DEFINIŢIA PRIMULUI AJUTOR;REGULI ÎN ACORDAREA

PRIMULUI AJUTOR

Accidentele fac parte din cotidian.În societaţile industrializate moderne ele au loc în
mod fegvent-de exemplu în SUA autorităţile din domeniul sănătăţii publice afirmă că în
medie în fiecare an una din trei persoane suferă o rănire care nu este fatală iar 140.000
de persoane mor ca urmare a accidentelor şi rănilor
Cunoaştere tehnicilor de bază în acordarea primului ajutor se impune deci în mod
logic. A te familiariza cu primul ajutor este sinonim cu a fixa centura de siguranţă
atunci când conduci maşina, este o expresie a respectului pentru corpul uman, o victorie
a vieţii asupra morţii.
Primul ajutor medical reprezintă intervenţia rapidă şi calificată, efectuată în caz de
accident sau îmbolnăvire subită, cu scopul de a înlatura, cauza, a alina suferinţa şi a
preveni complicaţiile.
Urgenţele medicale pot înspăimânta şi tulbura victima.Mult, prea adesea cel care acordă
primul ajutoreste de asemeni înspăimântatşi tulburat.O stare de agitaţie crează confuzie,
grabă şi chiar posibile erori de tratament care înrăutăţesc situaţia victimei.Acesta este
unul din motivele pentru care o pregătire adecvată esenţială pentru a răspunde eficient
în urgenţe, cu respectarea anumitor reguli din care cele mai importante sunt
urmatoarele:
---Păstraţi-vă calmul şi luciditatea!
Această regulă include o eşalonare corectă şi rapidă a situaţiei cu aprecierea
gradului de control. Primul ajutor trebuie acordat întotdeauna într-un mod care nu-l
pune în pericol pe salvator. De asemeni este necesară respectarea priorităţiimijloacelor
de prim ajutor(ABC-ul reanimarii) – prezentat în cadrul manualului de lucrări practice.
---Nu faceţi rău! (Primum non nocere )
Scopul acordării primului ajutor este de a trata leziunea sau boala fără a face nimic
din ceea ce se presupune că ar agrava situaţia. În general este interzis:
-să mişcaţi o persoană cu leziuni potenţial grave, să folosiţi forţa pentru a-i mişca părţile
ale corpului fără a le sprijinii într-un fel.
-să-i daţi alimente sau apă, dacă nu sunteţi sigur că este nepericulos şi necesar( nu
administraţi niciodată nimic pe gură unei persoane inconstiente).
-să faceţi o manevră ce i-ar putea bloca căile respiratorii ca de exemplu să puneţi o
pernă sub capul persoanei inconstiente sau s-o întindeţi drept pe spate (cu excepţia
situaţiei în care efectuaţi resuscitare cardiorespiratorie- RCR).
---Înlăturaţi cauza suferinţei!
Atunci când situaţia o cere accidentatul va fi îndepărtat cu multă grijă de locul
accidentului şi aşezat în condiţii favorabile pentru el şi pentru acordarea îngrijirilor
---Alinaţi durerile!
Preocuparea pentru alinarea durerilor este determinată atât de considerente pur
umane cât şi de necesitatea înlăturării lanţului de reflexe declanşate şi întreţinute de
durere, care înrăutăţesc situaţia accidentatului. Sunt incluse aici atât măsuri
medicale(pansamente,imobilizări) cât şi medicamentose (administrare de analgezice) şi
psihoterapie.
---Apelaţi la ajutorul medicului!

Orice accident căruia i s-a acordat primul ajutor va fi reprezentat cât mai repede
medicului. Numai acesta este În drept să aprecieze corectitudinea intervenţiilor de la
locul accidentului şi să prescrie tratamentul ce trebuie urmat în continuare:
Sintetizând sub forma unui ghid practic putem spune că obiectivele prioritare
în acordarea primului ajutor sunt:
1.Prezintă situaţia un pericol iminent pentru victime sau pentru salvator?
Dacă da, unul din salvatori trebuie obligatoriu să se ocupe de aceste
pericole(stingând un foc, punând semnalizatoare în jurul locului unui accident de
circulaţie, întrerupând o sursa de electricitate).
2.Puteţi determina exact ce s-a întâmplat? Să chemaţi ajutor calificat este
adesea cel mai important şi simplu gest de prim ajutor.Această măsura este cu atât
mai valoroasă cu cât puteţi prezenta personalului medical un raport scurt asupra
situaţiei: cine, ce, unde,cum, de ce, când?
Răspunsul la urgenţă şi necesitatea unui echipament adecvat se pot adapta
cerintelor situaţiei dacă se pot furniza cât mai curând informaţiile de bază.
3.Care sunt priorităţile de tratament? Răspunsul la această întrebare depinde de
factori cum ar fi: cât de serioasă este leziunea, dacă acordaţi primul ajutor singur,
dacă ajutorul medical este in apropiere, etc.
La unele din aceste întrebări se poate raspunde prin observaţie în timp ce la
celelalte este necesar să staţi de vorbă cu victimele. Timpul este un factor majoe.În
cazuri de şoc grav, hemoragii abundente, înec, puteţi avea doar câteva minute la
dispoziţie îainte ca o persoană să moară în urma leziunilor.Gândiţivă întâi la
recomandările anterioare: rămâneţi calm şi nu faceţi rău.
Prioritatea supremă de tratament pentru un salvator, atunci când se află în faţa
unei persoane care are nevoie de primul ajutor este de a-i evalua semnele vitale.
Primele intrebari pe care trebuie să vi le puneţi sunt:
-A suferit o leziune la gât sau la coloana vertebrală?
-Plămânii. Inima şi sistemul circulator furnizează organismului sânge oxigenat?
Răspunsurile la aceste întrebări vă vor spune dacă aveţi de-a face cu o urgenţă
sau o intervenţie minoră.
O persoană care şi-a pierdut starea de constiinţă fie că nu poate să răspundă de
loc la stimulii exteriori, fie că se află într-o stare în care îşi pirde succesiv conştiinţa.
Există un număr infinit de cauze potenţiale pentru pierderea cunoştinţei mergând de
la un simplu ‚,lesin’’datorat şederii într-o cameră neaerisită sau supra încălztă, până
la un infart miocardic major care poate fi fatal. Simplificând, pierderea cunostiinţei
are loc atunci când o cauză oare care întrerupe fluxul de sânge oxigenat spre
creier; o pierdere ce durează o perioadă mai lungă de timp este similară stării de
comă.
Până în momentul în care creierul începe să reprimească oxigenul de care are
nevoie pentru a funcţiona, organismul se găseste într-o stare precară. Dacă persoana
vomită, ea nu-şi va putea întoarce capul într-o parte.Dacă are un corp străin în gât nu
va putea să tuşească. Este posibil de asemeni ca persoana să fi suferit şi alte leziuni
grave datorată traumatismului care a produs pierderea cunoştiinţei.Cel mai bine este
să presupune-ţi ce-i mai rău, atunci când găsiţi o persoanăcare şi-a pierdut
cunoştiinţa şi să vă ocupaţi de situaţie ca de-o urgenţă majoră.
În primul rând stabiliţi dacă persoana este într-adevar inconştientă.În
majoritatea caurilor starea de conştienţă a persoanelor este evidentă. Dacă nu
sunteţi sigur, iar persoana este întinsă la pământ şi inertă loviţi-o uşor şi pronunţaţi
clar: ,,Vă simţiţi bine?’’Nu scuturaţi deoarece aceasta i-ar putea produce leziuni,
mai ales dacă a suferit un accident la gât sau la coloana vertebrală. Nu aruncaţi cu
apă pe faţă, nu o pălmuiţi şi nu întreprindeţi nici o acţiune violentă ca să o
reanimaţi.Dacă persoana nu reacţionează la stimulări, evaluaţi starea victimei
efectuând cauzele evidente de pierdere a cunoştiinţei.De exemplu dacă victima
sângerează abundent acordaţi primul ajutor pentru hemoragii.Concomitent dacă este
psibil încercaţi să chemaţi de urgenţă personalul medical.Nu daţi niciodată unei
persoane inconştiente să bea şi să nu îi administraţi nimic pe cale orală (risc mare de
încecare). In general nu este recomandabil să se administreze mânvare sau băutură
un timp nici după ce şi-a revenit datorită posibilităţii de pierdere din nou a
conştiinţei sau a măsurilor necesare de tratament de urgenţă ce urmează să fie luate
la spital. Verificaţi şi supraveghiaţi, căile respiratorii, respiraţia şi circulaţia
persoanei inconştiente. Verificările trebuie realizate fregvent deoarece respiraţia unei
astfel de persoane se poate opri în orce moment. Ori ce prim ajutor aţi acorda nu va
avea nici o valoare dacă nu puteţi ajuta să rămâna deschise căile respiratorii pentru a
se asigura transferul de oxigen din aer în sânge şi aprovizionarea suficientă cu sânge
oxigen a organelor şi ţesuturilor.
Cum stabilim dacă persoana respiră? Putem simţi sau auzi cum este expirat
aerul punând urechea lângă gura şi nasul victimei sau urmărind dacă pieptul se ridică
sau coboară prin utilizarea unei oglinzi sau a unei bucăţi de tifon. Dcă persoana nu
respiră trebuie să-i eliberaţi căile respiratorii şi să-i faceţi respiraţie artificială cât mai
curând posibil (tehnica descrisă pe larg în lucrările practice).
Dacă persoana respiră, verificaţi-i curculaţia. Pentru a simţi pulsul victimei la
nivelul gâtului (artera carotidă) puneţi vârful degetelor la nivelul incizurii sternale.
Nu folosiţi degetul mare care vă poate face să vă luaţi propiul puls. Dacă persoana
are puls verificaţi dacă există vre-o hemoragie severă pe undeva şi luaţi masuri să o
opriţi(vezi lucrări practice-capitolul hemoragii).Dacă persoana nu are puls şi nu
respiră este necesar să-i faceţi respiraţie artificială şi compresii toracice care
împreuna sunt cunoscute sub numele de resuscitare cardiorespiratorie.
Oprirea într-o primă etapă a respiraţiei (stopul respirator)fărăoprirea inimii, deci
cu prezenţa pulsului la artera carotidă, permite pe un interval variabil (3-10 minute
sau chiar 12minute) ca reanimarea respiratorie să aibă succes (de exemplu în înec).
Oprirea inimii (stopul cardiac) este urmată invariabil şi de stopul respirator în
20-30 secunde. Intervalul util de reanimare se apreciază de la 30 secunde până la un
minut şi 30 de secunde.Dacă în acest interval nu se reia circulaţia sângelui , în
scoarţa cerebrală se produc leziuni ireversibile la acest nivel.Din punct de vedere
practic înseamnă că există reanimare respiratorie fără masaj cardiac dar nu
există masaj cardiac fără respiraţie artificială.
 Dacă banuiţi o leziune a gâtului sau a coloanei vertebrale nu mişcaţi persoana
decât ca să-i degajaţi căile respiratorii sau să-i restabiliţi respiraţia sau circulaţia.
Dacă persoana este inconştientă căutaţi seme de traumatisme la gât şi la
spate.Examinaţi scema accidentului.Ddacă victima a fost rănită de o lovitură
puternică(vechiul imens, cădere de pe o scară) este posibil să se fi produs de o
leziune de acest tip.
Dacă victima îşi crecapătă cunoştiinţa şi respiră întrebaţi-o dacă are simtome
specifice lezării gâtului sau coloanei vertebrale de tipul: duredi la acest nivel,
furnicături sau amorţeală la nivelul unui membru superior(inferior);imposibilitatea
mişcării unui membru. Continuaţi să-i verificaţi şi să-i supravegheaţi căile
respiratorii, respiraţia şi circulaţia. Alte măsuri de prim ajutor depind de leziuni sau
de boală şi vor fi descrise pe larg în capitolele următoare. Legat de cele enunţate
anterior şi datorită faptului că majoritatea accidentelor grave se soldează cu aşa
numitele ,,terminale’’ considerăm oportună o scurtă definire a acestora.
Stările terminale care pot apare la oricare din accidentele la care ne vom referi
ulterior, cuprind:
-Agonia caracterizată prin respiraţii agonice, aritmice şi ineficiente, intr-o
hemodinamică prăbuşită (plus filiform la carotidă, tensiune arterială 0)Agonia poate
lipsi în unele stări terminale. Cu cât se prăbuşeşte cu atât şansele reamintirii scad
prin epuizarea biologică a organismului accidentat.
-Moartea clinică începe o dataă cu stopul cardiac, care determină şi oprirea
circulaţiei sanguine cerebrale.Moartea clinică durează numai 30-90 de secunde,
interval în care se poate începe şi unele şanse masajul cardic şi reanimarea
complexă. Se considera în urmă cu câţiva ani, că moartea clinică poate dura mai
multe minute.Moartea creierului prin lipsă de oxigen(hipoxia) se produce însă mult
mai repede(după 90 secunde). Partea cea mai sensibilă în care apar primele leziuni
ireversibile este scoarţa cerebrală.Din această cauză ’’scopul principal al reamintirii
este oxigenarea imediată a scoarţei cerebrale,,(Peter Safter1981)
-Moartea biologică apare după etapa scurtă a celei clinice şi se caracterizează
prin leziuni ireversibile în creier şi în alte organe, midriază fixă corneea opacă,
apariţia petelor cada verice declive.
Numai medicul va stabilii moartea biologică-decesul.
Durata acestor etape ale stărilor terminale la un accidentat, rezistenţa la hipoxie
(scăderea oxigenului) şi prognosticul reanimarii (cu tehnici standardizate)depind de
reactivitatea şi constituţia accidentatului (starea lui de sănătate, vârstă, existenţa unor
boli cronice, rezistenţa la hipoxie precum şi de cunoştinţele salvatorului, de
eficacitate şi promtitudinea manevrelor de reanimare.
Aspectul general al morţii clinice este urmatorul:
-Absenţa totală a zgomotelor cardiace; dacă bolnavul este monitorizat pe EKG
apate o lini izoelectrică sau fibrilaţie ventriculară.
- Absenţa pulsului la arterele mari(carotidă, femurală)
- Oprirea respiraţiei în maxim 20 secunde.
- Menţinerea reflexului foto motor timp de 20 secunde, midriză fixă după 45-
60 secund.
- Accidentatul este cionotic sau alb ca varul(hemoragii mari)
 Moartea clincă trbuie net diferenţiată de alte situaţii clinice,care nu fac parte din
stările terminale şi au tratamente diferenţiate.
-Lipotimia sau leşinu este pierderea tranzitoare a conştiinţei prin anemie
cerebrală trecătoare.
-Sincopa este întreruperea de foarte scurtă durată a unei funcţii vitale
(respiraţie, circulaţie,conştiinţă) cu revenire spontană.
-Colapsul reprezintă o hipotensiune marcată de diverse cauze, reversibilă prin
terapie.
-Şocul, reacţie complexă a întregului organism la o agresiune majoră
(traumatism,arsură,hemoragie,deshidratare,alergie,infart,infecţie
gravă,etc)răspunde la tratament complex xu videcare când nu devine refracturat
şi ireversibil.
-Coma, pierdere a conştiinţei, sensibilităţii, mobilităţii şi în anumite grade, a
reflexelor, cu păstrarea funcţiilor vitale şi evoluţie prelungită, este de obicei
vindecabilă( comă vasculară, diabetică, toxică, etc)
Moartea biologică, apărută fără manevre de reanimare, sau la sfârşitul
aplicarii acestora se caracterizează prin aceeaşi absenţă a activităţii cardiace şi
respiratorii, prin cianoză generalizată şi apariţia unor lividităţi, apoi rigiditate
cadaverică.
Din punct de vedere medio-judiciar, notarea orei exacte a decesului se face
la ora renunţării la manevrele de reanimare şi bu în momentul stopului
cardiac(moartea clinică).
Dacă în medicina noastră, noţiunea de moarte clinică este legată de
începutul stopului cardiac, în multe alte ţări interesul recoltării unor organe
pentru grefare(inimă, rinichi,cornee,etc) a schimbat noţiunea de moarte
clinică.Accidentatul este considerat în moarte clinică odată cu diagnosticul
de ,,moarte a creerului’’, deşi inima continuă să bată.
În această privinţă, disputele în medicină şi justiţie nu au încetat.Criteriile
şi diferenţa vieţii şi morţii în stadiile terminale acute accidentate sunt încă
discutabile.

