6 | Caietele Revoluţiei Nr.

4 (48)/2013
LANSARE/DEZBATERI
Încă din decembrie 1989 încep să apară
partide politice. La sfârşitul lunii ianuarie erau,
deja, 30 de partide constituite. La 1 februarie
am organizat o reuniune cu reprezentanţii
tuturor acestor partide şi am transformat CFSN-
ul în CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune
Naţională).
Lucrarea domnului Oşca este o sinteză, o
prezentare condensată, care poate fi utilizată şi ca
material didactic pentru studierea acestui moment
crucial din istoria noastră naţională – Revoluţia
Română din Decembrie 1989.
Salut prezenţa acestei lucrări şi eforturile
domnului Oşca, ca şi această ambianţă în care
se lansează un asemenea curs pentru folosinţa
studenţilor.
Vă mulţumesc!
Prof. univ. dr. Dumitru
Mazilu: Domnule pre-
ședinte, stimați colegi,
Institutul Revoluției Ro-
mâne din Decembrie
1989 se zbate de ani de
zile să transmită elevilor
și studenților acestei
țării un mesaj adevărat
despre Revoluție. Auziți
la televizor când se
apropie aniversarea, de fiecare dată când elevii
sunt întrebați: „Ce s-a întâmplat în decembrie?”.
Aceștia răspund: „Păi l-au omorât pe Ceaușescu”.
„Ce s-a întâmplat în decembrie?” „Au venit alții
la conducerea țării”.
Nu este un secret pentru nimeni că despre
Revoluția Română se vorbește într-un mod
contradictoriu. Ceea ce se încearcă să se impună
la nivelul societății românești este ideea unei
lovituri de stat, nu de revoluție – adică o minciună.
Președintele spunea la un moment dat că: „ar
fi fost bine să fi fost o lovitură de stat. Poate se
schimbau mai ușor toate structurile existente și
nu mai era și vărsare de sânge”. Vă amintesc,
ceea ce probabil știți, că unul dintre cei mai mari
gânditori ai Europei și ai lumii, Hugo Grotius,
a zis –între altele –că „revoluția este accesul de
mânie al adevărului”.
În decembrie 1989 a fost un acces de
mânie al poporului român împotriva sistemului
existent. Unii spun că au fost doar un sfert, dar
asta înseamnă cinci milioane de oameni. Pentru
o revoluție, cinci milioane de oameni este foarte
mult. Despre acest adevăr nu le place unora să
vorbească, dimpotrivă, se încearcă a se promova
o minciună și nu adevărul despre revoluție. Cei
care promovează minciuna au în vedere ceea
ce spunea Paul Joseph Goebbels: „O minciună
repetată de câteva ori rămâne o minciună; o
minciună repetată de nenumărate ori devine
adevăr”. Ei vor să devină adevăr, nu Revoluția,
ci lovitura de stat. Nu putem accepta acest lucru,
care înseamnă o jignire la adresa poporului
român. În acel decembrie de foc al anului 1989
țara asta a trăit un moment astral – o Revoluție.
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 7
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Toată lumea întreabă ce am obținut
prin Revoluția asta. De ce ne-am sacrificat? De
ce au murit oameni? Trebuie să reținem că, în
primul rând, s-a cucerit libertatea. Nimeni nu
contestă acest lucru. Unii, însă, au considerat că
libertatea înseamnă: libertatea de a jefui averea
țării; libertatea de a munci când vrei și cum vrei;
libertatea de a încălca legile țării; libertatea de
a te pune în slujba celor care defăimează țara și
poporul român.
Liderii noștrii de astăzi acceptă de la
Bruxelles porunci printre care obligă poporul
român să plătească la preţuri tot mai mari gazele
pe care le scoate din interiorul pământului
românesc. Cum să dai porunci guvernului țării
mele? Poți să formulezi niște recomandări, dar
nu porunci.
Suntem în prezența unei cărți care
prezintă toate momentele de referință din istoria
Revoluției. Prezintă în același timp evoluțiile,
datele esențiale. Noi – când predăm elevilor,
studenților – trebuie să spunem adevărul despre
Revoluție, dar și modul în care au deformat acele
idealuri, acele vise ale poporului român, indivizii
care s-au strecurat la conducerea ţării.
Vă mulțumesc!
Claudiu Iordache:
Domnule preşedinte,
stimată asistenţă, cama-
razi, recent a fost publicat
un studiu sociologic
privind evoluţia post-
decembristă a României
din care autorii acestuia
au desprins două con-
cluzii: că românii au
ratat construcţia unui
nou mit al libertăţii şi
că românii au sprijinit speranţa schimbării pe
o Revoluţie mânjită! Studiul apare la 23 de ani
după ce Revoluţia ne-mânjită din Decembrie
1989 şi-a făcut datoria înaintea generaţiei noastre.
Dacă un om cinstit trece pe stradă şi cineva îl arată
cu degetul, strigând: „Este un hoţ!”, după logica
studiului evocat, omul cinstit care trece pe stradă
este un hoţ!
Apreciez că în biografia noastră n-a existat
un moment mai preţios decât Revoluţia Română!
Avem în urmă generaţii de români care n-au avut
şansa de a trăi un astfel de moment al luptei şi
eliberării de dictatură! Din păcate, astăzi se insistă
pe confuzia între Revoluţia propriu-zisă, şi ceea
8 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
LANSARE/DEZBATERI
ce i-a urmat. Revoluţiile nu sunt reformatoare.
Ele eliberează destinul unor societăţi blocate,
deschizându-le pentru o schimbare spre mai bine!
Dacă generaţia noastră n-a gestionat – conform
cu aşteptările unora – anii care i-au urmat, nu este
vina Revoluţiei!
Iată, între altele, motivul pentru care
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989
a elaborat manuale şi cursuri de sprijin pentru
mediul universitar, pentru sistemul gimnazial şi
liceal, punând astfel la dispoziţia profesorului de
istorie informaţia exactă legată de desfăşurarea
Revoluţiei Române. Acesta constituie unul din
proiectele noastre principale şi în cadrul acestui
demers domnul profesor Alexandru Oşca,
oferindu-ne cursul său universitar, a şi făcut
primul pas.
Vă mulţumesc!
Conf. univ. dr. Alexan-
dru Oșca: Iniţiativa
unui suport de curs –
care să aibă ca obiect
studiu evenimentele,
schimbările majore din
anul de grație 1989, dar
și din anii următori –
este, deopotrivă, nece-
sară dar şi complicată.
Am plecat de la ideea că un astfel de suport de
curs trebuie să reprezinte un cadru larg la care să
se raporteze cât mai mulți dintre profesorii care
doresc să abordeze cu studenții problematica
acestor schimbări; or, pentru aceasta cursul trebuie
să permită suficientă flexibilitate, întrucât temele
stabilite au în vedere curricula pe care au parcurs-o
studenții, cunoştințele anterioare, baza pe care
aceștia o folosesc pentru a-şi însuşi noi concepte,
aşa încât cursul să nu fie o repetare mecanică a
ceea ce au făcut la alte discipline, ci, dimpotrivă,
să aducă un plus de informaţii şi certitudini, să-i
ajute să-şi formeze convingeri categorice despre
adevărul faptelor supuse cercetării.
Cursul pe care-l propun este atât oportun,
cât și necesar. A trecut suficient timp pentru ca
ansamblul schimbărilor din ultimul deceniu al
secolului trecut să intre în sfera de preocupări
a istoricilor. Să ne închipuim că în 1970
învățământul universitar românesc ar fi refuzat
să abordeze probleme privind evenimentele
din 1944 și din anii următori. Or, din câte ştim,
la timpul respectiv temele despre aşa numita
„insurecţie” erau nelipsite din curricula şcolară
(evident, şi din raţiuni de propagandă!), mai mult,
existau cursuri speciale dedicate „insurecţiei...”,
ca să nu amintim volumul impresionant de lucrări
de interpretare, memorialistică sau de documente
despre acele evenimente. În ceea ce mă priveşte,
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 9
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
observ şi constat cum de la an la an a crescut
interesul (deşi unele reţineri se menţin!) din
partea unor centre universitare pentru Revoluția
Română sau pentru prăbuşirea regimurilor
comuniste europene în ansamblu.
Cine sunt cei care au dat imboldul final
pentru realizarea acestui curs? Chiar studenții.
În multe discuţii la teme asemănătoare de la alte
discipline am reţinut o serie de întrebări de felul:
„Ce a fost în decembrie 1989? Cum a fost? Ce
trebuie să înțelegem? Ce reținem din noianul de
întâmplări şi de informații pe care le avem în
legătură cu acele evenimente?”.
În opinia mea, un curs destinat acestor
evenimente, problematicii anului 1989, trebuie
să răspundă la câteva întrebări importante: În ce
context s-au produs schimbările radicale dintr-o
parte importantă a societății în Europa? Care
a fost esența crizei societății abandonate? Ce
teorie au invocat propagandiştii regimului? Ce
explicaţii există pentru criza în care s-a intrat?
Care a fost reacţia autorităţilor comuniste? Dar
reacţia populaţiei? Care a fost esenţa, conţinutul
schimbărilor? La aceste întrebări, în cursul
meu, am punctat câteva răspunsuri pornind de
la etapele și din istoria societăţii românești din
perioada regimului comunist.
După aceea: Cum s-a produs schimbarea?
În ce context intern și extern? Cine au fost
protagoniștii, fruntaşii care și-au asumat
schimbarea? Ce proiect politic şi ce idei s-au
etalat în zilele fierbinți ale evenimentelor?
Cum s-au dezvoltat ele de la zi la zi? În fine, ce
consecințe a produs schimbarea în viața fiecărui
om, a comunității, a țării, a continentului pe
termen scurt, mediu și lung?
Eu vreau să evoc în fața dvs. una dintre
consecințele majore care a urmat acestor
evenimente, evidenţiată în curs, și anume: în
doar câţiva ani, în timp ce în Est, dintr-o Uniune
Sovietică s-a ajuns la o precară Comunitate
a Statelor Independente (CSI), în Occident,
dimpotrivă, sensul a fost invers: de la Comunitatea
Economică Europeană s-a ajuns la o Uniune
Europeană.
Referitor la această consecință, sunt dator
să subliniez o problemă asupra căreia am insistat şi
în curs, unde am inserat două documente aparent
fără legătură directă între ele: unul se referă la
Declarația din aprilie 1964 (pentru că, în opinia
