S.C. C.O.S. S.A.

APROBAT
Departament PMM - SU DIRECTOR GENERAL
VLADIMIR GOFMAN

INSTRUCŢIUNI PROPRII
de securitate şi sănătate în muncă,
pentru PRIM AJUTOR

COD 00 - 56

1. CONŢINUT
Conform Legii Securitatii si Sanatatii in munca, nr. 319 / 2006:
ACCIDENTUL DE MUNCĂ reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile
calendaristice, invaliditate ori deces.
PRIMUL AJUTOR constă în totalitatea acţiunilor înteprinse imediat după producerea unui
accident, inclusiv de muncă, până la momentul intervenţiei cadrelor medicale de specialitate, cu
scopul de a împiedica periclitarea vindecării bolnavului, fie prin apariţia unor complicaţii ce
îngreunează actul terapeutic ulterior, fie printr-o evoluţie nefavorabilă urmată de instalarea unor
infirmităţi definitive sau de deces.
Motto: “Dacă nu poţi ajuta un accidentat să traiască, măcar nu-l ajuta să moară!”

2. PRINCIPIILE DE BAZĂ ÎN ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR

2.1. În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se:
 asigure locul accidentului;
 ia măsurile de prevenire pentru ca starea de fapt să nu se înrăutăţească;
 stabilească contactul cu persoana bolnavă sau accidentată;
 acţioneze corespunzător când persoana accidentată sau bolnavă este lipsită de
cunoştinţă;
 aline durerea;
 stabilească priorităţile.
Organizarea activităţii de acordare a primului ajutor este deosebit de importantă. Printr-o acţiune
ordonată, competentă şi fără gesturi inutile se câştigă timp preţios, element deseori esenţial
pentru salvarea victimelor.
2.2. În momentul în care se intervine pentru salvarea victimelor unui accident, trebuie respectate
următoarele principii:
1
  Victima nu se mobilizează de la locul accidentului decât în cazul în care situaţia din
teritoriul respectiv continuă să fie periculoasă pentru victimă sau / şi pentru cel care
acordă primul ajutor!
 Primul ajutor se acordă la locul accidentului!
 În primul rând se evaluează gravitatea stării victimei şi după această evaluare se
alertează imediat Ambulanţa!
2.3. Ţinând cont de aceste principii, este bine ca acţiunea dumneavoastră să se desfăşoare în
urmatoarea succesiune:
1. Semnalizaţi accidentul (evitaţi creşterea numărului de victime)!
2. Degajaţi accidentatul!
3. Acordaţi primul ajutor!
4. Chemaţi Ambulanţa!
5. Supravegheaţi victima şi continuaţi, dacă este nevoie, să-i acordaţi primul ajutor până la
sosirea Ambulanţei!
2.4. Prima preocupare pe care trebuie să o aveţi este să acţionaţi în aşa fel încât numărul de
victime să nu crească. Nu de puţine ori, din dorinţa de a fi de ajutor victimelor unui accident,
martorii se precipită spre locul accidentului, uitând că, fără o asigurare minimă, pot deveni la
rândul lor, victime.
Nu uitaţi că vizibilitatea la locul accidentului poate fi slabă, fapt care, asociat unei acţiuni
dezordonate şi precipitate a martorilor, poate surprinde pe ceilalţi lucrători!
2.5. Asigurarea locului accidentului
Personalul de prim ajutor trebuie, în primul rând, să asigure securitatea persoanei accidentate, a
celor din jur, cât şi a lui însuşi. De fapt, aceasta înseamnă scoaterea persoanei accidentate din
zona în care a avut loc accidentul, dacă există pericol de incendiu, explozie, etc..
2.6. Prevenirea agravării situaţiei
 Pentru a preveni agravarea traumatismelor sau a bolii, personalul de prim ajutor trebuie
să examineze accidentatul/accidentaţii. Salvatorul va trebui să evalueze situaţia şi să
înţeleagă cauzele care au provocat-o. Tratamentul stabilit a se aplică în urma acestei
evaluări nu trebuie să contribuie la agravarea situaţiei. Urmează câteva exemple asupra
modului în care personalul de prim ajutor trebuie să gândească şi să acţioneze, pentru a
preveni agravarea situaţiei în timpul tratamentului;
 Pentru a preveni sufocarea, aşezaţi persoana care şi-a pierdut cunoştinţa în poziţie
laterală, stabilă;
 Hemoragia trebuie să fie oprită rapid, pentru a preveni pierderea inutilă a sângelui.
 În cazul simptomelor şi indiciilor de oase fracturate, personalul de prim ajutor va lua
măsurile necesare pentru prevenirea agravării fracturii şi a perforării pielii de către oasele
fracturate;
 Când temperatura aerului este scăzută, trebuie să se prevină scăderea inutilă a
temperaturii corpului.
2.7. Stabilirea contactului cu persoana bolnavă sau accidentată
Cel ce acordă primul ajutor nu trebuie să se lase constrâns de spectatorii prezenţi în a acorda
asistenţă inutilă sau exagerată. Totodată, nici nu trebuie să evite acordarea ajutorului de teama
că face ceva greşit.
2
Prima examinare trebuie să evidenţieze posibilele traumatisme fizice ale victimei. Adeseori,
aceste lucru este dificil, datorită stării psihice a accidentatului. Gândurile îi sunt haotice şi se
concentrează cu greu asupra celor spuse de personalul de prim ajutor. Purtaţi-vă calm, hotărât
şi cu încredere.
2.8. În situaţii concrete, este recomandabil să acţionaţi în următorul mod:
 în timpul examinării, ţineţi în mâna dumneavoastră mâna accidentatului, pentru a stabili
un contact fizic. Aşezaţi mâna cealaltă pe pieptul sau pe abdomenul acestuia, când îl
întrebaţi dacă are dureri în zona respectivă. Aceasta îi dă posibilitatea să urmărească mai
uşor examinarea efectuată de personalul de prim ajutor sau să dea răspunsuri clare;