ACCIDENTELE MAI FREGVENTE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORT

-metode de prevenire-
În domeniul sportului întâlnim o gamă largă de afecţiuni ce se produc atât în
timpul practicării exerciţiiloe fizice cât şi în sportul de performanţă.
 Din punct de vedere juridic în această noţiune se încadrează orice accidentare a
individului în timpul desfăşurării activităţilor sportive(inclusiv accidentarea din
greşală a arbitrului).
În toate ramurile sportive performanţele se îmbunătăţesc de la un an la altul, astfel
încât ele reprezintă o activitate psihometrică de limitată, implicând din partea
competitorilor un efort maxim de viteză, forţă, rezistenţă, capacitate de conducere în
condiţii de stres.Creste deci şi riscul accidentării şi îmbolnăvirii sportivului,
tocmai datorită solicitărilor intense, apropiate de limitele funcţionale ale
organismului. În acest context apare ca fundamentală activitatea preventivă, de
depistare a cauzelor şi mecanismelor accidentelor(prevenirea activă urmăreşte
obţinerea stării de ,,vitalitate’’ sportivă.
Accidentele în sport sunt în cea mai mare măsură traumatice,de aceea este
esenţială adoptarea unor măsuri eficiente pentru a scădea numărul accidentelor, o
bună cunoaştere a părţilor aparatului locomotor cele mai expuse traumatismelor în
funcţie de specificul sportului respectiv (de exemplu la săritura în înălţime cel mai
mare risc îl reprezintă lezarea articulaţiilor gleznei;la înotători solicitarea limită este
la nivelul coloanei vertebrale în zona dorsolombară) şi astfel adoptarea modalităţilor
celor mai eficiente de efectuare a mişcărilor respective. De asemeni este esenţială
cunoaşterea factorilor determinaţi sau favorizaţi ai unor accidentări care pot fi de
asemenea contracaraţi(factor externi: condiţii nefavorabile de mediu, coliziuni,
angrenarea în busculade, suprafaţă de joc necorespunzătoare;factori
interni:hipocalcemie, tulburări de irigaţie sanguină locală, traumatisme anterioare
incomplet rezolvate,avitamoze, viaţă nesportivă,alte boli, oboseală,
supraantrenament).Se impune precizarea că în majoritatea accidentelor ce survin în
cadrul întrecerilor sportive nu acţionează o singură cauză ci interferează mai multe
având ca efect amplificarea efectului negativ declanşat.
În educaţia fizică şi prin accident se înţelege o întamplare neprevăzută
care survine brusc în timpul lecţiilor de educaţie fizică, a lecţiilor de
antrenament sau în timpul competiţiilor sportive şi produc alternări
morfologice şi funcţionale la nivelul organismului uman.Amploarea fenomenului
este exprimată de fregvenţa accidentelor.
Prin frecvenţa absolută se intelege numărul total al accidentelor survenite în
activitatea de educaţie fizică şi sport. Frecvenţa relativă reprezintă raportul dintre
numărul de persoane incluse în procesu de educaţie fizică şi sport şi numărul
persoanelor accidentate în timpul acestor activităţi.Se pune astfel în evidenţă gradul
de periculozitate, riscul de accidente în diferite forme de practicare ale exerciţiilor
fizice.Datele din literatura română şi străină se bazează pe cazurile de accidente
înregistrate la diferite unităţi sanitare.De aceea ele cuprind numai o parte a
accidentelor şi anume pe acelea care, având o gravitate mai mare, determină pe
accidentat să ceară ajutorul cadrelor medicale. Un număr mare de accidente –cele
uşoare- rămân astfel ne înregistrate şi nu sunt luate în consideraţie la calcularea
frecvenţei absolute şi relative.
Studierea fregvenţei absolute a accidentelor este importantă pentru sănatatea
publică, fiind utilă la stabilirea măsurilor privind instuţiile, cadrele, materialele şi
organizarea activităţii de prevenire şi tratare a accidentelor.
Evidenţa fregvenţei accidentelor este utilă şi pentru profesorul de educaţie
fizică, permiţându-i să aprecieze în mod obiectiv partea care revine domeniului
său de activitate în tabloul morbidităţii generale a elevilor şcolii unde
activează. Urmărirea evoluţiei frecvenţei accidentelor îi arată eficienţa m,ăsurilor de
prevenire pe care le-a utilizat.Studiul frecvenţei relative pune în evidenţă aspecte
semnificative pentru aprecierea pericolului de alternare a sănătăţii, prin practicarea
educaţiei fizice şi sportului.
Autorii care s-au ocupat cu această problemă sunt unanimi în a sublinia nivelul
coborât al cifrelor fregvenţei relative.Statisticile, făcute pe loturi numeroase de
sportivi din diferite ţări şi de la noi, dau valori ale fregvenţei relative cuprinse între
1-3% accidentaţi, din totalul persoanelor care practică sportul.
Fregvenţa relativă depinde mult de specificul fiecărei discipline sportive.
Unele sporturi(motociclismul, boxul, rugbyul), prin natura activităţii şi prevederile
regulamentare, expun la accidente mai frecvent şi au cifre ridicate ale fregvenţei
relative. Jocurile sportive, discipline sportive foarte populare, au o frecvenţă relativă
coborâtă(2-3%). Pe un umăr de două milioane de fotbaliştiu legitimaţi, din
Republica Federală Germania, s-a găsit o frecvenţărelativăa accidentelor de 2,7%.
În Rusia frecvenţa relativa a accidentelor la fotbalişti a fost de 1,7%.La handbal,
frecvenţa relativă este apropiată de cea din fotbal(2,3%, într-un studiu din
Germania).
Frecvenţa relativă este de asemenea coborâtă la majoritatea sporturilor
individuale. Dtele din Rusia menţionează cifrele de 2,1% pentru gimnastică , 2,6%
pentru ciclism,1,3%pentru atletism.
Tendinţa frecvenţei accidentelor reprezintă o problemă controversată.
Studiind evoluţia frecvenţei accidentelor pe 20 discipline sportive din
Germania, Luddorf considerată o crestere de 152% a frecvenţei absolute.Frecvenţa
relativă a fost găsită ne modificată la unele discipline sportive(box).
Înmulţirea impresionantă a persoanelor angrenate în procesul de educaţie fizică, şi
mai ales în activitatea sportivă,poate fi însoţită de creşterea cifrelor frecvenţei
absolute a accidentelor.Măsurile adecvate de prevenire a accidentelor vor diminua
însă frecvenţa relativă şi este aspectul cel mai important.
Gravitatea accidentelor în educaţie fizică şi sport.
Cea mai mare parte a cacidentelor sunt uşoare ,ele nedeterminând nici
întreruperea practicării organizate a exerciţiilor fizice şi nici utilizarea unor măsuri
medicale cu caracter special.
Se produc însă şi accidente care împiedică pe accidentat să participe la lecţiile
de educaţie fizică şi la activitatea sportivă, impun intervenţii medicale ambulatorii,
sau chiar internarea în spital.
În funcţie de cei doi parametriiprincipali, menţionaţi mai sus-pierderea
capacităţii de muncă şi necesitatea spitalizării accidentului-accidentele sunt îmărţite
în trei grupe:
 Grupa I(accidentelor uşoare) include accidentele în care subiectul îşi
pecizează capacitatea de muncă. Tulburările şi leziunile produse prin accident
nu împiedică pe accidentat să participe în continuare la lecţiile de educaţie
fizică sau la activităţile sportive.
 Accidentele uşoare, neavând nevoie de măsuri medicale speciale, rămân de
regulă neînregistrate şi de aceea nu sunt incluse în statisticile privind frecvenţa
accidentelor.Contuziile uşoare şi păgile mici sunt accidente uşoare cel mai des
înâlnire.
 Grupa a II a (accidentele grave) cuprinde accidente în care, pe lângă
pierderea capacităţii de muncă, se impune şi spitalizarea
accidentatului.Tulburările si leziunile produse de accident impun măsuri de
prim ajutor medical, de tratament şi urrmărire medicală ulterioară.
Pentru videcarea rapidă şi prevenirea complicaţiilor, subiectul trebuie să păstreze
repaus segmentar sau total, fapt care nu-i permite să mai participe la lecţii de
educaţie fizică sau de antrenament.
Tratamentul se poate face însă ambulatoriu.Din accidentele frecvente, care se
încadrează în această grupă menţionăm: entorsele(gradul I şi II), întinderile şi
rupturile musculare fibrilare, unele contuzii şi plăgi,etc.
 Grupa a III a (accidente grave) cuprinde accidentele în care, pe lângă
pierderea capacităţii de muncă, se impune şi spitalizarea accidentatului.
Tulburările şi leziunile sunt importante.Ele necesită intervenţia rapidă şi calificată la
locul accidentului şi transportarea accidentatului într-o instituţie spitalicească, pentru
supraveghere şi tratament adecvat.
Din grupa a III a fac parte: fracturile, unele luxaţii, entorsele de gradul III,
rupturile musculare fasciculare şi totale, contuziile craniene.etc.
 În unele accidente, leziunile şi tulburările sunt atât de mari, în cât determină
moartea rapidă a accidentatului.Aceste accidente mortale sunt foarte rare şi de
accea pot fi considerate ca o excepţie pentru activitatea de educaţie fizică şi
sport.
Consecinţele accidentelor în educaţie fizică si sport.
Consecinţele accidentelor survenite în activitatea de educaţie fizică şi sport sunt
studiate pe mai multe planuri: consecinţe asupra sănătăţii, sportive, sociale şi
juridice.
Consecinţe asupra stării de sănătate.Unele accidente pot avea consecinţe de
amploare şi de durată asupra sănătăţii. Menţionăm dintre acestea complicaţiile
imediate sau tardive(infecţiile,emboliile, osificările heterotope etc.) şi
scheletele( redorile articulare, laxitatea capsulo- ligamentară, care expune la
recidivarea luxaţiilor, atrofiile musculare etc ).
Măsurile adecvate de prim ajutor medical, tratamentul competent şi complet,
reprezintă mijloacele cu eficienţă optimă în prevenirea consecinţelor nefavorabile
ale accidentelor asupra sănătăţii.
 Consecinţele sportive. Toate accidentele chiar şi cele uşoare, au consecinţe
importante asupra activităţii sportive. Ele tulbură planificarea pregătirii şi
când survin înainte de competiţii, determină scăderea performanţelor sau
neprezentarea la start.
O entorsă de gradul I (uşoară) la degetele mâinii care privită prin prisma alternării
stării de sănătate, nu are nici un fel de importanţă, poate avea consecinţe sportive
considerabile, dacă surine la un jucător de volei, în timpul unor competiţii de mare
anvergură. Ani întregi de pregătire intensă pot fi irosiţi într-o singură clipă de
neglijenţă. Acestexemplu subliniază grija deosebită ce trebuie acordată prevenirii
accidentelor în activitatea spotrtivă.
 Consecinţe sociale. Accidentele cu pierderea capacităţii de muncă,
împiedicând pe accidentat să-şi îndeplinească munca profesională, aduc
prejudicii realizări sarcinilor de plan,reflectându-se negativ asupra
colectivităţii şi bugetului personal.a aceasta se adaugă cheltuielile necesare
tratamentului curativ şi de recuperare, care impun eforturi apreciabile din
partea societăţii mai ales în cazul când neglijarea măsurilor de prevenire duce
la creşterea numărului accidentelor.
La elevi ,accidentele care determină absentarea de la cursuri produc perturbări în
desfaşurarea normală a procesului didactic şi au consecinţe negative asupra
instruirii şi educaţiei lor.
 Consecinţele juridice. Profesorul de educaţie fizică are faţa de accidentele
survenite în sălile şi pe terenurile unde îşi desfăşoară activitatea
responsabilităţi care în producţie revin responsabilului cu protecţia muncii .
Pentru a fi la adăpost de consecinţele neplăcute , profesorul de educaţie fizică
trebuie să ia toate măsurile de prevenire a accidentelor;să verifice periodic
starea aparatelor şi instalaţiilor; să exercite supravegherea continuă a modului
lor de utilizare şi de asigurare a securităţii să aibă la dispoziţie trusă completă
prim ajutor medical şi să cunoască bine cum trebuie să intervină rapid, complet
În caz de accident.
Accidentele survenite în orcie oră de educaţie în antrenament trebuie raportate
conducerii şcolii în conformitate cu instrucţiunile privitoate la acest capitol.
 Cauzele accidentelor si prevenirea lor.
Constatarea veche, şi mereu confirmată în medicină, că este mai uşor să previi o
boală decât să o vindeci, este perfect valabilă şi în privinţa accidentelor din educaţie
fizică şi sport.
Prevenirea accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le
determină.
Studiile făcute acestei probe au pus în evidenţă un număr mare de cauze care
fovorizează sau declanşază accidentele. Ele intervin în modul diferit în functie de
articuularităţile mediului, disciplinei sportive, terenurilor, aparatelor şi instalaţiilor,
vârstei,sexului, măiestriei pedagogice a profesorului,etc.De aceea vom face o
ierarhizare a tuturor cauzelor accidentelor şi vom menţiona pe cele mai frecvente
incriminate, urmând ca profesorul de educaţie fizică să se ocupe de cele care
corespund condiţiilor în care ele îsi desfăşoară activitatea.Dinter aceste cauze
menţionăm următoarele:
 Mediul. Condiţiile nefavorabile ale mediului înconjurător constituie cauza
producerii unui număr mare de accidente.
Temperatura,prea scăzută sau prea ridicată(sub minus 20 grade şi peste plus30
grade), favorizează apariţia degerăturilor şi îngheţului şi respectiv, insolaţiei si răului
de căţdură.
Vântul şi umezeala, accentuând pierderea de căldură a corpului, favorizează
producerea acestor tulburări mai puţin depărtate de cele optime.Menţionămde
asemenea, că întinderile şi rupturile musculare sunt mai frecvent în zilele reci şi
umede.
Vizibilitatea scăzută(ceaţă, iluminatul insuficient) măreste pericolul de accidentare .
Măsuri de prevenire.Se recomandă ca activitatea să fie astfel programată, încât să
corespundă orelor cu temperatura optimă.Să se reducă timpul de lucru ,să se
suspende lecţiile şi competiţiile în cazul condiţiilor necorespunzătoare, să se respecte
normele igienice privitoare la iluminarea sălilor.
 Bazele sportive. Alegerea unor tresee neadecvate posibilităţilor elevilor(schii,
ciclism,cros), amenajării insuficiente a locurilor de aterizare
(atletismul,gimnastică), solul denivelat sau prea dur(jocuri sportive),
constituie cazul a numeroase accidente.
Măsurile de pervenire sunt uşor de stabilit.Profesorul de educaţie fizică va
analiza cu grijă concordanţa dintre posibilităţile elevului şi solicitările pe care le
impune traseul de parcurs, va controla starea terenurilor si instalaţiilor şi va
recomanda măsura de îndreptarea a tuturor defecţiunilor constatate.
 Echipamentul. Confecţionat dintr-un material necorespunzător, acesta poate
produce leziuni sportivului care il poartă, sau adversarului său.Lipsa
echipamentului de protecţie (scrimă, hochei pe gheaţă), starea lui
necorespunzătoare sau neutilizarea lui expun adesea la accidente grave.
Pentru prevenirea accidentelor, se impune respectarea cu exigenţa a tuturor
normelor igienice prevenind echipamentul sportiv.
 Materialele şi aparatele.Calitatea necorespunzătoare a materialelor (paralele,
inele prăjină, trambulinele pentru sărituri) şi utilizarea unor aparate cu
dimensiuni şi greutate ne adecvate vârstei , sexului (aparate de gimnastică,
greutăţi, discuri, garduri în atletism, mingie în jocurile sportive,etc). Pot să
determine producera accidentelor în lecţiile de educaţie fizică si de
antrenament.
Măsurile de prevenire. – respectarea particularităţilor de vărstă şi sex, alegerea cu
grijă a aparatelor şi verificarea lor periodică.
 Particularităţile elevilor.Tehnica incorectă expune adesea la accidente, mai
ales în box, atletismul (aruncări), gimnastica la aparate, schi, unele jocuri
sportive, etc.
Starea de oboseală sub formă acută sau cronică(supraantrenament), dopajul ,
constituie de aseamenea, cauze ale unor accidente.
Prevenirea se obţine prin preocuparea pentru execuţii corecte prin antrenarea
situaţiilor de risc (tehnică amortizărilor, aterizărilor şi căzăturilor) prin acordarea
ajutorului calificat în timpul execuţiilor grele, încălzirea bună şi păstrarea ei,
solicitarea corespunzătoare stării momentane a organismului, munca de educaţie
pentru evitarea dopajului.
 Adversarul poate favoriza sau produce direct accidentarea partenerilor de
întrecere.Aceasta se întâmplă în cazul unor diferenţe mari de valoare şi de
greutatea a combatanţilor în sporturile de luptă(box, judo, lupte ).În utilizarea
echipamentelor mixte( volei,tenis), în abaterile de la disciplină si etică etc.
Prevenirea accidentelor se realizează prin alcătuirea de grupe omogene, prin muncă
de educaţie, şi prin albritrajul competent în care să asigure respectarea
regulamentelor şi comportarea corectă în timpul întrecerilor.
 Organizarea lecţiilor şi competiţiilor.
Unele accidente sunt produse datorită greşelilor existente în modul de organizare
a lecţiilor şi competiţiilor.Circulaţia neorganizată a elevilor, a materialelor şi
obiectelor întrebuinţate în lecţie, respectarea de către copmpetitori, oficeali şi
spectatori a indicaţiilor date de organizatori sunt cele mai frecvente greşeli
datorită cărora survin accidente.Prevenirea acestora impune ca la elaborarea
conspectului de lecţie să se precizeze formaţiile si locurile în care se vor
desfăşura diferitele exerciţii ale fiecărei teme din lecţie, modul cum se deplasează
elevii şi cum circulă materialele şi obiectele.O grijă deosebită se va acorda
pervenirii accidentelor în lecţiile care au ca temă aruncările din atletism şi
exerciţiile grele de gimnastică la aparate.
În orgarizarea competiţiilor se va acţiona cu exigenţă, pentru a se evita accesul
spectatorilor în sectoarele care expun la accidente(aruncări, sosire , curbe
periculoase etc.)
O atenţie specială trebuie acordata pregătirii psihologice a sportivilor pentru ca
aceştia să-şi însuşască arta de autoanaliză, autocontrol, autodirijare, să-şi
sporească rezistenţa la stres, să-şi îmbunătăţească potenţialul de concentrare şi
coordonare a mişcărilor, să poată lua decizii rapide în situaţii de incertitudine şi
risc,să-şi refacă integral forţele după eforturi excesive, să dobândească încredere
în sine, să colaboreze eficient cu coechipierii, să respecte disciplina tactică a
echipei.Deasemenea trebuie să acorde o atenţie egalo problemei recuperării
dupa efort.În acest scop este necesar să se utilizeze o gamă variată de mijloace
pentru refacerea neuro-psihică, neuro-musculară, endocrino-metabolocă,
cariorespiratorie şi să se individualizeze procedurile aplicate.Pentru optimizarea
refacerii medicul sportiv trebuie să deceleze care din factorii limitativi ai
performanţei sunt perturbaţi, să determine gradul de epuizare sau oboseală a
sportivilor,să cumoască tipul de efort în fiecare ramură sportivă. De asemeni
medicul trebuie să conlucreze strâns cu antrenorul în vedrerea elaborării
planurilor de antrenament, a regimului zilnic al sportivilor, vederea elaborării
planurilor de antrenament, a regimului zilnic al sportivilor, urmărirea eficienţei
antrenamentelor şi asigurarea unei alimentaţii raţionale şi a unui regim echilibrat
de viaţă, factori ce contribuie la îmbunătăţirea randamentului şi tot odată la
evitarea accidentelor şi îmbolnăvirii sportivilor. Se poate deci uşor observa că
majoritatea factorilor de îmbunătăţire a performanţelor sportive constituie în
acelaşi timp şi măsuri adecvate pentru prevenirea accidentelor sportive.
În scopul prevenirii accidentelor şi îmbunătăţirii randamentului sportiv studiul
bioritmurilor sportivul reprezintă un factor major.
Când un sportiv se află în faza negativă a unuia dintre cele trei cicluri (fizic,
emoţional, inelectual), dar mai ales în zilele critice (de trecere de la faza negativă
la cea pozitivă sau invers), riscul de accidente sporeşte notabil.De aceea
cunoaşterea acestor date ne ajută să limităm posibilităţile de apariţie a unor
accidente la sportivi, să potenţăm prin mijloace farmacologice capacitatea de
 efort scăzută, să compensăm printr-un ansamblu de măsuri(alimentarea, refacere,
pregătire psihologică) o situaţie bioritmică nefavorabilă, să individualizează
efortul psihic şi fizic.
Analiza cauzelor favorizante sau determinante ale traumatismelor în sporturile
cu caracter individual va implica şi adoptarea masurilor de prevenire ale
accidentelor în diversele ramuri de sport .Vom exemplifica cu fotbalul în care
prevenirea accidentelor implică următoarele măsuri:
 O excelentă pregătire fizică, tehnică,tactică,psihiatrică,
 Dotarea jucătorilor cu un echipament complect şi de bună calitate
 O încălzire corespunzătoare
 Rederesarea cât mai repede a capacităţii de efort prin folosirea unor
mijloace variate (masaje, sauna ,băi, fizioterapie, antrenament autogen,
relaxare neuromusculară), susţinătoare de efort.
 Amenajarea terenurilor de fotbal încât partida să se pată desfăşura fără
pericol pentru jucători.
 Sancţionarea jucătorilor ce practică un joc brutal.
 Promovarea unor albitraje corecte.
 Instaurarea unui climat de autodisciplină, de colaborare, responsabilitate în
cadrul echiipei
 Asigurarea unor condiţii tehnicomateriale optime pentru desfăşurarea
antrenamentelor şi partidelor oficiale
 Asistenţa medicală promptă şi complectă.
 O strânsă colaborare antrenor-medic-psiholog-jucători.
În celelante sporturi de echipă(handbal, baschet , volei, rugbi) măsurile de
prevenire vizează aceleaşi obiective în asigurarea unei pregătiri fizice şi
tehnice tematice. Subliniem că îmbunătăţirea nivelului de tehnicitate al
sportivilor face să scadă în mod direct proporţional riscul de accidentare.
 NOŢIUNI GENERALE DE TRAUMATOLOGIE SPORTIVĂ

