi bisericuţa!

Am ascultat astăzi dumnezeiasca Liturghie de aici, de pe stâncă şi când se cânta

troparul „Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule”, mi se părea
că chiar aici se face Schimbarea la Faţă. Căci aici e şi biserica, aici şi slavoslovia, aici
şi muntele.

Acestea vi le-am spus în rezumat despre istoria dumnezeiescului praznic al

Schimbării la Faţă, despre sfinţii care au urmat lui Hristos strălucind cu viaţa şi care
au petrecut în munţi şi în peşteri, dar şi puţine din viaţa Sfintei Teodora, cu ale
cărei sfinte rugăciuni să ne ajute Mântuitorul şi să ne mântuim cu toţii. Amin.

(predică rostită la Sihla, la hramul bisericuţei de sub stâncă, la 6 august 1968)

11 Predică la Adormirea Maicii Domnului (15 August)

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit
în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele
Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-
se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?
Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești
și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună
și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime,
ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit este pieptul
la care ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu și-l păzesc pe el.

Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa

378
Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea
dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a
tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este
praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Iubiți credincioși,
Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite
spre cinstirea sfinților, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioșilor
creștini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinților, ea nu se
poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul
sfinților.

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea
dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a
tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este
praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să știți cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului,
cum s-a mutat Maica Vieții de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul și
Atotputernicul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe
Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă.
Același dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit
ei că va naște pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum și-i vestește mutarea din
această viață pământească la odihna cea veșnică și la slava și cinstea cea negrăită
pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o

ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a
lui Dumnezeu, înțelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea
și pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie și și-a gătit casa ei cu lumânări
și cu tămâieri; și rugându-se, a ieșit din casă și s-a dus la muntele Măslinilor, unde
avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu și Dumnezeului ei Iisus
Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor și rugându-se Prea Sfânta Maică a
lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare și prea slăvită: măslinii și toți copacii de pe

379
muntele acela, și toți pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat și
ei cu dânsa până la pământ. Și de câte ori se închina ea, și copacii se plecau până
la pământ, în semn de cinste mare și de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui
Dumnezeu, Maica Vieții. După aceasta, s-a întors acasă și s-a făcut un cutremur
mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Și ea a căzut la rugăciune și a
aprins iarăși lumânări și tămâie, și a chemat pe toate sfintele femei împreună
viețuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosițe și pe prietenele ei, și le-a spus: „Iată,
vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu și Dumnezeul meu“. Și s-au
întristat foarte și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele sfinte
văduve și fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor
mare și un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece
apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimiși la propovăduire)
să ia parte la cinstirea și îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe
apostoli, pe nori, Însuși Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste și slavă
Prea Sfintei Sale Maici.

Și când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinții mei ucenici și ai Fiului meu Apostoli și
ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să
mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să
trec la ceruri și de acolo să vă ajut“.

Și au plâns toți dumnezeieștii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel,
care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieții și a lui Dumnezeu Cuvântul, eu
pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în
trup, mi se părea că El Însuși petrece pururea cu noi și că-L văd chiar pe Dânsul. Și
multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci
și tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veșnică. Dar noi ne și bucurăm, ne și
întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri și la
veselia cea fără de margini, dar ne și întristăm că rămânem aici pe pământ fără
vederea și fără blândețea ta, și fără sfintele tale povățuiri și sfintele tale rugăciuni
cele prea puternice“ (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Așa au vorbit și ceilalți apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ținut ultimul
cuvânt și le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu și voi așeza trupul meu așa

380
cum îmi va fi voia, iar voi așa să-l lăsați. Și zicând aceasta, și-a luat iertare de la toți
cei de față, de la dumnezeieștii apostoli și de la sfintele femei, și făcându-și semnul
Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept și și-a dat duhul.

Și o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică
și-a dat duhul ei preasfânt și preacurat în mâinile Fiului Său, toți orbii și toți ologii,
șchiopii și bolnavii care veniseră acolo, din oraș și de pretutindeni de dimprejur, s-
au făcut sănătoși! Muții vorbeau, surzii auzeau, leproșii s-au curățit, șchiopii
umblau, că așa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul Hristos, să
cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să știe toți
că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a
Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieștii apostoli, îndată ce Maica Domnului și-a dat

preacuratul ei suflet, au început să audă mii și milioane de cântări îngerești în
văzduh, care lăudau și cântau cântări pentru ieșirea Maicii Prea Sfântului
Dumnezeu. Și au început a cânta și ei, ca și îngerii în văzduh. Și luând patul acela
cu preacuratul și preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să
călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Și erau însoțiți
de cântările îngerești din văzduh, iar apostolii și mulțimea creștinilor și toți ucenicii
lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Și era o cântare comună a turmei celei
cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ și a celei înțelegătoare din cer, adică
a îngerilor. Și petreceau și cerul, și pământul – adică și oamenii, și îngerii – pe Maica
lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel și auzindu-se
cântările și simțindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde
treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; și unii dintre ei s-a dus cu
mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul
dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie și să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar –
o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toți cei care voiau să dea jos năsălia de pe
umerii celor care o duceau au orbit și nu mai vedeau nici de unde au venit și nici
unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă
de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu,
i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă brațele,
rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leșinat și aproape mort. Și cerea iertare
Maicii lui Dumnezeu și cei orbiți, și cel căruia i se tăiaseră mâinile.

381
Și atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de
pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii
celor orbiți și deodată s-au făcut sănătoși, și atingând cu ea mâinile celui căruia i-
au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Și așa s-au săvârșit
minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toți să strige într-un
glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos și mare este Prea Curata Lui Maică, Prea
Sfânta Fecioară Maria!“.

Și mergeau cu toții împreună. Mergeau chiar și cei ce zavistuiau mai înainte,

cântând și mărturisindu-și păcatele lui Hristos Dumnezeu, și căindu-se ei de
greșeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care
nu a ținuse păcatul lor, ci îi iertase pe toți și le dăduse vindecare.

Și ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în

mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, și punând piatra pe ușa
mormântului, au auzit trei zile și trei nopți cântări îngerești împrejurul
mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la
Învierea Domnului și de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat
celor zece ucenici, a întârziat și acum, prin iconomie dumnezeiască. Și nu a fost
adus pe norii cerului o dată cu toți ceilalți, ci pe dânsul l-a adus un nor după
înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist și mâhnit foarte, zicând: „Oare
pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica
lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credința și la înviere și am
întârziat și acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?“. Și atunci a sfătuit Dumnezeu
pe apostoli ca, prin sfat de obște, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să
sărute și Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, și să ia
mângâiere și nădejde tare că este primită și propovăduirea Evangheliei lui Iisus
Hristos de către el.

Și deschizând mormântul și sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui

Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai
giulgiul singur, cum rămăsese și la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere,
căci Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot
pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri și a așezat-o la locul unde El știe.

382
Acesta este fapt adevărat, fraților, și adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul
celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luați seama că și la patima
cea înfricoșată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea și la moartea Lui,
s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al șaselea până la al nouălea
ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul și pietrele s-au despicat
în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis și morții au înviat. Deci așa
cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite și mărețe
minuni, așa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu și Fiu, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, să cinstească și adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite.
Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau
ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieștilor apostoli pe nori, orbirea și
tăierea mâinilor celor îndrăzneți și vindecarea lor după ce s-au căit, cântările
îngerești care se auzeau în toate părțile în chip nevăzut, petrecând pe Maica
Domnului la mormânt, și apoi înălțarea ei cu trupul la cer și lăsarea preasfântului
ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când și-a dat duhul Maica lui
Dumnezeu, s-au vindecat atâția orbi și surzi, și leproși, și șchiopi, și ciungi, și ologi,
și tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea
Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi și pentru credința noastră, ca să știm până la sfârșitul lumii cine a fost
Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat
atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, și
vezi, și pleacă urechea ta, și uită poporul…“ și celelalte – și, în același timp, Maica
Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăși Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat
la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului
Duh, cămara Duhului cea preasfântă și preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinți, pe prooroci și pe câte unul în parte, vom auzi de la
toți: astăzi s-a mutat la cer porumbița cea duhovnicească și cuvântătoare, care a
adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o
purta porumbița lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea
neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune și dumnezeiești prooroci: astăzi s-a
mutat la cer scara cea înțelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea

383
omenească s-a mutat de jos până la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl
prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul
ei strămoș și părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, și ne va spune și el: astăzi s-a
mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită și
împodobită și preaînfrumusețată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat
la cer ușa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul
Dumnezeu, și încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând pecețile fecioriei ei. De vom
întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer
Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este
și va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune și el: astăzi lâna cea plină
de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul,
ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a
mutat la cer. Și iarăși ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a
binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toți proorocii, toți vor spune
că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieții, Maica milei și a milostivirii, s-
a mutat de la noi la ceruri.

Așa fraților, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune
în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul și nimeni nu poate să o laude pe
dânsa după vrednicie. Dar să știm că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica
milei și a milostivirii. Toți care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică
duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă și pururea mijlocește
pentru noi și pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut
Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeștii Părinți, pentru multele păcate cu care
oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, așa cum L-a legat pe Iisus
Hristos cu scutece și L-a înfășat pe El în iesle, tot așa leagă ea și acum mânia
Domnului și o oprește, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voiește Maica
milei și a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că știe că
dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaș al
atâtor păcate și răutăți.
Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică și ca
sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea și roaba
Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujește Prea Sfintei Treimi în
ceruri, împreună cu toți sfinții și îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ
până la ultima suflare, pururea mijlocește și pururea se roagă pentru noi și pentru
mântuirea noastră.

384
Avem acolo, în cer, o Mamă bună și milostivă. Să nu credeți că dacă astăzi s-a mutat
Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai
mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de
scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor,
spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închiși, spre cei care sunt
prigoniți, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare
pentru toți cei din necazuri, pentru toți cei asupriți și pentru toți cei ce o iubesc pe
dânsa și o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o
Maică a milei și a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos
și pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiți, de trei ori fericiți sunt creștinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui
Dumnezeu în casele lor și care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul și alte
rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer și pe pământ altă față mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica
Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii
lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepților, a tuturor sfinților și a
tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu și putere foarte mare
ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor și celor mici și celor mari,
și celor bogați și celor săraci, și celor înțelepți și celor simpli, și celor bolnavi și celor
sănătoși, și tututror credincioșilor, fiind în același timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creștinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului,
din toată inima și oriunde se duc, zicând așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi,
miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)“.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți cât de grabnică ajutătoare este Maica

Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă și o cinstesc ca pe o Maică a lui
Dumnezeu Cuvântul, și cât de aproape este de cei ce cred în ea și o cheamă
pururea în ajutor.

385
Era o femeie văduvă, căreia îi murise soțul încă de când era tânără și îi rămăseseră
doi copilași. Și biata femeie avea o gospodărie, dar era și cinstitoare a lui
Dumnezeu și a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului
purtând în brațe dumnezeiescul prunc. Și ea i-a învățat pe copii de mici să se
închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul și, deocamdată, măcar rugăciunile cele
mai scurte către Maica Domnului. Și copiii întrebau, ca niște prunci ce erau:
„Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?“. Și ea le spunea: „Aceea e Mama voastră,
adevărata voastră Mamă“. „Dar dumneata nu ne ești mamă?“. Ea zicea: „Nu,
Mama voastră cea adevărată este în ceruri și o cheamă Maica Domnului“. „Dar
cine e copilul acela pe care-l ține ea în brațe?“, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus
Hristos, Care ne-a zidit pe noi și Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului,
pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt și a fost Dumnezeu și om desăvârșit“.

Așa îi învăța biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, și-i învăța pe dânșii
din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii,
când se sculau dimineața, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea
Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru și apoi rugăciuni către
Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, așa mici cum erau, după puterea înțelegerii
lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în țarină și nu avea cu cine să
lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiați singuri în casa lor. Și așa a chemat
copiii, le-a lăsat de mâncare și le-a spus: „Voi rămâneți acasă; eu mă duc la lucru,
că am mult de secerat“. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?“. „Iată,
rămâneți cu Mama voastră“ – și le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia
ardea candela. Și le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi și o să vă apere, dar
voi să fiți cuminți și să vă rugați când o să fiți la nevoie, să strigați la ea, că ea vă
apără!“.

Copiii s-au încredințat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor
cea din ceruri. Și s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe țarină. Dar copiii
rugându-se, mintea lor pururea se mișca și nu sta într-un singur gând. Deci au uitat
de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării și au început
să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară și să
nu plece de acasă, știind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Și

386
copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Și ei, când au văzut că au luat foc hainele
din casă, covoarele și ce mai era în ea, și când au văzut că toată casa a luat foc și
nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară și oamenii erau plecați la lucru, au fugit
la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă, nu
ne lăsa!“. Și – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul
nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu
împreună cu acești doi copilași!

Femeia a auzit în țarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să știi că ți-a ars
casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!“. Dar acela nu
știa să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te,
că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, știind că a încuiat copiii în
casă, a luat-o la fugă, că-i ieșea inima de alergare și de spaimă. Și când a ajuns la
marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?“. Da, i se spuse, ți-a ars casa, s-a văzut
la dumneata foc mare și s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat:
„Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!“. Și
văitându-se și plângând, alerga aproape ca nebună. Și când a ajuns, văzu cum se
uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii
Domnului era neatins și copilașii se țineau cu mâinile de icoană și strigau: „Mamă,
mamă!“. Și văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii
Domnului și cu mare recunoștință a mulțumit Maicii Domnului că pe acei prunci,
pe care îi încredințase ei, i-a păzit sănătoși.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă și ocrotitoare pe Maica

Domnului, ea îl va apăra și pe el, și pe copiii lui, și vitele lui, și toată agoniseala lui.
Să aveți această credință întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul și cinstitul
paraclis al Maicii Domnului din casă, și ori la ce scârbă veți ajunge, ori la ce necaz,
chemați pe Maica Domnului din toată inima și negreșit pururea va fi de față, cu
grabnicul ei ajutor, cu preasfintele și preaputernicele ei rugăciuni.

Să știți că nu există suflet sub cer care și-a pus nădejdea în Maica Domnului și să
rămâie rușinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum liniște,
alinare, acoperire și sprijinire, iar în vremea morții mila Maicii Domnului nu îl va
lăsa; și în ziua judecății, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea
Sfântului și Prea Dulcelui ei Fiu și Dumnezeului nostru Iisus Hristos și va zice:
„Doamne Dumnezeule și Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greșit, dar

387
pururea mi-a cerut să mă rog Ție. Iartă-l, miluiește-l și fă cu dânsul milă“. Și așa
vom câștiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă și în veacul de acum, și în
vremea morții, și în ziua judecății. Amin!

12 Predică la Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie)

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit
în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele
Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-
se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?
Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești
și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună
și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime,
ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit este pieptul
la care ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu și-l păzesc pe el.

Predică la Naşterea Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa

Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan

Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului
în ea S-a oprit şi a locuit.

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu ca­re Prea Bunul şi Prea Înduratul
Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea
veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; a­poi cugetând şi la slavosloviile
şi la rugăciunile care i se a­duc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe
pă­mânt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcă­tuit ei sfinţii şi aleşii lui
Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii
Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lân­gă noianul cel mare
al laudelor ei... .

388
Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreo­da­tă oare, pentru care pricină
sfinţii şi dumnezeieştii Pă­rinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca
praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea
Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bi­sericesc, adică în 8 zile ale
lunii septembrie, prăz­nu­im Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lu­nii
august, Adormirea ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică
pentru care începutul şi sfâr­şitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu
praz­ni­ce­le Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Mai­cii Domnului,
Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina
planul mântuirii nea­mu­lui omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea
prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi
um­bros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va
zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15).

Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit ca­pul şarpelui, sămânţa femeii
se zice, ca Unul ce nu s-a năs­cut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim
Aghio­ri­tul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325).

Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul
Dumnezeu în chip tainic a ară­­tat prin Eva cea veche pe cea nouă şi
duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a
zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al mor­ţii şi al păcatului: „deoarece,
precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu,
cu adevărat nu. Să în­ţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboluri şi măr­turii
se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură des­pre Maica Domnului, din care şi
noi în cuvântul ce ur­mează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da
seama de acest mare adevăr.

389
Deci să ţineţi minte că în pla­nul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a
mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum ace­ea a adus lui Noe vestea
cea bună a încetării poto­pu­lui, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de
Du­hul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume ves­tea cea mare a încetării
păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6).

Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se su­iau şi se
coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara
cea duhovnicească, pe ca­re S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea
noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (cano-nul Acatistului Maicii
Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mis­tuia
de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în
Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogoro-di-cina,
glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816).

Maica Domnului a fost în­chipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii
17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a ră­sărit şi întru feciorie petrecând,
de la Duhul Sfânt a ză­mislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35).

Pe Maica Domnu-lui a în-chipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23),
fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile
lui Ilie Miniat, traducere de pre­otul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245).

Maica Dom­nu­lui a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37,
16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi
(Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a le­gii
darului (Canon de panahidă, pesna 8).

Maica Dom­nu­lui a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o
proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o,
nestricând cheile fecio-ri-ei ei (Iezechiel 44, 2).

390
Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea
Împodobită, pe ca­re prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăra­tul, a
văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scau-nu-lui Dumnezeirii (Psalmii 44,
11).

Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan

Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stă­pâ­neşte fulgerele
cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel
uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p.
35).

Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru ca-re a binevoit Dumnezeu (Isaia 2,
2). Maica Domnului es-te norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru ca-re s-a
ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan
Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin
chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi
îm­pă­ratul (II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea mul­te mărturii şi simboluri,
care de la începutul lumii şi pâ­nă astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am
adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praz­ni­cu­lui de astăzi îşi
are o obârşie foarte veche şi vestită, de­oa­rece de la începutul lumii a fost vestită
de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în
legea darului această dum­ne­zeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum:
În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioa­chim şi soţia lui, Ana.
Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam
cin­stit şi împărătesc.

Dar o mare mâhnire aveau ei în toată via­ţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme
cei care n-aveau co­pii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi
bles­te­maţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Bleste­mat cel ce nu are
sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ie­ru­salim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie).

391
De la asemenea oa­meni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Bi­serică
erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jert­fele lor pe care le aduceau lui
Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi
Ioa­chim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osâr­di­e ce aveau, au vrut
să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le
pri­mească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi
voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.

Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ru­şine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică.
Şi mer­gând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim că­tre soţia sa, Ana:
„Pe mine nu mă trage inima să mai in­tru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în
această lu­me, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ana, du-
te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo
să te rogi din toa­tă inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi aco­lo voi posti
şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”.

Deci, se despărţiră unul de altul şi Ana se duse acasă şi după ce făcu multă
milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe
lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu
cu­vântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Ce­la ce ai zis făpturilor
Tale să trăiască şi să se înmul­ţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui
Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei de a năs­cut pe Samuel
Proorocul, dă-mi şi mie roadă pân­te­ce­lui meu şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară
între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima
şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30).

Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim,
bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere
în inimă.

Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, tri­mise pe Arhanghelul Gavriil,

care se duse la Ioachim în mun­te şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime şi te veseleşte,
că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul
lumii, Dumnezeu; deci lasă scâr­ba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la
casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul
meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”.

392
Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste
cuvinte: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate
popoarele pământului se vor bucura”.

Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi
află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se
împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi după obiceiul legii vechi, la opt zile o
du­se­ră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.

Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria în­semnează
Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa
Îngerilor şi Doamna lumii.

Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se
compune din cinci litereşi cu­prin­de tainic numele celor cinci mari şi renumite
femei din Sfân­ta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Ma­riam, sora lui
Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval;
R este Rahila, so­ţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, fe­meia
lui Elcana (ibidem).

Prin acestea se înţelege că toate da­rurile şi faptele cele bune cu care au fost
încununate a­ceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dum­­nezeiască
pruncă, întrecându-le cu neasemănare.

Fiind­că Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecio­ria şi cu proorocia;
iar în cea plină de dar, Maria, fecioria ră­mâne de-a pururea, precum şi darul
proorociei (Luca 1, 48).

Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fe­cioa­ra Ma­ria mai ales pentru smerenie
este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48).

Rahila a fost ves­tită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este în­săşi po­doaba
şi frumuseţea cerului.

393
Iudit a fost vestită pen­tru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Car­tea
Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe si­ne sălaş în­ţe­lepciunii şi Cuvântului
lui Dumnezeu (Sfân-tul Ioan Da-mas-chin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea
Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup.

Ana, fiind stearpă, s-a slă­vit că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20); dar
şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stear­pă, ci Fecioară fiind, s-a
făcut Maica Marelui Emanuel (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între da­rurile sfinţilor şi ale drepţilor
şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci,
după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o
parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie
Mi-niat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească,
cu bucuria sfântă, fiind­că astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mi­la
şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a
născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511).

Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă
decât toţi sfinţii (Sfân­tul Ioan Da­mas­chin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de
îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu
maică de împărat pământesc se naşte, ci Naş­te­rea Maicii Împăratului Slavei astăzi
prăznuim (ibidem, p.77).

Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a

răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica
lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba
a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta
ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axi-onul Botezului
Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit
foarte înaintea chivotului le-gii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica
Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade no­uă să avem azi,

394
când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii
Domnului, chivo­tul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit?

Da­că cele în­tunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea feri­ci­tu­lui strămoş
al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi
mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prun­ca
lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mân­tu­i­rii neamului omenesc S-a
arătat?

Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu
milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi
Proorocul şi pe dum­ne­ze­ieş­tii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi
sus­pine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o
a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare
nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe
Emanuel (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naş­terea Împărătesei Îngerilor
şi dacă această Fiică Dum­ne­zeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul
ru­gă­ciu­nii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu la­crimi şi prin multe
milostenii şi faceri de bine a fost câş­ti­ga­tă de la Dumnezeu de Sfinţii şi
Dumnezeieştii Părinţi Ioa­chim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum
să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evla­vie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie?

Astăzi cei sterpi şi ne­ro­ditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin

milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul ini­mii le va da Dumnezeu lor
copii. Astăzi cei tineri să se în­frâ­neze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci
Mai-ca curăţeniei astăzi se naşte.

Astăzi fecioarele şi cei fecio­rel­nici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei

vi­ne în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea
bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lu­me a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate
grele şi cei dez­nă­dăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mân­gâie, că
ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznă­dăj­du­iţi s-a născut.

395
Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte
lacrimi au vărsat dumne­ze­ieş­tii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu
lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul ini­mii, au dobândit pe
această Prea Sfântă Fiică, de a că­rei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să adresez o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi
pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui
Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară
fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în
orice fel naşterea fiilor lor?

Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc

cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie (Nicodim
Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cer­ni­ca, 1940, p. 314), apoi în ce fel
trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au
omorât cu a lor voie?

Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să
nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum
când fulgeră sau tună deodată se vede şi lu­mi­na şi deodată auzim şi tunetul, aşa
şi la împreunarea so­ţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu pu-terea
lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi su­fletul şi trupul şi începe a lua fiinţă
copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.).

Iar cine după îm­preunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să îm­piedice
naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină
decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii.

Aceştia să-şi aducă a­minte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pen­tru
acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini,
că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de
două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de epis­cop V. Suciu, pp.
155, 172).

396
Cel ce ucide vreun om ca­re a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar
dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, su­fle­tul său rămâne viu
în vecii vecilor, fiindcă se du­ce din moar­te la viaţă (Ioan 5, 24).

Dar cei ce omoară co­piii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori
ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară şi sufletele lor le lip­sesc de fericirea cea
veşnică, după mărturia Mân­tu­i­to­ru­lui care zice: „Cel ce crede şi se va boteza
se va mân-tui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16).

Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu
toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi
îm­blân­ziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată po­căinţă, ca să izbăviţi
sufletul vostru din moartea cea veş­nică, care este munca iadului (Apocalipsa 21,
8).

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea pă­catelor să cereţi voi singuri şi
canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori cano­nul
cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului.

Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o

carte sfântă.

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin

îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai
mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta du­re­ri­le, a început a se ruga
cu dinadinsul la Dumnezeu, ce-rând una din două: ori să se facă sănătos, ori să
moară, spre a scăpa de chinurile boalei.

Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte,
a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger
al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se
temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe
cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar
al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).

397
Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a
venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă
arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri
în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale
şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi
mântui”.

Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către
înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte
este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi
sus-pinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu
Cel Prea Drept cere acest lucru de la ti­ne ca să te curăţească prin această
suferinţă, spre a in­tra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că ni­mic
ne-curat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).

Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să
stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat
su­fle­tul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat nu­mai trei minute. Şi apoi,
arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”.
Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi
un înger al lui Dumnezeu poate să spu­nă minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate,
eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis:
„Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi
cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai
mult de trei sute de ani”. Şi a zis înge­rul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi
eu cu ade­vă­rat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici,
stai, căci singur ai ales acest lucru”.

Şi au­zind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te
rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea
a do­ua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei
ceasuri”.

Şi atunci, prin porunca Dom­nului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci,
ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul
Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau

398
pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum
a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au
înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa
repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitro­po­lit primat, Bucureşti, 1890, pp.
330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am po­ves­tit şi această scurtă istorie, ca
să vă daţi seama cât de ne­su­ferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne
fe­reas­că Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru ru­gă­ciu­ni­le Prea Curatei
Maicii Sale, să încercăm acele munci, ca­re nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt
şi fără de sfârşit! AMIN!

13 Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 septembrie)

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la Cer decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul
Omului, Care este în Cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie
să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.
Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El
lumea.

Pr. Ilie Cleopa

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30)

Iubiţi credincioşi,

Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului şi Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi şi arătarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei
Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare şi
negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această
arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare şi nespusă
bucurie tuturor binecredincioşilor creştini care au cinstit-o şi s-au închinat ei,
399
altarul cel sfinţit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă şi cutremur va aduce peste
cei răi şi necredincioşi care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.

Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este
semnul de biruinţă al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creştinilor ca pe o
puternică armă prin care creştinii vor birui pe nevăzuţii vrăjmaşi. Iată ce zice
psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din faţa arcului
(Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei
Cruci creştinii vor atrage asupra lor lumina feţei lui Dumnezeu, după cum scrie:
Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Psalm 4, 6).

Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de

apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta
pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea
pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).
Da, fraţii mei, toate popoarele pămîntului vor plînge la arătarea Crucii lui Hristos
pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgîne
cînd vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile
îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit
pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor
lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor
zice atunci bătrînii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului
Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului?

Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfînta Cruce, cînd vor vedea semnul Fiului
Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură
şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci
fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea tîrziu şi nu va fi vreme de pocăinţă.

Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta

pe cer şi celelalte unelte şi semne ale pătimirii lui Hristos precum: suliţa, piroanele,
cununa de spini, buretele, trestia, bicele şi frînghiile. Iar unii din Sfinţii Părinţi zic
că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe feţele tuturor
drepţilor, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alţii şi zic: "Să
însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor" (Apocalipsa 7, 3).

400
După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunţile celor drepţi, vor cunoaşte îngerii pe
cei aleşi ca să-i adune, după mărturia Apostolului, "întru întîmpinarea Domnului în
văzduh". După acest semn va cunoaşte Păstorul oile Sale cuvîntătoare. Voievodul
va cunoaşte pe ostaşii Săi, Judecătorul pe drepţii Săi, Părintele pe fiii Săi.

Unii din Sfinţii Părinţi zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va
arăta şi sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la
Apocalipsă: "Şi s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri şi s-a arătat sicriul Legii
în Biserica Lui" (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este
unită cu cea Veche şi că pe amîndouă Legile acelaşi Dumnezeu le-a dat şi le-a
aşezat.

Despre plînsul popoarelor păgîne şi al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie şi

fericitul Augustin, zicînd: "Atunci se vor tîngui şi vor plînge toate seminţiile
pămîntului, văzînd pe pîrîşul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei şi cu arătarea
sa se va cunoaşte păcatul lor şi vor mărturisi nebunia lor şi robirea lor, dar fără de
folos. Vor plînge pentru că acolo nu va mai fi cu putinţă să se pocăiască, nici să
scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărîrea blestemului. De aceea se vor
tîngui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoşările ce le vor sta în faţă la
înfăţişarea Preadreptului Judecător şi pentru muncile şi pedepsele cele veşnice
care urmează să-i cuprindă. Aşa vor plînge soarta lor cea ticăloasă şi jalnică. Crucea
care mai înainte era semn al dragostei şi al păcii, nădejdea celor păcătoşi,
mîngîierea celor scîrbiţi, scăparea celor deznădăjduiţi, atunci cînd se va arăta pe
cer, va fi semn al tuturor pedepselor şi îngrozirea tuturor păgînilor şi
necredincioşilor, spaima înfricoşată a celor păcătoşi spre pierzarea celor care au
fost hulitori ai Crucii.

Nu vor găsi atunci acei hulitori şi necredincioşi nici un loc de scăpare sau sprijin ca
să se ascundă de vederea şi strălucirea cea preaînfricoşată a Crucii lui Hristos, care
pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul
eliberării şi lumina vieţii, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al
eliberării şi al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră
mîntuire, ci va străluci ca un fulger şi ca un tunet spre pedeapsă şi răzbunare
asupra şi răzbunare asupra celor necredincioşi şi hulitori. Şi dacă Crucea Domnului,
biruinţa lui Hristos asupra iadului şi a morţii, va îngrozi lumea necredincioasă, cine
altul o va mîngîia şi mîntui? Şi dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine

401
altul îi va mai învia? Şi dacă Sîngele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga
asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioşi şi hulitori?

Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie şi veselie pentru cei credincioşi,
care pentru dragostea Celui ce a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în
viaţă împotriva necazurilor şi a scîrbelor. Aceştia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu
mare evlavie, cu dragoste şi cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea
lumii".

Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar
pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest
adevăr îl vor cunoaşte toţi păgînii şi necredincioşii cînd vor vedea Sfînta Cruce,
semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită. Atunci
vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus
Hristos, Mîntuitorul nostru a zdrobit porţile iadului, a deşertat cămările cele
dedesubt ale lui şi a deschis porţile cele cereşti; a surpat prin ea puterea
vrăjmaşului şi boldul morţii şi a pierdut închinarea la idolii cei fără simţire.

Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruinţă cu care Atotţiitorul
Dumnezeu al creştinilor a supus şi tras la adevărata închinare a cinstitului şi
slăvitului Său nume toată lumea creştină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui
tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni
2, 10).

Crucea este numită "Semnul Fiului Omului". Ea este pomul mîntuirii şi al vieţii,
fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre
noi să ne îmbrăţişeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece
întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului
Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate.

Sus pe lemn, Domnul cel Preasfînt Şi-a deschis pieptul Său, să ne dobîndească pe
noi în inima Sa şi să ne izbăvească de mînia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii
le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecăţii de apoi nici unele din aceste
daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mîinilor lui Hristos?
Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă şi deschisă? Unde
este Sîngele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice:

402
Merge-vor ca să caute pe Domnul şi nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei (Osea 5,
6). O cuvînt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea
slăvită şi purtătoare de biruinţă a Crucii să zicem fiecare cu Sfîntul Apostol Pavel:
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos
(Galateni 6, 14).

Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie şi să cinstim Crucea lui Hristos,
pînă cînd încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul
Fiului Omului, pe care L-a sfinţit cu Preasfînt Sîngele Lui şi să zicem din toată inima
noastră: "Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauţi şi să mă afli, şi Te-ai răstignit
ca să mă izbăveşti de robia diavolului, mă rog şi mă cuceresc Ţie, pentru Crucea
aceasta pe care ai fost întins şi pironit şi ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru
a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi şi Sîngele Tău,
deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmaşilor Tăi, ai făgăduit
tîlharului raiul şi Ţi-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ţie şi cer de la Tine să se
facă nouă, în ziua judecăţii, Crucea Ta, unealtă a vieţii şi nu a morţii şi pierzării; să
ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărăţim cu Fiul în veci".

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Scriptură, învăţăturile Sfinţilor Apostoli, Vieţile Sfinţilor
şi cuvintele Sfinţilor Părinţi putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul
Omului, adică cu Sfînta Cruce.

Dintre acestea multe, la sfîrşitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a
întîmplat în părţile Indiei.

Într-un oraş de acolo unul din creştini s-a mutat din alt oraş şi a uitat în casa unde
stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această
Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului
de o credinţă cu el, zicînd: "Acesta este Dumnezeul creştinilor". Răspîndindu-se
vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea pînă la mai marele lor, care a chemat
pe acela ce găsise Crucea şi i-a poruncit să i-o arate. Şi erau de faţă ca la trei sute
de bărbaţi în jurul dregătorului. Deci, luînd-o el în mîinile sale şi uitîndu-se la ea cu
luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creştinilor. Iar
unul a răspuns: "Da, Acesta este cu adevărat!" Atunci a zis eparhul: "Acesta este

403
Dumnezeul care ajută creştinilor, un osîndit şi un spînzurat?" Şi au scuipat toţi
Crucea şi au înapoiat-o în mîinile aceluia care o adusese.

Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mîinile sale de la
eparh, capul Mîntuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se
întoarce spre stînga şi a privit cu ochii vii şi deschişi la toţi cei care erau de faţă.
Deci cuprinzîndu-se toţi de mare frică, au căzut la pămînt afară de acela care ţinea
Crucea în mîinile sale.

După un timp, venindu-şi toţi în simţire, sculîndu-se ca dintr-un somn adînc, a

strigat eparhul cu glas mare: "Cu adevărat, mare este Domnul creştinilor!"

Apoi a zidit o mică biserică în locul acela şi a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea
făcătoare de minuni a lui Hristos şi au început să cinstească şi să i se închine cu
toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfîntul Botez de
la un preot creştin şi, trăind cu mare evlavie în credinţa cea dreptmăritoare a lui
Hristos, la adînci bătrîneţe s-a odihnit în Domnul.

Deci, fraţii mei creştini, dacă păgînii aceia, numai de la închipuirea Mîntuitorului
pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încît au rămas fără glas ca nişte morţi, ce
vor pătimi la înfricoşata Judecată de apoi, păgînii, sectanţii şi necredincioşii care
hulesc semnul Crucii lui Hristos, cînd o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită
slavă şi vărsare de lumină şi prea mare strălucire? Oare nu vor zice: "Acesta este
lemnul care era iudeilor sminteală şi elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care
Hristos a zdrobit porţile iadului şi a descuiat cămările cele dedesubt şi a deschis
porţile cereşti şi a surpat toate puterile iadului şi ale morţii?"

Iubiţi credincioşi,

În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiţi Sfînta Cruce cu mare evlavie şi să nu

vă luaţi după oamenii cei rătăciţi de la adevărata şi dreapta credinţă, care nu se
închină Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Aceştia sînt oameni bolnavi
la gîndire şi la înţelegere şi fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la
Biserica lui Hristos pe cei slabi în credinţă şi necunoscători ai Sfintei Scripturi şi pe
toţi cei nelămuriţi în dreapta credinţă. Fugiţi de aceşti oameni şi de învăţăturile lor,
ţineţi minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească,

404
care v-a născut la viaţă nouă prin apă şi prin Duh şi să nu vă rupeţi de ea, căci
Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sînteţi. Amin.

14 Predică la Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35

În vremea aceea, s-au sfătuit arhiereii și bătrânii poporului împotriva lui Iisus, ca
să-L omoare, și L-au dus la Pilat, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Zis-a lor Pilat:
Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină! Iudeii i-au răspuns: Noi
avem Lege și, după Legea noastră, El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al
lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Și a intrat
iarăși în pretoriu și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu? Iar Iisus nu i-a dat niciun
răspuns. Deci, Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez
și putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nicio putere asupra Mea,
dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. De aceea, cel ce M-a predat ție mai mare păcat
are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus și a șezut pe scaunul
de judecată, în locul numit «pardosit cu pietre», iar evreiește Gabbata. Și era
Vinerea Paștilor, cam la ceasul al șaselea, iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împăratul
vostru! Deci au strigat aceia: la-L! la-L! Răstignește-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe
Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci
L-a dat lor, ca să-L răstignească. Și ei au luat pe Iisus și L-au dus ca să fie răstignit.
Și, ducându-Și Crucea, a ieșit la locul ce se cheamă «al Căpățânii», care evreiește
se zice Golgota, unde L-au răstignit; și împreună cu El au răstignit pe alți doi, de o
parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliță și a pus-o deasupra
Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Deci, mulți dintre iudei
au citit această tăbliță, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate.
Și era scris evreiește, latinește și grecește. Și stăteau lângă Crucea Iui Iisus: Mama
Sa și sora Mamei Sale, Maria Iui Cleopa și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe
Mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Mamei Sale: Femeie,
iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată, Mama ta! Și, din ceasul acela, ucenicul a
luat-o la sine. După aceea, știind Iisus că acum toate s-au săvârșit, plecându-Și
capul, Și-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile
sâmbăta pe Cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le
zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice. Deci, au venit ostașii și au zdrobit
fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit împreună cu el.
405
Dar, venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au zdrobit fluierele
picioarelor, ci unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată au ieșit sânge
și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și este adevărată mărturia lui.

Pr. Ilie Cleopa

Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem
nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul
Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea
şi mulţumirea”.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit des­pre acest prea sfânt praznic al
Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să înce­pem
cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte măr­turii mult mai de demult,
ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă
numai şi când e a­proape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface
când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină
mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâ­u­lui
foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spi­cul şi boabele lui şi toate
celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa
a­ceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care
mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de
Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea lu­minatele praznice, pe care
le vedem astăzi în Biserica da­rului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi
prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai în­tâi de-abia în faşă şi
încolţite în umbră. Şi de aceea este ne­voie să vorbim despre umbre, despre faşe
şi despre cli­pa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de le­gea nouă
şi chiar de legea veche.

