VASILE URSACHE

PE-UN PICIOR DE PLAI…

- Despre plaiurile Ţării Româneşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea -

2006

1
 C U V Â N T ÎN A I N T E

Oricât de mult ar dori autorul unei lucrări de istorie ca discursul său să fie
“expunere sistematică, fără scopuri străine (...) a faptelor de orice natură prin
care s-a manifestat (...) activitatea omenirii” 1) , respectiva lucrare nu va reuşi să
atingă gradul de obiectivitate specific ştiinţelor pozitive. Cauzele sunt
numeroase, interacţiunile care determină o asemenea realitate se manifestă
complex şi conţin multe variabile. Izvoarele care furnizează informaţii referitoare
la o anumită perioadă, la un anumit proces istoric, nu sunt întotdeauna clare sau
suficiente verificării uneia din surse cu ajutorul celorlalte. De fapt, aceste izvoare
nici n-au fost create spre a încorpora adevărul istoric, ci pentru a susţine şi
promova interesele unor oameni şi instituţii din epocă, în raporturile cu alţi
oameni, cu alte instituţii. Nici chiar atunci când izvoarele n-au vizat neapărat
atingerea unui scop, acestea nu s-au putut, totuşi, sustrage din câmpul unei
anumite atmosfere de interese. 2)
În pofida acestei limite, izvoarele istorice continuă să rămână pilonii pe
care se sprijină orice judecată asupra trecutului, consecvenţa cu care se
promovează, de atâta timp, utilizarea lor critică atenuând din exagerări, reducând
progresiv “marja de eroare” a diferitelor afirmaţii. Cu alte cuvinte, are loc o
apropiere a discursului istoric de obiectivitatea specifică ştiinţei. Dar numai o
apropiere, nu şi o identificare, pentru că oricât ar spori aportul disciplinelor
auxiliare şi al cercetării interdisciplinare la studiul şi interpretarea izvoarelor,
specialiştii angrenaţi în acest demers, ca şi în elaborarea discursului istoric, sunt
“prinşi” într-un complex de determinări specifice perioadei în care trăiesc.
Mentalităţile şi preocupările societăţii, în general, şi ale mediilor ştiinţifice, în
special, curentele de idei şi gradul de permeabilitate la nou, formaţia, orizontul
cultural şi nivelul de interes faţă de problema abordată, reprezintă tot atâtea
variabile care determină trăsăturile specifice, dar şi limitele unei cărţi de istorie.
Din această cauză, istoriografia înregistrează scrierea istoriei ca pe o permanentă
rescriere; rescriere care nu se derulează linear, ci sinuos, urmându-se un traseu
marcat de contradicţii şi, nu în rare situaţii, de paradoxuri. Eminesciana sintagmă
“ce-un secol o zice, ceilalţi o deszic”3) se împlineşte, deci, şi prin elaborarea

2
unor reflectări istorice în cuprinsul cărora adevărul nu se înfăţişează definitiv şi în
deplina lui nuditate, ci ca o sumă vectorială a tuturor discursurilor referitoare la o
perioadă, proces sau eveniment istoric.
Văzut aşa, adevărul istoric rămâne o problemă mereu în discuţie,
permiţând adăugiri, retractări sau rectificări, evitându-se radicalizările pe care
promovarea unui aşa-zis “adevăr absolut” le-ar putea genera, la un moment dat,
în domeniul reflectării istorice.
Istoriografia se aseamănă - dacă ni se îngăduie comparaţia - cu o
vieţuitoare ce-şi schimbă aspectul exterior în funcţie de timp şi de mediul în care
se manifestă; schimbare sub impulsul celor doi poli ai viului: instinctul de
conservare şi cel de perpetuare. Deşi oarecum simplistă, comparaţia face trimiteri
la un alt aspect: acela că sinuozităţile şi paradoxurile din planul elaborărilor
discursului istoriografic sunt cerute - dacă nu chiar provocate - de condiţia de
ştiinţă umanistă perenă pe care o are istoria. Condiţie necontrazisă, ci întărită de
pluralismul opiniilor, ipotezelor şi punctelor de vedere, precum şi de dialogul
dintre diferitele “etaje” care concură la cristalizarea concepţiilor succesive asupra
unui eveniment, fenomen sau proces istoric.
*
* *
Poate nici un alt secol din trecutul românilor nu a cunoscut atâtea abordări
controversate ca secolul al XVIII-lea. Îndeosebi aşa-zisa perioadă fanariotă,
începută în Moldova la 1711, iar în Ţara Românească la 1716. Vaietele
letopiseţului lui Ion Neculce, 4) deformările din “Cronograful” lui Dionisie
Eclesiarhul sunt, încă din plină epocă a giubelelor şi ciubucelor, într-un vizibil
dezacord cu scrierile “istornice” ale lui Muste, Dionisie Fotino, Ianachi
Kogălniceanu sau Ienăchiţă Văcărescu.
Abordările din secolul al XIX-lea - cu toate “atenuantele” şi nuanţările
făcute de unii istorici precum A.D. Xenopol 5) - folosind drept criteriu
apartenenţa etnică a multora dintre domni şi boieri - au văzut “veacul fanariot”
ca pe o epocă neagră. Nicolae Bălcescu, spre exemplu, considera că “10
februarie 1716 fu o zi de doliu pentru români; în acea zi, Nicolae Mavrocordat,
cel dintâi domn fanariot, se urcă pe slăvitul tron ilustrat de Basarabi” 6).
La fel de “în negru”, şi tot datorită utilizării unor criterii de apartenenţă, au
văzut regimul fanariot şi unii istorici din secolul XX: “Regimul turco-fanariot în
Moldova şi Ţara Românească reprezintă o perioadă de maximă exploatare
turcească”; 7) “Privită în general, epoca fanariotă este o epocă de scădere” 8) -
afirmă două dintre cele mai autorizate surse din deceniile trecute.

3
 Complexitatea unui veac în decursul căruia s-au derulat procese istorice
atât de diferite, dintre care unele încă n-au fost studiate îndeajuns, cer un discurs
mai nuanţat, întemeiat pe izvoare, dar şi apropiat de cititorii de istorie de astăzi.
Percepţia unanim negativă asupra perioadei fanariote nu se mai justifică. Cu atât
mai mult cu cât fiscalitatea dură şi excesivă, creşterea dependenţei politice faţă de
Poartă, xenocraţia, amputările teritoriale, transformarea Ţărilor Române
extracarpatice în teatru de operaţii, bază de aprovizionare şi de rechiziţii pentru
armatele puterilor vecine, corupţia ş.a., rele considerate a fi trăsături definitorii
ale regimului fanariot, au fost însoţite de procese cu urmări benefice pentru
români, între care: creşterea numerică a populaţiei 9), creşterea producţiei
agricole, progrese în domeniul manufacturier, transformările reformiste în plan
instituţional, un benefic şi generalizat avânt al culturii. Toate acestea au dus la
îmbunătăţirea condiţiei sociale şi economice a unei părţi importante a populaţiei.
Tot acum s-au făcut eforturi - plătite de unii domni cu mazilirea şi chiar cu capul
! - pentru ameliorarea statutului juridic internaţional al Principatelor, s-au
înfiinţat primele reprezentanţe diplomatice străine la Bucureşti şi Iaşi, s-a
îmbunătăţit statutul capuchehaielor la Istanbul, s-au intensificat schimburile între
statele româneşti. Cu alte cuvinte, sub impactul “luminilor”, ce urniseră Europa
din vechile ei rânduieli, Principatele Române se trezeau şi ele din îndelungatul ev
feudal. După cum aprecia, într-o dezbatere televizată, acad. Dan Berindei - idee
întărită şi de Dinu C. Giurescu - în acest secol frământat s-au pregătit înfăptuirile
din secolul următor, al XIX-lea, care aveau să culmineze cu făurirea naţiunii
române şi a statului naţional român modern.
Dar secolul al XVIII-lea a fost un secol “de impact” şi prin aceea că
Imperiul Habsburgic a ajuns până pe crestele Carpaţilor, impunând, în locul
hotarului, mai permeabil şi mai constructiv - care în decursul secolelor anterioare
n-a îngreunat relaţiile inter-româneşti - o graniţă fixă, concret delimitată şi
minuţios marcată în teren; o graniţă cu tendinţa de a se deplasa în sensul
expansiunii dorite de Viena, spre a “înghiţi” munţi boiereşti, mânăstireşti şi
moşneneşti; o graniţă rigidă şi, în acelaşi timp, ofensivă; o graniţă aflată într-o
mai strânsă legătură cu puterea centrală, cu tratatele internaţionale ale acelor
vremuri, dar şi cu mutaţiile apărute în “arta războiului”, ca urmare a revoluţiei
industriale.
Această graniţă, cu sistemul ei de determinări, împreună cu schimbările de
structură din Ţara Românească, a dus la transformarea treptată a vechiului sistem,
de pază şi administrare a “marginii”, bazat pe serviciul ostăşesc prestat de ţărani,
într-un sistem în care paza şi apărarea graniţei se face de către ostaşi din armata
permanentă, organizaţi în subunităţi şi unităţi costituite după reguli moderne. În a

4
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, înainte ca vechea organizare plăiaşă să fie
înlocuită, domnii au încercat să îi aducă îmbunătăţiri, pe linia începută de Matei
Basarab şi Constantin Brâncoveanu, în secolul precedent, al XVII-lea. O parte
din aceste strădanii se străvăd şi din Condicile Divanului Ţării Româneşti, care,
numai pentru perioada 1774-1806, la care ne-am oprit, conţin 116 porunci şi
anaforale în legătură cu serviciul grăniceresc la plaiuri şi cu încălcările de hotar.
Aceste documente, coroborate cu altele care, fără îndoială, încă aşteaptă, prin
tainiţile arhivelor, să fie cercetate, pot alcătui un punct de plecare în studierea şi
înţelegerea unui secol fecund, căruia, de cele mai multe ori din interese străine de
istorie sau dintr-un subiectivism întemeiat pe exaltările şi negările romanticilor, i
s-au îngroşat umbrele, fără să ne lase să vedem că, totuşi, pentru întreaga Europă,
acest veac a fost un veac al luminilor şi reformelor.
Lucrarea de faţă se întemeiază pe munca tenace şi nepreţuită, de
“scormonitor” în arhive, a distinsului Dumitru Zecheru, un vrednic urmaş al
plăiaşilor prahoveni, şi încorporează o muncă de aproape un deceniu, care s-a
încheiat în toamna anului 1998. Ca atare, din aparatul critic lipsesc trimiterile la
lucrări publicate în cei aproape opt ani care despart momentul încheierii lucrării
de cel al editării ei. De altfel, intenţia iniţială a autorului a fost aceea ca textul
dintre copertele prezentului volum să constituie doar punct de plecare pentru
elaborarea unui studiu critic al istoriei instituţiilor confiniare ale românilor din
evul mediu. Însă, la încurajarea unor distinşi foşti grăniceri şi cu sprijinul”,
domnului Firiţă Carp, directorul Editurii “Detectiv”, am găsit de cuviinţă că este
bine să fie publicat şi acest “punct de plecare” – cu toate inconvenientele pe care
le aduce primirea publicului cititor pe un “şantier”. Această decizie se sprijină pe
două argumente principale: primul este acela că despre instituţia plaiurilor s-a
scris relativ puţin în secolul trecut, întrucât subiectul a fost considerat de istorici
delicat sau neatractiv; al doilea argument: dincolo de intensitatea discuţiilor şi
controverselor dintre specialiştii în “ştiinţa trecutului”, studiul istoriei nu poate fi
“rupt” de dialogul cu publicul, cu “consumatorii” de scrieri istorice, care, la urma
urmei, sunt principalii beneficiari ai oricărui demers cultural. Fie şi pentru
simplul motiv că “eroii” unei asemenea cărţi sunt părinţii părinţilor lor, dinspre
care le-a venit nu numai o moştenire genetică şi patrimonială, ci şi una culturală.
O moştenire a cărei reconstituire nu se poate face prin acte de proprietate, ci şi
prin lucrări de acest gen.
Simt nevoia să completez aceste consideraţii preliminare, cu una strict
personală: aceea că truda pe textele unui veac atât de fecund cum a fost secolul al

5
XVIII-lea constituie, pentru un om deprins mai degrabă cu poezia şi cu
publicistica, un început marcat de o benefică revelaţie: aceea că istoriografia
începe cu Herodot şi nu sfârşeşte niciodată, iar drumul întru cunoaşterea
trecutului trece printr-o adevărată “selvă” de documente a căror permanentă
cântărire şi re-cântărire dezvoltă, paradoxal, capacitatea de a înţelege… viitorul .
Dar un început marcat şi de un benefic regeret: acela că, în faţa izvoarelor, a
documentelor “mustind” de viaţă trecută, răstimpul hărăzit de Parce unui
muritor este nedrept de scurt, încât răgazul necesar găsirii eminenescianului
“cuvânt ce exprimă adevărul” este acordat fatalmente discriminatoriu.

AUTORUL

NOTE
1) Nicolae Iorga, Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, Bucureşti,
1894.
2) Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiul istorie în “Institutul de
Istorie Universală “Nicolae Iorga”, Bucureşti, 1943, pp.204-205.
3) Mihai Eminescu, “Mortua est”, în vol. Poezii. Proză literară, Bucureşti, Ed.
“Cartea Românească”, 1984, p.37.
4) “Oh, oh, oh ! Vai, vai, vai di ţară! Ce vremuri cumplite au agiunsu, şi la ce
cumpănă au cădzut. Doară Dumnedzău di a face milă, precum au făcut cu
izrailitenii, cu Moise proroc, de-au despicat Marea Roşie. Aşa să facă şi cu
tini, săracă Ţară!”.
5) A.D. Xenopol, Războaiele ruso-austro-turce şi influenţa lor asupra Ţărilor
Române, Iaşi, 1980.
6) Nicolae Bălcescu, Opere, Bucureşti, Ed. Academiei, 1953, p.32.
7) “Istoria României”, vol.III, Bucureşti, 1964, p.340.
8) Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1971, p.447.
9) Ţara Românească avea, în 1771, 1.520.000 locuitori, Moldova, în 1774,
aproximativ 979.000 locuitori, iar Transilvania, 1.400.000 locuitori. Deci,
pe la 1780, în Ţările Române trăiau vreo 4 milioane de oameni, cu peste
25% mai mult decât erau la sfârşitul sec. al XVII-lea. Comparativ, în aceeaşi
perioadă, Imperiul Habsburgic avea 17 milioane de locuitori, Imperiul
Rus - 20 de milioane, iar Imperiul Otoman - 21 de milioane. (Acad. Ştefan
Ştefănescu, “Aspects de revolution demografique dans les Pays Romains a
la fine du XVIII siecle”)

6
 I. “MARGINEA” ŞI HOTARELE ŢĂRII ROMÂNEŞTI

ÎN EVUL MEDIU

Încă din vremea voievozilor Litovoi şi Bărbat, de pe la 1270, şi până în

anii domniei lungi şi glorioase a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), românii de la
Carpaţi şi Dunărea de Jos au străbătut un drum aspru şi nu lipsit de sinuozităţi, în
direcţia “aşezării” unui stat feudal puternic. Pas cu pas, s-au întemeiat instituţii şi
dregătorii, s-au clădit noi ierarhii şi sisteme de relaţii, noi “câmpuri de forţă”.
Domnia s-a întărit, sporindu-şi puterea şi prestigiul date de lege, sabie, Biserică,
de avere şi înrudirile cu dinastiile din ţările vecine.
În strânsă legătură cu creşterea puterii domnului, s-a perfecţionat şi şi-a
sporit rolul sfatul domnesc în care, progresiv, boierii cu dregătorii s-au impus,
luând locul boierilor “netitraţi”, al acelor pani şi jupani care-i continuau pe
“maiores terrae” din secolul al XIII-lea, deprinşi să-şi fie proprii lor stăpâni în
vremuri bune şi supuşi nesiguri ai altora în vremuri tulburi.1) Rând pe rând au
apărut, spre a rămâne vreme de peste patru secole în preajma domnului,
pârcălabul (1368), vornicul (1389), paharnicul (1392), banul, stolnicul,
vistiernicul, logofătul, (toate patru înfiinţate între 1389-1400), spătarul şi comisul
(în 1415). Pe măsură ce numele panilor şi jupanilor au început să devină din ce în
ce mai rare în actele de cancelarie, până la sfârşitul secolului eroic, al XV-lea,
sfatul domnesc s-a îmbogăţit cu alte dregătorii: postelnicul, clucerul, armaşul,
slugerul, pitarul, portarul, şetrarul, medelnicerul.2) Aceleaşi dregătorii, cu
neînsemnate deosebiri, s-au impus, aproximativ în aceeaşi perioadă, şi în ţara-
soră Moldova.
Întărirea domniei şi creşterea progresivă a rolului dregătorilor din sfatul
domnesc, în raport cu boierii “netitraţi”, au fost însoţite de o “aşezare” în plan
administrativ - teritorial. În contextul general al intensificării presiunilor
catolicismului maghiar în spaţiul românesc, prin politica regelui Ludovic cel
Mare, şi al începerii sângerosului şir de confruntări cu otomanii în Balcani şi la
Dunărea de Jos, tânărul stat feudal Ţara Românească a acţionat pentru fixarea
hotarelor sale, concomitent cu statornicirea unui nou sistem de organizare
administrativă a teritoriului.
Pornindu-se de la structuri prestatale, cristalizate în funcţie de concentrarea
în plan geografic a localităţilor şi de asigurarea nevoilor de “otcârmuire” după
vechile norme nescrise ale dreptului românesc, au fost înfiinţate judeţele3), ale
căror nume apar în documente cam în acelaşi timp cu întâile consemnări ale

7
dregătoriilor în sfatul domnesc. Cele mai vechi sunt judeţele din Oltenia: Jaleş
(1385), Vâlcea (1392), Gorj (1406), Motru (1415), Judeţul de Baltă (1428), Dolj
şi Romanaţi. Jumătate de secol mai târziu, hrisoavele pomenesc şi judeţele
Munteniei: Prahova şi Ilfov (ambele în 1482), Brăila (1487), Pădureţ (1498),
Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Saac (Secuieni), Slam-Râmnic
(Râmnicu-Sărat), Vlaşca, Teleorman. Desigur, constituirea acestor judeţe a fost
anterioară primei lor atestări documentare, în condiţiile în care, majoritatea
documentelor din acea epocă – inclusiv dintre actele emise de cancelaria
domnească – n-au ajuns până în în zilele noastre.
Judeţele Ţării Româneşti, cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale
şi-au menţinut funcţionalitatea şi - cele mai multe dintre ele - numele, până la
Unirea din 1859, când au fost luate ca model pentru organizarea administrativă a
teritoriului de la nord la Milcov, înlocuind fostele ţinuturi moldovene .
Necesităţile impuse de exercitarea funcţiilor statului au determinat domnia
ca, o dată cu constituirea judeţelor, să aibă în vedere organizarea unui hotar
sigur, păzit şi, la nevoie apărat, al cărui regim să asigure normalitatea vieţii ţării
şi exercitarea prerogativelor domniei.
În timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut
întinderea maximă. Hotarul ei trecea “aproximativ pe la sud de Cetatea Albă, pe
la nord de Lacul Cahul, pe la sud de Pasul Oituz, de unde urma crestele
Carpaţilor4) spre sud şi, apoi, spre vest, până la izvoarele Cernei, după care
cobora spre sud-vest până la Orşova, apoi urma cursul Dunării până la cetatea
Dârstor. De aici, frontiera cobora spre sud-est până la Capul Caliacra, după
care îşi urma cursul spre nord, urmând traseul litoralului până la Cetatea
Albă”5). Pe lângă acest teritoriu, domnii Ţării Româneşti stăpâneau, ca feude, în
temeiul vasalităţii - formală de cele mai multe ori - faţă de regii Ungariei,
ducatele Făgăraş şi Amlaş, de la nord de Carpaţii Meridionali.
Dar, în timpul aceleiaşi domnii, au avut loc şi apreciabile restrângeri
teritoriale. Mai întâi, hotarul cu Moldova s-a mutat mai spre sud, pe Milcov,
Siretul inferior şi Dunăre. Apoi, în 1417, otomanii au izbutit să cucerească
Dobrogea, până la limita Deltei, şi să transforme în raiale cetăţile Giurgiu şi
Turnu, împreună cu teritoriul din vecinătatea acestora. În 1540, a fost pierdută şi
Brăila, care a devenit, de asemenea, raia şi cap de pod turcesc pe malul stâng al
Dunării.
Nici în partea de vest hotarul Ţării Româneşti nu a rămas acelaşi. În
toamna anului 1419, din raţiuni militare, regele Sigismund de Luxemburg a
anexat Severinul, pe care, împreună cu Orşova şi Mehadia, le-a pus sub

8
comanda lui Filippo de Scolari (Pippo Şpanul), în perspectiva intensificării
confruntărilor dintre Imperiul Otoman şi Regatul Maghiar.
Această “creştere şi descreştere” teritorială a Ţării Româneşti a fost urmată de
două secole şi jumătate de stabilitate a hotarelor, care nu s-au mai modificat până
în 1718 când, în contextul “chestiunii orientale”, Imperiul Habsburgic a anexat,
până în anul 1739, Oltenia.
Pentru secolul al XV-lea nu avem ştiri că s-ar fi efectuat vreo delimitare
sau demarcare a hotarului de pe Carpaţi. Limita ţării era considerată a fi hotarul
celei mai îndepărtate moşii boiereşti, mânăstireşti sau “devălmaşe” (săteşti,
orăşeneşti) supuse domnului. De fapt, potrivit uzanţelor feudale şi principiului
“dominium eminens”, proprietatea funciară era exclusiv a domnului, care ceda
supuşilor săi numai dreptul de folosinţă asupra moşiilor cu care au fost “miluiţi”.
În condiţiile stăpânirii, timp de peste un secol, a Făgăraşului şi Amlaşului de
către voievozii Ţării Româneşti, hotarul carpatin a avut un regim special, diferit
de cel al altor hotare, el fiind cel mult o linie de demarcaţie între două unităţi
administrative şi fiscale distincte, supuse aceleiaşi autorităţi politice.
Totuşi, din raţiuni militare şi de asigurare a ordinii publice, într-o vreme cu
numeroase confruntări războinice şi incursiuni prădalnice, Ţara Românească a
avut organizat un sistem defensiv la trecătorile Carpaţilor, alcătuit din posade,
vegheate de posadnici, pentru deservirea şi întreţinerea cărora domnul ţării
stabilea obligaţii comunităţilor săteşti (orăşeneşti) din apropiere. Spaţiile cuprinse
între trecători (pasuri) erau controlate, mai ales prin supraveghere, de către ţăranii
din comunităţile rurale locale, consemnaţi de documente cu numele de
obcinaşi.6)
La începutul secolului al XVI-lea, nevoia unei mai stricte delimitări şi
demarcări a hotarului carpatin s-a făcut simţită. Primul act de hotărnicie, pentru
traseul frontalier de la vest de Olt, a fost încheiat la 9 iunie 1520, între domnul
Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512-1521) şi voievodul Transilvaniei, Ioan
Zapolya (1510-1526). În “preambul”, documentul specifică:”... De asemenea,
atunci au întocmit (subl.n.) hotarele acelor două ţări de la munţi, ca să se ştie
(subl.n.), de la Apa Oltului până la Râşava (Orşova n.n.), de către Ţara
Ardealului şi de către Ţara Românească. Astfel întru aceasta a fost ales hotarul
munţilor Ţării Româneşti, de către munţii Ardealului”7). Aşadar, înainte de
semnarea acestui act, pe Carpaţi nu a existat un hotar propriu-zis, de vreme ce, la
1520, el a fost “întocmit ... ca să se ştie”. În schimb, a existat hotar între munţii
aparţinători fiecăreia dintre cele două ţări româneşti, considerându-se aceşti
munţi ca moşii, ca domenii, iar hotarul montan interstatal, ca limită firească a
respectivelor domenii. Conform actului, acest hotar a fost luat ca referinţă atunci

9
când s-a efectuat delimitarea şi demarcarea graniţei dintre cele două ţări, hotarul
statal fiind aşezat în succesiunea hotarului domenial, ca rezultând din acesta.8)
Înainte de a se ajunge, însă, la delimitările şi demarcările de secol XVI, în
Transilvania şi în Ţara Românească s-a simţit nevoia constituirii “marginii”, a
“mărginimii”, adică a acelei fâşii de teritoriu de la periferia ţării care, printr-o
organizare specială şi prin încredinţarea unor misiuni specifice, populaţiei şi
dregătorilor ce slujeau aici, să asigure “scutul ţării spre afară şi paza ţării spre
înăuntru”.
“Marginea”, “mărginimea”, nu a fost, în vechime, tot una cu hotarul.
Hotarul se convenea de ambii vecini şi el avea o importanţă indiscutabilă numai
sub aspectul delimitării unui teritoriu. Iar în condiţiile în care Carpaţii erau
stăpâniţi, încă înainte de înfiinţarea statelor feudale, de locuitorii de pe ambii
versanţi, între posesori şi teritoriu şi între diversele categorii de oameni care
“trăgeau folos” de pe urma munţilor de hotar, se stabiliseră relaţii complexe
trainice, care nu puteau fi curmate prin simpla trasare a unui hotar. “Prinsoarea
munţilor”, judecăţile pentru moştenire a dreptului de folosinţă, care s-au purtat
până târziu, în secolul trecut, între românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor,
persistenţa sărbătorilor pastorale aproape identice, atât la nord cât şi la sud de
crestele Făgăraşului, Parângului sau Retezatului, dovedesc faptul că, deşi hotarul
pe Carpaţi a despărţit două ţări, el nu i-a putut despărţi pe locuitorii acestora, care
au continuat aceeaşi viaţă economică şi spirituală din vremea când în aceşti munţi
era însuşi centrul puterii regatului dacic şi una dintre zonele de intensă
romanizare a autohtonilor .
“Mărginimea”, “marginea”, se organiza, însă unilateral, şi era vitală
pentru existenţa a însăşi respectivei alcătuiri statale: prin aceea că asigurau
exercitarea controlului asupra circulaţiei persoanelor şi bunurilor la hotare
precum şi reacţia diferenţiată, în raport de interesele puterii la un moment dat şi
de forţele (mijloacele) avute la dispoziţie. Pentru primele secole ale evului mediu,
putem afirma că hotarul convenţional între state, exact demarcat şi cu un regim
strict precizat, ar fi fost o utopie, în vreme ce “marginea” a fost o necesitate.
În spaţiul românesc, distincţia dintre hotar/graniţă şi “margine” s-a făcut
până târziu, în secolul al XVIII-lea. La 14 iulie 1779, Nicolae Vodă Caragea
scria: “nizamul marginii (subl.n.) şi al hotarelor (subl.n.) este o treabă din cele
mari”9). Această distincţie se regăsea şi în regimul fiecăreia dintre cele două
entităţi: de paza şi administrarea “marginii” răspundeau vătafii de plai, în vreme
ce încălcările de hotar/graniţă se soluţionau de către însărcinaţii speciali ai
domnului sau de către ispravnicii de judeţ.

10
 Pentru că în vechime hotarul dintre ţări îl constituiau obstacolele naturale
(cursuri de apă, culmi montane etc.), “marginile” se organizau în imediata
vecinătate a obstacolului respectiv, de o parte şi de alta a acestuia. Se pare că
“mărginimile” cele mai vechi din evul mediu european au fost acele “akkra”
apărute în spaţiul bizantin, în vremea lui Mauricius (582 - 602) şi Herakleios (610
- 641), când, în condiţiile ofensivei persanilor, avarilor şi slavilor, ale ruralizării
accentuate a imperiului şi reorganizării administrative, împăraţii au renunţat la
corpul de limitanei înfiinţat cu trei secole în urmă de Diocleţian, şi au recurs la
serviciul ostăşesc al acelor akriti ţărani liberi care, în schimbul unor privilegii şi
scutiri, aveau obligaţia de a păzi “mărginea” imperiului în timp de pace şi de a o
apăra în timp de război.10) De la aceşti akriti, care până în secolul al X-lea s-au
acoperit de glorie, intrând în legendă,11) se vor fi inspirat slavii sud-dunăreni
când şi-au întemeiat propriile state. Pentru că la sârbi, “granica” are în înţelesul
de “mărginime”/”teritoriu de margine”12), care s-a menţinut, la început, inclusiv
în limba germană, unde a ajuns prin slavii răsăriteni, chiar dacă die Grenzen a
ajuns cu timpul să însemne “linie de delimitare dintre două ţări”, ca urmare a
dezvoltării statelor şi a dispariţiei numeroaselor zonelor nelocuite din
“mărginimile” care în evul mediu timpuriu erau între ţări.
În Ţara Românească, la fel ca în Bizanţ, instituţia creată pentru paza
“marginii”, a primit un nume mai apropiat de aspectul topografic al zonei decât
de poziţia în raport cu restul teritoriului. La fel cum în greaca bizantină akkra
înseamnă “înălţime”, “loc ridicat”, “colnic”, în româneşte instituţiei i s-a spus
“plai”, cuvânt care, până atunci însemna “drum peste munte ori în lungul unei
culmi sau, cu înţeles mai larg, meleag, ţinut, zonă”13) şi care, pe această cale a
primit şi înţelesul de unitate administrativă cu atribuţii principale în paza
“marginii”
Aceasta înseamnă că în organizarea “marginii” s-au manifestat influenţe
bizantine prin “filtru” sud-slav, la fel ca în organizarea celorlalte instituţii feudale
româneşti, în faza de plămădirii a voievodatelor româneşti.
“Marginea” este întâlnită şi la transilvăneni, chiar înainte de a apărea la
ţările din jur. Banatul este o astfel de formă de organizare a marginii; aşezarea
secuilor la curbura Carpaţilor s-a făcut din raţiunea protejării intereselor
regalităţii maghiare la periferia teritoriului pe care-l stăpânea, iar tentativa de a-i
aduce şi fixa pe cavalerii teutoni în Ţara Bârsei a vizat acelaşi scop.
Dar organizarea marginii ardelene a fost făcută nu numai cu colonişti, ci şi
cu autohtoni. O parte din fostul district sibian se numeşte până astăzi
“Mărginimea Sibiului”, iar Făgăraşul, Amlaşul şi Haţegul au avut până în secolul
al XVI-lea o organizare proprie, cu cnezii şi căpitanii lor.

11
 Încă din secolul al XIV-lea, românii sud-carpatini numeau aceste alcătuiri
confiniare ale fraţilor lor de peste munţi “plaiuri”.Patriarhia ecumenică din
Constantinopol, numindu-l în luna mai 1359 “mitropolit al Ungrovlahiei” pe
Iachint, care mai înainte stătuse mitropolit la Vicina, îi acorda şi titlul de “exarh
al plaiurilor”, cu înţelesul de arhipăstor, în numele patriarhului, peste ortodocşii
transilvăneni din mărginimea de lângă munte; peste acei români care zidiseră sau
se străduiau să zidească bisericile din Haţeg (Strei, Strei-Sângiorz, Sântămăria
Orlea, Gurăsada) sau pe cea din Şcheii Braşovului, şi pe care un document , scris
în latina vremii, îi numea “plaiasones”. Acest titlu, care a permis ierarhilor
ortodocşi din scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti să hirotonească nu numai
preoţi, ci şi episcopi şi arhiepiscopi, a fost deţinut în mod constant şi până târziu
în titulatura întâi-stătătorilor de la Curtea de Argeş, Târgovişte şi, ulterior,
Bucureşti.
Plaiurile ardelene au fost nu numai păzite de români, ci, uneori, chiar
administrate de români, dintre care, n-au lipsit “refugiaţi” din dinastia domnitoare
a Ţării Româneşti. De exemplu, în februarie 1431, Vlad Dracul, care era pribeag
în Transilvania şi îşi avea reşedinţa la Sighişoara, scria supărat braşovenilor,
probabil pentru că aceştia, din raţiuni fiscale şi politice, preluaseră paza
“marginii” de la nord de Carpaţi:”Ştiţi bine că domnul chesarul (împăratul
Sigismund de Luxemburg, care era şi rege al Ungariei, n.n.) m-a însărcinat pe
mine să păzesc această margine (...); cât pentru munte şi plaiuri, voi nu sunteţi
nimănui datori să le păziţi”.14)
Asupra numărului şi denumirii plaiurilor Ţării Româneşti din primele două
secole de existenţă , avem puţine ştiri. Totuşi, desele referiri din documentele de
secol XVII, că ele ar fi fost “din vechime”, ne permit să credem că procesul
organizării lor a început pe la 1400 şi s-a încheiat, în linii mari, la începutul
secolului al XVI-lea. Oricum, plaiurile Ţării Româneşti trebuie să fi fost pe
deplin organizate atunci când domnul Radu cel Mare (1495-1508) scria
negustorilor sibieni că a închis drumurile de trecere spre Transilvania, de teama
pretendentului Mihnea, viitorul domn Mihnea cel Rău (1508-1510) care se
ascunsese în Sibiu şi urmărea să-l înlăture de pe tron.15) O confirmă şi faptul că,
după câţiva ani, voievodul Neagoe Basarab îi avertiza pe braşoveni că nu mai au
voie să intre în Ţara Românească şi să-şi pască oile sau porcii fără ştirea
“vătafilor care sunt puşi în ţara Domniei Meale, la margine”.16) Această
scrisoare - avertisment datează cam din aceeaşi perioadă când s-a întocmit şi
prima carte de hotărnicie pentru traseul frontalier de la apus de râul Olt. Pentru
secolele XVI-XVIII, judeţele Ţării Româneşti, limitrofe cu Transilvania, au
rămas aceleaşi: Slam-Râmnic (Râmnicu Sărat), Buzău, Saac (Secuieni), Prahova,
Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi. Se pare că neschimbate au

12
rămas şi plaiurile organizate pe teritoriul acestor judeţe şi care, la sfărşitul
secolului al XVIII-lea erau:
• judeţul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat) - plaiul Râmnicului, cu 8 sate;
• judeţul Buzău- plaiul Slănicului, cu 25 sate; plaiul Pârscovului, cu 28 sate;
• judeţul Saac (Secuieni) - plaiul “despre Buzău”, cu 49 sate; plaiul Teleajen,
cu 26 sate;
• judeţul Prahova- plaiul Prahova (Câmpina), cu 19 sate;
• judeţul Dâmboviţa - plaiul Dâmboviţa, cu 11 sate; plaiul Ialomiţa (Jalici), cu
11 sate;
• judeţul Muscel - plaiul Dâmboviţa, cu 15 sate; plaiul Nucşoara, cu 12 sate;
• judeţul Argeş - plaiul Arefu, cu 20 sate; plaiul Loviştea (Câineni) cu 20 sate;
• judeţul Vâlcea - plaiul Cozia (Cîineni), cu 21 sate; plaiul Horezu, cu 28 sate;
• judeţul Gorj - plaiul Novaci, cu 16 sate; plaiul Vâlcanului, cu 34 sate;
• judeţul Mehedinţi - plaiul Cloşanilor, cu 24 sate.17)
Deci, cu un deceniu înaintea mişcării lui Tudor Vladimirescu, Ţara
Românească avea 377 de sate plăiaşe, dintre care 121 în Oltenia şi 256 în
Muntenia, grupate în 17 plaiuri (5 în Oltenia şi 12 în Muntenia), subordonate
administrativ unui număr de 10 judeţe. Aceleaşi plaiuri sunt consemnate şi la
sfârşitul cărţii de vătăşie date de Alexandru-Vodă Ipsilanti, în anul 1775, dar
numai pentru judeţele Ţării de Jos (Slam Râmnic, Buzău, Saac, Prahova,
Dâmboviţa şi Muscel).18)
Cu un secol în urmă, la 1690, numărul satelor plăiaşe era cu o treime mai
mic, condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu consemnând, în
judeţele de la răsărit de Olt, existenţa a numai 166 astfel de sate:15 în judeţul
Slam Râmnic, 29 în judeţul Buzău, 28 în judeţul Saac, 20 în Prahova, 35 în
Dâmboviţa şi 39 în Argeş.19) Această sporire a numărului de sate, cu 90 la est de
Olt, de la un secol la altul, trebuie să o vedem nu ca pe o extindere a teritoriului
plaiurilor, ci ca pe o urmare firească a “roirii” vechilor sate plăiaşe, dar şi a
întemeierii unor sate noi de către mocanii şi ungurenii pribegiţi din Transilvania
din motive fiscale, religioase şi etnice, şi aşezaţi, după obiceiurile şi ocupaţiile
lor, în zonele din vecinătatea munţilor:Albeşti-Ungureni, Bădeni-Ungureni,
Măneciu-Ungureni, Băbeni-Ungureni, Hobiţa, Breaza, Vaideeni ş.a.20)
Faptul că plaiurile “funcţionau” pe teritoriul judeţelor fiind, în multe
privinţe, în administrarea acestora - deci nu erau entităţi administrative

13
subordonate nemijlocit autorităţii centrale, ca în cazul districtelor grănicereşti
transilvănene - sugerează că ele au fost înfiinţate ulterior constituirii judeţelor,
dobândind un statut special numai progresiv, pe măsura individualizării rolului şi
misiunilor încredinţate de autoritatea supremă, domnia.
Datorită potenţialului lor economic şi demografic, plaiurile erau importante
pentru judeţe. La 15 iunie 1792, Constantin Cantacuzino şi Alexandru Culcer,
ispravnicii judeţului Saac (Secuieni), scriau domnului că “parte a muntelui fiind,
tot temeiul judeţului la plaiuri spânzură”.

