Relevanta sistemului social pentru distribuirea bolilor in

societate

Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“,
cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate de
întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane. Sociologia medicală a debutat
practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) 1a lui Durkheim, în
care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică.
Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive,
definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă
comună şi o conştiinţă colectivă puternică. Solidaritatea organică este specifică societăţii
moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale complexă, care presupune prin specializare
şi interdependenţa între indivizi.
Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă
restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria mişcare,
diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului. Indivizii cooperează
pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a
interdependenţei impuse de diferenţelor de status.
Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate, dar şi pentru
persoane, acestea putând fi îminse către comiterea sucidului. Folosind date statistice,
demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata suicidului este
influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El a susţinut că
suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali.
Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta
variază în funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa
metodologică de a explica un fapt social tot prin factori de natură socială. Primele teorii de
sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători celebri precum Parsons,

1
https://www.scirp.org/(S(351jmbntvnsjt1aadkozje))/reference/referencespapers.aspx?referenceid=569322
Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire
a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit
conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor
şi rolurilor de pacient şi medic. Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele
sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate
sau de boală a populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale
a indivizilor şi a grupurilor umane.
Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile dintre roluri,
sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. Strauss, 1955).
Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în medicină,
inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al
epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care
influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972).
Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale locului
sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler, 1972).
Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de sănătate
şi se circumscriu sociologiei medicale.
Între obiectivele sociologiei medicale se numără:
- distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie, sex,
clase sociale, profesie.
- factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
- tipul de tratament adoptat
- elementele sociale care intervin în procesul terapeutic
- etiologia socială şi ecologia bolii
- comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
- medicina ca instituţie socială
- sociologia învăţământului social
- studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
- relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
- bazele economice ale serviciilor medicale
- influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
- conexiunea dintre structura socială şi boală
- influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la sănătate
şi îmbolnăvire.
Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită diferenţe
remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în parte,
precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.

În anii șaptezeci ai secolului trecut, Habermas a dezvoltat teoria crizei statului modern care
constă în disjuncția dintre economia capitalistă și statul bunăstării pe de o parte, și capacitatea
scăzută a statului de a-și impune autoritatea asupra economiei. Piața muncii a devenit tripartită
datorită faptului că statul modern este un angajator important. Astfel, problema reformei sociale
devine de nesoluționat deoarece statul este un jucător implicat în contradicțiile sociale pe care ar
trebui să le soluționeze imparțial. Contradicțiile sociale persistă, iar problema sociologiei este să
afle cum evoluează conflictul social astfel încât problemele să rămână nesoluționate. Giddens, în
continuarea lui Weber, consideră că unele curente majore din sociologie subestimează măsura în
care forța și violența, sau amenințarea cu folosirea lor, sunt folosite cu succes pentru a preveni
transformarea unui conflict în luptă deschisă. În toate aceste conflicte ideologia este încorporată
în interpretarea realității datorită capacității grupurilor dominante de a-și prezenta interesele
particulare drept interese general umane. În acest fel ideologia dominantă afectează negativ
grupurile sociale defavorizate. Din perspectiva conflictului accentul este pus pe competiția dintre
grupurile sociale pentru distribuirea resurselor. Această perspectivă ignoră practicile de
distribuție diferențiată a recompenselor în societate, practică ce funcționează satisfăcător în
societățile mai mici, tradiționale. Putem considera că formarea grupurilor aflate în competiție se
bazează pe stiluri de viață diferite date de tradiții culturale și interese politice particulare.
Distribuirea efectivă a resurselor e decisă de puterea grupurilor aflate în competiție pe principiul:
câștigătorul ia totul. În această atmosferă ideologică nu a fost greu sociologiei medicale să
descopere legăturile dintre dezorganizarea socială și tulburările mintale. Marele progres
conceptual a fost recunoașterea faptului că semnele și simptomele bolii nu sunt întotdeauna
legate de comportamentul de bolnav. Ubicuitatea simptomelor duce în mod necesar la selecția
celor ce vor intra sub incidența îngrijirilor medicale. Acesta este fenomenul de aisberg clinic care
mai cuprinde și modul cum sunt folosite serviciile medicale dar și diferențele de morbiditate și
mortalitate între grupurile sociale. Studiile sociologice, și în urma lor studiile epidemiologice, au
dus la estomparea graniței dintre normal și patologic și apariția categoriei intermediare de individ
aflat la risc de boală. Acest individ a intrat în atenția statului bunăstării care-l controlează indirect
prin controlarea terapeutică a factorului de risc ( de exemplu, colesterolul). Iată cum dorind să
elibereze indivizii de tirania medicalizării vieții, sociologia a reușit să crească substanțial
numărul celor urmăriți de stat tocmai în scopul medicalizării vieții. Extinzând etiologia bolilor la
factori sociali și culturali, sociologia a extins definiția bolilor precum și tratamentul. Deci
medicalizarea vieții nu poate fi oprită dacă continuăm pe această cale.