406
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Pa­triarhul Iacov, închipuind
Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a
pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48,
13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică
la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai
întâi atunci când unul dintre împă­ra­ţii canaanei a omorât pe israeliţi şi a omorât
pe mulţi, în­cât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neşti­ind ce să facă,
a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau,
zicând: „De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai
bine în Egipt?”.

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului - spune dum­nezeiasca Scriptură - şi a trimis

şerpi care muşcau cu muşcătură de foc şi au omorât mulţime nenumărată de
oa­meni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a ru-gat lui Dumnezeu pentru
el.

Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: „Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg,
desăvârşit şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi
muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21,
1, 5-9).

Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul
Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui
Moisi: „Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi
în­chi­puie că viaţa lor este acolo şi vor trăi”. Şi le-a spus Moisi atunci: „Vezi,
Israele, viaţa ta răstignită pe lemn”; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau.

Şi că această ase­mă­nare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a în­chi­puit cu

adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a ade-ve-ri-t-o când a spus: „Şi precum
Moisi a înălţat şarpele de a­ra­mă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului”
(Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mara. După ce a
tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă

407
mare care se chema Mara. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate şi a strigat
poporul, cârtind, către Moisi: „Ce să bem?”. Şi când au vrut să bea din Mara, nu
puteau, căci - arată dumnezeiasca Scriptură - apa Marei era ama­ră şi otrăvitoare
şi poporul nu putea să bea, cu toată se­tea lui.

Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce să fac?”. Şi a zis Dumnezeu:

„Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci”. Şi Moisi a făcut în­toc­mai, băgând
lemnul în apă şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-
au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Marei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă
amară? Iată cum: în viaţa a­ceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă
şi de necazuri şi de ispite şi de boale şi de pagube şi de alte ne­cazuri. Şi când vom
privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se
îndulceşte ne­cazul nostru şi nu mai este amar.

Când ne aducem a­min­te câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos

pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vie­ţii noastre, pentru că ne
gândim că noi nu am răbdat ni­­mic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa,
Co­men­tariu la viaţa lui Moise).

Dar care au mai fost simbolurile crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi
se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo.
Şi amaleciţii biruiau pe Israel; atunci Moisi s-a fă­cut pe sine o cruce, ridicând
braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israel
bi­ruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israel. Şi văzând preoţii
Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme,
pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub pi­cioa­rele lui
Moisi, să-l ridice mai sus şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă
şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israel a bi-ru-it
desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).

Deci toate acestea sunt simboluri preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse
dea curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mân­tu­i­rii

408
neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea alt­ce­va. Crucea lui Hristos este
mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus
Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-
a răscumpărat.

Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a in­trat o
singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele
Său şi a dobândit o veş­nică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al tau­rilor
şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfin­ţeşte spre curăţirea trupului, cu
atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu
pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cuge-tul vostru de faptele cele moarte, ca
să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a
biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos,
dar nu şi crucea, că - zic ei - crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos.
Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui
Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă şi era ţinută
în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru
că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9).

Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile
întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce?
Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel
nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es-te pecetea Dumnezeului Celui
Viu. Unde aflăm noi aceas­ta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe
Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru
fărădelegile şi răutăţile poporului.

Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare:

„Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi în­sem­naţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel
Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sa­bia Domnului,
va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia
Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de

409
îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moar­tea sabiei (Iezechiel 9, 4-6).
Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea no­uă. Dumnezeiescul Ioan
Evanghelistul, după ce arată des­co­peririle cele mari despre sfârşitul lumii, despre
tai­na întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am vă­zut, apoi, alt înger care se
ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu
glas pu­ternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să va­tăme pă­mântul şi
marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici ma­rea, nici copacii, până ce nu vom
pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).

Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că es­te Altar, că este armă şi pecete
a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea
înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos.

Crucea este mo­tivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus
Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune
că, prin dragostea cea că­tre noi, Fiul lui Dumnezeu „...ascultător făcându-Se până
la moarte - şi încă moarte de cruce. Pen­tru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi
I-a dat Lui nu-me care este mai presus de tot numele, ca întru nu-mele lui Iisus tot
genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”
(Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Cru-cea? L-a preaînălţat Dumnezeu
Părintele pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de
ocară şi moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria
şi domnia.

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te steagul şi dacă vreţi,
emblema. Este stema şi stea­gul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul
lu­mii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului - cum spu­ne Evanghelistul: „Şi
atunci se va arăta pe cer semnul Fi­u­lui Omului” (Matei 24, 30).

Deci, iată cât de mare lu­cru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat
mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Pro­o­rocul: „Înălţaţi un steag pentru
neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: „Sfânta Cruce

410
care înal­ţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi
pe pământ” (Matei 24, 30).

Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboluri şi câteva mărturii ale
Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.

Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă tai­na acestui praznic de astăzi, cum
a ajuns să se prăz­nu­ias­că Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:

Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el
împărat, a fost fiul lui Con­stantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de as­tăzi,
fiind om blând şi nepersecutând pe creştini.

Şi a în­ce­put Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stă­pâ­nea o parte a

marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând pes­te măsură pe supuşii săi.
Dar era foarte îngrijorat Con­stantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri
ne­nu­mă­rate şi este mai bine pregătit decât dânsul.

Şi tre­când mun­ţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să
se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în
această nedu­me­rire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cru­ce de
stele care străluceau mai mult decât razele soa­re­lui şi împrejurul ei erau litere
romane, tot cu stele în­chi­puite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!”
[In hoc signo vinces].

Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă nea­vând credinţă
deplină, a cunoscut că este semnul creş­ti­ni­lor şi a poruncit mai întâi de toate să
se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte
înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă
mare.

L-a biruit, i-a sfă­râ­mat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf
în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Con­stantin sau Arcul de Triumf, pe unde
Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Ce­lui
răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea cre­dinţei creştineşti şi s-a botezat de
Sfântul Silvestru şi el şi maica lui.

411
După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfân­ta Elena, la Ierusalim, să caute crucea
lui Hristos, sem­nul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxen-ţiu. Şi s-a dus
împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ieru­sa­li­mul, că era foarte greu să găsească
acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera
şi la Betleem - unde S-a născut Domnul - era zeul Apolon şi la Golgota erau alţi zei
şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana,
după numele păgânului împărat roman Adrian, ca­re făcuse toate aceste
schimbări. Urâciunea pustiirii stă­tea în locul cel sfânt.

Deci a venit Elena împărăteasa, cău­tând şi sfărâmând idolii şi capiştile şi cu mare

gre­u­tate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, as­tupat de acest
păgân împărat care a vrut să şteargă nu­mele lui Iisus de pe faţa pământului.

Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a
mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel
unde a fost îngropat, cum spu­ne Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în
grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus şi acolo L-au pus pe El.

Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură
biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Biseri­ceas­că a lui
Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).

Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedu­me­ri­re şi nu ştiau care dintre ele e
a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună
nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac,
ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei
Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost
patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschi­men­tarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852,
pp. 76-80).

Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în
nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo
un mort, pe care-l du­ceau la groapă şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci
şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta

412
s-a sculat din sicriu şi pu­nând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă
fă­cătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”.

Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care,
luând-o cu mare cinste Patriarhul Ma-ca-rie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot
poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut
cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lu­mea.

Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce îm­pă­ră­tea­sa Elena şi Patriarhul

Macarie în Ierusalim, s-a luat o­bi­ceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14
septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hristos
(Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; pro­log, la 14 septembrie).

Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însem­nă­tatea Sfintei Cruci. Dar să
venim la alte minuni şi la al­te taine ale crucii.

Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvin­te­le dumnezeieştilor Scripturi,

înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are
un înţeles duhovnicesc şi unul material.

Înţelesul duhov­ni­cesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate

su­ferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi zi­cem că El a purtat crucea suferinţei până la
moarte - şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către
Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o
Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi
crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.
Unde L-au răstignit...” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „du­cându-Şi crucea” - crucea lui
Hristos.

Şi mai zice Evan­ghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Ma­ma Lui şi sora
Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Mag­dalena” (Ioan 19, 25). Când zice că
„stăteau lângă cru­cea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vor­beşte.

413
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota - ca-lea durerii - a îngăduit să ducă un
om crucea Lui, de la o vre-me înainte, anume Simon Cireneanul? Ştiţi de ce? Pentru
că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om.

Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă

şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om şi ca om
a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta
şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Deci, ca om, El slă­bi­se şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea pâ­nă la
groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi u­ne­ori trebuie să fim ajutoraţi
de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până
la uşa mormântului.

Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate
şi a dus-o şi El şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte fe­mei mironosiţe,
este crucea cea materială, crucea pro­priu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea
din ma­te­rie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „cre­dem”, nu cinstesc
crucea lui Hristos.

Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea
materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o par­te văzută şi una nevăzută,
fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la
ca­re se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte şi al­ta spirituală, în suflet,
adică hotărârea de a răbda cu dra­goste toate necazurile pentru a împlini poruncile
lui Hristos (I Corinteni 6, 20).

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt
crucile: este crucea celor că­să­toriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor
bolnavi, es-te crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de
cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pen­tru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se
poată mân­tui.

414
În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti ur­mător al lui Hristos,
nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat
calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru
neamul omenesc, şi dacă a văzut că fi­rea omenească are nevoie să se tămăduiască
de plăceri şi de durere şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea a­ceas­ta - că fără
cruce nu este mântuire - apoi nebun este a­ce­la care crede că poate să se
mântuiască fără suferinţă, fă­ră răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate
îm­pre­jurările vieţii.

Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nas­că atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i
crească în fri­ca şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile le­ga­te de această
creştere.

Cel înţelept şi credincios îşi dă sea­ma cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât
necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede
ne­ascultător şi suferă el până ce îl vede om pe lu­me.

Cei că­sătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua mă­suri de curăţenie

în căsătorie, aşa cum sunt e­le rân­du­ite de Sfânta Biserică, de a face milostenie,
de a câş­ti­ga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor - şi al­te multe.

Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice
Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I
Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce
este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tă­ie­rea voii până la moarte” (Sfântul
Ioan Scărarul, Cuvântul IV).

Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pu­ru­rea pentru dragostea lui Iisus
Hristos şi care pentru dra­gostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale
tru­pu­lui. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea pri­veghează, pururea
se osteneşte, pururea plânge.

Ni­cio­da­tă mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are
luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită
privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, du­pă cum a
înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mă­rită fecioara bine face; dar cel ce

415
n-o mărită şi mai bi­ne face” - arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea
desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din
feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.

Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an,
nici bucate nu suferă, nici bu­curia lumii nu o simte. Duce o cruce grea, săr­ma­nul
şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci a­ce­la ma­re plată va lua.

Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem
nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul
Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea
şi mulţumirea”.

Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala du­hu­lui pe care o poate

face până la ultima suflare. Şi să mul­ţumească lui Dumnezeu pentru boala sau
crucea pe ca-re i-a dat-o lui până la sfârşit şi va avea cunună de mu­­cenic. Aşa au
purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi
care au avut credinţă tare în Hristos.

Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei
Treimi, nu se poate mân­tui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omu­le,
da­că vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni a­su­pra ta”. Cine ia crucea
cu mulţumire şi cu dra­gos­te pen­tru Mântuitorul şi e foarte mulţumit când e
cer­tat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu se­te, cu boală,
cu robie, cu necaz, cu întristare - acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie
cru-cea sa, a-du-cându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea mi­­lioane şi
milioane de ori mai mare decât cru­cea lui, fi­ind­că a răbdat fiind fără de păcat şi
atâtea pa­timi câte nu poa­te cuprinde mintea omenească.

Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul
Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă diavolii de
bat­jo­cu­ra pe care o faceţi.

Faceţi împreunând aceste trei de­ge­te - simbolul Sfintei Treimi - şi puneţi întâi la
frunte, în nu­mele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a co-bo-rât din cer
pentru mântuirea noastră şi apoi în umă­rul drept şi în umărul stâng, prin care se

416
leagă dra­gostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Du­hul Sfânt
ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă
Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.

Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a

repetat uneori şi în chip vă­zut.

Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape
de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un
timp, spunându-i: „Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la ur­mă va rămâne la nişte
nepoţi ai mei”. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a
Dom-nului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură
tare către creştini, a lăsat icoana pe pe­rete şi-şi vedea de treburile lui.

Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: „Măi, dar cum stai tu în casă, cu
icoana? Uite icoana lui Hristos!”. Iar el a răspuns: „Aşa am găsit casa când am venit
şi nu mai iau icoana de la lo­cul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i
lu­cru sfânt, e Hristos”.

Însă acela fiind mai rău şi mai ne­cre­din­cios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce
nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo şi ducând-o cu sine, undeva la
o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: „Să facem şi noi cu icoana lui
Hristos cum au făcut pă­rin­ţii noştri!”.

Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile

Mântuitorului pictate au bă­tut cuie şi după ce au pus icoana acolo, au început a
lovi în faţa ei şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mân­tui­to­ru­lui. Unii îl scuipau,
alţii strigau: „Na, coboară-Te de pe cru­ce, cum am auzit că spune în Evanghelie!”.

Alţii spu­neau: „Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe

cruce!”. Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei
Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze
răutatea.

Iar unul din ei a zis: „Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă”. Şi
în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar

417
deo­da­tă, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima
pe toţi şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: „Iată ce am făcut noi: am
răstignit icoana lui Iisus Hristos şi când am împuns-o, a curs sânge”!

Şi a ve­nit învăţătorul lor, rabinul şi a văzut adevărul. Apoi a zis: „Vedeţi, acum s-a
stabilit mai tare şi mai clar decât toa­te că părinţii noştri au fost ucigători de
Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana
aceasta us­ca­tă de lemn, suntem toţi vinovaţi de sân­gele Lui şi trebuie să ne
botezăm”.

Şi ducându-se la şcoa­lă cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi a­ceia, toată
şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreap­ta credinţă, văzând sângele lui
Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani
de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).

În India, unii dintre misionarii noştri creştini predi­că Evanghelia cu foc, mai ales
cei catolici. Un biet misio­nar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa
creş­tinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, cre­din­cioşi ai lui Brahma
Krişna.

Şi aceia, convertindu-se la creş­­tinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o

cru--ce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe
Mân-tuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos.

Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit

pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi
astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini şi-i băteau şi-i ucideau,
martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos.

Ba au început să batjocorească şi cru­cea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă

unde era Mân­tu­i­torul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe
cruce şi-L băteau cu ciomegele şi-L scui­pau şi-I ungeau crucea cu murdării.

Iar când erau în to­iul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors fa­ţa la
dreapta, spre ei şi a zis: „De ce Mă batjocoriţi?”. Şi când au văzut ei că S-a întors ca

418
un viu cu faţa Cel pe Ca­re Îl scuipau şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţi­va
au murit de frică acolo.

Iar ceilalţi au dat fuga la în­­văţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: „Hai
să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am vă­­zut cu ochii noştri cum
a întors faţa şi a zis către noi: De ce mă batjocoriţi?”.

Şi au mers cu toţii şi când au vă­zut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa

întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat şi mare cutremur i-a cu-prins pe locuitorii
din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar
acea cruce dum­nezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până
astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L
batjo­co­reau, nu­mai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.

Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la cru­cea lui Hristos a fost în stare să
facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea
su-flete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii ce­ru­lui şi când Crucea lui
Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii
cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de ar­hangheli şi îngeri?!

Când vor suna trâmbiţele şi când lân­gă Sfânta Cruce - cum spun Sfinţii Părinţi - va
apărea şi buretele şi cocoşul cu suliţa şi varga cea de isop, căci toa­­te semnele
prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!

Iar în urma ei va veni cortul Legii Vechi, adică chi­vo­tul cel din Silo, primul cort pe
care l-au făcut evreii; că spu­ne Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că
a vă­zut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Deci va ve­ni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii ce­ru­lui, ca să
arate că vine Dumnezeul cerului şi al pă­mân­tu­lui, Iisus Hristos. El este Cel ce-a
venit şi S-a răs­tig­nit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai
lua o lingură de apă din o­cean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea
preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Sun­tem în timpul
dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lu­cruri de făcut ca să isprăvim

419
dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în
min­ţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să du­cem cu dragoste şi cu bucurie o

cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos şi a celei
vă­zute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită es­te crucea.

Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toa­te necazurile şi toate
scârbele pentru împărăţia ce­ru­lui, iară crucea materială este aceea pe care o
facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.

Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Mă­car din aur sau din pietre
scumpe de ar fi făcută cru­cea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea
ma­terie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).

Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută cru­cea, ci ne închinăm semnului

Fiului Omului, când ve­dem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la
ea.

Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea
Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu
dra­gos­te crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toa­te faptele
noastre şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn
şi steag al Dom­nului nostru.

Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în su­flet, adică să fim gata cu inima
noastră de a suferi toa­te necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate
boa-lele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

(14 septembrie 1967)

420
15 Predică la Duminica după Înălţării Sfintei Cruci (21 septembrie)

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia
crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine
își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci
ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de
Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se
va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor:
Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea
până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )
Pr. Ilie Cleopa

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16,
24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe
pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea
materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care
este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii

materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că
patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere
48, 13-16).

421
Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în
chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T,
care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea
este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce
o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii:
Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus
afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50).
Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi
episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2).
Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin
rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii
cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II
Corinteni 2, 15).

Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu
toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe
cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să
răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10,
22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci
Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea
satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui,
să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu
care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că
prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe
Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea
nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la
moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul
ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este

422
acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea
suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă.
Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare
mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi
mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va
număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea
fără de margini.

Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe
şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu,
de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă
şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi
Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor
care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de

a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea
rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui
Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt
şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele
sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea
văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă
viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.

Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor
trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima
lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor
bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă
la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au nevoie
de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu rugăciunea
şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui
Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite,
de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.

423
Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se luptă
cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea suferinţei cu
smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu,
care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa fiecăruia
şi va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol
Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele
voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la
Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre,
spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan
14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe
om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un
bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la
Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a
nu-şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani,
începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd
suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi
i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc,
spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît
calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale
trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad".

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine

să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul
său în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore
voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale
păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus
asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi

424
nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai
diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la

strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de
suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă
îngerul nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea
lor prea amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria
lor infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l

întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate
minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut
sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa
luminată: "O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!"
"Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi
trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia
Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe
pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici!
Fie-ţi milă de mine!"

Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată

bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de
grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice
ar fi, sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor,
Bucureşti, 1899, p. 424-426).

Iubiţi credincioşi,

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este
mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus
Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor".

Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu
dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii îngăduite de
Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum

425
focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului". De aceea este bine
ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne
ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte că:
"Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre,
pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi
ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis:
Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine,
dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4).
Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul
Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni
4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în
toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi
nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul
sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.