 personalul de prim ajutor trebuie să dovedească o atitudine optimistă şi, în primul rând,
să-şi exprime încrederea că deţine controlul asupra situaţiei, iar persoana în dificultate va
beneficia în curând de ajutor;
 din consideraţie faţă de celelalte persoane afectate şi pentru a apăra accidentatul de
încordare excesivă, în anumite situaţii, este de dorit ca acesta să fie protejat faţă de
mediul înconjurător. În această situaţie, cei mai mulţi accidentaţi au nevoie de un contact
apropiat, de cineva care să-i ţină de mână, să-i asculte.
2.9. Intervenţia în cazul în care o persoană este lipsită de cunoştinţă
În această situaţie, viteza cu care se acţionează este de cea mai mare importanţă. Examinarea
şi tratamentul trebuie să fie efectuate rapid. Pentru ca ajutorul acordat să fie eficient, în primul
rând trebuie efectuată o evaluare a semnelor, a indiciilor clare care demonstrează lipsa de
cunoştinţă. Acest lucru se realizează numai prin studiu şi pregătire. Accidentaţii gravi sunt, de
obicei, fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va fi să controleze respiraţia şi circulaţia
sângelui.
2.10. Ameliorarea durerii
Durerile pot fi ameliorate prin aplicarea de bandaje, prin imobilizare şi printr-o transportare
corespunzătoare.
2.11. Priorităţi
În cazul în care există mai multe persoane accidentate, este important să stabilim priorităţile,
astfel încât primul ajutor să se acorde cu prioritate persoanei celei mai grav accidentate. Poate fi
dificil de stabilit o linie corectă de priorităţi, deoarece, câteodată, cei care prezintă cele mai
evidente traumatisme nu sunt neapărat şi cel mai grav accidentaţi. De asemenea, nici cei care
atrag cel mai tare atenţia prin ţipete sau plânsete, nu sunt întotdeauna cel mai grav afectaţi.
2.12. Pentru a evalua gradul de afectare:
a. Vorbiţi cu accidentatul!
– Care este starea de conştienţă – pacientul este conştient, coerent, confuz, obosit, inconştient?
– Are accidentatul dureri? Unde? – Îşi poate mişca accidentatul mâinile şi picioarele?
b. Observaţi accidentatul!
– Există semne de leziuni externe?
– Semnele externe dau vreun indiciu asupra gradului şi tipului traumatismului?
– Accidentatul respiră? Cum este respiraţia? Normală? Greoaie (cu bolboroseli şi gemete)?
– Care este culoarea feţei?
c. Atingeţi accidentatul!
– Palpaţi pulsul la încheietura mâinii sau la gât. Este accelerat?
3
– Cum este pielea? Rece? Lipicioasă şi umedă?
– Examinaţi corpul accidentatului şi verificaţi dacă sunt semne de fracturi.
d. Evaluaţi!
– Sunt ameninţate funcţiile majore ale vieţii?
– Starea de conştienţă, respiraţia, circulaţia sângelui?
e. Stabiliţi priorităţile!
- Cine necesită tratament pentru salvarea vieţii?
- Cine mai poate aştepta?
2.13. Măsuri de autoprotecţie
Cei care acordă primul ajutor vin în contact direct cu persoane rănite, intoxicate sau care pot
suferi de o boală transmisibilă. Ca atare, sunt necesare măsuri de autoprotecţie pentru cel care
intervine.
De aceea:
 La persoanele otrăvite cu substanţe toxice pulverizate: se va spăla bine faţa acestora cu
apă curată, înainte de a executa manevrele de respiraţie artificială.
 La persoanele intoxicate cu gaze într-o încăpere închisă: înainte de a se acorda primul
ajutor, vom chema personalul de specialitate, pentru a scoate victimele din mediul toxic.
 La persoanele cu răni deschise, se asigură prevenirea contaminării cu boli transmisibile
prin sânge (ex. hepatita B şi SIDA).
La manevra de respiraţie artificială: teoretic, singurul risc poate să îl constituie sângele din gura
victimei. Se aplică un material filtrant pe faţa accidentatului.
La oprirea hemoragiei: teoretic, singurul risc este numai dacă cel care acordă primul ajutor are
răni. În acest caz:
▬ îşi va pansa rănile;
▬ dacă accidentatul sângerează şi este inconştient, se va apăsa pe zona hemoragică,
utilizând un strat gros de ţesătură sau se va face compresie cu mâna acoperită de un
material impermeabil, pentru a se evita contactul cu sângele victimei;
▬ după îngrijirea unui accidentat, spălaţi-vă cu grijă mâinile cu apă şi săpun!
2.14. Prin “urgenţă medicală” se înţelege o alterare a funcţiilor vitale (respiraţie, circulaţie şi
stare de conştienţă), însoţită sau nu de dureri sau agitaţie, paloare, transpiraţii sau stare de
comă, care se poate produce în orice moment şi în orice loc (la serviciu, pe stradă, acasă) şi
poate afecta orice persoană, indiferent de vârstă sau sex.
2.15. Aţi găsit o persoană căzută la pământ? Cum aflaţi dacă persoana este conştientă?
Scuturaţi persoana cu grijă de umăr şi o întrebaţi cu voce tare: “Ce s-a întâmplat? Vă simţiţi
bine?” Sau puteţi să o faceţi să răspundă la comenzi ca de exemplu: “Deschideţi ochii!”.
Dacă persoana răspunde sau se mişcă, deci este conştientă, lăsaţi-o în poziţia în care a fost
găsită. Însă trebuie să vă asiguraţi că nu este în pericol. Verificaţi să nu fie fum sau gaze sau fire
electrice căzute şi încercaţi să aflaţi motivul pentru care pacientul se află în poziţia respectivă.
Urmează lucrul cel mai important: apelaţi numărul unic de urgenţă 112. Practic trebuie să
chemaţi ajutorul calificat. Încercaţi să vorbiţi clar şi concis. Spuneţi-le ce se întâmplă şi de ce
aveţi nevoie.