*
* *
Ajunşi în acest punct al expunerii, se observă că plaiurile au existat numai
la munte, ca “mărginime” a ţării spre Transilvania. “Marginea” din lungul
Dunării şi de la hotarului cu Moldova n-avea cum să fie organizată pe plaiuri,
paza şi apărarea hotarului revenind în sarcina unor formaţiuni alcătuite fie din
lefegii, fie din scutelnici, fie din trupe mixte (lefegii şi scutelnici) şi puse în
subordinea unor căpitani cu reşedinţele la Buzău, Lichereşti, Hodivoaia, Cerneţi,
Slatina şi în alte locuri.21)
Aceste deosebiri îşi au originea nu numai în “situaţia operativă” din zona
danubiană sau de la Milcov, oarecum diferită de cea de la hotarul cu
Transilvania, sau în faptul că densitatea populaţiei la câmpie era mai mică decât
la munte. O cauză care a făcut ca organizarea “marginii” spre Transilvania să fie
originală în raport cu cealaltă “margine” a Ţării Româneşti, a fost condiţia socială
a locuitorilor satelor din zona montană şi submontană. Pe când în zona de câmpie
preponderenţi erau ţăranii aserviţi, la munte predominau satele de moşneni, care
din punct de vedere juridic erau liberi. Acest statut le era conferit de faptul că
pământul pe care îl stăpâneau era al lor, din vechime, chiar şi atunci când locuiau
în vecinătatea moşiilor boiereşti sau mănăstireşti. Această realitate a permis
menţinerea, la munte, a unei categorii de ţărani mijlocaşi, mai omogenă, care
dispunea de mijloacele necesare procurării subzistenţelor, a armelor şi cailor
pentru prestarea serviciului ostăşesc.
Care au fost cauzele care au determinat înfiinţarea plaiurilor? Mai întâi
trebuie să arătăm că, încă de la întemeierea Ţării Româneşti ca stat feudal de sine
stătător, peste Carpaţi se derulau intense schimburi comerciale. Cetăţile săseşti,
îndeosebi Braşovul şi Sibiul, îşi organizaseră comerţul şi meşteşugurile în funcţie
de resursele şi piaţa de desfacere din spaţiul extracarpatic şi se înscriseseră în
“fluxul” comercial din această zonă a continentului. Convoaiele de care ale
negustorilor saşi treceau pe văile Buzăului şi Teleajenului, pe la Rucăr sau pe

14
Valea Oltului, pe la Câineni.22) Un alt drum, ce trecea prin Pasul Vâlcanului, era
străbătut de convoaiele negustorilor din Haţeg. În iarmaroacele ce se ţineau de
sărbători în satele de sub munte sau de la şes, aceşti negustori, “spunând
braşoave” (lăudându-şi marfa), vindeau localnicilor unelte şi bunuri casnice de
tot felul, arme, harnaşamente ori obiecte de lux produse de meşterii breslelor din
oraşele transilvane şi cumpărau pentru concitadinii lor vite, peşte, piei, cereale,
miere, ceară ori vin. Dezvoltarea “schelelor” de la Dunăre - întâi Brăila şi
Giurgiu, apoi Calafat şi Târgul de Floci - au făcut ca drumurile acestor negustori
să se prelungească până la malul fluviului, unde puteau întâlni negustori genovezi
şi levantini, cărora le vindeau mărfuri de acasă, între care şi lâna preluată de la
oierii ardeleni, (ce ajungea până în atelierele postăvarilor italieni) şi cumpărau
articole de lux şi mirodenii aduse din Orient.
Comerţul activ al negustorilor ardeleni aducea Braşovului, Sibiului şi
celorlalte oraşe săseşti însemnate câştiguri. O parte apreciabilă din schimburile la
care participau negustorii ardeleni, o constituia comerţul de tranzit, între porturile
dunărene şi burgurile din Europa Centrală. Pentru a încuraja acest comerţ, domnii
Ţării Româneşti au înţeles, încă de la început, să garanteze, să protejeze prin
cărţi de privilegii pe negustorii braşoveni şi sibieni ce “operau” la sud şi sud-est
de Carpaţi, asigurând buna derulare a schimburilor şi a circulaţiei pe drumurile
ţării. Aceste “servicii” nu erau gratuite, ci se prestau în schimbul unor taxe
vamale ce se plăteau vistieriei şi din care se asigura o bună parte a cheltuielilor
necesare domniei şi armatei.
S-au creat, aşadar, raporturi de dependenţă reciprocă între negustorii
transilvăneni şi puterea politică a Ţării Româneşti. Vodă oferea piaţă de desfacere
produselor săseşti şi de procurare a materiilor prime pentru atelierele sibiene şi
braşovene, garanta siguranţa negustorilor şi a mărfurilor acestora pe teritoriul
ţării, în schimbul taxelor vamale şi produselor necesare curţii - acestea din urmă
oferite în regim special şi cu un preţ preferenţial - bunuri deosebit de importante
pentru Ţara Românească. Se asigurau, deci, oportunităţi reciproce, în condiţiile
existenţei unor trebuinţe de ambele părţi.
Diplomele de privilegii se întăreau periodic de către domni, de regulă la
înscăunarea lor, cea mai veche diplomă care s-a păstrat fiind cea din 20 ianuarie
1368, emisă de Vladislav I Vlaicu (1364-1377). Actul nu a fost, însă, primul de
acest fel deoarece confirmă scutiri despre care însuşi domnul ştia că sunt “din
vechime”.23)
Fără a minimaliza rolul stimulator al acestor scutiri - constând mai ales în
exceptarea de la plata unor taxe la vămile din interiorul Ţării Româneşti - nu este
lipsit de importanţă să reliefăm că, prin limitarea controlului vamal la intrarea şi

15
la ieşirea de pe teritoriul ţării, domnul a avut în vedere şi considerente de ordin
practic. În acest fel se preveneau sustragerile de la achitarea taxelor cuvenite,
contrabanda şi multe dintre abuzuri şi se favoriza îmbogăţirea şi creşterea puterii
domniei, în raport cu boierii şi cu mănăstirile, pe moşiile căreia se organizau
târgurile periodice.
Pentru a se asigura deservirea “schelelor” vamale de la trecătorile şi
pasurile spre Transilvania era, însă, necesară crearea unor structuri adecvate, care
să permită nu numai perceprea taxelor vamale, ci şi impunerea acestora, în cazul
că, din diferite motive, vreunul dintre negustori ar fi încercat să se eschiveze de
la plata taxelor prin folosirea, pentru transportul mărfurilor, a altor căi decât cele
în uz. Aceste structuri au fost plăiaşii, organizaţi ostăşeşte, sub conducerea
vătafilor. Aspectul este mai evident în secolele XVII-XVIII, când, în condiţiile
impunerii de către Poartă a monopolului asupra comerţului cu diferite produse,
socotite vitale pentru aprovizionarea Stambulului, domnii Ţării Româneşti
dădeau vătafilor de plai şi “schilerilor” (vameşi şi plăiaşi afectaţi serviciului în
punctele de trecere a hotarului) porunci exprese şi severe privind controlul
circulaţiei mărfurilor şi perceperea taxelor cuvenite.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnii Ţării Româneşti încep
să dea o mai mare atenţie comerţului exterior şi de tranzit, sursă importantă de
venituri pentru vistieria ţării şi pentru haznaua proprie. Mai ales după încheierea
tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), care restrângea
monopolul turcesc asupra comerţului românesc permiţând, în consecinţă,
amplificarea schimburilor cu Austria (datorită poziţiei, erau avantajate mai ales
Transilvania şi Banatul) şi cu Rusia. În anul 1775, Alexandru Vodă Ipsilanti
numeşte un grup format din boieri şi clerici, care să studieze la faţa locului şi să
facă propuneri privind înfiinţarea, pe malul Dunării, a unor noi schele unde “să
aibă a să scoborî toată marfa ce iese din ţară”. Comisia se conformează poruncii
domneşti şi, câteva luni mai târziu, propune să se înfiinţeze “trei schele: la
schela Oraşului, din sudul (judeţul n.n.) Ialomiţei, unde pot veni corăbii cu
lesnire, al doilea schela Zimnicile, în sud Teleorman, şi Izlazu, în sud Romanaţi,
până la care umblă şăici”.24)
La acea dată, la Dunăre mai sunt cunoscute, ca schele, Călăraşi (judeţul
Ialomiţa), Ciocăneşti şi Olteniţa (judeţul Ilfov), Bistreţ (judeţul Dolj), Calafat,
Cerneţi, Turnu Severin şi Ruşova (Orşova). Apariţia acestor noi “puncte de
întâlnire” a transportului pe uscat cu cel pe apă a operat o serie de mutaţii în
intensitatea circulaţiei persoanelor şi mărfurilor prin schelele de la hotarul
montan, spre Transilvania. Dar şi o intensificare a contrabandei pe la poteci, cu
produse de tot felul, dar mai ales cu vite şi cereale.

16
 În concluzie, traficul intens de mărfuri pe drumurile (şleaurile) care duceau
spre vămile de hotar, ca şi al turmelor transhumante, în ambele sensuri, pe cele
peste 100 de poteci care traversau munţii prin alte locuri decât drumurile au
impus instituirea unui serviciu permanent de pază şi supraveghere la hotare,
pentru prevenirea şi sancţionarea sustragerilor de la plata taxelor cuvenite, ca şi
pentru împiedicarea trecerii dintr-o ţară în alta a mărfurilor prohibite.
A doua cauză care a determinat înfiinţarea plaiurilor a fost nevoia
asigurării ordinii şi liniştii publice într-o zonă nevralgică pentru ţară.
După cum se ştie, Carpaţii nu i-au despărţit pe români, trăitori încă din
vechime pe ambii versanţi, ci au fost leagănul şi adăpostul poporului nostru. Din
nefericire, însă, în evul mediu, pluralismul statal a făcut ca locuitorii unui versant
să fie sub o “stăpânire”, în vreme ce fraţii lor de pe celălalt versant să asculte de o
altă “stăpânire”. Deşi relaţiile “interromâneşti” peste Carpaţi aveau o curgere a
lor, cu numeroase convergenţe, deosebirile de sistem politic între Ţara
Românească şi Transilvania făceau ca supuşii unei ţări să treacă pe teritoriul
celeilalte fie pentru a scăpa de consecinţele unor infracţiuni comise, fie spre a
scăpa de apăsările fiscale. Acest fenomen, de “pendulare” a răufăcătorilor dintr-o
ţară în alta - generator de insecuritate pentru locuitorii aşezărilor de margine şi
pentru negustorii ce călătoreau pe drumurile şi potecile plaiurilor - ca şi desele
cazuri de fugă a birnicilor (uneori în masă!) de plata obligaţiilor către stăpânii lor,
trebuia contracarat printr-o organizare eficace a serviciului “marginii”. Structurile
chemate să contracareze furturile, tâlhăriile şi omuciderile peste grăniţă, să
prevină fuga în Transilvania a răufăcătorilor şi birnicilor, au fost plaiurile. Matei
Basarab (1632-1654) scrie, la 20 septembrie 1653, că l-a pus pe un anume Mircea
din Stroeştii Gorjului “să fie vătaf de plăiaşi, să poarte grijă să păzească
plaiurile de hoţi şi de oameni răi, şi de oameni birnici (subl.n.) să nu treacă în
Ţara Ungurească”.25)
Această stare de lucruri persistă, ea fiind constatată şi de Alexandru Vodă
Ipsilanti, la 2 februarie 1780: ”Apropiindu-se vremea de primăvară, mulţi din cei
ce fiind împlântaţi în fireasca răotate, pururea le iaste gândul la tâlhării şi
găsesc feliuri de mijloace ce au, să se întovărăşească şi cu alţii din Ardealu sau
cu vreunii de acolo, dintr-acele plaiuri, şi aşa umblă prin plaiuri şi se însoţesc cu
gazde du prin satele plăeşeşti, şi cu acest fel de începeri să fac tâlhării şi alte
netrebnicii”.26)
Rolul plaiurilor în asigurarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor a
crescut în secolul al XVIII-lea când, din cauza creşterii obligaţiilor fiscale, sate
întregi de ţărani se băjeneau peste munţi, în Transilvania, diminuând numărul
contribuabililor. Întrucât măsurile de “iertare” a celor ce “dăduseră bir cu fugiţii”,

17
şi de atragere a lor, prin sistemul sloboziilor, nu dădeau rezultatele scontate,
birnicii fugari au continuat să fie asimilaţi cu delincvenţii. După cum reiese din
cărţile de vătăşie şi din “ponturile gospod”, vătafii de plai aveau datoria să-i
trateze pe birnicii fugari ca pe “făcătorii de rele” (hoţi, tâlhari, ucigaşi), punându-
i sub pază şi trimiţându-i ispravnicilor.
În acest secol, deplasările de populaţie peste hotar n-au avut, însă, un
singur sens, spre Transilvania. Fiscalitatea excesivă promovată de Habsburgi,
măsurile de constrângere vizând trecerea ortodocşilor transilvăneni la greco-
catolicism ca şi presiunea determinată de creşterea numărului populaţiei în
condiţiile existenţei unor resurse limitate, au determinat şi o intensă trecere a
familiilor de români transilvăneni în Ţara Românească. Această trecere a fost
încurajată tacit de domni, care porunceau vătafilor de plai să asigure primirea şi
cazarea temporară a imigranţilor şi să înştiinţeze Bucureştiul asupra numărului şi
averii grupurilor sosite în ţară.
Din aceleaşi motive, dar şi datorită abuzurilor de tot felul, nu lipseau nici
situaţiile în care plăiaşii înşişi încercau să fugă peste hotar. De aceea, domnii din
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, porunceau vătafilor de plai să interzică
asemenea “evaziuni”, fie prin reţinerea fugarilor de către ceilalţi plăiaşi şi
potecaşi, fie prin măsuri preventive, precum luarea de chezăşii din partea
fruntaşilor din fiecare sat al plaiului. Chezăşii care aveau nu numai rolul de a
preveni fuga sătenilor, ci şi pe acela de a-i determina să-şi îndeplinească
obligaţiile ostăşeşti şi de a preveni complicitatea cu răufăcătorii.27)
În al treilea rând, plaiurile s-au înfiinţat şi s-au menţinut din motive de
siguranţă a domniei. Prin controlul executat asupra circulaţiei persoanelor,
plăiaşii îi reţineau pe toţi cei care, prin acţiunea lor, puteau reprezenta o primejdie
pentru domn. După cum am văzut, când pretendentul Mihnea aflat în
Transilvania, şi-a început demersurile pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti,
domnul în scaun, Radu cel Mare, a luat măsuri de întărire a pazei “marginii”.
Primejdioşi erau, însă, nu numai pretendenţii la domnie, ci şi boierii grupaţi în
“partide” aflate în luptă pentru avere şi influenţă politică. Aceştia, de multe ori
când erau în pericol, încercau să se refugieze peste munţi, de unde continuau
uneltirile. Pentru secolele XVI-XVII, astfel de cazuri sunt numeroase. De
exemplu, în 1672, când în locul lui Antonie Vodă din Popeşti a venit la domnia
Ţării Româneşti Grigore Ghica, boierii ce fuseseră închişi (întemniţaţi) în timpul
vechiului domn, au fost eliberaţi spre a se închina noului domn, care venea la
Bucureşti să se înscăuneze. Unul dintre aceşti boieri - după cum scrie Letopiseţul
Bălenilor - Ilie armaş, a fugit “către Ţara Ungurească, ca să scape”. Când
boierul fugar, probabil însoţit de slujitori de-ai săi şi de oameni de casă, ajunge la
munte, una dintre slugi este prinsă. “Pe urmă prind plăiaşii şi pe Ilie armaş,

18
aducându-l până la o cârciumă de lângă Bucureşti, legat.”28) Un episod
asemănător s-a petrecut şi în 1716, când însuşi marele spătar Mihai Cantacuzino -
în privinţa circulaţiei persoanelor peste hotar, cel care elibera “teşcherele” şi care
ţinea evidenţa, pe baza rapoartelor vătafilor de plai era chiar marele spătar! - a
fost prins de plăiaşii de prin părţile Buzăului, chiar în momentul când încerca să
treacă clandestin în Transilvania, spre a scăpa de urgia care se abătuse asupra
Cantacuzinilor,din partea Porţii.29)
În secolul al XVIII-lea, când Poarta a restrâns la minimum atribuţiile
domnilor fanarioţi în domeniul politicii externe, rolul plaiurilor în domeniul
siguranţei statului s-a menţinut. La 8 februarie 1788, în preajma declanşării unei
noi campanii, de data aceasta otomane, în cadrul războiului austro-ruso-otoman
(1787-1791), Nicolae Vodă Mavrogheni îi înştiinţa pe vătafii de la 15 plaiuri ale
Ţării Româneşti, că omologii lor de la cele două plaiuri ale judeţului Saac, Plaiul
“despre Buzău” şi Teleajen, au capturat şi i-au trimis “cinci plicuri pecetluite şi
scrise de-asupra (adresate, n.n.) către vătaşii de plai, către ispravnici şi către
egumeni”. Fiecare plic conţinea câte “două manifesturi tipărite la Beci (Viena,
n.n.) greceşte şi româneşte, de acelea ce pricinuiesc înşelăciune la mulţi ticăloşi
proşti de minte (subl.n.)”.30)
Acţiunea de propagandă a austriecilor viza, evident, autorităţile Ţării
Româneşti, spre a le câştiga de partea lor, în contextul în care domnul era decis să
lupte de partea forţelor otomane. Se urmărea, astfel, slăbirea rezistenţei
românilor, invocându-se datoria ce le revine, în calitate de creştini, de a nu vărsa
sânge creştinesc.
Tot în interesul siguranţei statului poate fi considerată şi reţinerea, de către
vătaful plaiului Loviştea (Câineni) din judeţul Argeş, a “şapte cătane” austriece
care dezertaseră din Transilvania şi trecuseră În Ţara Românească. Doi dintre cei
reţinuţi au fost lăsaţi liberi, întrucât erau originari din localităţi supuse Imperiului
Otoman, iar cinci au fost returnaţi - cu armamentul şi echipamentul întregului
grup - către grănicerii austrieci de la Turnu Roşu, întrucât erau originari din
teritorii supuse Imperiului Habsburgic.31)
În sfârşit, pot fi considerate acţiuni în folosul siguranţei statului, rapoartele
pe care vătafii de plai aveau obligaţia să le înainteze bilunar şi ori de câte ori era
nevoie, către autorităţile centrale, privind circulaţia persoanelor şi situaţia
infracţională pe teritoriul încredinţat spre pază şi administrare.
Dar plaiurile s-au înfiinţat şi s-au menţinut mai ales datorită faptului că
sistemul permitea îndeplinirea, cu cheltuieli minime, a unor atribuţii vitale
pentru stat. Paza “mărginii” de către înşişi locuitorii satelor din acest teritoriu
oferea infinit mai multe avantaje decât recurgerea la serviciile slujitorilor cu

19
leafă, ale ostaşilor şi funcţionarilor de profesie. Ţăranii plăiaşi cunoşteau toate
ascunzişurile muntelui, îi cunoşteau pe nume, până la a şaptea spiţă, pe locuitorii
din zonă, pe păstorii şi negustorii ce veneau de peste Carpaţi; ei şi vătafii lor erau
primii interesaţi ca satele să nu fie jefuite de lotri de peste hotar sau din interiorul
ţării, iar circulaţia pe drumuri şi pe poteci să se deruleze în siguranţă. Pentru
toate acestea, plaiurile solicitau cheltuieli minime din partea domniei.
Subzistenţele (hrana, îmbrăcămintea, cazarea, furajele pentru cai etc.) plăiaşii şi
le asigurau singuri, ca şi o parte din cai, harnaşament şi armament. În acelaşi
timp, ei continuau să plătească unele dări către stat (niciodată plaiurile n-au fost
scutite de totalitatea obligaţiilor fiscale), să presteze zile de clacă şi să dea
plocoane diferiţilor dregători.
Dar recurgerea la paza de către ţăranii organizaţi în plaiuri, a “marginii” s-
a făcut şi din alte motive. În vremea când obştile de moşneni erau puternice şi nu
existau suficiente mijloace pentru întreţinerea unui aparat administrativ, fiscal,
judecătoresc şi represiv numeros şi puternic, se recurgea la principiul solidarităţii
comunităţilor rurale, a satelor, în îndeplinirea obligaţiilor faţă de domnie. Birul se
plătea de către întregul sat, căruia i se stabilea “cuantumul” prin cisluire. Acest
cuantum era diferit de la sat la sat, în funcţie de posibilităţile de plată, bogăţia
pământului, mărimea aşezării, etc. La rândul lor, conducătorii satelor, împărţeau
pe familii cuantumul birului care trebuia plătit, diferit de la familie la familie, în
funcţie de mai mulţi factori. Acelaşi sistem era aplicat şi atunci când satului îi
reveneau obligaţii extraordinare în bani, produse sau în muncă, şi chiar în cazul
impunerii unor amenzi, precum duşegubina (deşugubina), taxă percepută în vite
sau în bani de la locuitorii aşezării pe teritoriul căreia a avut loc un omor cu
autor neidentificat.
În organizarea plaiurilor şi a satelor plăiaşe s-a ţinut seama de acelaşi
principiu, al solidarităţii obştilor rurale în îndeplinirea obligaţiilor faţă de
domnie, cu deosebirea că, în acest caz, obiectul însărcinării nu era plata unei taxe
sau efectuarea unei corvoade, ci îndeplinirea unei slujbe ostăşeşti răsplătită prin
acordarea unui statut special şi prin scutirea de unele dări.
Nu rare sunt situaţiile când domnul se adresează nu numai vătafului de
plai, ci însăşi comunităţii săteşti. La 29 ianuarie 1634, Matei Basarab poruncea
nu numai vătafilor de plai, ci şi “vouă satelor (subl.n.) de pren prejurul
Polovracilor”, să prindă şi să nu ascundă pe cei care calcă hotarul.32)
De fapt, o altă soluţie nici nu era cu putinţă, într-o vreme în care ţărănimea
alcătuia cea mai mare parte a populaţiei, iar obligaţiile băneşti ale domniei faţă de
Poartă erau înrobitoare.

20
 Instituţia plaiurilor, ca formă de organizare a ţărănimii pentru paza
“marginii” nu a fost o instituţie singulară în epocă. În Transilvania paza se făcea
tot cu ţărani, fie că erau români, fie că erau secui, iar în Moldova, unde după
reformele lui Constantin Mavrocordat începe să se vorbească din ce în ce mai
puţin despre panţâri şi străjeri şi din ce în ce mai des despre plăiaşi, paza
hotarelor s-a făcut de către comunităţile ţărăneşti, conduse de dregători din rândul
boierimii, încă de la întemeierea statului.33)
Nici chiar înfiinţarea regimentelor grănicereşti transilvănene, începând din
1762, nu a putut schimba “temelia ţărănească” a pazei, inovaţiile Habsburgilor
constând mai ales în organizarea acestor ţărani români după sistem militar
european, în subunităţi comandate de ofiţeri de carieră, aflaţi în solda imperiului,
şi în “militarizarea”, prin reglementări stricte şi, mai ales, cu stricteţe aplicate, a
raporturilor dintre grăniceri în plan administrativ, juridic şi economic.34)
Spre deosebire de grănicerii români transilvăneni, care au sângerat şi s-au
acoperit de glorie atât în războaiele austro-ruso-otomane cât, mai ales, în cele
purtate împotriva lui Napoleon la Piave şi Arcole, în 1796,35) faptele de arme
repurtate de plăiaşii Ţării Româneşti sunt mai puţin spectaculoase. În cărţile sale
“de înştiinţare”, Nicolae Vodă Mavrogheni scria că, alături de trupele otomane
comandate de Ali Paşa, la atacul împotriva trupelor austriece de la vama
Buzăului şi din împrejurimi, au participat, la 31 iulie 1788, şi plăiaşii de la
Vălenii de Munte şi din alte sate de “margine”.36)
Lupte între trupele otomane, sprijinite de forţe române, şi trupele austriece
- în rândul cărora luptau şi grănicerii români transilvăneni - s-au mai dat la plaiul
Prahova, la plaiul Loviştea şi la plaiurile Olteniei, în aceeaşi campanie din
primăvara şi vara lui 1788. Documentele nu specifică expres participarea
plăiaşilor la aceste lupte, dar aceasta se subînţelege, de vreme ce la oaste veneau
oameni de toate stările şi din toate zonele ţării, cu atât mai mult vor fi venit cei de
la plaiurile Munteniei, unde era mobilizată oastea ţării, în frunte cu marele spătar.
Această participare la luptele cu austriecii nu s-a făcut cu preţul
întreruperii, fie şi temporare, a serviciului de pază la plaiuri, în condiţiile speciale
create de prezenţa trupelor otomane, dislocate cu precădere în zona Buzăului şi în
Oltenia, şi de transformare a “marginii” în zonă de operaţii.37) După cum reiese
şi din porunca Divanului, din 5 iunie 1788, către vătafii de plai, chiar şi în
condiţii de război, supravegherea hotarului, a drumurilor şi potecilor de margine,
continua să se execute, neîntrerupt.
Dar plăiaşii au participat şi la alte acţiuni militare, decât cele din timpul
războiului din 1787-1791. La 25 ianuarie 1803, Constantin Vodă Ipsilanti

21
porunceşte vătafilor de plai de la est de Olt să-i trimită “voinici, bărbaţi vrednici
cu arme şi numai dintre vânători şi dintre plăiaşii cei harnici (...) cu înştiinţare şi
cu foaie de numele lor, şi cu cel orânduit asupra lor (...) însă toţi aceştia să fie pe
jos, fără cai.”38)
Porunca preciza câţi voinici să trimită fiecare plai, din însumare reieşind
că vodă avea nevoie de 365 de luptători, probabil pentru a li se încredinţa o
misiune specială. Nu este exclus ca, în virtutea experienţei dobândite în
confruntările cu cetele de haiduci şi hoţi de codru, plăiaşilor chemaţi să li se fi
încredinţat vreo misiune de respingere a cetelor prădalnice ale turcilor din
serhaturile dunărene.
Oricum, în secolul al XVIII-lea, plăiaşii şi potecaşii erau organizaţi
ostăşeşte, de vreme ce în iulie 1784, la plaiul Vâlcan este consemnată existenţa
unui căprar de potecaşi, care, având în subordine patru plăiaşi, executa o misiune
de supraveghere39), iar în noiembrie 1791, la plaiul Slănicului din judeţul Buzău
întâlnim un Ioan, ceauş de potecaşi, care, împreună cu vătaful plaiului, Costandin
Pâcleanu, şi cu o ceată de plăiaşi, au “lovit” prin surprindere o ceată de hoţi de
codru.40)
Un alt document care atestă organizarea ostăşească a plăiaşilor în general
şi a potecaşilor în special, este “Însemnare de oamenii ce au fost de faţă la
mutarea tablei la aşezământul ei în vârful cel mai nalt al muntelui Sturul”, din
30 august 1792. Între aceştia se numără Pârvu ceauşul sin Martin, din Topeşti,
Simin Miloiu, de la Izverna, Ion Butescu, de la Tismana, Costandin Istodor, de la
Pocruia, Costandin Cocârlă din Tismana, Iancu Zamfiroiu de la Broşteni, toţi
consideraţi “cătane domneşti de Gorj din vătăşia Vâlcanului”.41)
*
* *
După reformele lui Constantin Mavrocordat, când judeţele au început să fie
conduse de câte doi ispravnici, acestora li s-au încredinţat şi atribuţii de control
asupra plaiurilor din cuprinsul judeţului. În răspunderea ispravnicilor judeţelor
dinspre Transilvania a intrat, începând cu deceniul al optulea, obligaţia de a
participa, împreună cu delegaţii trimişi de domn, la negocierea cu reprezentanţii
autorităţilor habsburgice, a diferendelor de hotar (mutări de borne, litigii în
păşunarea munţilor de margine, cercetarea unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul
statului vecin).
Aceiaşi ispravnici judecau pricinile ivite între plăiaşi şi locuitorii aşezărilor
din afara plaiului, îi verificau pe vătafii de plai asupra modului cum îşi
îndeplineau atribuţiile din cărţile de vătăşie şi din “ponturile gospod”.

22
 Dar vătafii de plai nu se supuneau, ierarhic, ispravnicului de judeţ, ci
marelui vornic, dregătorul care îl confirma în funcţie, îl controla şi garanta pentru
ei în faţa divanului şi a domnului. De aceea, vătaful era dator marelui vornic,
anual, cu havaet: un fel de taxă cu titlu de plocon, al cărei cuantum era stabilit în
funcţie de “puterea” fiecărui plai, între 150 şi 450 de taleri, dar care era foarte rar
respectat, întrucât aceasta era o formă mascată de cumpărare a acestei funcţii, cu
sume depăşind 7.000 de taleri. O dată cu împărţirea Ţării Româneşti în două
unităţi administrative, Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare condusă de câte un mare
vornic, fiecăruia dintre cei doi dregători i-a revenit un număr de judeţe de la
graniţa cu Transilvania şi, în consecinţă, plaiurile din respectivele judeţe.
De marele vornic de Ţara de Sus, depindeau vătafii a 9 plaiuri: Cloşani,
Vâlcan, Novaci, Horezu, Cozia, Loviştea (Câineni) Arefu, Nucşoara şi
Dâmboviţa (de Muscel); de marele vornic de Ţara de Jos, depindeau vătafii
celorlalte 8 plaiuri: Dâmboviţa, Ialomiţa (Jalici), Prahova (Câmpina), Teleajen,
Plaiul “despre Buzău”, Slănic, Pârscov, Râmnic (Slam Râmnic).42)
Instituţie care şi-a menţinut specificitatea românească şi utilitatea pe
parcursul a peste patru secole, plaiul, ca unitate administrativă de “margine” cu
atribuţii fiscale, de ordine publică şi siguranţă a statului, judiciare şi ostăşeşti, a
asigurat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea, un cadru prielnic afirmării păturii mijlocii româneşti, cu rol
important în constituirea naţiunii române.
În aceeaşi perioadă când românii din districtele de sub jurisdicţia
regimentelor grănicereşti transilvănene participau la mişcarea “Supplex”-urilor,
în satele de plai ale Olteniei şi Munteniei se afirma o pătură de ţărani mijlocaşi şi
de mici boiernaşi, pe care se va întemeia mişcarea de renaştere condusă de Tudor
Vladimirescu. Însuşi Tudor din Vladimiri, între 1806 şi 1820 a îndeplinit
dregătoria de vătaf al plaiului Cloşanilor din judeţul Mehedinţi, unde, de altfel, la
23 ianuarie 1821, o dată cu citirea Proclamaţiei de la Padeş, a şi început mişcarea
ce, în scurt timp, a cuprins întreaga ţară.43)
Accentuarea progresivă a caracterului militar al graniţei de pe Carpaţi,
constituirea primelor unităţi de “miliţie pământenească” în Ţara Românească,
având drept scop declarat “paza graniţelor pe cât se atinge de carantine” şi “paza
bunei orânduieli a obşteştei linişti în Prinţipat”44), ca şi reformarea întregului
aparat administrativ, începută în ajunul elaborării Regulamentului Organic, au
dus la diminuarea rolului plaiurilor în executarea pazei şi supravegherii hotarului
cu Imperiul Habsburgic. Astfel încât, la 5 martie 1831, Articolul 392 din
“Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământenească a Prinţipatului Valahia” a
venit ca o sentinţă:”După cea întreagă formare a Miliţiei, slujitorii, cătanele,

23
plăiaşii, şi toate celelalte bresle câte se vor afla supt asemenea numire, se
desfiinţează şi oamenii ce le alcătuia intru în rândul dajdicilor”.45)
Străjuitorii marginilor intrau într-o altă epocă, cea modernă, chiar dacă
vreme de încă o jumătate de secol în pichetele de la munte, alături de mantalele şi
cizmele soldaţilor se vor mai vedea sumanele, opincile şi căciulile ţăranilor-
grăniceri, de ale căror servicii, ca şi în veacurile anterioare, ţara nu s-a putut
dispensa.