Clasificarea traumatismelor, factori favorizaţi şi declanşaţi, principii generale

de tratament

Trautomologia sportivă, parte a traumatologiei generale se ocupă de traumatismele

ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive având următoarele
aspecte caracteristice:
 Cauzele şi mecanismele de producere sunt specifice practicării
sporturilor(factori predispozanţi, favorizanţi şi declanşanţi) aşa cum se va
detaila în continuare.
 Stabilirea diagnosticului trebuie să fie foarte exactă, complexă şi rapidă pentru
a se putea aplica un tratament specific, complex şi intensiv.
 Apariţia unor traumatisme specifice ca forme anatomoclinice, localizare,
evoluţie şi incidenţă statistică în funcţie de sportul practicat.
 Prezenţa unor cazuri în care în mod paradoxal lipseşte însuşi
traumatismul(afecţiuni hiperfuncţionale)
 Obiectivul principal traumatologiei este nu atât tratarea unor afecţiuni
traumatice în stadiul reversibil ci în special prevenirea producerii lor prin
diagnosticarea şi aplicarea tratamentului în stadiul preclinic
 Mijloacele terapeutice specifice care să ţină cont de factorii implicaţi în
instruirea sportivă, având ca scop final obligatoriu refacerea integrală
anatomică şi funcţonală
 Timpul de vindecare trebuie să fie mult redus, având în vedere că orce
întrerupere mai mare a pregătirii sportive scade simţitor potenţialul şi
capacitatea de efort.
 Recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică nu numai
vindecarea perfectă a segmentului lezat, ci şi refacerea întregii capacităţi de
efort
 Repaosul general trebuie acordat numai în cazuri excepţionale, cel mai
fregvent fiind indicat repaosul segmentar, pentru a menţine un minimum de
pregătire fizică.
Cauzele (factorii) care determină producerea unor traumatisme în
practicarea sporturilor pot fi împaărtite în două subclase
 1. după rolul lor îproducerea traumatismului :adică factorii predispozanţi,
favorizanţi şi declanşanţi;
2. după originea lor :cauze care pot fi legate de sportivul accident, de
adversar, de deficientele organizatorice.Cunoaşterea cauzelor care pot
duce la apariţia unor traumatisme în practicarea unor sporturi are o
deosebită importanţă nu numai pentru precizarea corectă a
diacnosticului, ci mai ales pentru găsirea unor măsuri care să prevină
posibilitatea producerii lor.
Analizând rolul unor factori în producerea traumatismelor sportive
constatăm următoarele: -
Factorii predispozanţi se referă la prezenţa unor deficienţe fizice sau
organice, congenitale ori dobândite , observate la sportivi după
producerea acccidentului. –
Factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de existenţa la sportivul respectiv
a unei boli interne sau infecţioase, a unei carenţe alimentare sau
vitaminice , desfăşurarea efortului în condiţii meteorologice grele,
echipamentul şi aparataj sportiv ne corespunzător.
–Factori declanşanţi se corectizează în starea de oboseală a
sportivului, în greşelile metodice ale antrenorului, greşelile în procesul
de refacere, jocul dur al adeversarului, pregătirea fizică
necorespunzătoare, etc.
3. Analizând originea cauzelor care produc traumatismele sportive putem
deosebii următoarele :
Cauze interne
Cauzele legate de sportivul accidentat:
-nivelul de pregătire necorespunzător:neantrenant sau obosit;
-deficienţe fizice şi funcţonale, emotivate,nerestabilire completă după un
traumatism anterior
-execuţie tehnică defectuoasă
-lipsă de atenţie sau oboseală psihică
-încălzire necorespunzătoare
Cauze externe:
Cauze legate de adversar:
-lovirea beintenţionată cu adversarul
-lovirea intenţionată de către adversar
-tehnicanecorespunzătoare a adversarului
-jocul dur
Defcienţe de organizare a antrenorului sau competiţiei:
-arbritraj necompetent
-lipsa spaţiului regulamentar între cel de antrenament şi public sau alte obstacole
-atitudinea publicului
-lipsa antrenorului sau neatenţia lui la antrenament
-necunoaşterea regulamentului disciplinei respective
Cauze legate de mediul înconjurător în care se desfăşoară activitatea sportivă şi de
materialele utilizate:
-condiţii meteorologice grele: ploaie frig, zăpadă mare, noroi, gheaţă
-terenul de antrenament sau competiţiile cu defecte(teren cu gropi, gheaţă, sală cu
pardoseală defectă, ş.a)
echipament sau aparataj sportiv defect, incomplet sau neadecvat
Cauzele legate de aspectele pedagogoice şi biologice specifice unor ramuri sportive,
si anume:
-discipline sportive în care se produce un număr mare şi divers de
traumatisme:ruigbi, fotbal,schii.
-discipline sportive în care se produc tipuri particulate de traumatisme:călărie
canotaj, box ,gimnastică, atletism
-discipline sportive în cadrul cărora se întâlneste un număr mai mic de
traumatisme:şah, tenis de masă, aeromodelism.
Practica sporturilor şi mai ales a sportului de performanţă poate duce, datorită unor
cauze pe care le-am prezentat, la producerea unor traumatisme sportive.Spre
deosebire de traumatologia generală, unde întâlnim traumatisne produse de agenţi
bine precizaţi(din circulaţie, industrie, construcţii şi alţi factori agresori),în sport un
mare număr dintre acestea sunt produse de agenţi specifici activităţii sportive.Mai
mult , grupa afecţiunilor hiperfuncţonale, care prezintă forme localizate de
supraantrenamment la nivelul aparatului locomotor,ţin mai mul de fiziopatologia
sportuli decât de traumatologia sportivă.Iată deci că traumatologia sportivă îşi
justifică din punct de vedere specificitatea, nu numai din punct de vedere
etiopatogenic şi clinic, dar mai ales terapeutic
De altfel problemele specificităţii unei traumatologii sportive a mai fost ridicată si de
alţi autori: Betzner, La Cava, au dedicat numeroase lucrări si monografii în favoarea
specificităţii, la fel ca şi Knofer(Viena), Iohanes (Oslo),Zappala şi Vicenti(Italia),
Voroboiov şi Minorova(Rusia).
Numeroase congrese internaţionale, desfăşurate la Luxemburg, Praga;Moscova,
Santiago de Chile,Barselona;Tokyo,Mexico, Oxford, Amsterdam, au incus în
tematica lor un bogat material referitor la traumatologia sportivă.
În ţara noastră, mai mulţi specialişti studiază diverse aspecte ale acestei discipline
medicale, din care cităm:C.Doboşoiu,Cl.Baciu, D.Tomescu,I.Drăgan, I.Stavarache,
I.Stănescu,V.Iliescu ş.a.
Clasificare:
Traumatologogia sportivă ocupându-se de studiul afecţiunilor traumatice care se
produc in practica exerciţiilor fizice ne oferă pe baza experienţei ultimilor ani, o
clasificare ce corespunde factorilor patogeni care le generează, orientând atât
terapeutic şi profilactic.
1.Macrotraumatisme:
-Reprezintă afecţiiunile produse de un agent vulnerant unic,bine identificat de către
cel accidentat, din cauză internă sau externă de o intensitate agresivă medie sau
mare.Macrotraumatismul produs de o cauza externă este materializat fie de o
lovitură dată de adversar(cu o parte a corpului), fie de lovirea cu un corp
intermediar(dur, elastic ,ascuţit, etc.), deproiectarea corpului sau a unei părţi a lui de
un plan dur ş.a.Macrotraumatismul cauzat de un factor intern constă într-o contracţie
musculară bruscă şi puternică, care produce ruperea muşchiului sau a tendonului,
într-o mişcare articulată peste limitele fiziologice, care afectează aparatul capsulo-
ligamentar sau întro mişcare greşită în contract cu solul sau cu adversarul, în poziţii
articulate ce produc forţarea acestora.
Producerea macrotraumatismului poate atrage după sine o leziune anatomică
evidentă(fractură, ruptură de muşchi sau tendon etc.),fie o tulburare funcţională
importantă (entorsă,cotractură musculară, elongaţie nervoasă, lucsaţie)la care pot fi
prezente uneori şi leziuni anatomice microscopice.
Studiul statistic al morbidităţii tarumatice întâlnite în cadrul serviciilor de ortobedie-
traumatologică a Centrului de medicină sportivă din Bucureşti, idică ponderea mare
a macrotraumatismelor(45,2%).
Clasificarea macrotraumatismelor:
A.Traumatismele aparatului locomotor
a)Traumatismele părtilor moi:
-contuzii
-plăgi
-îtinderi şi rupturi musculare
-întinderi şi rupturi de tendoane
-contuzii şi elongaţii de nervi
-tarumatisme închise ale venelor şi arterelor
b)Traumatismele articulaţiilor:
-entorse
-luxaţii
-disjuncţii articulate
-leziunile meniscurilor genunchiului
c)Traumatismele osului şi periostului
- periostite
- fisuri osoase
- fracturi
B.Traumatismele toracelui
-simple
-toracao-viscerale(fără insuficienţă respiratorie acută-IRA, cu IRA, cu
IRA+insuficienţă circulatoarie acută- ICA).
C.Traumatisme abdominale
-contuziile abdominale simple
-leziuni închise ale peretelui abdominal
-păgi pario-viscerale
-traumatisme abdominale închise cu leziuni ale organismelor cavitale (stomac)
-traumatisme abdominale închise cu leziuni ale organelor parenchimoase (ficat,
splină)
D.Taumatisme cranicocerebrale
Pot fi închise sau deschise, distingându-se:
-comoţia cerebrală
-contuzia cerebrală
2.Micro traumatismele
Reprezintă leziuni de suprasolicitare provocate de agenţi traumatizanţi de intensitate
mică,dar frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul de regenereare al ţesuturilor
respectiveşi care pot avea următoarele forme:
-agenţi microtraumatici prin compresiuni axilare(lovirea cu pumnul la box).
-agenţi microtraumatici prin smulgeri repetate(haltere, atletism).
-agenţi microtraumatici prin forţe multiple:forfecări,rotări.
De exemplu jocurile sportive prin podiumul dur solicită articulaţiile piciorului
propiu-zis(baschet ,volei), ale membrelor inferioare(fotbal) sau superioare
(volei,polo).
Simptomatologia acestor afecţiuni se traduce prin apariţia durerilor legate de
efectuarea efortului fizic, dureri care deşi prezintă şi perioade de remisiune, au
deobicei un caracter progresiv ajungând la intensităţi mari; în final starea generală a
sportivului prin contrast cu durere locală este bună , randamentul este deobicei bun.
Putem subclasifica mmicrotraumatismele sportive în:
a) Microtraumatisme sportive prin suprasolicitare acută:
-ligamentită acută
-tendinită acută
-capsulită de suprasolicitare
-apofizite acute
b) Microtraumatisme sportive propiu-zise: -
pumnul dureros al boxului -
pubialgia caiaciştilor
-mâna dureroasă a gimnaştilor
-piciorul dureros al alergătorilor
c) Microtraumatisme la copii si jucători sportivi:
-epifizită tibială antero superioară-OSGOD-SCHLATTER (12-14 ani, fotbal)
-apofizită rotuliană- SINDING LARSEN JOHANSON (10-15ani, jocuri sportive,
gimnastică patinaj)
-apofizită calcanernă-SEVER-(piciorul de bătaie în atletism, baschet, volei,
handbal).
Afecţiuni cronice şi dismetabolice, sechele ale macro sau
microtraumatismelor.
Includ afecţinui ale aparatului statokinetic, care sunt rezultatele urmărilor în timp
ale unor macro sau microtraumatisme la nivelul unor ţesuturi sau formaţii
anatomice ce prezintă şi alte afecţiuni preexistente(reumatism, boli
dismetabolice, neurologice).
Dintre aceste afecţiuni mai frecvent întâlnite în practica sportivă sunt ciatricea
musculară calificarea musculară hetereotropă, laxitatea articulară, periartrita