mea, ea definește tipul de regim, de societate
pe care liderii timpului doreau s-o edifice) și
al doilea, pe care l-am prezentat integral, este
o scrisoare a domnului președinte Ion Iliescu,
scrisă în primăvara anului 1989 (deşi publicată
în presa recentă, interesul istoricilor faţă de ea
a fost trecător), care înfăţişează natura şi tipul
schimbărilor prin care societatea românească
trebuia să treacă după abandonarea regimului
comunist. Găsim în lucrare corespondenţa dintre
obiectivele din scrisoare şi procesul amplu de
schimbări înregistrat de societatea românească
după 22 decembrie 1989.
Vă mulțumesc pentru atenție!
Prof. univ. dr. Ion
Calafeteanu: Dom-
nule preşedinte, sti-
maţi colegi, onorată
asistenţă, Aş dori să
mă pronunţ asupra
unui singur aspect, şi
anume: necesitatea
apariţiei acestei lu-
crări. Importanţa este
dată, în primul rând,
de însemnătatea eve-
nimentului din decembrie 1989. Când noi,
istoricii, ne apucăm să scriem despre istoria vieţii
politice din România, avem dintr-o dată câteva
puncte de reper: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu,
Revoluţia de la 1848 şi Revoluţia din 1989. Sau,
dacă vrem să scriem despre situaţia României în
viaţa internaţională, avem următoarele puncte
de hotar: cucerirea independenţei 1877-1878,
realizarea statului naţional unitar românesc,
Conferinţa de pace de la Paris din 1947 etc.
Ei bine, Revoluţia Română din Decembrie
1989 este unul dintre aceste evenimente care ne
marchează existenţa şi istoria noastră. De aceea,
această Revoluţie trebuie apărată de detractorii
ei. Foarte repede, după Revoluţie, au început
atacurile detractorilor.
De ce? În interesul cui?
Nu ştim încă precis, dar un lucru este clar:
a ponegri Revoluţia Română din Decembrie 1989
înseamnă, în primul rând, a-ţi arăta neîncrederea
faţă de propriul popor, să consideri poporul
10 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
LANSARE/DEZBATERI
român incapabil de a-şi făuri propriul viitor, adică
un popor care nu este capabil să decidă asupra
sorţii sale.
Nimeni nu poate să nege importanţa în
istoria unei ţări a unor factori externi, inclusiv
a serviciilor de informaţii ale altor ţări. În mod
sigur, în momentul în care o Europă este în flăcări
şi există o Europă Răsăriteană în plină revoltă,
dar există în această regiune o insulă de linişte,
cel puţin la suprafaţă, toată lumea se întreabă: Ce
se întâmplă în România? De ce România nu se
ridică?
Am trăit momentul Congresului al XIV-
lea al Partidului Comunist Român. Foarte mulţi
dintre noi aşteptam ca atunci să se producă o
schimbare. Nu ştiu cât de profundă, dar să fie o
schimbare!
Dar n-a fost aşa!
În 1850, la Paris, Bălcescu publică Mersul
revoluţiei în istoria românilor. Ceea ce a scris
el, cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă,
este valabil şi pentru Revoluţia din Decembrie
1989. Ceea ce s-a întâmplat în România atunci
are „cauze româneşti”, iar ceea ce s-a întâmplat
în Europa, în acea perioadă, a fost doar „ocazia”
pentru revoluţia română. Aşa s-a întâmplat în
1821, aşa a fost în 1848 şi tot astfel a fost în
1989.
Ştim ce s-a spus despre evenimentele din
august 1944: o revoluţie de eliberare naţională,
socială, antifascistă şi antiimperialistă. Au
fost, însă, şi atunci istorici care au spus despre
„revoluţia” din 1944 că este o lovitură de stat şi,
de fapt, evenimentele de atunci îndeplinesc toate
condiţiile unei lovituri de stat. Dar, în decembrie
1989 noi am făcut o Revoluţie. Iar acum, unei
Revoluţii adevărate, unii dintre noi – puţini!– vor
să-i spună lovitură de stat.
Era normal ca într-o Europă care se
mişcă, misiunile diplomatice, serviciile de
informaţii, presa străină etc. să se intereseze de
ceea ce se întâmplă în România. Dar de aici până
la a da un rol detonator unui factor extern este
o distanţă mare, istoric greu de conceput, care
nu corespunde adevărului şi pe care un adevărat
istoric nu o poate lua în considerare.
Aceasta fiind situaţia, este necesar ca
studenţii şi elevii nu numai să ştie adevărul
despre 1989, dar să se şi mândrească cu el, fiindcă
decembrie 1989 este un produs sută la sută al
poporului român. Este un produs cu care noi ne
putem într-adevăr mândri.
De aceea Institutul Revoluţiei Române din
Decembrie 1989 a luat iniţiativa publicării acestui
suport de curs universitar privind Revoluţia
Română din Decembrie 1989. Sunt absolut
convins că această primă ediţie va cunoaşte o a
doua, o a treia ediţie şi de fiecare dată va fi mai
bună. Daţi-mi voie, în final, să-l felicit pe autorul
acestei lucrări, dl. conf. univ. dr. Alexandru Oşca.
Vă mulţumesc pentru atenţie!
A consemnat Elena DIACONU
*
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 11
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
O PREMIERĂ:
„REVOLUŢIA
ROMÂNĂ DIN
DECEMBRIE 1989.
SUPORT DE CURS
UNIVERSITAR”
Apărută în anul 2012 lucrarea „Revoluţia
Română din Decembrie 1989. Suport de Curs
Universitar”, îşi propune ca obiectiv, aşa cum
ne precizează autorul, conf. univ. dr. Alexandru
Oşca, să contribuie la „cunoaşterea şi înţelegerea
evenimentelor şi proceselor din ţările blocului
comunist european, fenomenului Război Rece,
construcţiei Europei comunitare, îndeosebi în
ceea ce priveşte impactul schimbărilor radicale din
sistemul social est-european, după abandonarea
comunismului”. Geneza ideii realizării unui astfel
de curs universitar i-a fost sugerată autorului,
mărturiseşte acesta, de către directorul Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989, domnul
Claudiu Iordache. Argumentele în sprijinul unui
astfel de demers au fost legate de natura şi sursa
informaţiilor pe care studenţii le primesc, atunci
când acest fapt se întâmplă, cu privire la subiectul
Revoluţiei Române din 1989. Trebuie precizat
faptul că domnul Alexandru Oşca este familiarizat
cu acest subiect, fiind pe rând autor, coautor sau
coordonator al unor lucrări ce tratează acest
eveniment istoric precum: Dincolo de Rubicon,
Ed. Sitech, Craiova, 2011; Revoluţia Română din
Decembrie 1989 în Banat, Ed. Sitech, Craiova,
2009; 1989, an decisiv în istoria Europei, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2008.
Informaţia pe care autorul o diseminează
în cadrul cursului pentru a-şi realiza obiectivul
este variată. Regăsim în cuprinsul lucrării
descrieri ale unor fenomene istorice, prezentări
ale modului în care anumite evenimente s-au
succedat în timp, precum şi analize ale celor
mai importante episoade legate de subiectul
revoluţiilor est-europene declanşate în ultimele
două decenii ale mileniului trecut. Lucrarea
cuprinde şi o parte documentară. În cuprinsul
acesteia autorul inserează (integral sau extrase din
acestea) diferite documente. Ne este prezentată
astfel „Proclamaţia către ţară” a Regelui
Mihai I, difuzată la radio în seara zilei de 23
august 1944. Din perioada regimului comunist
român autorul oferă un extras din „ Declaraţia
Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale
din aprilie 1964” şi scrisoarea redactată de Ion
Iliescu în martie 1989, prin care acesta condamna
politica dusă de Nicolae Ceauşescu. Iar din timpul
evenimentelor din Decembrie 1989 ne sunt aduse
în atenţie „Manifestul Frontului Popular Român”
de la Iaşi, intitulat : „Chemare către toţi românii
de bună credinţă”, din 14 decembrie; „Lista
revendicărilor Comitetului cetăţenesc” din 20
decembrie; „Proclamaţia Frontului Democratic
Român” din 21 decembrie; „Comunicatul către
ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”;
cele 10 puncte ale Forumului Civic şi „Declaraţia”
Agenţiei TASS din 23 decembrie.
Suport de curs universitar, lucrarea
domnului A. Oşca are, în fapt, caracteristicile
unui astfel de material. Aceasta este structurată
în opt capitole, iar unele dintre acestea au la
final propuneri de aprofundare a subiectului în
cadrul seminariilor. Fiecare capitol corespunde în
arhitectura lucrării unui curs universitar. Primul
capitol: Revoluţia Română – Parte a schimbărilor
12 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
radicale din ţările Europei Centrale şi de Sud-
Est beneficiază din plin de experienţa autorului
în domeniul subiectului Revoluţiei Române din
Decembrie 1989. Prima parte a capitolului este,
în fapt, se confesează autorul, o sinteză preluată
din două lucrări mai vechi la care acesta şi-a
adus contribuţia. Totodată, acelaşi prim capitol,
a fost realizat, ne informează domnul A. Oşca,
si pe baza articolelor publicate de către doamna
Teodora Stănescu-Stanciu în revista Clio 1989,
revistă editată de Institutul Revoluţiei Române
din Decembrie 1989. După o trecere în revistă a
modului în care fenomenul revoluţionar din anul
1989 a fost perceput de o parte a istoriografiei
subiectului, capitolul prezintă, prin metoda
comparaţiei, evoluţia şi caracteristicile pe care
acest fenomen le-a manifestat în statele central
şi sud-est europene în anul 1989 şi după acesta.
În Premisele Revoluţiei Române, al doilea
capitol al acestei lucrări, autorul evidenţiază si
analizează modul în care un partid nelegitim,
Partidul Muncitoresc Român devenit apoi Partidul
Comunist Român, s-a impus şi a contribuit prin
însăşi tarele sistemului ( numit în acea perioadă,
atrage atenţia autorul, socialism, şi nu comunism)
la „degradarea condiţiei umane”, determinând în
final populaţia la o revoltă împotriva regimului şi a
liderului acestuia, Nicolae Ceauşescu. Capitolele
trei, patru şi cinci: Declanşarea, Desfăşurarea şi
Victoria Revoluţiei; Revoluţia de la Timişoara;
Declanşarea şi Desfăşurarea Revoluţiei la
Bucureşti, surprind principalele evenimente ce
s-au desfăşurat în oraşele simbol ale Revoluţiei
Române din Decembrie 1989, amintindu-se
totodată şi de încercarea stopată de către forţele
