Comanac Mihai-Ovidiu

Grupa H112

De la letopișețele lui Ștefan Voievod, la „școala” istoriografică a veacului al

XVII-lea și dezvoltarea ei sau cum istoriografia a demonstrat latinitatea
românilor.

După cum ar crede mulți la o primă vedere, istoriografia românească își are
rădăcinile în interiorul Școlii Ardelene sau mai apoi în perioada pașoptistă, dar cu toate
acestea ea își are începuturile mult mai devreme, în analele româno-slave. Importanța
istoriografiei în spațiul nostru fiind dată chiar de către cursul istoriei însăși prin care
neamul nostru a stat în bătaia vânturilor având interferențe și conflicte politice cu cei pe
care pământul nu-i mai încăpea și care au dat o intensitate aparte evoluției noastre ca
neam. Cu toate acestea interesul pentru istorie nu a fost doar al învățaților de Viena sau
Roma, ci ea a fost o constantă și a domnilor, care au făcut apel la înaintași.
Astfel începuturile istoriografiei – se poate spune – sunt din timpul lui Ștefan cel
Mare și Sfânt, care dă poruncă să se scrie primul letopiseț al Moldovei, dar care nu s-a
păstrat în original până astăzi însă pe baza unor variante ale sale s-a putut reconstruit pe
cât a fost posibil un letopiseț anonim scris în „limba vechilor cazanii”. Pe baza acestui
letopiseț apar alcătuite la Curtea Domnească altele șașe dintre care trei sunt interne
(Letopișetul de la Bistrița, Putna I și Putna II) și trei externe (Cronica moldo-germană,
moldo-polonă și moldo-rusă). Din veacul al XVI-lea, cronicile vor fi cerute de către
domni explicit, iar autorii lor sunt cunoscuți (Macarie, Eftimie sau Azarie) și odată cu
aceste aspecte se va schimba și stilul de scriere dintr-unul sobru, în cel înflorat al
cronicarilor bizantini. Nu doar în Moldova se vor găsi acest gen de scrieri, dar
începuturile istoriografiei sunt legate de ea.
Cu toate acestea nucleul istoriografiei în spațiul nostru nu îl reprezintă nici
letopisețele lui Ștefan, care sunt începutul, și nici Școala Ardelean, ci nucleul
istoriografiei noastre îl găsim în veacul al XVII-lea odată cu renunțarea la limba slavonă
și introducerea limbii române în decursul a unei mari transformări pe plan religios. Toate
aceste schimbări vor da prilejul afirmării în plan istoriografic tot moldovenilor prin
Grigore Ureche, care va folosi atât surse interne, dar și surse externe pentru a da
credibilitate Letopisețului Țării Moldovei, fiind primul care încadrează într-un context al
istoriei universale pe români. Continuatorul său fiind Miron Costin, care pornește în
completarea letopisețului, dar prin „De neamul moldovenilor” expune descinderea
românilor din romani. Idee ce va fi dezvoltată pe parcursul urmatoarelor secole și în
special de către corifeii școlii ardelene.
În aceeași notă stolincul Constantin Cantacuzino redactează o „Istorie a Țării
Românești”, care ajunge cu expunerea până în secolul IV, dar care demonstrează
latinitatea și unitatea românilor. Toate acestea vor fi dezvoltate de către tinerii greco-
catolici școliți în străinătate prin care s-a făcut o apropiere de cultura europeană. Aceștia
(Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Petru Mior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheniș, Ioan
Budai Deleanu, Ioan Para etc.) au demonstrat datorită noii situații politice și a
confruntărilor entice pe tărâm istoric, printr-un studiu amănunțit intitulat „Suplex libellus
Valachorum” și unde se spunea printre altele: „Națiunea română este cu mult cea mai
veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur și
dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării
limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea ăți trage originea de la coloniile romane aduse la
începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia
etc.”
Primii dintre ei (Samuel Micu, Șincai și Maior) au format într-un fel o triadă prin
munca colosală de cercetare pe care aceștia au intreprins-o și mai cu seamă Gheorghe
Șincai, care concretizează un număr de 30 de volume de note manuscrise și pe baza
cărora se va sintetiza o istorie a românilor „Hronica românilor și a mai multor neamuri
încât au fost ele așa amestecate cu românii”, care pe bună dreptate a fost încondeiat de
către Radu Gyr în poezia „Șincai” astfel: „Și-n traista asta veche ce duci oare?/ - Duc
rumeguș de os de împărați/ și pajuri mari și zimbri ferecați,/ duc Țara ca pe-un bulgăre de
soare./ În șopru, la opaiț, umbra scoate/ un maldăr de foi galbene din sac./ -
Îngenunchează, frate… Vin din veac/ și Neamul nostru l-am adus în spate.”
Pe lângă acesta Samuel Micu, care s-a adresat atât străinilor, dar și compatrioților
prin „Întâmplările și locurile și faptele românilor” sau Petru Maior care scrie prima
lucrare de istorie românească „Istoria pentru începutul românilor din Dachia”.
De la Ștefan cel Mare, care așează prin oameni învățați ai timpului său primele
letopisețe și apoi apropiindu-ne tot maii mult de „pohta ce-am pohtit-o” prin Școala
Ardeleană și mai apoi prin Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol și de
ce nu chiar prin Mihai Eminescu, care nu participă efectiv la „fenomenul” istoriografic,
dar care tratează istoric și bine documentat fiecare articol pe care acesta l-a scris, a dus la
demonstrarea că suntem din „os de împărați” și că noi facem parte din Europa atât
geografic și politic din vremea când alții călătoreau din loc în loc în căutarea pășunilor,
jefuind și prădând. Toate aceste lucruri au dus la recunoașterea noastră ca stat
independent atunci când a fost și vremea noastră prin voința divină, dar nu s-ar fi putut
împlini această dorință a noastră dacă nu participau cu tot sârgul oameni învățați ai vremii
lor căci după cum știm există o interdependeță între om și divinitate prin care omul
trebuie să voiască și să făptuiască.