scapulohumerală, atrozele, spondiloza şi spondilodilolisteziul.
Afecţiuni hiperfuncţionale ale aparatului locomotor.
Reprezintă forme de supra solicitare sau supra antrenament localizate la nivelul
aparatului locomotor.
Formele anatomoclinice ale afecţiunilor hiperfuncţionale sunt precizate de natura
histologică a formaţiilor anatomice interesate, incluzând miozite, tendite,
 ligamente, capsulite, aponevrozite sau forme combinate mioentezite şi
tenosinovite.
 Principii generale de tatament.
Producerea unui traumatism sportiv la un sportiv de performanţă are întotdeauna
două efecte negative:
1. lezarea integrităţii şi capacităţii funcţionale a segmentului afectat.
2. scoatrea din pregătire şi reducerea potenţialului de performanţă al
sportivului.
Aceste 2 mari aspecte orientează mijloacele folosite spre următoarele 3 obiective:
1. refacerea anatomică şi funcţională a segmentului lezat în mod integral şi în
minimum de timp.
2. recuperarea funcţională a segmentului lezat (recuperarea forţei, mobilităţii,
tonusul musculaturii neregionale).
3. redobândirea potenţialului biologic de performanţă al sportivului.
Principiile generale ale acordării primului ajutor în traumatologia sportivă se
adresează următoarelor obiective:
1. Combaterea durerii, imediat şi intensiv.
2. Relaxarea musculară medicamentoasă
3. Combaterea tulburărilor circulatorii sanguino-limfatice şi a
permeabilităţii vasculare(oprirea mişcării edemului tisular sau a
hidartrozitei articulare).
4. Imobilizarea segmentului lezat, folosind modalităţi de imobilizare
funcţonalăcare să permită lucrul cu celelalte segmente.
5. Terapia medicamentoasă şi cu agenţi fizici
6. Psihoterapia
7. Ulterior se va folosi cultura fizică medicală pentru refacerea totală,
funcţională a segmentului lezat şi redobândirea potenţialului biologic.
În cadrul producerii traumatismului există un circuit vicios fiziopatologic şi
anume :traumatismul provoacă durere, edem , contractură antalgică. Durerea
măreste edemul şi contractura iar acestea vor intensifica durerea.Cea mai
veche modalitate de reducere a durerii şi inflamaţiei o reprezintă crioterapia,
iniţial prin folosirea gheţii.Actual se utilizează pachete speciale (Cold
Pack)masajul cu gheaţă, sprayrefrigerant, pansamente refrigerante, etc.
Primul răspuns al organismului, imediat după aplicare , constă în
vasoconstracţia locală a vaselor sanguine subcutanate cu scăderea fluxului
sanguin şi reducerea inflamaţiei, extravazării sanguine şi a eliberării de
histamină.
Crioterapia utilizată în primele 24-72 de ore după traumatism reduce
metabolismul celular şi consumul de oxigen la nivelul ţesutului afectat
permiţând astfel viabilitatea celulelor lezate şi reducând procesul de reparaţie
celulară ulterioară. De asemeni aplicările reci pot reduce şi spasmul muscular
ca şi descărcare de impulsuri nervoase responsabile de senzaţia de durere
(motoneuronii gama şi neuronii senzitivi din ganglionul spinal.)
Indicaţiile crioterapiei sunt reprezentate de majoritatea afecţiunilor
traumatice acute :contuzii, entorse, luxaţii, fracturi şi în fazele acute ale
unor procese inflamatorii ca burite, tendrite, tenosinovite.Deasemeni
crioterapia poate fi utilizată în fazele tardive ale procesului de reabilitare
pentru a ajuta la reducerea procesului de inflamare ce poate urma după
efortul terapeutic.
Contra indicaţiile includ Hipersensibilitatea la frig crioglobulinemia ,
sindromul Raynaud şi circulaţia periferică afectată.
Tehnicile de aplicare includ cea mai simplă modalitate de împachetare
punând gheaţa pisată într-o pungă şi învelind-o într-un prosop. Mărimea
pachetului va varia în funcţie de mărimea zonei afectate.Timpul de aplicare
este 15-20 min, apoi se va îndepărta pentru aceeaşi perioadă de timp.Se aplică
dinou pentru alte 20 min la fiecare 3-4 ore în primele 24 de ore.
Atenţie , nu se aplică gheaţa direct pe piele, pe un nerv motor superficial
(nervul peronal la nivelul capului fibular sau nervul ulnar la nivelul
epicondrului medial humeral).Sportivul va fi avertizat că zona trebuie să
amorţească uşor şi să se înroşească nu să se albească, ceea ce este un semn că
circulaţia a fost grav redusă. De asemeni va trebui să fie informat asupra
pericolului reîntoarcerii în competiţie imediat după crioterapia locală deoarece
poate compromite roliul protector al mecanismului durerii.
Alte forme de aplicare poate fi sub formă de pachet( cold pack)cu aplicarea
deasemeni printr-un prosop ud circa 20 min.Unh astfel de pachet poate fi
confecţionat şi de către sportiv prin umplerea unei pungi de plastic cu un
amestec format din gheaţă, apă şi alcool izopropilic în proporţii de 2:1:1 cu
posibilitatea reutilizării ori de câte ori este nevoie.
Masajul cu gheaţă este de asemeni utilizat utilizând gheaţa dintr-o cupă sau
de pe un băţ prin mişcări circulare. Sportivul va avea diverse senzaţii locale-
frig intens, arsură, durere şi în final analgezice, Când se atinge această
senzaţie masajul va fi întrerupt.
O altă metodă o constituie imersia extremităţii intr-un vas cu gheaţă cu
asigurare a aplicării concentrice a crioterapiei.
Sprayurile refrigerate cu etilclorid au ca efect reducerea spasmelor
musculare. Se vor utiliza sub unghi ascuţit, de la o distanţă de 30-45 cm, în
striuri paralele la 1, 5-2 cm pe toată aria muschiului afectat.
Termoterapia sau aplicarea de căldură, este de obicei utilizată în stadiile
subacute sau cronice ale afecţiunilor traumatice cu rol analgezic, antispastic şi
sedativ Este responsabilă de vasodilataţie şi creşterea fluxului sanguin la
nivelul ţesutului afectat.
Pentru obţinerea unui răspuns fiziologic căldura trebuie absorbită la nivelul
ţesutului astfel înât temperatura acestuia să ajungă la 40-45°C.Ocreştere cu
10° C a temperaturii determină cresterea de 2-3 ori şi a intensităţii
metabolismului celular.
Indicaţiile se adresează tratamentului durerilor musculoscheletale,
spasmelor musculare şi redorilor articulare.După faza acută a
inflamatiilor căldura pate fi utilizată în tratamentul contuziilor, entorse,
burisite, tendritetensinovite, capsulite.
 Contracţiile includ folosirea în primele 48-72 h după traumatism, aplicarea pe
arii cu tulburări de sensiblitate sau circulaţie alterată, utilizare directă pe ochi,
organe genitale sau abdomen grosial.
Tehnicile de aplicare includ ca cea mai simplă metodă utilizarea de prosoape
calde şi umede, pachete(warm pack)introduse în apă caldă la 71-79 grade C
şi apoi împachetate în prosoape uscate înainte de aplicarea locală.Timpul de
tratament este de 15-20 minute cu îndreptarea succesivă a câte unui strat de
prosop odată cu răcirea pachetului.O altă modalitate o constituie băile calde
cu temperaturi variabile în funcţiile de stadiu afecţiuni şi toleranţa sportivului.
Iniţial după stabilirea unei afecţiuni acute se utilizează temperatura de33,9-
36,7 grade C, iar mai târziu în cadrul procesului de vindecare temperatura apei
poate creşte la 36,7-40 grade C cu aplicare 20-30 minute.
În afecţiunile cronice se pot utiliza temperaturi de 37,8-43,3 grade C timp de
20 minute.
Unii sportivi preferă terapie alternativă frig-cald în care aria afectată se
introduce în apă fierbinte la 40,6-43,3 grade C timp de 2 minute urmat imediat
de introducerea în apă rece(12,8-18,3grade C) tot timp de 2 minute cu
repetarea ciclului de 5 ori în 20 minute.
În timpul aplicării de căldură se pot realiza mişcări active ale zonei
afectate.Rata aplicării cald-frig poate progresa de la 2:2 la 3:3 şi 4:2 pe măsura
vindecării leziuni.În ultimele minute se aplică de obicei frigul pentru a
minimaliza un eventual proces inflamator reactiv apărut în timpul exerciţiului
fizic de recuperare.
Utilizarea crio şi a termoterapiei este redată sintetic în tabelul următor:

Crioterapie Termoterapie
Momentul utilizării Imediat după traumatism După 72h de la
Primele 72 ore după Traumatism dacă
Traumatism procesul inflamator a
fost stopat.
Afecţiuni cronice
fără procese
inflamatorii marcate
Durata tratamentului 15-20 minute 15-20 minute
Frecvenţa zilnică 3-5 tratamente/zi 3-5 tratamente/zi
Influenţa asupra Scade fluxul în aria Creşte fluxul în aria
fluxului sanguin afectată afectată
Tehnici de aplicare Gheaţă, cold packs, Prosoape calde şi
masaj, cu gheaţă, spray umede,warm packs
refrigerant,imresie în apă în apă caldă
rece
Combaterea durerii imediat şi intensiv se realizează prin administrarea de
medicamente antialergice. Se preferă administrarea preparatelor cu dublu
efect:antialgic şi antiinflamator pentru întreruperea cercului vicios
fiziopatologic.În cazul unui traumatism procesele inflamatorii acute prdomină
 în primele 48 de ore după accidentare.Iniţial inflamaţia este mediată de aminte
vasoactive de tipul histaminei şi serotaminei care determină cresterea fluxului
sanguin şi a permebeabilităţii vasculare (primele 60 de minute).În menţinerea
răspunsului inflamator intensiv apoi o serie de mediatori, fie produşi ai
metabolismului acidului arahidonic(via prostaglandine sau leukotriene) fie ai
sistemului complementului, bradikină şi fibrinopeptidele.
După primel 48 de ore rolul principal este preluat de răspunsul celular cu
fagocitarea şi digestia produsilor inflamatiei .Celulele implicate în aceste
procese sunt neutrofilele şi macrofagele tisulare care în anumite condiţii pot
implica în procesul de distrugere şi ţesuturile vacine neafectate.
În tratamentul inflamaţiei se disting ouă mari clase de produse
farmacologice:antiinflamatoare nesteroidiene şi corticosteroizii.
Redăm în coninuare un tabel cu cele mai utilizate antiinflamatoare:
Substanţă activă Denumire Doza zilnică Nr.tablete/zi
produs(cp,sup,unguent) totală(mg)pentru
adult
Acid Aspirină 325-6,000 4-6
acetilsalicilic
Diclofenac Voltaren 75-225 2-3
Ibbuprofen Motrin, Advil, 1,200-3,200 2-4
Paduden
Indometacin Indometacin, 50-200 2-4
Indocin
Mefenamic acid Ponstel 500-1000 4
Fenilbutazonă Fenilbutazonă- 300-600 2-3
Panadol,
Eferalgen
Metamizol sodic Algocalmin, 500-2,000 2-3
Analgin
Aminofenazonă Aminofenazonă, 300-2,000 3-4
Amidophen
Piroxicam Piroxicam,Feldem 10-20 1
Ca indicaţii generale se admite că pentru vindecarea totală a procesului
inflamator sunt necesare 2+3 săptămâni de administrare a dozei adecvate.Nu
se recomandă utilizarea concomitentă a mai multor produse cu excepţia
asociaţiei Aminofenazonă şi alt inflamator ne steroidian.
Corticosteroizii sunt în general interzişi în practica sportivă (doping)cu
excepţia administrărilor locale (unguent,infiltraţii) cu obiectivitatea notificării
în scris.Mecanismul de acţiuneconstă în inhibarea eliberării de acid
arahidonic, scăderea migrării leucocitelor şi stabilizarea lizozomilor.În cazul
inflamaţiilor cronice scad proliferarea fibroblaşilor şi sinteza fibrelor de
colagen.Preparatele pot fi clasificate în funcţie de durată şi intensitatea
acţiunii după cum urmează:
Preparat Intensitate Durata acţiunii
Cortizon 0,8 Scurtă
Hidrocortizon 1 Scurtă
Prednisolon 4 Intermediară
Triamcinolon 5 Inermediară
Dexametazon 25 Lungă
Betametazon 25 Lungă