16 Predică la Cuvioasa Parascheva (14 octombrie)

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia
crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine
își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci
ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de
Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se
va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor:
Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea
până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Predica la Sfinta Preacuvioasa Maica noastra Parascheva

( 14 octombrie )
Pr. Ilie Cleopa
426
Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi
urmeze Mie (Matei 16, 24)
Iubiti credinciosi,
Astazi Biserica Ortodoxa face praznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre
Parascheva, care a stralucit in lume cu viata sa sfinta, faptele cele bune, fiind
impodobita de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevointa si petrecerea
sa fara de prihana a binevoit Dumnezeu sa o proslaveasca pe pamint cu faceri de
minuni si sa o puna ca o faclie mult luminoasa in sfesnicul Bisericii Sale spre a
lumina pe toti si a fi rugatoare, ajutatoare si mingiiere tuturor celor ce alearga la
dinsa cu credinta.

Sfinta Cuvioasa Maica noastra Parascheva s-a nascut in pamintul Traciei, aproape
de cetatea Calicratia, intr-un sat ce se chema Epivat, din parinti macedo-romani
dreptcredinciosi, care umblau neabatuti in toate poruncile lui Dumnezeu,
impodobindu-si viata lor cu milostenii si cu faceri de bine. Parintii fericitei
Parascheva au dat celor doi copii ai lor o crestere cu totul aleasa, deprinzindu-i
dragostea de Dumnezeu si mila pentru oameni. Apoi parintii ei, trecind in cerestile
locasuri, au lasat pe Parascheva mostenitoarea casei impreuna cu fratele sau
Eftimie, care mai tirziu a fost Episcop al Maditiei si multe si preaslavite minuni a
facut acolo, atit in viata sa, cit si dupa moarte.

Dupa moartea parintilor ei, fericita Parascheva a inceput o viata de aspra nevointa
in rugaciune, post si milostenii, pasind pe calea cea sfinta care duce la imparatia
lui Dumnezeu. Apoi, aprinzindu-se de rivna pentru cele ceresti nu a voit sa
vietuiasca mai mult in lumea cea plina de tulburari. Deci, parasind toata grija
paminteasca s-a dus la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului si acolo
petrecea viata ingereasca, urmind vazatorului de Dumnezeu Ilie si lui Ioan
Botezatorul, mincind numai verdeturi si din acelea foarte putine. Apoi se chinuia
de frig si de arsita si cauta cu ochii mintii sale numai la Cel ce poate a mintui de
imputinarea sufletului pe cei smeriti cu inima. Dar cine va putea spune izvorul
lacrimilor Cuvioasei Parascheva si suspinele ei cele neincetate? Sau ostenelile si
privegherile de toata noaptea, ispitele de la diavoli si metaniile ei cine le va povesti,
decit Unul Dumnezeu, care stie si vede toate?

427
Ea nu mai purta grija de cele pamintesti, ci numai de cele sufletesti si de ceasul
judecatii ce va sa fie. Ca mireasa a lui Hristos neincetat se pregatea sa iasa intru
intimpinarea mirelui iubit, zicind: "Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine Te
cauta inima mea". Apoi cugeta si la cuvintele din Cintarea Cintarilor: "Spune-mi
mie pe cine l-a iubit sufletul meu?"; gindul ei era numai la cele de sus, adica, cum
isi va impodobi candela sa si cum va iesi cu fecioarele cele intelepte intru
intimpinarea Mirelui si va auzi glasul cel dulce al Lui si se va indulci de vederea
frumusetii Lui. Alteori, pe cind se ruga, zicea: "Cind voi veni si ma voi arata inaintea
fetei lui Dumnezeu?"

Asa vietuind ea in pustie, vicleanul diavol zavistuia bunatatile ei si se sirguia s-o

infricoseze cu naluciri si aratari mincinoase. Dar Sfinta Parascheva, mireasa cea
buna a lui Hristos, isi punea nadejdea sa spre Cel Preainalt si, facind rugaciuni cu
lacrimi, se insemna cu semnul Sfintei Cruci si indata se risipeau toate cursele
vrajmasului ca o pinza de paianjen.

Cu niste osteneli ca acestea si cu multe fapte bune impodobindu-si sufletul,

Cuvioasa Parascheva s-a facut mireasa iubita a lui Hristos si camara de taina a
Preasfintei Treimi, devenind astfel biserica a Dumnezeului Celui Viu, curata si
neintinata de pacat.

Dupa cinci ani de nevointa in pustiul Iordanului, pe cind se ruga cu miinile inaltate
spre cer dupa obiceiul sfintilor, a vazut pe ingerul Domnului in chip de tinar
luminos, care i-a zis: "Lasa pustiul Iordanului si te intoarce in patria ta, pentru ca
acolo ti se cuvine sa-ti dai trupul pamintului, iar sufletul tau sa treaca la cerestile
locasuri!"

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei si intelegind ca porunca este de la

Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupeasca, dar se intrista de parasirea
pustiului, pentru ca nimic nu curateste asa de bine sufletul si nu-l aduce la chipul
cei dintii, precum viata de pustie si linistea.

Lasind fara de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit in imparateasca cetate

Constantinopol, s-a inchinat in Biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din
Vlaherna, s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, apoi s-a dus in patria sa
Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbindu-si osteneala cea pustniceasca,

428
adica postul, rugaciunea si privegherile de noapte. Sosind ziua mutarii sale catre
Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserica, pentru sfintii
slujitori, pentru sihastri, pentru cei bolnavi si pentru toata lumea, apoi si-a dat
sufletul cu pace in miinile Domnului, iar trupul sau, dupa obiceiul crestinesc, s-a
ingropat in pamint la un loc neinsemnat pe malul marii.

Mai tirziu, vrind Dumnezeu sa proslaveasca pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit

sfintele ei moaste intr-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stilpnic aproape
de locul unde era ingropata Cuvioasa. Deci s-a intimplat ca a murit un corabier
acolo, al carui trup mirosea greu. Oamenii au sapat o groapa sa ingroape trupul
corabierului. Dar dupa rinduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei
Parascheva zacind in pamint, si fiind oameni nepriceputi, au aruncat alaturi de

Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe
cind se ruga lui Dumnezeu in casa sa, a adormit si a vazut in vedenie o imparateasa
sezind pe scaun luminat si multime de ostasi stind imprejurul ei. Unul din acesti
ostasi, luindu-l de mina, l-a ridicat de jos si i-a zis: "Gheorghe, pentru ce ati trecut
cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva si ati ingropat la un loc cu dinsul trupul cel
necurat si stricat? Deci, scoateti-l din groapa si-l puneti la un loc ales, ca a voit
Dumnezeu sa proslaveasca pe roaba sa pe pamint". Asemenea si acea imparateasa
in vesminte luminate i-a zis: "Degraba scotind moastele mele, la loc insemnat sa le
puneti, pentru ca si eu am fost ca si voi si patria mea este Epivatul, unde voi acum
locuiti!"

In aceeasi noapte, o femeie cinstita, anume Eufimia, a avut aceeasi vedenie. A

doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredinciosi. Apoi au alergat cu luminari
in miini la moastele Cuvioasei Parascheva, pe care aflindu-le in pamint intregi si
binemirositoare ca o comoara de mult pret, le-au asezat cu mare bucurie in
biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel din satul Epivatului.

Dupa multa vreme, credinciosul imparat romano-bulgar Ioan Asan, auzind de

minunile ce se faceau la moastele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul
Marcu cu multi episcopi si preoti si a adus cinstitele ei moaste in orasul Tirnovo,
unde se tamaduiau numerosi bolnavi care veneau aici cu credinta. Dupa o vreme,
cind turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu ingaduinta lui Dumnezeu,
sultanul Baiazid da moastele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Batrin, domnul Tarii

429
Romanesti in anul 1393. Dar nu stau aici decit trei ani, ca miniindu-se turcii pe
Mircea cel Batrin, dupa luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare
pret cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau
multi bolnavi. Si au stat moastele Cuvioasei Parascheva la sirbi, in Belgrad 124 de
ani, din 1396 pina in 1520, cind sultanul Soliman le stramuta la Constantinopol.
Sfintele moaste sint rascumparate apoi de la turci de Patriarhia din
Constantinopol, unde stau 120 de ani.

In anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminind de zidit biserica
Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, dorea sa impodobeasca ctitoria sa cu
moastele unui sfint renumit spre mingiierea poporului nostru binecredincios. Deci,
auzind Vasile Lupu de moastele Cuvioasei Parascheva si dorind sa le aduca la Iasi,
i-a implinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari
datorii catre sultan si neavind de unde plati, patriarhul Partenie a acceptat sa
daruiasca moastele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu conditia ca domnul
Moldovei sa-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor.
Deci achitind toata datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de
mult pret, adica moastele Sfintei Parascheva, aduse la Iasi cu mare alai si cinste la
13 iunie, 1641, de catre trei mitropoliti - Ioanichie al Iraclei, Partenie al
Adrianopolei si Teofan al Paleopatariei.

In marginea Iasilor sfintele moaste, insotite de Vasile Lupu si Mitropolitul Varlaam

al Moldovei, au fost intimpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi si
credinciosi cu faclii aprinse in miini si au fost asezate cu mare cinste in biserica
Sfintii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pina astazi se face praznuirea anuala, la 14
octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moastele Cuvioasei Parascheva au stat in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi timp
de 250 de ani, adica pina la 12 decembrie, 1888, cind au fost stramutate in noua
catedrala mitropolitana unde se afla si astazi. Aceasta stramutare s-a facut in urma
unei mari si infricosate minuni, pe care o aflam scrisa in Vietile Sfintilor si in Mineiul
pe octombrie. Si iata ce scrie despre aceasta: Moastele Cuvioasei Parascheva se
pastrau iarna in sala gotica a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul manastirii. Iata
insa ca din neglijenta sau si cu oarecare ingaduinta dumnezeiasca, in anul 1888, in
noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o luminare aprinsa in

430
sfesnicul de lemn de linga racla sfintei, dupa slujba de miezul noptii. Dupa un ceas
sau doua, s-au aprins: sfesnicul, asternuturile, baldachinul si vesmintele.

Apoi insusi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flacari. Totul era o vatra
de jaratec. Din aceasta cauza s-au topit definitiv sicriul de aur, daruit de domnul
Vasile Lupu si multe alte odoare de mare pret. Abia in zorii zilei a fost simtit focul.
Un elev de la scoala ce functiona in curtea Manastirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-
a adunat lumea, a venit si batrinul mitropolit Iosif si vazind paraclisul in flacari si
sicriul invaluit de jaratec, plingeau cu totii si ziceau cu durere: "Au ars moastele
Cuvioasei Parascheva!" Dar, stingindu-se putin vapaia, au rascolit jaratecul si au
vazut o infricosata minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era invaluit de flacari. Tot
aurul si argintul erau topite si risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe
dinafara. Apoi, saltind capacul de lemn, au vazut ca nici urma de foc sau de caldura,
nu patrunsese inauntru. Numai perna de sub capul sfintei era putin afumata.
Aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit
ea focul sa nu arda sicriul de lemn si nici un vesmint din sicriu? Cum a dormit
Cuvioasa o noapte intreaga, nevatamata de jaratec, ca pe pat moale imparatesc
asternut cu flori? Cit de minunat este Dumnezeu intre sfintii Sai! Cel ce faci pe
ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc...

Deci, plingind cu toti de bucurie si dind slava lui Dumnezeu si multumita Cuvioasei
Parascheva, au cazut cu totii in genunchi si au facut acatistul Sfintei. Apoi, insusi
mitropolitul impreuna cu clericii, au luat sfintele moaste si le-au dus in noua
catedrala. Iar in locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit
de credinciosi "cel sfint", a facut un nou sicriu de argint care se vede si astazi, a pus
in el sfintele moaste si le-a asezat in partea dreapta a catedralei, unde se pastreaza
nestramutate pina in zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafara, se
pastreaza in biserica de alaturi, ca o marturie a minunii ce s-a facut atunci de
Cuvioasa Maica noastra Parascheva.

Iubiti credinciosi,
Astazi toti credinciosii sint in sarbatoare. Astazi se praznuieste patronul cel de
peste an, Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, ocrotitoarea Moldovei,
rugatoarea si grabnic ajutatoarea tuturor credinciosilor care cer mijlocirea ei. In
aceasta zi se aduna la Catedrala mitropolitana de la Iasi, inca din ajun, mii de
credinciosi care vin sa se roage, sa se inchine si sa sarute cu evlavie racla cu

431
moastele Sfintei Parascheva. Iata sint aproape 350 de ani de cind aceasta mireasa
a lui Hristos ne ocroteste cu sfintele ei moaste. Ce slujbe frumoase si cintari alese
nu se fac acum in sfintele noastre manastiri, in cinstea Cuvioasei Parascheva? Si
cite credincioase nu-i poarta cu evlavie numele, ii citesc acatistul si isi dobindesc
cererea lor? Dar cine poate spune de cite primejdii nu ne-a scapat Dumnezeu, de-
a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, frati crestini, sintem datori sa cinstim pe sfinti ca ei sint "prietenii lui
Dumnezeu" si rugatorii nostri la cer. Sa cinstim cu credinta si pe Cuvioasa
Parascheva, sa-i sarutam cu evlavie sfintele ei moaste ori de cite ori avem
posibilitatea. Apoi sa citim adesea acatistul ei, cintindu-i cu totii intr-un glas
aceasta scurta rugaciune: Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare! Amin.

17 Predică la Sfântul Dimitrie (26 octombrie)

Ioan 15, 17-27; 16, 1-2

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul.
Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă
ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci
Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de
cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-
au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al
vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă
ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu
ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă
urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care
nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât,
și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel
scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept». Iar când va veni Mângâietorul, pe Care
Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela
va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu
Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniți în credința voastră. Vă vor scoate
pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că
aduce slujire lui Dumnezeu.

432
Părintele Cleopa - predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir

„Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el

înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,32).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din
nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi co­mandant al cetăţii Tesalonic şi era
creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci
asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în
dreap­ta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa
lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei
Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea
părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mântuitorului şi Maicii
Domnului, învăţându-l să se roage şi descoperindu-i taina adevă­ratei credinţe în
Hristos.

Pe când era Sfântul Dimitrie în vârstă de 20 de ani, a murit tatăl lui,

binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de
aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzându-l înţelept şi
viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfântul Dimitrie
mergând în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi porun­cise
Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta
credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut
tesalonicenilor ca un alt Apos­tol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa
adevărului, risipind închinarea la idoli.

Iar împăratul Maximilian, întorcându-se biruitor de la un mare război contra sciţilor

şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu
acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci
viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea
tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul

433
şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfântului
Apostol Pavel care zice: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se
mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină
în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvântul în public, ca să te poţi
mântui. Această credinţă cu darul Duhului Sfânt având-o Dimitrie în inima sa, a
ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul
creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pământul şi pentru
nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din
Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mântuit pe oameni din robia diavolului prin
moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfântul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos
este adevăratul Dumnezeu, s-a mâniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată
şi osândă la moarte. Într-o zi împăratul făcând mare spectacol în aer liber, după
obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii
pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vârful în sus, spre veselia
spectatorilor. În acest timp Sfântul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul
împăratului. Atunci un tânăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a
aprins de râvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputând să rabde uciderea creştinilor, s-
a dus în temniţă la Sfântul Dimitrie şi i-a spus: „Robule al lui Dumnezeu, mare
nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să
lupt cu Lie, şi să izbândesc sângele nevinovat al creştinilor”.

Sfântul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvântat pe Nes­tor şi, însemnându-l

cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui
şi pe Hristos Îl vei mărturisi!" Tânărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfântului
Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducându-se în acea privelişte a strigat: „Vreau să lupt cu
Lie!" Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în
auzul tuturor: „Vino, Lie, să te lupţi cu mine!" Apoi începând a se lupta cu el, a zis
fericitul Nestor: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi".

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a arun­cat pe Lie în suliţe şi l-

a omorât. Atunci împăratul, mâniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfântului
Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în
temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzând că i-a sosit
sfârşitul, Sfântul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate,

434
apoi şi-a ridicat mâna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot
corpul, dându-şi sufletul cu pace în mâinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfântului Dimitrie şi
înmuindu-le în sângele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

Iubiţi credincioşi,

Ajungând împărat Sfântul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor
creştinilor, s-a făcut o mare biserică din lemn în Tesalonic, peste moaştele
Sfântului Dimitrie, unde alergau mulţi credincioşi orbi, şchiopi, bolnavi de tot felul
şi cu rugăciunile sfântului se întorceau sănătoşi la casele lor. Printre aceştia a fost
şi un dregător împărătesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfântului
Dimitrie, s-a făcut îndată sănătos. Drept mulţumită, a început să facă o biserică
mare din piatră în locul bisericii mici din lemn, în cinstea Sfântului Marelui Mucenic
Dimitrie.

Pe când săpau temeliile bisericii, cu rânduiala lui Dumnezeu, au descoperit şi racla

cu moaştele Sfântului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau
cei suferinzi şi se vin­decau. Biserica făcută de Leontie a fost mărită mai târziu,
ajungând cea mai mare şi mai veche biserică din Tesalonic, care se păstrează până
astăzi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a făcut o raclă nouă din argint şi a
aşezat în ea moaştele Sfântului Dimitrie, care se păstrau sub altarul marii biserici.
Mormântul Sfântului Dimitrie se află şi astăzi la biserica sa din Tesalonic unde merg
zilnic credincioşii în pelerinaj şi cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a întâmplat şi în timpul împăratului Justinian cel Mare. După
ce a zidit biserica Sfânta Sofia din Con­stantinopol, împăratul voia să aducă în ea
moaştele Sfântului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimiţând câţiva clerici şi
credincioşi la biserica sa, când să se atingă de raclă, îndată a ieşit din ea lumină de
foc şi scântei, încât toţi au căzut la pământ. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: „Staţi
şi nu îndrăzniţi!" Cuprinşi de spaimă, şi-au cerut iertare de la Sfântul Dimitrie şi
luând puţin pământ din biserica lui, s-au întors la Bizanţ.

435
Altădată era mare secetă şi foamete în Tesalonic. Atunci Sfântul Dimitrie, călare
pe un cal se arăta corăbierilor care transportau grâu pe mare şi le zicea: „Duceţi
grâul în cetatea mea, Tesalonic, căci este lipsită".

În viaţa Sfântului Dimitrie se spune că era un paraclisier, anume Onisifor, la biserica

sa, care îngrijea de sfintele moaşte. Dar avea obiceiul să fure din darurile aduse la
biserică de credincioşi. Sfătuindu-l preoţii multă vreme, el nu se lăsa de acest
păcat. Odată, pe când lua din cele aduse de credincioşi, îndată a fost pedepsit de
Sfântul Dimitrie şi a căzut jos greu bolnav. Apoi rugându-se preoţii pentru el şi
mărturisindu-şi păcatul, s-a făcut sănătos.