de represiune, prin care la Iaşi, în 14 decembrie,
Frontul Popular Român a urmărit declanşarea
unui amplu protest împotriva regimului comunist
român. În capitolul şase: Instituirea şi organizarea
noilor structuri de putere, sunt prezentate nu doar
principalele personaje ale Revoluţie şi modul în
care s-au constituit primele forme de organizare
de după părăsirea sediului Comitetului Central
de către cuplul Ceauşescu şi acoliţii acestuia, ci
este descrisă şi atmosfera în care acest proces
a avut loc, fiind relatate inclusiv stângăciile şi
insuficienţele pe care acesta le-a implicat. Acelaşi
capitol evidenţiază şi efectul proteic pe care
mişcarea revoluţionară l-a avut la nivelul întregii
ţări. Aici sunt prezentate succint şi modul în care
Revoluţia s-a desfăşurat şi în alte oraşe din ţară şi
cum treptat noile structuri din acestea au preluat
puterea locală. Următorul capitol: Diversiunea
– Modalitate de ripostă a fostelor structuri
comuniste împotriva noilor autorităţi, oferă o
succintă interpretare şi descriere a fenomenului
diversionist declanşat în timpul Revoluţiei, fiind
relatate principalele localităţi în care acestea au
avut loc şi efectele tragice pe care acestea le-au
avut. Ultimul capitol: Ecoul Revoluţie Române în
străinătate, la rândul său parte modificată dintr-o
lucrare mai veche a autorului, surprinde imaginea
pe care Revoluţia Română din decembrie 1989
a avut-o în exteriorul graniţelor ţării atât în
Vest, cât şi în Est, precum şi mesajele pe care
reprezentanţii noilor structurii de putere le-au
recepţionat din momentul în care Revoluţia
devenise una victorioasă.
Concepută sub forma unui curs universitar,
în care informaţia împărtășită studenţilor în
timpul orelor de curs urmează a fi completată şi
aprofundată în timpul orelor de seminar, lucrarea
suferă pe alocuri din cauza acestei caracteristici.
Spre exemplu, un bilanţ al victimelor represiunii
şi a diversiunii lipseşte din textul lucrării, tocmai
pentru faptul că aceste informaţii urmează a fi
transmise studenţilor (p. 177), în timpul orelor
de seminar. Acestei insuficienţe, pe care o
putem numi organică, i se adaugă şi o eroare de
informaţie. În textul lucrării se aminteşte de un
ordin telefonic 39 al generalului Victor Athanasie
Stănculescu. În realitate nu a existat un ordin cu
acest număr.
Cu o informaţie prezentată într-o manieră
accesibilă studenţilor, în care sunt surprinse şi
analizate principalele evenimente ale anului
revoluţionar 1989 în Centrul şi Sud-Estul
Europei, cu accent pe Revoluţia Română, lucrarea
domnului A. Oşca vine nu doar să suplinească lipsa
unui astfel de material din oferta educaţională, ci
şi să atenţioneze asupra necesităţii studierii unui
subiect crucial din istoria recentă a României, de
prea multe ori marginalizat în curricula de profil.
Dr. Alexandru GRIGORIU
*
LANSARE/DEZBATERI
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 51
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
reducându-le la un arhetip abstract, a născut o comuniune mimată, o dorinţă impetuoasă de a
vorbi unul
cu altul, de a ne zâmbi reciproc, chiar şi fără motiv. Aceeaşi mână supremă, care s-a
substituit destinului,
a oferit celor selectaţi senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni necunoscuţi – aceştia
erau membrii
de partid. Conducătorul se transformă în marele selector al destinelor. Punctul final al
jocului îl ştie doar
el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă căreia îi poate da forme în
funcţie de capriciu.
Succesiunea capriciilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creze o linişte de
neimaginat: un popor
fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului. Un astfel de popor a fost
matriţat de un
Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor
evidente – iar
românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de matriţări culturale şi ideologice.
Sacrificiul poate lua
şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să-i ceri unui popor să se schimbe, iar
conducătorii
– de la Tegucigalpa la Tirana sau Bucureşti – au făcut-o fără remuşcări: oamenii şi-au
schimbat la ordin
vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S-a trecut agresiv de la clasici la marxism-
leninism;
de la Baudelaire la Makarov. Pe fondul alterării culturale, al neantizării sociale, ceea ce ieri
era catalogat
drept groaznic, a doua zi părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate
acestea
făceau parte din planul Conducătorului, căci el ştia reţeta: „după ce te umileai singur, era
mai uşor să-i
umileşti pe alţii”. Astfel, s-a născut realitatea evenimentului non-eveniment, definit prin
existenţa unui
public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.
18
Puterea de după 1945 reprezintă simbolic lumea omului simplu, care s-a impus agresiv,
eliminând
civilizaţia omului complex, marginalizat, eliminat adesea la propriu şi obligat la un exil
interior sau habitual
diferit. Agresiunea a fost coordonată şi alimentată de ideile şi manevrele intelectualilor
trădători, unii cu
o înaltă cultură, şi care nu s-au oprit la compromisul politic şi ideologic, care le aducea o
sumedenie de
privilegii, ci au dezvoltat tortura psihologică asupra semenilor lor cultivaţi.
De unde această câinoşenie a intelectualului valah împotriva propriului său trup cultural,
încercăm
a dezvolta în capitolul următor.
18
„Asemenea stare, prelungită cu anii, a lăsat urme dezatruoase; niciodată de atunci înainte,
nici chiar în momente de satisfacţie
şi bucurie, nu am putut să mă socotesc un om liber” ( Radu Tudoran, op.cit., p. 70)
*
52 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
Pe urmele Revoluţiei din Timişoara –
două poveşti emoţionante
*
Dr. Daniela OSIAC
Strada Tasala Remus
Data naşterii: 6.05.1966.
Locul naşterii: Timişoara.
Calitate: erou martir.
Data morţii: 17 decembrie 1989.
Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean.
Cauza: Împuşcat în cap, după ce fusese rănit superficial la gât în Piaţa 700.
Mama sa povesteşte, amintindu-şi de Decembrie 1989
1
: „Duminică
dimineaţă Remus a ieşit afară de mai multe ori. Când s-a întors mi-a zis ce se
întâmpla în oraş. Pe la 13.30 a plecat iar cu cinci prieteni, zicând că vrea să
joace un fotbal. Seara s-au întors doi prieteni ai săi, Simionescu şi Hupfl, cu
buletinul lui Remus, şi mi-au spus că Remus e împuşcat la gât şi că va fi operat.
Am vrut să merg la spital, dar vecinii m-au oprit fiindcă se trăgea în oraş. Am dat telefon
fratelui meu,
Popa Constantin, care locuieşte aproape de spital să se intereseze de Remus. După un timp
fratele mi-a
telefonat că nu se poate apropia de spital că e plin de oameni înarmaţi.
Luni dimineaţa am plecat cu un vecin (Pălacean Traian) la spital, cu poza şi cu buletinul lui
Remus. Am reuşit să intru în spital şi să mă întâlnesc cu brancardierul Ciuprina Alexandru,
care era
prieten cu Remus şi care mi-a zis că în seara trecută l-a găsit pe Remus mort, împuşcat în
cap şi cu ochii
larg deschişi. Am plecat spre casă pe jos. La Catedrală am luat lumânări şi în Piaţa 700
flori…”
Strada Ferkel Suteu Alexandru
Avea 43 de ani, era muncitor, şi a decedat la spital în seara de 17 Decembrie 1989, din cauza
unei plăgi abdominale, fiind împuşcat în aceeaşi seară, de la distanţă, în zona Calea
Girocului. Soţia îşi
aminteşte îndurerată acele momente: „După primul foc, oamenii au început să strige
„fraţilor, nu trageţi,
sunteţi români de-ai noştri“. Nu am văzut ca cineva să fi agresat militarii. Aceştia au tras în
mulţime.
Lângă noi a căzut un om. Pe jos era baltă de sânge şi bucăţi de creier. Lumea fugea să se
adăpostească
când soţul a fost împuşcat în abdomen şi a căzut trăgându-mă şi pe mine care eram la braţ cu
el.
Oamenii l-au dus într-un apartament, de unde s-a dat telefon după salvare. Salvarea n-a
venit.
Am rugat pe cei din jur să ne ducă careva cu maşina până la spital, dar toţi erau îngroziţi şi
au
refuzat. În spatele blocului se construia. Am luat o placă de la şantier şi l-am pus pe soţul
meu pe ea.
Câţiva bărbaţi m-au ajutat să-l duc la spitalul judeţean.
Când l-au împuşcat pe soţul meu era cam ora 19.30 , iar la spital am ajuns pe la 21.30 (am
mers
încet, fiindcă soţul se plângea de dureri).
Nu am fost lăsată să intru în spital şi am stat în curte câteva ore, nădăjduind că voi afla câte
ceva
despre soţ. Am văzut salvări venind mereu cu răniţi şi m-am îngrozit, se auzeau mereu
rafale.
Pe la 2.30 noaptea am ajuns acasă. Dimineaţa la 6.30 am mers iar la spital unde m-am întâlnit
cu
Bărbat Ion (finul părinţilor mei), care venise pentru cumnata sa, Lepa. Nimeni nu voia să ne dea
informaţii
despre răniţi, toţi erau speriaţi. […].După căderea lui Ceauşescu, cumnatul s-a dus la doctorul
Dressler de la
medicină legală, care i-a spus că îşi aminteşte de soţul meu. Doctorul Dressler, fără să vadă
poza, a putut să-l
descrie pe soţul meu, inclusiv cămaşa cu care era îmbrăcat. Cadavrul soţului nu l-am mai văzut
niciodată .”
* Fragment din lucrarea Însemnele Revoluţiei
1
http://www.timisoara.com/newmioc/20.htm
*
TOAMNA EDITORIALĂ
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 55
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
şi de stat”. Cum observăm, nu se punea, explicit, problema schimbării sistemului, cuvântul
Revoluţie
nu este, ca atare, utilizat. La momentul amintit nici nu era oportun. Noua formaţiune avea
nevoie să se
consolideze (nu avea cum să ştie când se va prăbuşi puterea comunistă – experienţa esticilor
arăta că
regimul mai putea dura cel puţin câteva luni), să devină recunoscută şi credibilă, urmând să-
şi atingă
obiectivele pe parcurs.
În unele scrieri ulterioare, cuvântul Revoluţie este „strecurat” pe „uşa din dos”. Astfel,