NOTE
1) A.D.Xenopol - Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.II, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.185.
2) Ibidem, p. 225-226.
3) A.D.Xenopol, Op.cit. vol.III, p. 470-471.
4) “Cumpăna apelor” era considerată hotar spre Transilvania, în aceeaşi
perioadă, şi de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), după
cum reiese din acte domneşti ulterioare. Vezi Teodor Bălan - Din istoricul
Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p.42-60.
5) Sever Neagoe - Teritoriul şi frontierele în istoria românilor, Bucureşti,
1994, p.63-64.
6) Nicolae Stoicescu - Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara
Românească în sec.XV-XVII, Bucureşti, 1960, Vol.IV, p.192.
7) Documenta Romaniae Historica, seria B.Ţara Românească. vol.II,
Bucureşti, 1972, p.375-376.
8) A compara “frontiera” contemporană cu “hotarul” din evul mediu, este
numai pentru a ajunge la concluzia lui Nicolae Iorga:”Iată, hotar în
timpurile noastre este ceva fixat cu cea mai mare îngrijire, geodesic;
hotarul acesta n-are şanţuri şi ziduri (...) dar el, (...) este perfect reperat,
punct cu punct; cine se întâmplă de trece ilegal dincolo de hotarul acesta îşi
pune viaţa în primejdie. Aşa este hotarul în timpurile noastre.(...) Dar
odinioară hotarul nu era aşa. Nu erau funcţionari financiari, nu erau
jandarmi, nu erau puşti întinse împotriva călcătorilor de hotar.Hotarul avea
un sens mult mai larg. Cuprindea o regiune întreagă. Hotarul roman se
întindea (...) pe mulţi kilometri pătraţi şi hotarul acesta avea o însemnătate
pe care noi nu ne-o putem închipui acum (...). Era, cum am zice un hotar
fecund, un hotar creator de viaţă, producător de sinteză”. (Nicolae Iorga,
Hotare şi spaţii naţionale, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1996, p.106-107).
9) Arhivele Naţionale, Bucureşti, “Condicile Divanului Ţării Româneşti” -
A.N.B. (C.D.) - Ms.8 f.160 v.

24
10) Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Ed.Albatros,
1981, p.218.
11) În aceeaşi perioadă când în Occident se năşteau “Cântecul Nibelungilor” şi
“Cântecul lui Roland”, având ca eroi ostaşi care luptă până la sacrificiul
suprem pentru idealurile cavalerismului, în Bizanţ se plămădea epopeea
“Digenis Akritas”, în care cavalerul ideal este tocmai un tânăr din
formaţiunile de akriti, ce luptau la hotarele sud-estice ale imperiului,
împotriva păgânilor. (Vezi Digenis Akritas, trad. N.I. Pintilie şi N. Gaidas,
Bucureşti 1974).
12) General Grigore Cornicioiu, Contribuţii la istoria trupelor de grăniceri,
Bucureşti, 1935, p.5.
13) Dicţionarul limbii române contemporane, Bucureşti, 1980, p.4.
14) Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Române cu Braşovul
şi Ţara Ungurească , Bucureşti, 1905, vol.I, p.55, Document XXXIII.
15) P.P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu, Bucureşti, 1938, p.13.
16) Istoria trupelor române de grăniceri dactiloscris din colecţia col.(r)
Constantin Tatu, vol.I, p.69.
17) Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, vol.III, p.153.
18) A.N.B. (C.D.), Ms.2 f.15 (“Însemnare de plaiurile se sînt prin judeţe”).
19) Dinu C. Giurescu, Anatefterul - condică de porunci a vistieriei lui
Constantin Brâncoveanu, în “Studii şi materiale de istorie medie”, vol.IV,
Bucureşti, 1962, p.436.
20) David Prodan, Teoria migraţiei romanilor din Principatele Române în
Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj, 1944, p. 108-111.
21) Constantin Tatu Op. cit. p.70.
22) Potrivit registrelor vămii, negustorii sibieni au tranzitat prin Turnu Roşu,
din Ţara Românească, numai în anul 1500, 325.000 kilograme de peşte.
23) Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor, vol.1 Bucureşti, 1938, p.411.
24) D.Z. Furnică, Din istoria comerţului la români, Bucureşti, 1908, p.III.
25) N. Stoicescu, Op.cit. p.159.
26) A.N.B. (C.D.), Ms. 6, f.221v-222.
27) “Să ceri şi tu chezăşie de la pârcălabi, i preoţi, i şase săteni şi mai mulţi
(...) cum că nimenea dint-acel sat nu va ieşi nici odinioară în hoţie; şi
pentru vericare se va simţi dintr-acel sat hoţ sau gazdă, să răspundă
pârcălabii şi acei chezaşi” (“Ponturile de vătăşie” din 18 octombrie 1783 ale
lui Mihai Vodă Suţu).
28) Cronicari munteni , Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968, p.70.

25
29) N. Stoicescu, Op.cit., p.204.
30) A.N.B. (C.D.), Ms. 17, f.252v.
31) A.N.B. (C.D.), Ms. 20, f. 199v.
32) Documenta Romaniae Historica, Seria B (Ţara Românească), vol.XIV,
doc.147, p.267.
33) David Prodan, Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec.XVI-XVIII ,
p.170; N. Stoicescu, Curteni şi slujitori , p. 140.
34) Carol Golner, Regimentele grănicereşti din Transilvania, Bucureşti, Ed.
militară, 1973, p.34-96.
35) Carol Golner, Op. cit. pp. 128-130; 132-136.
36 -37) Cărţile lui Nicolae Vodă Mavrogheni din 14 iulie şi din 2 august 1788
A.N.B. (C.D.) - Ms. 17 ff.303-305.
38) A.N.B. (C.D.) Ms. 49 f. 22v.
39) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f.163.
40) A.N.B. (C.D.) Ms. 19 f. 110.
41) A.N.B. Fond “Mănăstirea Tismana”, Doc. LXIX/7.
42) A.N.B. (C.D.) Ms. 27 f. 31.
43) Istoria României, vol. III, p.867.
44) Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământenească a Principiatului
Valahia, Bucureşti, Imprivileghiata Tipografie, 1831, Art.392.
45) Ibidem.

26
 II. SERVICIUL LA PLAIURI ÎN PERIOADA 1774 - 1812

Configuraţia zonei de munte a Ţării Româneşti prezintă următoarele

particularităţi: pe de o parte, masivele muntoase aparţinând Carpaţilor de Curbură
şi Carpaţilor Meridionali, cu altitudini ce depăşesc frecvent 2.000 de metri, cu
pante abrupte, oferă cel mai scăzut grad de accesibilitate dintre toate grupele din
Carpaţii româneşti; pe de altă parte, grupele din acest sector montan sunt
compartimentate de văi, străbătute de râuri care “taie” munţii transversal,
permiţând o trecere lesnicioasă între Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii
Munteniei sau Olteniei. Astfel, Jiul, Oltul şi Buzăul curg prin trecătorile Vâlcan,
Turnu Roşu şi, respectiv Trecătoarea Buzăului (Tabla Buţii), iar Dâmboviţa şi
Prahova îşi au văile până sub culmi, către izvoare, unde sunt pasurile Rucăr-Bran
sau Câmpina-Predeal.
Între aceste pasuri şi trecători, românii au identificat şi folosit, încă din
vechime, numeroase poteci secundare, peste “grumazul” munţilor, unde culmile
şi pantele mai blânde permit, îndeosebi vara, traversarea cu calul samarizat. Sunt
aşa-zisele “vămi ale cucului” pe care s-a circulat şi s-au făcut schimburi ori de
câte ori prin vămile (schelele) pasurilor şi trecători nu a fost cu putinţă ori nu a
convenit.
Compartimentarea terenului în zone greu accesibile şi zone accesibile a
determinat gruparea satelor din zona montană şi submontană pe “axul” văilor.
Între zonele locuite, erau apreciabile suprafeţe nelocuite, dar folosite de oameni
(păşuni, fâneţe, păduri etc.). Aceste realităţi au determinat organizarea pazei şi
supravegherii marginii pe direcţii principale şi direcţii secundare. De regulă,
fiecare din cele 17 plaiuri, câte a avut Ţara Românească în secolul al XVIII-lea,
îşi concentra efortul pe 2 - 5 astfel de direcţii. Această organizare nu este
prezentă explicit în documente, însă poate fi dedusă din misiunile pe care acestea
le percizează sau din activitatea la care fac referire.
Direcţiile principale de pază erau drumurile (şleaurile) spre schelele către
Transilvania. Asemenea schele - vămi de hotar, puncte de control şi carantină -
au funcţionat la 7 din cele 17 plaiuri:”La plaiul Teleajenului, sud. Saac, ce trece
prin Vama Buzăului; la plaiul Prahova, ce trece prin Vama Timişului; la plaiul
Dâmboviţa, ce trece prin Dragoslavele; la plaiul Loviştii, sud. Argeş, prin
Câineni;1) la plaiul Cozia, sud. Vâlcea, prin Câineni;2) la plaiul Vâlcan, sud.
Gorj, prin Vâlcan; la plaiul Muntelui (plaiul Cloşanilor, n.n.) din sud. Mehedinţi,
prin Mehedinţi3).” 4) Spre aceste schele, circulaţia persoanelor şi transportul
mărfurilor se făceau pe drumuri de care, precar întreţinute, dar având hanuri şi

27
staţii de poştă. Singura excepţie a fost Vama Timişului, de la plaiul Prahova,
unde până la începutul secolului al XIX-lea trecerea s-a făcut exclusiv călare.
Acest drum era preferat mai ales de către ştafetele oficiale sau ale boierilor şi
negustorilor, pentru că era drumul cel mai scurt între Bucureşti şi Braşov.
Direcţii principale de pază erau şi unele poteci, mai ales la plaiurile fără
schelă, poteci circulate mai ales în anotimpul cald, de către păstorii ce-şi aveau
turmele la munte. Celelalte poteci, pe care se circula fie temporar fie ocazional,
erau direcţiile secundare de pază, la care serviciul grăniceresc se făcea mai ales
prin supraveghere. “Repartiţia” potecilor pe plaiuri, era următoarea: plaiurile
Slănic şi Pârscov, din judeţul Buzău, câte o potecă; plaiul Teleajen, 8 poteci;
plaiul “despre” Buzău, 7 poteci; plaiul Prahova, 9 poteci; plaiurile judeţului
Dâmboviţa, împreună, 10 poteci; plaiurile judeţului Muscel, împreună, 10 poteci;
plaiurile judeţului Argeş, împreună, 10 poteci; plaiul Cloşanilor, 33 de poteci.5)
Conform cărţilor de vătăşie, plăiaşii aveau misiunea “a păzi şi drumurile şi
potecile plaiului, cu mijlocul să nu poată nimenea, fără de ştire numai, a merge
înlăuntru, în Transilvania, pe drumuri sau pe niscareva poteci (subl.n.) ”.6) Prin
aceleaşi cărţi, domnii porunceau vătafilor ca serviciul să se execute neîntrerupt,
pe toate comunicaţiile plaiului:”... Pe toate drumurile mari şi mici ce trec prin
plai, şi la fiecare potecă, să aveţi potecaşi deplin, cari să nu lipsească măcar un
ceas de la locul de pază, ci să se afle gata la picior cu arma, ziua şi noaptea (...)
pentru ca să puteţi împăna toate drumurile şi potecile câte are plaiul”.7)
În realitate, asemenea cerinţă nu se putea realiza, din mai multe motive.
Primul motiv - numărul plăiaşilor şi potecaşilor era mic. Pe la 1729-1730, în
judeţele Olteniei erau 696 de plăiaşi şi scăunaşi8) (94 în Vâlcea, 141 în Gorj şi
461 în Mehedinţi); cinci ani mai târziu, numărul lor scăzuse la 94 în Vâlcea, 111
în Gorj şi 118 în Mehedinţi9). Cu toată sporirea de efective înregistrată în urma
reformelor lui Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti, numărul plăiaşilor
nu a crescut spectaculos. În acest context, documentele folosesc termenul
“plăiaş” cu înţelesul de ţăran liber, având atribuţii în paza marginii, nu cu sensul
de locuitor al unei localităţi din cuprinsul plaiului, utilizat, de asemenea, în
epocă.
Deci, pe la 1780, în Oltenia erau aproximativ 700-750 de plăiaşi cu
atribuţii grănicereşti, cifră pe care, raportând-o la cele 33 de poteci şi 4 drumuri
cu schelă (Câineni-Vâlcea, Vâlcan, Cerneţi şi Bahna), rezultă că, pentru fiecare
potecă şi drum se puteau asigura, în medie, 20 de oameni. Dar, pentru a se
permite ţăranilor să-şi întreţină gospodăriile de pe urma cărora trăiau, serviciul la
plaiuri se executa pe schimburi săptămânale (fiecare “schimb” fiind pe locul de
pază câte o săptămână pe lună), ceea ce înseamnă că, pentru “împănarea”

28
poruncită de Vodă, rămâneau câte 3-5 oameni la fiecare drum şi potecă. Ţinând
seama de faptul că ţăranii-ostaşi din schimburile de serviciu aveau nevoie de cel
puţin 10 ore pe zi pentru satisfacerea unor nevoi personale (odihnă, prepararea
hranei şi hrănire, întreţinerea cailor şi a armelor) ajungem la concluzia că, “gata
la picior cu arma, ziua şi noaptea” erau, la fiecare drum şi potecă, cel mult trei
oameni. Calculul are mai ales o valoare estimativă, unii dintre plăiaşi având
datoria să participe la alte misiuni decât paza propriu-zisă, precum întreţinerea
drumurilor, în vreme ce “plăiaşii schileri” deserveau punctele de vamă.
Dar nici măcar această densitate nu se realiza. Pentru că, la 10 ianuarie
1783, Nicolae Vodă Caragea, îi mustra pe vătafii de plai:”...Am găsit câteva din
poteci după la unele plaiuri devenite fără de paznici, lipsind potecaşii cei
rânduiţi (...). Pentru care, făcând strânsoare, vor trebui ca să dea seama pentru
ce nu sînt paznicii potecaşi, după poruncă, la aceste poteci? Au răspuns, spre
îndreptare, că nu pot ajunge potecaşii, fiind trimişi unu după vânat pentru
plocoane, după păstrăvi, după smeură să adune, şi la alte ca d-alde acestea
(subl.n.)”.10) Aşadar, sustragerea potecaşilor de la “nizamul marginii” se făcea în
interesul personal al celor ce administrau plaiul. În 1792, “toţi lăcuitorii potecaşi
din plaiul Cozia sud. Vâlcea” fac jalbă către Alexandru Vodă Moruzi,
învinuindu-l pe Iorga, vechilul (înlocuitorul vătafului) de plai, că i-ar fi folosit “la
trebile casei lui, cu var i cărămizi şi cu dare de salahori fără plată la nămestiile
lui, luându-i şi la vii şi la altele, făcându-i şi şindrilă”.11) Cazul nu este singular.
În mai 1794, “plăiaşii călăreţi ce se numesc potecaşi, ai plaiului Teleajen” îl
învinuiesc pe Moise, vătaful de plai, că “din 20 plăiaşi ce sunt orânduiţi pentru
paza potecilor acestui plai, numai opt se află slujind la treaba plaiului, iar pe 12
îi metahiriseşte pârâtul Moise la trebile casei lui.”12) În acea vreme, plaiul
Teleajen avea încredinţate în pază 8 poteci, pentru care primise în jurisdicţie 26
de sate.13) Şi exemplele ar putea continua.
Pare paradoxal, dar chiar în condiţiile în care vătafii deturnau de la
efectuarea slujbei o însemnată parte a efectivelor, totuşi, misiunile încredinţate
prin cărţi de vătăşie şi “ponturi gospod” erau duse la îndeplinire. Vodă le ştia pe
ale lui şi vorbea/ scria ca omul ridicat în fruntea statului, vătafii le ştiau pe ale lor.
În vremuri când orice funcţie se vindea şi se cumpăra, când ploconul era temelia
puterii şi a autorităţii, ei considerau aceste relaţii, de care supuşii plăiaşi şi
potecaşi se plângeau nu întotdeauna dezinteresat, ca fiind normale, fireşti.
Buni practicieni, unii având o vechime de peste 10 ani în dregătorie,
vătafii ştiau să concentreze efortul pazei în locurile şi pe direcţiile mai
importante, să mute efortul de pe o direcţie pe alta, stăpâneau situaţia prin măsuri
preventive, prin decizii luate în baza informaţiilor pe care le deţineau şi prin

29
completarea pazei propriu-zise cu misiuni de supraveghere. Boierii divaniţi,
dintre care, unii, erau beneficiari ai plocoanelor şi “havaeturilor” trimise de
vătafii de plai şi percepute de la plăiaşi ştiau bine că răspunderea pentru paza
marginii o poartă vătaful de plai, iar nu potecaşii sau plăiaşii de rând şi de aceea
lor trebuie să li se asigure libertate în folosirea forţelor plaiului:”Căci vătaful este
dator a păzi şi a străjui plaiul, însăşi potecaşii fiind supuşi la ascultarea lui, a
urma povăţuirilor lui şi a poşlui acolo unde-i va orândui (subl.n.). Iar când din
nepază se va întâmpla a se face cusur şi împotrivire la nizam (slujbă, serviciu,
n.n.), vătaful se învinovăţeşte, şi de la dânsul se cere răspuns pentru orice
întâmplare s-ar face împotrivă din nepaza potecilor, iar nu de la plăiaşi, măcar
de i-ar metahirisi pe toţi în posluşenia lui (măcar de i-ar utiliza pe toţi în folos
propriu, n.n.)”.14)
Un “instrument de prevenire” a implicării plăiaşilor - de data aceasta
termenul este folosit cu înţelesul de locuitor al unei localităţi a plaiului - în acte
infracţionale (comiterea de furturi sau tâlhării, găzduirea răufăcătorilor, tăinuirea
bunurilor furate sau sprijinirea tâlharilor/hoţilor cu informaţii), îl constituiau
chezăşiile pe care vătafii de plai le cereau, în baza poruncii domnului ţării, de la
fruntaşii localităţii respective: preot, pârcălab, şase ţărani mai înstăriţi.
Ilustrativ pentru felul în care vătafii de plai foloseau “metodele
neconvenţionale” spre a-şi îndeplini atribuţiile, este cazul petrecut în după amiaza
zilei de 25 noiembrie 1791 la plaiul Slănicului din judeţul Buzău, când Costandin
(Dinu) Pâcleanu, vătaful de plai, însoţit de o ceată condusă de Ioan, ceauşul de
potecaşi, a atacat prin surprindere un grup de hoţi de codru “tăbărâţi la o vatră în
munte (...) descălecaţi de pe cai”. Lăsându-se întunericul şi începând ploaia, hoţii
n-au putut fi capturaţi, ci numai fugăriţi. Chiar dacă scopul iniţial nu a fost atins,
faptul că răufăcătorii au fost atacaţi de forţe numeroase, conduse de însuşi vătaful
de plai şi de ceauşul potecaşilor, într-un loc şi în împrejurări defavorabile pentru
cei atacaţi, demonstrează că Dinu Pâcleanu deţinea informaţii despre “mişcările”
hoţilor, furnizate chiar de către cineva din intimitatea urmăriţilor.15)
Tot ca “metodă neconvenţională” era utilizat şi zvonul, în scopul
înfricoşării potenţialilor răufăcători de pe teritoriul Transilvaniei, şi care ar fi
intenţionat să comită jafuri şi alte fărădelegi peste hotar, în Ţara Românească. “Şi
să dai în vileag, ca să auză şi înăuntru (peste hotar, în Transilvania, n.n.) că ţi-a
sosit straşnică poruncă pentru rândul tâlharilor (subl.n.)” - poruncea, la 17
octombrie 1783, Mihai Vodă Suţu vătafilor de plai16), poruncă repetată constant
vreme de peste două decenii, de toate cărţile de vătăşie care au urmat.
Pe lângă sistemul scutirilor şi cel al chezăşiilor, un rol stimulator în
descoperirea şi reţinerea răufăcătorilor de la hotar l-a avut reglementarea,

30
constant consemnată în cărţile de vătăşie, ca bunurile descoperite asupra hoţilor,
care nu au fost recunoscute ori revendicate de păgubaşi, “acelea să le ia vătaful,
împreună cu plăiaşii ce vor prinde, pentru osteneala lor”.17)
Dar cel mai frecvent, “nizamul marginii şi al hotarelor” se îndeplinea fie
prin paza efectuată, ca posturi fixe în punctele obligatorii de trecere, de potecaşi
tocmiţi cu săptămâna, şi prin patrulare pe care o făceau, periodic, atât pe
drumurile şi potecile plaiurilor cât şi în raioanele în care se desfăşurau diferite
activităţi (păşunat, lucrări agricole sau forestiere).
*
* *
“Nizamul” pazei marginilor şi hotarelor, era o misiune care, potrivit
reglementărilor domneşti, se executa permanent, de către satele plaiurilor, în
schimbul unor scutiri şi privilegii, sub conducerea vătafilor pe care singure şi-i
alegeau. Locuitorii acestor sate de margine, puse sub ascultarea vătafilor,
alcătuiau forţele de bază destinate serviciului grăniceresc şi pazei ordinii
publice. După gradul de utilizare şi după atribuţii, aceste forţe se împart în: forţe
permanente, forţe utilizate temporar şi forţe utilizate în mod excepţional.
a) FORŢELE PERMANENTE, mai puţin numeroase, alcătuiau un “nucleu”,
ce asigura continuitatea conducerii şi executării serviciului grăniceresc şi de
ordine publică. Din această categorie făceau parte vătafii de plai, vătafii satelor,
ceauşii de potecaşi şi ajutoarele acestora18), prin care se asigura conducerea,
controlul, administrarea plaiurilor, perceperea obligaţiilor fiscale şi executarea
silită a pedepselor aplicate de vătaf, în calitatea lui de judecător, a “gloabelor” şi
“răsurilor” cuvenite. Acest nucleu de comandă era ales de vătaf dintre supuşii cei
mai devotaţi lui şi, în folosirea lui, el comitea multe abuzuri. Constantin vătaful
plaiului Loviştea, judeţul Argeş, spre exemplu, a trimis ajutoarele sale la cele
şaizeci de turme ale ardelenilor Ion Ciorogar, din Tilişca şi Ion Poşoca, din
Galeş, aflate la păşunat în munţii Ţării Româneşti, de au luat abuziv, împotriva
actului de scutire dat ardelenilor de domnul ţării, câte doi taleri şi jumătate de
turmă. Ajutoarele au mai luat tot caşul de la stânile aceloraşi ciobani, la un preţ
mai mic decât cel al pieţii (9 bani ocaua) şi cu un cântar măsluit (la fiecare 20 de
ocale furau câte 4 ocale), după care i-au bătut pe toţi cei 33 de ciobani de la cele
60 de turme, luându-le, de fiecare turmă, câte 5-20 de taleri, fără nici o pricină.
Despre aceste abuzuri, Ion Ciorogar şi Ion Poşoca s-au plâns lui Alexandru Vodă
Ipsilanti.19)
Din rândul forţelor permanente mai făceau parte, ca executanţi potecaşii
selecţionaţi de către vătafii de plai dintre bărbaţii vrednici, şi “rânduiţi” la
potecile plaiului. Această categorie constituia baza sistemului de pază şi

31
supraveghere la plaiuri. Erau înarmaţi şi dispuneau de cai,20) iar pentru efortul de
a efectua serviciu “cu săptămâna” aveau scutiri în plus faţă de ceilalţi plăiaşi.
Erau organizaţi ostăşeşte, în cete puse sub comanda ceauşilor. Pentru plaiurile
Olteniei, probabil începând din perioada stăpânirii austriece (1718-1739), existau
căprari de potecaşi, comandanţi ai unor subunităţi mici, de până la 10 oameni.
Planificarea, evidenţa îndeplinirii şi controlul calităţii serviciului de pază,
reveneau vătafilor de plai:”Şi se judecă (vătaful n.n.) numai când nu le va păzi
rândul lor (al potecaşilor n.n.) a-i pune la slujbă cu săptămâna (subl.n.)”.21)
Potecaşii erau folosiţi nu numai la paza potecilor, ci şi a reşedinţei
vătafului de plai. În 1781, nişte ciobani bârsani îl reclamă pe Mihalache, vătaful
plaiului Prahova că, atunci când vin să li se elibereze “ţidule” - acte scrise care
dovedeau aprobarea dată oierilor transilvăneni de a-şi păşuna turmele pe
teritoriul Ţării Româneşti - “li se face zăbavă”, vătaful având “câte două-trei
rânduri de potecaşi la uşa casei lui”.22)
b)FORŢE UTILIZATE TEMPORAR erau locuitorii satelor plaiurilor care, în
baza scutirilor, aveau obligaţia să îndeplinească misiuni de pază propriu-zisă sau
în folosul serviciului grăniceresc şi al vătăşiei de plai. Erau chemaţi “la slujbă”
numai în cazul când numărul potecaşilor nu era suficient, ori aceştia nu puteau fi
deplasaţi.
Anterior domniilor lui Constantin Mavrocordat, între ţăranii de la plaiuri
nu erau, din punct de vedere al “gradului de folosire” în serviciul marginii,
diferenţe notabile. Condiţia de plăiaş era aproximativ aceeaşi pentru toţi ţăranii
satelor puse sub ascultarea vătafilor de plai. Ei erau moşneni aleşi, după cum
recomanda, la 1719, banul Ioan Cantacuzino, “nici dintre cei mai bogaţi, nici
dintre cei mai săraci”23), plăteau domniei o parte din dări, iar vătafului îi prestau
câte o zi de clacă pe an. Obligaţia lor era de a executa paza drumurilor şi
potecilor spre Transilvania, denumirea de plăiaşi sau potecaşi dându-li-se în
funcţie de locul unde erau “rânduiţi” în pază.
După reformele lui Constantin Vodă Mavrocordat, dar mai ales din timpul
primei domnii a lui Alexandru Vodă Ipsilanti (15 sept.1774 - 4 ian.1482), ca
urmare a desfiinţării “rumâniei”, au apărut scutelnicii (posluşnicii), ţărani scutiţi
de dările “cisluite” pe sate şi daţi boierilor spre a-i sluji pe deţinătorii de moşii, ca
o compensaţie pentru pierderea suferită prin încetarea raporturilor de şerbie între
ei şi ţăranii dependenţi. Posluşnici s-au acordat şi dregătorilor, între care şi
vătafilor de plai. Profitând de faptul că plăiaşii - moşneni nu se mai deosebeau,
din punct de vedere juridic, de foştii ţărani aserviţi, a căror “legătură” reformele o
dezlegaseră, vătafii scutesc abuziv de dările către domnie pe mulţi, făcându-i
posluşnici personali, ai unor rude sau cunoscuţi. Aşa s-a făcut că, prin înmulţirea

32
celor scutiţi, s-au îngreunat sarcinile fiscale ale plăiaşilor rămaşi în condiţia de
birnici (dajdici) cărora, pentru a-şi putea plăti dările, trebuia să li se uşureze
obligaţiile grănicereşti. Lucru posibil, în condiţiile sporului demografic înregistrat
faţă de prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Documentele care consemnează cazuri de scutire abuzivă, de către vătafi,
sunt numeroase. În 1792, “o jalbă a lui Crăciun ot satul Nehoiu, i Udrea, i Radu
ot Pătârlagele, i Vladul ot tam, i Marco” acuză pe Dumitrache, vătaful plaiului
“despre Buzău”, “... cum că îi dărvăreşte pe cei săraci la trebile casei lui,
puindu-i de i-a scos cherestea de crămi cu boii lor, i-a făcut garduri pe la vii şi
mori pe apa Buzăului fără de nici o plată şi fără de nici o seamă, şi la toate
lucrurile lui îi are ca nişte robi. Cum că are o sută şi mai bine de lude scutiţi ai
lui, oameni din plai, a căror dajdii şi podvoade pune de le plăteşte sărăcimea
(...) că încă mai are şi câţiva lude daţi şi unui Bozianu (Andrei Bozianu, fost
vătaf al plaiului n.n.) şi prin economia lui se scutesc şi aceia, şi sînt încărcaţi
sărăcimea cu dajdia acelora. (subl.n.)”24)
Câţiva ani mai târziu, în 1798, vodă Constantin Hangerli era supărat că la
plaiul Slănicului din judeţul Buzău se mărise numărul “ludelor” daţi ca posluşnici
unor dregători sau foşti dregători. Ştefan, vătaful de plai, avea 25 de lude, Dinu
Pâcleanu (fost vătaf de plai) tot 25 de lude, iar un oarecare Vasile logofătul
(probabil vreun logofeţel de la plai ori de la isprăvnicia judeţului) numai 10
lude.25)
Această diferenţiere de ordin fiscal a ţăranilor plăiaşi a determinat ca
diferenţierea iniţială din punct de vedere al utilizării în serviciul marginii -
potecaşii străjuiseră potecile, iar plăiaşii făcuseră serviciu la şleaurile (drumurile)
plaiurilor - să se accentueze. Potecaşii îşi menţin vechile misiuni şi scutiri, dar
serviciul lor se extinde şi asupra drumurilor şi vămilor, în vreme ce locuitorii
ceilalţi ai plaiului, plăiaşii, cunosc o înrăutăţire a condiţiei lor economice şi, legat
de acest aspect, sunt folosiţi temporar (ocazional) în pază, iar nu “cu săptămâna”,
cum fuseseră “rânduiţi” în deceniile trecute şi cum continuau să slujească
potecaşii. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, plăiaşilor de rând li se încredinţau
misiuni precum păzirea răufăcătorilor prinşi la plaiuri, pe timpul transportului la
isprăvnicie, scoaterea cu forţa a turmelor oierilor transilvăneni, intrate abuziv la
păşunat în munţii Ţării Româneşti; sprijinirea poterelor pe timpul urmăririi şi
lichidării cetelor de haiduci/hoţi de codru; misiuni de pază, ştafetă (curierat);
îndeplinirea altor porunci ale domniei sau isprăvniciei. Plăiaşii continuau să
deţină şi să utilizeze arme de foc şi arme albe, cai şi harnaşament din care, o
parte, se asigura cu cheltuiala domniei.

33
 Atunci când sprijineau poterele, plăiaşii acţionau în cete constituite, sub
comanda vătafului de plai sau a unei căpetenii, şi foloseau, ca procedee de
acţiune, blocarea, scotocirea, pânda, cercetarea, în raioanele unde se deţineau
informaţii că s-ar afla hoţi de codru sau de drumul mare. Raioanele adiacente, sau
unde se bănuia existenţa unor astfel de inşi, care puneau în pericol ordinea
publică la plaiuri, erau ţinute sub supraveghere. Deci, plăiaşii nu executau atât
misiuni de pază propriu-zisă, ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu sau a
primilor domni fanarioţi, ci mai ales misiuni în folosul pazei.
Procesul de diferenţiere, din punctul de vedere al misiunilor, între potecaşi
şi ceilalţi plăiaşi este evident începând de pe la 1780. Cărţile de vătăşie emise de
domnii din perioada 1780-1790, consemnează invariabil că, dacă vătafii de plai
nu-şi vor îndeplini atribuţiile, sau dacă vor încălca poruncile primite, atunci vor fi
spânzuraţi, împreună cu “vreo câţiva plăiaşi şi potecaşi”. Deosebirea dintre cele
două categorii de ţărani-ostaşi reiese şi mai clar din porunca dată de Alexandru
Vodă Moruzi, la 17 martie 1793, pentru arestarea vechilului (vătaf interimar) de
la plaiul Cozia, judeţul Vâlcea:”Am trimes pe un Costandin Samarsagiu acolo, la
numitul plai, unde să-i ridice atât pe Iorga cât şi pe socru-său Radu, dimpreună
cu doi-trei plăiaşi i potecaşi (subl.n.)”.26) Deci, domnul face distincţie între cele
două categorii de slujitori de la plaiul Coziei unde, dacă ne-am lua după cele
scrise de Dionisie Fotino cu trei decenii mai târziu, nu existau poteci spre
Transilvania.27)
Până la sfârşitul poruncii se mai specifică de trei ori aceeaşi
diferenţiere:”despre partea lăcuitorilor plăiaşi i potecaşilor “. Aşadar, nu este o
simplă “scăpare de condei” a vreunui diac de cancelarie, ci expresia unei realităţi.
Pentru că, un an mai târziu, acelaşi domn este şi mai explicit atunci când pune
rezoluţia pe o jalbă a plăiaşilor din Cozia. Cercetându-se vechimea obiceiului ca
plăiaşii să dea plocon ispravnicilor de judeţ blănuri de jder, “s-a dovedit, prin
vătafii vechi şi tot cam cu ştiinţă, deci cum că au ispravnicii câte un jder, numai
de la potecaşi, nu şi de la ceilalţi lăcuitori ai plaiului (subl.n.)”.28)
Că între plăiaşi şi potecaşi existau diferenţieri şi în ceea ce priveşte
utilizarea în serviciu, reiese din mai multe documente, din care facem referire
numai la trei. Primul este porunca din 25 ianuarie 1803 a lui Constantin Vodă
Ipsilanti, prin care cere vătafilor de plai de la răsărit de Olt să trimită “până în
trei zile”, “voinici bărbaţi vrednici, cu arme, şi numai dintre vânători şi dintre
plăiaşii cei harnici (subl.n.)”, în total 365 de oameni, pentru a li se încredinţa,
centralizat, o misiune despre care vodă nu face nici o precizare. Porunca este cât
se poate de clară: deci nu potecaşi, care erau necesari serviciului “marginii”, ci
vânători şi plăiaşi harnici “asupra cărora să orânduieşti şi un îngrijitor (...) cu

34
înştiinţare şi foae de numele lor”.29) Întrucât domnul cere “orânduirea” sub
comandă şi “foae de numele lor”, deşi de la fiecare plai se solicită 20-30 de
plăiaşi, rezultă că orânduirea după criterii militare - pe cete şi sub comandă - nu
era permanentă, ci se făcea numai atunci când ţăranii din această categorie erau
chemaţi pentru slujbă ostăşească. Spre deosebire de plăiaşi, potecaşii erau
permanent organizaţi în cete, conduse de ceauşi, ceea ce iarăşi exprimă deosebiri
de fond în privinţa gradului de utilizare.
Celelalte două documente sunt porunci ale Căimăcămiei Ţării Româneşti,
din august 1807, prin care se cere vătafilor de plai din judeţele Saac (Secuieni),
Dâmboviţa, Muscel şi Argeş “să sară cu plăiaşi i cu vânători (subl.n.),
împreunându-se cu bimbaşa Nicolae Bitolean, ce s-a trimis (...) cu neferi i cu
potera spătăriei, ca să prinză şi să izgonească pe hoţii ce s-au ivit în partea
locului.(...) Dar fiindcă această poteră are oameni destui, încât nu face trebuinţă
a se uni cu plăiaşii, drept aceea îţi poruncim ca, cu plăiaşii câţi ai, să priveghezi
a le înconjura năpristan printr-acest plai, şi oriunde vei auzi de nişcareva hoţi,
verice fel de oameni vor fi, să-i goneşti, să-i prinzi, să-i loveşti şi, în scurt, să-i
desrădăcinezi cu totul din ţinutul plaiului. Şi pe unde vei socoti că nu eşti
destoinic a îmbla şi a izgoni numai cu plăiaşii ce-i ai, volnic eşti cu această
poruncă a noastră să iei de la fieşcare sat al plaiului câte patru-cinci plăiaşi
vânători, pe cari însoţindu-i cu ceilalţi plăiaşi, să te porneşti asupra hoţilor”.30)
În cele două porunci nici măcar nu se pomeneşte cuvântul “potecaş”. De
fapt, potecaşii, fiind elemente fixe şi, “legate de hotar” nici nu se pretau
executării unei misiuni de scotocire şi neutralizare a cetelor de hoţi. Iar pentru a
se preveni eventuala scăpare a hoţilor peste hotar, în Transilvania, serviciul
potecaşilor era mai util la poteci şi şleauri decât în sprijinul neferilor şi
poteraşilor de sub comanda bimbaşei Nicolae Bitolean, care şi aşa erau destul de
numeroşi.
Folosirea plăiaşilor în misiuni considerate de luptă, împreună cu plăiaşii-
vânători - categorie de slujitori - ostaşi înfiinţată pe la 1735 de vodă Grigore
Matei Ghica (1733-1735), având atribuţii exclusiv militare31) - şi în sprijinul
trupelor de ordine publică (poteraşii şi neferii), relevă un fenomen care se va
accentua în secolul următor: acela de subordonare a ţăranilor plăiaşi, cu rol în
serviciul grăniceresc, structurilor ţinând de armata permanentă.
c) FORŢE UTILIZATE ÎN MOD EXCEPŢIONAL. Situaţiile excepţionale
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au impus factorilor de decizie utilizarea unor
forţe excepţionale. În timpul războiului austro-ruso-otoman din 1787-1791 când,
Nicolae Vodă Mavrogheni a adoptat o politică de ripostă armată împotriva
austriecilor şi de sprijinire a acţiunii militare otomane în Transilvania, s-a impus

35
completarea misiunilor de pază şi supraveghere a drumurilor şi potecilor cu
misiuni de apărare a “marginii” şi hotarelor, în condiţiile dislocării unor puternice
unităţi otomane şi aliate pe teritoriul plaiurilor şi a unor numeroase efective
habsburgice, masate în apropierea hotarului.
În scopul angajării locuitorilor plaiurilor în efortul general al ţării, în
perspectiva confruntărilor campaniei din 1788, Nicolae Vodă Mavrogheni a luat
două măsuri mai importante: a numit la fiecare judeţ dinspre Transilvania câte
un nazâr, căruia i-a subordonat întreaga “margine” a judeţului; a chemat la arme
pe toţi bărbaţii valizi, organizându-i ostăşeşte şi pregătindu-i pentru război.
Nazârii şi formaţiunile luptătoare ale plaiurilor au fost forţele utilizate în
mod excepţional, numai în prima parte a războiului. Ulterior ocupării
Bucureştiului de către imperialii comandaţi de prinţul Coburg (10 noiembrie
1789) şi decapitării lui Nicolae Mavrogheni (septembrie 1790), nazârii şi cetele
luptătoare nu mai apar în documente, ceea ce înseamnă că s-au desfiinţat.
Numirea nazârilor şi precizarea atribuţiilor lor s-a făcut la 27 august 1787,
prin “cărţi legate” domneşti. În cazul judeţelor cu câte două plaiuri (Buzău Saac,
Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea şi Gorj), cartea poruncea:”... Te orânduim
nazâr şi desăvârşit chivernisitar al acestor două plaiuri şi îţi dăm amândoi
vătafii sub a ta ascultare (subl.n.). Deci îndată ce vei primi domneasca noastră
poruncă, numaidecât să te scoli şi să mergi la numitele plaiuri, dimpreună cu
vătafii şi, mai întâi, să împănezi toate drumurile şi potecile cu plăiaşi i potecaşi,
oameni harnici, cu arme, care să păzească napristan, ziua şi noaptea, hotarul cu
priveghere. Pe care păzitori adesea să-i cercetaţi, de faţă sau prin ascuns, de sînt
la locul cel orânduit şi de fac paza cea cuviincioasă sau nu.”32)
Fraza pare “decupată” din cărţile de vătăşie dar, în acele împrejurări, când
izbucnea un nou război între trei împărăţii, porunca nu era o simplă carte de
vătăşie. Pentru că, încă de la începutul documentului, domnul explică:”Într-
această vreme delicată, este de trebuinţă să avem pe la plaiuri oamenii noştri”;
deci Nicolae Mavrogheni, care adoptase o poziţie tranşant filootomană, simţea
nevoia să aibă ca dregători executivi ai teritoriului cel mai apropiat de inamic,
persoane pe care să se bazeze şi care să fie legate exclusiv de domn prin porunca
de numire, într-o dregătorie cu puteri sporite faţă de cea a vătafului de plai.
Prezenţa nazârilor în judeţele dinspre Transilvania mai avea menirea să-l prevină
pe domn în cazul producerii unei eventuale “defecţiuni” provocate de boierii şi
clerul cu convingeri filohabsburgice. Profitând de faptul că vătafii de plai erau
numiţi pe baza alegerii de către tot plaiul, a chezăşiei şi încuviinţării marelui
vornic, de la care, practic, se cumpăra vătăşia pe mari sume de bani, unii mari
boieri şi clerici puteau să folosească plaiurile în scopuri proprii, favorabile
austriecilor, ceea ce domnul a căutat să prevină.