Odată au năvălit barbarii să prade oraşul Tesalonic şi toţi creştinii plângeau la

moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape de robie şi de moarte. Într-o noapte s-au
văzut doi tineri luminaţi trimişi de Mântuitorul să-i poruncească sfântului să plece
din cetatea sa şi să lase Tesalonicul în mâinile păgânilor pentru păcatele poporului.
Dar Sfântul Dimitrie nu a voit să părăsească patria sa, ci, rugân­du-se mult lui
Dumnezeu pentru creştini, îndată oastea păgânilor s-a depărtat şi Tesalonicul a
scăpat de distrugere şi robie. Şi multe asemenea semne, vindecări de boli şi fapte
minunate făcea Sfântul Mucenic Dimitrie. Mai târziu însă, înmulţindu-se păcatele
creştinilor, marele mucenic s-a întristat pentru împuţinarea credinţei în cetatea sa
şi cu voia lui Dumnezeu au dispărut sfintele moaşte din Tesalonic.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi sărbătorim pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ostaşul cel viteaz al lui
Hristos, bărbatul dumnezeieştilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria îngerilor,
podoaba Bisericii Ortodoxe, mustrătorul necredincioşilor, întărirea nevoitorilor şi
rugător fier­binte înaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre.

Astăzi Sfântul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înain­tea împăraţilor şi a

păgânilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sunt izbăviţi.
Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă
în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi
Stăpânul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

436
Pentru aceasta îl cinstim pe Sfântul Dimitrie şi-i cântăm cântări de laudă, căci el a
biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu.
În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfântului Dimitrie la mormântul lui
din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.

Dar nu numai în Grecia, ci şi în ţara noastră este foarte mult cinstit de credincioşi.
Avem în ţarăn umeroase biserici cu hramul Sfântului Dimitrie şi mulţi frati creştini
poartă numele lui.

Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfântului Mare
Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi
când putem să-i citim acatis­tul. Apoi să nu uităm că şi noi suntem ostaşi ai lui
Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa
ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără râvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără
iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mântui.

Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă
şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an,

Editura Episcopiei Romanului, 1996, pp. 227-231)

437
18 Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie)

Luca 10, 16-21

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: cine vă ascultă pe voi Mă ascultă pe Mine şi cel ce se
leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel
care M-a trimis pe Mine. Iar cei şaptezeci s-au întors cu bucurie, zicând: Doamne,
şi diavolii se pleacă nouă în numele Tău. Atunci Iisus le-a răspuns: am văzut pe
Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi
peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic nu vă va putea vătăma.
Însă nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile se pleacă vouă, ci vă bucuraţi mai ales
pentru că numele voastre s-au scris în ceruri. În ceasul acela s-a bucurat Iisus cu
duhul şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai
ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit copiilor. Da,
Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.

Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

( 8 noiembrie )
Pr. Ilie Cleopa

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)

Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli
Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul "arhanghel"
înţelegem "mai mare peste îngeri" sau "cel dintîi dintre îngeri". Iar "înger"
înseamnă "vestitor", pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută
oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt "duhuri slujitoare" cum spune proorocul
David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5).
Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin
cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat.

Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită
misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri
nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au "trupuri
cereşti" adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti
438
ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi
îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe
Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută
oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile
Lui.

Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din
îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16).
Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii
lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.

Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli

pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi
este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar
noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un
simbol al celor nouă cete îngereşti.

Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie
Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă
cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei
ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime,
este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui
Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai
jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte
şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai
jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este
formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de
oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi
atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi
(Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe
îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe
oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba
evreiască "Serafim" se tălmăceşte "cel ce aprinde" sau "încălzeşte".

439
După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi,
care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii
şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale
cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele
de "Heruvim", în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte "multă înţelegere" sau
"revărsare de înţelepciune". Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi
se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi
preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune
înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim
Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc
peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei "fiind liberi şi lepădînd toată temerea de
rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului". Ei revarsă oamenilor,
care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi
a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările
încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi
smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a
Domnului Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea
proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie
necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste
diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele
cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru
că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui
Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile
celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile,
bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă
voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

440
Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu,
de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul
Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: "Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta
credinţă între oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii,
descoperindu-le tainele credinţei celei drepte".

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc
oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să
trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia
Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez,
fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei
căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi
uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem
ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea
lor, dar întrucît ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari
dumnezeieşti taine, care au înlesnit mîntuirea neamului omenesc prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a
căror pomenire o avem astăzi.

Sfinţii Arhangheli sînt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui
Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfîntul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte
Biserici care sînt în Asia ... şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului
Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sînt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi
Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail, ce se tîlcuieşte "puterea lui Dumnezeu", este voievodul oştilor cereşti şi cel
dintîi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi
legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Cînd Lucifer a greşit în cer şi
au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburîndu-se,
a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a
încetat căderea îngerilor, căci toţi luînd aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor
răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a

441
certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicînd: Certe-te pe tine
Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pămîntul
fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon.
El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sînt Voievodul oştilor
Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa
cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrînate, Sodoma şi Gomora.
El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut
multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mînăstirea Dochiarul (Sfîntul
Munte) etc. Iar la sfîrşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna
din trîmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după
mărturia Sfîntului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu
glasul Arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I
Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tîlcuieşte "bărbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri de

bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El
nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la
vedere şi plin de dumnezeiască blîndeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de
Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării
Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei
părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfîntului Zaharia că soţia lui va naşte la
bătrîneţe pe Sfîntul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama
proorocului Samuil.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria cînd petrecea în
templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană
îngerească la Sfînta Sfintelor. El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos,
mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus
nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut
Mesia. El a cîntat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace,
între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cînte. El a descoperit
magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El
i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

442
Sfîntul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce
rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El
slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mîntuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvîntare dumnezeiască pe

pămînt.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri
şi cîntări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă
păcătoşilor, ce sîntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm
astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerînd ajutorul lor.

Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sînt cei dintîi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi
noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mîntuirii mai mult decît
ceilalţi îngeri. Sfîntul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor
creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cîmpul de luptă icoana Marelui
Arhanghel. Sfîntul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor creştine, al familiei
creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al
călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.

În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspîndit.
Numeroase sînt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sînt şi
credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor
Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri
aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se
îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii
buni.

443
Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori
ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi
spre tot lucrul sfînt şi plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,
Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar
mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfîntă,
neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii
îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.

Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, lăudînd

ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfinţii îngeri sînt într-o veşnică
mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din
somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dumnezeu cu
bucurie, iar nu din silă, nici cu cîrtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc
desăvîrşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pămînt. La fel
şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsînd ura, mînia, bătăile, judecăţile, minciunile.

Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de
Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au
născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mîntuire. Să ascultăm şi de glasul
conştiinţei cînd ne mustră pentru păcate, cînd ne trimite la biserică, la spovedanie
şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot
felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mîntuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la
îndreptarea noastră şi plîng cînd noi păcătuim sau sîntem aruncaţi în gheenă. La
fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plîngem pentru
căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să
îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.

Sfinţii îngeri nu se bîrfesc, nu se răzvrătesc, nu se mînie, trăiesc în bună rînduială.

La fel şi noi, să nu ne mîncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele,
să fugim de tulburare, de mînie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca
fraţii, în dragoste unii cu alţii, că sîntem fiii Tatălui ceresc.

444
De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri
şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor
acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori

de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea
sufletelor noastre. Amin.

19 Predică la Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit
în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele
Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-
se, a zis: Doamne, oare nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?
Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești
și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună
și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime,
ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericit este pieptul
la care ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu și-l păzesc pe el.

Predică la Intrarea Maicii Domnului în Biserică

( 21 noiembrie )
Pr. Ilie Cleopa

În biserica slavei Tale stînd, în cer a sta ni se pare, Născătoare de Dumnezeu,

ceea ce eşti uşă cerească, deschide nouă uşa milei tale (Slujba Utreniei)

Iubiţi credincioşi,
Mai înainte de a începe predica voi aminti cuvintele Duhului Sfînt, care se cuprind
în troparul acestui dumnezeiesc praznic al Intrării Maicii Domnului în Biserică. Iată
aceste cuvinte: Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi
propovăduirea mîntuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se

445
arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cîntăm:
Bucură-te plinirea rînduielii Ziditorului.

Am pus troparul sărbătorii de azi mai înainte de predică, pentru că în el

dumnezeieştii Părinţi au adunat învăţăturile acestui mare praznic împărătesc.
Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfînt adună pe scurt ori viaţa acelui
sfînt, ori însemnătatea acelui praznic despre care se vorbeşte. Deci precum aţi
auzit, începutul troparului este: "Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui
Dumnezeu". Intrarea Maicii Domnului în Biserică a fost primul semn din rînduiala
bunăvoinţei lui Dumnezeu de a mîntui neamul omenesc. Dar să vedem în ce fel s-
a împlinit acest semn, în ce fel s-a desfăşurat el şi cum s-a arătat pe pămînt această
bunăvoinţă a lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin naşterea Maicii Domnului şi
prin intrarea ei în Biserică.

Iată în cel fel a fost intrarea Maicii Domnului în Biserică. Împlinindu-se trei ani de
la naşterea Maicii Domnului, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi-au adus
aminte de făgăduinţa pe care au făcut-o lui Dumnezeu mai înainte de a se naşte
fiica lor, Fecioara Maria. Căci ei, fiind oameni sterpi şi neroditori, numai prin
rugăciuni, post şi milostenie au dobîndit pe această dumnezeiască pruncă, Maria.
"Doamne, de ne vei da nouă un prunc, ziceau ei, noi îl vom închina Bisericii Tale
pentru toată viaţa, numai să nu ne laşi sterpi şi neroditori, spre ocara lumii".

Deci, aducîndu-şi aminte de această făgăduinţă pe care au făcut-o pe cînd Fecioara

Maria avea trei ani, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana s-au hotărît să o dea Bisericii, după
făgăduinţa de mai înainte. Şi gîndind acestea, au adunat în Nazaret - oraşul în care
trăiau - rudeniile lor de neam împărătesc şi arhieresc, că Sfîntul Ioachim era din
neamul lui David, iar Sfînta Ana era din neamul lui Aaron.

După ce s-au sfătuit cu rudeniile lor, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au adunat multe
copile nevinovate şi curate, de o vîrstă cu dînsa şi mai mari din Nazaret, ca să
petreacă pe această copilă sfîntă pînă la Ierusalim cu făclii aprinse în mîini, cu
cîntări şi cu psalmi. Şi au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste
150 km, mergînd trei zile în şir. Şi era o minune mare şi prealăudată acea
dumnezeiască adunare alcătuită din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale
cîntau mai cu seamă psalmii lui David şi cele ce se potriveau cu această mare taină
şi ducere a Maicii Domnului în Sfînta Sfintelor, zicînd aşa: Ascultă fiică şi vezi şi

446
pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. (Psalm 44, 12). Adică,
uită pe tatăl tău şi pe mama ta, că a poftit Împăratul - adică Dumnezeu -
frumuseţea ta, cum zice psalmul 44, şi te cheamă în Sfînta Sfintelor.

Şi mergînd ele pe drum, toată lumea se minuna şi se întreba: "Unde merge această
adunare?" Că era o adunare de oameni cinstiţi, împreună cu dumnezeieştii părinţi
Ioachim şi Ana şi atît de strălucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar în mijloc
strălucea ca o lună Preasfînta şi Preacurata Fecioară Maria, prunca cea de trei ani,
care mergea în Sfînta Sfintelor. Şi să nu credeţi că mergeau numai ele, căci în chip
nevăzut mergeau şi îngerii lui Dumnezeu, care, la fel, cîntau şi petreceau pe
Preasfînta Fecioară Maria. Căci şi chivotul Legii Vechi, cum zice Sfînta Scriptură, l-
au dus cu psalmi şi cu cîntări frumoase, iar înaintea chivotului Legii mergea, cîntînd
şi dănţuind, împăratul David (II Regi, 6, 5-17). Căci el era şi prooroc şi vedea că
acest chivot, care poartă în sine mana, este preînchipuirea Preasfintei Maicii lui
Dumnezeu, care va purta în sine mana cea dumnezeiască, pe purtătorul de mană,
pe Iisus Hristos.

Dar dacă înaintea chivotului, care era închipuirea Maicii Domnului, dănţuia David
şi era însoţit de tot Israelul, apoi înaintea acestui chivot viu şi însufleţit, care era
dumnezeiasca pruncă Maria, nu mergea împăratul cel de pe pămînt, nu mergeau
oamenii din tot Israelul, ci nevăzut mergeau milioane de îngeri şi mergea Însuşi
Împăratul cerului şi al pămîntului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii
Domnului în templu, îngerii lăudau şi cîntau de bucurie, pentru că se aducea lui
Dumnezeu această biserică vie şi însufleţită. Se aducea în Sfînta Sfintelor această
biserică dumnezeiască purtată de Duhul lui Dumnezeu, după cum auziţi că se cîntă
în Biserică, la condacul praznicului: "Preacurată biserică a Mîntuitorului, cămara
cea de mult preţ şi Fecioara, sfinţită vistierie a slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce
în casa Domnului... Acesta este cortul cel ceresc". Aşa o aduceau îngerii şi o lăudau,
căci nu era o copilă de rînd, ci era biserica însufleţită a Duhului Sfînt, căci cu dînsa
călătorea harul Duhului Sfînt, fiind umbrită şi plină de puterea Lui.

Cînd au ajuns la Ierusalim, după o cale de trei zile, s-a făcut şi acolo o minune
preaslăvită. Biserica cea zidită de Solomon şi restaurată de Zorobabel, după ce a
fost pustiită pe timpul robiei babiloniene, era o biserică foarte frumoasă, căci se
minuna oarecînd Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte,
după numărul celor 15 psalmi, pe care preoţii şi leviţii îi cîntau cînd intrau la slujbă.

447
La fiecare treaptă ce urca în biserică se cînta cîte un psalm din psalmii treptelor,
după cum îi vedem pînă astăzi în Psaltire. Cînd a ajuns Fecioara Maria la aceste 15
trepte, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana voiau să o ducă de mînă, ca pe o copilă
ce nu poate păşi pe trepte. Dar, fiind întărită de harul Duhului Sfînt, ea s-a desprins
din mîinile părinţilor şi de ceata fecioarelor care o conduceau cu făclii aprinse şi cu
cîntări, şi a început să urce ca o porumbiţă nevinovată peste toate treptele, ca o
pasăre a raiului, şi a ajuns la treapta de sus unde erau preoţii îmbrăcaţi în veşminte
de aur împreună cu proorocul Zaharia.

Urcîndu-se Fecioara, s-au mirat preoţii şi tot poporul cum o copilă de trei ani a
putut să urce treptele aşa de uşor ca şi cum ar fi zburat. Apoi luînd-o în braţe
marele prooroc Zaharia, care era şi arhiereu şi căruia i se descoperise de la
Dumnezeu cine este această dumnezeiască pruncă, a dus-o în biserică şi, după ce
a închinat-o, a făcut un lucru cu totul neobişnuit şi cu totul neîngăduit de Legea
Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu în sfînta unde intrau preoţii, ci după a doua
catapeteasmă, în Sfînta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu
aur şi heruvimii care umbreau altarul şi masa şi toiagul lui Aaron care înfrunzise şi
şarpele cel de aramă şi celelalte lucruri sfinte ale lor.

Şi s-au adunat toţi preoţii şi nu numai ei, ci şi îngerii şi cu toţii s-au minunat, cum
se poate să intre o copilă în Sfînta Sfintelor şi cum a îndrăznit Zaharia să aducă pe
cineva în Sfînta Sfintelor unde preoţii nu aveau voie să intre şi nici arhiereul nu
putea să intre decît o dată pe an, dar şi atunci nu fără jertfă de animale şi stropind
altarul şi jertfelnicul cu sînge pentru curăţirea lui şi a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu îndrăznea să intre decît o dată pe an, acolo a dus-o
pe Sfînta Fecioară, cum s-a cîntat astăzi la axionul praznicului, care zice că "îngerii,
văzînd intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spăimîntat, cum o fecioară,
o copilă, a intrat în Sfînta Sfintelor...!" Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, ştia cine
este această copilă. Preoţii Legii Vechi însă nu ştiau că această copilă va fi maica
Arhiereului Celui Mare, care "va străbate cerurile", cum zice Sfîntul Apostol Pavel,
şi va împăca lumea cu Dumnezeu Tatăl, şi se va jertfi pe Sine, aducîndu-Se jertfă o
dată pentru totdeauna, pentru mîntuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-
14).

448
Zaharia ştia, ca prooroc, că această copilă este mai sfîntă decît Sfînta Sfintelor,
pentru că ea va purta în sine, pe Acela Care stă în Sfînta Sfintelor, cea nefăcută de
mînă, în ceruri, pe Arhiereul bunătăţilor celor viitoare, cum zice Sfîntul Apostol
Pavel. De aceea au adus-o în Sfînta Sfintelor. Iar după ce s-a închinat jertfelnicului
celui de aur şi la sicriul legii Domnului, au luat-o şi au dus-o în casa fecioarelor şi a
locuit acolo împreună cu ele 12 ani. Numai rugăciunea o făcea în Sfînta Sfintelor.

Dar cum a trăit Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese
refăcut de Zorobabel, avea în jurul lui 90 de camere, cum arată vechiul istoric iudeu
Iosif Flavius. Treizeci de camere, în partea de jos, erau destinate văduvelor care îşi
duceau văduvia în curăţenie, în post şi rugăciune şi erau pururea în templu. Aşa
era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aşer şi alte multe văduve care petreceau şi
se hrăneau din venitul templului şi slujeau la curăţenie şi la toate trebuinţele lui.
Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere în care locuiau nazoreii, un
fel de călugări ai Legii Vechi, care trăiau necăsătoriţi, asemenea călugărilor de
astăzi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere
unde petreceau fecioarele templului.

Toţi credincioşii care voiau să păstreze fetele lor curate pînă la măritat, le aduceau
la templul lui Solomon şi le dădeau sub îngrijirea preoţilor şi arhiereilor, să
petreacă în rugăciuni şi cîntări, cosînd veşminte şi broderii şi spălînd şi curăţind
templul. Într-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia
pe Preacurata Fecioară Maria şi a dat-o în mîna fecioarelor celor mai în vîrstă. Fiind
foarte luminată de Duhul Sfînt aici a învăţat Fecioara Maria toată Scriptura,
precum şi lucrul de mînă, aşa cum învaţă şi Sfîntul Ghermano. Şi se mirau fecioarele
celelalte de isteţimea şi de curăţia minţii ei, căci a deprins îndată toată
dumnezeiasca Scriptură şi tot lucrul mîinilor, cel mai gingaş şi mai curat pentru
folosul templului. Şi era iubită de toţi pentru înţelepciunea ei.