Mariana
Cernicova foloseşte un text al Proclamaţiei în care la „Capitolul III. REFERITOR LA
EVENIMENTELE
DE LA TIMIŞOARA, punctul 4”, se spune: ”Propunem ca ziua de 29 decembrie 1989 să fie
declarată zi
de doliu naţional, în memoria victimelor căzute eroic în Revoluţie”. (Mariana Cernicova,
Marin Bucă,
Dicţionarul vieţii publice timişene postdecembriste, 1989-1999. Partide, Organizaţii,
Personalităţi, Reşiţa
2000, p. 27). În multe alte lucrări, punctul 4 al capitolului III, are alt conţinut: „4. Cerem
încetarea, pe
viitor, a oricăror represalii asupra participanţilor la demonstraţiile de la Timişoara” (Ion
Calafeteanu ş.a.,
Documente, p.139).
Iată care erau aceste obiective:
„II. Propunem Guvernului Român ca bază de discuţie următoarele revendicări:
- Organizarea de alegeri libere.
- Libertatea cuvântului, a presei, a radioului şi a televiziunii.
- Deschiderea imediată a graniţelor de stat.
- Integrarea României, în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale
ale
omului.
- Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România.
- Revitalizarea economiei naţionale.
- Reforma învăţământului în spirit democrat.
- Dreptul de a manifesta liber.
- Libertatea reală a cultelor religioase.
- Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.”
Ultimele puncte din Proclamaţie exprimau nevoia unei acţiuni imediate şi aveau semnificaţia
şi
forma unei chemări adresate populaţiei şi viitorilor aderenţi la programul şi ideile Frontului:
„IV. Frontul Democratic Român adresază ţării întregi următoarea chemare:
1. Cerem întregului Popor Român să ni se alăture în lupta noastră dreaptă pentru
democratizarea
ţării.
2. Formaţi în toate oraşele ţării, în întreprinderi şi în instituţii, Comitete ale Frontului
Democratic
Român, care să asigure coordonarea mişcării de democratizare naţională.
3. Revendicaţi drepturile constituţionale în mod paşnic şi fără violenţă!
4. Intraţi în grevă generală începând de azi, 21 decembrie 1989, până la victoria finală, cu
excepţia
sectoarelor de bază ce nu pot fi întrerupte.
V. Frontul Democratic Român mulţumeşte tuturor celor ce au fost, sînt şi vor fi alături de
noi.”
Cum vedem, din nou cuvântul Revoluţie nu este menţionat explicit.
Al treilea document a fost emis în ziua de 22 decembrie: Rezoluţia finală a Adunării
Populare din
Timişoara, în care – la fel – nu se vorbeşte despre Revoluţie. Este un document asupra căruia
controversele
s-au concentrat pe momentul elaborarii şi publicării lui. Cei mai mulţi lideri ai timişorenilor
consideră
că Rezoluţia a fost emisă înainte de plecarea lui Ceauşescu. Din analiza mea, rezultă că,
dimpotrivă, a
fost emisă după acel moment. Iată fraza pe care mă bazez (sunt şi alte puncte care sugerează
emiterea
documentului după plecarea lui Ceauşescu): „II. Adunarea Populară din Timişoara salută cu
entuziasm
patriotic întreaga populaţie a ţării, care participă la desăvârşirea democratizării şi
liberalizării ţării prin
demonstraţii paşnice cu caracter patriotic şi în acelaşi timp pe cetăţenii patriei care până în
acest moment
au contribuit prin faptele lor de curaj, la înlăturarea dictaturii şi îndeamnă întregul popor la
continuarea
demonstraţiilor paşnice până la îndeplinirea tuturor obiectivelor şi hotărârilor adoptate prin
această
Rezoluţie”. Dar documentul este controversat şi în alte privinţe.
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 77
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
ZONĂ DE TRECERE
SPRE O LUME NOUĂ
La scurt timp de la prăbușirea
comunismului în Europa Centrală și de Sud-
Est, noțiuni precum „libertate”, „reorganizare
socială”, „democraţie” și „societate civilă”
au compus refrenul teoretic preferat al epocii
postrevoluționare. Dezbaterile asupra acestor
teme, dar și asupra realităților politice europene
de-a lungul timpului au devenit tot mai
controversate, la ora actuală existând o serie
de autori, precum Slavoj Žižek, Boris E. Groys
sau Rastko Močnik care atrag atenția asupra
problemelor ce domină, încă, destinul fostelor țări
comuniste. Din rândul acestor autori face parte
şi filosoful și criticul cultural, de origine croată,
Boris Buden.
Cartea sa, Zonă de trecere. Despre
sfârșitul postcomunismului (Editura Tact,
2012) prezintă, într-o manieră critică, perioada
decantării revoluțiilor din anii 1989/1990, când
lumea Estului, zguduită din temelii, se afla în
căutarea unor noi constructe sociale, iar Vestul
încerca cu orice preț să consolideze dominația
sistemului democrat-capitalist în proaspetele
ţări ieșite de sub tutela dictaturii comuniste.
Nenumăratele probleme cu care s-au confruntat
statele foste comuniste sunt aduse în atenţia
cititorului printr-o expunere sobră şi generoasă
în explicaţii, autorul punctând cu rigoare impasul
moral creat de prăbuşirea ideologiei comuniste,
vidul social ce a cuprins Estul, precum şi limitele
viziunii politicii liberale promovate de Occident,
la care popoarele estice au aderat.
Pe parcursul lucrării, Buden trece în
revistă în primul capitol, Societate și cultură:
De la societatea fără clase la clasa fără
societate principalele simptome ale crizei
societăților postcomuniste: eroziunea socială și
degradarea valorilor culturale. În capitolul
al doilea – Credința: Dumnezeu will tear us
apart again – analizează noua „religie” a
postcomunismului – setul de credințe și valori
pe care societățile postcomuniste le oferă ca
alternativă valorilor comuniste. Pericolul utopiei
postcomuniste – principiul de bază al utopiei
postcomuniste: transformarea indivizilor în enti-
tăți fără trecut politic – constituie tema ultimului
capitol, Viitorul: utopia după sfârșitul utopiei.
În Posfața lucrării, jurnalistul C. Rogozanu
menționează următoarele: „Buden observă că
unul dintre primii pași postrevoluționari a fost
tocmai întărirea imaginii de copil ingeniuu a
omului estic. Imagine care amintește și de utopia
lui Fourier în care, desemnați să se ocupe de cură-
țarea mizeriei, erau copiii: lor oricum le place
să se joace în murdărie, ăsta era argumentul. Și
așa săpăturile de recuperare și de scotocire a
normalității pierdute au început. 40 de ani de
istorie s-au șters, totul trebuia recuperat, chiar
cu dobândă” (p. 11-12)
Europa proaspăt eliberată de sub jugul
terorii comuniste, euforică și grăbită să-și lase
trecutul în urmă, identifică în vechile valori
interbelice calea de ieșire din bezna moștenită
în timpul comunismului. Graba de a-și asuma
CRONICI
78 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
noua identitate socio-politică pe care Vestul
i-a împrumutat-o trădează, însă, naivitatea și
infantilismul politic al Europei postcomuniste,
susține Buden. Transformarea dictonului
comunist „noi suntem poporul” în dictonul „noi
suntem o singură națiune”, această opțiune a
omului estic de a recupera sensurile unei evoluții
politice problematice, indică incapacitatea sa
de a interpreta corect faptele istorice. Lecția
comunismului devine, în aceste condiții, o lecție
neînvățată, trecutul și însemnătatea istoriei
naționale sunt renegate, iar sensul inițial, imboldul
social din spatele revoluțiilor democratice este
supus unui proces de „amnezie istorică” din
care omul estic refuză să se trezească. „În
postcomunism întrebarea despre viitor se
consideră a fi una la care s-a răspuns deja. Nici
cea despre trecut nu mai are niciun rost. De la
«copiii comunismului» n-așteaptă nimeni să aibă
o conștiință matură despre trecutul comunist.
Tocmai de aceea au fost transformați în copii,
ca să nu-și poată aminti de trecut. Căci fiind
copii, nu au niciunul. În mod paradoxal, abia în
postcomunism ai impresia dubioasă că, de fapt,
comunismul nici n-ar fi existat”, scrie Buden
(p.51).
Postcomunismul, această „zonă de
trecere” de la comunism la democrație, reprezintă
în termenii lui Buden, un proces de imaturitate
politică și culturală autoprovocat de acțiunile de
depolitizare – Estul nu are o istorie politică în
spate! – și subordonare față de valorile culturii
vestice, cu alte cuvinte, un proces de parcurgere a
unei faze de pierdere a simțului realității. Acesta
este nodul gordian al problemei tratate de Buden.
De pe această poziție, autorul reia problematica
ridicată de filosoful sloven Rastko Močnik
referitoare la percepția politică a spectatorului
estic, potrivit căruia: „El șterge dimensiunea
politică din trecutul estic și obține efecte similare
în prezent.” Totodată, autorul precizează că:
„Europa de Est după 1989 se aseamănă cu un
peisaj istoric de ruine, în care nu mai locuiesc
decât copii, oameni imaturi, incapabili să-și
organizeze democratic viața fără a fi ghidați de
alții. Ei nu se înțeleg pe sine ca subiecți, nici ca
autori ai unei democrații, pe care au cucerit-o
de fapt ei înșiși, ba chiar au creat-o. Tocmai prin
ideea și practica transformării postcomuniste, au
fost deposedați de ea, ca să li se întoarcă acum
din afară ca un obiect străin, pe care trebuie
să și-l însușească abia printr-un proces lent,
laborios și adesea dureros. În ciudata lume a
postcomunismului, democrația este simultan un
obiect dorit și un obiect pierdut.” (p.50-51).
În răstimpul de forfotă și agitație în care
esticii încep procesul de deconstrucție a vechii
paradigme comuniste, spectatorii ocidentali –
subliniază autorul –, conștienți de lecția dură a
capitalismului, privesc cu o oarecare „simpatie
cinică” turnura politică de la începutul anilor `90,
produsă în spațiul european, precum și credința
oarbă a europenilor în valorile democratice.
Potrivit lui Buden, pentru publicul occidental
răsturnarea comunismului și revolta populară
ce au împânzit marea parte a Europei nu au
reprezentat decât măsuri disperate ale unor
