niaţiilor cinice lansate în congrese, conferinţe şi cu alte prilejnri.

Prevalându-se de prerogativele de
preşedinte al Consiliului Apărării şi de comandant suprem al forţelor armate, nicolae ceauşescu şi-a
exercitat, cu o duritate ieşită din orice graniţe, autoritarismul feroce în vederea subminării poziţiei
armatei, a prefacerii ei într-o unealtă, docilă, a puterii personale absolutiste. Dar nu l-a părăsit
niciodată spaima că armata i-ar putea fi fatală şi de aceea a adoptat cele mai aberante măsuri de
restrângere a atribuţiilor conducerii instituţiei ostaşeşti, a libertăţii şi drepturilor militarilor, de
deturnare de la adevăratele ei sarcini de pregătire pentru apărarea ţării, soldaţii şi ofiţerii găsindu-se,
pentru a folosi doar un exemplu, într-un număr mult mai mare pe şantierul canalului Dunăre-Marea
Neagră sau la construcţia „casei republicii” decât pe terenurile de instrucţie. Ca şi pe ansamblul
social, şi pe cel al armatei, metodele opresive erau dublate de un paternalism dezgustător, de esenţă
feudală, conform căruia şi cel mai mic drept material sau moral al militarului era considerat ca un
„dar al comandantului suprem”. Dar nici aceasta n-a fost apreciat ca suficient. Armata a fost supusă
supravegherii stricte din partea unor elemente din afara ei, fără avizul cărora nimic nu se putea
mişca în formaţiunile armatei, iar sub incintele celor mai importante instituţii şi unităţi militare
operative din Capitală se află guri ale galeriilor şi tunelurilor prin care trupe specializate din afara
organismului militar puteau pătrunde pentru a acţiona împotriva armatei(?!). Cu câtă vigoare a
exprimat un maistru militar în faţa mulţimii adunate la 24 decembrie în Piaţa Palatalui că de la
dictator „armata nu a avut nici un favor”.
Măsurilor luate personal de dictator li se asocia amestecul neruşinat al elenei ceauşescu în
domeniul avansarii şi promovării cadrelor, impunînd cele mai absurde criterii şi practici, între ele la
loc de frunte aflându-se stoparea ascensiunii sau eliminarea sistematică a acelor generali şi ofiţeri
consideraţi, din cauza competenţei şi poziţiei lor, neconvenabili, nesiguri, ori potenţial periculoşi
monarhiei scorniceştiene.
Asupra îndeplinirii orientărilor cuplului dictatorial veghea atroce Ilie Ceauşescu (Atenţie!
Iniţialele scrise cu minuscule!!!), al cărui cuvînt era întotdeauna un veto oricărei iniţiative creatoare
manifestate de forurile de decizie militară, care erau reduse la neputinţă, lovite crunt în onoarea şi
demnitatea exercitării învestiturilor lor.
Considerându-se drept un mare istoric, el semna cărţi scrise de colective de cercetători, pe care-
i trata ca pe nişte slugi, îşi asuma rolul de coordonator al unor corpusuri de istorie militară în care
tot ceea ce este conform cu ştiinţa istoriei se datoreşte curajului autorilor şi tot ce este contrar
acestui adevar intervenţiilor coordonatorului. Un exemplu tipic îl constituie reorganizarea Muzeului
Militar Central în noul sediu atribuit, după demolarea, la ordinul criminal al cabinetului 1, a
vechiului sediu din strada Izvor, el însuşi un vestigiu istoric, fiind localul primei şcoli de ofiţeri de
infanterie, construit acum aproape 110 ani. El a căutat să concentreze într-un mănunchi momente
care corectează unele falsuri şi omisiuni impuse în anii '50 cu momente de negaţie absolută şi de
distorsiune a adevărului istoric, cu cele lipsite de posibilitatea de a fi crezute, dar care exaltă mistica
eroului providenţial – fratele mai mare, dictatorul. Însăşi etnogeneza poporului român a fost
reconfecţionată, una dintre componentele ei fiind redusă, după vorba veche a unui confrate ziarist, la
expresia „foştii noştri strămoşi”.
Cele de mai sus nu reprezintă decât o infimă parte din motivaţiile aversiunii armatei faţă de
dictatură, a angajării în revoluţia popullară a zilelor noastre, angajare care îşi are izvoarele în
tradiţiile seculare ale unităţii dintre armată şi popor. Fiindcă de la Basarab şi Bogdan, de la Mircea
cel Bătrân până la Ştefan cel Mare, de la Mihai Viteazul la Horea şi Iancu, de la tânăra armată
naţională pe care o cerea la 1848 înflăcăratul Bălcescu şi o realiza Alexandru Ioan Cuza, până la
armata Războiului Independenţei de la 1877, a războiului pentru realizarea României Mari din
1916-1918 şi a războiului de eliberare de sub dominaţia fascistă din 1944-1945, trăsătura
fundamentală a reprezentat-o unitatea dintre armată şi popor.

Cele mai de preţ trăsături moştenite de la înaintaşi s-au revelat admirabil şi în acest an de graţie,
1989. Se bucură de o recunoaştere generală faptul că sensibilizarea şi implicarea totală a armatei în
cea mai tumultuoasă revoluţie a contemporaneităţii constituie fundamentul pe care se reazemă
sentimentul de securitate al poporului, în aceste momente măreţe care confirmă, pentru a încheia tot
cu o sentinţă a lui Nicolae Iorga, că istoria e scrisă cu lacrimi şi sânge, dar însufleţită de cel mai cald
entuziasm.
General-maior (r) Constantin Antip