36
 Pe de altă parte, vătafii de plai fiind aleşi de către întreg plaiul, şi având un
indiscutabil prestigiu în rândul zecilor de sate din zonă, o schimbare a lor în
funcţie, în ajun de război sau în plin război, ar fi produs animozităţi primejdioase
pentru domnie. De aceea Nicolae Mavrogheni a recurs la soluţia numirii, ca
nazâri a celor mai devotaţi şi mai experimentaţi dintre vătafii de plai, care
continuau să-şi păstreze şi vechea dregătorie, cea de vătaf. Pentru judeţele din
Muntenia, au fost numiţi, ca nazâri, următorii:”1. Andrei (Bozianu n.n.), la Plaiul
dăspre Buzău, sud. Saac, să aibă şi paza plaiului Teleajen; 2. Mihalache (vătaf
vechi, pomenit în documente înainte de 1781, n.n.) plaiul Prahova, sud.
Prahova; 3. Cârstia Voinescul biv vol log(ofăt), paza întru amândurora plaiurile
din judeţul Dâmboviţa; 4. Gheorghe biv (al) tre(i)lea log(ofăt), paza într-
amândurora plaiurile din judeţul Muscel; 5. Ştefan Caceup (şi el vătaf vechi, în
slujbă de pe la 1780 n.n.) vătaşu Loviştii, şi să fie şi nazâr în plaiul Aref, sud.
Argeş; 6. În plaiul Slam şi Pârscov din sud. Buzău, Leul vătaşul (având, de
asemenea mulţi ani de vătăşie n.n.), năzâr al amândurora (plaiurile).”33)
La judeţele de munte din Oltenia, fie datorită sentimentelor antiotomane
mai accentuate ale populaţiei, fie poziţiei pe care o aveau banul şi caimacamul
Craiovei în raport cu domnul (ambii boieri erau filohabsburgici), nu au fost
numiţi nazâri. În schimb, Vodă Mavrogheni a poruncit: ispravnicilor de Vâlcea şi
Gorj ca pentru această dregătorie “să găsească om ce se va încrede dânşii”.
Interesant este că, pentru judeţul Mehedinţi, domnul cere ca “Nicolae vătaful
plaiului Vâlcan, în locul lui Stapin (...) asemenea să găsească om”.34) Aceasta
înseamnă că, la acest judeţ, fusese numit nazâr - sau cel puţin vătaf de plai, - acel
Stapin pe care, din cine ştie ce motive, domnul nu-l agrea în funcţie, ori că
ispravnicii de Mehedinţi se aflau în imposibilitatea de a găsi, asemeni celor din
judeţul Vâlcea, un om pentru a-l numi nazâr. Într-o asemenea situaţie, Nicolae
Mavrogheni apela la puterea de judecată a vătafului de la plaiul (şi judeţul)
învecinat. Oricum, la Mehedinţi se produsese o “defecţiune”.
Consemnarea, în cartea de numire a nazârilor, a atribuţiilor specifice unui
vătaf de plai avea mai mult rolul de a oferi “la mâna” nou numitului dregător, un
instrument de justificare, în faţa celuilalt vătaf al plaiului şi, eventual, a altor
dregători, în legătură cu măsurile de întărire a pazei “marginii”, care se
porunceau de domnul ţării. Pentru că principalele însărcinări ale nazârilor nu erau
organizarea şi conducerea pazei, atribut ce continua să fie al vătafilor de plai, ci
culegerea informaţiilor din zona de frontieră şi de pe teritoriul statului inamic.
Informaţii pe care nazârii aveau obligaţia să le comunice, prin ştafete, la orice oră
din zi sau din noapte, atât domnului cât şi principalilor dregători care răspundeau
de siguranţa statului: marele vornic şi marele spătar. “Să aibi cea dintâi treabă şi
datorie-ţi a cerceta pe tot ceasul ca să afli ce se lucrează dincolo, în vecinătate

37
(subl.n.). Şi orice vei auzi că se lucrează sau se aude în părţile locului,
numaidecât într-acel ceas şi într-acel minut, măcar noaptea, ziua, de va fi, să
repezi cu grabă aici înştiinţare”.35)
Pentru culegerea informaţiilor, domnul poruncea nu numai măsuri
“pasive”, ca în timp de pace, de genul “chestionării” persoanelor ce veneau de
peste graniţă, ci selecţionarea şi trimiterea în Transilvania a unor agenţi proprii,
care să îndeplinească misiuni de spionaj:”Ci dar să aibi un om al tău, într-adins
trimis înăuntru (în Transilvania n.n.) prin taină, carele să aibă numai această
treabă, a iscodi şi a fi cu priveghere, spre a afla lucruri adevărate.”36)
Nazârii aveau obligaţia de a verifica foarte atent autenticitatea informaţiilor
obţinute, pentru a evita dezinformarea sau inducerea în eroare a factorilor de
decizie politico-militară. În scopul asigurării continuităţii informării, Nicolae
Mavrogheni poruncea ca înştiinţările către domnie, spătărie şi vornicie să se
trimită nu numai atunci când se obţineau informaţii despre armatele habsburgice
sau despre pregătirile de război ale inamicului, ci în fiecare zi:”Cum şi când nu se
va auzi nimic, tot să aibi a înştiinţa Domniei Meale, pe toate zilele (subl.n.)”.37)
În vederea asigurării serviciilor de ştafetă/curierat, domnul n-a recurs la
sistemul existent anterior, şi nici n-a lăsat la latitudinea nazârilor să folosească
ştafete proprii, din rândul plăiaşilor, ci a organizat, pe cheltuiala domniei, un
serviciu special de curieri:” ... Fiindcă acum s-a(u) rânduit ţimiraşi pe la toate
plaiurile, când aveţi mijloc de a ne trimite (înştiinţarea n.n.) ori în ce vreme, cu
înlesnire.”38)
În aceeaşi zi de 27 august 1787, Nicolae Mavrogheni înştiinţa, prin cărţi
legate, pe toţi vătafii de plai că li s-au orânduit nazâri şi le poruncea acestora să
urmeze “după povaţa şi învăţătura ce va da numitul nazâr”.39)
După cum scrie în cartea din 22 martie 1788, către Andrei Bozianu, vătaf
al plaiului “despre Buzău” şi nazâr al judeţului Saac, nazârii mai erau denumiţi şi
epistaţi.40)
Formaţiunile luptătoare ale plaiurilor s-au constituit în baza “Cărţii
domneşti către lăcuitori”, din 16 februarie 1788, a lui Nicolae Vodă Mavrogheni,
în perspectiva unei iminente ofensive habsburgice în Ţara Românească.
Formaţiunile erau sumar şi atipic înarmate, se întreţineau pe cont propriu şi erau
puse sub ascultarea marelui spătar, căruia i se subordonau şi cele 90 de steaguri
de câte 100 şi 6 steaguri de câte 50 de arnăuţi, lefegii, scutelnici seimeni şi tineri
boieri41), cu un efectiv de aproximativ 10.000 de luptători.

38
 La apelul făcut de domn -“... Şi de să va întâmpla de a veni nişcaiva
vrăjmaşi (...) asupră-vă-şi, ca să vă calce şi să vă răpească, săriţi cu mic cu mare
ca să le staţi împotrivă şi să-i stânjeniţi”42) - şi în urma promisiunilor de
recompensare a celor ce vor săvârşi fapte de glorie pentru domnie, s-au grăbit să
vină sub steaguri oameni de toate stările, dintre care n-au lipsit conduragii,
cârciumarii, precupeţii şi cizmarii, cum înşiră, în ton ironic, pitarul Hristache în
“poema” închinată lui Mavrogheni.43) În aceeaşi poemă, pitarul scrie că
reprezentanţii burgheziei româneşti în formare, venind la oaste şi întâlnindu-se cu
mulţimea ţăranilor care se adunaseră în acelaşi scop, al obţinerii unei
recompense, “Ca nişte măgari /Să mira de opincari/”, deşi opincarii erau
“Românaşi drăgălaşi / Şi născuţi a fi puşcaşi/”44)
Efectul chemării poporului la arme a fost cel scontat de domn. La 29
februarie 1788, el îi înştiinţa pe mai-marii oştirii otomane că armatele
habsburgice care pătrunseseră pe teritoriul Ţării Româneşti au fost respinse prin
riposta energică a trupelor operative, sprijinită consistent de gloatele înarmate
sumar, dar cu un moral excelent:”... S-au întors (imperialii n.n.) ruşinaţi, dar mai
vârtos la plaiurile Săcuienilor (Teleajen şi plaiul “despre Buzău, n.n.) cu
ciomegele i-au lovit şi gonit (subl.n.)”.45) Prin aceeaşi carte, Nicolae
Mavrogheni promitea câte 500 de taleri recompensă pentru fiecare cap de ostaş
inamic, adus de ostaşii ţării, scutire de dări şi numire în dregătorii.
În lunile următoare, pe măsura intensificării confruntărilor cu trupele
habsburgice, ostaşii şi gloatele Ţării Româneşti înfrâng şi izgonesc pe inamic la
Vălenii de Munte, Rucăr, Cozia, Vama Buzăului, Câmpina şi Vama Vâlcanului,
victorii în legătură cu care domnul trimite căpeteniilor şi “zabiţilor” cărţi de
înştiinţare şi încurajare.46)
Chiar şi în această perioadă de confruntări armate, rolul gloatelor în paza
hotarelor şi asigurarea ordinii publice la plaiuri a fost neînsemnat. În schimb a
fost notabilă contribuţia lor la apărarea pasurilor şi trecătorilor spre Transilvania,
atât în campania din primăvara şi vara anului 1788, cât şi în cea din 1789. Dar, o
dată cu declanşarea ofensivei trupelor ruse, comandate de generalul Suvorov,
dispozitivul armatei otomane a fost întors, iar raportul de forţe s-a schimbat în
favoarea coaliţiei antiotomane. Ţara Românească a fost ocupată de trupe
habsburgice, oastea lui Mavrogheni s-a risipit, unii dintre ostaşii lui vodă au
trecut în tabăra imperialilor, cum a făcut bimbaşa Mavrodin şi fiul său47), rămaşi
în serviciul Austriei până în iulie 1791, când s-a semnat pacea, la Şiştov.
Gloatele, care sperau că luptând pentru domnie cu credinţă, se vor izbăvi de
starea de dajdici săraci, înălţându-se la scutiri fiscale şi chiar la dregătorii, şi-au

39
văzut visul risipit; fiecare s-a întors acasă, ca să facă mai departe clacă şi să
plătească bir.
*
* *

CONDUCEREA SERVICIULUI GRĂNICERESC ŞI DE MENŢINERE

A ORDINII PUBLICE LA PLAIURI -“nizamul marginii şi al hotarelor” -
cuprindea un ansamblu de măsuri şi atribuţii în îndeplinirea cărora erau angrenate
mai multe instituţii / persoane: domnul Ţării Româneşti, Divanul, marele spătar,
marele vornic de Ţara de Sus (marele vornic de Ţara de Jos), vistieria ţării,
ispravnicii judeţelor dinspre Transilvania, nazârii - pentru perioada cât au
funcţionat - şi vătafii de plai.
În exercitarea conducerii serviciului grăniceresc la plaiuri, pentru ultimul
sfert al secolului al XVIII-lea, şi primele două decenii ale secolului al XIX-lea se
constată o ierarhizare şi o complementaritate a competenţelor, în timp ce, la
nivelul persoanelor care participă la asigurarea conducerii, se menţine cumulul de
atribuţii ostăşeşti, administrative, judecătoreşti şi fiscale.
Această stare de lucruri a generat abuzuri şi a creat tensiuni în planul
relaţiilor dintre “compartimentele” ierarhizate ale sistemului. Din aceleaşi
motive, dar şi datorită faptului că izvoarele de epocă sunt destul de “stufoase”,
este dificil de separat, din ghemul încâlcit al determinărilor, aspectele strict legate
de serviciul grăniceresc şi de ordine publică (organizare-planificare, efectuarea
controalelor şi evaluărilor, înlăturarea disfuncţiilor etc.) de conducerea în plan
administrativ, judecătoresc şi fiscal.
a ) DOMNUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI, care cumula, în aceeaşi persoană,
funcţiile de şef al statului, comandant suprem al armatei şi judecător suprem,
avea ca prerogative numirea, şi, dacă era necesar, destituirea dregătorilor cu
atribuţii privind serviciul de plaiuri (marele spătar, marii vornici, ispravnicii de
judeţ, vătafii de plai).
În domeniul serviciului la plaiuri, el avea, în calitate de “stăpânitor” al
ţării, drept de viaţă şi de moarte asupra celor vinovaţi, dreptul de a-i judeca, şi era
“izvorul” scutirilor şi obligaţiilor pe care le aveau plăiaşii de toate categoriile. În
virtutea acestui fapt, domnul * numea/confirma alegerea vătafilor de plai şi le
preciza atribuţiile prin cărţi de vătăşie şi “ponturi”; * controla, personal, prin
dregători sau prin “cercători” mai mărunţi, felul în care plăiaşii îndeplinesc
serviciul la locurile şi pe direcţiile stabilite; * reglementa, prin porunci, circulaţia
persoanelor şi a bunurilor peste hotar, obligaţiile în bani/bunuri faţă de domnie
ale diferitelor categorii de străini cărora li se permitea să-şi desfăşoare activitatea

40
în Ţara Românească (oierit, negoţ, meşteşuguri); * poruncea măsurile
extraordinare de stârpire a hoţilor de codru (de drumul mare) ce acţionau pe
teritoriul plaiurilor, modul de cooperare a diferitelor categorii de forţe pe timpul
urmăririi şi reţinerii/nimicirii delincvenţilor precum şi activităţile de desfăşurat
pentru prevenirea tâlhăriilor şi furturilor transfrontaliere; * poruncea măsurile
antiemigraţioniste şi stabilea regulile de urmat la plaiuri în scopul încurajării
venirii imigranţilor din Transilvania; *primea jalbele plăiaşilor, numea dregători
sau slujitori pentru cercetarea abuzurilor semnalate, judeca litigiile de competenţa
domniei (ca organ judecătoresc suprem) şi stabilea sancţiuni (pedepse corporale,
amenzi, întemniţarea sau chiar pedeapsa capitală); * dispunea modificări de
atribuţii, creşterea sau reducerea numărului de plăiaşi şi potecaşi, în funcţie de
necesităţi şi de posibilităţi; * poruncea deplasarea temporară a unor efective în
afara plaiului, în scopul executării unor misiuni în interesul puterii centrale.
În ceea ce priveşte numirea vătafilor de plai de către domnul Ţării
Româneşti, acesta era numai un “episod” din complicatul sistem de desemnare a
acestor dregători. În cazul când, dintr-un motiv sau altul, dregătoria de vătaf de
plai devenea vacantă, satele plaiului trimiteau delegaţi ai lor desemnaţi cu act
scris şi iscălit (de cele mai multe ori prin punerea degetului înmuiat în cerneală)
la Bucureşti şi îl “cereau” lui Vodă, să le fie vătaf, pe unul sau altul dintre plăiaşii
mai înstăriţi, considerat apt pentru această dregătorie. Domnul asculta cererea,
după care solicita părerea marelui vornic de Ţara de Sus sau de Ţara de Jos, iar
vornicul susţinea alegerea, îşi “punea obrazul” că persoana “cerută” de plăiaşi era
potrivită pentru a i se încredinţa dregătoria. Iată ce scrie, în acest sens, Mihai
Vodă Suţu, într-o poruncă, datată 29 septembrie 1783 şi dată unor ispravnici de
judeţ:”Fiindcă vătaşii, după obicei, se orânduiesc cu alegerea şi primirea
tuturor plăiaşilor lăcuitori (subl.n.), iată că vă poruncim să daţi de ştire la toate
satele plaiului, ca să aleagă dintre dânşii omul vrednic, care să poată cârmui
treaba cum se cade. Să fie cercat înainte în alte slujbe, să păzească dreptatea lor
întru toate, să fie şi de dumneavoastră cunoscut de vrednic vătaş şi să dea în
scris supt iscălitură lor cum că-l cer cu toţii. Şi, după ce-l vor alege, cum zicem
să-l aduceţi înaintea domniei voastre, căruia citindu-i în faţă cartea aceasta a
Domniei Meale, să o audă”.48)
Ca document de numire în dregătorie, domnul îi dădea noului vătaf o carte
de vătăşie49) în care erau scrise drepturile şi îndatoririle dregătoriei, precum şi
obligaţiile plăiaşilor faţă de vătaful de plai. Cartea de vătăşie se citea la toate
satele plaiului şi se dădea nu numai la numirea unui nou vătaf, ci şi la venirea în
scaun a unui domn nou. Astfel, dacă la 25 septembrie 1791 Mihai Suţu dădea
carte de vătăşie lui Moise, cerut de plăiaşii a 12 lude ca vătaf al plaiului Teleajen
din judeţul Saac, celelalte cărţi de vătăşie sunt emise vătafilor deja în funcţie la

41
data emiterii şi aproximativ la trei-patru luni după înscăunarea noului domn.
Condicele Divanului conţin următoarele cărţi de vătăşie: * a lui Alexandru
Ipsilanti (15 sept.1774 - 4 ian.1782), de la începutul anului 1775; * a lui Nicolae
Caragea (5 ian.1882-6 iul.1783), din 10 ianuarie 178351); * a lui Mihai Suţu, din
prima domnie (6 iul.1783-26 mart.1786), din 28 septembrie 178352); * a lui
Mihai Suţu, din a doua domnie (mart.1791-ian.1793), datată 29 octombrie
179153); * a lui Constantin Hangerli (22 nov.1797-feb.1799), din 10 ianuarie
179854); * a lui Constantin Ipsilanti (august 1802-august 1806), din 1 ianuarie
180355).
Începând cu 18 octombrie 1783, cărţile de vătăşie au fost însoţite de
“ponturi” domneşti, cuprinzând instrucţiunile de bază pe care vătaful de plai
trebuia să le respecte pe linia serviciului grăniceresc la plaiuri.56) Aceste acte, la
care se adaugă poruncile scrise (poruncile curente) şi condica de slujbă erau
documentele de conducere şi evidenţă pe care le utiliza vătaful de plai.57)
În cei 32 de ani, câţi au trecut de la pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774
şi până la declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812, pe tronul Ţării
Româneşti s-au perindat 11 domni, durata medie a unei domnii fiind de 2 ani şi
11 luni.
b) DIVANUL DOMNESC avea, comparativ cu domnul, un rol secundar în
conducerea serviciului la plaiuri. La acest nivel se ţinea evidenţa poruncilor
domneşti către vătafi, ispravnici, alţi dregători şi slujbaşi, în legătură cu plaiurile,
se centralizau informaţiile trimise de vătafi şi ispravnici, se stabileau
cuantumurile unor obligaţii ale plăiaşilor şi se judecau unele litigii între vătafi şi
dregători (ispravnici, marele vornic, etc.). În soluţionarea unor probleme, Divanul
îl consilia pe domn, sau îi înainta propuneri prin documente numite anaforale. În
perioadele de interimat sau atunci când Ţara Românească s-a aflat sub ocupaţie
străină, atribuţiile domnului pe linia conducerii şi controlului serviciului la plaiuri
au fost preluate de Divan, care îşi elabora hotărârile pe baza dezbaterilor comune,
cu încuviinţarea tuturor membrilor.
c) MARELE SPĂTAR AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI avea, ca principal atribut
pe linia serviciului la plaiuri, eliberarea documentelor de liberă trecere pe
drumurile şi potecile de margine, sau pentru trecerea prin “schelele” de hotar, în
Transilvania. Aceste documente se numeau teşceherele. La spătărie se mai
ţineau, pe baza înştiinţărilor lunare, trimise de vătafii de plai, evidenţa tuturor
persoanelor străine care au intrat în ţară, precum şi cea a străinilor aflaţi în tranzit.
Aceste evidenţe, marele spătar le raporta domnului. La spătărie se centralizau şi
informaţiile cu caracter militar, sau cele privind siguranţa statului, dintre care o
parte erau culese şi trimise de vătafii de plai. Tot marele spătar era cel care

42
asigura integrarea acţiunilor plăiaşilor în efortul general al forţelor armate ale
ţării, în cazul unui conflict armat (cum a fost în primii doi ani ai războiului
austro-ruso-turc din 1787 - 1791), precum şi cooperarea dintre plăiaşi şi poterele
spătăriei, pe timpul acţiunii de neutralizare a cetelor de haiduci/hoţi de codru
semnalate pe teritoriul plaiurilor.
d) MARELE VORNIC DE ŢARA DE SUS / MARELE VORNIC DE
ŢARA DE JOS în calitatea lui de diriguitor al administraţiei din judeţele de pe
teritoriul încredinţat, avea un rol important în selecţionarea, desemnarea,
menţinerea în dregătorie sau destituirea vătafilor de plai. Marele vornic de Ţara
de Sus diriguia, astfel, vătafii a 9 plaiuri, iar marele vornic de Ţara de Jos -
vătafii celorlalte 8. Potrivit unui obicei mai vechi, era beneficiarul unei dări în
bani din partea vătafului de plai, relativ mică şi stabilită de domnie, în funcţie de
potenţialul fiscal al aşezărilor din plaiul respectiv, dare numită “havaet”. Cu
timpul, valoarea acestei dări s-a modificat, crescând în medie de 20 de ori, în
funcţie de înţelegerile prealabile dintre vornic şi pretendentul la vatăşie. Cu
precădere după 1791, când sistemul garantării vătafilor în funcţie de către vornic
a început să se facă nu atât în raport de calităţile solicitanţilor, cât de posibilităţile
lor de a plăti sumele convenite (din ce în ce mai mari), frecvenţa abuzurilor
comise de către aceştia în relaţiile cu locuitorii plaiurilor a crescut. Din dorinţa de
a-şi recupera sumele “investite”, vătafii de plai foloseau toate metodele de
stoarcere, de la munca neplătită şi până la perceperea unor dări extraordinare, de
mai multe ori. Abuzurile acestea, atestând destrămarea progresivă a relaţiilor
feudale şi apariţia celor de tip capitalist, au determinat scăderea eficienţei
executării pazei plaiurilor.
e) ISPRAVNICII JUDEŢELOR de la graniţa cu Transilvania, (Slam
Râmnic, Buzău, Saac, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Argeş, Vâlcea, Gorj,
Mehedinţi) aveau însărcinări propriu-zise pe linia conducerii serviciului la
plaiuri, întrucât erau reprezentanţii domnului Ţării Româneşti în judeţ. În virtutea
acestui fapt, domnul sau Divanul le poruncea să controleze, direct sau prin
trimişi, eficacitatea dispozitivelor de pază, modul cum se îndeplineau “ponturile
domneşti”, şi celelalte obligaţii, să cerceteze situaţia reală în legătură cu
abuzurile reclamate58). Despre constatările făcute, ispravnicii scriau înştiinţări
Domnului sau, după caz, Divanului. Când Domnul le acorda împuternicire,
ispravnicii negociau litigiile de graniţă, cu reprezentanţii transilvănenilor, sau îi
sprijineau pe boierii special trimişi în acest scop. Tot ei aveau obligaţia să-i
anunţe pe vătafii de plai în legătură cu aprobările date persoanelor din celelalte
localităţi ale judeţului, de a circula pe drumurile şi potecile plaiului. Ispravnicii
percepeau de la plăiaşi o serie de plocoane (precum “jderii”, pe care îi dădeau
potecaşii) şi judecau pricinile dintre plăiaşi şi ceilalţi locuitori ai judeţului iar, în
cauze mai mărunte, îi judecau chiar şi pe vătafii de plai.

43
 Când li se poruncea, ispravnicii, prin slujitorii de la isprăvnicia judeţului,
vegheau să se ducă la îndeplinirea sentinţelor date, inclusiv suspendarea din
funcţie sau arestarea vătafilor de plai şi plata banilor percepuţi abuziv de la
locuitorii plaiului.
f) VĂTAFII DE PLAI erau aleşi, de regulă, dintre boiernaşii domiciliaţi
într-unul din satele plaiului respectiv, care anterior îşi probaseră calităţile în alte
slujbe domneşti. Răspundeau de administrarea plaiului, de perceperea birurilor şi
efectuarea obligaţiilor către domnie, dar mai ales de organizarea şi efectuarea
serviciului grăniceresc şi de ordinea publică în aşezările şi pe drumurile (potecile)
de margine ale ţării.
Spre deosebire de isprăvniciile de judeţ care, după extinderea obiceiului de
a se vinde şi cumpăra dregătoriile, au fost deţinute de mulţi străini, îndeosebi
greci, vătăşiile de plai au fost îndeplinite cu câteva excepţii, numai de români.
În domeniul serviciului grăniceresc şi al ordinii publice, vătafii de plai
aveau următoarele atribuţii, constant consemnate în cărţile de vătăşie şi în
“ponturile domneşti”: * “Vătaful de plai are datoria lui să aibă a păzi şi
drumurile şi potecile plaiului, cu mijlocul ca să nu poată nimenea, fără de ştirea
lui numai, a merge înăuntru, în Transilvania (...), ci nici prin satele
plaiului”59); * să asigure controlul documentelor de trecere a graniţei şi a celor
de liberă circulaţie la plaiuri, precum şi reţinerea tuturor celor care căclătoreau
fără să deţină asemenea acte; * să ţină evidenţa trecerilor autorizate peste graniţă,
în ambele sensuri, şi să-l înştiinţeze, din două în două săptămâni, pe marele
spătar, asupra situaţiei acestor treceri; *să preîntâmpine emigrarea birnicilor
(între care şi a plăiaşilor), precum şi implicarea locuitorilor plaiului în hoţii şi
tâlhării; * să ia primele măsuri de primire a imigranţilor din Transilvania şi să-l
înştiinţeze pe marele spătar, în legătură cu situaţia acestora; * să descopere şi să
neutralizeze grupurile de hoţi de codru şi de drumul mare, îndeosebi a celor veniţi
de peste graniţă; * să controleze şi să administreze activităţile de păşunat ale
străinilor pe munţii de lângă hotar.
Sarcina principală a vătafului era să rânduiască “cu săptămâna” pe potecaşi
în pază, să-i conducă şi să-i controleze. Activităţile legate de îndeplinirea acestei
sarcini, ca şi cele privind controlul documentelor de liberă circulaţie, trebuia să le
execute personal şi neîntrerupt:” Aşişderea poruncim ca vătaful să nu lase
locurile de pază şi să lipsească, îmblând după strânsul banilor dăjdiei, din sat în
sat, ci strânsul banilor să-l facă el, însă cu plăiaşi orânduiţi de la dânsul (...) iar
vătaful să străjuiască locurile de pază”.60)
Măsuri luate de vătafii de plai pe linia conducerii serviciului grăniceresc şi
de ordine publică în aceste locuri, pot fi considerate şi: realizarea sistemului de

44
chezăşii, cu fruntaşii satelor plaiului, în scopul prevenirii emigrării sau
complicităţii cu răufăcătorii; culegerea informaţiilor privind planurile hoţilor de
codru sau de drumul mare; impunerea unor reguli privind aprovizionarea cu
alimente a ciobanilor transilvăneni, astfel încât să nu se facă, peste munte,
contrabandă cu cereale.
Pe timpul interimatului - apărut în cazul destituirii unui vătaf - sau
suspendării lui temporare, efectuate în interesul uşurării cercetării unor abuzuri,
la cârma plaiului respectiv era numit un vechil, care avea ca sarcini principale
asigurarea conducerii serviciului grăniceresc şi administrarea plaiului. În
momentul alegerii şi confirmării de către domn a unui nou vătaf de plai cu
drepturi depline, sau la încheierea cercetărilor în legătură cu care vătaful de plai a
fost suspendat temporar, vechilul îşi ieşea din rol, revenind la condiţia anterioară.
Un astfel de caz de “suspendare cu revenire” a avut loc la plaiul Ialomiţa. La 22
noiembrie 1795, Alexandru Vodă Moruzi a poruncit ispravnicilor judeţului
Dâmboviţa, de care depindea plaiul, să-l suspende pe polcovnicul Panait,
înlocuindu-l cu un vechil până ce se vor face cercetări asupra unor bani luaţi
abuziv de la plăiaşi. După ce s-a judecat litigiul şi după ce Panait a înapoiat
sătenilor banii, luaţi abuziv, el a revenit în funcţia de vătaf al plaiului Ialomiţa, pe
care o deţinuse anterior suspendării.61)
Vătafii plaiurilor aveau ca ajutoare pe vătafii satelor, cu atribuţii
preponderent administrative şi fiscale, pe ceauşii de potecaşi, precum şi pe acei
plăiaşi, de regulă rude sau “clienţi” care îi sprijiniseră în dobândirea dregătoriei.
Aceste ajutoare aveau rolul de a aplica măsurile stabilite de vătaf.
Vătaful de plai trebuia să cunoască foarte bine traseul graniţei şi fiecare
semn de hotar din cuprinsul plaiului: poziţia exactă, când a fost aşezat şi de către
cine, dacă a fost sau n-a fost mutat şi în ce împrejurări s-a făcut instalarea şi
mutarea. În cazul unor litigii de graniţă sau al unor încălcări de hotar, vătaful de
plai îl înştiinţa imediat pe marele vornic, iar acesta aducea cazul la cunoştinţa
domnului ţării, care stabilea măsurile de soluţionare şi desemna boierii care aveau
obligaţia să le îndeplinească. De regulă, pe timpul negocierilor, vătaful de plai
făcea parte din delegaţia Ţării Româneşti. De exemplu, în 1783, când s-a
negociat litigiul dintre sătenii din Râu Bărbat (aflată pe atunci în Transilvania) şi
cei din Schela (Ţara Românească), privind apartenenţa muntelui de hotar
Muncelu, Stoian, vătaful plaiului Vâlcan, a făcut parte din delegaţia condusă de
paharnicul Hagi Stan Jianul.62)
Vătaful de plai avea, în plus, obligaţia de a descoperi şi reţine pe supusul
domnului Ţării Româneşti care ar fi îndrăznit, dintr-un motiv sau altul, să mute
ori să deterioreze semnele de hotar. În 1769, în plin război ruso-turc (1768-1774),