4
 3. RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARĂ
3.1. Respiraţia şi circulaţia sângelui prin vase (activitatea cardiacă) reprezintă cele două funcţii
vitale ale organismului. Stopul cardio-respirator se instalează prin încetarea acestor funcţii.
Prin manevrele de resuscitare cardio-respiratorie se urmăreşte repunerea în activitate sau
susţinerea respiraţiei şi a circulaţiei accidentatului. Reanimarea victimei trebuie să se facă rapid,
eficient şi continuu, inclusiv pe timpul transportului, până la reluarea funcţiilor vitale.
3.2. Pentru a reţine mai uşor ordinea manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie s-a propus
formula mnemotehnică HELP ME (AJUTĂ-MĂ):
H = hiperextensia capului;
E = eliberarea căilor respiratorii;
L = luxarea (împingerea) anterioară a mandibulei;
P = pensarea nărilor;
ME = masaj cardiac extern.
3.3. STOPUL RESPIRATOR reprezintă oprirea bruscă a activităţii pulmonare şi are următoarele
semne şi simptome de recunoaştere:
 diminuarea sau oprirea mişcărilor respiratorii;
 cianozarea (învineţirea) tegumentelor, în special a feţei;
 puls rapid;
 pierderea cunoştinţei.
3.4. STOPUL CARDIAC reprezintă întreruperea bruscă a activităţii inimii şi are următoarele
semne şi simptome de recunoaştere:
 puls slab sau absent la artera carotidă;
 paloarea feţei cu cianozarea extremităţilor;
 relaxarea completă a musculaturii, inclusiv a sfincterelor (pierdere de materii fecale şi
urină);
 pierderea reflexelor;
 mărirea pupilelor;
 transpiraţii reci;
 greutate în respiraţie;
 pierderea cunoştinţei.
3.5. Resuscitarea trebuie să fie efectuată numai pe indivizii care sunt în stare de inconştienţă,
nu respiră şi prezintă o posibilă întrerupere a circulaţiei sângelui (nu au puls). O persoană în
această situaţie se află în stare de comă. Scopul resuscitării este de a scoate pacientul din
această situaţie şi de a preveni decesul.
ACŢIONAŢI RAPID!
Este extrem de important pentru creier să aibă un flux continuu de oxigen. Celulele creierului pot
tolera numai o scurtă întrerupere a fluxului de oxigen, de obicei între 3-5 minute.
3.6. Examinarea şi tratamentul
5
  Scuturaţi umărul accidentatului şi strigaţi: „Sunteţi treaz?”.
 Dacă nu există nici o reacţie: - strigaţi după ajutor; deschideţi căile de acces ale aerului,
vedeţi dacă pacientul respiră (pentru aceasta, folosiţi numai 5 secunde!).
 Dacă pacientul nu respiră: - palpaţi-i pulsul (pentru aceasta, folosiţi doar 5 secunde).
 Dacă nu respiră, dar are puls: - începeţi respiraţia artificială.
 Dacă nu respiră şi nu are puls: - începeţi manevrele de resuscitare cardio-pulmonară.
Pulsul este examinat la gât, prin palparea cu degetul arătător şi cel mijlociu pe partea
laterală a Mărului lui Adam, în scobitura dintre trahee şi muşchiul gâtului (artera carotidă).