”Având în vedere toate problemele medicale netratate, descoperite de studiile populaționale,

solicitarea ajutorului medicului este un răspuns mai degrabă infrecvent la simptome. Regula
statistică este amânarea, iar teama și anxietatea este regula psihologică.” (Zola, 1966).2

Studiile statistice din ultimii cincizeci de ani au arătat că între 5 și 10% din populație se
consideră sănătoasă sau complet lipsită de simptome. Cercetarea epidemiologică pare să infirme
premiza lui Parsons că boala este o deviație, iar sănătatea este norma. Sănătatea nu este
normalitatea statistică, iar boala nu este o excepție de la normalitate. Mai degrabă boala este o
condiție frecventă în societatea modernă. Începând din anii șaptezeci ai secolului trecut
sociologia medicală și-a mutat atenția de la boală la sănătate. Subiectul studiilor acoperă întregul
spectru de cunoștințe, credințe, sentimente, organizare, instituții asociate cu sănătatea și boala și
prin ele se conectează cu oamenii din domeniu, profesioniști, semi-profesioniști,
paraprofesioniști, voluntari și cu pacienții care fac obiectul de activitate al industriei sănătății.
Viziunea asupra sănătății este holistică, comunitatea este unitatea de referință, iar prevenția este
beneficiul. Stilul de viață precum și condițiile de mediu din lumea urbană industrială cuprind
pericole pentru sănătate care trebuie studiate. Riscul de a te îmbolnăvi este cel mai evident
corolar al statutului social, economic, etnic, rasial, marital etc. Factorii sociali ce caracterizează
poziția individului în societate definesc un nivel general de susceptibilitate la îmbolnăvire
caracteristic fiecărui grup. Epidemiologia devine astfel baza pe care sociologia medicală își
construiește conceptele. Homo sociologicus are însă marea slăbiciune că este o imagine a mediei
statistice. Instituțiile funcționează conform ideologiilor făcute să se potrivească individului
mediu impersonal, în loc să servească interesul particular al persoanei. De aceea nevoile unice
ale persoanei nu pot fi satisfăcute de instituțiile actuale atâta timp cât ideologia pe care se
bazează funcționarea lor nu adoptă perspectiva individului. Partizanatul sociologiei în domeniul
sănătății a dus și la elaborarea unor utopii privind bunăstarea universală și creșterea și egalizarea