45
Divanul Ţării Româneşti porunceşte aceluiaşi Stoian, vătaful plaiului Vâlcan, “să
afle negreşit pe cel care a surpat semnul” (de hotar n.n.); vătaful s-a conformat
poruncii, l-a descoperit pe vinovat şi “l-a legat în lanţuri, l-a trimis la Bucureşti
şi ţinut legat în puşcărie”.63)
Vreme îndelungată, obligaţia vătafilor de plai de a cunoaşte şi păzi
respectarea traseului hotarelor şi poziţia semnelor n-a fost trecută în cărţile de
vătăşie, în ponturile domneşti sau în alte porunci scrise, ea îndeplinindu-se în
virtutea obiceiului. Abia după demarcarea efectuată în 1792, în urma delimitării
făcute la Pacea de la Şiştov, ponturile domneşti sunt completate cu un punct care
prevede o asemenea obligaţie. În ponturile domneşti date la 3 ianuarie 1803 de
Constantin Vodă Ipsilanti, la pontul al “8-lea” scrie: “ Lângă aceasta, să fie
datori vătaşii, i plăiaşii i potecaşii a privi pururea şi în toată vremea
linia hotarului ţării,de a se păzi la locul lui ( subl.n.) precum s-a întocmit
şi s-a pricinuit acum pre urmă, întru a doua domnie a fratelui meu Mihai Vodă
Suţu (mart.1791-ian.1793 n.n.), ca nici locuitorii noştri de dincoace să nu se
întinză a călca hotarul peste semn, dincolo, şi nici cei de dincolo să nu se întinză
a călca hotarul dincoace; şi când s-ar întâmpla a se face vreo întindere de
către cei de dincol o, vătaful să fie dator a înştiinţa numaidecât aici, mai
înainte de a se jelui stăpânul acelei moşii.”64) Înştiinţarea se făcea, de fapt, şi
înainte de a fi consemnată într-o poruncă obligativitatea ei. De exemplu, la 25
mai 1794, ispravnicul judeţului Buzău, medelnicerul Ioniţă Cârlova, scrie către
Alexandru Vodă Moruzi:” Acum ne-a înştiinţat Gheorghe, vătaful plaiului
Pârscovului, că la acea cordună (muntele Bălescu, n.n.) unde erau şase nemţi de
pază, în anii trecuţi, au venit doisprezece, şi într-această săptămână au venit
iarăşi oi la acea stână. Care înştiinţare a vătafului o trimisei ca să o vază Măria
Ta, ci ca să facă îndreptare călcării acestui munte.”65)

*
* *

În perioada 1775 - 1806, se constată o relativă stabilitate a vătafilor de plai

în dregătorie, excepţie făcând anii 1790 - 1794 când, datorită ocupaţiei străine dar
şi atitudinii filootomane pe care au avut-o vechii vătafi de plai, mulţi dintre
aceştia au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu vătafi noi, propulsaţi de diverse grupări de
interese din localităţile plăiaşe şi acceptaţi, în virtutea învoielii, plătite cu mii de
taleri vornicului de Ţara de Sus ori vornicului de Ţara de Jos. Datorită abuzurilor

46
făcute din nevoia de a-şi recupera banii daţi pe dregătorie, dar şi a lipsei de
pricepere în administrarea plaiurilor, într-o vreme când ţara era sleită de război,
aceşti vătafi noi n-au reuşit să se menţină decât puţină vreme. La aceasta, s-a
adăugat şi o acerbă “luptă pentru vătăşie”, între diferite grupări, marcată de
violenţe, pedepse, judecăţi, anchete, jalbe şi dezvinovăţiri. Spre exemplu, pentru
vătăşia plaiului Teleajenului din judeţul Saac, în anul 1794 s-au confruntat Moise
numit vătaf în 1791, şi un predecesor al său, Manole (Manolache). În jurul
fiecăruia s-au grupat oameni interesaţi, declanşând o intensă campanie de
denigrare a celeilalte părţi. Fiecare grup denunţa sau inventa abuzuri, trimitea la
Bucureşti delegaţi care să-l “ceară” lui Vodă, ca vătaf, pe favoritul lor. La fel
stăteau lucrurile şi în învecinatul plai “despre Buzău”. La 28 ianuarie 1792, Mihai
Vodă Suţu porunceşte să fie cercetate abuzurile puse pe seama vătafului
Dumitrache, numit în această dregătorie cu numai 50 de zile în urmă (în 7
decembrie 1791), la insistenţele, probabil cumpărate cu mulţi bani, ale lui
Ianache Moruzi, vel-vornicul Ţării de Jos.
Datorită încă insuficientelor cercetări efectuate, şi numeroaselor lacune
existente în documentele vremii, este dificil de alcătuit o listă completă şi exactă
a numelor vătafilor de plai din Ţara Românească, pentru perioada 1775 - 1806.
Cu precizarea că vom reveni asupra acestei probleme şi după consultarea altor
documente care, fără îndoială, vor aduce informaţii în plus şi corecturile de
rigoare, iată numele câtorva dintre vătafii de plai - mai numeroase la plaiurile de
la răsărit de râul Olt - precum şi perioada pentru care sunt atestaţi de documente:
• Plaiul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat): Costandin Proca - menţionat la 14
aprilie 1792; un plai cu mai puţine sate şi cu un potenţial economic mai
scăzut, din care cauză multă vreme funcţia de vătaf nu a fost ocupată.
• Plaiul Pârscovului: Gheorghe - menţionat la 24 mai 1794; Niţu, menţionat
în ianuarie 1807.
• Plaiul Slănicului: Leu (cca 1765 - 26 februarie 1776; cca 1781 - 1790);
Costandin (Dinu) Pâcleanu (ianuarie 1792 - 4 iunie 1793; cca 1798 -
1807); Ştefan (cca 1793 - 1798).
• Plaiul “despre Buzău”: Andrei Bozianu - cca 1785 - 7 decembrie 1791;
Dumitrache - 7 decembrie 1791 - 27 ianuarie 1806, rămas vechil până la 7
septembrie 1807, când e înlocuit cu Şerban Pătărlăgeanu.
• Plaiul Teleajenului: Gheorghe, ceauş - anterior 1769; Păun - 1769 - 14
iunie 1776; Toma - 1787 - 1788; Manole/Manolache - 1789 - 1791; Moise -
25 septembrie 1791 - înainte de mai 1794.
• Plaiul Prahova (Câmpina): Mihalache - anterior 7 decembrie 1781 - după
5 august 1809.

47
 • Plaiul Ialomiţa (Jalici): Radu (câţiva ani, cel puţin trei) - anterior 16
decembrie 1778; Panait, polcovnic - anterior noiembrie 1795 - 30
noiembrie 1797.
• Plaiul Nucşoara: Cocea - anterior 29 septembrie 1783.
• Plaiul Arefu: Gheorghe Brat aga - cca 1775 - 1 februarie 1785, cu o
anumită întrerupere.
• Plaiul Loviştei (Câineni): Costandin - anterior 30 ianuarie 1779; Ştefan
Caceup - cca 1780 - octombrie 1791.
• Plaiul Coziei: Sima (6 mai 1786); Tudorică (11 aprilie 1790); Iorga, vechil
(iunie 1792 - 23 februarie 1793); Preda (31 octombrie 1800).
• Plaiul Novaci: Ursache (2 mai 1793).
• Plaiul Vâlcanului: Stoian - anterior 1769 - cca 1784; Nicolae - anterior 27
august 1787.
• Plaiul Cloşanilor (Mehedinţi): Stapin - anterior august 1787; Nicolae -
după august 1787; Petru - până la 5 aprilie 1792.
Pentru că decenii în şir, în multe lucrări de istorie s-a “estetizat” portretul
înaintaşilor, din dorinţa de a servi ca “model de viaţă, luptă şi jertfă” urmaşilor
lor şi ai noştri, credem că este nimerit să arătăm că vătafii de plai, ispravnicii şi
dregătorii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu erau întruchipări ale simţului
datoriei, onoarei şi abnegaţiei. Ei erau oameni ca toţi oamenii, cu calităţi şi
defecte omeneşti, de pe urma cărora au avut de câştigat dar şi de pierdut. La 29
septembrie 1783, Mihai Vodă Suţu poruncea ispravnicilor de Muscel să-l
cerceteze pe Cocea, vătaful plaiului Nucşoara:”Vornicul Ţării de Sus ne-a arătat
cum că Cocea (...) este beţiv, blăstămat şi neharnic a chivernisi plaiul şi face
trebuinţă a se orândui alt vătaf în locul lui.”66)
La 1 februarie 1785, plăiaşii din Arefu, judeţul Argeş, pârăsc domnului ţării pe
Gheorghe, vătaful lor de plai, că ar permite trecerea peste munte, în Transilvania,
a boilor şi vitelor din ţară, lucru oprit de domnie, comerţul cu vite fiind monopol
turcesc. În sprijinul acuzaţiei, plăiaşii aduc, ca probă, o “ţidulă” de export
semnată abuziv de vătaf şi de fratele său, Iordache, care era zapciu în acele
locuri.67) Leu, vătaful plaiului Slănicului (Buzău) era mai “stilat”. La 26
februarie 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti poruncea ca vătaful Leu să fie cercetat,
întrucât “a luat din sate pe cei mai fruntaşi patru-cinci lude, de i-au făcut ceată,
şi cu dânşii unindu-se, fac mâncătorii. Şi-i pune dă împlineşte plăiaşii toate
cheltuielile ce face numitul vătaf cu venirea pe la Bucureşti.”68)
Mai liniştit, Radu, vătaful plaiului Ialomiţa, se mulţumeşte să ia câte ceva în plus
peste cuantumul cuvenit a-l plăti plăiaşii, dar nu-şi poate ţine în frâu fiii şi
ginerele, care fac locuitorilor multe silnicii şi supărări. Acest ginere, pe numele

48
lui Şerban, a împuşcat doi plăiaşi, fapt ce i-a făcut pe ialomiţeni să plece cu jalba
în proţap la Alexandru Vodă Ipsilanti (17 decembrie 1778).69)
Dar cel mai mare viciu al vătafilor - ca al întregului sistem fanariot, de
altfel - era “foamea de bani” Pentru bani, vătaful fura, înşela, minţea, împrumuta,
vindea, bătea, făcea contrabandă, şi, la nevoie, făcea pe cuviosul, pe omul cinstit.
Iată un astfel de caz: La 15 septembrie 1807, au fost chemaţi în faţa Divanului
şătrarul Andrei Bozianu, fost vătaf de plai, şi marele vornic de Ţara de Jos, Radu
Golescu. Vornicul cerea lui Andrei, “decât numai taleri 3.000, pe lunile ce au
vătăşit până acum, adică din suma de taleri 7.600 ce atunci era altul gata să o
răspundă pe acea vătăşie”. Bozianu a răspuns că “nici s-a rugat, nici a cerut a se
rândui vătaf, ci stăpânirea, adică Domnia, fără de voia lui i-a dat această
însărcinare a vătăşiei asupră-i.(...) Neputându-se împotrivi la porunca
domnească, a socotit şi el (adică Andrei Bozianu n.n.) că, după cum din tinereţile
sale şi până la aceasta de cum vârstă a bătrâneţilor s-a purtat aşa cum să
urmeze şi să slujească cu dreptate, îndată a şi trimis la dumnealui vornicul suma
avaetului ce este rânduit prin carte domnească, de tot 380 (taleri) şi nu i-a primit.
Văzând că nu sunt primiţi, a socotit (şătrarul Bozianu) tot dreptul venitului
vătăşiei, cât are într-un an deplin, şi nefiind mai mult decât taleri 900, i-a dat pe
toţi la dumnealui vornic, şi slujba lui, (a şătrarului) să fie degeaba. Şi nici aşa n-a
fost primit, cu cuvânt că alţii dau taleri 7.600”.Văzând că vornicul nu se
înduplecă, şătrarul Bozianu a trimis carte lui Vodă scriind “că el nu voieşte
vătăşie, nici că o primeşte (...) el nefiind obicinuit să jefuiască”. Vodă, ca om ce
întruchipa însăşi legea, i-a poruncit şătrarului, să nu dea peste suma cuvenită ca
havaet (380 de taleri) “nici o para, că se va pedepsi straşnic”. Revoltat, vornicul
a cerut judecata Divanului care, întrucât Andrei Bozianu fusese numit vătaf fără
învoiala vornicului şi negocierea “preţului” vătăşiei, a considerat cazul o excepţie
de la regulă, şi a hotărât ca Radu Golescu să primească nu 3.000 de taleri, cum a
cerut, ci numai 380.70) Că Bozianu “poza”, încercând să-şi facă o imagine de
vechi şi corect slujitor, care păzea dreptatea şi porunca lui vodă, este
neîndoielnic. Pentru că, dacă avem curiozitatea să dăm filele condicii în urmă,
avem surpriza să găsim un act conform căruia, acelaşi Andrei Bozianu: primea de
la vătaful Dumitrache câţiva lude drept scutelnici personali, în 1792, în mod
abuziv.71)
Dincolo, însă, de toate aceste slăbiciuni şi “hibe”, omeneşti la urma urmei,
vătafii au fost bărbaţi de ispravă, care ştiau carte şi - unii dintre ei - aveau scris

49
frumos, “lucrul lor ştiau să şi-l acopere” şi nu o dată au dovedit un remarcabil
simţ diplomatic. Harnici pentru ei, dar şi pentru alţii - indiferent dacă acei alţii au
fost boieri divaniţi, ispravnici, boieri de rând sau “lăcuitori plăiaşi” - vătafii de
plai, cu morile, cramele şi hanurile lor, cu negoţul făcut pe faţă sau “pe sub
mână”, au imprimat în satele de sub munte ale Ţării Româneşti un nou tip de
relaţii, în care banii şi marfa aveau un rol mult mai mare ca în trecut. Iar dacă,
încet – încet, boierii cei mari ai ţării au deprins cancelariile că, în cadrul
“chestiunii orientale” exista o “chestiune românească”, de a cărei soluţionare era
legată însăşi pacea şi stabilitatea sud-estului european, boiernaşii mărunţi,
slujitorii şi ţăranii de la plaiuri au fost cei care au impus soluţia rezolvării
chestiunii româneşti prin români. Anul 1821dovedind din plin acest lucru.

NOTE
1) Câineni de Argeş, localitate pe malul stâng al Oltului.
2) Câineni de Vâlcea, localitate pe malul drept al Oltului, pe vechiul drum
construit de romani, în vremea lui Traian şi Hadrian, şi reconstruit de
austrieci, în anii cât au stăpânit Oltenia (1718-1739).
3) În judeţul Mehedinţi funcţionau două schele: Bahna şi Cerneţi.
4) Porunca din 1 iulie 1793 a lui Alexandru Vodă Moruzi către vătafii de plai;
A.N.B. (C.D.) Ms. 23 fila 10.
5) Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, vol.III, p.153, 159,l.
6) “Ponturile către vătaşii plaiurilor în ce chip să urmeze paza plaiurilor” a
domnitorului Mihail Suţu, din 18 oct.1783.
7) “Carte legată la toate vătăşiile plaiurilor, pentru paza nizamului
marginii”, din 10 ianaurie 1783, a lui Nicolae Vodă Caragea.
8) Scăunaşi - categorie de slujitori domneşti din rândul ţăranilor liberi, cu
atribuţii în slujba ostăşească de la plaiuri.
9) N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p.136.
10) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 p.I, fila 65, verso.
11) A.N.B.(C.D.) Ms. 23, fila 3.
12) A.N.B.(C.D.) Ms.27, fila 372.
13) Dionisie Fotino, Op. cit., p.153.
14) Anaforaua vel-vistierului către Alexandru Vodă Moruzi, din 27 mai 1794 -
A.N.B.(C.D.) Ms.27, fila 372.
15) A.N.B.(C.D.) Ms. 19, f.113.
16) A.N.B.(C.D.) Ms.12, f. 60-61.
17) A.N.B.(C.D.) Ms.20, f.82v-84.

50
18) Porunca din 9 februarie 1798 a lui Constantin Vodă Hagerli consemnează
existenţa, la plaiul Slănicului (jud.Buzău) mai multor vătafi în acelaşi timp:
Dinu Pâcleanu, fost vătaf de plai, Ştefan vătaful de plai în exerciţiu, Vasile
logofătul şi “ceilalţi vătafi ai plaiului” - A.N.B.(C.D.) Ms.39, f.21. Iar la 1
ianuarie 1803, Alexandru Ipsilanti scrie în cartea de vătăşie: “... Ci încă şi pe
vătaşii satelor (...) să nu-i îngăduieşti (să săvârşească abuzuri, n.n.)” -
A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.16-17.
19) Porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti din 30 ianuarie 1779- A.N.B.(C.D.)
Ms.8, f.78-79.
20) A.N.B. (C.D.) Ms.12, f.65 v.; Ms.19, f.113, etc.
21) A.N.B. (C.D.) Ms.27, f.372.
22) A.N.B. (C.D.) Ms.8, f.422 v.
23) N. Stoicescu, Op.cit.p.145.
24) A.N.B. (C.D.) Ms.20, filele 167-168.
25) A.N.B. (C.D.) Ms.39, f.21.
26) A.N.B. (C.D.) Ms.23, f.20 v.
27) Dionisie Fotino, Op.cit. p.159.
28) A.N.B. (C.D.) Ms.23, f.228v-229.
29) A.N.B. (C.D.) Ms.49, f.22 v.
30) A.N.B. (C.D.) Ms.54, f.54-55.
31) Istoria militară a poporului român, vol.III, Buc.1987, p.346.
32) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.209.
33) Idem, fila 210.
34) Idem, fila 210.
35) Idem, fila 209.
36) Idem, fila 210.
37) Idem, fila 210.
38) Idem, fila 210.
39) Idem, fila 210 v.
40) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.292-293.
41) Nicolae Iorga, Istoria armatei româneşti, Bucureşti, Ed. Militară, 1970,
pp.385-386.
42) A.N.B (C.D.) Ms.17, f.260.
43) N.Iorga, Op. cit., p.386.
44) George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1995, p.53.

51
45) A.N.B. (C.D.) Ms.17, f.261-262.
46) A.N.B. (C.D.) Ms.17, filele 303-306 v.
47) N.Iorga, Op. cit., p. 387.
48) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 pI, f.44 v.
49) Vezi Anexa nr.2.
50) A.N.B. (C.D.) Ms.2, f. 14v-15.
51) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 65v-66v.
52) A.N.B. (C.D.) Ms.12 p.I, f.58-59.
53) A.N.B. (C.D.) Ms.20, f.82v-84.
54) A.N.B. (C.D.) Ms.39, f.5.
55) A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.16-17.
57) Porunca lui Constantin Hangerli, din 10 ianuarie 1798 insistă asupra
faptului că aceste documente trebuie urmate întocmai de vătafi. (A.N.B.
Ms.39, f.5).
58) La 3 martie 1796, Alexandru Vodă Moruzi scria ispravnicilor judeţelor
Saac, Dâmboviţa, Muscel, Prahova şi Argeş:”Fiindcă ne-am înştiinţat
Domnia Mea cum că vătaşii plaiurilor metahirisesc (scutesc de obligaţiile
de serviciu, în interes propriu n.n.) pe unii din potecaşi (...), pe alţii
mâncându-i (percepându-le abuziv bani sau produse n.n.) nu îngrijesc cum
se cade paza plaiurilor (...) ci se află fără de îngrijire şi (cu) lenevire la
această treabă. Pentru care straşnic vă poruncim Domnia Mea ca să
îndatoraţi pe vătaşi de a-şi avea fieşcare plaiul său bine păzit, cu toţi
potecaşii de plai la locurile cele trebuincioase, cari să facă şi străjuirea cea
cuviincioasă, ziua şi noaptea nelipsit urmând treaba aceasta fără de cusur.”
- A.N.B. (C.D.) Ms.29, f.165.
59) Cartea de vătăşie din 20 octombrie 1791 a lui Mihai Vodă Suţu (A.N.B.
(C.D.) Ms.20, f.82v).
60) Cartea de vătăşie din 28 septembrie 1783, a lui Mihai Vodă Suţu - A.N.B.
(C.D.) Ms.12, p.I, f.58-59.
61) A.N.B. (C.D.) Ms.28, f.594-595 v.
62) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 26 vv (Traducerea din greceşte în V.A. Urechia,
Istoria românilor, tom II, pp. 402).
63) A.N.B. (C.D.) Ms.9, f. 26 v.
64) A.N.B. (C.D.) Ms.47, f.15. Unele părţi din manuscris fiind greu lizibile,
am folosit şi V.A. Urechia, Op.cit.tom VIII, p. 474.
65) A.N.B. Fond “Mitropolia Ţării Româneşti”, Doc.DXL/5.
66) A.N.B. (C.D.) Ms.12, p.I, ff.44v-45v.

52
 67) A.N.B. (C.D.) Ms.12, ff.230v-231v.
68) A.N.B. (C.D.) Ms.1, ff.77v-78.
69) A.N.B. (C.D.) Ms.8, ff.58-59 v.
70) A.N.B. (C.D.) Ms.49, ff. 270v-271.
71) A.N.B. (C.D.) Ms.20, f.167-168.

III. CIRCULAŢIA PERSOANELOR ŞI A BUNURILOR PESTE

HOTAR ŞI ÎN CUPRINSUL PLAIURILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Într-o vreme când cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi nu părăseau
aşezările lor de baştină decât în împrejurări excepţionale, călătoriile durând
săptămâni în şir şi fiind, deci, costisitoare şi anevoioase, când comunicarea dintre
indivizi sau comunităţi se putea face numai în scris ori prin contacte directe,
circulaţia persoanelor, a bunurilor de toate categoriile şi a informaţiilor se făcea
exclusiv pe drumurile şi potecile ce legau aşezările unele de altele. La hotarul
montan, aceste drumuri şi poteci “racordau” localităţile Ţării Româneşti la cele
Transilvănene.
Pe drumuri şi poteci se efectuau două tipuri de călătorii: călătorii în
apropiere, cele mai frecvente, durând un timp scurt, de regulă o zi, şi călătoriile
la distanţă, cu durata mult mai mare, prin care se asigurau schimburile între
localităţi şi ţinuturi îndepărtate. Acestea din urmă sunt călătoriile efectuate de
negustori, curieri diplomatici şi călători importanţi (clerici, conducători,
meşteşugari, studenţi etc.) în vreme ce, călătoriile pe distanţe mici, se făceau de
oameni mărunţi, neînsemnaţi, pentru a-şi rezolva treburile curente şi a-şi agonisi
cele trebuincioase traiului zilnic.
Prin “schelele” de la Carpaţi, ca şi prin cele de la Dunăre, treceau
drumurile pe care se efectuau călătorii la distanţă, se vehiculau bunuri şi
informaţii de primă mărime. Potecile în schimb erau folosite mai ales pentru
călătoriile în apropiere, pentru deplasările oierilor, ale negustorilor de brânză şi
localnicilor în cuprinsul muntelui sau, după trebuinţă, peste munte. Potecile, cu
excepţia celei de la Timiş, din plaiul Prahovei, mai des umblată de curieri şi
negustori, erau folosite sezonier, în timp ce drumurile prin schele erau circulate
tot timpul anului.

53
 Dar pe drumuri şi poteci circulau nu numai oameni de bună credinţă, ci şi
răufăcători, hoţi de drumul mare, atraşi ca de un magnet de bogăţiile care se
vehiculau pe aici. Cum zice o doină din acele vremuri:
“Mă lăsai pe plai deoparte,
Unde soare nu străbate;
Sub frunziş de ciritei
Unde trec turme de miei
Şi mocani bogaţi de vite,
Cu chimirile ticsite.
Nu ştiu turmele lua-le-aş
Ori chimirile smuci-le-aş.1)
Aceşti hoţi, care “trăgeau bir din drumul mare”, reprezentau o permanentă
ameninţare pentru ordinea publică, paralizând viaţa şi ordinea de drept din
aşezările plaiului. Vreme de aproape trei decenii, ponturile domneşti au
consemnat, aproape invariabil, chiar la începutul lor:...”Mulţi fiind din cei ce sînt
împlântaţi în fireasca răutate, pururea le este gândul la tâlhării, şi găsesc feluri
de mijloace ce au să se întovărăşească şi cu alţii din Ardeal (...). Şi aşa îmblând
prin plaiuri, se însoţesc prin gazde de prin satele plăieşeşti, şi cu acest fel de
începere se fac tâlhării.”2)
După cum am scris şi la primul capitol al lucrării, plaiurile şi serviciul la
plaiuri au fost înfiinţate din nevoia de a se exercita controlul puterii centrale
asupra circulaţiei peste hotare a persoanelor şi bunurilor - aspect în strânsă
legătură atât cu siguranţa domniei cât şi cu vistieria - dar şi din obligaţia
domnului de a asigura starea de normalitate prin măsuri de prevenire şi
combatere a hoţiei de codru şi a tâlhăriilor la drumul mare. Pentru a-şi promova
interesele şi a-şi exercita prerogativele, domnia a stabilit o serie de reguli privind
circulaţia peste hotar şi în cuprinsul plaiurilor, reguli care se consemnau în cărţile
de vătăşie, ponturile domneşti şi poruncile emise în funcţie de nevoile impuse de
situaţiile particulare, iar de aplicarea lor răspundeau vătafii de plai şi slujitorii
însărcinaţi cu “nizamul marginii şi al hotarelor”.
Regulile privind circulaţia transfrontalieră se adresau cu precădere
persoanelor - supuşi ai domnului Ţării Româneşti sau ai principilor străini -
angrenate în călătorii şi schimburi la mare distanţă, în marele negoţ şi în sistemul
relaţiilor politice, diplomatice, profesionale sau culturale. Celelalte reguli, care
normau circulaţia pe drumurile şi în localităţile plaiurilor de margine, se adresau
îndeosebi locuitorilor Ţării Româneşti, din zonă sau din zonele învecinate cu
plaiul, precum şi supuşilor străini, precum păstorii transilvăneni, negustorii şi
meşteşugarii, slujitorii de diferite trepte etc., care prin specificul ocupaţiei lor sau

54
al însărcinării temporare avute, circulau pe drumurile şi potecile de margine ale
ţării ori treceau, pentru scurte perioade de timp, în Transilvania.
Prin respectarea şi impunerea acestor două tipuri de reguli, se preveneau nu
numai tâlhăriile la drumul mare, ci se limita/restrângea contrabanda cu bunuri
care constituiau monopol turcesc, se stăvileau fuga birnicilor peste munţi şi
infiltrările răufăcătorilor. Prin acelaşi sistem se favoriza controlul de către puterea
centrală a funcţionarilor/dregătorilor trimişi să îndeplinească o poruncă, prin alţi
slujbaşi. Vătafii de plai aveau obligaţia să ştie şi să comunice marelui spătar
situaţia străinilor care au trecut prin cuprinsul plaiului.

1. Reglementări privind circulaţia prin schelele plaiurilor, în perioada

1775 - 1806.
Încă din secolul al XVII-lea, deplasarea în altă ţară nu s-a făcut la voia
întâmplării. Din porunca domnului, circulaţia şi trecerea prin “schele” era
controlată strict, de slujitorii de la margine. Pentru a putea fi deosebiţi de
răufăcători, călătorii “cu treburi” posedau o carte de liberă trecere în care se
indicau: numele călătorului (titularului), numărul însoţitorilor, scopul călătoriei şi
durata acesteia, localităţile între care urma să se desfăşoare, precum şi
eventualele porunci particulare în legătură cu atitudinea pe care slujitorii de
margine trebuia să o adopte faţă de respectivul călător.
Cartea de liberă trecere se numea teşcherea şi se elibera de către marele spătar,
în baza unei solicitări şi cu condiţia îndeplinirii unor obligaţii. Între acestea,
dovada scrisă că persoana care intenţiona să plece în călătorie îşi achitase
obligaţiile fiscale faţă de domnie şi datoriile faţă de comunitate (este, mai ales,
cazul negustorilor de altă etnie: armeni, evrei, greci, macedoneni, etc.). În unele
situaţii, se cereau şi chezăşii din partea fruntaşilor comunităţii sau a breslei.
Teşcherelele mai sunt numite, în unele documente, răvaşe de drum şi răvaşe de
trecătoare,3) şi ele erau oprite de către vătaful plaiului prin care se efectua
trecerea în Transilvania şi trimise, de două ori pe lună (din două în două
săptămâni, cer unele ponturi domneşti) la marele spătar, împreună cu înştiinţarea
asupra trecerii efectuate. Pe baza teşcherelii, vătaful de plai dădea la mâna
călătorului un răvaş, pe care dregătorii şi slujitorii transilvăneni consemnau când
şi pe unde s-a realizat trecerea în Transilvania. La 12 februarie 1780, Alexandru
Vodă Ipsilanti poruncea vătafilor de plai:”.. Să nu îngăduiţi oameni dă la vale
sau a trece înlăuntru (în Transilvania, n.n.) fără de teşchereaua şi adeverinţa
dumnealui vel-spătarului, că veţi fi în primejdie dă a vă pierde viaţa”.4)
Treisprezece ani mai târziu, la 1 iulie 1793, Alexandru Vodă Moruzi, referindu-se
la răvaşele de trecere eliberate de vătafii de plai în schimbul teşcherelei, pe care,
lunar, o trimitea marelui spătar, poruncea: ”Pentru răvaşele cari, după

55
teşcherelele dumnealui vel-spătar, daţi la mâna trecătorilor de aici înlăuntru (în
Transilvania n.n.) (...) cum că fiind scrise pe hârtie foarte mică, încât nu numai
că lesne este celui ce-l are a o pierde, ci nici loc nu au de a încăpea cele ce au a
scris în dos dregătorii şi paznicii de dincolo. Vă poruncim Domnia mea, la acest
fel de răvaşe să aveţi, de cum înainte, a le scrie pe hârtie mai mare.”5)
Teşchereaua nu avea valabilitate decât pentru un singur drum, şi era
folosită nu numai de supuşii domnului Ţării Româneşti, ci şi de supuşii străini
domiciliaţi în Bucureşti, sau în alte locuri din ţară dar cu adeverinţă “scrisă şi
iscălită de ispravnicul de străini şi de vornicul politii (oraşului n.n.)”.6)
În situaţii extraordinare, dar şi în cazul călătoriilor efectuate de negustori
din alte oraşe, locul teşcherelei marelui spătar putea fi luat de teşchereaua
ispravnicilor judeţului de unde veneau sau chiar de înştiinţarea prealabilă din
partea marelui boier care îşi trimitea ştafete ori alţi slujitori în Transilvania cu
treburi.7) Şi în aceste cazuri, însă, teşcherelele eliberate de ispravnici erau
trimise, la sfârşit de lună, cu înştiinţare, marelui spătar, iar despre trecerea
slujitorilor boiereşti vătaful de plai informa spătăria.
Pe baza înştiinţărilor trimise lunar de vătafii de plai, precum şi a
înştiinţărilor relative la situaţia când nu avea loc nici un eveniment de graniţă şi
nici o trecere, la spătărie, epistatul acesteia ţinea un catastif, în care se consemna
sinteza datelor privind “situaţia operativă”, date care, tot lunar, dar şi ori de câte
ori situaţia o impunea, se aduceau la cunoştinţa domnului de către marele spătar.
Supuşii din Ţara Românească, fie din cuprinsul judeţului, fie din afara
acestuia, care încercau să treacă în Transilvania fără să aibă documentele
necesare, erau prinşi de plăiaşi şi puşi în butuci. Apoi, după cum poruncea
domnul prin “ponturi”,:”cum şi pe cei ce vor cerca să treacă înăuntru (în
Transilvania, n.n.) fără de răvaş de drum, de vor fi dintr-acel judeţ, să-i
trimiţi la dumnealor ispravnicii judeţului; iar de vor fi din alt judeţ, să-i
trimiţi prin dumnealor ispravnicii, la dumnealui vel-spătar”.8) Despre
asemenea reţineri, se înştiinţa spătăria, după primele cercetări efectuate de către
vătaful de plai.
Supuşii din cuprinsul Imperiului Habsburgic, aveau permisiunea să intre în
Ţara Românească, în baza unor documente de liberă trecere emise de generalul
comandant al Transilvaniei, numite în condicele Divanului paşuşuri. Cel mai
vechi act care consemnează utilizarea paşuşului, ca document de liberă trecere
peste hotare este porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti din 2 februarie 1780, un
model pentru “ponturile domneşti” de mai târziu. Documentul precizează:”Să vă
dăşchideţi ochii, ca şi pentru cei ce vor veni dinlăuntru (din Transilvania n.n.),
sau cu paşuşuri sau fără paşuşuri, în grabă să înştiinţaţi pe dumnealui vel

56
spătar. Şi pă cei ce vor fi cu paşuşuri, să-i lăsaţi, după orânduială, să treacă.
Iar cei ce vor fi fără paşuşuri, să-i opriţi acolo şi să înştiinţaţi la dumnealui vel-
spătar, şi veţi avea răspuns în ce chip să urmaţi.”9)
Peste trei ani, în “ponturile domneşti” din 18 octombrie 1783, Mihai Vodă
Suţu este şi mai clar în ceea ce priveşte regimul intrărilor în Ţara Românească
prin “schelele” carpatine:
“ 3-lea: Oricine din Ardeal va veni aicea în ţară cu vreo trebuinţă sau negustorie
şi va avea paşuşu de la Excelenţa Sa Ghinărarul, să aibă voie a veni prin ştirea
ta (a vătafului de plai, n.n.), şi pă acela să-l povăţuieşti a merge la dumnealor
ispravnicii judeţelor, ca prin ştirea dumnealor să meargă unde vor vrea. Iar tu,
vătaşe de plai, îndată să faci două înştiinţări, una la dumnealui vel spătar şi alta
la dumnealor ispravnicii judeţului. Iar pe vericare vei găsi trecut peste plai şi
fără de paşuş, îndată prinzându-l să-l ţii acolo poprit, şi numaidecât să trimeţi
veste cu înştiinţare la dumnealui vel-spătar, şi dumnealui va arăta Domniii
Meale.”10) (subl.n.) În funcţie de persoana reţinută, dar şi de interesele domniei,
domnul poruncea măsuri, diferite de la caz la caz .
Trecerea persoanelor care călătoreau la distanţe mai mari nu era permisă pe toate
drumurile şi potecile, şi nici prin toate plaiurile. Conform poruncii lui Alexandru
Vodă Moruzi, din 1 iulie 1793, răvaşe de trecere se eliberau numai “la plaiul
Teleajenului, sud Saac, ce trece prin Vama Buzăului; la plaiul Prahova, ce
trece prin Vama Timişului; la plaiul Dâmboviţa, ce trece prin Dragoslavele;
la plaiul Loviştii sud Argeş, prin Câineni; la plaiul Cozia , sud Vâlcea, prin
Câineni; la plaiul Vâlcan sud Gorj, prin Vâlcan; la plaiul Muntelui din sud
Mehedinţi, prin Mehedinţi”.11) În aceleaşi schele, se asigura şi controlul
paşuşurilor de către vătafii de plai iar vameşii asigurau vămuirea mărfurilor la
intrarea/ieşirea din ţară. De asemenea erau culese informaţiile necesare domniei
dar, în special, serviciului de margine şi asigurării ordinii publice (date despre
hoţii de codru, despre contrabandişti etc.).
Circulaţia transfrontalieră a persoanelor pe baza documentelor de liberă
trecere s-a efectuat nu numai în condiţii de normalitate, ci şi pe toată durata
ocupaţiei militare care a însoţit războaiele din 1787-1791 şi 1806-1812. Din
dorinţa de a avea un cât mai bun control asupra intrărilor şi ieşirilor în/din Ţara
Românească, generalii-comandanţi ai trupelor străine de ocupaţie, dintre care,
unii, conduceau efectiv Divanul ţării, au ordonat măsuri restrictive ori au căutat
să transforme vechiul sistem bazat pe teşcherele.
La 5 august 1809, la cererea generalului rus Engelhard, Divanul poruncea
întreruperea circulaţiei transcarpatice prin schele şi poteci, pentru asigurarea
legăturilor cu Transilvania menţinându-se numai circulaţia prin schela Timişului,