popoare de a ajunge la normalitatea politică –
democrația capitalistă – generată și proclamată în
societățile vestice cu mult timp în urmă.
În acest context, traseul politic fiind deja
conturat de Occident, popoarelor estice le revine
doar sarcina de a învăţa instrucţiunile politice de
bază. Dacă sub comunism oamenii trebuiau să
devină răbdători și încrezători în acțiunile statului
ce veghea asupra bunăstării întregului colectiv
social, în procesul de tranziție de la comunism
la democrație, – atrage atenția autorul, – „copiii
comunismului” trebuie să învețe să mânuiască
corect instrumentele democrației, lecție predată
CRONICI
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 79
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
cu mult interes de „tutorele” lor, Occidentul.
„Astăzi, tutorii sunt cei care n-au participat la
revoluțiile democratice din 1989/1990, spectatorii
occidentali. Departe de a saluta faptele actorilor
est europeni cu acea entuziastă dorință de simpa-
tie cu care spectatorii pasivi ai lui Kant au salutat
odinioară Revoluția Franceză, ei au reacționat
la prăbușirea comunismului cu cinica simpatie
ulterioară a interesului de dominație. (...) «Voi
vreți binele, dar mai binele suntem noi», iată
răspunsul spectatorilor occidentali la revoluțiile
democratice din Europa de Est. (...) Niște oameni
care ieșiseră victorioși din lupta pentru dreptate,
au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei. Și nu
a fost efectul unei magii, ci al unei hegemonii.
Ea a fost cea care i-a făcut pe spectatorii
occidentali să triumfe, ca adevărați învingători,
nu doar asupra comunismului, ci totodată asupra
actorilor revoluției, care produseseră căderea
comunismului” , precizează filosoful (p. 49).
Buden reliefează, de asemenea, demersul
strategic – întreprins pe plan internațional
de reprezentanți ai comunității vestice – de
a denatura semnificația reală a revoluțiilor
est-europene, precum și ecourile acestora
în istoria universală, în vederea dobândirii
„hegemoniei” în spațiul european. Disidenții
anilor ’80, prin dorința lor de eliberare și creare
a unei noi realități, s-au opus celor două mari
sisteme politice care își dispută între ele dreptul
de a fi expresia adevărului social – comunismul și
sistemul democrat-capitalist –, optând pentru
o a „treia cale”, posibilitate închisă în cercul
fatalității istorice. Din această perspectivă,
revoluțiile își pierd sensul inițial, transformându-
se, pe parcurs, în „revoluții recuperatoare” ale
unei traseu evolutiv vulnerabil, generat de lumea
occidentală. „Caracteristică aici nu este doar
golirea progresivă a conceptului de revoluție,
ci și nevoia de a-i da revoluției, în mod explicit,
atributul bună – pentru ca nimeni să nu fie ispitit
să plaseze dobândirea revoluționară a regimurilor
comuniste est-europene în aceeași serie istorică
cu revoluția cea rea și antidemocratică,
adică cu Revoluția din Octombrie. Ceea ce se
manifestă aici este disconfortul ideologiei liberal-
democratice în raport cu ideea de revoluție. Este
teama ei primitivă de prea multă libertate, pe care
n-o mai poate ține sub control și n-o mai poate
canaliza în direcția corespunzătoare intereselor ei.
De unde și nevoia de a uzurpa întotdeauna dreptul
de a autoriza ea însăși caracterul democratic al
fiecărei acțiuni revoluționare. Pentru ca nimănui
să nu-i vină ideea de a considera ca democratică și
o revoluție anticapitalistă”(p. 37-38).
Volumul Zonă de trecere. Despre sfârșitul
postcomunismului constituie un semnal de alarmă
la adresa principiului de organizare socială, a
valorilor culturale și termenilor în care sunt definite
angajamentele sociale din țările postcomuniste.
Buden, chestionând în repetate rânduri capacitatea
Estului de a dobândi o imagine clară asupra
fenomenului postcomunist constata: „Căci asta a
fost postcomunismul, o zonă de trecere din care
ne-am întors. Nu mai rămâne decât întrebarea
dacă am învățat ceva din asta”.
Elena DIACONU
*
80 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
CINE AU FOST/SUNT
TERORIŞTII
DIN 1989?
Una din întrebările deschise asupra căreia
societatea românească post-comunistă încă mai
stăruie – atunci când trecutul recent este readus
în discuţie – este şi Cine au fost/sunt teroriştii
din 1989? Cum, însă, preocupările cotidiene
nu lasă prea mult loc analizei şi interpretărilor
unor interogaţii aparţinând unui domeniu „lipsit
de finalitate” (Gabriel Liiceanu) precum cel al
istoriei, atunci o altă întrebare ia fiinţă în mintea
autorului Ioan Dan, şi anume: „Mai interesează,
astăzi, în 2012, cu adevărat, dacă au fost sau
nu terorişti în decembrie 1989, aici, la noi, în
România?“
Revoluţiei din Decembrie 1989 i s-a
acordat, şi continuă să i se acorde, un loc aparte în
cadrul istoriei recente a României, consacrându-
i-se de-a lungul timpului un număr semnificativ
de lucrări. Printre acestea, şi Teroriştii din ’89.
Probe prezentate şi comentate de un fost şef
al Procuraturilor Militare, scrisă de general
magistrat(r) Ioan Dan şi apărută la Editura
Lucman în anul 2012.
Motivul ce a stat la baza scrierii acestei
lucrări – aşa cum mărturiseşte însuşi autorul –
a fost acela al prezentării unor informaţii care
să contribuie la „clarificarea lucrurilor într-o
bună măsură” (p. 5) cu privire la fenomenul
teroristo-diversionist „din unghiul de vedere
al puterii judecătoreşti, cu accentul obligatoriu
pe activitatea specifică procurorilor militari”
(p. 9), pe fundalul apariţiei unor lucrări în
istoriografia subiectului ce au viciat adevărul atât
prin „minciunile debitate”, cât şi prin „limbajul
folosit”.
Lucrarea are valenţe multiple. Este în
acelaşi timp o operă memorialistică, o cronică a
evenimentelor, un studiu de caz, un rechizitoriu la
adresa fostei Securităţi, o colecţie de documente,
un eseu apologetic la adresa Revoluţiei Române
din Decembrie 1989, o pledoarie de apărare (cu
rezervele existenţei şi a probelor contrare) a
acţiunii armatei române şi a ofiţerilor acesteia în
timpul Revoluţiei, o lucrare de critică istorică (în
special analiza şi demontarea multor informaţii
apărute în lucrările lui G. Cartianu, A. Rogojan,
Al. Stoenescu), în final, o lucrare de istorie
specială cu privire la Revoluţia Română din 1989.
Tema cărţii lui Ioan Dan ne este sugerată
de însuşi titlul acesteia: „Teroriştii din ‘89.
Probe prezentate şi comentate de un fost şef al
Procuraturilor Militare.“ Teza pe care autorul
încearcă să o susţină pe parcursul lucrării este
aceea că, în decembrie 1989, în România au
existat terorişti şi că aceştia nu sunt altcineva decât
reprezentanţi ai fostei Securităţi sau persoane
manipulate de aceasta, Securitate care şi-a păstrat
influenţa asupra societății româneşti şi după 1989
şi care încearcă să distorsioneze percepţia asupra
evenimentelor din decembrie pentru a se disculpa,
astfel, de crimele săvârşite atunci, recurgând fie
la metoda incriminării armatei şi auto-afirmării
unui rol pozitiv sieşi în acel context, fie prin
propunerea de scenarii paralele.
CRONICI
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 81
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Partea memorialistică a cărţii e importantă
prin prisma dublei nuanţe a acesteia. Prima constă
în nararea evenimentelor la care autorul a fost parte
în postura de actant al Revoluţiei. Sentimentul
unei atmosfere „cu adevărat entuziastă, dar care
conţinea o doză foarte mare de îngrijorare, de
preocupare faţă de ceea ce avea să se întâmple
în continuare”, participarea la un eveniment ce
era perceput ca unul ce „n-a mai existat şi nici
nu poate exista” (p.21) se împleteşte în evocarea
fostului procuror cu aceea a unor imagini mai
puţin plăcute, care i-au lăsat martorului un „gust
amar”, imagine asociată cu „negocierile” pentru
formarea conducerii ţării şi a „datului din coate”
a unor indivizi „total nechemaţi”(p. 19) şi, totuşi,
extrem de interesaţi de obţinerea unor funcţii de
conducere în acele momente. Nu doar descrierea
unor sentimente, ci şi acţiunea propriu-zisă, şi
planurile din acele clipe – ale sale şi ale celorlalţi
participanţi – sunt prezente în aceste rememorări.
Printre acestea, decizia luată împreună cu colegii
săi Mircea Levanovici, Vasile Stanca, Dan Voinea
de a boicota „ orice misiune menită să ducă la
supraviețuirea regimului criminal şi la privarea
de libertate a manifestanţilor” (p.16), dar şi
acţiunea de punere la dispoziţia revoluţionarilor a
generalului Marian Neagoe, şeful Direcţiei a V-a
a Securităţii. A doua nuanţă vizează acel segment
temporar post-revoluţionar în care autorul a
fost implicat în calitatea de investigator al
evenimentelor ce au avut loc în decembrie 1989,
din funcţia de adjunct al procurorului general.
Securitatea se face vinovată pentru
majoritatea victimelor teroriştilor din iarna
anului 1989 din România. Şi, pentru a demonstra
acest lucru, Ioan Dan recurge în cartea pe care
ne-o propune la mărturii, la argumente de ordin
logico-intuitiv şi la prezentarea de probe.
Prima dovadă pe care o aduce pentru a-şi
susţine teoria cu privire la „identitatea terorist-
securist“ este mărturia generalului Iulian Vlad,
mărturie în care acesta indica „elemente“ ale
Securităţii drept principali suspecţi de terorism
(p. 10-12). Această dovadă nu îl va disculpa,
însă, în ochii autorului pe şeful fostei Securităţii.
Ioan Dan desfăşoară pe parcursul lucrării un
adevărat rechizitoriu împotriva lui Iulian Vlad,
care este acuzat de diversiune: a ordonat ca
avioanele să se ridice în aer, în condiţiile în
care acestea erau consemnate la sol; a menţinut
comunicaţiile clandestine cu diferite unităţii ale
Securităţii pe parcursul desfăşurării revoluţiei