Despre nevoinţa ei îngerească în templu ne spun sfinţii Teofilact, Ghermano,

Teodorit şi alţi părinţi bisericeşti, că Fecioara Maria priveghea de seara pînă
dimineaţa în Sfînta Sfintelor, cugetînd adînc şi rugîndu-se lui Dumnezeu, în răpire
şi în extazul minţii. Acolo se ruga pentru mîntuirea întregului neam omenesc. În
zorii zilei adormea puţin, apoi iar se scula la rugăciune. Şi era pururea în genunchi
de la ceasul al treilea pînă la al nouălea, cînd se ducea la locaşul fecioarelor şi
începea lucrul mîinilor. Însă, cum spun Sfinţii Părinţi, pururea era în rugăciune şi

449
cugetare la legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Seara la ora şase venea
Arhanghelul Gavriil şi-i aducea Fecioarei Maria hrană îngerească din cer în Sfînta
Sfintelor. Aşa s-a hrănit ea timp de 12 ani, nu cu hrană pămîntească, ci numai cu
hrană cerească adusă de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori îl vedea şi se

minuna foarte, cum un înger din cer vine s-o hrănească pe această copilă, să-i
aducă o dată pe zi împărtăşire îngerească şi cugeta întru sine: "Oare ce are să fie
această Fecioară aleasă de Dumnezeu?" Îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit
un popor întreg în pustie cu mană; îşi aducea aminte că Dumnezeu a hrănit pe Ilie
proorocul, dar a trimis corbii să-i aducă de două ori pe zi hrană. Îşi aducea aminte
Zaharia că Dumnezeu a hrănit pe Daniil în groapa cu lei, dar n-a venit nici un înger,
ci a răpit îngerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu pîine şi zeamă, cum spune
Scriptura, şi l-au dus să hrănească pe Daniil în groapa leilor, cînd acesta striga:
"Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, că am flămînzit!" Dar de această fecioară
nu se dumirea, că nu venea să-i aducă pîine pămîntească, nici carne ca lui Ilie, ci îi
aducea hrană îngerească.

Aşa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria în Sfînta Sfintelor. Era ca un

heruvim plin de înţelepciune. Era ca un serafim pentru că ardea cu dragoste
necontenită pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zămislit-o în pîntecele sterp al
mamei sale. Inima ei era în cer, iar trupul ei curat era în Sfînta Sfintelor, ca un înger
cuvîntător şi dumnezeiesc căreia îi slujea cel mai mare peste arhangheli,
Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neîncetat în rugăciunea inimii şi Îl
odihnea pe Dumnezeu în gîndirea ei cu lacrimi şi extaz. Pentru aceasta arhanghelul
o slujea, o hrănea şi o păzea pentru că era biserică a Dumnezeului celui viu şi se
pregătea să fie sălaş al Mîntuitorului lumii, pe Care nu-L încape cerul şi pămîntul.

Iubiţi credincioşi,
V-aţi pus întrebarea pentru ce s-a citit astăzi evanghelia cu Marta şi Maria şi pentru
ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeşte altceva? Iată de ce
dumnezeieştii Părinţi care au alcătuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu,
au rînduit toate evangheliile şi apostolii de peste an şi toate cîntările bisericeşti
după lucrarea şi însemnătatea fiecărui praznic, în aşa fel, ca să se dezvăluie prin
toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfînt, viaţa acelui mucenic sau cuvios.

450
Prin evanghelia de astăzi se arată că Maica Domnului, Maria cea Preasfîntă şi
Preacurată, şi-a ales partea cea bună (Luca 10, 42).

Şi care este partea cea bună în viaţa creştinului? Pe toată fapta bună trebuie s-o
însoţim cu rugăciunea, după cum ne învaţă şi marele Apostol Pavel în epistola către
Tesaloniceni, unde zice: Neîncetat vă rugaţi! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar şi
Mîntuitorul zice în Sfînta Evanghelie: Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi (Marcu
13, 33). Şi Sfîntul Apostol Petru zice: Fiţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru,
diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5, 8) Şi Sfîntul
prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvînta pe Domnul în toată
vremea, pururea lauda lui în gura mea (Psalm 33, 1).

Iată pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca să ne înveţe pe toţi că Maica

Domnului şi-a ales partea cea bună, partea Mariei, cum spune Mîntuitorul către
Marta: Marto, Marto te îngrijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuie: căci
Maria (care stătea la picioarele lui Hristos) partea cea bună şi-a ales, care nu se va
lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fraţilor, dacă am alege partea Mariei în viaţa noastră, dacă am sta la picioarele
Domnului ca Fecioara în Sfînta Sfintelor, dacă am petrece în rugăciune şi în gîndire
de Dumnezeu ca dînsa, nu ne-ar hrăni pe noi oamenii, ci îngerii din cer; dar noi ne
punem nădejdea mai mult în mîinile şi în priceperea noastră. Dar iată ce spune
proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din
trup omenesc (Ieremia 17, 5). În alt loc zice: Nebun este acela care sărută mîinile
sale şi zice că acestea m-au hrănit pe mine. Te-au hrănit mîinile tale? Dar dacă
Dumnezeu îţi dădea o boală, ai fi putut face ceva cu mîinile şi cu priceperea ta? La
fel şi psalmistul zice: Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni (Psalm 54, 25).
Să nădăjduim mai întîi în Dumnezeu şi apoi să lucrăm cu cinste, cu dragoste şi cu
dreptate, că zice iarăşi Scriptura: Cel ce nu vrea să lucreze, acela să nu mănînce (II
Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie să fie însoţit de rugăciune, să fie
început şi terminat cu rugăciune şi cu gîndul la Dumnezeu şi atunci toate vor fi cu
spor.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi Fecioara Maria a fost adusă la Ierusalim, în biserica Domnului să se roage,
să vorbească cu Dumnezeu şi cu îngerii, să se îndumnezeiască, să se facă biserică

451
vie a Duhului Sfînt, să se pregătească pentru a naşte pe pămînt pe Iisus Hristos,
Mîntuitorul lumii.

Maica Domnului s-a născut prin rugăciune, a petrecut 12 ani la templu numai în
post, în rugăciune şi în neîntinată feciorie. Ea şi acum se roagă neîncetat în
bisericile noastre, împreună cu toţi sfinţii, pentru noi, pentru mamele şi copiii
noştri, pentru toţi cei ce cred în Dumnezeu şi iubesc poruncile Lui. Maica Domnului
stă în genunchi înaintea Preasfintei Treimi şi se roagă împreună cu îngerii şi cu
Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea păcatelor şi mîntuirea tuturor
oamenilor.

Să ne rugăm şi noi, fraţilor, lui Dumnezeu împreună cu Maica Domnului şi cu toţi

sfinţii. Să venim cît mai regulat la Sfînta Biserică, mai ales în Duminici şi sărbători.
Să ascultăm cu evlavie sfintele slujbe, să ducem viaţă curată pe pămînt, să ne iubim
unii pe alţii şi să iertăm, ca să fim iertaţi.

Maica Domnului ne învaţă cum să ne rugăm, cu cîtă evlavie trebuie să mergem la

biserică şi în ce chip să trăim pe pămînt ca să dobîndim împărăţia cerurilor. Să
lăudăm deci pe Născătoarea de Dumnezeu şi să rostim cu credinţă această scurtă
rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile
Preacuratei Maicii Tale, mîntuieşte-ne pe noi!" Amin.

452
20 Predică la Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie)

Luca 6, 17-23

În vremea aceea au stat în loc șes Iisus, mulțime multă de ucenici ai Săi și mulțime
mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim și de pe țărmul Tirului și al Sidonului,
care veniseră să-L asculte și să se vindece de bolile lor. Și cei chinuiți de duhuri
necurate se vindecau. Și toată mulțimea căuta să se atingă de El, că putere ieșea
din El și-i vindeca pe toți. Iar El, ridicându-Și ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiți
sunteți voi, cei săraci, că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu. Fericiți sunteți voi,
care flămânziți acum, că vă veți sătura. Fericiți sunteți voi, cei ce plângeți acum, că
veți râde. Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei și
vă vor batjocori și vor lepăda numele vostru, ca rău, din pricina Fiului Omului.
Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți, că, iată, plata voastră este multă în ceruri.

Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae

Pr. Vasile Gordon

Puţini creştini cunosc amânunte privind viaţa şi slujirea lui, însă credem că toţi ştiu
că el este „Moşul” care aduce daruri la copii, în noaptea de 5 spre 6 decembrie,
punându-le discret în ghetuţe sau bocanci... Că el este sfântul blând şi bun care
priveşte cu dragoste către toţi din icoana sa, icoană prezentă nu numai în biserică,
ci şi în casele creştinilor râvnitori. Pe bună dreptate poetul nostru Octavian Goga
a imortalizat această imagine când a spus, la finele poeziei Pace: „Blând zâmbeşte
din icoană/Cuviosul Niculaie...”. De aceea, după ce vom face o mică schiţă
biografică, vom arăta câteva din motivele pentru care Sfântul Nicolae a rămas în
tradiţia creştină ca moşul blând şi bun, aducător de daruri.

Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al

evlavioşilor Teofan şi Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de
educaţia părinţilor şi de îndrumările unui unchi distins, Nicolae – episcop al locului,
care, la momentul potrivit, îl va hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut
tuturor. În scurtă vreme va fi rânduit episcop în Mira Lichiei, calitate în care va
participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea - 325), înfruntându-l bărbăteşte pe
ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul
episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care
453
cu siguranţă îl va fi şocat pe năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate
nu l-a şi convins, însă, Arie rămânând în rătăcirea lui în continuare.

Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi

Maximian, Sfântul Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt
pentru care a fost închis, fiind eliberat doar o dată cu venirea la tron a lui
Constantin cel Mare. După o viaţă plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6
decembrie 343, sfintele sale moaşte petrecând o vreme la Mira (până în sec. VIII),
apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza năvălirii saracinilor (turci), iar din anul 1967,
prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VIlea şi Patriarhul Atenagora, o parte
din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol.

Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre
marea bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest Sfânt
Lăcaş.

Iată acum câteva din faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele
de „Moş Nicolae, aducător de daruri”: cronicile consemnează că încă de mic copil
s-a învrednicit de darul facerii de minuni, de aceea el este recunoscut şi ca „patron
al copiilor”; pe vremea când era la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit
să se dărâme capiştea idolească a Artemidei, zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul
rezultat de la „demolări” l-a transformat în ajutoare pentru copiii orfani; în vremea
unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu tocmai din Italia, împărţindu-
l apoi la săracii înfometaţi; salvează onoarea unui tată văduv şi a celor trei fete ale
sale, tată nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii era pe punctul de a-şi „vinde”
fiicele unor bogaţi amatori de plăceri, spre a- şi putea asigura traiul zilnic, fără a
conştientiza, însă, că o fac spre a lor pierzare sufletească. Aflând de intenţia lui
disperată, episcopul Nicolae aruncă noaptea, de trei ori la rând, în casa lor câte o
pungă de galbeni.

N-a ţinut, iată, banii pentru sine, ci a împlinit pilduitor cuvintele Mântuitorului: „Nu
vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi
le fură” (Matei 6, 19)...; „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi
care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici
molie nu o strică...” (Luca, 12, 33).

454
Astfel, tatăl şi fiicele salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă
plângând la picioarele lui, mulţumindu-i şi numindu-l „înger al cerului!”.

Cunoscându-i, aşadar, fie şi în linii mari, viaţa şi faptele minunate, să aducem slavă
Lui Dumnezeu pentru că l-a chemat pe ierarhul Nicolae între sfinţii Săi, iar pe copiii
şi nepoţii noştri să-i îndemnăm întotdeauna ca, după ce primesc daruri de la
„Moşu” să vină la biserică să-i mulţumească, zicând o dată cu noi cei mari: „Sfinte
Nicolae, îţi mulţumim că nu ne-ai uitat nici în acest an! Roagă-te lui Dumnezeu
pentru noi! Amin”.

455
 SUBIECTE PENTRU ADMINISTRAŢIE ŞI LEGISLAŢIE BISERICEASCĂ

1 Organizarea Bisericii Ortodoxe Române: mitropolii, eparhii

Biserica Ortodoxă Română este organizată într-o structură ierarhică care include
mitropolii și eparhii.
Mitropolii sunt unități administrative superioare în cadrul Bisericii Ortodoxe
Române. În România, există șase mitropolii: Mitropolia Munteniei și Dobrogei,
Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Clujului,
Maramureșului și Sălajului, Mitropolia Banatului și Mitropolia Olteniei
.
Eparhiile sunt unități administrative inferioare mitropoliilor și pot fi de două tipuri:
arhiepiscopii și episcopii. În cadrul fiecărei mitropolii, există mai multe eparhii. De
exemplu, în cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, există mai multe eparhii,
inclusiv Arhiepiscopia Bucureștilor.

În afara granițelor României, există și alte eparhii care aparțin Bisericii Ortodoxe
Române, cum ar fi Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei
Occidentale și Meridionale, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei
Centrale și de Nord, Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, Episcopia
Daciei Felix (Serbia), Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, și Episcopia
Ortodoxă Română a Australiei și a Noii Zeelande.

2 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Prezentare
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române este un
document care reglementează structura, organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române. Acest statut stabilește principiile de bază ale Bisericii, precum
și modul în care aceasta interacționează cu statul și alte instituții.

Biserica Ortodoxă Română este o comunitate de credincioși ortodocși, clerici,

monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mănăstiri din eparhiile Patriarhiei
Române aflate în interiorul și în afara granițelor României. Biserica Ortodoxă
Română este autocefală și unitară în organizarea și în lucrarea sa pastorală,
misionară și administrativă.

456
Conducerea Bisericii Ortodoxe Române este sinodală ierarhică, potrivit învățăturii
și canoanelor Bisericii Ortodoxe și tradiției sale istorice. Biserica se administrează
în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici și
mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispozițiilor prezentului statut și altor dispoziții
ale autorității bisericești competente.

La nivel central, în Biserica Ortodoxă Română funcționează organisme

deliberative, executive, de judecată și administrative.
Organismele centrale deliberative ale Bisericii Ortodoxe Române sunt
- Sfântul Sinod
- Sinodul Permanent
- Adunarea Națională Bisericească
Organismele centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt
- Patriarhul României
- Consiliul Național Bisericesc
- Permanența Consiliului Național Bisericesc
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române acordă o
atenție deosebită prezenței misiunii Bisericii în viața societății, oferindu-se un
cadru bine definit pentru folosirea mijloacelor de comunicare și reglementând
domeniul asistenței medicale, organizate în special pentru persoane defavorizate.

Alte prevederi vizează situația asociațiilor și fundațiilor bisericești, dreptul și

responsabilitatea Sfântului Sinod de a se îngriji de toți românii ortodocși care
trăiesc în afara României, precum și modul de dobândire, administrare și
valorificare a bunurilor bisericești.

3 Organismele Centrale Deliberative: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent,

Adunarea Naţional Bisericească
Organismele Centrale Deliberative ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Sfântul
Sinod, Sinodul Permanent și Adunarea Națională Bisericească.

1. **Sfântul Sinod** este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române,
pentru toate problemele dogmatice, canonice și bisericești de orice natură. Este
prezidat de patriarhul României și se compune din toți mitropoliții, arhiepiscopii,
episcopii, episcopii vicari și arhiereii vicari ai Bisericii Ortodoxe Române.

457
2. **Sinodul Permanent** este organismul central deliberativ care funcționează
în timpul dintre ședințele Sfântului Sinod, când importanța unor probleme impune
examinarea lor fără întârziere. Sinodul Permanent se compune din Patriarh și toți
Mitropolitii în funcție de la eparhiile din țară și din afara granițelor României. Din
Sinodul Permanent fac parte și alți trei ierarhi eparhioti (1 Arhiepiscop și 2
Episcopi) desemnați anual de Sfântul Sinod.

3. **Adunarea Națională Bisericească** este organismul central deliberativ al

Bisericii Ortodoxe Române, pentru problemele administrative, sociale, culturale,
economice și patrimoniale. Adunarea Națională Bisericească este alcătuită din
câte trei reprezentanți ai fiecărei eparhii, un cleric și doi mireni, delegați de
Adunările Eparhiale, pe termen de patru ani. Ei pot fi delegați pentru cel mult două
mandate. Ierarhii Sfântului Sinod participă la lucrările Adunării Naționale
Bisericești. Președintele Adunării Naționale Bisericești este Patriarhul.

4 Organismele Centrale Executive: Patriarhul, Consiliul Naţional Bisericesc,

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc
Organismele centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Patriarhul,
Consiliul Naţional Bisericesc și Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc.

1. **Patriarhul** este Întâistătătorul între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române și

președintele organismelor centrale deliberative și executive bisericești. Patriarhul
are numeroase atribuții, printre care convocarea și prezidarea organismelor
centrale deliberative și executive bisericești, reprezentarea Patriarhiei Române în
relațiile cu autoritățile publice centrale și locale, în justiție și față de terți, și
reprezentarea Bisericii Ortodoxe Române în relațiile cu celelalte Biserici Ortodoxe
surori și cu celelalte Biserici creștine.

2. **Consiliul Național Bisericesc** este organismul central executiv al Sfântului

Sinod și al Adunării Naționale Bisericești. Consiliul se compune din 12 membri ai
Adunării Naționale Bisericești, câte un cleric și câte un mirean reprezentând
fiecare Mitropolie din țară, desemnați pe o perioadă de patru ani și pentru cel mult
două mandate. Consiliul Național Bisericesc se întrunește la convocarea
Președintelui, cel puțin de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie. Printre
atribuțiile Consiliului se numără întocmirea raportului anual privind activitatea

458
generală a Bisericii Ortodoxe Române și a bugetului general al Administratiei
Patriarhale și al celorlalte instituții centrale bisericești.

3. **Permanența Consiliului Național Bisericesc** funcționează între ședințele

Consiliului Național Bisericesc, ca organism central executiv. Aceasta se întrunește
săptămânal pentru a discuta teme de ordin misionar-pastoral, cultural, social,
administrativ-gospodăresc, economico-financiar și altele.

5 Eparhia: Chiriarhul, Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial, Permanenţa

Consiliului Eparhial
În Biserica Ortodoxă Română, structura eparhială este compusă din mai multe
componente, printre care se numără Chiriarhul, Adunarea Eparhială, Consiliul
Eparhial și Permanența Consiliului Eparhial.

Chiriarhul
Chiriarhul, care poate fi un arhiepiscop sau un episcop eparhiot, exercită o serie
de atribuții în eparhia sa. El conduce eparhia în conformitate cu prevederile
Sfintelor canoane, ale statutului și regulamentelor bisericești, precum și cu
hotărârile Sfântului Sinod. Chiriarhul veghează la bunul mers al vieții bisericești din
eparhie, al organismelor și instituțiilor ei și reprezintă eparhia în relațiile cu
autoritățile publice centrale și locale, în justiție și față de terți, personal sau prin
delegați. De asemenea, el poate aplica preotului pedeapsa transferului disciplinar,
prin decizie chiriarhală, când se constată că acesta influențează în rău viața
parohială.

Adunarea Eparhială
Adunarea Eparhială este un organism deliberativ pentru toate problemele
administrative, culturale, social-filantropice, economice și patrimoniale ale
eparhiei. Adunarea Eparhială se compune din reprezentanții aleși ai clerului și ai
credincioșilor, în proporție de o treime clerici și două treimi mireni. Președintele
Adunării Eparhiale este arhiepiscopul sau episcopul, iar în caz de vacanță,

459
locțiitorul desemnat canonic și statutar. Adunarea Eparhială are o serie de
atribuții, printre care susținerea intereselor și drepturilor Bisericii și ale eparhiei,
vegherea la respectarea măsurilor cu caracter unitar prevăzute de Statut,
regulamentele bisericești și de hotărârile organismelor bisericești centrale
privitoare la administrarea bunurilor mobile și imobile ale unităților de cult din
întreaga eparhie, precum și a altor bunuri patrimoniale, culturale și epitropești ale
acestora.