57
de la Plaiul Câmpina (Prahova). Totodată, Divanul poruncea vătafului Mihalache,
de la acest plai ca trecerea să fie permisă numai pe baza paşuşurilor, ceea ce
înseamnă că s-a renunţat temporar la teşcherele şi răvaşe de trecere. Conform
noului sistem, vătaful avea obligaţia ca paşuşurile “în care va scrie să meargă şi
să vie (...), să se lase la mâna trecătorilor (...); iar pe care se va scrie numai în
ducătoare, acele paşuşuri să le opreşti”.12) Atribuţiile vătafului nu se rezumau
la simpla triere a documentelor de liberă-trecere, a paşuşurilor, întrucât i se mai
poruncea:”Să ţii condică de toţi călătorii câţi merg şi câţi se întorc cu astfel de
paşuşuri, unde să se treacă cu orânduială starea şi oamenii ce va avea cu sineşi
fieşcare călător”.13)
Pentru că paşuşurile erau scrise, cel mai frecvent, în ruseşte, limbă a
ocupanţilor, pe care nici vătafii, nici unii dintre călători nu o cunoşteau, Divanul a
trimis la Câmpina, pe propria-i cheltuială un “om cu ştiinţă de limba rusească, să
cerceteze acele paşuşuri”.14) Sistemul, însă, n-a funcţionat decât câteva luni, la
28 ianuarie 1810 revenindu-se la tradiţionalele teşcherele şi răvaşe de trecere.
Intensificarea, în timpul războiului din 1806-1812, a circulaţiei dintre
Bucureşti şi Braşov, pe Valea Prahovei, a creat mari neajunsuri localnicilor, care
nu reuşeau să asigure, din lipsa mijloacelor, condiţii de transport adecvate.
Această stare de lucruri a determinat săvârşirea a numeroase abuzuri, din partea
“curierilor, oficierilor şi cătanelor nemţeşti (...) şi aşijderea, cei ruseşti”,
realitate consemnată în porunca din 13 septembrie 1807, a Divanului Ţării
Româneşti către vătaful Mihalache:”Cum că cei ce necontenit trec înlăuntru (în
Transilvania, n.n.) printr-acest plai, curieri, oficeri, cătane şi oameni boiereşti,
nu numai că nu se supun a arăta la vătăşie paşaporturile de slobozenie ce au de
a intra înlăuntru, ci încă cu silnicie şi bătăi iau cai de olac, atât de prin satele
plaiului cât veri de la ce călător sau sărac întâmpină pe drum, se face mare
strigare de către săracii locuitori pentru aceste pătimiri care trag.”15)
De aceea, pe lângă controlul cuvenitelor paşuşuri, eliberate de Agenţia
Austriei la Bucureşti, respectiv de generalul comandant al trupelor ruseşti,
vătafului Mihalache i se poruncea să nu se mai asigure cai de olac solicitanţilor
care nu aveau porunci scrise, în acest sens, de la generalii lor şi de la Divanul
Ţării Româneşti. Şi, pentru că de la Câmpina până la Predeal lipseau staţiile de
poştă, caii necesari urma să se asigure de prin satele din zonă, cu obligaţia ca
solicitanţii să plătească proprietarilor chirie pentru folosirea lor.16)
Regimul circulaţiei mărfurilor pe drumurile plaiurilor şi prin schele, era
nediferenţiat de regimul circulaţiei persoanelor. Pe atunci era de neconceput ca
un transport de marfă să circule fără a fi însoţit de negustor sau de un slujitor de
încredere al acestuia. Documentele de liberă - trecere necesare persoanei, îşi

58
menţineau valabilitatea şi pentru bunurile care însoţeau respectiva persoană.
Existau, însă, şi excepţii: mărfurile care constituiau monopol turcesc, erau
înterzise a se exporta în Transilvania fără aprobare scrisă dată de domnul Ţării
Româneşti. Scrie, la 25 septembrie 1791, Mihai Vodă Suţu carte “către lăcuitorii
şi către vătaşii de la plaiul Teleajenului, sud Saac”: “... Datori sunteţi a urma cu
scumpătate slujba şi datoria voastră (...) care este paza plaiului, de a priveghea
dimpreună cu vătaful vostru pentru cele ce sunt oprite a ieşi din ţară, adecă
zaherele de grâu, porumb, făină, unt, seu , ceară, brânză, caşcaval, vite mari şi
orice sunt oprite.”17)
La 30 noiembrie 1791, acelaşi domn scrie vătafului plaiului Câmpina
(Prahova):”... S-a dat porunca Domniei Mele, (...) ca nici o felurime de marfă
să nu se cuteze a se slobozi ca să iasă din ţară fără porunca Domniei Mele în
scris. Dară iată, şi acum de iznoavă, îţi poruncim straşnic, foarte să întăreşti
paza tuturor celor oprite, şi să nu te cutezi fără de porunca Domniii Mele în
scris subt domneasca noastră pecete, a slobozi vreo felurime de mărfuri sau
zaherea, cu nici un fel de vreo altă teşcherea sau adeverinţă în scris, cum mai
vârtos saftienile şi pieile de oaie, care sunt cu totul oprite din poruncă
împărătească”.18)(subl.n.)
Nu o dată, însă, această interdicţie era încălcată, fie cu complicitatea
vătafilor de plai, fie chiar din iniţiativa lor. La 1 februarie 1785, la Mihai Vodă
Suţu ajunge o jalbă a plăiaşilor din plaiul Arefu, judeţul Argeş, care semnalează
că vătaful lor, Gheorghe, împreună cu fratele lui, căpitanul Iordache zapciul
plăşii, şi acoperiţi de stolnicul Scarlat Drăgănescu, ispravnic de Argeş, “au făcut
vamă peste munte şi au trecut 4 canarale de boi şi vaci”.19) În sprijinul
învinuirii, arefenii aduc probe:”... şi din toate ţidulele de trecere a vitelor am
prins una, şi am trimis pe vechilul (delegatul, reprezentantul plaiului, n.n.) nostru
la Înălţimea Ta. Măcar că am făcut veste şi dumnealui sluger Ioniţă Caramalău,
(celălalt ispravnic al judeţului n.n.) dar nu ştim: fi-va avut vreme să înştiinţeze
Măriii Tale? Că noi întorcându-ne de la dumnealui la casele noastre, a zis
Iordache că o să ne bată şi noi, înfricoşându-ne, am făcut vechilul nostru la
Înălţimea Ta, cu această jalbă.”20)
Pentru marfa de import nu erau, însă, restricţii, afară de cele destinate a-i favoriza
pe negustorii din Ţara Românească. Dintr-o confuzie, în 1792, vătaful plaiului
Câineni din judeţul Argeş a oprit un transport de marfă pe care negustorul sibian
Hagi Costandin îl trimisese asociatului său de afaceri din Bucureşti negustorul
Gheorghe Cernovici. Pentru a curma neînţelegerea, Mihai Vodă Suţu scrie
vătafului de Câineni; la 13 martie 1792:”... Ne-am mirat Domnia Mea cu ce
pricină ai oprit marfa aceasta, în vreme ce atât negustorul este raia, iar nu

59
sudit,21) cât şi marfa care vine în ţara Domniii Mele nu este sudiţească. După
cum pentru aceasta am adus Domnia Mea pe însuşi (...) stăpânul mărfii, şi ne
dete plinoforie că marfa este a sa.(...) Pentru care nu ai avut de la Domnia Mea
nici un fel de poruncă de a opri marfa ce nu este sudiţească. Ci dar-ţi poruncim
(...) numaidecât să cauţi să slobozi marfa aceasta şi să ne înştiinţezi pricina
opririi.”22)
În vremea războiului din 1806-1812, în asigurarea circulaţiei negustorilor
prin schelele de la plaiuri au apărut “defecţiuni”. Profitând de imposibilitatea
puterii centrale de a controla activitatea de la marginea ţării, dar şi siliţi de
creşterea fiscalităţii, vătafii de plai au încălcat o serie de porunci privind oprirea
temporară a tranzitului de mărfuri spre Transilvania şi dinspre Transilvania,
percepând, în schimbul aprobărilor date, diferite sume de bani. Pentru a şti care
este situaţia în această problemă, la 30 noiembrie 1809 Divanul Ţării Româneşti
scrie vătafilor de la plaiurile Loviştea, Vâlcan, Câmpina, Dâmboviţa, Teleajen şi
Mehedinţi:”... Cum că în diastima (perioada n.n.)pe cât a fost poprită
comunicaţia între preaputernica împărăţie a Rusiei cu Austria, împotrivă s-ar fi
slobozit, prin luare de bani mulţi neguţătorilor, de au trimis mărfurile atât de
aici în Ţara Nemţească, cât şi de acolo aici. De aceea, deci, Divanul îţi
porunceşte ca numaidecât să ne înştiinţezi cu arătări în scris, câţi negustori au
trecut într-acea diastimă prin schelele acestei vătăşii? Cu ce feluri de marfă, atât
de aici înlăuntru (în Transilvania, n.n.) cât şi de acolo aici? Şi câtă sumă de bani
ai luat de la fieşcare neguţător anume?”23)
Încercarea Divanului de a restabili autoritatea puterii centrale era necesară
şi pentru faptul că, în unele locuri, o serie de atribute ale acestuia fuseseră
uzurpate de dregătorii locali. De exemplu, ispravnicii judeţului Gorj găsiseră de
cuviinţă să orânduiască un om al lor, pentru paza schelei Vâlcanului, motiv
pentru care, la 1 decembrie 1809, Divanul poruncea respectivilor ispravnici să-şi
retragă omul numit de ei. “Dumneavoastră aţi orânduit omul dumneavoastră la
schela Vâlcanului, pentru pază, care aceasta este cu totul împotriva nizamului
(atribuţiilor de serviciu, n.n.). Căci îngrijirea plaiului şi paza schelei sunt
însărcinate asupra vătafului plaiului, şi Divanul de la dânsul o cere, pentru
orice cusur se va întâmpla (subl.n.). Ci dar îndată ce veţi primi această poruncă
a Divanului, negreşti să ridicaţi pe orânduitul dumneavoastră de la numita
schelă, ca să poată numitul vătaf a păzi nizamul ce-i este dat, al marginii.”24)
Întrucât poruncile privind circulaţia transfrontalieră a banilor lipsesc, se
pare că trecerea acestora n-a fost oprită, aceştia fiind necesari derulării
activităţilor de comert. Totodată, echivalenţa dintre valoarea nominală a
monedelor turceşti sau austriace, şi valoarea aurului/argintului conţinut, a făcut

60
ca, în zonă, circulaţia monedelor dintr-un stat să aibă o mai largă cuprindere
decât graniţele respectivului stat. Însă, pe măsură ce titlul monedelor n-a mai
echivalat cu valoarea lor nominală, şi o dată cu introducerea unor noi instrumente
de plată, specifice economiei burgheze, restricţiile privind circulaţia
transfrontalieră a banilor şi-au făcut apariţia. La 12 martie 1811, când ocupaţia
rusească a provocat un adevărat haos în circulaţia monetară din Ţara
Românească, Divanul poruncea vătafilor de plai:” ... Din preaînălţata poruncă
împărătească, este straşnic poprit ca nicidecum monedă de argint rusească i
monedă de argint turcească să nu se scoaţă de nimeni din Valahia peste graniţă,
nicăieri, nici cea mai puţină sumă, nici de faţă, nici pe ascuns (...). Asemenea
este poprit ca nici bancoţedule streine să nu se aducă aici nicidecum, de nicăieri
şi de către nimeni, nici să aibă trecere aici în ţară, afară numai de asignaţiile
împărăteşti ruseşti. Căci cel ce se va prinde într-o urmare ca aceasta, acela vă
cădea sub straşnică răspundere şi pedeapsă, şi se va confiscui şi suma de bani cu
care se va prinde (...) şi nu va rămâne fără cuviincioasa pedeapsă nici dregătorul
acela, sau ispravnicul, sau vameşul, ori tu vătaşe de plai, prin a cărui schelă, cu
ştire ori fără ştire, se va scoate peste graniţă acest fel de monede de argint ce s-a
zis mai sus, ori a veni de dincolo bancoţedule streine sau hârtii de bani.(...) Iar
de vei prinde pe cinevaşi urmând împotriva acestei porunci, din suma aceea ce
vei prinde, are să ţi se dea şi ţie spre răsplătire-ţi o a patra parte, iar cealaltă
are să se confiscuiască.”25) Măsura, luată din ordinul ruşilor, urmărea oprirea
scurgerii banilor spre Transilvania şi dirijarea “fluxului” monetar spre Rusia.
Fără a exista o lege propriu-zisă privind circulaţia persoanelor şi a
bunurilor prin schelele de la plaiuri, vreun Cod vamal sau vreun acord comercial
cu Austria, schimburile s-au derulat, totuşi, normal şi au cunoscut un curs
ascendent, cu excepţia perioadelor de război.
2. Reglementări privind circulaţia persoanelor în cuprinsul plaiurilor,
păşunatul transfrontalier şi emigraţia.
Pentru a se preveni trecerile neautorizate peste graniţă şi constituirea unor
grupuri de răufăcători în apropierea hotarului şi, îndeosebi, a drumurilor
comerciale, domnia a luat măsuri de restrângere a circulaţiei pe teritoriul
plaiurilor, creând un sistem de control asupra acesteia. Documentele prin care s-a
realizat această reglementare, au fost cărţile de vătăşie, ponturile domneşti,
poruncile domnului şi ale Divanului.
Astfel, ponturile domneşti ale lui Mihai Vodă Suţu, din 18 octombrie 1783,
prevăd obligativitatea, pentru persoanele din afara plaiului care se deplasează
într-o localitate din cuprinsul plaiului, de a avea teşcherea:"Să nu îngăduiţi
oameni din vale a îmbla prin plaiuri (...) fără teşchereaua şi adeverinţa

61
dumnealui vel spătar".26) Fraza pare copiată din acte mai vechi, deoarece, în
cuprinsul aceluiaşi document, pentru persoanele din afara plaiului, care vin într-o
localitate din plai, se prevăd alte reglementări. La primul punct, scrie:"Vătaful de
plai să aibă a păzi drumurile şi potecile plaiului, cu mijlocul ca să nu poată
nimenea, făr' de ştirea lui, (subl.n.) nu numai a merge înlăuntru, în
Transilvania, (...) peste munţii acelui judeţ, ci nici prin satele plaiului."27) Iar la
punctul 5 din acelaşi document, domnul este şi mai explicit:"Nici măcar un om
din satele din vale să n-aibă voie a merge sau trece, măcar cu treabă, pe la
satele din plai, fără de a nu te înştiinţa pe tine, vătaşe, şi fără de a avea voie de
la tine".28) Această obligaţie revenea nu numai supuşilor de rând, ci şi
slujitorilor care aveau de îndeplinit diferite porunci la margine. Nerespectarea
poruncii, se pedepsea nu de către vătaful de plai, ci de către ispravnicii
judeţului:"... Şi pe oricine vei găsi îmblând prin plai făr' de această orânduială,
să-l trimeţi la dumnealor ispravnicii judeţului, să ia căzuta certare."29)
Circulaţia locuitorilor plăiaşi în interiorul plaiului, de la o localitate la alta,
era la fel de sever reglementată. Ei aveau obligaţia să anunţe pe pârcălabul şi
chezaşii satului în legătură cu călătoria pe care urma să o facă şi plecau numai
dacă primeau încuviiţare de la aceşti fruntaşi ai satelor plăiaşe.
Aceste reglementări au fost consecvent respectate, şi au rămas în vigoare
multă vreme, fiind reluate de toate ponturile domneşti până în 1822. Domnia a
recurs la aceste măsuri din două motive mai importante: pentru a preveni
gruparea hoţilor de codru şi de drumul mare la plaiuri, şi pentru a preîntâmpina
fuga de biruri a dajdicilor, atât a celor "de la vale", din interiorul ţării, cât şi a
dajdicilor plăiaşi care, fiind mai aproape de hotar, puteau trece mai lesne în
Transilvania.
Măsurile antiemigraţioniste sunt vechi în Ţara Românească, nevoia de a
lua izvorând din asprele biruri ce se percepeau de la ţărănime, şi ele au
determinat constituirea şi menţinerea serviciului "marginii". Încă în septembrie
1653, Matei Basarab l-a numit vătaf de plăiaşi pe Mircea din Stroeşti - Gorj,ca
"să poarte grijă să păzească plaiurile de hoţi şi de oameni răi şi de oameni
birnici, să nu treacă în Ţara Ungurească"30) (subl.n.). În cărţile de vătăşie,
această obligaţie a vătafilor şi a plaiurilor a fost înscrisă constant. Dar, după ce în
urma reformelor lui Mavrocordat moşnenii au ajuns la aceeaşi stare fiscală ca
foştii rumâni, eliberaţi din rumânie, şi după ce satele plaiurilor au decăzut din
vechile lor drepturi şi privilegii, vătafii sunt însărcinaţi "să păzească şi satele
plăieşeşti, să nu fugă sau să treacă peste plai"31) , - cum scrie în cartea de

62
vătăşie dată de Alexandru Vodă Ipsilanti în 1775- spre a scăpa de birurile la care
fuseseră puşi de câţiva ani şi de abuzurile vătafilor care, pe măsura creşterii
sumelor percepute de vel-vornic pentru numirea/menţinerea în dregătorie,
deveneau tot mai nemilostivi. Exasperaţi de nedreptăţile pe care vătaful
Gheorghe, le făcea plăiaşilor din Arefu, aceştia scriu în jalba către Mihai Vodă
Suţu:"Milostive Doamne, de nu vom avea dreptate, î ncărcăm şi fugim pe
vreme de iarnă de nedreptăţile ce avem de la dânşii ( de la vătaf şi zapciu,
n.n.) fiindcă şi la aşezământul ce s-a făcut eram lude 7 şi din pricina lui ne-am
pomenit lude 14, ca să spargă satul şi să rămână el stăpân pe Aref".32)
Risipiri de sate, din pricina fiscalităţii, prin plecarea plăiaşilor dajdici, s-
au făcut şi la plaiurile din judeţele Buzău şi Saac, îndeosebi după războiul din
1787-1791.
Cu toate acestea, în Ţara Românească, în continuarea unei mai vechi
tradiţii, dar mai ales din raţiuni fiscale, s-au încurajat constant imigrările. Cei
mai mulţi dintre domnii din secolele XVII-XVIII au dat cărţi de slobozenie
pentru cei care veneau din alte părţi şi întemeiau aşezări pe pământul domnesc,
aşezări numite slobozii. Alte asemenea sate, dar având acelaşi statut, erau
întemeiate pe pământul marilor boieri. Noii veniţi erau scutiţi de dări timp de mai
mulţi ani, fapt ce a încurajat imigrările dinspre Transilvania, cu precădere în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu atât mai mult cu cât asupra ţărănimii
ardelene acţionau mai mulţi factori de presiune, care au determinat multe familii
să treacă muntele.
Conform Regulamentului urbarial al împărătesei Maria Tereza, din 1767,
robota pe care o datorau iobagii nobililor a fost fixată la 2 zile pe săptămână,
pentru oamenii cu vite de tracţiune, şi la 3 zile pe săptămână pentru cei cu
braţele, dar prin abuz ea a urcat până la 208 zile pe an.33) Spre deosebire de
Transilvania, în Ţara Românească, în 1746 rumânii prestau numai 6 zile de clacă
pe an, în 1780, Alexandru Vodă Ipsilanti a urcat-o la 12 zile pe an.34)
Factori de presiune au fost şi tulburările confesionale decurgând din Unirea
unei părţi a ortodocşilor români cu Roma, înfiinţarea regimentelor româneşti de
graniţă, răscoala lui Horea, desfiinţarea, în anul 1785, a servituţii personale şi
reintroducerea dreptului iobagilor de a se muta dintr-un loc în altul, după ce şi-au
îndeplinit obligaţiile faţă de stăpân.35)
Aceşti factori au dus la intensificarea curentului de emigrare din
Transilvania spre spaţiul extracarpatic - curent existent şi în secolele anterioare -
la cote alarmante nu numai pentru autorităţile imperiale care îşi pierdeau supuşii,

63
ci chiar pentru locuitorii din Principate. "Atâtea mii de români pribegeau de aici
în alte ţări - pretinde clerul unit în raportul său din 1773 către împărăteasa Maria
Tereza - încât înşişi moldovenii şi muntenii au fost auziţi strigând stupefiaţi
mulţimilor de oameni care veneau la ei: <Toată Transilvania a venit la
noi!>"36)
Acest fenomen a determinat domnia Ţării Româneşti să nu-i identifice pe
imigranţii transilvăneni cu indivizii obişnuiţi veniţi fără paşuşuri, ci să-i
considere ca făcând parte dintr-o categorie distinctă, de pe uma căreia are de
câştigat dajdici în plus şi căruia trebuie să-i rezerve un tratament aparte. În
consecinţă, începând cu 31 octombrie 1791, cazurile de sosire a imigranţilor nu
se mai soluţionează prin porunci date pentru fiecare situaţie în parte , ci în
conformitate cu o regelementare având valabilitate permanentă. Respectiva
reglementare este un punct distinct din ponturile domneşti, este obligatorie pentru
vătaful de plai şi are următorul conţinut:"7-lea: Către acestea, îţi poruncim
Domnia Mea, mai sus numitule vătaş, să aibi pururea de grijă pentru câţi vor
veni pentru locuinţă a se aşeza în ţara Domniei Mele, să facă foae de numele
lor, şi câte familii sînt"37)(subl.n.). Foaia, împreună cu înştiinţarea vătafului de
plai, se trimiteau, din două în două săptămâni, marelui spătar, unde se centralizau
datele de la toate plaiurile. Acesta îl informa pe domn, care dispunea în legătură
cu locul unde imigranţii urmau să fie aşezaţi.
Soluţia aceasta a fost luată şi datorită faptului că, în deceniile anterioare,
unii dintre imigranţii ardeleni au fost transformaţi în scutelnici personali ai
vătafului de plai, şi aşezaţi în locul plăiaşilor care, din diferite motive, părăsiseră
aşezările de baştină. Fapta era considerată abuz din partea vătafului, şi semnalată
ca atare domnului ţării. La 26 februarie 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti scrie că
vel-vornicul de Ţara de Jos, Badea Ştirbei, a primit jalbă "dă la tot plaiu
Slănicului ot Buzău, asupra Leului vătaf, cum că le face multe nedreptăţi şi jafuri
încât, speriaţi şi necăjiţi foarte fiind, unile din sate s-au şi strămutat şi s-au
înstrăinat din pricina lui, şi cum că şi câţi oameni străini vin de prin
altepărţi, el cu voe şi fără voe îi ia, de-i face scutelnici ai lui".38)
Frecvenţa cu care domnul solicita înştiinţările - din două în două săptămâni
- precum şi cerinţa de a se consemna în foile trimise numărul membrilor fiecărei
familii, ne îndreptăţesc să considerăm cazurile de imigrare din Transilvania ca
fiind dese.
Preocuparea de a-i atrage pe ardeleni în Ţara Românească nu a fost
neglijată nici în timpul războiului din 1787-1791. La 5 iunie 1788, în plină

64
campanie a trupelor otomane, boierii scriau vătafilor de plai că "Măria Sa Vodă
(Nicolae Mavrogheni n.n.) s-a înştiinţat de la soldaţii fugari ce vin dinăuntru (din
Transilvania n.n.), că mulţi dintr-ai lor au râvnă, de asemenea, a veni cu
supunere aici, (...) dar le este frică de puterea oştilor ce are Măria Sa Vodă
asupra hotarului, ca să nu-i primejduiască."39) Prin intermediul boierilor,
domnul poruncea vătafilor ca să-i anunţe pe potenţialii dezertori din Transilvania
"cu mijloc cuviincios, prin taină (...) a încredinţa pă toţi cei ce râvnesc de
sine-şi a veni aici, ori de ce treaptă vor fi, ca nimeni să nu se tea mă, ci
cu îndrăsneală să pornească a veni"40) (subl.n.) urmând ca vătafii, după ce
vor fi înştiinţaţi de venirea fugarilor, să-i anunţe pe ispravnici şi pe comandanţii
trupelor otomane şi româneşti din zonă, "ca să poruncească străjilor ce sînt
rânduite asupra hotarului, când se vor arăta unii ca aceştia, să nu-i supere."41)
Acei ostaşi habsburgici care au dezertat sau intenţionau să dezerteze, nu erau
germani, cehi, italieni sau croaţi, a căror rămânere între români n-ar fi avut nici o
noimă, ci români din regimentele transilvănene dislocate în dispozitiv de luptă pe
linia Carpaţilor, iar prin porunca sa Vodă Mavrogheni nu urmărea numai slăbirea
armatei inamice, ci şi sporirea numărului de supuşi dajdici.
Dar pe teritoriul plaiurilor circulau nu numai călători de toate categoriile şi
mărfuri, ci şi oierii cu turmele lor, într-o deplasare impusă de anotimpuri şi care
se întâmpla de mii de ani. Cei mai mulţi dintre păstori erau din Transilvania. Încă
din zorii feudalismului, satele de oieri din Mărginimea Sibiului, din Ţara Bârsei
şi Haţeg, urcau an de an în poienile Carpaţilor, iar toamna coborau în şesul
Bărăganului, la bălţile Dunării sau în luncile râurilor, adăpostindu-şi turmele sub
perdele de stuf, în preajma smârcurilor unde omătul nu avea putere să îngroape
rogozul şi lăstărişul. Nu o predispoziţie ancestrală i-a împins pe ardeleni spre
păstorit, ci nevoia. În spaţiul intracarpatic terenurile prielnice agriculturii erau
mai puţine, şi cele câte erau, au fost acaparate de străini şi transformate în
domenii feudale. Extinderea continuă a acestor domenii, însoţită de importantul
spor demografic din secolul al XVIII-lea i-a "împins" pe tot mai mulţi ţărani spre
munte, mai favorabil păstoritului decât agriculturii. Pe de altă parte, dezvoltarea
mai lentă a Ţării Româneşti, a făcut ca stăpânii munţilor din apropierea hotarului
cu Transilvania să nu aibă suficiente mijloace de a-şi exploata păşunile, ceea ce a
făcut ca aceştia să fie mulţumiţi cu venitul obţinut din închirierea acestor munţi
către oierii transilvăneni.
Interesată de prezenţa oierilor ardeleni în munţii ţării a fost şi domnia,
pentru că aveau de unde percepe mai multe dări, iar negustorii puteau cumpăra, la

65
un preţ avantajos, hrană pentru populaţia târgurilor, din ce în ce mai mari şi mai
populate.
Drept urmare, păstoritul ardelenilor a fost nu numai tolerat, ci chiar
încurajat, iar turmele şi cirezile lor au crescut an de an. La 1783, pe păşunile din
Ţara Românească erau aproximativ 50.000 de vite mari, iar Sulzer estimează că
transilvănenii aveau în Muntenia şi Oltenia peste 500.000 de oi. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, cifrele trebuie să fi fost cu cel puţin o treime mai mari,
dacă nu cumva senior Markelius, consulul Austriei la Bucureşti scria adevărul
când aprecia că în Ţara Românească sunt 1,5 milioane de oi şi peste 80.000 de
vaci şi cai aparţinând transilvănenilor.42)
Cvasi-totalitatea acestor turme şi cirezi erau, vara, pe teritoriul plaiurilor.
În anul 1778, numai la plaiul Loviştea din judeţul Argeş erau peste 60 de turme
ale transilvănenilor, cu 35 de ciobani, 43) iar câţiva oieri bârsani au cumpărat, în
1776, de la tovarăşii lor din judeţele Prahova şi Saac, 115 care de lână pe care le-
au trecut în Transilvania.44)
Dar locuinţele şi familiile acestor păstori vrednici erau în satele de pe
versanţii nordici ai Carpaţilor. Pentru a ajunge de la munţii unde-şi aveau
turmele, la locuinţele lor, oierii trebuiau să treacă graniţa, iar pentru a asigura
traiul celor de-acasă erau nevoiţi să transporte prin schele sau pe poteci, o parte
din produsele agonisite în Ţara Românească: brânzeturi, lână, piei, animale
destinate sacrificării. Cele mai multe dintre aceste produse - brânza, cerealele,
seul, untul, vitele, caii, pieile - erau considerate monopol turcesc, exportul lor
fiind interzis. Pe de altă parte, fără a li se asigura subzistenţele necesare, familiile
şi satele oierilor s-ar fi risipit ducând, până la urmă, la risipirea stânelor. De aici a
apărut necesitatea unor reglementări, care să pună de acord interesele domniei cu
interesele oierilor. Reglementările au fost formulate de domni, cu îndeplinirea lor
fiind însărcinaţi ispravnicii, vătafii de plai, vameşii şi vistieria.
Pentru valorificarea, în interes reciproc, a brânzei, produsul cel mai
valoros al turmelor, s-au stabilit următoarele reguli:"Oricât caş va ieşi de la toate
vitele ce pasc în munţi, să aibă de la negustorii ce vor avea căşării în munţi,
de la care vor lua plata ce se cuvine după preţul cel hotărât, iar pentru
trebuinţa caselor lor, să nu fie volnici a face brânză câtă vreme va fi căşăriile
pe munţi, ci tocmai după ce îşi va strica căşăriile, spre sfârşitul lui august,
când vor fi să pogoare şi ei cu vitele la poalele munţilor. Atunci, după vechiul
obicei, să aibă a face brânză, din care iarăşi numai cât le va fi de trebuinţă
mâncării pentru casele lor să fie slobozi a trece (în Transilvania, n.n.). Iar de le

66
va prisosi mai mult, aici în ţară să o vânză, la negustori, cu preţul cel
hotărât."45)
Regula este, însă, cu mult mai veche, pentru că anaforaua Divanului Ţării
Româneşti către Alexandru Vodă Ipsilanti, din 18 august 1776,46) precizează că
"o carte a Măriii Sale răposatului Costandin Vodă Mavrocordat, cu leat 1756
aprilie 26, întru care porunceşte Măria Sa pentru caşul ce-l fac la munte, să aibă
a-l vinde ori la ce căşărie vor vrea, cu tocmeală..." Tot vechi sunt şi regulile
privind trecerea în Transilvania a altor produse, de către oierii ardeleni din Ţara
Românească. "Pentru brânza ce o duc înăuntru (în Transilvania, n.n.) de
trebuinţa casei lor, i pielicelele cele mici, ce se fac de la oile lor, i pieile de oae,
(...) care mor de vărsat sau de alte boale, i saricile ce le aduc dinlăuntru pentru
îmbrăcămintea ciobanilor",47) ei erau scutiţi de vamă. În schimb, pentru oile
slabe, care nu puteau intra în iarnă şi nici nu se vindeau în Ţara Românească,
dacă erau trecute în Transilvania, plăteau o vamă de 12 bani de fiecare oaie.48)
Pentru hrana ciobanilor - unele stâni mai mari puteau avea chiar 12 - 15
ciobani49) - era nevoie, între altele, de mălai, care putea fi procurat numai din
satele "de la vale". În condiţiile restricţiilor privind exportul de cereale, ca şi ale
nevoii cronice de mălai în Transilvania, mai ales la munte şi în anii secetoşi,
acesta putea deveni marfă de contrabandă. Stânile fiind izolate şi apropiate de
graniţă, sub pretextul hrănirii păstorilor, se putea aduce mălai de la şes, care apoi
să fie trecut peste munte şi vândut. Din dorinţa de a preveni comiterea unor astfel
de încălcări, vătafii de plai, care răspundeau de luarea măsurilor anti-
contrabandă, permiteau aprovizionarea stânelor cu cantităţi mici de făină, (20 -
30 de ocale), provocând revolta şi fuga ciobanilor de la stânile respective şi
perturbarea întregii activităţi.50)
Pentru a se satisface nevoia oierilor de a circula atât în afara plaiului cât şi
peste hotar, cât şi pentru a-i scuti de drumurile lungi necesare procurării
teşcherelelor, răvaşelor sau paşuşurilor, li se elibera un permis de liberă -
circulaţie special, numit ţidulă. Acest act se scria şi se iscălea de către vătaful de
plai "atât pentru cei ce au a merge dintr-un judeţ într-altul i pentru cei ce au a
merge prin munţi, la oi, cât mai vârtos pentru cei care au să treacă înlăuntru (în
Transilvania n.n.)".51)
Ţidulele se eliberau primăvara, numai pentru oierii care se ocupau şi cu
administrarea stânelor, contra unei taxe de 3 bani ("banii de ţidulă") şi erau
valabile pe toată durata sezonului cald.52) După tratatul de la Kuciuk - Kainargi,
când libertăţile acordate comerţului autohton au stimulat pe proprietarii de

67
pământ să extindă suprafeţele cultivate cu cereale, reducându-se, astfel,
terenurile necultivate, transhumanţa între Carpaţi şi Dunăre a început să devină
din ce în ce mai dificilă. În paralel, progresele făcute, în Transilvania, în
cultivarea pământului, ca şi creşterea populaţiei, i-au determinat pe românii de
aici să ia în stăpânire tot mai multe locuri din munte, aşezările omeneşti
apropiindu-se de graniţa cu Ţara Românească. În această situaţie, o serie de
turme şi cirezi nu mai "coboară" la iernat spre Bărăgan şi Lunca Dunării, ci trec
muntele - şi hotarul - în Transilvania.
Această schimbare, ca şi tendinţa generală de a se exercita un control mai
amănunţit asupra trecerilor peste graniţă, l-au determinat pe Alexandru Vodă
Suţu ca prin porunca din 26 aprilie 1792, să reconstituie sistemul de evidenţă al
intrărilor - ieşirilor din ţară, sistem care fusese normat în decembrie 1785, în
prima lui domnie, dar care atunci nu a putut fi pus în aplicare.
Porunca din 1792 are următorul conţinut:
"Fiindcă voim Domnia Mea să ştim pe bârsanii străini, care sînt obişnuiţi
de-şi scot vitele la păşune aici în ţară şi apoi le întorc înăuntru (în Transilvania
n.n.), cu câte vite ies când vin în ţară şi cu câte se întorc, iată că şi poruncim, de
aici înainte să porţi de grijă şi să fii dator, (vătafule de plai, n.n.) ca la vremea ce
iese în ţară, câţi cai sau câte vite mari, adecă boi, vaci vor avea. Aşişderea şi
câte turme de oi fieştecarele. Să le iei înscris cu numărul lor, adecă capetele a
vitelor mari, a turmelor a celor mici, de care să ţii anume nouă condică, în care
să le treci acestea, dând şi la mâinile lor răvaş cu însemnare de câte vite a scos
în ţară. Şi pe fieşcare lună să aibi a trimite la dumnealui vel-spătariu foae
anume: cutare om cu câte vite mari şi cu câte turme de oi a trecut. Şi în răvaş,
care este poruncit de a da acelui bârsan la ieşirea în ţară şi la întoarcerea lor,
când vor vrea să treacă înăuntru (în Transilvania n.n.), asemenea să fii dator a
vedea suma vitelor. Şi de vor fi tot acea sumă, bine; iar de va avea sumă de vite
mari mai multe decât a ieşit, oprind pe unul ca acela, numaidecât cu proba, să
înştiinţezi şi Domniei Mele prin dumnealui vel-spătariu...".53)
Iată, deci, că şi sub aspectul controlului circulaţiei persoanelor şi a
bunurilor, în perioada de după Alexandru Ipsilanti s-au făcut câteva "desprinderi"
de vechile norme medievale, încercându-se reformarea prin schimbarea în plan
funcţional, cu menţinerea vechilor forţe, a vechiului personal moştenit din
perioada anterioară.
De la nivelul sfârşitului de secol XX, poate că ni se par aceste reglementări
puţin consistente. Dar dacă avem în vedere că ele s-au făcut cu costuri minime şi

68
în împrejurări dificile, când durata unei domnii se măsura în luni, iar în jur se
războiau împărăţii puternice, care îşi disputau aceste teritorii după planuri
cântărite în zeci de variante, strădaniile des huliţilor domni fanarioţi ne apar ca
însemnaţi paşi înainte în direcţia modernizării societăţii româneşti, a sporirii
puterii statului prin puterea instituţiilor pe care se sprijinea.