(acesta fiind unul din argumentele ce au dus la
arestarea acestuia) (p.29). Pentru a întări aceste
acuzaţii este prezentată şi mărturia generalului
Ion Hortopan, şeful Comandamentului Infanterie
şi Tancuri din MApN, care declara la 16 februarie
1990: „Având în vedere atitudinea lui Iulian
Vlad din ziua respectivă (25 decembrie) rezulta
clar că participarea lui la întocmirea planului
de capturare a elementelor teroriste a fost
formală; în realitate, prin acţiunile sale, urmărea
continuarea acţiunilor împotriva Armatei şi a
populaţiei…”(p. 321).
Dovezile care incriminează fosta
Securitate pentru cea mai mare parte a victimelor
Revoluţiei sunt multiple. La Timișoara acţiunea
criminală a fostei Securităţi, cea care primise
„ordin de luptă” din 16 decembrie (p. 77) este
demonstrată de agenda de lucru a lui Radu Tinu
(p.58-59). Sunt prezentate numeroase mărturii
ce indică Securitatea ca principală instituţie
care avea capacitatea de a răspândi teroarea
[ex. recunoaşterea de către I. Vlad a faptului
că„simulatoarele tot Securitatea le avea” (p. 178)
şi care a acţionat împotriva Revoluţiei (p. 137-
140)]. Sunt prezentate şi cazuri ale unor ofiţeri
de Securitate asupra cărora planează suspiciuni
de acte de terorism, cazuri ce nu au fost, însă,
investigate corespunzător.
82 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
Unul dintre argumentele la care autorul
recurge pentru a demonstra că fosta Securitate a
acţionat în decembrie 1989 împotriva Revoluţiei,
în cadrul unor acţiuni cu caracter terorist, este
şi acela al analizei istoricului acestei instituţii.
Autorul recurge la mai multe exemple pentru a-şi
susţine punctul de vedere. Acesta demonstrează
că o mare parte din practicile pe care Securitatea
le-a desfăşurat pe parcursul existenţei ei aveau
un caracter penal (p. 119-122). Loialitatea fostei
Securităţi faţă de regimul condus de Nicolae
Ceauşescu este demonstrată prin două cazuri.
Primul este cel în care Securitatea intermedia
migraţia persoanelor de etnie germană din
România în schimbul unor sume de bani. O parte
din aceşti bani, fiind destinaţi satisfacerii nevoilor
personale ale familiei Ceauşescu, în special ale
lui Nicu Ceaușescu (p.214), iar al doilea caz
prezentat este cel al lui Triţă Făniţă, ce trebuia,
de asemenea, să aducă valută pentru oligarhia
română comunistă.
Pentru că unul din motivele ce au stat la
baza lucrării a fost şi luarea de poziţie faţă de
unele scrieri ce au denigrat Revoluţia Română
din Decembrie 1989, reţin atenţia cititorului
părţile apologetice ale fenomenului revoluţionar
român grefate pe demontarea unor alegaţii din
unele lucrări, ce au tratat denigrator ideea unei
revoluţii în România la sfârșitul anului 1989. Sunt
avute în vedere în acest sens în special lucrările
lui Grigore Cartianu, „Crimele Revoluţiei”
şi „Teroriştii printre noi”, lucrarea lui Aurel
Rogojan „Fereastra Serviciilor Secrete”, precum
şi volumul „Revoluţia română în Bucureşti”
aparţinând lui Ion Bucur şi Mihail M. Andreescu.
Catalogată drept „maculatură” şi
„făcătură”, cartea „Crimele Revoluţiei” semnată
de G. Cartianu suferă de numeroase inexactităţi;
inclusiv titlul este comentat negativ; în definitiv,
spune Ioan Dan, revoluţia nu a comis nicio crimă.
Un capitol important al cărţii este dedicat, deşi
nu aceasta – mărturisește I. Dan – fusese intenţia
sa, analizei acestei cărţi al cărei scop a fost
„victimizarea Securităţii «inocente» şi satanizarea
Armatei şi a unor persoane care, în mod cert, nu
au avut posibilitatea de dispoziţie sau interes
pentru a contribui, conştient, la susținerea unor
acţiuni diversionist-teroriste”. Sunt infirmate de
către fostul procuror tezele prezente în cartea
„Crimele Revoluţiei”, conform cărora la Sibiu ar
fi existat o relație de animozitate între Miliţie şi
Armată. Cum ar fi fost posibilă în acest context
mutarea întregii conduceri a Inspectoratului
Judeţean al Ministerului de Interne în unitatea
condusă de Aurel Dragomir, se întreabă retoric
Ioan Dan. Apoi, tot în cazul Sibiului, Ioan Dan,
arată că din cele 37 de persoane venite la Sibiu
în data de 20 decembrie 1989 cu o un avion
ROMBAC, doar pentru 16 sau 18 persoane
datele de identificare erau false şi că acestea
făceau parte, printr-o deducţie elementară, din
cadrul Securităţii (p. 195.), şi nu din trupele DIA,
cum sugerează Cartianu. Însă „cea mai mare
minciună” a lui G. Cartianu din cartea „Crimele
Revoluţiei” este – ne spune Ioan Dan – afirmaţia
conform căreia sediul Miliţiei şi Securităţii din
Sibiu a fost atacat de către militarii conduşi de
A. Dragomir cu toată muniţia din dotare. Situaţia
fiind în acest caz inversă (p.198). Teoriile cu
privire la terorişti din lucrarea lui Cartianu sunt
demontate şi prin recurgerea la citate dintr-o
lucrare, căreia Ioan Dan îi găseşte uneori şi puncte
pozitive şi anume: „Fereastra Serviciilor
Secrete” a lui A. Rogojan. Citatul preluat
din Rogojan, confirmă ipoteza magistratului
potrivit căreia Securitatea este responsabilă
pentru actele de terorism din decembrie
1989 (p. 282-283). Este prezentată drept
„minciună” şi afirmaţia lui Cartianu conform
căreia generalul Dumitru Puiu ar fi fost
condamnat şi că ar fi fugit în 2 decembrie cu
probe incomode pentru Armata Română (p.
307). Cea mai mare minciună, însă, lansată
cu privire la Revoluţia Română pe care Ioan
CRONICI
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 83
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Dan o identifică în lucrarea lui G. Cartianu, este
aceea că Securitatea a fost cea care a organizat
demonstraţiile anticeauşiste (p. 361). Tot sub
lupa procurorului sunt puse în discuţie şi alte
aspecte controversat prezentate în cartea lui G.
Cartianu, multe dintre acestea constituindu-se
în demontarea acelor informaţii ce incriminau
Armata şi disculpau Securitatea.
O atenţie specială îi acordă Ioan Dan
şi lucrării „Fereastra Serviciilor Secrete”.
Comentariilor şi informaţiilor prezente în cartea
fostului ofiţer de Securitate, li se răspunde
punctual de către generalul în rezervă, Ioan
Dan. El precizează că remarca lui Rogojan,
conform căreia Securitatea era conştientă şi că
ar „fi lăsat liberă manifestarea voinţei populare”
în decembrie 1989, este infirmată de însăşi
acţiunea de represiune desfăşurată de aceasta şi
care s-a realizat la ordinele persoanelor aflate în
vârful ierarhiei Securităţii. Este pusă sub semnul
întrebării afirmaţia conform căreia în cadrul
tuturor structurilor operative ale D.S.S. ar fi
fost introduse cadre ale DIA. Informaţie pe care
Rogojan, – remarcă Ioan Dan, – o atribuie „abil”
unui general cu iniţialele D.I. Analizând o parte
din citatele din cartea lui Rogojan, I. Dan observă
că acestea induc cititorului concluzii greşite.
Totodată, precizează că unele din afirmațiile
atribuite anumitor persoane, respectiv fragmente
de replici şi convorbiri, nu sunt decât simple
afirmaţii atâta timp cât nu pot fi confirmate. În
acest sens autorul arată cum una dintre acestea,
atribuită lui Iulian Vlad în 22 decembrie, care
anunţa în dimineaţa aceleiaşi zile că în Bucureşti se
trage, ar fi replicat: „Cine trage? Unde se întâmplă
asta? Raportaţi! Armata, a fost răspunsul. Sper că
nu se trage în oameni, a spus generalul Vlad, dar
nu a mai primit răspunsul”, aceasta în condiţiile
în care – arată autorul Teroriștilor din ’89 – în
Bucureşti actele teroriste au început în seara şi nu
în dimineaţa acelei zile (p. 313).
Critica la adresa cărţii lui Rogojan
reprezintă, totodată, un prilej pentru I. Dan de
a-i disculpa pe generalii Ştefan Guşă şi Victor
Athanasie Stănculescu de orice culpă, în cazul
celui din urmă, Securitatea fiind acuzată de faptul
că a manipulat pentru a se produce condamnarea
acestuia pentru fapte pe care nu le-a comis (p.
301).
Tot din analiza cărţii lui A. Rogojan aflăm
că pentru Ioan Dan problema implicării sau nu
a unor servicii străine în România sfârșitului de
an 1989, se pune în următorii termeni: „Dacă
revoluţia din decembrie 1989 a fost sau nu
sprijinită de servicii secrete străine, pe mine
personal nu mă preocupă, din moment ce scopul
a fost atins, şi anume că dictatură care nu mai era
suportată de poporul român a fost înlocuită. Dacă
Ceauşescu ar fi fost iubit de popor, agenturile
străine nu ar fi avut nicio şansă să-l măture de la
putere, eventual şi printr-o intervenţie armată”(p.
281). Acest punct de vedere îi este întărit şi de
analiza pe care A. Rogojan o realizează în cartea sa
motivelor ce au stat la baza declanşării protestelor
anticomuniste şi care confirmă, în citatul selectat
de I. Dan din „Fereastra Serviciilor Secrete”, că
Revoluţia din Decembrie 1989 din România a
fost provocată de cauze interne.
Printre subiectele predilecte pe care
Ioan Dan le tratează, un loc aparte îl reprezintă
acela al cazurilor în care diferite persoane,
care aveau legături cu fosta Securitate, au fost
84 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
suspectate de terorism. În acest sens, se regăsesc
pe întreg cuprinsul cărţii numeroase exemple.
Nu este eludată de către autor nici posibilitatea
ca printre terorişti să fi fost şi persoane de alte
naţionalităţi, o mărturie a unui fost miliţian în
acest sens şi o listă cu 10 persoane cu nume de
sorginte arabă descoperite în fişetul fostului
adjunct al procurorului general, la care se adaugă,
– speculează Ioan Dan, – posibila susţinere a lui
Ceauşescu de către prietenul său libian Gaddafi,
îi întăresc autorului această ipoteză, cu precizarea
că: „Departe de mine, însă, a crede că teroriştii
au fost numai cetăţeni străini. Dacă realmente
au existat asemenea terorişti, aceia nu puteau
acţiona decât încadraţi într-un sistem organizat de
acele structuri ale statului totalitar român a căror