Consiliul Eparhial
Consiliul Eparhial este organism executiv al Adunării Eparhiale și are în competență
problemele bisericești administrative, culturale, social-filantropice, economice,
patrimoniale și fundaționale pentru întreaga eparhie. Consiliul Eparhial se
compune din 9 membri, 3 clerici și 6 mireni, aleși pe termen de patru ani de
Adunarea Eparhială dintre membrii ei. Președintele Consiliului Eparhial este
Chiriarhul, iar în caz de vacanță, locțiitorul desemnat canonic și statutar. Consiliul
Eparhial are o serie de atribuții, printre care întocmirea dării de seamă anuală
asupra activității sectoarelor Administrației Eparhiale, a instituțiilor și fundațiilor
eparhiale, întocmirea și prezentarea Adunării Eparhiale a contului de execuție
bugetară și bilanțului financiar-contabil al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale
și propunerea de măsuri de asigurare a bunurilor bisericești.

Permanența Consiliului Eparhial

Permanența Consiliului Eparhial funcționează între ședințele Consiliului Eparhial și
se compune din Chiriarh, ca președinte, Episcopul-vicar sau Arhiereul-vicar, vicarul
administrativ eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul
eparhial, exarhul, consilierul juridic și contabilul șef, ca membri. În caz de vacanță,
prezidează locțiitorul desemnat canonic și statutar.

6 Administraţia eparhială: structură şi atribuţii

Administrația eparhială este o structură importantă în cadrul Bisericii Ortodoxe
Române, având rolul de a implementa deciziile organismelor deliberative și
executive centrale și eparhiale. Aceasta este condusă de Chiriarh, ajutat de
Episcopul-vicar sau Arhiereul-vicar, împreună cu vicarul administrativ eparhial și
consilierii eparhiali.

460
Administrația eparhială este structurată în mai multe sectoare de activitate,
printre care se numără: sectorul administrativ-bisericesc, sectorul învățământ și
activități cu tineretul, sectorul cultural și comunicații media, sectorul social-
filantropic și misionar, sectorul economic-financiar, sectorul patrimoniu și
construcții bisericești, și sectorul Exarhatul mănăstirilor. În funcție de cerințele
pastorale și administrative locale, Permanența Consiliului Eparhial poate înființa și
alte sectoare de activitate.

În cadrul sectoarelor Administrației Eparhiale pot funcționa următoarele servicii și

compartimente: Biblioteca, Muzeu, Personal-resurse umane, Contabilitate,
Tehnic, Editura, Tipografie, Ateliere, precum și altele, potrivit cerințelor locale
specifice.

Administrația Eparhială este ajutată de Cancelaria Eparhială, care pregătește

împreună cu sectoarele Administrației Eparhiale lucrările organismelor
deliberative și executive eparhiale și aduce la îndeplinire hotărârile acestora.

În Administrația și Cancelaria Eparhială este încadrat, pe funcții de execuție,

personal de specialitate, clerical și neclerical. Acesta este numit, transferat și
revocat de Chiriarh în ședința a Permanenței Consiliului Eparhial.

În ceea ce privește atribuțiile, Administrația Eparhială aduce la îndeplinire

hotărârile organismelor deliberative și executive centrale și eparhiale. Vicarul
administrativ eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial și secretarul
eparhial au atribuții stabilite, prin decizie, de Chiriarh.

7 Cancelaria eparhială:structură şi atribuţii

Cancelaria Eparhială este o parte esențială a structurii administrative a Bisericii
Ortodoxe Române, având un rol important în funcționarea și administrarea
eparhiei. Ea este compusă din personal de specialitate, clerical și neclerical, care
este numit, transferat și revocat de Chiriarh în ședința Permanenței Consiliului
Eparhial.

În cadrul Cancelariei Eparhiale funcționează mai multe servicii și compartimente,

printre care Cabinetul Chiriarhului, Secretariatul, Registratura, Arhiva, Oficiul

461
canonic-juridic, Corpul de inspecție și control, și Biroul de Comunicatii și relații cu
publicul.

Cancelaria Eparhială are rolul de a pregăti împreună cu sectoarele Administrației

Eparhiale lucrările organismelor deliberative și executive eparhiale și de a aduce la
îndeplinire hotărârile acestora.

Consilierii eparhiali împreună cu personalul de specialitate studiază și întocmesc

referate asupra problemelor ce urmează a fi dezbatute de organismele
deliberative eparhiale sau a fi rezolvate de Chiriarh.

În plus, Cancelaria Eparhială are un rol important în relația cu publicul, având

atribuții de protocol și reprezentare.

În concluzie, Cancelaria Eparhială este o structură administrativă esențială în

cadrul Bisericii Ortodoxe Române, având un rol important în funcționarea și
administrarea eparhiei, în pregătirea lucrărilor organismelor deliberative și
executive eparhiale, precum și în relația cu publicul.

8 Atribuţii, relaţia cu preoţii din protopopiat

Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul eparhiot) și protopopul au roluri și
responsabilități distincte în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, dar ambele funcții
implică o relație strânsă cu preoții din protopopiat.

Chiriarhul are o serie de atribuții, printre care: exercitarea slujirii de învățător,

slujitor al Sfintelor Taine și păstor al eparhiei sale; conducerea eparhiei în
conformitate cu prevederile Sfintelor canoane, ale statutului și regulamentelor
bisericești, precum și cu hotărârile Sfântului Sinod; vegherea la bunul mers al vieții
bisericești din eparhie, al organismelor și instituțiilor ei; convocarea și prezidarea
organismelor deliberative și executive ale eparhiei, precum și conferințe și întruniri
ale preoților și sinaxe ale personalului monahal. De asemenea, chiriarhul se ocupă
de disciplina clerului și a celorlalte categorii de personal în eparhia sa, direct sau
prin organismele eparhiale competente, și primește plângerile aduse împotriva
personalului clerical și neclerical din administrația eparhială, de la protopopiate și
parohii, precum și împotriva personalului monahal și dispune măsuri

462
corespunzătoare, potrivit prevederilor canonice, statutare și regulamentare
bisericești.

Pe de altă parte, protopopul are atribuții exercitate prin mandat, în numele

chiriarhului. El îndrumă, coordonează și supraveghează activitatea bisericească a
parohiilor și filiilor din protopopiat. De asemenea, supraveghează și îndrumă
activitatea catehetică, misionar-pastorală, culturală și social-filantropică a
preoțimii, astfel încât aceasta să se desfășoare în conformitate cu prevederile
statutare și regulamentare bisericești, cu hotărârile Sfântului Sinod și ale
organismelor eparhiale. Protopopul întocmește un raport anual general despre
întreaga viață bisericească din protopopiat, pe care îl înaintează chiriarhului și îl
face cunoscut preoților din protopopiat la prima conferință administrativă din
fiecare an.

În concluzie, atât chiriarhul, cât și protopopul au un rol important în coordonarea

și supravegherea activităților bisericești, fiecare având atribuții specifice în cadrul
eparhiei sau protopopiatului pe care îl conduc. Relația lor cu preoții este una de
îndrumare, coordonare și supraveghere, asigurându-se că activitățile bisericești se
desfășoară în conformitate cu prevederile canonice și statutare.

9 Protopopiatele Arhiepiscopiei Sibiului

1) Protopopiatul Brașov
2) Protopopiatul Sibiu
3) Protopopiatul Prejmer-Săcele
4) Protopopiatul Bran-Zărnești
5) Protopopiatul Săliște
6) Protopopiatul Rupea
7) Protopopiatul Mediaș
8) Protopopiatul Făgăraș
9) Protopopiatul Avrig
10) Protopopiatul Agnita

463
10 Parohul şi Parohia. Organismele deliberative şi executive parohiale:
Adunarea Parohială, Consiliul Parohial, Comitetul Parohial
Parohul, Adunarea Parohială, Consiliul Parohial și Comitetul Parohial sunt
organismele deliberative și executive parohiale în Biserica Ortodoxă Română.

**Parohul** este preotul care conduce o parohie, fiind delegat al chiriarhului

(arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective. În activitatea administrativă,
parohul este conducătorul administrației parohiale și președinte al Adunării
parohiale, al Consiliului parohial și al Comitetului parohial. Parohul are numeroase
atribuții, printre care săvârșirea Sfintei Liturghii și a Laudelor bisericești,
administrarea patrimoniului parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării
parohiale și ale Consiliului parohial, și convocarea și prezidarea Adunării parohiale,
Consiliului parohial și Comitetului parohial.

**Adunarea Parohială** este organismul deliberativ al parohiei, compus din

credincioșii majori ai parohiei, bărbați și femei, care mărturisesc prin credința,
faptele și ținuta lor morală atașamentul față de Biserica Ortodoxă, de învățătura
ei de credință și de instituțiile ei.

**Consiliul Parohial** este organismul executiv al Adunării parohiale. Rolul său

este de a implementa hotărârile luate de Adunarea Parohială.

**Comitetul Parohial** este, de asemenea, un organism executiv al parohiei,

prezidat de paroh.

Aceste organisme au rolul de a asigura buna funcționare a parohiei, de a

administra patrimoniul parohial și de a organiza activitățile religioase și
administrative ale parohiei.

464
11 Alegere şi atribuţii
În Biserica Ortodoxă Română, există mai multe organe și funcții la nivelul parohiei,
precum parohul, adunarea parohială, consiliul parohial, epitropul și comitetul
parohial. Acestea au diferite atribuții și responsabilități în cadrul comunității
bisericești.

Parohul
Parohul este preotul care conduce comunitatea bisericească a credincioșilor,
clerici și mireni, de religie creștin-ortodoxă așezați pe un anumit teritoriu. El este
întâistătătorul parohiei și al comunității bisericești și are responsabilitatea de a
îndeplini rânduielile liturgice stabilite de Biserică.

Adunarea parohială
Adunarea parohială este organismul deliberativ al parohiei și este compusă din
credincioșii majori ai parohiei, bărbați și femei, care mărturisesc prin credința,
faptele și ținuta lor morală atașamentul față de Biserica Ortodoxă, de învățătura
ei de credință și de instituțiile ei. Adunarea parohială are atribuții precum alegerea
membrilor consiliului parohial și ai comitetului parohial, aprobarea rapoartelor de
activitate, bugetului anual al parohiei și luarea de hotărâri cu privire la zidirea,
repararea și întreținerea bisericii și a altor clădiri ale parohiei.

Consiliul parohial
Consiliul parohial este ales de adunarea parohială și are atribuții precum
exercitarea atribuțiilor adunării parohiale când aceasta nu este întrunită, cu
excepția unor atribuții specifice. Membrii consiliului parohial pot fi revocați de
Consiliul Eparhial la cererea întemeiată a parohului.

Epitropul
Epitropul este administratorul averii parohiale sub controlul parohului. Acesta are
atribuții precum administrarea averii mișcătoare și nemiscătoare a bisericii,
instituțiilor culturale și fundațiilor, prezentarea unui raport documentat asupra
veniturilor și cheltuielilor bisericesti, culturale și fundaționale la sfârșitul anului și
îngrijirea de edificiile bisericesti, cele ale instituțiilor culturale și fundațiilor și alte
bunuri bisericesti.

Comitetul parohial

465
Comitetul parohial este ales de adunarea parohială și are atribuții precum
înzestrarea și înfrumusețarea bisericilor, a curților bisericesti și a cimitirelor și
pentru ținerea lor în cea mai bună rânduială, formarea și susținerea corului
bisericii și alte activități specifice.

În ceea ce privește regulile de alegere și mandatul, adunarea parohială se

întrunește în ședință ordinară o dată pe an, în primul trimestru al anului, și în
ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie. Hotărârile adunării parohiale se
iau cu votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenți.

12 Administrarea bunurilor parohiale. Registrele financiar-contabile şi de

evidenţă (registrul inventar, registrul intrări-ieşiri, bibliotecă, matricolele,
registrul procese verbale Consiliul Parohial), conscripţia parohială, arhiva,
documentele de proprietate, contul, CIF-ul
Administrarea bunurilor parohiale implică gestionarea corectă a bunurilor mobile
și imobile ale parohiei, instituțiilor culturale, sociale și fundaționale, precum și a
fondurilor parohiale. Preotul paroh este responsabil de administrarea acestor
bunuri împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial.

Registrele financiar-contabile și de evidență includ:

- Registrul de venituri și cheltuieli
- Registrul-jurnal (cod 14-1-1/A) și Registrul-inventar (cod 14-1-2), care sunt
registre de contabilitate obligatorii din punct de vedere fiscal

Conscripția parohială reprezintă evidența credincioșilor creștini-ortodocși care

locuiesc în aria parohiei.

Arhiva parohială păstrează documentele și înregistrările importante ale parohiei,

inclusiv actele de proprietate, care au termen de păstrare permanent. De
asemenea, arhiva poate include documente istorice și alte materiale relevante
pentru parohie.

Documentele de proprietate sunt actele care atestă dreptul de proprietate asupra

bunurilor mobile și imobile ale parohiei. O copie legalizată a actelor de proprietate
a bunurilor parohiei se păstrează la protopopiat și la Centrul eparhial.

466
Contul și CIF-ul (Codul de Identificare Fiscală) sunt elemente necesare pentru
gestionarea aspectelor financiare și fiscale ale parohiei.

În ceea ce privește biblioteca parohială, aceasta are rolul de a oferi acces la cărți și
materiale cu conținut spiritual creștin, contribuind la edificarea și cultivarea
credincioșilor.

467
13 Conferinţele clerului şi distincţiile bisericeşti
Conferințele clerului sunt o parte integrantă a funcționării Bisericii Ortodoxe
Române, conform Statutului pentru organizarea și funcționarea acesteia. Aceste
conferințe sunt organizate pentru preoți și diaconi, inclusiv cei din mănăstiri, și au
ca scop perfecționarea continuă a pregătirii profesionale după absolvirea unei școli
teologice. Conferințele sunt de două tipuri: conferințele pastoral-misionare
semestriale și conferințele administrative lunare. Acestea au un caracter teoretic
și practic și urmăresc realizarea mai multor scopuri, printre care apărarea
învățăturii de credință și a moralei ortodoxe, perfecționarea continuă în domeniul
liturgic și administrativ-bisericesc, aprofundarea și împrospătarea cunoștințelor
teologice de bază, perfecționarea ca predicatori și duhovnici, întărirea cooperării
și solidarității dintre parohii, însușirea de noi metode în activitatea misionar-
pastorală și cunoașterea problemelor actuale ale vieții creștine și căutarea de
soluții adecvate.

În ceea ce privește distincțiile bisericești, acestea au fost stabilite în Biserica

Ortodoxă pentru a cinsti în mod deosebit pe clericii merituoși. Distincțiile pot
consta în acordarea de ranguri onorifice și sunt diferite pentru clerul de mir și cel
monahal. Frecvent, acestor distincții le sunt asociate elemente distinctive de
îmbrăcăminte. Distincțiile bisericești au un rol important și în stabilirea ordinii în
slujirea liturgică (protia). În stabilirea ordinii de precedență a preoților în slujire,
are prioritate criteriul rangului administrativ. Între preoții fără ranguri
administrative, ordinea se stabilește pe baza vechimii în hirotonie, iar pentru
preoții cu vechime egală în hirotonie ordinea se stabilește în funcție de distincțiile
onorifice.

14 Cercurile pastoral-misionare. Constituire, coordonare, rolul acestora

Cercurile pastoral-misionare sunt organizații ale Bisericii Ortodoxe Române care
au rolul de a răspunde provocărilor pastoral-misionare contemporane. Acestea
sunt coordonate de către preoți și au ca scop principal susținerea și promovarea
activităților misionare și pastorale ale Bisericii.

Constituirea acestor cercuri se face în conformitate cu Statutul pentru organizarea

și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul acestor cercuri, se desfășoară
diverse activități, cum ar fi conferințe teologice, discuții pe teme actuale ale
Bisericii și slujbe religioase.
468
Coordonarea cercurilor pastoral-misionare este asigurată de către preoți cu
experiență, care au rolul de a ghida și a superviza activitățile desfășurate.

Rolul cercurilor pastoral-misionare este de a răspunde provocărilor contemporane

cu care se confruntă Biserica, de a promova învățăturile ortodoxe și de a contribui
la dezvoltarea comunității creștine. Acestea sunt implicate în organizarea de
activități de formare și informare pentru preoți, dar și în activități de
contrapropagandă în vederea cunoașterii mișcării sectelor.

În concluzie, cercurile pastoral-misionare joacă un rol esențial în activitatea

Bisericii Ortodoxe Române, contribuind la promovarea valorilor creștine și la
răspândirea învățăturilor ortodoxe în societate.

15 Gradele profesionale în preoţie. Prezentare, modalitatea obţinerii lor

Gradele profesionale în preoție sunt etape în dezvoltarea carierei unui preot și
implică dobândirea de cunoștințe și competențe suplimentare. În general, gradele
profesionale sunt structurate astfel:

1. **Debutant**: Acesta este primul grad în preoție și este obținut după hirotonie
și titularizare pe post.

2. **Definitivat**: Pentru a obține gradul de definitivat, un preot trebuie să

urmeze cursuri și să susțină examene speciale de definitivare la minimum 2 ani și
cel mult 5 ani de la titularizarea pe post, prin hirotonie. Examenul de definitivat
constă în două probe scrise.

3. **Gradul II**: Un preot poate obține gradul II la cerere, după cel puțin 4 ani de
la examenul de definitivare. Înscrierea la cursurile pentru gradul II se face la centrul
eparhial, iar examenul pentru gradul II presupune o medie de promovare de
minimum 7 (șapte) și nicio notare parțială sub 6 (șase) .

4. **Gradul I**: există un colocviu de admitere pentru cei care doresc să obțină
gradul I în preoție.

469
Pentru fiecare grad, preoții trebuie să urmeze cursuri și să susțină examene în
conformitate cu metodologia stabilită de autoritățile bisericești. Aceste cursuri și
examene au ca scop dezvoltarea cunoștințelor teologice și a competențelor
pastorale ale preoților, precum și evaluarea impactului cursurilor predate de-a
lungul anilor.

470
16 Disciplina clerului. Abateri, delicte, pedepse aplicabile
Disciplina clerului în Biserica Ortodoxă Română este reglementată de Statutul
pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și de alte
regulamente specifice (Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de
judecată ale Bisericii Ortodoxe Române). Acestea stabilesc abaterile, delictele și
pedepsele aplicabile membrilor clerului, inclusiv preoților, diaconilor, călugărilor,
cântăreților și paracliserilor, indiferent de funcțiile pe care le îndeplinesc în cadrul
Bisericii.