2
https://amf-b.ro/patru-intalniri-cu-sociologia-medicala-iv/
longevității. Ca să îmbunătățească situația în care în principiu nimeni nu este sănătos, sociologia
medicală ia ca reper sănătatea perfectă și longevitatea maximă față de care realitatea bolii și a
mortalității e permanent criticabilă. Deci indiferent de progresele medicinei și societății în
general, acestea vor fi veșnic criticate ca inadecvate.
Sociologia funcționează pornind de la premiza că societatea este plină de inegalitate, motiv
pentru care oamenii trăiesc sentimentul lipsei și al greutăților vieții. De aceea socilogia este
interesată de modul în care condițiile de viață inadecvate, stresante și triste influențează apariția
bolii. Problema nu se mai pune în sensul clasic că medicina studiază latura biologică a bolii, iar
sociologia investighează latura socială. Acum ele sunt privite ca interconectate în sensul că
leziunile fiziologice sunt precedate de condițiile ce caracterizează situația socială a pacientului.
Astfel psihosomatica a ajuns să fie relevantă pentru sociologie chiar mai mult decât pentru
medicină. Încununarea acestei linii de gândire medicală este apariția și dezvoltarea
psihoneuroimunologiei. Dacă pentru medici ea inseamnă un grad mai mare de integrare a
funcțiilor organismului, pentru sociologi este explicația supremă. Totuși în majoritatea cazurilor
nu s-a putut dovedi științific lanțul cauzal și nici că modificările biochimice sau fiziologice
produse de stresul social au o magnitudine suficientă pentru a cauza bolile incriminate. Acest
fapt nu i-a descurajat pe sociologi care au propus conceptul de sociosomatică. Adică ratele
morbidității și ale mortalității sunt influențate semnificativ de factori de mediu și
comportamentali nocivi. Aceste corelații sunt stabilite în principal prin studii statistice iar lanțul
fiziopatologic este în curs de elucidare pentru unele dintre ele. Literatura sociologică de
inspirație marxistă critică medicina pentru că atribuie individului vina pentru comportamente
nesănătoase precum fumatul, consumul de alcool, sexul neprotejat, alimentația excesivă etc.
Marxiștii consideră societatea vinovată pentru toate aceste rele, dar ignoră responsabilitatea
individului în alegerile pe care le face pentru că există totuși opțiuni chiar dacă limitate în
condiții extreme. De asemenea, ei ignoră capacitatea de vindecare sau adaptare a organismului
biologic. Statisticile arată de exemplu creșterea importantă a morbidității și mortalității și
reducerea speranței de viață în majoritatea țărilor Europei de est și în Rusia în perioada de
tranziție. Dar statisticile nu pot lămuri de ce unii sunt afectați iar alții nu, sau de ce femeile par să
fi trecut fără mari pierderi ale speranței de viață prin această perioadă. Explicațiile sociologice se
bazează pe ipoteza rețelei de suport social formată din rude și prieteni care asigură rezistența
individului la atacurile noxelor și ale agenților patogeni. (Vezi studiile Alameda County).
Importanța acestor studii a crescut în așa măsură că medicii care le ignoră sunt considerați
iresponsabili de către sociologi.
Potrivit teoriei etichetării boala constă în semnificații culturale ridicate la rangul de simptome.
Separarea normalului de patologic are deci o dimensiune morală intrinsecă. Dacă negăm
existența unei granițe între moral și amoral rezultă că singurele linii de separație într-o societate
sunt cele politice. Atunci și diferența dintre sănătate și boală este tot politică și devine subiect al
îndoctrinării de către guvernul aflat la putere. Expresia influenței politice asupra bolii este
vizibilă în cazul fumătorilor. Aceștia trebuie instruiți că obiceiul lor este periculos, iar aspectul
politic al problemei constă în faptul că prevenția este sarcina guvernului atent la originile sociale
ale bolii. Deci din această perspectivă Zola are dreptate să susțină că medicina este o instituție de
control social care se extinde asupra unor norme ce țineau anterior de religie, tradiție sau viața
privată. Medicina pretinde că are o aură neutră bazată pe știință, dar de fapt este ancorată în