Este indicată combinarea unui preparat de scurtă cu unul de lungă durată ca şi

administrarea unui anestezic pentru reducerea rapidă a durerii.Efectele
adverse sistematice sunt rar întâlnite, dar cele locale pot fi importante
(degenerarea cartilajului articular după infiltraţii repetate, atrofii
subcutanate,afectări de tendoane).
Relaxarea musculară medicamentoasă se obtine cu ajutorul
miorelacantelor.Lipsa unei contracturi algice împiedică producerea la nivelul
articulaţiilor a hidartrozei, favorizând în acelaşi timp circulaţia sanguină şi
limfatică care previne producerea edemului la nivelul ţesuturilor.Se utilizează
fregvent: Cloraxazon(Paraflex) câte 1-2 comptimate de 3-4 ori/zi (asociat cu
Paracetamolul sau Aspirină);Mydocalm 1 drajeu de 3 ori pe zi (se începe cu
doză mică).
Psihoterapia este importantă în menţinerea tonusului cortical.Ea se referă la
informarea exactă a sportivului asupra evoluţiei traumatismului făcându-l să
participe activ la procesul de vindecare.
Imobilizarea segmentului lezat devine necesară când continuitatea formaţiei
anatomice lezate nu mai există atât la nivelul unor formaţii elatice sau
semielastice(rupturi de muşchi, capsule sau ligamente)cât şi la unele segmente
oase (fracturi, fisuri).Este de preferat ca imobilizarea să se facă la început
numai prin atela ghipsată, pentru 2-3 zile.Aceasta deoarece aplicarea unui
aparat ghipsat circular încă de la început are neajunsul că după câteva zile el
devine larg atât datorită retragerii edemului iniţial posttraumatic, cât mai ales
hipotrfiei musculare funcţionale, imoblizarea producând o scădere
spectaculoasă a maselor musculare.
Imobilizarea segmentului lezat devine necesară când continuitatea formaţiei
anatomice lezate nu mai există atât la nivelul unor formaţii elastice sau
semielastice ( rupturi de muşchi, capsule sau ligamente)cât şi la unele
segmente osoase (fracturi, fisuri).Este de preferat ca imobilizarea să se facă la
început numai prin atela ghipsată, pentru primele 2,3 zile.Aceasta deoarece
aplicarea unui aparat ghipsat circulat încă de la început are neajunsul că după
câteva zile el devine larg atât datorită retragerii edemului iniţial posttraumatic,
cât mai ales hipotrofiei musculare funcţionale, imobilizarea producând o
scădere spectaculoasă.
Modalităţile particulare ale imobilităţilor ghipsate la sportivi se referă în
special la aparatele ghipsate gambiero-plantare(de astfel acestea sunt şi cele
mai fregvente), care în aceste cazuri au ca obiectiv obţinerea imobilizării
funcţionale.Prin acestea înţelegem realizarea unui aparat ghipsat care,
 imobilizând segmentul lezat, să permită mobilizarea membrului în
întregime.În practică, în cazul mai sus citat, folosim întodeauna cizme
ghipsate cu săriţă de mers.La aceste cazuri, după trecerea primei faze acute, 5-
6 zile, se permite mersul, chiar şi lucrulsegmentar cu piciorul imobilizat, ceea
ce previne în mare măsura producerea hiperofiilor marcate, uşurând
recuperarea.Această modalitate se referă bineînţeles la traumatismele sportive
curente(entorse, luxaţii, rupturi de ligamente, fisurii), nefiind valabilă şi în
cazul fracturilor care urmează metodologia clasică a traumatologiei generale.
Durata imobilizării în traumatismele sportive curente trebuie să fie optimă,
insuficienţa sau excesul aducând importante prejudicii recuperării.
Principalele elemente care determină aprecierea duratei mecesare imobilizării
sunt:gravitatea leziunilor, natura histologică a ţesuturilor afectate şi vârsta
subiectului.
Gravitatea leziunilor se referă în primulrând la mărimea rupturilor anatomice
ale ţesutului interesat.În cazurile de rupturi totale(de muschiisau tendoane),
din cauza retracţiei capetelor,imobilizarea este contraindicată,recomandându-
se sutura chirurgicală de urgenţă.Al doilea element care determină durata
imobilizării este natura tesuturilor anatomice lezate, ştiut fiind că ţesuturile au
potenţiale de regenerare biologică, de vascularizaţie(deci de tonificitate)
diferite pe regiuni.În această idee rupturile musculare fibrilare sau vasculare
vor fi imobilizate 10 zile, entorse fără ruperea ligamentelor şi capsulei 14 zile,
iar cele cu ruperea acestor formaţiuni 21 de zile, smulgerile osoase şi fisurile
minimim 30 de zile.
Fracturile intră în competenţa asoasă a ortopedului având alte principii.Al
treilea element, vârsta, reduce sau prelungeste imobilizarea în general cu 25-
30% din durata obişnuită dacă subiectul are până la 20 nde ani sau repectiv
peste 30 de ani.Terapia cu agenţi fizici utilizează curentul electric, energia
calorică(termoterapia), terapia cu ultrasunete , fototerapia, terapia prin
câmpuri magnetice de joasă frecvenţă.
Electroterapia reprezintă acţiunea diverselor forme de energie electrică
asupra organismului în scop curativ sau profilactic.
Tip de energie Modalitate de aplicare Indicaţii Durata/ nr.
aplicaţiilor
1.Curent -glavanizare -nevralgii,nevrite -30 minute
galvanic simplă afecţiuni afecţi. Acute 8-10
(curent -băi glavanice reumatismale şed/zilnic
continuu) (bicelulare,4celulare -artrite
Stanger) -mialgii
-ionoglavanizare -tendinite,bursite -afecţ. Cronice 10-
(cu soluţii electronice) -periartrite, 15-20 şed/zilnic sau
epicondilite la 2zile
-sechele post-
traumatice
.pareze, paralizii
-sindrom de
 suprasolicitare
-distonii
neurovegetative
-hipertensiune
arterială st.I/II

2. curenţi de -curenţi Stări pottraumat.(întinderi -4-8min

joasă fregvenţă diadinamiciî(CMF,DF,PPL, musculare redori afecţ. Acute:2
(curent PS,RS) articulare, contuzii, apl./zi
alternativ) CURENTUL FARADIC entorse, luxaţii) -rol
-artrite,artroze analgezic:max.6-
activate 10 şed
-anchiloze post imobilizări -pauză 10
-mialgii zile;repetate
-lumbago -rol dinamogen:10
-periartrită scapulo- şedinţe
humerală
-aplicaţii
segmentare vizând
zone neuro-reflexare
în suferinţele de tip
neuro vegetative ale
stomacului
colecistului,
colonului,astm bronşic,
migrene
3.curenţi de +curenţi interferenţiali -stări postraumatce -15-20 min.
fregvenţă -leziuni 6-8 şed/14-16 şed.
medie postraumatice Zilnic/la 2 zile
-sindrom
algoneurodistrofic
postfracturi,
entorse,luxaţii,hematoame
.
Artrite,periartrite, artroze
-spondiloze, mialgii
scolioze,discopatii,
spondilite
-nevralgii, nevrite
-celulite
-anexite
 metroanexite
-dischinezii biliare,
pancreatite cronice,
gastrite, ulcer
4.curenţi de -unde scurte(decametrice) -afecţiuni reumatismale -afecţiuni acute:3-
înaltă frecvenţă degenerative 5 min.zilnic(doze
mici)

-otite, mastoidite -afect.cronice

cronice 20-30 minute
-anexite cronice (doze mari);12
-perviscerite şedinţe
-microunde -afecţiuni cronice
inflamatorii ale
căilor aeriene sup.

-ultrasunete -artrozele,
spondilozele
/spondilite,artrite
-tendrite, mialgii
-facturi recente
-contuzii,entorse,
luxaţii
-hematoame
-cicatrici patologice
-nevralgii,nevrite
5.câmpui -magnetodiaflux -plăgi -4-6-10min/
magnetice de contuzii, zilnic-10-12
joasă fregvenţă hematoame, şed.
entorse, rupturi
musculare(tratament
cât mai precoce)
6.radiaţii -lampa Solux -afecţiuni
infrarosii reumatismale
-afecţiuni
degenerative
-reumatism
abarticular
-sechele algice
posttraumatice
7.raze -afecţiuni
ultraviolete postraumatice
-afecţiuni
inflamatorii,
 degenerative
-profilaxia şi
tratamentul
rahitism.

În ultimul timp în acordarea primului ajutor s-au impus şi metode tradiţionale

ce includ presopunctura şi acupunctura.Concepţia acestor metode constă în
aplicarea înţepăturilor(presiunilor)asupra unor puncte precis determinate ale
ssuprafeţelor cutanate drept locuri de condemsare a unei energii pe care omul
integrat în natură şi asemănatunei plante o primeşte din aer şi din
pământ.Această energie alimentează neîntreruptşi succesiv organele corpului
omenesc, circulând pe căi corespunzătoare fiecărui organ,
numite’’meridiane’’şi definite prin denumirea organului pe care fiecare
meridian îl reprezintă „energetic”(12meridiane).Deşi cei care practică
presopunctura trebuie să cunoască localizarea pe corp a sute de puncte
energetice, pentru peimul ajutor este nevoie să se cunoască localizarea a
numai aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute.Ele pot fi folosite după un
traumatism prin influenţarea durerii dar şi a sistemelor organice care
controlează funcţii vitale ca respiraţia, circulaţia, starea de inconştienţă.
Formele de presopunctură diferă în funcţie de forţa,durata şi locul în care se
exercită presiunea.În general, iată care sunt măsurile de bază pentru aplicarea
tratamentelor de presopunctură în cadrul primului ajutor.
Persoana care acorda primul ajutor trebuie să se spele pe mânii apoi să le frece
viguros pentru a le încălzi.Poziţia traumatizatului va fi cât mai comodă,culcat
sau aşezat, niciodată în picioare.Pielea pe care se efectuează presopunctura
trebuie să fie sănătoasă fără erupţii, cicatrice, bătături sau răni.Se va utiliza
vârful degetului sau unghia(tăiat scurt) deoarece se spune că la nivelul lor
energia se află intr-un echilibru aproape perfect.Punctele de presopunctură pot
fi puncte de tonifiere(creşterea fluxului energetic)sau de dispersie;de asemeni
există puncte simtomatice care se utilizează pentru alinarea durerilor fără
înlăturarea cauzelor(marcate în indexul terapeutic).
Pentru obţinerea efectului de tonifiere se va realiza o presiune puternică,
constantă într-un unghi de 90 grade faţă de piele, utilizând şi greutatea
corpului.Se mai poate utiliza presopunctură prin apărăsi circularea în sensul
acelor de ceasornic.Realizarea efectului de tonifiere va fi urmată de paloare,
creşterea sensibilităţii şi tonusului muscular local. La încheierea tratamentului
apăsarea se va reduce treptat.
Efectul de dispersie se realizează prin mişcări antiorare, cu vârful degetului
in pozitia oblică, blând, superficial sau prin presiuni mici şi repetate.Pielea se
va înroşi iar sensibilitatea şi tonusul muscular scad.
Durata unei şedinţe va fi de 5-10 minute, maxim 3 şedinţe pe zi.În
tratamentul de durată se practică mai multe cure la intervale de 2 săptămâni (o
cură cuprinde10-15 şedinţe).
Dacă pe parcursul tratamentului bolnavului i se face rău, tratamentul va fi
întrerupt imediat şi se va interveni în felul următor.
Dacă pe parcursul tratamentului bolnavului i-se face rău, tratamentul va fi
întrerupt imediat şi se va intervenii în felul următor :
-bolnavul va fi aşezat orizontal, cu capul mai în jos de căt picioarele într-un
loc bine aerisit şi i se vor desface hainele
-va fi eşor bătut pe faţă sau cu o batistă înmuiată în apă rece;
-se va pune să inspire oţet, amoniac
-se va strânge cu putere degetul mic al mâinii în apropierea unghiei(I9)sau se
va apăsa cu unghia punctul VG25 situat sub nas, pe buza superioară.
Folosirea culturii fizice medicale urmăreşte refacerea anatomică şi
recuperarea funcţională a segmentului traumatizat.Spre deosebire de
concepţiile mai vechi nu se aplică încă din primele zile forma mobilizării
precoce a segmentului respectiv.Formele şi mijloacele culturii fizice medicale
trebuie să fie în concordanţă cu caracteristicile biologice ale fazelor evoluţiei
clinice expuse mai sus, după cum urmează:

Faza Segmentul traumatizat Restul corpului

I Poziţii statice alternative
II Exerciţii pasive
III Exerciţii active, la început
simple, apoi complexe, cu
rezistenţă, izometrice, etc.
Exerciţii active moderate
Antrenamentului normal
cu menajarea segmentului
lezat
 TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI
Contuziile plăgile intinderile şi rupturile musculare, întinderile şi
rupturile de tendoane, contuziile elongaţiile nervilor, traumatismele închise ale
vaselor.
Contuzia reprezintă servirea părţilor moi(piele,ţesut adipos, muşchi) prin lovire
sau presare.Este fregvent întâlnită în practica sportivă(8-32%)fiind determinată de
lezarea vaselor sanguine mici cu acumularea sângelui în ţesuturile
înconjurătoare.Poate fi însoţită de un hematom(acumulare de
sânge)difuz.Acumularea de eritrocite dă aspectul vânăt al pielii, dar pe măsură ce
leucocitele se acumulează pentru a iniţia vindicarea au loc şi alte reacţii chimice,
„vânătaia” trecând prin toate culorile spectrului de la roşu până la galben şi verde.
Diagnosticului se pune pe baza acuzelor subiective:durere, echimoză uşoară,
incapacitate funcţională ca şi pe baza aspectului tegumentelor şi eliminarea altor
leziuni posibile.Evoluţia este benignă, nu necesită întreruperea activităţii
sportive.Eventualele complicaţii constau în infectarea sau calcificarea hematomului.
Tratamentul este imediat şi tradiv, incluzând o formă locală şi / sau generală.
Tratament imediat:-local – refrigeraţie (comprese reci,gheaţă,spray)
-general –meditaţie antiinflamatorie pentru prevenirea
edemului.Atenţie! nu se va administra Aspirină(efect anticoagulant).
- meditaţie antiinfecţioasă (antibiotice) în cazul contuziilor cu hematoame
mari.
Tratament tardiv:-local -aplicaţii de unguente cu enzime proteolitice(Lasonil,
Mobilizat), unguente anesteziante sau antiinflamatorii(Voltaren, Fenilbuta-zonă)
fizioterapie (curenţi interferenţiali, ultrasunete)
- general-antiinflamatoare, antialergice,Vitamina C
Tratament profilactic:
Constă în utilizarea prin alimentaţie sau suplimentare medicamentoasă a
substanţelor cu rol important în limitarea şi vindecarea vânătăilor :vitaminaK cu rol
în coagulare(legume cu frunze verzi închis, soia, iaurtul), vitamina C cu rol în
formarea colagenului (2-5 g vit.C/zi), vitamina E cu rol antioxidant (400-800 UI),
complexul vitaminelor B, beta carotenul (morcov)-25000 ui/zi, minerale(fier, calciu,
cupru, magneziu, zinc, siliciu).
Presopunctură.Apăsaţi 2 puncte din zona lombară între a doua şi a treia vertebrală
lombară la distanţa de două-patru lăţimi de deget de coloana vertebrală(2-5
minute).Pentru autotratament se poate utiliza dosul palmelor care masează zona
lombară timp de un minut în vreme ce inspiraţi profund.
Gach notează că se poate trata o vânătaie aflată în orice parte a corpului, apăsând
uşor deasupra şi dedesuptul ei la diferite adâncimi, pentru „a atrage un plus” , un
semn al unei intensificări a circulaţiei sângelui şi a energiei.
Remedii naturiste.În cadrul acestor metode se descriu:
-aplicarea de ceapă crudă
-aplicarea de frunze de varză zdrobite împreună cu sucul acestora
aplicarea unui terci de gulii
-aplicarea de frunze şi rădăcini de arpagic zdrobite (leac tradiţional chinezesc)
-aplicarea părţii interioare a unei coji de banană
- aplicarea de frunze de pătrunjel strivite (leac ţărănec)
Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesrea şi a ţesuturilor
subiacente.Pot fi produse prin lovire cu piciorul(fotbal), cu mănuşa(box), cu diverse
aparate sportive ajutătoare, sau prin înţepare (scrimă, prăjină, gard rupt la
atletism).Tratamentul impune toaleta plăgii urmată de pansament sau eventual sutură
chirulgicală, seroprofilaxie antitetanică şi eventual antibiotice.Tehnica păstrarii
plăgii ca şi a seroprofilaxiei antitetanice sunt tratate delicat în lucrările practice de
prim ajutor.
Evoluţia şi prognosticul sunt de obicei bune în plăgile superficiale, dar pot fi
nefavorabile în cazul plăgilor profunde sau complicate.
Întinderile şi rupturile musculare reprezintă macrotraumatisme produse prin
întinderea fibrelor musculare peste limita elasticităţii ţesutului muscular.
Pot fi produse prin contracţia musculară bruscă a unui muşchi în anumite situaţii
favorizate şi predispozate (factori interni) sau prin acţiunea unor forţe externe, fiind
secundare altor traumatisme(contuzii, plăgi , fracturi)
Localizarea lor prezintă o anumită specificitate legată de unele discipline sportive:-
regiunea posterioară a coapsei la atleţi şi fotbalişti,muschii pectorali şi deltoizi la
canotori, regiunea anterioară a coapsei la halterofili. De asemeni musculatura
membrelor inferioare este mai expusă decât a membrelor superioare, flexorii mai
mult decât extensorii, musculatura membrelor mai mult de cât a trunchiului.
Dintre factorii predispozanţi menţionam existenţa unei spasmofilii, a unei circulaţii
sanguine locale deficitare, precum şi o serie de deficienţe biologic umorale ce ţin de
un mtabolism modificat al mucoplizaharidelor, acidul sialic, hipovitaminozele. Un
aspectdeosebit îl constituie legătura dintre îmbolnăvirile de tip virotic şi întinderile şi
rupturile musculare,mecanismul probabil fiind acela de blocare a unor enzime
musculare.
În condiţii normale Rezistenţa ţesutului muscular tracţiunea este foarte mare.De
exemplu cvadricepsul poate rezista fără rupturi la forţe de 250-400 kg iar tricepsul
sural la forţe de 400-700 kg.De aceea apariţia leziunilor de tipul întinderilor şi
rupturilor musculare este în mare măsură condiţionată de o serie de factori
favorizanţi, în cărora se înscriu :
1.Scăderea elasticităţi musculare
Temperatura scăzută a mediului înconjurător, umiditatea crescută a aerului şi mai
ales asocierea acestora scad elasticitatea musculară. Odată cu creşterea temperaturii,
scade vârcozitatea colagenului.Claudatus şi Kirshberg au arătat că forţa musculară se
reduce direct proporţional cu scăderea temperaturii şi că schimbările presiunii
atmosferice modifică procesul de oxigenare tisulară.
În diminuarea elasticităţii musculare s-a incriminat şi prezenţa produşilor de
catabolism rezultaţi din travaliul muscular.Predispoziţia la întinderi şi rupturi
musculare apare fregvent la începutul antrenamentului când muşchii nu sunt
suficienţi încalziţi şi gradul de vasodilataţie este insuficient.
2. Greşeli metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agonisite
în detrimentul grupelor antagoniste.Astfel numărul mare de traumatisme ce survin în
unele discipline sportive (atletism,fotbal,rugby)cu precădere la musculatura
posterioară a coapsei se datoreşte unei neglijenţe de tonus şi forţă a acestor grupe cu
antrenarea prioritară a cvadricepsului.Lipsa aceasta de sinergie este mai netedă la
începutul antrenamentului/competiţiei când sportivul nu şi-a făcut o încălzire bună,
deci nu s-au permeabilizat sinapse şi nu s-a prestabilit imaginea complexă şi
coordonată a mişcării.
De asemeni administrarea steroizilor anabolizanţi duce la scăderea elasticităţii
tendoanelor administrarea steroizilor anabolizaţi duce la scăderea elasticităţii
tendoanelor datorită unor depozite fibroase asociate cu creşterea rapidă a volumului,
forţei musculare ducând în final la rupturi musculo-tendinoase.
Lipsa de singerism se manifestă şi la sfârşitul cometiţiei când efortul prelungit scade
controlul SNC asupra coordonării ca şi eficienţa mecanismelor reflexe
locale(muşchi-articulaţii-muşchi).Oboseala sub formă acută, mai alesforma
supraantrenamentului local (eforturi anaerobe)este însoţită de alternarea structurii
ţesutului muscular cu scăderea elasticităţii acesteia.
3.Vârsta are de asemeni importanţă deoarece rezistenţa la rupere amuşcgilor este de
două ori nai mare la copii.
4.Alţi factori favorizanţi sunt echipamentele sportive necorespunzătoare, excese şi
viaţa nesportivă, erori în refacere.
Factorii declanşanţi includ:
-contuzii directe
-forţe opozante interne(contracţie musculară piternică asociată cu frănare bruscă a
mişcării
-forţe opozante externe(împingerea subiectului de către adversar)
Întinderile musulare reprezintă forma cea mai uşoară a leziunilor musculare
produse prin acţiunea acută a forţelor interne care întind excesiv ţesutul
muscular.Continuitatea ţesutului muscular este păstrată, leziunile sunt microscopice
şi interesează formaţiunile intracelulare.După unii autori, leziunile sunt localizate
primar în permisium, ţesutul conjunctiv ce înconjoară fasciculele de fibre
musculare.î
Diagnosticul este greu de diferenţiat cel de ruptură fibrilată mai ales în primele
momente.Pe prim plan al simptomalogiei stă durerea, apărută brusc în timpul
efectuării unei mişcări.Durerea are caracter de arsură, este precis localizata.În unele
cazuri durerea poate apare tardiv, la câteva ore după încetarea efortului.La palpare se
percepe o zonă a muşchiului de consistenţă crescută, dureroasă la palpare.Mişcările
active ale secmentului lezat sunt posibile, dar au o amploare redusă şi produc dureri.
Mişcările active nu sunt dureroase decât în momentul în care aptitudinea este atât de
mare încât se întinde muşchiul lezat.
 Primul ajutor începe prin punerea în repaos a muşchiului lezat prin
mobilizare cu ajutorul unei atele, aplicaţii refrigerante locale.
Se cotraindică continuarea efortului, masajul pentru a nu se agrava
leziunea.Căldura locală este contra indicată de mai mulţi specialişti dataorită
faptului că de cele mai multe ori coexistă cu rupturi de capilare.În aceste condiţii
căldura locală determină vasodilataţiile favorizând hemoragiile.
Evoluţia leziuni.
Întinderile musculare se vindecă fără urmări în timp scurt5-10 zile.
Pentru favorizarea vindecării se utilizează după 14 de ore dela accident mijloace
care activează circulaţia în zona lezată(aplicaţii calde, fizioterapie).
Reluarea antrenamentului este permisă după dispariţia totală a durerilor.
Mişcările vor avea amplitudine limitată de punctul în care se simte o jenă
dureroasă în zona accidentală.O grijă deosebită se va acorda încălzirii pentru
efort.
Rupturile musculare reprezintă întinderi excesive ale ţesutului muscular cu
întreruperea continuităţii anatomice.După întindrerea ei ruptura poate fi fibrilară
sau „clacaj”(când sunt lezate câteva fibre),fasciculară(cănd sunt interesate câteva
faşcicule ale muşchiului)sau totală(când este interesat tot corpul muscular).
În cazul unei rupturi musculare durerea este bruscă, vie (ca un cuţit);se inpune
întreruperea imediată a efortului.Ipotenţa funcţională este însemnată;la palpare se
percepe o tumefacţie flucturentă(hematomul) la nivelul rupturii, sau o depresiune
în plină masă musculară având formă rotundp sau ovală, cu margini dure
reprezentate de fibrele musculare rupte care s-au contractat.La scurt timp după
accident depresiunea dispare prin acumulare de lichid(sânge, limfă).
Diagnosticul diferenţial între întindere şi ruptura musculară se realizează prin
ecomiografie sau puncţit exploatorie , prezenţa hematonului confirmând ruptura
musculară.
Valoarea precizării acestui diagnostic prezintă o importanţă deosebită pentru
conduita terapeutică.
 Tratamentul este diferenţiat în funcţie de gradul leziuni:
 În primele 24-48 ore se aplică:

 Crioterapiea (comprese reci după protecţia prealabilă a tegumentului

cu unguient: spray refrigerant)
 Antalgice:algocalmin
 Antiinflamatorii:fenilbutazonă
 Relaxante: cloroxazon, midocalm
 Imobilizare: aparat ghipsat(iniţial în poziţie antalgică, apoi în poziţia
normală)
 După 48 h atela va fi fixată pe partea opusă muşchiului lezat pentru

aplicarea diverselor mijlooace terapeutice

 În cazul imobilizării ghipsate menţinerea acesteia 10-12 zile

 Continuă medicaţia antiinflamatorie până în ziua a7a

 Continuă medicaţia lexantă până în ziua 8-10

 Din ziua a4a unguentele cu enzime proteolitice Laonil/a Ghemotripsină.

 Din ziua a5a infiltraţii locale cu soluţii de procaină sau hidrocortizon

perifocal(în afara cavităţii hematomului).Hematonul se evacuează prin

puncţie;se aplică 2 până la 3 injecţii la trei zile interval
 Medicaţie trofostimulată: ‫٭‬oral:vit. E 0,25 g dj/zi

timp de 10 zile Vit C 200mg 3tb/zi

NAPOSIM 5-10 mg 2cp/zi
‫٭‬injectabil intramuscuar după a4a zi:
1 injecţie/zi *10zile
 Tolazolin fiola I
Vit.B1 100mg fiola I
Vit.B6 50 mg fiola I
Fosfobion fiola I
Procaină 2% 2cm3

Contraindicat: în supra infecţii sau mai devreme

de 4-5 zile
 Fizioterapie :- laserterapia(primele zile)
- roetgenterapia 2-3 şedinţe a câte 35-45 razi în primele 2-3 zile
- curenţi diadinamici(DF, PL)în următoarele 3-8 zile
- raze US calde, băi de lumină, solux;după 8 zile
- În cazul rupturilor musculare întinse (peste un sfert din diametrul
muşchiului) tratamentul constă în intervenţie chirulgicală cu refacerea
intregrităţii musculare.
Este strict interzis masajul în primele 8-12 zile, continuarea efortului şi
aplicaţiile calde locale în primele 48 h.
Timpul de vindecare al rupturilor musculare depinde mrăimea rupturii;
În medie 2-4 săptămâni pentru rupturile fibrilate. După înlăturarea atelelor se
recomandă gimnastică medicală şi reluarea gradată a efortului.
Miozitele sunt afecţiuni provocate de suprasolicitare, care efectuează
frecvent grupe musculare. Au debut lent datorat unei solicitări severe, unitare
( durere ce creşte treptat în intensitate şi poate persista şi după încetarea
efortului). La palpare durerea este difuză, interesează mai multe corpuri
musculare, este asociată cu o creştere a temperaturii locale, hipo sa hipertenie.
În formele cronice corpul muscular este trabsformat în mare parte într-un
cordon fibros, dureros (cicatrice musculară) cu scăderea elasticităţii şi
contractilităţii. Tratamentul constă în repaus segmentar şi tratament
medicamentos şi fizioterapic asemănător cauzelor de leziune musculară
fibrilată.
Miontezitele sunt leziuni la nivelul inserţiilor muşchilor pe os sau cel al joncţiunii
musculotendinoase sau musculoaponevrotice; cel mai frecvente sunt cele la nivelul
drepţilor abdominali. Aceasta se caracterizează prin dureri persistente la nivelul
regiunii suprasinfizare la mişcările de alergare, şutarea balonului şi mai ales la flexia
membrului inferior pe trunchi.
Durerea este localizată la 1,52 cm deasupra sinfizei pubiene şi la 1-2 cm de
linia mediană; uneori chiar pe margine externă a porţiunii musculotendinoase a
muşchiului drept abdominal se poate palpa o mică zonă indurată. Tratamentul
include tratament antiinflamator antalgic, miorelaxant; fizioterapie-ionizări cu
novacaină asociate ulterior cu diapulse şi menajarea musculaturii abdominale.
Entezitele sunt suferinţele zonei terminale musculotendinoase. Prin suprasolicitare
se pot produce microleziuni în porţiunea miotendinoasă sau tendinoperiostală a
formaţinilor de inserţie. Acestea se traduc prin durere, uneori un discret eden sau
fenomene inflamatorii. Tratamentul se axează pe masajul cu gheaţă în primele 48 h ,
antiinflamatorii, sedative, laser, terapie, ionizări cu novocaină, repaos segmentar,
cură balneofizioterapică.
Întinderile şi rupturile de tendoane au drept cauză în majoritatea situaţiilor un
macro traumatism de natură internă şi mai rar externă. Sportivul începe să simtă o
uşoară durere însoţită de apariţia unei induraţii la nuvelul unui tendon.Ca factori
favorizanţi se citează carenţele vitaminice, alimentare, infecţii virale, tulburări
circulatorii periferice, condiţii meteorologice precare.
Dacă nu se iau măsurile corespunzătoare şi sportivul continuă pregătirea în timpul unui efort intens
apare o durere vie urmată de impotenţa funcţională a segmentului subiacent.La locul rupturii se
constată o depresiune a regiunii.Diferenţierea între întinderea şi ruptura tendonului se poate face pe
baza aspectelor clinice:În întindere mişcarea segmentului subiacent este posibilă dar produce
dureri iar palparea tendonului pune în evidenţă o zonă dură sau tumefiată. La o ruptură palparea
depistează o depresiune la nivelul respectiv.Când ruptura este în apropierea inserţiei osoase se
poate produce şi smulgerea osoasă.Ca localizări distingem afectarea următoatrelor tendoane:
Localizare Scopul Tratament
Tendonul lui achile -volei, fotbal, baschet, -chirurgical;imobilizare
(imposibilitatea de a se atletism 30 de zile în equin,
ridica sau menţine pe -imobilizare 30 de zile în
vârfuri) unghi drept
Tendonul -intervenţie chirurgicală
cvadricepsului -imobilizare 30 de zile
Tendonul extensorului -volei, baschet, handbal, -intervenţie chirurgicală,
Inelarului portari fotbal -imobilizare 30 de zile

Tratamentul imediat (primele 12-48 ore)

Tratamentul fiind chirurgical se recomandă ca după ce sportivul a fost sedat să fie
transportat imediat la spital.
●Întinderi de tendoane ● Rupturi parţiale/totale de tendoane
-imobilizare în aparat gipsat -intervenţie chirurgicală+imobilizare în aparat
gipsat cu prinderea articulaţiei
supra şi subadiacent

●Comun :-relaxmte musculare

- antalgice şi antiinflamatorii

Tatamentul tardiv
●Întindrei de tendoane ●Rupturi de tendoane
Menţinerea imobilizării 14 zile Menţinerea imobilizării 45-60 zile
-începând din a 6a roentgenterapie
antiinflamatoare prin gips
(3 şedinţe*45 r)
-începând din ziua a 5a anabolizante,
vitamina C,medicaţie trofostimulentă
-după a14 a zi scoaterea gipsului şi
recuperarea funcţională cu fizioterapie
resorbitivă (ultrascurte,
infraroşii),medicaţie locală proteolitică
percutanată (Lasonil), gimnastică
medicală
-începând cu ziua a 7a anabolizante şi
vitamina C
-începând din ziua 18-21 medicaţie
trofostimulentă injectabil
-după scoaterea gipsului recuperare
funcţională în special a articulaţiilor ce
au fost imobilizate(hidroterapie,
ultrascurte, masaj, gimnastică medicală)

Evoluţie şi prognostic
Poate relua pregătirea specifică la 30-40 Reia pregătirea specifică la 3 luni de la
zile de la accident accident