NOTE
1) Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, vol.1, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1973, p.293.
2) Ponturile domneşti din 3 ianuarie 1803 ale lui Constantin Vodă
Ipsilanti. (v. Anexa nr.2.)
3) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 p.I, f. 60-61.
4) A.N.B.(C.D.) Ms. 6 ff.221v.-222.
5) A.N.B.(C.D.) Ms. 23 f. 100.
6) A.N.B.(C.D.) Ms. 96, f. 136.
7) A.N.B.(C.D.) Ms. 54 f. 65.
8) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, partea I, filele 60-61.
9) A.N.B.(C.D.) Ms. 6, f. 221v-222.
10) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, part. I, f. 60-61.
11) A.N.B.(C.D.) Ms. 23, f. 100.
12) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f.78v.
13) Ibidem.
14) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f.78.
15) A.N.B.(C.D.) Ms. 54, f. 65.
16) Ibidem.
17) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 49-50.
18) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 103v-104.
19) A.N.B.(C.D.) Ms. 12, ff. 230v-231v.
20) Ibidem.
21) Raialele erau supuşi ne-mahomedani ai Porţii Otomane sau ai ţărilor
vasale, dar aparţinând unei religii monoteiste; sudiţii erau supuşi străini care
locuiau şi practicau diferite meserii în cuprinsul Imperiului Otoman, în baza
unor reglementări aprobate de Poartă.
22) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 209v.
23) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, ff. 94v-95.

69
 24) A.N.B.(C.D.) Ms. 56, f. 94v.
25) A.N.B.(C.D.) Ms. 65, ff. 62v.-63.
26) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 partea I, f.60.
27) Ibidem.
28) Ibidem.
29) Ibidem.
30) N. Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara
Românească în sec. XV-XVII, p.159.
31) A.N.B.(C.D.) Ms. 2 ff.14v-15.
32) Jalba plăiaşilor din Aref, din 1 februarie 1785, - A.N.B.(C.D.) Ms. 12
ff.230v-231v.
33) David Prodan, Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române
în Transilvania, în veacul al XVIII-lea, Cluj, Biblioteca Institutului de Istorie
Naţională, 1944, p.79.
34) Ibidem, p. 81.
35) Ibidem, p. 72-73.
36) Ibidem, p.58. Conform dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul
Aaron şi Dionisiu Novacovici , Blaj, 1902, p.259:"... tanta ex hoc Populo Millia
ad exteras Regiones subinde transmigrabant, ut ipsi Moldavi Valachique
populi hominum ad se venientium turmis stupefacti vociferari auditi sint:< tota
Transilvania ad nos venit >."
37) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 85.
38) A.N.B.(C.D.) Ms. 1, ff. 77v-78.
39) A.N.B.(C.D.) Ms.17, ff. 297v-298.
40) Ibidem.
41) Ibidem.
42) D. Prodan, Op.cit. p. 125.
43) A.N.B.(C.D.) Ms.8, f. 79-79v.
44) A.N.B.(C.D.) Ms.5, f. 150v-151.
45) Cartea legată a lui Nicolae Mavrogheni, din 6 iunie 1786 către
Mihalache, vătaful plaiului Prahova - A.N.B.(C.D.) Ms. 17, f.2.
46) A.N.B.(C.D.) Ms. 5, f. 150v-151.
47) Porunca lui Alexandru Vodă Ipsilanti, din 6 octombrie 1781 -
A.N.B.(C.D.) Ms. 8, f. 420v-422v.
48) Ibidem.

70
49) Ibidem.
50) Ibidem.
51) Ibidem.
52) A.N.B.(C.D.) Ms. 5, f. 150v-151.
53) A.N.B.(C.D.) Ms. 20, f. 264v.

71
 IV. OBLIGAŢII ALE PLĂIAŞILOR: CLACA, DĂRILE ÎN
BANI ŞI PLOCOANELE

Relaţiile de tip feudal s-au menţinut încă multă vreme după reformele lui
Constantin Mavrocordat, societăţii româneşti lipsindu-i forţele şi mijloacele
necesare trecerii în timp scurt peste etapele care o despărţeau de gradul de
dezvoltare al ţărilor din ceintrul şi apusul Europei. Numeroase din "regulile" din
secolul al XVII-lea au rămas în uz, cu toate încercările de adaptare la cerinţele şi
posibilităţile sfârşitului de secol XVIII. Între acestea şi regula ca,pentru serviciul
prestat, slujbaşii şi dregătorii să fie răsplătiţi de către domnie cu acordarea
dreptului de a percepe de la supuşii de sub ascultarea lor, diferite dări în
bunuri, bani şi zile de muncă.În acest fel, nu numai că era răsplătită "osteneala"
dregătorilor şi slujitorilor, ci aceştia erau stimulaţi să-şi administreze cât mai
bine dregătoria, să fie supuşi domnului şi marilor dregători, să perceapă la timp şi
în totalitate dările cuvenite domniei.
Din administrarea plaiurilor, astfel de beneficii aveau vătafii de aplai,
ispravnicii judeţelor şi marele vornic de Ţara de Sus (Ţara de Jos),adică
dregătorii cu atribuţii pe linia conducerii plaiurilor şi a pazei marginii. Cuantumul
obligaţiilor şi modul de percepere a acestora au fost reglementate prin cărţile de
vătăşie şi prin porunci domneşti. În perceperea dărilor s-au comis numeroase
abuzuri, impuse de regula potrivit căreia toate dregătoriile se vindeau şi se
cumpărau cu mulţi bani. Bani pe care, în timpul exercitării atribuţiilor specifice
dregătoriei, respectivul slujbaş se străduia, folosind toate mijloacele - dintre care
unele sângeroase, inumane - să-i recupereze, cu un adaos cât mai mare, "pentru
zile negre".

1.OBLIGAŢIILE ÎN MUNCĂ ALE PLĂIAŞILOR

Faţă de vătaful de plai, locuitorii tuturor aşezărilor plaiului erau datori

"să clăcuiască câte o zi pe an, iar nu mai mult"1). Această obligaţie a
plăiaşilor a fost consemnată în toate cărţile de vătăşie, inclusiv în cea din 23
februarie l823,2) dar ea d-a menţinut până în l830,3) când instistuţia plaiurilor s-a
desfiinţat. Claca era prestată individual, de către casnici, adică de către capii de

72
familie, numiţi aşa pentru a se deosebi de ceilalţi locuitori, care erau fie prea
bătrâni, fie prea tineri, fie aveau o neputinţă care-i făcea inapţi să aibă propria lor
casă, ci îşi agoniseau existenţa pe lângă casele altora,mai înstăriţi. În luna mai,
l794, Moise,vătaful plaiului Teleajen, avea pe lângă gospodăria sa "trei dârvari şi
şase săraci".4) Pentru plaiurile care aveau sate mai puţine şi,deci, locuitori mai
puţini, precum plaiul Slam Râmnic (Râmnicu Sărat), cu numai 8 sate,din claca
acestor casnici, vătaful se alegea cu un câştig modest.Dar la plaiurile cu sate
multe, cum erau plaiul "despre Buzău" (49 de sate) sau plaiul Vâlcanului (34 de
sate), ori la plaiurile cu sate mai puţine dar bine populate (Teleajen, Cozia,
Loviştea,Mehedinţi), se adunau în folosul vătafului multe zile de clacă. Cu toate
acestea, la aceste plaiuri jalbele plăiaşilor semnalează cele mai multe abuzuri
comise de vătafi, care îi foloseau pe plăiaşi la efectuarea diferitelor munci, timp
de mai multe zile, fără să-i plătească. Şi tot la aceleaşi plaiuri se constată o acerbă
luptă pentru vătăşie, între diferiţi pretendenţi, lângă care se grupaseră mai mulţi
săteni,luptă folosind procedee dintre cele mai diverse, de la jalba calomnioasă
(cum a procedat în toamna anului l792 un oarecare Tudorică,de la plaiul Cozia) şi
până la tentativa de ucidere a rivalului ( cum au făcut, în vara aceluiaşi an,
Costandin Piţigoi, Dimache sin Nica şi Manole, împotriva vătafului Moise, de la
plaiul Teleajenului).5)
Atunci când, în urma cerecetărilor efectuate de trimisul domnului sau al
Divanului,abuzul semnalat se confirma,vătaful de plai nu era decâta arareori
destituit ; de regulă, conflictul cu plăiaşii era aplanat prin silirea, de către boierii
sau slujitorii care cecetaseră cazul, a vătafului vinovat, să pltească în bani zilele
de clacă percepute abuziv.
Alte obligaţii în muncă faţă de vătafii de plai, casnicul plăiaş nu avea.În
schimb, aveau obligaţia să presteze 12 zile de clacă pe an - câte 3 zile în fiecare
anotimp - mănăstirii sau boierului ce stăpânea pământul dat în folosinţă familiei
plăiaşului respectiv.
Pentru a nu fi stingheriţi din slujba lor, atunci când domnul cerea
prestarea unor corvoade excepţionale (transporturi de persoane şi bunuri pe
diferite distanţe), plăiaşii achitau o dare extraordinară în bani, cu sumele
percepute închiriindu-se animalele de tracţiune, atelajele şi cărăuşii necesari.
Sistemul de percepere a banilor era cel obişnuit, prin cisluirea proporţională a
satelor şi familiilor plăiaşe, pentru sumele încasate şi înaintate la vistierie dându-
se adeverinţe .

73
 2. OBLIGAŢIILE ÎN PRODUSE

Dările în produse, numite de unele documente plocon, se achitau de către

potecaşi, (plocoanele de vânat şi de blănuri), către ispravnicii judeţului, şi de
către oierii transilvăneni care aveau turme pe păşunile plaiului, către vătaful de
plai.
Conform cărţilor de vătăşie, vătaful de plai avea dreptul "să ia de la
turmele de oi ce vin în ţară, de turmă câte un miel mic, dintr-acea primăvară
(...), şi câte un caş de stână, dar nu mai mult." 6) Pare o dare măruntă, dar
dacă ţinem seamă de faptul că, în l778, numai la plaiul Loviştea din judeţul Argeş
transilvănenii aveau cel puţin 60 de turme,7) iar din cele 500.000 de oi, cât
estima Sulzer că ar fi avut ardelenii în Ţara Românească, cele mai multe se aflau
pe păşunile plaiurilor, atunci înseamnă că, în fiecare primăvară, un vătaf lua, în
miei, aproximativ echivalentul unei turme, fără a mai socoti şi brânza. Însă vătafii
de plai nu se mulţumeau cu ploconul stabilit de domni, prin cărţile de vătăşie.
"Foamea de bani" a sistemului fanariot le impunea, pentru a se menţine în
dregătorie, să dea sume din ce în ce mai mari, pe care nu le puteau obţine dacă nu
săvârşeau abuzuri în relaţiile cu păstorii.
În primăvara anului 1776, vătafii plaiurilor Prahova, Teleajen şi "despre
Buzău" au luat de la fiecare stână a ardelenilor câte doi caşi în loc de unul, iar în
loc de mielul cuvenit, câte o oaie stearpă.8) La plaiul Loviştea, în 1778, vătaful
Costandin nu s-a mulţumit cu miei şi caş, în locul acestora luând, de la fiecare
turmă, câte doi taleri şi jumătate.9) Trei ani mai târziu, Mihalache, vătaful
plaiului Prahova, a preferat bani în locul mieilor, câte doi taleri de fiecare oaie,
iar în privinţa dării în brânză, nu s-a mulţumit cu un singur caş, ci cu 20 de ocale
de caş de fiecare stână.10)
În urma emiterii unor noi cărţi de vătăşie şi a măsurilor de stăvilire a
ilegalităţilor, luate de Mihai Vodă Suţu în cele două domnii ale sale, se pare că
abuzurile vătafilor în perceperea dărilor în miei şi caş, de la păstorii transilvăneni,
s-au rărit pentru două decenii. Abia la 21 octombrie 1817, Ioan Gheorghe
Caragea, în "preambulul" unei porunci, înştiinţează pe ispravnici "cum că unii
din vătaşii de plai (...) iarăşi au început la catahrisisul (nedreptatea n.n.) ce s-a
curmat mai înainte asupra sudiţilor chesaro-crăieşti care îşi aduc oile lor spre
păşune în ţara Domniii Mele, luându-le bani (...). Adecă vătaşii de plai iau de
la turmele de oi câte un galben şi câte doi, când se suie cu oile în munte, un
havaet, şi când se scoboară, alt havaet (...) în vreme ce vătaşii de plai au

74
orânduiala să ia câte un caş şi câte un miel de turmă, numai când se suie cu oile la
munte".11)
Acelaşi domn poruncea, la 29 mai 1818, tuturor ispravnicilor de judeţ să
curme abuzurile vătafilor de plai faţă de păstorii ardeleni, şi să nu mai perceapă
câte 10-14 taleri în locul caşului şi mielului, cuvenite potrivit obiceiului.12)
Aceste ultime două documente nu mai consemnează, ca pe vremea primei
domnii a lui Mihai Vodă Suţu, săvârşirea unui abuz la unul dintre plaiuri, ci a
aceluiaşi abuz la toate cele 17 plaiuri ale Ţării Româneşti. De asemenea, cele
două porunci ale lui Vodă Caragea nu s-au dat ca urmare a primirii de către
domn, a unor jalbe de la înşişi păstorii nedreptăţiţi, ci în urma protestului
Agenţiei Austriei la Bucureşti, semn că în domeniul relaţiilor diplomatice au
apărut schimbări, în raport cu deceniile precedente.
Altă obligaţie "în natură" a plăiaşilor a fost aşa-zisa dare a jderilor.
Despre acest obicei neconsemnat în cărţile de vătăşie şi nici în alte
documente se scrie în jalba trimisă în 1794 lui Alexandru Vodă Moruzi de "toţi
plăiaşii ai plaiului Cozia sud. Vâlcea" şi în porunca domnului, din 27 martie
1794, către ispravnicii aceluiaşi judeţ, pentru soluţionarea abuzului semnalat de
plăiaşi prin jalba lor.13)
Prin jalbă,plăiaşii se plâng că " dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea
au pus pe tot plaiul ca să dea jderi". Văzând că se face "strânsoare" pentru
împlinirea cererii, plăiaşii s-au întovărărşit şi au cumpărat, câte patru săteni
împreună, un jder, fiecare jder costând 5 taleri. Întrucât porunca de a da jderi era
un pretext al ispravnicilor de a stoarce bani din satele plaiului, aceştia, când au
aflat că plăiaşii se pregătesc să dea "în natură" dajdia cerută, n-au mai vrut să
primească jderii, ci să achite, în locul lor, suma de bani echivalentă. Dar, în urma
vânzării jderilor pregătiţi a se da ispravnicilor, s-au obţinut numai 3 taleri/jder, în
loc de 5 taleri, preţul cu care plăiaşii îi cumpăraseră. Ştiind că nu există obiceiul
să dea ispravnicilor jderi, ca plocon, şi fiind şi păgubiţi de "exigenţele"
solicitanţilor, sătenii de la cele două plaiuri ale judeţului Vâlcea au cerut mila lui
Vodă Moruzi.14)
Pentru a soluţiona diferendul, Alexandru Vodă Moruzi a poruncit să se
caute în Condicile Divanului,pentru a se vedea dacă există precedente, pentru a se
invoca un asemenea obicei.În porunca sa către ispravnici, domnul scrie că în
Condicile Divanului este însemnată darea jderilor, ca un vechi obicei ,dar că acest
plocon se dădea numai din animalele prinse, nu din cele cumpărate. Şi tot în
Condice se consemnează - scria Vodă ispravnicilor - că la l782, paharnicul

75
Ioniţă a făcut o cercetare la faţa locului în această privinţă, dovedindu-se "prin
vătafii vechi şi tot cam cu ştiinţă, deci cum că au ispravnicii câte un jder, numai
de la potecaşi însă,nu şi de la ceilalţi lăcuitori ai plaiului ( subl.n.)"15)
De aceea, domnul îi certa pe ispravnici că n-au primit jderii ci au cerut
bani, poruncindu-le să primească jderii, dar numai pe cei cuveniţi a-i da potecaşii,
şi să nu ia jderi de la ceilalţi locuitori plăiaşi.
Aşadar,reiese că ispravnicii vâlceni se străduiau să reînvie un obicei vechi,
de dinaintea reformelor lui Constantin Mavrocordat şi, totodată, să-l "adapteze"
nevoilor lor, prin generalizarea dării asupra tuturor contribuabililor şi prin
înlocuirea dării în natură, cu echivalentul ei în bani. După 1794 "darea jderilor"
nu mai este consemnată în nici un document, după cum, ulterior datei de 10
ianuarie 1783, nu mai este consemnat obiceiul plăiaşilor de a da marilor boieri
plocoane de vânat,păstrăvi şi fructe de pădure.16)
În schimb,cărţile de vătăşie,dintre care prima este cea dată de Mihai Vodă
Suţu la 28 septembrie 1783, stipulează fără excepţie un nou sistem de asigurare,
de către plăiaşi, a curţii domneşti cu vânatul trebuincios. "La vremea
vânătorilor,văraful,făcând foae de cheltuială,cu arătare anume la ce şi cu cât s-a
cheltuit,şi printr- a cui mână, să se cerceteze de către ispravnicii judeţului şi, pe
cât se va dovedi dreaptă, văzută de toate satele, fără de altă încărcătură mai
multă, să se adevereze de ispravnicii judeţelor. Şi aşa, cu poruncă de la Domniia
Mea, se va face cislă pe sate. Şi la acea cislă, care cu porunca Domniii Mele se
va face, să aibă a da vătaful răvaşul iscălit la fiecare sat, de câţi bani a ajuns şi a
plătit satul acela."17). Deci, în locul unui sistem bazat pe contribuţie în produse,
se instituia un sistem bazat pe bani şi pe circulaţia acestora.
După cum se poate constata, în înlocuirea vechilor obiceiuri, de achitare a
dărilor în natură şi în muncă, cu un nou sistem, de achitare a aceloraşi dări în
banii echivalenţi, vătafii de plai au avut un rol activ, dinamizant, în timp ce
păstorii şi, mai ales, plăiaşii, mai legaţi de "cercul închis" al economiei de tip
feudal, au opus o constantă rezistenţă, acţionând prin jalbe, prin nesupunere şi
chiar prin emigrare. Era o reacţie la înnoirile pe care le considerau abuzuri şi
care, mai ales când depăşeau un anumit nivel de suportabilitate.

3. HAVAETUL

Rolul activ al vătafilor de plai în extinderea relaţiilor bazate pe bani nu şi-a

76
avut originea în concepţia lor economică şi nici în apartenenţa lor la burghezia în
formare, aspecte despre care nici măcar nu se poate discuta, de vreme ce această
categorie de mici dregători provenea fie din rândul ţăranilor înstăriţi, fie din
rândul boiernaşilor scăpătaţi. Dacă, totuşi, au procedat cum au procedat, este
pentru că, la rândul lor, pentru a se menţine în dregătorie, au fost determinaţi să
răspundă unor solicitări impuse din exterior, mai precis de dinspre clasa
conducătoare, fanariotă.
Pe de o parte excesiva fiscalitate otomană, iar pe de altă parte pretenţiile
din ce în ce mai mari ale domnului şi ale marii boierimi, care începuseră să se
poarte după moda din ce în ce mai costisitoare ce îmbina confortul Occidentului
cu luxul Orientului, acţionau ca factori de presiune asupra contribuabililor,
cerându-le din ce în ce mai mulţi bani.Ca administratori ai unor subdiviziuni cu
multe posibilităţi economice şi fiscale, vătafilor li s-a condiţionat rămânerea în
funcţie de sârguinţa cu care adunau şi ofereau cât mai mulţi bani. Pentru că, dacă
plăiaşii îşi achitau obligaţiile faţă de vătaful lor mai ales în natură şi în muncă,
vătafului i se cereau,de către domnie şi de către marii boieri, mai ales bani.
Principala obligaţie bănească ă vătafilor de plai a fost, la jumătatea
secolului al XVIII-lea, havaetul, pe care îl dădeau, în fiecare an, marelui vornic
de care depindea plaiul. Înainte de prima domnie a lui Alexandru Vodă Ipsilanti
(15 septembrie 1774 - 4 ianuarie 1782),cuantumul havaetului era relativ scăzut.
Într-o anafora din 8 februarie 1794,veliţii boieri aduc la cunoştinţa lui Alexandru
Vodă Moruzi că mărimea acestei dări era în funcţie de nevoile şi sursele de câştig
ale marelui vornic: "...Se vede că mai înainte de acea hotărâre ( din vremea
primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti, n.n.) adevărat, se da havaet mai puţin la
dumnealor veliţii vornici, dar avea dumnealor alte deosebite venituri ale
vorniciilor, care de atunci încoace au lipsit, şi de aceea şi havaeturile ce sînt
hotărâte în Condica Măriii Sale Alexandru Vodă ( Ipsilanti, n.n.) sînt mai
adăugate peste cât se urma înainte. (subl.n.)"18) În cărţile de vătăşie date de
Alexandru Ipsilanti în 1775 şi în februarie 178O, nu se face nici o referire la
havaetul ce se dădea de vătaf marelui vornic. Abia în cartea de vătăşie dată de
Mihai Vodă Suţu la 28 septembrie 1783, se stipulează obligaţia de a plăti această
dare: "Orânduim Domniia Mea şi poclonul dumnealui vel-vornic, tal (eri)______,
care aceşti bani dându-i numitul vătaf, de mai mult să nu fie supărat." 19) Fraza
revine stereotip, şi fără a se consemna nici un cuantum al ahavetului, până în
februarie 1794. De fapt, sumele stabilite de Alexandru Vodă Ipsilanti nu s-au
respectat, vornicii percepând mai mult decât hotărâse acesta. Si, cum valoarea

77
havaetului se convenea prin înţelegere directă între vătaf şi vornic,la numirea în
dregătorie, ei considerau chestiunea ca o problemă care îi privea direct, şi nu o
mai consemnau în cartea de vătăşie.
Referitor la acest aspect, anaforaua veliţilor boieri, din 8 februarie 1794,
sugera că aceste cărţi de vătăşie se dădeau titularilor fără a fi închise, fără numele
acestora şi fără a avea prevăzută valoarea havaetului. În acest fel, cu toate
ameninţările din cuprinsul respectivelor documente, la adresa vătafilor, care
susţineau că sunt nevoiţi să perceapă abuziv bani de la plăiaşi pentru că valoarea
havaetului solicitat de marele vornic este mare, se încurajau tacit abuzurile, până
la limita suportabilităţii. Datorită acestei situaţii, în numai un deceniu
"încărcându-se peste măsură (havaetul, n.n.),încât nu este starea şi puterea
plaiului a răspunde vătafului la netrebnicii", 20) mulţi dintre vechii vătafi
renunţă la dregătorie, locul lor fiind luat fie de nepricepuţi fie de oameni
nemiloşi şi jefuitori . Aceeaşi anafora recunoaşte: "Cei vrednici de slujbă se trag
şi se leapădă de vătăşii, nedându-le mâna să răspunză suma ce dau alţii, iar cei
ce se fac (vătafi, n.n.) cu mijlocul acestei dări, găsesc pricini de luări şi jafuri
nedrepte după la locuitori" 21).Ca urmare,aşezările plaiului se părăgineau, iar
îndatoririle serviciului la margine nu se mai îndeplinea corespunzător. Plăiaşii
reclamau domnului foarte multe abuzuri, în cercetarea şi rezolvarea cărora
domnul angrena zeci de slujbaşi, apăruse o adevărată competiţie între cei care
doreau să-şi cumpere vătăşia în folos propriu, crescuse nesiguranţa la plaiuri.
Pentru a curma o asemenea primejdioasă stare de lucruri, în perioada 26
ianuarie - 1 februarie 1794, Alexandru Vodă Moruzi, cu sfatul veliţilor boieri, a
fixat cuantumul havaetului pentru fiecare vătaf de plai, poruncind ca respectivele
sume "să se treacă chiar acum în ponturile gospod ce se dau la mâinile
vătaşilor de plai."22) .Valoarea havaetului era diferită de la plai la plai, în funcţie
de numărul şi puterea economică a satelor şi de veniturile pe care le putea realiza
fiecare vătaf din administrarea plaiului.
Sumele stabilite au fost următoarele:

Plaiurile Ţării de Sus

Taleri

230 Muntele de Sus sud Mehedinţi

230 Vâlcan sud Gorj

78
 270 Novaci sud Gorj
370 Horez sud Vâlcea
380 Cozia sud Vâlcea
18O Areful sud Argeş
250 Loviştea sud Argeş
220 Nucşoara sud Muscel
220 Dâmboviţa sud Muscel

Plaiurile Ţării de Jos

220 Ialomiţa sud Dâmboviţa

180 Dâmboviţa sud Dâmboviţa
150 Slam-Râmnic
25O Slănic sud Buzău
250 Pârscov sud Buzău
250 Plaiul despre Buzău sud Saac
380 Teleajen sud Saac
350 Prahova sud Prahova 23)

Potrivit reglementărilor din 1794, marele vornic al Ţării de Sus beneficia,

deci, de la plaiurile de sub administrarea sa, de 2.350 de taleri, în timp ce marele
vornic al Ţării de Jos, de numai 2.020 de taleri.
Potrivit documentelor divanului , până la 17 ianuarie 1811,reglementarea
lui Alexandru Moruzi s-a aplicat întocmai,sumele prevăzute a se da ca havaet
marelui vornic fiind cele stabilite. În 1811, ca urmare a reorganizării
administrative, judeţul Dâmboviţa, cu cele două plaiuri ale sale, Dâmboviţa şi
Ialomiţa, ieşea de sub jurisdicţia marelui vornic de Ţara de Jos şi trecea în aceea a
marelui vornic de Ţara de Sus.Drept urmare, havaetul vornicului de Ţara de Sus
creştea la 2.720 de taleri, în timp ce, la acelaşi capitol, marele vornic de Ţara de
Jos înregistra o scădere a beneficiilor , de la 2.020, la 1.850 de taleri.24)
Dar cele consemnate nu sunt conforme realităţii, pentru că la plaiuri a
continuat să se practice vechea regulă a învoielii dintre marele vornic şi vătaful
de plai asupra cuantumului havaetului, însoţită de perceperea "peste măsură" a
banilor, bunurilor şi muncii de pe teritoriul plaiului, de lupte pentru vătăşia de
plai, de jalbe către domnul ţării, îndelung şi amănunţit cercetate, dar soluţionate

79
"în coadă de peşte" .
În sprijinul afirmaţiei de mai sus, vine ca argument judecata pe care a
avut-o ,la 15 septembrie 1806, bătrânul şetrar Andrei Bozianu, fost vătaf de plai
în mai multe rânduri, cu vel-vornicul Ţării de Jos, Radu Golescu, pentru o
restanţă în plata havaetului. Iată pricina, potrivit hotărârii Căimăcămiei Ţării
Româneşti, semnată de mitropolitul Dosoftei şi de mai mulţi boieri veliţi:
"...Întrebat fiind şi dumnealui vel-vornic, răspunse că măcar că în toate cărţile
domneşti ale tuturor vătaşilor din toate plaiurile ţării este rânduit (...) câtă sumă
de bani să dea fiecare vătaf havaet la dumnealui vel-vornic, dar pe zece-
doisprezece ani încoace nu s-a urmat darea avaeturilor după coprinderea
cărţilor domneşti, ci pe cât se pot învoi vornicii cei mari cu fiecare vătaf, a
tâta avaet iau."25).Drept urmare, marele vornic solicita de la Andrei Bozianu
3.000 de taleri, pentru lunile cât acesta a fost vătaf la plaiul Teleajenului din
judeţul Saac, pretextând că, în sistemul învoielilor, un altul i-ar fi oferit, pe
întregul an, 7.600 de taleri havaet. Deosebirea dintre suma cerută, de 7.600 de
taleri, şi suma prevăzută de reglementări, de 380 de taleri, este elocventă pentru
evidenţierea "distanţei" dintre normă şi practică în vremea fanarioţilor, atunci
când era vorba de bani.
Pentru că Andrei Bozianu fusese numit vătaf de către însuşi domnul ţării,
şi pentru că vătaful îl înştiinţase pe Vodă despre pretenţiile lui Radu Golescu, iar
Vodă dădu o a doua porucă , de respectare strictă a reglementării privind
havaetul, Căimăcămia Ţării Româneşti i-a dat dreptate vătafului, iar nu
vornicului, caz destul de rar în epocă.

*
* *

Modul cum au evoluat relaţiile dintre dregători şi "dajdicii" de la plaiuri,

în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele două decenii ale
secolului al XIX-lea, în paralel cu procesul de constituire a graniţei militare de tip
modern, a avut drept rezultat slăbirea eficacităţii acestei categorii de forţe în
executarea serviciului de pază a marginii. Din ce în ce mai apăsaţi de obligaţiile
fiscale, plăiaşii, de la vătaf şi ceauş la potecaşul de rând, slăbesc vigilenţa în
serviciu şi, în consecinţă, cetele de hoţi de codru şi de drumul mare devin tot mai

80
numeroase şi mai active. Deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, marcat şi de
tulburările din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, este deceniul în care, la
plaiuri, greul misiunilor de contracarare a acţiunii răufăcătorilor revine neferilor
şi poterelor spătăriei, care utilizau forţe din afara plaiurilor. Din această cauză,
perioada de până la 1830 a fost o perioadă de agonie pentru instituţia
plăiaşă, intrarea foştilor ţărani-ostaşi în rândul ţăranilor birnici înscriindu-
se într-o evoluţie progresivă, semnele acestui proces fiind vizibile, prin
accentuarea preocupărilor de ordin fiscal, încă de pe la 1800.

NOTE:
1) A.N.B.(C.D.) Ms. 2 f. 14 v.
2) Este ultima carte de vătăşie emisă în Ţara Românească --A.N.B. (
C.D.) Ms. 98 ff. 317 -321.
3) Cu timpul, s-a prevăzut şi posibilitatea de a se percepe bani în locul
clăcii. Cartea de vătăşie din 23 februarie 1822 prevede "...Să fie slobod (vătaful
de plai, n.n.) a lua câte o zi de lucru pe an, pentru care acea zi de lucru să nu
fie îngăduit a cere bani; ci la lucrul ce ve avea vătaful trebuinţă, măcar şi de
nu va fi în satul acela, şi cu depărtare cel mult până la trei ceasuri, să fie
datori lăcuitorii a merge să facă acea zi de lucru. Iar unde va fi mai cu
depărtare, să ia vătaful câte 20 parale". (A.N.B. (C.D.) Ms.98, f.319).
4) A.N.B. (C.D.) Ms. 27, f. 372 v.
5) A.N.B. (C.D.) Ms. 23,ff.20 v.-21 şi Ms. 22,f.105. Vezi şi A.N.B. (Fond
" Mănăstirea Bistriţa" ),Pachet LXII, doc. 156.
6) A.N.B. ( C.D.) Ms. 2 f. 15.
7) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f. 79.
8) A.N.B. ( C.D.) Ms. 5 f.150 v.
9) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f.79.
10) A.N.B. ( C.D.) Ms. 8 f.421.
11) A.N.B. ( C.D.) Ms. 87 ff.49v -50.
12) A.N.B. ( C.D.) Ms. 87 f.78.
13) A.N.B. ( C.D.) Ms. 23 ff. 228 v - 229.
14) Ibidem.
15) Ibidem.
16)A.N.B. (C.D.) Ms. 9 ff.65 v.-66.
17) A.N.B.(C.D.) Ms. 12 partea I ff. 58-59.
18)A.N.B.(C.D.) Ms. 27 ff.30 -31.

81
19) Ibidem.
20) Ibidem.
21) Ibidem.
22) Ibidem.
23) Ibidem.
24) A.N.B. (C.D.) Ms. 71 f.19 v.