politică fără măcar să-și dea seama. Metaforele medicale de boală și sănătate au ajuns să
pătrundă în limbajul curent ce explică problemele sociale precum subdezvoltarea, corupția,
protestele de stradă, delincvența juvenilă, drogurile. Eticheta de ”bolnav” este atașată cu cinism
de exemplu economiei, și astfel șomajul încetează să mai fie o problemă socială a guvernului și
devine o problemă individuală care trebuie tratată de fiecare șomer în parte. Impactul socio-
politic al medicinei constă în faptul că este capabilă să îndeplinească scopuri politice (intervenție
amorală) sau să mascheze unele valori bănuite dar neconvenabile (interventie morală). Sistemul
medical folosește în intervențiile sale măsuri reconciliatorii spre deosebire de cel judiciar care
folosește sancțiuni represive. Există pericolul ca medicina să preia tot mai mult din metodele
justiției. Din fericire corpul medical încă asigură îngrijirea, consilierea și suportul emoțional
pentru bolnavi, în spiritul vechilor tradiții moștenite de la practicile religioase. Societatea
contemporană, intens secularizată are tendința de a nega eficiența medicinei la nivel
populațional. Depinde de medici dacă vor dori să păstreze legătura tradițională de ajutorare cu
pacienții, iar de această legătură depinde supraviețuirea medicinei umaniste.
Medicalizarea unei mari părți a societății moderne este un proces istoric. Acesta nu se produce
datorită puterii politice pe care o dețin sau o pot influența medicii, ci prin medicalizarea
insidioasă a vieții de zi cu zi, prin faptul că eticheta de sănătos sau bolnav devine tot mai
relevantă pentru faptele, credințele și viața oamenilor. Spectrul se întinde de la mâncarea
”sănătoasă” din supermarketuri bio, până la politicienii ”nebuni” care conduc societatea
”bolnavă” în care trăim!
Deci analiza sociologică marxistă urmărește să demistifice medicina. Pretenția medicinei de
neutralitate politică și morală nu este întemeiată. Ea conține un sistem de credințe și valori
impuse de clasele dominante. Supremația acestora se manifestă prin impunerea regulilor caselor
dominante ca reguli dominante social. Statul este agentul prin intermediul căruia clasele
dominante aplică aceste reguli până îi supun pe cei fără putere. Chestiunea politică este alianța
nefastă dintre stat și elite care facilitează creșterea necontrolată a medicalizării vieții. Analiza
generală marxistă ignoră însă că aceste idei au fost formulate mult mai clar și mai specific
înaintea lui Marx de marele Virchow. Înainte de a deveni anatomopatolog celebru, Virchow a
fost funcționar în guvernul revoluționar al Prusiei în timpul Revoluției din 1848. El a cuplat
medicina cu reforma socială pentru a rezolva problema epidemiei de febră tifoidă din Silezia
Superioară. El este autorul sloganului: ”Medicina este știință socială, iar politica nu este altceva
decât medicină pe scară mare.” Acesta a devenit credo-ul sociologiei medicale moderne.
Medicina modernă cu toată retorica revolu’ionară nu este totuși doar o știință socială, ci o știință
a acțiunii umane cu obiective politice și sociale. Medicina a ajuns politizată deoarece propune
măsuri care contribuie la bunăstarea populației. Prin democratizarea treptată a societății îngrijirea
sănătății a devenit un drept fundamental al omului și nu doar un privilegiu al celor avuți.
Reorientarea statului bunăstării în ultima jumătate de secol a diluat lupta de clasă și a redefinit
politica în sensul unei relații clientelare. Statul terapeutic nu mai este format din cetățeni liberi ci
din clienți ce trebuie satisfăcuți și liniștiți, la nevoie siliți, pentru a fi cetățeni docili. Acest lucru a
devenit extrem de vizibil prin măsurile luate de state în timpul pandemiei de SARS-CoV-2.
Medicalizarea politicii a dus la transformarea vieții politice participative a cetățeanului într-o
relație agenție – client, după modelul relației medic – pacient. Modelul medical a triumfat!

In concluzie, problemele aduse în lumină de cercetarea sociologică ajută la clarificarea și

soluționarea multor neajunsuri ale practicii medicale și ale relației dintre medic și pacient.