Tendinita este o afecţiune a tendonului ce se exprimă clinic prin acuze subiective

dureroase, obiectiv prin modificări de formă şi/sau consistenţă a tendonului.poate
survenii brusc, în urma unui traumatism iniţial sau lent în urma producerii unor
modificări metabolice locale prin supra solicitarea segmentului respectiv, sau acţinea
repetată a unor forţe de frecare şi tarcţiune.
Factori favorizanţi includ tuburări circulatorii, deprinderi biomecanice greşite,
tulburări endocrine, greşeli metodice de pregătire, oboseală, supraantrenamentul,
carenţele alimentare.Examenul clinic evidenţiază următoarele aspecte:
- inspecţia: tumefacţie
- palparea: o zonă dură, împăstată, dureroasă, uneori însoţită de crepitaţii
- manevrele de întindere pasivă sau activă ale tendonului sunt foarte dureroase
sau imposibile.
Examenul paraclinic care precizează localizarea şi mărirea leziunii este
ecomiografia.
Tratamentul include în primele 48 de ore masaj cu gheaţă repaos segmentar iar în
cazurile acute chiar imobilizare gipsată în poziţie de relaxare a regiunii 10-15 zile.
Se mai utilizează roentgenterapie, antiinflamatoare, tofostimulante. În perioada
recuperatorie se vor utiliza curenţi diadinamici şi solux.
Formele anatomoclinice fregvent întâlnite sunt:
- tendinita achiliană cu evoluţie insidioasă, dureri accentuate de efort ce
alternează cu perioada de acalmie; posibile rupturi.
- Tendinita complexului tendinos”laba de gâscă”(tendonul comun distal al
muşchilor semitendinos, semimembranos)întâlnite la atleţi gimnaşti,
baschetbalişti şi fotbalişti.
- Tendinita muşchiului deltoid şi supraspinos(sindromul umărului
dureros)întâlnite la înotători
- Tendinita patelasă şi a tendonului cvadricepsului la luptători, halterifili,
schiori atleţi.
Tenosinovita este o afecţiune de tip inflamator ne specific şi metabolic ce
interesează tendonul şi teaca sinovială a acestuia având factori favorizanţi şi
declanşanţi comuni cu tendinita. Prezintă doua forme clinice :acută şi cronică.
În forma acută (exudativă) zona tendonului afectat este tumefită, cu
temperatură locală crescută, fluctuantă(lichid intrasinogvial)şi dureroasă la mişcările
pasive şi active.O dată cu evoluţia bolii lichidul se resoarbe şi are loc trecerea la
forma cronică (uscată) în care tumefacţia este mai mică, dură iar la palpare sau
diverse mişcării se percep crepitaţii.
Traramentul în formele acute include crioterapia, roentgenterapia, mediacţie
antiinflamatorie şi trofo stimulante şi eventual imobilizare gipsată 10-15
zile.Principala complicaţie sunt cicatricele aderenţiale între tendon şi sinovială
Ca forme anatomo-cinice se întâlnesc:
- tensosinovita cambierului anterior şi lateral în care simptomatologia este
localizată în treimea anteroinferioară a gambei ( fondişti, ciclişti, fotbalişti).
- tenosinovita peronierilor laterali cu localizare în treimea inferioară a gambei,
retomaleolar
- tenosinovita extensorilor şi flexorilor mâinilor( gimnaşti, aruncători de disc
şi greutate, canotori)
- tenosinovite stenozante De Quervain cu dureri şi scuturări ale tendonului cu
limitarea a mobilitaţii.
- Tenosinovita flexorilor piciorului ( marş) cu simtomatologia specifică pe faţa
dorsală a piciorului.
Întiderile şi rupturile ale unor aponevroze şi fascii
Prezintă o incidenţă în cadrul traumatologiei sportive. Include următoarele localizări:
- aponervoza plantară ( inserţia posterioară calcaniană) – la atleţii săritori
- aponevroza soleară( 1/ 3 superioara, la locul inserţiei gemenilor gambieri)-la
alergătorii de viteză, voleibalişti, hanbalişti, baschetbalişti
- fascia lată – halterofili, gimnaşti, fotbalişti
Tratamentul constă în roentgenterapie antalgică, infiltraţii locale ca hidrocortizon,
trofostimulente, menajere segmentară, chiar şi imobilizare gipsată, aplicaţii
fizioterapeutice.
Aponevrozita plantară este determinată de suprasolicitarea acestuia, urmat de
rupere de dizinserţie parţială. Eventualele cicatrici îi reduc calităţiile funcţionale, iar
dacă înglobează terminaţii nervoase se instaleză un sindrom dureros ce diminuează
performanţa sportivă. Clinic afecţiune se defineşte prin dureri şi noduli la nivelul
aponevrozei plantare, în special pe parte internă.
Atitudinea terapeutică constă în m,asaj cu gheaţă, laserterapie, antiinflamatoare,
miorelaxante si menajare segmentară, chiar imiobilizare gipsată 7- 10 zile.
Contuzii şi elongaţii de nervi
Survin cel mai frecvent în luptă, rugbi, atletism. S-a demonstrat că o elogaţie a unui
nerv cu mai mult de 15 % de lungimea sa de repaos determină o oprire a irigaţiei
sanguine anervului respectiv. În unuele cazuri leziunile se datoresc unor traumatisme
repetate prin suprasolicitare care prin forţe de frecare repetate, asociate cu compersia
produc în timpul eforturilor tulburări ischemice şi deformări mecanice ale nervilor.
Semnele clinice sunt reprezentate de senzaţia de amorţeală şi greutate în segmentul
inervat de nervul respectiv, dureri de tip arsură. Cel mai frecvent este contuzionat
nervul cubital la nivelul şanţului olecranoepitrochlean iar cel mai frecvent elongat
este nervul sciatic.
În aceste cazuri este necesar ca examinarea şi supravegherea tratamentului să fie
făcute de un specialist neurolog. Traumatismele vaselor pot fii inchise sau deschise.
Traumatisme închise ale venelor şi arterelor
Se pot produce într-un traumatism de origine internă ( elogaţia vasului printr-o
mişcare forţată) sau externă ( contuzie). În ambele cazuri este afectat peretele vasului
care poate fii secţionat producând hematomul sau poate fii lezat la formarea unor
cheaguri ( tromboflebită traumatică). Mai des întâlnită este feblită de efort, afecţiune
ce apare în urma unui efort intens cu mişcări monotipe, traducându-se prin
tumefacţie şi roşeaţa tegumentelor regiunii, durere, jenă sau importanţa funcţională,
plus „ agăţător” ( frecvenţa cardiacă mare în discordanţă cu o temperatură uşor
crescută). În aceste cazuri tratamentul local imune repaosul complet la pat, cmprese
umede , aplicaţii de Lasonil iar cel general cuprinde antibiotice, antiinflamatorii,
anticoagulante. Urmărirea clinică va fii întotdeauna dublată de anlizele de laborator
clinic.
Traumatismele deschise ale vaselor presupun existenţa unei soluţii de continuitate
la nivelul vaselor. De la început trebuie făcută distincţia între leziunile arterelor şi
cele ale venelor ( care sunt de o gravitate redusă).
Leziunile traumatice ale arterelor sunt de gravitate deosebită atât prin hemoragie
care nu poate fii stăpânită şi care duce rapid la moarte, cât şi prin ischemia care se
instalează în alte cazuri, ducând la necroza ireversibilă a teritoriului pe care artera îl
iriga în mod normal. Astăzi trăim in era în care ceea ce este important este numai să
salvaăm un rănit de la moarte prin oprirea hemoragiei, ci de a prevenii în limitele
posibilului şi unele amputaţii necesare. Nu se mai apelează la ligatura clasică care
rămâne de indicaţie excepţională, ci la rstabilirea fluxului arterial prin sutură, grefă
sau proteză.
În aceste circumstanţe tratamentul cirurgical trebuie să fie cât mai precoce şi aici
intervin posibilităţile de transport care trebuie să fie optime.
Plăgile arteriale sunt toale sau incomplete. Plăgile toale sângerează mai puţin
când capetele secţionate se retractă şi astfel pot devenii greu de suturat. Plăgile
incomplete longitudinale sau traverse sunt mai beante ( lipsa retracţiei) şi sângerează
mai puternic fiin în acelaş timp mai uşor de suturat.
Când este vorba de o plagă arterială ne interesează locul unde se găseşte leziunea,
ştiut fiin faptul că unele artere pot fii ligaturate, astfel: carotida externă, iliacă
internă, splenică, mamară internă, arterele stomacului, radială, cubitală, tibială,
anterioară, sunt tot atâtea artere care pot fii ligaturate. Sunt zone arteriale în care
ligaturile pot fii periculoase: trunchiul brahio- cefalic, carotida internă, iliacă
comună sau externă, femurală superficială, humerală, femurală comună sau politeea,
deoarece sunt urmărite gangrene ale teritoriilor irigate.
Alături de leziuni ale arterelor se întâlnesc frecvent leziuni ale venelor omonime care
nu sunt atât de grave dar comportă riscul trombozei şi al emboliei. Leziunile
musculare concomitente sunt grave în raport cu delabrările produse, în masa
muşchilor existând o mare reţea de supleanţă circulatorie arterială. Se mai pot
constata fracturi şi leziuni ai nervilor care umbresc şi mai mul prognosticul.
Leziunile traumatice ale venelor sunt o gravitate mai mică decât cele ale arterelor.
Trunchiurile mari venoase pun însa probleme de o gravitate deosebită. Venele mari
de la baza gâtului prin lezare dau pericotul emboliei gazoase.
Ca regulă generală trebuie ştiut că: sângele arterial este roşu aprins şi curge în
jet continuu, ritmic cu bătăile cordului, în cazul plăgilor deschse arteriale
vizualizându-se în acest fel prin plagă.
În cazul sângelui venos acesta este roşu închis, sâangerarea având tendinţa la
oprirea spontană.
Tratamentul de urgenţă la locul producerii accidentului constă în hemostaza
provizorie de urgenţă care se realizează prin comprimarea arterei deasupra leziunii.
Mişlocul cel mai des folosit la membre este garoul. Este un mijloc mai puţin bun
prin ischemia totală pe care o produce. Aplicarea garoului este justificată numai în
situatii extreme şi pentru o periadă scurtă de timp ( se pune un bileţel cu ora de
aplicare a garoului).
La nivelul plăgii, hemostaza se poate face printr-un pansament compresiv. Pelota se
pune pe traiectul arterei şi nu pe orificiul cutanat. Apoi în timpul cel mai scurt se
transportă de urgenţă la spitalul cel mai apropiat în vederea tratamentului definitiv.
Hemostaza cuprinde totalitatea proceselor sau mujloacelor ce concură la oprirea
hemoragiei. După modul în care organismul afectat reuşeşte să ducă ( prin mijloace
proprii) la oprirea hemoragiei sau sunt necesare intervenţiile terapeutice pentru
oprirea ei, hemostaza se clasifică în hemostază spontană şi hemostază provocată.
Hemostaza spontană ( fziologică) grupează ansamblul fenomenelor fiziologice ce
duc la oprirea unei hemoragii.
Hemostaza provocată – preventivă – se realizează în cursul unei intervenţii
chirurgicale
- curativă- medicamentoasă
- chirurgicală
Hemostaza chirurgicală însumează totalitatea mijloacelor chirurgicale ce duc la
oprirea termporală sau definitivă a unei hemoragii. Ea se subîmparte în hemostază
chirurgicală provizorie şi hemostază chirurgicală definitivă.
Hemostaza provizorie reprezintă o metodă de necesitate ce trebuia transformată cât
mai repede în hemostază definitivă. Scopul hemostazei provizorii este oprirea
hemoragie pentru un timp limitat până ce sunt pregătite şi asigurate condiţiile
hemostazei definitive.
Hemostaza provizorie se realizează prin:
- forcopresura – se realizează prin pense Peah, Koch, curent, - folosită în
intervenţiile chirurgicale.
- tamponarea ranii cu comprese sau tampoane sterile eventual îmbibate
într-o soluţie hemostatică ( trombină, apă oxigenată).
-pansamentul compresiv. Compresiune se execută prin tragerea unei feşi bine
strânse peste compres; aplicat pe ţesuturi moi el trebuie cât mai repede schimbat
fiindcă produce ischemie, care determină necroza.
 -compresiunea circulară cu garou. Aceasta trebuie realizată încât să comprime
artera lezată, pentru a nu realiza doar o stază venoasă, dar să nu fie brutală să
zdrobească ţesuturile.E o metodă eficientă dar trebuie aplicată pentru o perioadă cât
mai scurtă de timp pentru că produce leziuni ischimice la nivelul membrelor.Cu
garoul se ataşază un bilet cu ora de aplicare a garoului,
Dacă constricţia circulară a depăşit 2 ore, suprimarea ei se produce şocul de
degarotare.Datorată posibilităţii apariţiei acestui şoc, dacă garoul trebuie menţinut
mai mult de 2 ore la fiecare 30 de minute garoul va fi slăbit 5-10 minute, timp în
care hemostaza va fi asigurată prin compresiunea digitală.
-compresiunea digitală este un gest care constă în a comprima puternic artera sau
vena care sângerează.Compresiunea se face cu unul sau mai multe degete sau cu
pumnul;puterea de compresiune trebuie să fie mai mare decât presiunea
arterială.Arterele mari vor fi comprimate în anumite locuri de elecţie, unde ele sunt
superficiale şi au un plan osos rezistent.
Artera caroidă se comprimă în şanţil carotidian, lângă contactul laringo-traheal şi
muşchiul sternocleido-masodian pe planul osos al coloanei cervicale.Compresia se
face cu un deget sprijinind cu celelelte degete posterioar.
Artera subclaviculară se comprimă înapoia jumătăţii claviculei, sprijinindu-se pe
coasta I.
Artera humerală se comprimă în spaţiul bicipital intern.
Artera fumerală se comprimă cu degetele sau cu pumnul drept la nivelul
triunghiului Scarpa.
Artera abdominală se comprimă cu pumnul drept sprijinit de mâna stângă, la
nivelul ombilicului.Aceste aspecte vor fi discutate pe larg în cadrul orelor practice.
 TRAUMATISMELE ARTICULARE
Entorse, luxaţii, disjuncţii, leziuni de menisc, instabilitatea posttarumatică a
genunchiului.