82
 V. MUTĂRI ABUZIVE ALE SEMNELOR DE HOTAR ŞI
DEMARCĂRILE DIN ANUL 1792

Cel mai vechi document privitor la stabilirea traseului hotarului dintre

Ţara Românească şi Transilvania, pentru traseul de la vest de râul Olt, este
hotărnicia întocmită de împuterniciţii lui Neagoe Basarab şi cei ai voievodului
Ioan Zapolya, document întărit prin hrisovul din 9 iulie 1520. Pentru a se spune
capăt unor mai vechi neînţelegeri asupra hotarului şi ocupării unor teritorii de
către ardeleni, o comisie mixtă a cercetat toate încălcările reclamate şi a întocmit
hotărnicia , cu descrierea exactă a traseului. In act se specifică: "...Şi s-au adunat
cu toţii (boierii delegaţi n.n.) la câmp la Morişor , şi au ţinut sfat cu credinţă, şi
cu mare blestem au legat ca în veci în aceste două ţări certuri şi răzmăriţă sau
tâlhării sau hoţii, sau jafuri să nu să facă, ci să fie mare pace şi frăţie." 1)
Hotărnicia de la 1520 s-a respectat, dar nu "în veci" cum s-au legat
semnatarii ei. Cu timpul, transilvănenii au început să nesocotească prevederile
documentului, încălcând, în diferite moduri, hotarul convenit. Aceste repetate
încălcări, dar şi noile interese apărute în contextul "chestiunii orientale" au
determinat autorităţile austriece -- noii stăpâni ai Transilvaniei şi Banatului -- ca,
în timpul războiului ruso-turc din 1768 -1774, să opereze unilateral dar cu
acordul tacit al Porţii Otomane, o rectificare ahotarului prin mutarea bornelor de
graniţă spre interiorul Ţării Româneşti şi al Moldovei. Prin această operaţiune,
Imperiul Habsburgic a intrat în posesia a (încă) 54 de munţi româneşti ,
cunoscuţi în istoriografie sub numele de "munţi revendicaţi" deoarece
cancelaria vieneză şi-a justificat raptul prin aceea că "aceşti munţi (...) au
aparţinut cândva de Transilvania, ca făcând parte integrantă din Ardeal şi, în
acel an, Imperiul Austriac, exercitând vechile lui drepturi, i-a reluat"2).
Rectificarea unilaterală a hotarului carpatin, în anul 1769, trebuie pusă în
legătură cu expansionismul habsburgic, manifestat şi la alte margini ale
imperiului. Ea s-a făcut în conformitate cu un "scenariu" care avea trei
episoade:1) mutarea "pajurilor" (semnele de hotar imperiale erau marcate cu
vulturul bicefal al Habsburgilor) într-un moment când vecinul vizat era angajat
în altă parte; 2) găsirea unei justificări a mutării şi crearea unei îndreptăţiri a
posesiunii imperiului asupra teritoriului adjudecat; 3) transformarea stăpânirii
"de facto" în stăpânire " de jure", prin impunerea unui punct sau a unei fraze în

83
tratatul internaţional cu care se încheia un război pierdut de Imperiul Otoman.
Răpirea de teritorii din 1769 a fost urmată de încheierea, la 6 iulie 1771, a
"Tratatului de subsidii" austro-turc, în împrejurări complicate şi defavorabile
Porţii. Referitor la "munţii revendicaţi", documentul prevedea: "Din cauză că
locuitorii din Valahia şi Moldova s-au învăţat, de câţiva ani, să tulbure hotarele
Transilvaniei (...) pe viitor să nu se mai întâmple aşa ceva, se vor face cercetări
şi se vor distruge vechile hotare, şi se vor aplica (în aşa fel) încât să se
mulţumească Curtea Imperială"3).
În anul 1774, când Austria a ocupat Ţara Românească şi Moldova,
cancelarul Kaunitz a declarat că nu ocupă Principatele Române decât cu intenţia
de a lua unele districte care au aparţinut Transilvaniei, şi ca să stabilească
adevăratele hotare între aceste două state. După încheierea păcii de la Kuciuk -
Kainargi, care a pus capăt războiului din 1768 - 1774, Austria, deşi nu a reuşit să-
şi adjudece Oltenia, cum ar fi dorit, s-a simţit stăpână pe teritoriul "munţilor
revendicaţi" şi a trecut la amplasarea în noile locuri a semnelor de hotar.Abia în
urma încheierii Convenţiei austro - turce din 7 mai 1775, când Bucovina a fost
smulsă din trupul Moldovei, s-a hotărât ca munţii luaţi abuziv în 1769 - 1771 să
fie retrocedaţi de austrieci Moldovei şi Ţării Româneşti.4)
Dar nici după 1775 habsburgii nu au renunţat la pretenţiile lor , şi nici la
practica de a muta abuziv semnele de hotar. La 15 martie 1781, domnul Ţării
Româneşti, Alexandru Ipsilanti, îl numea pe spătarul Dumitrache, ispravnic al
judeţului Gorj, şi pe stolnicul Ioniţă Glogoveanu, ca, împreună cu "trei - patru
boiernaşi", unu sau doi " bătrâni din părinţii călugări vechi ai Mănăstirii
Tismana", precum şi moşnenii gorjeni ale căror pământuri " li se împresuraseră
şi lor ",să meargă la hotar, " la locurile dă pricină ", unde "fără gâlceavă să se
caute dreptatea". În 1780 , aceleaşi încălcări ale hotarului mai fuseseră cercetate
de un "vrednic boier", după documentul încheiat cu acel prilej trimiţându-se
comisiei din 1781 o copie din care se putea constata că " tablele (semnele de
hotar n.n.) ce au fost puse la leat 1774 s-au întins afară (pe teritoriul Ţării
Româneşti n.n.) şi se întind dă cei dă dincolo (de austrieci, n.n.),călcând
pământul ţării.":5)
Comisia n-a reuşit să rezolve încălcările făcute. În 1782, domnul îl
numeşte pe paharnicul Hagi Stan Jianu "să cerceteze semnul care se află la
muntele Mănăstirii Tismana, dacă s-a mutat ori nu pă pământul împărătesc" , şi
"dacă oamenii împărăteşti au făcut vreo prefacere în hotare ".
În anaforaua către Vodă, paharnicul Hagi Stan Jianu a descris un caz de

84
mutare abuzivă a hotarului, de către austrieci, "inspiratorul" ei nefiind altul decât
însuşi Iosif al II-lea, în vremea aceea co-împărat al mamei sale, Maria Tereza :"În
1773, când a venit să se primble puternicul împărat (Iosif al II-lea, n.n.) şi a
cutreerat tot Ardealul, şi a vizitat toate lazaretele de la hotare, precum şi semnul
care era pe calea Vâlcanului, pe care a deschis-o austriecii pentru trecerea
trăsurilor de la Gorj până la Haţeg când au stăpânit aceste cinci judeţe (în 1718
- 1739, când Oltenia a fost sub stăpânire habsburgică, n.n.), iar acel semn, care l-
a pus la 1769, era prea jos de lazaretul Vâlcanului, şi munţii erau dincoace de
semn, pe pământul Valahiei, sub stăpânirea mănăstirilor, a boierilor şi a
locuitorilor Valahiei. Iar împăratul s-a urcat până la vârful unui munte, numita
Prăvala Mare, de la care munte se vedea pământul Gorjului, fiind muntele înalt.
Împreună cu împăratul, şi alţi miniştri şi boieri nemeşi unguri din localitate şi-au
întins corturi în vârful muntelui, şi cu ochianul s-au uitat să vadă Valahia. Şi
fiind sus pe munte ceaţă, a întârziat la munte trei - patru ceasuri (...). A pornit şi
a dus semnul, care era pus la anul 1769 dincolo de lazaret, şi a pornit şi l-a
înfipt pe acel înalt munte unde era împăratul. (...) Mai târziu s-au pus şi alte
patru semne la vârful munţilor, îndată cum încep munţii, cu care semne s-au
încălcat mulţi munţi ai ţării"6).
În aceeaşi situaţie era şi muntele Muncelu, din judeţul Gorj, pe vârful
căruia austriecii amplasaseră abuziv, tot în 1769, un smen de hotar, însuşindu-şi o
treime din suprafaţă. Pe timpul negocierilor, paharnicul Jianu a întâmpinat multă
rezistenţă din partea autorităţilor transilvănene, de pe urma încălcărilor de hotar
primii beneficiari fiind proprietarii locali din Haţeg, cu rude şi prieteni în rândul
funcţionarilor imperiali.
Pentru a îngreuna o eventuală retragere de pe teritoriul ocupat,
transilvănenii construiau, în cel mai scurt timp, lângă noul hotar, clădiri sau
stâne.O asemenea clădire a găsit paharnicul Jianu la muntele Şoarbele, ocupat în
detrimentul Mănăstirii Tismana. Aici, constată boierul, nu este " semn
împărătesc, adică vultur cu două capuri, dar e o casă unde locuiesc soldaţii care
păzesc hotarul, ce se numeşte cordon (...).Până astăzi n-a fost strămutat, şi se
găseşte tot pe locul mănăstirii".7)
La 13 iulie 1784, cazarma încă nu era mutată. "Părinţii Mănăstirii
Tismana" reclamau lui Mihai Vodă Suţu despre această neregulă. Domnul, prin
agentul Austriei la Bucureşti, a purtat corespondenţă cu "generalul comandor de
la Sibiu", cerându-i să ordone retragerea clădirii şi a soldaţilor austrieci de pe
teritoriul Ţării Româneşti.8) Generalul a răspuns că dăduse mai de mult un

85
asemenea ordin, dar, când paharnicul Hagi Stan Jianu s-a deplasat din nou la faţa
locului, autorităţile habsburgice locale, în loc să-i spună de ce încă n-au mutat
"căscioara" pe teritoriul Transilvaniei, s-au mulţumit să-i explice motivul pentru
care o construiseră pe teritoriul Ţării Româneşti : acela că vechiul loc de
amplasare, de pe muntele Sturu, fiind expus furtunilor, nu permitea executarea
serviciului grăniceresc. De aceea -- chipurile -- au mutat clădirea "cale de o
jumătate de ceas" , pe muntele Şoarbele, care este mai puţin expus, păstrând,
însă, vechea denumire a subunităţii ("Sturu"). În pofida ordinului propriului
general, grănicerii austrieci din Haţeg au refuzat să mute clădirea, şi numai
intervenţia stăruitoare şi energică a paharnicului Jianu, care le-a pus la dispoziţie
12 meşteri de la Mănăstirea Tismana, 20 de "ajutoare" (ţigani robi), merindele şi
uneltele trebuincioase, pentru construirea unei noi clădiri, pe vechiul loc de
amplasare, de la muntele Sturu, a dus la soluţionarea diferendului.9)
Încălcări de hotar s-au produs şi în alte părţi. La 14 iulie 1779, Alexandru
Vodă Ipsilanti poruncea vătafului plaiului Prahova :" Îţi facem ştire pentru
muntele Baiul, care am înţeles Domniia Mea că iaste al ţării. Dar aici la
Domniia Mea veniră unii din saşii ot Râşnov, dă dincolo, zicând că prea puţină
parte dintr-acest munte cade dincoace, în hotarul ţării Domniii Mele, iar cea mai
multă parte iaste dincolo. Carea aceasta o cunoaşte Domniia Mea: că ei o zic
pentru ca să ţie şi de acum înainte (acest munte, n.n.) cu împresurare (subl. n.)
" 10).Nu întâmplător voiau saşii râşnoveni să-şi însuşească acest munte. În
aceeaşi poruncă, domnul explica vătafului Mihalache că a aflat " de la negustorii
cari ţin munţii şi lucrează căşării acolo, că cel mai de frunte şi cel mai de bună
stare iaste acest munte Baiul (subl n.) ". De aceea, domnul poruncea vătafului
de plai : "Să deschizi ochii, să nu faceţi vreo greşeală sau vreun hatâr, ca să se
împresoare pământul ţării" .11)
Dar nu s-au stins bine urmările războiului din 1768 - 1774 şi, la 24 august
1787, între Rusia şi Turcia a izbucnit o nouă confruntare armată. Ţările Române
au devenit din nou tetru de operaţii militare. La 9 februarie 1788, Austria, aliată
cu Rusia, intră şi ea în război.
Cu toate succesele obţinute în primul an de război de trupele
otomane,alături de care au luptat şi steagurile lui Nicolae Mavrogheni, domnul
Ţării Româneşti, în anul următor trecătorile peste Carpaţi au fost cucerite de
trupele habsburgice, iar la 19 noiembrie 1789, imperialii comandaţi de prinţul de
Coburg au intrat în Bucureşti. Până în 24 iulie 1791, când s-a încheiat pacea de la
Şiştov, Ţara Românească a fost sub ocupaţie militară. În toată această perioadă,

86
graniţa dinspre Transilvania a fost, practic, lăsată în paragină.Multe semne de
hotar au fost distruse sau mutate. Se impunea, deci, ca la Şiştov să se ceară, între
altele, şi formarea unei comisii mixte austro - turce care, împreună cu trimişi ai
Ţării Româneşti, să întocmească noi documente de delimitare şi o nouă
demarcare a hotarului de pe Carpaţi.
Pe timpul pregătirii lucrărilor comisiei mixte, pentru a cunoaşte situaţia
încălcărilor de graniţă săvârşite de austrieci în anii războiului, Mihai Vodă Suţu a
cerut, încă din octombrie 1791, ispravnicilor din judeţele de la graniţa cu
Transilvania, să-l informeze dacă hotarul mai este " acela care a fost, adică
aşezat cu tablele nemţeşti, în urmă, la anul 1775 " , şi dacă "s-au mai întins
vecinii în pământul ţării, cu mutarea tablelor "12).
Operaţiunile de delimitare şi demarcare au avut loc în vara anului 1792.
Încă din luna aprilie, Mihai Vodă Suţu, printr-un pitac adresat boierilor veliţi,
declara că, " pentru întocmirea şi reînnoirea hotarelor între Ţara Românească şi
Ţara Nemţiei" a hotărât să se trimită, la fiecare judeţ limitrof cu Transilvania,
câte un boier din partea locului, care, împreună cu ispravnicii judeţelor, să dea de
ştire tuturor stăpânilor de moşii din vecinătatea hotarului, spre a se afla la faţa
locului " cu seneturile şi cu dovezile ce vor avea", şi cu locuitori ai aşezărilor de
graniţă "cu ştiinţă bună de linia hotarului ce a fost la leat 1788", astfel
încât,atunci când va sosi comisia mixtă de delimitare - demarcare, "să fie toate
cele trebuincioase gata" . Numele boierilor participanţi, cerea domnul, va fi
hotărât de Divanul ţării.
La 14 aprilie 1792, responsabilităţile erau stabilite, de vreme ce domnul
poruncea boierilor nominalizaţi a participa la pregătirea delimitării - demarcării,
să afle "cine anume din boieri sau din mănăstiri sau alţi moşneni au moşii şi
munţi ce se alătură şi se vecinesc cu hotarul Ţării Nemţeşti". "Îndată să trimiteţi
la acei stăpâni -- poruncea domnul -- să le daţi veste ca să aducă orice seneturi
vechi (acte, documente, n.n.) şi orice dovezi în scris vrednice de moşiile lor şi de
adeverirea hotarului." Vodă mai poruncea, aceloraşi boieri, să găsească "
bătrâni(...) din megiaşi, pârcălabi, moşneni, plăiaşi ai plaiurilor, cu un cuvânt
vrednici de martori, care vor fi având ştiinţa hotarului. Şi îndată ce vei lua
vestea dumnealor , ispravnicilor, de sosirea în marginea judeţului a
domniei-sale preacinstitului muhadin (conducătorul delegaţiei otomane, n.n.),
să aibi a merge dumneata, orânduitule boieriu, spre întâmpinare cu harta
ţării în mâni, şi la cercetarea ce vor face orânduiţii împărăteşti, şi de punerea
şi întocmirea semnelor şi a tablelor nemţeşti, dumneata, orânduitule boieriu,

87
să stai faţă cu sineturile moşiilor, cu dovezile şi mărturiile bătrâne, spre a fi
arătătoare şi adeveritoare hotarului, (...), în locurile unde s-au aflat la leat
1788, (...) fiindcă aşa sunt legăturile amândurora împărăţiilor, la ahitnamelele
păcii ce s-a încheiat acum (documentele Păcii de la Şiştov, n.n.). Si pe unde a
fost hotarul atunci (la 1788,n.n.), pe acolo să rămână şi de acum înainte.
(subl.n.)
Şi de s-au întins cumva vecinii, în urmă de la numitul văleat încoace, cu punerea
şi mutarea tablelor, şi au cuprins vreun loc dintr-ale ţării, mai vârtos acum, într-
această trecută vreme a răzmeriţei,au a se ridica şi a se trage tablele de înşişi
hotarnicii împărăteşti înapoi, acolo unde au fost până la leat 1788, şi să se
sloboază locurile ţării ce vor fi călcate."13)
Ca delegaţi permanenţi din partea Ţării Româneşti, pe lângă comisia turcă,
au fost numiţi paharnicul Constantin Baratov şi stolnicul Dumitrache. În
porunca trimisă acestor boieri, domnul arăta : "...Să vă sculaţi şi să mergeţi
dimpreună cu dumnealor (cu delegaţii Porţii Otomane, n.n.) spre urmarea şi
săvârşirea acestei porunci, după povăţuirile şi poruncile ce vi s-au dat de către
Domniia Mea, pentru care s-au trimis deosebit poruncile Domniii Mele şi către
ispravnicii a toate judeţele şi către deosebiţi pământeni boiernaşi ai părţii
locului, care au ştiinţa hotarelor, ca să găsească toate cele trebuincioase mai
înainte ."14)
Cercetările preliminare ale dregătorilor locali au dus la descoperirea, în
mai multe locuri, a numeroase încălcări de hotar. Unii boieri, într-o jalbă către
domnul ţării, semnalau că saşii din Râşnov au oi pe păşunile mai multor munţi
din plaiul Prahova: Baiul, Coştila, Clăbucetul, Colţii Morarului şi Valea Cerbului.
Aceste încălcări mai fuseseră semnalate şi în anul 1779, când au prilejuit lungi şi
anevoioase negocieri, încheiate cu izbânda românilor. Izbândă care a fost, însă,
anulată prin mutarea abuzivă a hotarului, în timpul ocupaţiei austriece din 1789 -
1791.
La sfârşitul lunii mai 1792, comisia mixtă " pentru îndreptarea hotarelor
împărăteşti între Înălţata Poartă Otomană şi cu Imperiul Chesaricesc" şi-a
început lucrările. La 2 iunie 1792, domnul scria boierilor numiţi pe lângă comisie
:" Am văzut Domniia Mea înştiinţarea de la 27 mai, cum că aţi plecat la munţi şi
aţi început a intra în treaba hotarelor."15)
Lucrarea a început la Dunăre, în punctul Vârciorova, şi a continuat "pe
linia hotarului munţilor din opt judeţe:Mehedinţii, Gorjul, Argeşul, Muscelul,
Dâmboviţa, Prahova, Saac şi Buzău, cu care judeţe se răzoresc provinţiile

88
chesariceşti. Însă Banatul până la Scărişoara - cu judeţul Mehedinţi, iar de
acolea înainte şapte munţi iar ai Mehedinţiului şi celelalte judeţe - se răzoresc cu
Ardealul "16)
Din partea Înaltei Porţi, din comisia mixtă au făcut parte Abdulah Sabica,
şef de comisie, şi Ahmed Nurula, ajutor principal, iar din partea Imperiului
Habsburgic, locotenent-colonelul Adam Mahovăţ, maiorul inginer Petre Duca şi
căpitanul Rodica ( toţi trei din Regimentul Grăniceresc iliro-bănăţean ) -- pentru
Banat ; iar pentru Transilvania -- locotenent-colonelul Ignat Stainiciu şi căpitanul
Avraam Calian, ambii din Regimentul 1 Grăniceresc din Orlat. Ca translatori, au
fost seniorii Titer, pentru negocierea hotarului bănăţean, şi Tolhofen, pentru cea a
hotarului cu Transilvania.
Lucrările s-au încheiat la 21 august 1792, întocmindu-se pi protocolul cu
"hotărnicia ţării despre Ţara Nemţească".17) Comisia nu şi-a dus, însă,
însărcinarea până la capăt , în sensul că îndreptarea hotarului unde avuseseră loc
anterior mutări abuzive de "pajuri", a fost numai consemnată în protocol, lăsând
ca reamplasarea acestor semne pe locul unde fuseseră înainte de 1788, ca şi
retragerea construcţiilor înălţate de transilvăneni pe teritoriul Ţării Româneşti să
se facă ulterior, de autorităţile de graniţă ale celor două ţări vecine. Acest mod
superficial de efectuare a delimitării şi demarcării a lăsat o "portiţă" pentru
menţinerea , timp de mai mulţi ani, a unor munţi ai Ţării Româneşti în posesia
transilvănenilor.
Cele mai multe mutări de hotar rămase nesoluţionate au fost în judeţele
Mehedinţi, Gorj, Prahova şi Buzău. La 3 iunie 1792, domnul Ţării Româneşti îl
atenţiona pe Mihai Ştucă, boierul însărcinat să rezolve " restanţele" : "...Ţi-am
scris şi mai alaltăieri şi-ţi mai scriem şi acuma dintr-adins, pentru acele semne
ce ne scrii că s-au făcut îndreptare la hotar. Că de nu s-a făcut îndreptare în
faptă, ci numai cuvânt s-a dat de îndreptare, să epistaşeşti (să
supraveghezi,n.n.) după cum ţi-am scrisd, până la sfârşitul trebii subl.n.).Şi
voim să ne faci arătare în scris, unde şi câte locuri anume s-au găsit strămutate
sau strâmbe, cum adecă s-au găsit şi cu ce mijloace s-au îndreptat şi s-au întors
cu pusul la orânduiala lor."18)
Din răspunsul lui Mihai Ştucă rezultă că două semne de hotar au rămas
puse strâmb : "Un semn a fost la Poiana Cerbului, care era pus cu dosul spre
Ţara Românească şi cu faţa spre Ţara Nemţească, şi strâmb de nu căuta linia
hotarului. Alt semn, sub vârful Muntelui Tatu, ce-i zic Olanu, pus iarăşi strâmb,
cu o parte ce căuta spre Ţara Românească, care după vremi putea să ia vreo

89
bucată de loc din pământul ţării. (subl.n.)"19).Răspunsul nu l-a mulţumit pe
domn, motiv pentru care acesta l-a trimis la faţa locului pe Pârvu, vătaf de curte,
care , împreună cu Mihai Ştucă, a văzut cele două semne puse strâmb.
Alt semn de hotar aşezat în vechiul loc, după trecerea comisiei mixte, este
cel semnalat, la 30 august 1792, de egumentul Mănăstirii Tismana, într-o
scrisoare către Mihai Vodă Suţu : "După luminată porunca Înălţimii Tale, în
puterea aşezământului sineturilor ce au făcut cinstiţii comisari împărăteşti
pentru privinţa muntelui Şoarbele al Sfintei Mănăstiri Tismana, şi pentru tabla
din vârful muntelui Sturu, ce era rău pusă , viind dumnealui biv logofăt Alecu,
împreună cu unul din comisarii chesariceşti aici, la Sfânta Mănăstire, s-au suit
dimpreună cu mine şi cu alţi oameni privitori, atât din Ţara Ardealului cât şi de-
ai noştri, şi au mutat tabla în locul cel cuviincios, în cel mai înalt (loc) al
muntelui Sturu, unde a fost mai înainte. (subl.n.).Şi au umblat pe toată linia
hotarului acestor doi munţi, propovăduind în auzul tuturor cum s-a aşezat a fi
hotarul la locul acesta."20)
Pentru încredinţare, egumenul trimitea o adeverinţă semnată, din partea
Austriei, de căpitanul Avraam Calian, "de la Reghimentul dintâiu românesc, al
doilea comisar chesaricesc", iar din partea Ţării Româneşti de logofătul
Alexandru sin stolnic Dumitrache, prin care se arăta: "Noi, cei mai jos iscăliţi,
care într-această zi a lunii lui august, 3O,la locul pricinii, Sturul, ne-am suit
împreună cu Sfinţia Sa arhimandritul Ştefan, egumenul Mănăstirii Tismana, de
faţă fiind patru călugări şi un ceauş, anume Pârvul, cu doisprezece inşi despre
partea politiei Valahiei, iar din partea Împărăţiei un căprar cu patru cătane şi cu
doi oameni ai provinţiei Ardealului. În toată curgerea nu numai am urmat, ci
bine-învăţându-i cum să propovăduiască aşezarea hotarului între împărăţii
făcută, şi pajera împărătească din locul unde s-a aflat, îndărăt la vârful cel mai
înalt al muntelui Sturu. În faţa lor s-a aşezat aici, se înţelege cum că, începând de
la muntele Sturu, până la vârful Feţilor Mănesii, pe cursura apelor, pe la pajărea
Sturu, cea de izxnoavă aşezată pe culmea Paltinii, şi prin vârful Şoarbelui până
la Piatra Albă ; de aici, pe Valea Seacă în jos, până la pajerea numărului trei,
Câmpul Sărului."21)
Tot pentru liniştirea domnului ţării, egumenul Ştefan semnaşi el o
adeverinţă, prin care arăta că "împreună cu domnul căpitan Calian am mutat
tabla la vârful Sturului, unde a fost mai înainte. "22)
Încălcarea hotarului Ţării Româneşti, prin ocuparea abuzivă de către
râşnoveni a mai multor munţi din judeţul Prahova, s-a rezolvat de comisia

90
austro-turcă prin retrocedarea respectivilor munţi către vechii proprietar, fapt ce a
nemulţumit pe saşii din Râşnov. Într-o poruncă dată ispravnicilor judeţului
Prahova, la 18 iulie 1793, Mihai Vodă Suţu arată că, în acea zonă, " s-a îndreptat
hotarul ţării de către împărăteştii orânduiţi hotarnici despre amândouă părţile,
(...) şi au rămas numiţii munţi precum au fost la început, buni ai Ţării
Româneşti. (subl.n.) ".Cu toate acestea, în vara aceluiaşi an, râşnovenii "au
călcat hotarul şi, în silă, au pus oile pe păşune în doi munţi ai ţării, ce se numesc
Baiul şi Valea cerbului" motiv pentru care domnul poruncea ispravnicilor ca
"...însuşi unul (...) să meargă chiar acolo, în faţa locului, şi să aveţi a izgoni
vitele râşnovenilor "23) .Ispravnicii n-au izbutit să îndeplinească porunca
domnului ci i-au trimis o scrisoare în care arătau că râşnovenii au susţinut că au
drept de folosinţă asupra acelor munţi, în baza unei danii mai vechi. Abia după o
amănunţită cercetare a documentelor de la Logofeţie, Divan şi Mitropolie, s-a
reuşit probarea dreptului de proprietate al Ţării Româneşti asupra celor doi
munţi.24)
Tot în judeţul Prahova, păstorii din Săcele au încălcat cu turmele, peste
hotar, muntele Rădolav şi Valea Neagră, proprietăţi ale Mănăstirii Căldăruşani,
pentru care domnul îl înştiinţa pe egumenul acelei mănăstiri că a poruncit
ispravnicilor de Prahova să ia măsuri ca păstorii care au închiriat de la mănăstire
cei doi munţi, "să nu fie supăraţi de către sătenii săceleni"25).
Încălcare desoperită, dar soluţionată numai pe hârtie de comisia austro-
turcă de delimitare şi demarcare, a fost cea de la muntele Bălescu, din judeţul
Buzău.Aici, austriecii amplasaseră un cordon de strajă şi o stână. Informat despre
încălcare,Mihai Vodă Suţu s-a adresat Agenţiei Austriei la Bucureşti, solicitându-
i să intervină pentru ca grănicerii transilvăneni să retragă pe teritoriul lor clădirea
cordonului şi a stânei. Prin Agenţie, domnului i s-a răspuns că s-au dat astfel de
ordine. Drept urmare, Mihai Vodă Suţu l-a însărcinat pe unul dintre ispravnicii de
Buzău, Ioniţă Cârlova,să ia legătura cu ofiţerul austriac ce are în subordine
cordonul, şi să rezolve încălcarea. A urmat o lungă perioadă de tergiversări din
partea "obertelului fon Martini", care nici atunci când a văzut "cartea" de la
reprezentantul la Bucureşti al propriului împărat, şi nici în urma unei ferme
corespondenţe cu generalul comandant al Transilvaniei nu a catadicsit să retragă
clădirea şi stâna. Dimpotrivă, la 25 mai 1794, Ioniţă Cârlova scrie noului domn,
Alexandru Vodă Moruzi că, "la acea cordună unde erau şase nemţi de pază în
anii trecuţi, au venit doisprezece"26).
A urmat încă patru luni de negocieri care pe faţă păreau binevoitoare dar

91
care în realitate dovedeau adevăratele intenţii ale ardelenilor. Stâna şi cordonul
au fost retrase în pragul iernii 1794/1795. Interesul era, evident, economic. În
toată perioada cât au durat negocierile -- care au durat doi ani ! -- oile de la stână
au dat lapte, din care s-au făcut mai multe tone de brânză de Penteleu, renumită
pentru calitatea ei.
Transilvănenii s-au retras de pe muntele Bălescu, dar asta nu înseamnă că
au şi renunţat la intenţia de a-l reocupa. După nici 12 ani, în 1806, când a
izbucnit un nou război ruso-turc, nişte munţi "ot Penteleu, cărora li se zice
Bălescu şi Rumânescu", precum şi muntele Curuiu, " s-au călcat de către vecinii
stăpânitori de ceea parte, din Ţara Nemţească, mutând încă înlăuntru, în partea
ţării noastre, şi chiar tabla ce era aşezată pe hotar." 28) Noul rapt l-a
determinat pe domnul ţării, Constantin Alexandru Ipsilanti, să reînceapă lungul
şir al corespondenţei, negocierilor şi amânărilor.
Nu numai războaiele au fost prilejuri de extindere a teritoriului împărăţiei,
prin mutarea abuzivă a semnelor de hotar, ci şi alte "intemperii". De exemplu,
iarna 1800/1801 fiind grea,cu zăpezi mari şi viscole puternice, în zona Pasului
Vâlcan vântul a doborât şapte "pajuri". Potrivit protocolului şi hotărniciei din
1792, reaşezarea acestor semne -- deci reconstituirea traseului hotarului -- trebuia
să se facă de către o comisie mixtă. Dar, în iunie 1801, înainte ca delegaţia Ţării
Româneşti şi cea a Imperiului Habsburgic să se întâlnească, autorităţile de graniţă
din Transilvania îl informează pe clucerul de arie Zaharia Petrache, şeful
delegaţiei munteneşti, că ei ridicaseră deja, cu trei zile în urmă, trei din cele şapte
table de hotar doborâte: "una la Zănoaga, alta la Şesul Jiului şi alta la Vârful lui
Drăgoi" . Clucerul Petrache, aflat încă la Craiova, porunceşte medelnicerului
Ianache Sâmboteanu, de la Gorj, să cerceteze la faţa locului felul cum s-au pus
asele table. Medelnicerul se conformează şi constată că tabla de pe Zănoaga
fusesese aşezată strâmb, cu intenţia de a permite ardelenilor să desprindă din
teritoriul Ţării Româneşti "muntele Muncelu jumătate, i Zănoaga cu totul, i
Coarnele, i Negrile iarăşi cu totul", precum şi alte suprafeţe, mai mici,
aparţinând diferiţilor moşneni gorjeni. Totodată, prin ridicarea unei noi table, în
vârful Piatra Tăiată, operaţiune pe care transilvănenii au vrut să o impună
delegaţiei Ţării Româneşti, se cotropea " muntele Găurilor jumătate".
Numai protestele energice ale lui Alexandru Vodă Moruzi, făcute în scris,
prin Agenţia Austriei la Bucureşti, i-au determinat pe grănicerii transilvăneni să
respecte vechiul traseu al graniţei. La 3 septembrie 1801, clucerul Petrache şi
medelnicerul Sâmboteanu înştiinţau pe domn :"Am mers la acei munţi ai

92
hotarului, unde împreunându-ne cu dumnealui oberştai leitenant Bohaci, ce au
fost orânduit comisar asupra acestei trebi, dimpreună cu căpitanul Cuteanu (...)
S-au şi pus de către dumnealor mai sus numiţii comisari trei table noi, în locul
altor trei ce lipseau cu totul, însă una la Şesul Jiului, alta la Vârful lui Drăgoi şi
alta la Potalişte, chiar în locul şi în starea în care au fost cele vechi, fără a se
face câtuşi de puţin strămutarea şi călcarea hotarului (subl.n.).Iar trei table ce
erau căzute din stâlpi şi sparte, iar nu lipsă, însă una la Curmătura Gropii, alta
la Poiana Muierii şi alta la Gura Poticului, s-au ţinut şi s-au aşezat iarăşi în
stâlpii şi la locurile lor, tot unde au fost până acum (subl.n.). S-au mai fost pus
de către dumnealor comisarii şi alte două table, una la Piatra Tăiată şi alta la
Vârful Tăului din umntele Muncelu, dar după cercetarea ce s-a făcut,
dovedindu-se că altădată în acele două ,locuri n-au mai fost, şi că cu punerea
lor se făcea călcarea hotarului ţării , însuşi dumnealor comisarii de la Piatra
Tăiată au ridicat tabla cu totul, iar de la Vârful Tăului ridicând-o (...) au pus-o
la vârful muntelui Straja, unde a mai fost tablă, precum şi din potrocol se
adeverează (subl.n.), Şi aşea a rămas linia hotarului a-şi avea urmarea ei,
întocmai după cuprinderea protocolului ce s-a fost întocmit la leat 1792".29)
Este prima rectificare şi reconstituire a traseului unei frontiere, făcută după
reguli moderne, în baza unor documente internaţionale, în spaţiul românesc. Că
Protocolul din 1792 fusese întocmit în numele a două împărăţii, iar
rectificarea/reconstituirea din 1801 o făceau românii, certându-se între ei pentru
câteva palme de pământ, asta este deja o altă problemă care, cu tot accentul ei
mioritic, are darul să adeverească zisa: "Ne-a pus Soarta ca pe-un cui în papucul
celor trei Imperii!"

NOTE:
1) Documenta Romaniae Historica, seria B. vol.II, p. 375-376.
2) E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâiu
valah, Institutul de istorie naţională, Bucureşti, 1943, p.17.
3) Ibidem, p. 18.
4) Ibid. p.18.
5) A.N.B. (C.D.) Ms. 8 f.368-369.
6) A.N.B. (C.D.) Ms. 9 f.27-28.
7) A.N.B. (C.D.) Ms. 9 f.12v.-14v.
8) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f. 161v-162.

93
 9) A.N.B. (C.D.) Ms. 12 f. 162-163.
10) A.N.B. (C.D.) Ms. 8 f.160v.
11) Ibidem.
12) A.N.B. (C.D.) Ms. 20 f. 68v.-69.
13) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 244-245.
14) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 264v.-265.
15) A.N.B. (C.D.) Ms. 20, f. 315-317.
16) Idem.
17) Idem.
18) A.N.B. (C.D.) Ms. 20 f. 355v.
19) P. Teulescu, Documente istorice, Ed. 1860 p. 198-200.
20) Ibidem, p. 207-208.
21) A.N.B. Fond "Mănăstirea Tismana", Doc. LXIX/8.
22) A.N.B. Fond "Mănăstirea Tismana", Doc. LXIX/7.
23) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 108v.-109.
24) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 181-182.
25) A.N.B. (C.D.) Ms. 23 f. 93.
26) A.N.B. Fond "Mitropolia Ţării Româneşti", Doc. DXI/2.
27) A.N.B.(C.D.) Ms. 23 f. 282.
28) A.N.B. (C.D.) Ms. 49 f. 259-260.
29) P. Teulescu, Op. cit. p. 212-213.

94