Abateri disciplinare
Abaterile disciplinare sunt considerate acțiuni precum neglijența sau neascultarea
în îndeplinirea datoriilor bisericești, căutarea de certuri și provocarea de
neînțelegeri în sânul Bisericii, executarea unor hotărâri fără aprobarea organelor
superioare, săvârșirea celor sfinte într-o altă parohie sau biserică fără aprobarea
Chiriarhului sau consimțământul preotului locului, sau părăsirea parohiei fără voia
și fără știrea Episcopului respectiv.

Delicte disciplinare
Delictele disciplinare includ acțiuni precum săvârșirea cu de la sine putere a
lucrărilor sfinte de un preot sau diacon suspendat sau depus legal, părăsirea cu de
la sine putere a locului de serviciu și îndeplinirea serviciilor preoțești în altă parohie
fără știrea și consimțământul autorității bisericești competente, neglijarea
ritualului prescris la săvârșirea lucrărilor sfinte, violarea secretului mărturisirii,
îndeletnicirea cu afaceri potrivnice chemării preoțești, sperjurul, sacrilegiul sau
ierosilia, blasfemia, calomnia și acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite,
adulterul, curvia, beția, jocul de noroc, apostasia, erezia, schisma, simonia,
neglijarea, neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credință a îndatoririlor impuse
de Statutul de organizare și de Regulamentele lui de aplicare, administrarea
incorectă a bunurilor bisericești, însușirea sau întrebuințarea lor în alte scopuri.

Pedepse aplicabile
Pedepsele aplicabile în cazul abaterilor și delictele disciplinare sunt stabilite de
Chiriarh și instanțele de judecată bisericească, în conformitate cu dispozițiile
canonice și ale Regulamentului. Acestea pot fi pedepse vremelnice, cum ar fi
avertismentul sau dojana duhovnicească, pierderea oficiului de paroh pe timp
limitat sau definitiv, oprirea de la a săvârși anumite lucrări sfinte, oprirea totală de

471
la săvârșirea lucrărilor sfinte pe un anumit timp, canonisirea la sfintele mănăstiri
sau la catedrala episcopală, sau transferarea. De asemenea, pot fi aplicate
pedepse definitive, cum ar fi degradarea definitivă a vinovatului din rangurile
bisericești și onorifice pe care le posedă, pierderea pentru totdeauna a dreptului
de a fi ridicat la un grad ierarhic superior sau administrativ, depunerea sau
pierderea dreptului pentru totdeauna de a săvârși vreo lucrare sacră, caterisirea,
destituirea (pentru cântăreți și paracliseri), sau excluderea din monahism (pentru
monahi și monahii).

Este important de menționat că, în caz de urgență pastorală, Chiriarhul poate

hotărî singur sancțiuni disciplinare pentru personalul bisericesc din eparhie. De
asemenea, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de
disciplină internă, iar hotărârile lor la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața
instanțelor civile.

17 Instanţele şi procedura de judecată în Biserica Ortodoxă Română.

Consistoriul disciplinar protopopesc şi Consistoriul eparhial
Biserica Ortodoxă Română are un sistem propriu de instanțe și proceduri de
judecată, care sunt reglementate de Statutul pentru organizarea și funcționarea
Bisericii Ortodoxe Române și de alte documente canonice. În cadrul acestui
sistem, există mai multe instanțe de judecată, printre care se numără
Consistoriul Disciplinar Protopopesc și Consistoriul Eparhial.

Consistoriul Disciplinar Protopopesc funcționează în cadrul fiecărui protopopiat și

este format dintr-un președinte cleric și trei membri, dintre care doi sunt clerici și
unul este un cântăreț bisericesc. Acest consistoriu funcționează ca instanță
disciplinară și de judecată pentru cântăreții bisericești și ca organism de împăcare
pentru neînțelegerile ivite în rândul personalului bisericesc, precum și între
parohieni și preot. Dacă părțile nu se împacă prin hotărârea dată de Consistoriul
Disciplinar Protopopesc, cazul se transferă la Consistoriul Eparhial.

Consistoriul Eparhial funcționează la fiecare Episcopie și Arhiepiscopie și este

format din trei membri titulari și doi membri supleanți. Membrii Consistoriului
sunt preoți, cu cel puțin Gradul II, doctori, absolvenți de masterat sau licențiați în
teologie, cu cunoștințe canonice și juridice. Hotărârile Consistoriului Eparhial
aprobate de către Chiriarh devin definitive și executorii.

472
În cazul în care hotărârile Consistoriului Disciplinar Protopopesc sau ale
Consistoriului Eparhial sunt contestate, acestea pot fi atacate în recurs la
Consistoriul Mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de
Sinodul Mitropolitan și de Sfântul Sinod.

Este important de menționat că instanțele de judecată bisericească soluționează

probleme de disciplină internă și că hotărârile acestora nu sunt atacabile în fața
instanțelor civile.

473
18 Conceptul de patrimoniu bisericesc. Bunurile sacre şi bunurile comune
Conceptul de patrimoniu bisericesc se referă la totalitatea bunurilor care aparțin
Bisericii Ortodoxe Române, incluzând bunurile aparținând parohiilor, schiturilor,
mânăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor,
mitropoliilor și Patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică,
fondurile destinate unui scop bisericesc, precum și averile bisericilor
fundaționale.

Patrimoniul bisericesc este împărțit în două categorii principale: bunuri sacre și

bunuri comune.

Bunurile sacre sunt cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate
exclusiv și direct cultului divin. Acestea sunt inalienabile, insesizabile și
imprescriptibile, iar proprietatea asupra lor este exclusiv bisericească. Bunurile
sacre includ lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele
și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc. De asemenea, sunt
asimilate cu bunurile sacre și beneficiază de același regim juridic casa parohială,
vatra parohială și mânăstirească, incinta Centrului eparhial, a Centrului
patriarhal, reședințele chiriarhale, chiliile mânăstirilor și schiturilor, bunurile
prețioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt
confecționate, precum: picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile,
cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc.

Bunurile comune sunt cele destinate întreținerii bisericilor, a slujitorilor ei,

operelor culturale, de caritate și asistență socială, precum și pentru îndeplinirea
celorlalte scopuri ale Bisericii. Acestea includ edificiile școlilor bisericești, edificiile
administrațiilor bisericești, muzeele religioase, așezămintele și instituțiile
culturale, filantropice și economice, terenurile agricole, pădurile, pășunile, viile,
livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanțele, părțile sociale, acțiunile,
fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar etc.

În caz de îndoială, apartenența unui bun la categoria bunurilor sacre se stabilește

de către Sinodul mitropolitan.

474
19 Cimitirele parohiale şi mănăstireşti. Organizere şi funcţionare
Cimitirele parohiale și mănăstirești sunt organizate și funcționează conform unor
regulamente specifice stabilite de Biserica Ortodoxă Română. Acestea sunt
administrate de Consiliul parohial, Consiliul mânăstiresc sau protopopiat, sub
controlul periodic al Centrului eparhial.

La nivelul parohiei, cimitirul este supravegheat de preotul paroh, epitrop și

Consiliul parohial, iar la mânăstire, de stareț sau stareță. Aceștia sunt
responsabili de împrejmuirea și întreținerea cimitirului.

Cimitirele parohiale sunt destinate înmormântării enoriașilor decedați din acea

parohie. În cazuri speciale, cu aprobarea Consiliului parohial, se permite
înmormântarea oricăror alte persoane decedate. În cimitirele mănăstirilor pot fi
înmormântați, pe lângă viețuitorii decedați ai acestora, și alte persoane decedate
din ierarhia bisericească, precum și alți credincioși decedați care au avut legături
spirituale cu mănăstirea, obținându-se în acest sens aprobarea Consiliului
economic al mănăstirii.

Locurile de înmormântare pot fi atribuite în folosință temporară sau gratuită,

prin hotărârea organismelor parohiale și mânăstirești. Locul de veci concesionat
rămâne proprietatea parohiei sau a mânăstirii, iar dreptul de concesiune nu
poate fi vândut de titular, transmiterea acestuia putând fi făcută doar prin
succesiune către soț sau rude până la gradul al IV-lea.

Tarifele și taxele pentru concesionarea și întreținerea locurilor de înmormântare

din cimitirele parohiale și cele mânăstirești, precum și pentru prestarea serviciilor
specifice din cimitir se stabilesc de Consiliul parohial sau de Consiliul economic al
mânăstirii și nu pot depăși tarifele ce se percep la cimitirele administrației
publice locale de aceeași categorie.

Este interzisă condiționarea oficierii slujbei înmormântării de plata oricărei taxe

fixate de preot sau de Consiliul parohial.

Înființarea, funcționarea, extinderea și desființarea cimitirelor parohiale sau

mânăstirești se face potrivit dispozițiilor legale în vigoare, de conducerea

475
Eparhiei respective, cu avizul organelor administrative și sanitare locale, precum
și cu acordul Secretariatului de Stat pentru Culte.

Pentru buna întreținere și administrare a cimitirelor, organele parohiale și

mânăstirești pot încadra personalul necesar: administrator, gropari etc.
Atribuțiile acestora se stabilesc în scris de către Consiliul parohial sau Consiliul
economic al mânăstirii, cu ocazia încheierii contractelor de muncă.

În cimitirele parohiale sau mânăstirești, orice construcție funerară (cavouri,

cripte etc.) se poate executa numai după obținerea aprobării eliberată în acest
scop de Consiliul parohial sau de Consiliul economic al mânăstirii, precum și a
autorizației organului competent de tehnică.

În concluzie, organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești

implică o serie de reguli și proceduri specifice, care sunt menite să asigure
respectarea demnității și a drepturilor enoriașilor, precum și a bunurilor sacre ale
Bisericii Ortodoxe Române.

20 Monumentele istorice şi construcţiile bisericeşti

Rezumatul răspunsului:

- Regimul juridic al monumentelor istorice din România este reglementat prin

Legea 422/2001. Monumentele istorice sunt clasificate în grupa A (de valoare
națională și universală) sau grupa B (reprezentative pentru patrimoniul cultural
local). Ele beneficiază de zone de protecție instituite prin lege.

- Intervențiile asupra monumentelor istorice (lucrări de construcție, consolidare,

restaurare etc.) necesită avize de la Ministerul Culturii și autorizații de construire.
Există comisii de specialitate care avizează proiectele.

- Construcțiile bisericești fac parte din patrimoniul cultural național. Pentru

construcția sau intervenția asupra unui edificiu bisericesc este nevoie de
binecuvântarea chiriarhului, avizul comisiilor eparhiale, autorizație de construire,
avize suplimentare în cazul monumentelor istorice.

476
- Biserica Ortodoxă Română este organizată ca patriarhie și are un rol important
în avizarea proiectelor care privesc patrimoniul cultural național, inclusiv cel
bisericesc. Ea supraveghează din punct de vedere canonic arta bisericească.

477
21 Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română
Biserica Ortodoxă Română are un rol important în asistența socială, desfășurând
o serie de activități în acest domeniu.

Conform Statutului BOR, sistemul de asistență socială funcționează integrat în

structurile administrativ-organizatorice ale Bisericii sau în organizații social-
filantropice patronate de ea. BOR oferă servicii sociale acreditate, iar personalul
care lucrează în aceste structuri se recrutează în primul rând dintre absolvenții de
teologie socială.

Strategia și planurile de acțiune în domeniul asistenței sociale sunt aprobate de

Sfântul Sinod la nivel central și de Consiliile Eparhiale la nivel local. La nivelul
Administrației Patriarhale și al eparhiilor funcționează sectoare social-filantropice
care coordonează activitatea.

Conform raportului pe 2022, BOR a oferit ajutoare umanitare și asistență socială

în valoare de aproximativ 69 milioane euro. Acestea au inclus hrană,
îmbrăcăminte, produse de igienă, rechizite, consultații medicale, medicamente,
proteze, scaune rulante etc. pentru persoane defavorizate. De asemenea, BOR
administrează centre sociale, cantine, servicii medicale și de îngrijire la domiciliu,
adăposturi etc.

BOR colaborează cu instituțiile statului în domeniul asistenței sociale. Eparhiile

încheie parteneriate cu autoritățile locale, iar la nivel central există protocoale cu
ministerele Muncii și Sănătății.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română joacă un rol important în sprijinirea

persoanelor vulnerabile, activitatea sa social-filantropică fiind parte integrantă
din misiunea ei.

22 Înfierea în eparhie şi ieşirea din eparhie, Binecuvântarea pentru căsătorie,

Cercetarea canonică, Titularizarea preoţească. Prezentare

Înfierea în eparhie și ieșirea din eparhie se referă la procesul prin care un cleric
(de mir sau din cinul monahal) poate fi transferat de la o eparhie la alta în cadrul
Bisericii Ortodoxe Române. Conform Statutului pentru organizarea și
478
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, un ierarh ortodox român poate solicita
eliberarea cărții canonice a unui cleric pentru a-l primi în eparhia sa.

În cazul în care un cleric dorește să părăsească eparhia sa pentru a se alătura

unei eparhii conduse de un ierarh ortodox român din afara granițelor țării, acesta
are nevoie de acordul Patriarhului României. De asemenea, pentru ieșirea unui
cleric din Patriarhia Română și alăturarea acestuia la o altă Biserică Ortodoxă
autocefală, este necesar acordul Patriarhului României.

Binecuvântarea căsătoriei, cunoscută și sub numele de Taina Cununiei, este un

act sacru în Biserica Ortodoxă. Aceasta implică unirea dintre mire și mireasă prin
binecuvântare, preînchipuind unirea dintre Hristos și Biserică. Binecuvântarea
unirii – în Hristos și în Biserică – dintre mire și mireasă, dă har, putere morală
dumnezeiască vieții lor de familie, ca viața aceasta să fie slăvită, „sfântă și fără
prihană” (Ef. 5:32). Căsătoria religioasă și morală este considerată un har și o
binecuvântare de la Dumnezeu, la fel ca și călugăria, dar în același timp este cel
mai bun frâu și remediu împotriva desfrâului.

Cercetarea canonică înainte de hirotonie este necesară pentru a identifica orice

impedimente care ar putea împiedica hirotonia unui cleric. Aceasta este o etapă
esențială în procesul de hirotonie, asigurându-se că persoana care urmează să fie
hirotonită îndeplinește toate calitățile și îndatoririle necesare pentru a servi în
Biserica Ortodoxă.

Titularizarea preoțească este un proces prin care un preot este numit într-o
poziție permanentă sau titulară în cadrul Bisericii Ortodoxe. Acest proces implică
de obicei un examen de capacitate preoțească, care evaluează cunoștințele și
abilitățile preotului în domenii precum teologia, liturghia și administrarea
bisericească.

23 Impedimente la hirotonie
Impedimentele la hirotonie sunt condițiile care împiedică o persoană să fie
hirotonită în Biserica Ortodoxă. Acestea sunt stabilite de canoanele Bisericii
Ortodoxe și includ o serie de aspecte legate de viața personală și morală a
candidatului, precum și de pregătirea sa teologică și spirituală.

479
Unul dintre impedimentele la hirotonie este căsătoria de două ori după Botez sau
având o concubină. Conform Canonului 17 Apostolic, o persoană care s-a
căsătorit de două ori după Botez sau a avut o concubină nu poate fi hirotonită ca
episcop, presbiter, diacon sau orice altă funcție în cadrul Bisericii.

Un alt impediment este legat de starea de sănătate a candidatului. Conform

Canonului 7 al lui Nichifor Mărturisitorul, o persoană care a trăit în desfrâu
pentru o perioadă mai lungă de 20 ani și apoi a început să trăiască virtuos nu este
potrivită pentru hirotonie, deoarece cel hirotonit trebuie să fie fără pată.

De asemenea, există impedimente legate de starea fizică a candidatului. Conform

aceluiași canon, o persoană care s-a automutilat, este surdă sau orbă, este
cuprinsă de spasme sau a fost recent botezată nu este potrivită pentru hirotonie.

Cu toate acestea, există și excepții. De exemplu, o persoană care are un defect

fizic, cum ar fi o problemă la ochi sau la picior, dar are calitățile necesare pentru
a fi ales episcop, poate fi hirotonită. De asemenea, un eunuc care a devenit astfel
fără voia sa sau un copil născut nelegitim sau din a doua sau a treia căsătorie
poate fi hirotonit dacă îndeplinește condițiile necesare.

Este important de menționat că aceste impedimente la hirotonie sunt menite să

asigure că cei care sunt hirotoniți sunt potriviți din punct de vedere moral,
spiritual și fizic pentru a îndeplini responsabilitățile asociate cu funcția lor în
cadrul Bisericii.
24 Raportul dintre Biserică şi Stat
Subliniem importanța cooperării dintre Biserică și Stat în context european. În
statele majoritar ortodoxe, relația Stat-Biserică a urmat inițial principiul bizantin
al simfoniei, adică al armoniei, al înțelegerii și cooperării. Acest principiu
subliniază necesitatea unei relații armonioase și constructive între cele două
entități pentru binele societății.

Legislația românească actuală privitoare la relația Stat-Biserică este prezentată ca

un model echilibrat la nivelul Uniunii Europene. Uniunea Europeană recunoaște
comunităților religioase o identitate proprie și o contribuție specifică în cadrul
societăților europene. În acest sens, Biserica are un rol important în promovarea
principiului solidarității umane și a cooperării.

480
În majoritatea țărilor europene, Religia se predă în cadrul sistemului de
învățământ public, având un rol recunoscut și apreciat în societate. Acesta este
un exemplu concret de cooperare între Stat și Biserică, în care educația religioasă
contribuie la formarea tinerilor pentru viață.

Patriarhul Daniel vorbește despre această cooperare ca fiind o continuare

firească a relației dintre Stat, societate și Biserică, în folosul oamenilor din zilele
noastre. Acesta subliniază faptul că cooperarea dintre Stat și Biserică nu este
doar o necesitate, ci și o tradiție care aduce beneficii concrete societății.

Modelul de relație stat-culte aplicat în România este unul de cooperare, în care

statul recunoaște religia ca parte a vieții publice. Conform Legii nr. 489/2006
privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în România nu există o
religie de stat, statul fiind neutru față de orice credință religioasă sau ideologie
atee.

Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice, iar statul, prin autoritățile
sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de
discriminări față de vreun cult. Autoritățile publice cooperează cu cultele în
domeniile de interes comun și sprijină activitatea acestora.

Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil,

cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale.
De asemenea, statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe
Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a
României și în viața societății românești.

Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu

propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile
propriilor credincioși.

În ceea ce privește finanțarea, cheltuielile pentru întreținerea cultelor și

desfășurarea activităților lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii
ale cultelor, create și administrate în conformitate cu statutele lor. Totuși, statul
promovează sprijinul acordat de cetățeni cultelor prin deduceri din impozitul pe

481
venit și încurajează sponsorizările către culte, în condițiile legii. De asemenea,
statul sprijină, la cerere, prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor
cetățeni români și cu nevoile reale de subzistență și activitate, salarizarea
personalului clerical și neclerical aparținând cultelor recunoscute.

În concluzie, modelul de relație stat-culte din România este unul de cooperare și

respect reciproc, în care statul recunoaște și sprijină activitatea cultelor, fără a
favoriza un cult în detrimentul altuia.

482