singură raţiune de a fi consta în apărarea regimului
comunist şi a conducătorului lui”(p. 167).
Un subcapitol special îi este dedicat şi
Televiziunii Române. În opinia autorului aceasta
a avut un rol marcant în timpul Revoluţiei.
Emisiunile ce s-au constituit în Revoluţia
română în direct „au avut cel mai puternic
impact asupra desfăşurării evenimentelor“. Una
dintre dovezi a fost însuşi faptul că programele
revoluţionarilor, informaţiile transmise de ei
nemijlocit, comunicatele oficiale ,,impresionantul
ecou internaţional au putut fi aduse la cunoştinţa
populaţiei, ceea ce a determinat acţiuni de masă,
în întreaga ţară, în vederea răsturnării regimului
totalitar comunist”(p. 176). Şi această parte a
lucrării pare a fi o reacţie la cărţile semnate de
G. Cartianu, reacţie necesară pentru a demonta
„toate minciunile şi calomniile” conţinute în
cărţile acestuia din urmă. Ioan Dan îl disculpă pe
T. Brateş de acuzaţiile ce i se aduc, argumentând
în apărarea acestuia, şi nu doar a lui, că acele
informaţii eronate prezentate pe post erau, în fapt,
aşa cum se recunoştea chiar în cadrul emisiunilor,
acte diversionist-teroriste (p. 192). Iar lucrări
precum „Revoluţia română în Bucureşti” scrisă
de Ion Bucur şi Mihail M. Andreescu, din care
I. Dan selectează un citat ce relevă implicaţiile
nefaste asupra evenimentelor din acele momente
ale unor informaţii eronate prezentate în direct
în acele clipe, nu fac, în opinia autorului, decât
să mistifice adevărul cu privire la modul în care
ar trebui interpretată activitatea Televiziunii
Române din acele momente, a fenomenului
„Revoluţia română în direct”.
CRONICI
Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 85
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Nenumărate sunt exemplele pe care autorul
le oferă pentru a demonstra că investigaţiile
desfăşurate în vederea decelării adevărului din
timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989
au avut numeroase deficienţe. Lipsa de interes
pentru aflarea adevărului (p. 339) şi intenţia voită
de a nu se realiza acest fapt (p. 355), incapacitatea
profesională (p.186-187), existenţa unei „verigi”
de comandă între procurorii militari ce realizau
anchetele şi şeful executiv al Secţiei Parchetelor
Militare, şi anume Serviciul Urmărire Penală (p.
162), anchetele deficitare şi superficiale în cazul
a numeroşi suspecţi de terorism (p. 148-149;
154-155; 324-325),volumul imens de muncă
al procurorilor şi existenţa unei strategii de
investigare cu un rol preponderent administrativ
(p. 411) sunt câteva din aspectele unui proces care
a determinat un răspuns cel puţin lacunar asupra
evenimentelor din decembrie 1989.
Evidenţierea implicării fostei Securităţi în
actele diversionist-teroriste din decembrie 1989
este completată permanent pe parcursul lucrării
de exemple ce exonerează Armata Română de
victimele din timpul Revoluţiei, excepţii făcând
cazurile ce trebuie tratate exclusiv ca unele de
natură personală. Scoaterea Armatei pe străzi
nu a avut – pentru I. Dan – decât rolul asigurării
paravanului necesar celor care au executat actele
de represiune, şi anume Securitatea (p. 47-48).
Teza lucrării lui Ioan Dan îi creează
acestuia şi situaţii problematice. Dacă întreaga
carte constituie un rechizitoriu la adresa fostei
Securităţi, iar actele diversionist-teroriste sunt
văzute ca mijloc de prezervare a sistemului politic
condus de Ceauşescu şi de menținere a acestuia
la putere, atunci afirmaţii precum: „S-a urmărit
ca Armata să fie ţinută sub tensiune, asemenea
întregii populaţii pentru a se asigura condiţii ca
«noile organe de putere» să se poată instala fără
probleme” (p. 155), pun Securitatea în postura
parţial inversă, – aceea de sprijini o nouă putere.
Urmărirea cu acribie a implicării Securităţii în
acte de terorism creează şi posibile excese de
zel din partea autorului. Astfel, în analiza unei
situaţii în urma căreia la Constanţa au rezultat
victime, autorul se întreabă dacă nu cumva T.
Ainur ar fi de fapt un securist. Fapt puţin probabil
dacă luăm în calcul faptul că acesta nu avea decât
şase ani. Se remarcă, în acelaşi timp, eludarea de
către autor a acelor momente şi situaţii în care
o parte a victimelor din decembrie 1989 nu au
fost rezultatul acţiunii directe a teroriştilor, ci a
unor alte situaţii în care uneori au fost implicate
şi cadre ale Armatei şi cărora le revine întreaga
vină pentru situațiile respective.
De altfel, pentru a disculpa o parte din
acţiunile nefaste din timpul Revoluţiei de care
vinovate se fac persoanele din cadrul Armatei, Ioan
Dan recurge tot la metoda – exagerată şi eronată
de multe ori – inculpării Securităţii, cea care a
manipulat şi „infestat toate instituţiile statului
comunist“ (p.366). În fapt autorul pare a fi iritat de
orice acuzaţie la adresa Armatei (p. 199).
Autorul reuşeşte pe parcursul celor peste
400 de pagini, grupate în 9 capitole, să ofere
argumente importante în susţinerea tezei identităţii
„securist-terorist“, punctând numeroase exemple
care să ateste acest fapt. Concluziile, nu multe
sub formă retorică, derivă logic din exemplele şi
argumentarea folosite de autor, iar comentariile pe
care acesta le face întregului proces de investigare
a fenomenului teroristo-diversionist din postura de
procuror, cea care îi conferă statutul unui specialist
în această privinţă, augmentează valoarea lucrării.
Lucrare ce beneficiază de numeroase informaţii
pe care autorul a reuşit să le sintetizeze în urma
consultării unui volum de informaţii la care au avut
acces foarte puţine persoane şi care i-au permis să
contureze o imagine unitară asupra fenomenului
terorist din România lui decembrie 1989.
Scrisă într-un stil plăcut în care amintirile
se împletesc cu analiza evenimentelor oferite drept
studiu de caz, cu descrierile unora din personajele
importante ale Revoluţiei, cu o naraţiune în care
cronologia este întreruptă de relatări ale unor
evenimente ce completează şi întăresc tema cărţii,
fără a supăra lectorul, cu explicaţii şi analize ale
unor situaţii ce edifică cititorul asupra unor cazuri
deseori răstălmăcite, toate acestea – alături de o
argumentaţie ce demontează multe din teoriile
cu privire la Revoluţia din decembrie prezente
în literatura de specialitate ce beneficiază de
preponderenţă în mass-media, – fac din lucrarea
domnului Ioan Dan o operă esenţială pentru toţi
aceia pentru care subiectul Teroriştii din ‘89 este
unul de interes.
Dr. Alexandru GRIGORIU
*
86 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
Current Issue
Editorial
Ion Calafeteanu, As a token of gratitude and appreciation ............................................................
3
Book launch/Public Debate
The Romanian Revolution of December 1989 in the University Auditorium
................................. 5
Alexandru Grigoriu, A new book on the shelves- The Romanian Revolution of december
1989. A University Cours Guide ..................................................................................................
11
The Editorial Fall
Florian Banu, The Failure of the Communist Propaganda as a background
of The Romanian Revolution of december 1989 ..........................................................................
14
Ion Bucur, The Party System in Romania till May 20, 1990 elections .........................................
23
Constantin Corneanu, Ceauşescu vs. Gorbaciov&perestroika.....................................................
25
Elena Diaconu, The idea of freedom for Romanian People .........................................................
34
Alexandru Grigoriu, The Martyr Heroes in the Martyr Citys of The Romanian
Revolution of December 1989 ......................................................................................................
36
Claudiu Iordache, A Romanian Tragedy. The Year 1989 .............................................................
44
Adrian Majuru, How was the Communism Possible in Romania? ..............................................
46
Daniela Osiac, On the Track of the Revolution in Timisoara- two touching stories ....................
52
Alexandru Osca, Timisoara after the Revolution .........................................................................
53
Alexandru Purcarus, Gorbaciov and His Politics in CIA’s and the
Department’Perception in Reagan’ Era .......................................................................................
58
Liviu Ţăranu, Intellectuals and Security in the 80’s .....................................................................
63
Crestomacy of the Romanian Revolution of December 1989 ................................................. 71
Interview
Ioana Ciodaru-Ceauşescu, Constantin Corneanu, Joy, Blood and Pain on the Danube Shore.
Brăila, december 1989 .................................................................................................................
73
Book Review
 Elena Diaconu, Zone of Transition Towards a New World...........................................................
77
Alexandru Grigoriu, Who are/Were the Terrorists in 1989? ........................................................
80
Current Issue ..............................................................................................................................
86
Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi
achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2
Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de
telefon 0371352518
CAIETELE REVOLUTIEI IEI-NUMĂRUL-48.PDF TOAMNA EDITORIALĂ FLORIAN
BANU, EŞECUL PROPAGANDEI COMUNISTE CA PREMISĂ ... MATERIAL
DIDACTIC PENTRU STUDIEREA ACESTUI MOMENT CRUCIAL DIN