Entorsele reprezintă traumatismele articulare acute produse prin mişcări violente, a

căror amplitudine depăşeşte limitele fiziologice, dar nu deplasează suprafaţa
articulară din poziţia anatomică normală.
Cauza declanşată este de obicei de origine internă prin efectuarea unei mişcări
anormale ca amplitudine şi direcţie în aria respectivă, prin decelerarea bruscă a
inerţiei corpului sau seggmentului respectiv.
Leziunile interesează ligamentele articulare ca elementele ce asigură soliditatea
articulaţiei şi se opun depăşirii anumitor limite ale mişcării.În entorsele mai grave
este lezată şi capsula articulară.Entorsele de genunchi se îngoţesc şi de leziuni ale
meniscurilor articulare.
Pe lângă leziunile articulare se produc şi leziuni ale părţilor moi
periarticulare(tegumente, ţesut celular subcutanat, nervi,muşchi).Vasele sanguine
periarticulare se pot rupe, fapt ce dă naştere la hemoragii subcutanate şi la
modificarea culorii tegumentelor.Apar şi importante tulburări funcţionale din care pe
prim plan stau cele produse pe cale reflexă asupra circulaţiei locale.
Simptomatologia clinică a entorselor este reprezentată de:
●durere spontană, vie localizată la nivelul articulaţiei.Este cauzată de excitaţia
mecanică şi chimică a numeroşilor receptori senzitivi aflaţi în articulaţie şi zona
înconjurătoare. Uneori durerea spontană poate avea caracter fazic, este puternică
imediat după accident, descreşte treptat (ore) şi apoi se reidentifică putând ajunge la
fel de mare sau depăşeşte chiar nivelul iniţial.Reintensificarea tradivă a durerii nu
reprezintă un fenomen de agravare a leziunilor sau de complicaţie a entorselor. Ea
survine ca urmare a edemului apărut datorită turburărilor de circulaţie locală prin
reflexe vasomotorii declanşate şi întreţinute de durere.
●impotenţa funcţională(incapacitatea de a efectua mişcări voluntare în articulaţia
lezată)este prezentă imediat după accident.În entorsele uşoare ea este redusă la o
jenă funcţională resimţită sub formă de tensiune în articulaţia traumatizată.În
entorsele grave importanţa funcţională este totală de la început şi persistă vreme
îndelungată.
●mărimea de volum a articulaţiei se datorează edemului periarticular care este
variabil în funcţie de gravitatea entorsei ajungând până la ştergerea conturului osos
şi prezenţa de lichid intraarticular (genunchi). Lichidul intraarticular rezultă fie din
hipersecreţia de lichid sinovial de către capsula lezată (hidartroză ), fie din
acumularea de sânge provenit din vasele rupte prin traumatozarea capsulei
(hemartrozată).Acumularea rapidă de lichid într-o articulaţie traumatizată, semnifică
existenţa hemartrozei, deoarece secretarea unei mari tantităţi de lichid sinovial
necesită timp mai îndelungat.
●culoarea tegumentelor Imediat după accident tegumentele au culoare normală sau
sunt uşor înroşite ca urmare a eventualelor traumatisme directe.În entorse de gradul
II şi III apar la 24-48 h de la accident echimozele(pete albastru-violaceu) în jurul
articulaţiei traumatizate .Ele provin din sângele extraarticular, din vasele rupte în
momentul accidentului.
Echimozele intense şi progresive trebuie să trateze suspiciunea unei fracturi şi
implică realizarea de urgenţă a unei radiografii.
●temperatura locală a tegumentelor este crescută în entorse, datotată
vasodilataţiei din jurul articulaţiei traumatizate.În funcţie mărimea leziunilor
entorsele pot fi împărţite în:
Entorse de gradul I.
Se manifestă prin dureri vii la nivelul articulaţiei afectate survenite în urma unei
mişcări greşite, urmată de tumefacţia regiunii şi jena sau de impotenta funcţională a
articulaţiei respective.Anatomic există o destindere a aparatului capsulo-ligamentar
articular , eventual cu leziuni microscopice.Radiografia nu pune în evidenţă
modificări apreciabile.
Entorse de gradul II prezintă în afară de durere, tumefacţia şi importanţa
funcţională totală articulară şi o coloraţie violacee a tegumentelor regiunii ca urmare
a hematomului propus prin ruperea capsulei sau a ligamentelor.Radiologic se
observă un grad redus de instabilitate articulară.
Entorse de gradul III prezintă în plus leziuni ale fibrocartilagiilor, cartilagiilor,
ruptură ligamentară totală sau smulgerea ligamentelor împreună cu un fragment osos
ce compune articulaţia. Radiologia în poziţie menţinută pune în evidenţă dislocarea
mare a suprafeţelor articulare.
Într-un studiu realizat în cadrul centrului de M.S Bucureşti pe o perioadă de 12 ani
incidenţa entorselor a fost de 14% din totalul traumatismelor.
Ramurile sportive cu cele mai numeroase entorse au fost în ordine:fotbalul,
gimnastica, handbalul, atletismul, luptele, rugbyul iar articulaţiile cele mai frecvent
distorsionate au fost ale gleznei, genunchiului, urmat de articulaţiiile cotului,
pumnului şi halucelui.
Trtamentul entorselor
Tratament imediat(în primele 24h)
-refrigeraţie prin spray sau aplicare de gheaţă, comprese reci.
-analgice şi antiinflamatoare (5-7 zile) local şi general (diclofenac, indometacin,
fenilbutazonă).
-repaos segmentar cu membrul interesat în poziţie declivă.
- contenţie elastică.
Entorse gradul I Entorse gradul II
Zilele 1-5 Zilele 1-5
-Roentgenterapie -Imobilizare gips de
antalgică mers(10-14zile)
-curenţi dinamici -Roentgenterapie prin
-repaos segmentar gips antalgica 2-3
şedinţe;
Zilele 6-10 Zilele 6-12
-anabolizante - anabolizante
-trofostimulante -trofostimulante şi
injectabil i.m vasodilata-toare per
-ultrasunete reci os.
-reluarea gradată a -CFM pentru
pregătirii cu menajarea menţinerea tonusului
segmentului afectat general
După scoaterea gipsului
aplicaţii unguente
resorbitive:
Mobilat
-raze US reci, IR
-hidroterapie, CFM
-reluarea gradată a
pregătirii
Entorse gradul III
Zilele 1-5
Zilele 12-21
-se schimbă gipsul cu
gips de mers
-anabolizante
calciu+vitamina D2
+vitamina C
-se scoate gispsul după
21-30 zile
-hidroterapie, DD, CFM
-unguente resorbtive
--trofostimulante şi
vasodilatare-i.m-10 zile.

Contraindicaţii:-continuarea efortului
-masajul
-căldura locală imediat după producerea entorsei
Evoluţie
Entorsele de gradul I imobilizate 5-7 zile se vindecă total.Entorsele de gradul II
se menţin imoblizate 10-14 zile.Recâştigarea totală a funcţiei articulare necesită
2-3 săptămâni ulterior în care se recomandă tratament fizioterapic şi gimnastică
medicală.Entorsele de gradul III necesită imobilizarea prelungită (3-4
săptămâni)în aparat gipsat şi tratament complex de vindecare şi recuperare înca
2-3 luni.
Tratamentul naturist indică următoarele remedieri populare de ameliorare a
entorselor:
1. curăţaţi o portocală, aplicaţi partea albă a cojii pe leziune şi fixaţi-o cu un
bandaj pentru a ajuta la scăderea edemului.
2. legaţi câteva felii de ceapă în jurul gleznei lezate pentru a prevenii şi
reduce edemul.
3. bateţi o linguriţă de miere, o linguriţă de sare şi albuşil de la un ou,
aplicaţile pe entorsă şi înveliţi.
 Leziunile reprezintă lezări articulare complexe care implică faţă de entorsă încă
două elemente de gravitate:dislocarea suprafeţelor articulare şi leziuni periarticulare
extinse.
Pot fi complete când deplasarea mare a oaselor face ca suprafeţele articulare să-şi
piardă total contactul dintre ele şi incomplete (subluxaţii)când suprafeţele articulare
mai păstrează un contact parţial.Fregvenţa luxaţiilor depinde de anumiţi factori
favorizanţi, dintre care:
-structura articulaţiei.Articulaţiile mobile (sinoviale) plane sau cu o cavitate puţin
adâncă (umăr, degete)sunt mai frecvent afectate decât cele fixe sau cele cu o bună
corespondenţă a suprafeţei articulare.
-tonusul muscular.Musculatura bine dezvoltată şi cu un tonus puternic creşte
soliditatea articulaţiei.
O atenţie deosebită se va acorda solicitării articulaţiilor în cazul preşcolarilor şi
şcolarilor mici pentru că la această vârstă tonusul muscular are încă un nivel scăzut.
-traumatismele anterioare ale articulaţiilor slăbesc rezistenţa şi expun la recidive,
pericol cu atât mai mare cu cât timpul scurs de la tratamentul anterior mai scurt şi
tratamentul efectuat a fost incomplet.
În luxaţii sunt lezate:
-ligamente(rupturi parţiale,totale, smulgeri).
-capsula articulară(întindere,rupere).
-părţile moi din jurul luxaţiei(leziuni şi tulburări de diverse grade).
-tratamentul şi ţesutul subcutanat.
-vasele sanguine, nervii.
-tendoanele şi muşchii din jurul articulaţiei.
Diagnosticul se bazează pe:
-semne subiective:durere puternică asociată cu impotenţă funcţională.
-semne obiective: deformare regiunii;echimoze,fixitatea articulaţiei(segmentul se
poate deplasa când se acţionează asupra lui dar revine spontan la poziţia iniţială
după suprimarea forţei deplasatoare).
Semnele pot îmbrăca aspecte patognomice :”umăr în epolet”-luxaţia.
Scapulohumerală;semnul „clapă de pian”- luxaţie acromioclaviculară(aspecte
detailate în cartea de lucrări practice.)
-măsurarea lungimii segmentului(scurtarea segmentului afectat)
-examenul radiologic,uneori în incidenţe speciale, permite precizarea diagnosticului,
tipului de luxaţie şi eventuale fracturi asociate.
Primul ajutor constă în :
1. combaterea durerii
2. sedarea bolnavului
3. imobilizarea segmentului în poziţia în care se găseşte
Tratamentul luxaţiei include:
1. Reducerea cât mai rapidă, primele 35-40 minute,înainte de apariţia
contracturilor musculare.(extensie şi contraextensie;poziţia şi procedeele sunt
stabilite în funcţie de localizarea luxaţiei,-detalii în lucrări practice)
Scopul manevrelor de reducere constă în deplasarea corpului osului luxat din
articulaţie.
2. Imobilizarea timp de 7-14-21 zile în funcţie de sediul şi gravitatea luxaţiei.
3. Tratament recuperator imediat după imobilizare prin condiţiiizometrice ale
musculaturii segmentelor adiacente şi mişcări articulare vecine .
După suprimarea imobilizării se apelează la mişcări active, pasive şi cu
îngreunări până la restabilirea completă a amplitudinii şi valorii musculaturii.
Luxaţiile „recidivate”survin la solicitări care în mod normal sunt bine
suportate datorită luxaţii capsulei+ligament apărută pe fond de traumatizare
articulară.Ele impun intervenţii chirurgicale.
Disjuncţiile şi diastazisurile sunt afecţiuni traumatice care interesează
articulaţiile fixe de tip sinartroze.Disjuncţia echivalează cu entorsa şi se rezumă
la o simplă forţare a aparatului capsuloligamentar, iar diastazisul echivalează cu
luxaţia, capetele segmentelor osoase schimbându-şi raporturile anatomice.
Localizările mai des intâlnite sunt: articulaţia acromioclaviculară, articulaţia
sacroiliacă şi articulaţiile tibio-peroniere superioare şi inferioare.Scopurile
implicate sunt:călărie, motociclism, schi,lupte,judo, fotbal.
Leziunile meniscurilor genunchiului sunt cel mai fregvent întâlnite în fotbal,
schi,handbal, baschet,rugby,lupte.
Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se interpun între condilii
femurali şi platourile fibrale.
Condilul femural intern, fiind mai coborât decât cel extern în medie cu 4-5mm
suprasolicitarea acestuia explicând fregvenţa de 4 ori mai mare a
leziunilormeniscului intern.Majoritatea meniscurilor interne se produc în urma
unei forţe interne care impune genunchiului semiafectat o mişcare de extensie
bruscă cu rotaţie internă.Factorii predispozanţi includ:deformaţii congenitale şi
preexistenţa unui proces reumatismal degenerativ, jocul dur adversarilor,
suprafeţei de joc necorespunzătoare, exerciţii tehniceincorecte.
Diagnosticul se precizează pe baza următoarelor semne:
- blocaj articular repetat
- hidartroza persistentă, mai accentuată după efot fizic
- hipotrofia şi hipotonia musculaturii anterioară coapsei (cavadriceps)program
recuperator complex.
- durere la nivelul meniscului interesat.

Tatamentul eficient este cel operator(artroscopiei urmat de program

recuperator complex.
Instabilitatea posttraumatică a genunchiului reprezintă complicaţia majoră a
entorselor de genunchi.Primele modificări care apar sunt hipotomia şi hipotrofia
cvadricepsului şi ischiogambierilor;apare apoi hidartroza (iritaţie mecanică)şi
modificările degenerative ale cartilajului articular.
Tratamentul începe cu tratarea rupturilor ligamentare de entora genunchiului
urmat de kinetoterapie.În cazuri severe sau recivente se recomandă intervenţia
chirurgicală.
Bursitele reprezintă afectarea traumatică a burselor(formaţiunii sacciforme)
situate în vecinătatea articulaţiilor sau acolo unde tendonul sau muşchiul
alunecă pe un plan osos.Traumatismul repetat la acest nivel determină apariţia
unor formaţiuni circumscrise, proeminente, cu un conţinut fluctuent, de obicei
nedureroase.
Tratamentul constă în puncţii evacuatoare şi instalaţii cu coagulare şi
hidrocortizonice, aplicarea de bandaje compresive, roentgenterapie şi repos
regional.În ultimă instanţă se recomandă tratamentul chirurgical.Profilactic se
recomandă utilizarea apărătoarelor pentru zonele mai fergvent traumatizate(cot,
şold, genunchi),formele cele mai frecvente fiind bursitele retrolecraniene,
prepatelare, trohaneriene şi a bicepsului femural.
Hidartroza are localizarea cea mai întâlnită la nivelul articulaţiei
genunchiului.În apariţia ei nu există în antecedente un traumatism determinant.
Examenul clinic relevă doar lichidul articular cu sau fără durere.Se pare că
hidartroza este debutul unisimptomatic a unora din afecţiunile articulare
determinate de suprasolicitarte.
Tratamentul se rezumă la repaosul segmentar, fizioterapie, resorbante şi
sedative , antiinflamatoare.
Corpii articulari se traduc clinic prin prezenţa unei hidartroze moderate şi a
unor blocaje ale articulaţiei datorate interpunarii acestor corpi între suprafeţele
articulare.Caracteristic pentru aceste blocaje este uşurinţa cu care se
deblochează.Corpii străini pot apare dintr-un încrucişat, mici fracturi parcelare,
dispozitive de fibrină, osificări artrozice.
Tratamentul constă în extragerea pe cale artroscopică.
Artrozele reprezintă leziuni degenerative ale componentelor articulare
(distrucţia cartilajelor şi fibrocartilajelor articulare şi polifermarea ţesutului osos
subiacent).În practica medico sportivă sporturile în care s-au întâlnit mai multe
artroze au fost halterele, rugbyul, fotbalul, box, volei, tenis de câmp.Ca
localizări ele au ineresat în ordine:genunchiul , umărul , cotul.Clinic se
caracterizeză prin dureri ce cresc în intensitate, acumularea de lichid în
articulaţie discetă „impăstare” a formaţiunilor capsuloligamentare.
Tratamentul include în perioadele de acutizare(dureroase) o medicaţie
antiiflamatorie şi antalgică asociată cu agenţii fizioterapici antiinflamatori şi
sedative, pe fondul unei menajări segmentare.
Maladia Hoffa (sclerolipomatoza genunchiului) este o afecţiune generativă
întâlnită în gimnastică, atletism şi jocuri constând în iritaţia pachetului gras
subrotulian.Fenomenele se taraduc printr-o durere la efort(mai ales la coborâri
şi aterizări, alergări).În zona subrotuliană de o parte şi de alta a tendonului
rotulian, durerea ce se accentuează la palpare.La palpare se percepe o creştere
de volum a pachetului gras precum şi consistenţa lui mai împăstată.
Tratamentul constă în repaosa segmentar 7-14 zile, tratamentul fizioterapic
anticongestiv , resorbant şi antiproliferator, aplicaţii locale de unguente
antiinflamatoriii.
Discopatiile la sportivi au ca substrat dedteriorările structurale ale discurilor
intervertebrale , cele mai frecvente forme clinice fiind discopatia lombară şi
discopatia cervicală.Nucleul pulpos se deshdratează se fragmentează iar inelul
fibros prezintă rupturi radiale sau concentrice.În aceste rupturi se pot angaja
fragmente nucleare realizând hernii nucleare posterioare şi osteofitoza
anterolaterală.Tabloul clinic consă în dureri determinate de migrarea discuzlui,
sciatalgii.
Din punct de vedrere al tratamentului, repaosul sportiv constituie prima
măsură căreia i se asociază medicaţia antiinflamatoare, fizioterapie complexă.