DownloadReport
 View
22
 Download
6

EMBED SIZE (PX)

TEXT OF CAIETELE REVOLUTIEI IEI-NUMĂRUL-48.PDF TOAMNA EDITORIALĂ

FLORIAN BANU, EŞECUL PROPAGANDEI...
 INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989
Caietele Revolutiei,, Caietele Revolutiei
Nr. 4 (48) /2013
 CAIETELE REVOLUŢIEI
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Acad. dr. Dan BERINDEI Acad. dr. Dinu C. GIURESCU Prof. univ. dr. Ion
CALAFETEANU Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU
REDACTOR ŞEF Ioana CIODARU-CEAUȘESCU
REDACTORI Carmen RĂDULESCU Dana OSIAC Elena DIACONU Alexandru
GRIGORIU Theodor ZAVALAŞ
PUBLICIST-COMENTATOR Corneliu VLAD
Alina VLĂSCEANU - tehnoredactare Florin NISTOR - imprimare Nelu FIERARU - foto
© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureşti tel. 037.135.2518; fax: 031.105.9461;
e-mail: contact@irrd.ro www.irrd.ro
ISSN 1841 - 6683 ISSN-L 2284 - 7022
 Claudiu IORDACHE director general
Ion CALAFETEANU director adjunct
Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi
se pedepseşte conform legii. Responsabilitatea asupra conţinutului
materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se
restituie.
Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpress
CUPRINS
Editorial Ion Calafeteanu, În semn de recunoştinţă şi neuitare .....................p. 3
Lansare/Dezbateri Revoluţia Română din Decembrie 1989 în amfiteatrele
universitare .............................................................p. 5 Alexandru Grigoriu, O premieră:
„Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport de curs univeristar“ ........................ p. 11
Toamna editorială Florian Banu, Eşecul propagandei comuniste ca premisă a Revoluţiei
Române din Decembrie 1989 ...................................p. 14 Ion Bucur, Sistemul de partide în
România până la alegerile din 20 mai 1990 ............................................................................p.
23 Constantin Corneanu, Ceauşescu versus Gorbaciov
&perestroika .................................................................................p. 25 Elena Diaconu, Ideea
de libertate la români ................................p. 34 Alexandru Grigoriu, Eroii martiri în „oraşele
martir“ ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ......................................p. 36 Claudiu
Iordache, O tragedie românească. Anul 1989 .................p. 44 Adrian Majuru, Cum a fost
posibil comunismul în România .......p. 46 Daniela Osiac, Pe urmele Revoluţiei din Timişoara
- două poveşti emoţionante .............................................................p. 52 Alexandru Oşca,
Timişoara în post-revoluţie ...............................p. 53 Alexandru Purcăruş, Gorbaciov şi
politica sa în percepţia CIA şi a Departamentului de Stat în Epoca Reagan ............................p.
58 Liviu Ţăranu, Intelectualii şi Securitatea în anii '80 ....................p. 63
Crestomaţia Revoluţiei ...............................................................p. 71
Interviu Ioana Ciodaru-Ceauşescu, Constantin Corneanu, Bucurie, sânge şi durere la malul
Dunării. Brăila, decembrie 1989 (1) .....p. 73
Cronici Elena Diaconu, Zonă de trecere spre o lume nouă .......................p. 77 Alexandru
Grigoriu, Cine au fost/sunt teroriştii din 1989? ..........p. 80
Current Issue ...............................................................................p. 86
 Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 3
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
ÎN SEMN DE RECUNOŞTINŢĂ
ŞI NEUITARE
EDITORIAL
Sunt, în viaţa fiecăruia dintre noi, evenimente care ne marchează pentru totdeauna şi la care
de multe ori – chiar de foarte multe ori! – ne raportăm în timpul vieţii. Întâmplări care ne
privesc direct sau nu, la care am fost participanţi sau doar simpli contemporani, dar al căror
impact asupra noastră a fost de neuitat. La ele, la aceste evenimente, întâmplări, momente cu
trăiri emoţionante intense etc. ne raportăm atunci când, cu diverse prilejuri, spunem: „era
înainte de...” sau „era după...”.
La fel stau lucrurile şi cu datele cronologice de referinţă în istorie. Evenimentele care au
marcat schimbări profunde în mersul istoriei unui popor sau au influenţat evoluţiile în plan
politic, social, economic, cultural etc. la scară mondială au devenit, în timp, adevărate borne
de hotar pentru periodizarea istoriei naţionale sau universale.
Revoluţia Română din Decembrie 1989 este un astfel de eveniment, care a marcat nu numai
destinele a milioane de români, ci şi viitorul ţării, în ansamblu. Ea se înscrie în rândul acelor
evenimente, întâmplări etc. pe care le aminteam şi care marchează istoria românilor în secolul
XX. Revoluţia Română din Decembrie 1989 este, în fond, cea mai recentă manifestare de
 curaj, de eroism şi de jertfă a poporului român pentru recâştigarea libertăţii, la final de secol
şi de mileniu. Ne raportăm la ea astăzi, ca un eveniment de hotar între două lumi, între două
epoci, ca punct de relansare a României spre un nou viitor. De aceea o înscriem în istoria
noastră alături de alte două evenimente de aceeaşi esenţă şi cu care ne mândrim: revoluţiile
de la 1821 şi 1848. Chiar dacă idealurile afirmate de primele două revoluţii nu s-au putut
realiza ca rezultat al victoriei lor, procesul de schimbare iniţiat de ele nu mai putea fi oprit, iar
anii care au urmat au marcat înfăptuirea lor. Nici nu putea fi altfel, pentru că a fi renunţat la
ele ar fi însemnat compromiterea viitorului nostru ca popor, fiindcă idealurile lor reprezentau
unitatea naţională, progresul, emanciparea, modernizarea, propăşirea.
Revoluţia din Decembrie 1989 a reuşit însă să răstoarne în chiar timpul confruntării, în numai
câteva zile, un regim politic impus din afară, ilegal, totalitar, redându-le românilor dreptul de
a gândi liber, restituindu-le demnitatea, mândria de a fi român, încrederea, optimismul,
făcându-i să simtă bucuria victoriei, să trăiască măreţia momentului.
Pentru toate acestea noi, care suntem azi beneficiarii libertăţii recâştigate, ai redobândirii
încrederii în noi înşine, suntem recunoscători Revoluţiei din Decembrie 1989 şi ne aplecăm în
faţa memoriei eroilor căzuţi în lupta pentru libertate, pentru o viaţă mai bună. În acelaşi timp,
însă, noi, care am trăit încleştarea şi măreţia acelor zile, avem obligaţia morală de a le aminti
tinerilor de azi, celor care nu au cunoscut mizeriile vechiului regim şi care n-au trăit nici
zilele măreţe ale Revoluţiei, suntem obligaţi – repet – de a le arăta fiilor şi nepoţilor noştri tot
ceea ce s-a întâmplat atunci, duritatea confruntării, emoţiile prin care am trecut, bucuria finală
pe care am trăit-o, aşteptările noastre.
 4 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013
EDITORIAL
Istoria şi istoricii – ei în primul rând, dar nu numai ei – sunt datori să se implice în această
acţiune pentru neuitarea acestei pagini de mândrie naţională din decembrie 1989. Ei trebuie
să desluşească adevărul în marea de informaţii şi de dezinformări, ei sunt chemaţi să ne arate
eroii întru cinstirea memoriei lor, precum şi vinovaţii de crimele comise în zilele sângeroase
din decembrie 1989.
Un rol important în acest demers al neuitării revine sistemului de învăţământ. Datorită
manualelor alternative de istorie, spaţiul acordat în acestea Revoluţiei Române din Decembrie
1989 este foarte inegal şi, ca o apreciere generală, insuficient. Pentru a îndrepta această
situaţie există – în opinia noastră – două căi, compatibile între ele, şi care ar putea fi urmate
concomitent.
Pe de-o parte avem în vedere o lărgire a spaţiului acordat Revoluţiei Române din Decembrie
1989 în manualele alternative de istorie, spaţiu care astăzi este sub exigenţele cerute de un
eveniment de asemenea importanţă.
O a doua cale este tratarea acestei tematici după modelul reprezentat deja de manualele
facultative dedicate altor două probleme de istorie: cea a holocaustului şi cea a
comunismului. Institutul Revoluţiei Române a publicat deja un suport de curs universitar
consacrat Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Acum, cu sprijinul unor profesori din
învăţământul preuniversitar, IRRD pregăteşte publicarea unei sinteze consacrate acestui
subiect pentru învăţământul liceal şi gimnazial. Sperăm ca această iniţiativă a Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989 să primească adeziunea şi sprijinul conducerii
Ministerului Educaţiei Naţionale, pentru a da astfel viaţă acestui adevărat proiect al
recunoştinţei şi neuitării.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu
*
 Caietele Revoluţiei Nr. 4 (48)/2013 | 5
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
LANSARE/DEZBATERI
REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN
DECEMBRIE 1989 ÎN AMFITEATRELE
UNIVERSITARE
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD) a lansat, în cursul zilei de 3 iunie
a.c., volumul Revoluţia Română din Decembrie 1989. Suport de Curs Universitar sub
semnătura conf. univ. dr. Alexandru Oşca. La acest eveniment, organizat în parteneriat cu
Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir (UCDC), s-a evidenţiat faptul că acest volum
reprezintă o prezentare condensată a unui moment remarcabil din istoria noastră
contemporană. În condiţiile în care există numeroase informaţii frag

LITERATURA ASERVITA IDEOLOGIEI COMUNISTE

DOCUMENTS

CAIETELE INMER
DOCUMENTS

CAIETELE ECHINOX - SHAMANISMUL POSTMODERN

DOCUMENTS

CAIETELE BIBLIOTECII UNATC NR. VII

DOCUMENTS

PE ALTARUL REVOLUTIEI , AUTOR CORNELIU LEU

EDUCATION

PIATA REVOLUTIEI
DOCUMENTS

ENCICLOPEDIA REVOLUTIEI DIN TIMISOARA 1989 VOL.3: TEME ALE ...

REVOLUTIEI DIN TIMISOARA 1989 VOL
DOCUMENTS
CAIETELE PRINCIPELUI (11) 2012
DOCUMENTS

ANALIZA DICTATURII COMUNISTE II

DOCUMENTS

MARTURISITORII DIN RILE COMUNISTE

DOCUMENTS

CAIETELE DE LA TINTESTI
DOCUMENTS

EROII REVOLUTIEI
DOCUMENTS

CAIETELE PRINCIPELUI (34)

DOCUMENTS

CAIETELE REVOLUTIEI 2019-01-27¢ ALOIS LONEC, ¥EFUL POLI¥£IEI

SECRETE CEHOSLOVACE, ¥I VIKTOR GRU¥KO,
DOCUMENTS

STUDIUL DE CAZ - LITERATURA ASERVITA IDEOLOGIEI COMUNISTE

DOCUMENTS
CAUZELE REVOLUTIEI DIN EPOCA MODERNA
DOCUMENTS

10 PRABUSIREA REGIMURILOR COMUNISTE

DOCUMENTS

COMUNICAREA IN CONDITIILE REVOLUTIEI DIGITALE

DOCUMENTS

D.L. CAIETELE CNSAS 2014

DOCUMENTS

CAIETELE BIBLIOTECII UNATC NR. X

DOCUMENTS

DIN INCHISORILE COMUNISTE

DOCUMENTS

URMARI POLITICE ARE REVOLUTIEI INDUSTRIALE

DOCUMENTS

EPOCA REVOLUTIEI FRANCEZE

DOCUMENTS

CAIETELE PRINCIPELUI (3) 2012

DOCUMENTS
 MARTURISITORII DIN TEMNITELE COMUNISTE
DOCUMENTS

REDACTOR:EUGENDAMIAN TEHNOREDACTOR:MARIANARADU ... PREFA¥£

¤’: DULCE CA MIEREA E SPECTACOLUL PROPAGANDEI
DOCUMENTS

CAIETELE PRINCIPELUI (6) 2012

DOCUMENTS

LA PETITE COMUNISTE....PDF
DOCUMENTS

ANDREICA MARTURII DIN IADUL INCHISORILOR COMUNISTE

DOCUMENTS

DESPRE AREA BLOCURILOR COMUNISTE

DOCUMENTS
Search Related
 About us
 Contact us
 Term
 DMCA
 English
 Français
 Español
 Deutsch

STA