4. PLĂGI ŞI BANDAJE
4.1. Pielea este un organ cu funcţii importante pentru viaţă. Factorii externi îi pot cauza leziuni
care necesită acordarea primului ajutor.
Rana sau plaga reprezintă o întrerupere a continuităţii tegumentului, ca rezultat al unui
traumatism, devenind astfel o poartă de intrare a microbilor în organism.
4.2. Plăgile pot fi:
 excoriaţii (zgârieturi);
 superficiale (afectează straturile pielii);
 profunde (sunt afectaţi muşchii, vasele, nervii, diferite organe, oase).
După profunzime, se disting:
 tăieturi simple, cu afectarea exclusivă a pielii;
 tăieturi complexe, când vătămarea cuprinde, după caz, oase, vase de sânge, nervi,
tendoane, muşchi sau organe interne.
4.3. Diferite tipuri de plăgi:
 Sfâşierea, frecarea produc plăgi superficiale. Dacă nu se infectează, ele se vindecă fără
a lăsa cicatrice.
 Inciziile adânci, provocate de tăişuri ascuţite, pot sângera din abundenţă. Tăietura este
de obicei curată. Sângerarea are un efect de curăţare şi, astfel, pericolul infectării este
mic, dacă obiectul care a produs rana nu a fost murdar sau ruginit.
 Penetrări prin străpungere (cu un cuţit, geam) cu o deschizătură mică de intrare şi un
canal îngust de-a lungul tăieturii. Atingerea organelor interne este frecventă şi, adeseori,
impurităţile pătrund adânc în ţesuturi, mărind riscul infectării. Toate plăgile provocate prin
înjunghiere (ale pieptului sau abdomenului) trebuie tratate de medic, fiind pericol de
perforare. Tot medicul trebuie să examineze şi secţionarea încheieturilor, pentru a se
evita infecţiile.
 Plăgile provocate prin împuşcare pot avea aspecte diferite, în funcţie de calibrul armei şi
de viteza glonţului. Când este lovit de un glonţ, osul se sfarmă. Orificiul de intrare al
glonţului poate fi mic şi adânc, iar cel de ieşire poate fi larg şi zdrenţuit, ţesuturile fiind
rupte şi însângerate. Schijele provoacă o combinaţie de răni zdrobite şi răni adânci,
similare celor provocate prin împuşcare.
4.4. Complicaţii ale plăgilor:

6
  Sângerarea: va înceta de la sine în cazul tăieturilor minore. Când pierderile de sânge
sunt mari, există pericolul întreruperii circulaţiei.
 Infecţia: pielea este un înveliş protector împotriva impurităţilor care pot pătrunde în corp.
Când pielea este ruptă şi intervine infecţia, plaga se inflamează, temperatura creşte,
ţesutul se umflă şi, după un timp, se formează o plagă purulentă.
 Vătămările interne: datorită pericolului perforaţiei, ca în cazul rănilor de cuţit în piept şi
abdomen sau infectării articulare, în cazul tăieturilor în articulaţii, toate aceste plăgi
trebuie tratate de medic.
 Tetanos: plăgile infectate, cum sunt cele zdrobite sau tăiate, pot conduce la tetanos,
complicaţie ce poate fi observată abia după câteva zile de la infectare.
4.5. Primul ajutor în cazul plăgilor prin tăiere:
Acoperiţi rana şi opriţi sângerarea.
Ţineţi ridicată, pe cât posibil, zona afectată a corpului.
Preveniţi întreruperea circulaţiei.
Transportaţi rănitul la medic sau spital.
Tăieturile mici, deschise, pot fi tratate cu apă curată şi săpun. Marginile deschise ale tăieturii
trebuie să fie puse cap la cap, înainte de acoperirea plăgii cu un bandaj sau comprese.
Dacă tăietura este mare trebuie să fie tratată de medic.
Înainte de a aplica un bandaj, trebuie să ştiţi care este funcţia lui. Multe persoane aplică
bandajul numai pentru a acoperi aspectul neplăcut al unei plăgi.
4.6. Un bandaj are următoarele funcţii:
 protejarea împotriva infecţiilor: bandajul pe rană;
 oprirea hemoragiei: bandaje compresive;
 protejarea tăieturilor: bandaje de susţinere.
4.7. Rănile reprezintă porţi de intrare pentru microbii aflaţi pe suprafaţa pielii sau antrenaţi din
mediul înconjurător. Ţesuturile zdrobite, sângele şi secreţiile din plagă reprezintă un mediu
favorabil pentru dezvoltarea microbilor.
4.8. Bandajul pentru răni/tăieturi:
Este format din 2 părţi: o parte interioară şi una exterioară. Bandajul interior trebuie să fie curat
şi să acopere toată suprafaţa tăieturii, pentru a o proteja de impurităţi. Compresele sterile sunt
bune, în special ca bandaje interioare. În cazuri de urgenţă, se poate folosi o batistă curată.
O compresă simplă, fixată cu o rolă de tifon, este bandajul folosit în mod obişnuit. Un bandaj
exterior funcţionează ca un suport pentru bandajele interioare. La fel de bine se poate folosi o
bandă elastică sau un bandaj elastic.
4.9. Bandajul compresiv:
Se foloseşte pentru o tăietură adâncă – ce produce o hemoragie serioasă. Acoperiţi tăietura cu
bandaje curate. Aşezaţi un obiect care să exercite presiune (piatră, o bucată de lemn) pe
bandajul de deasupra rănii. Asiguraţi bandajul printr-o acoperire circulară.
4.10. Bandajul de susţinere:
O rană a mâinii se bandajează aplicând o compresă pe mână şi o rolă în palmă. Mâna este
susţinută prin aşezarea antebraţului într-o eşarfă. Braţul trebuie să fie ridicat în poziţia

7
diagonală. Acest bandaj trebuie să protejeze zona afectată de traume externe. Astfel, se vor
reduce durerea şi complicaţiile. O bandă elastică este foarte funcţională ca bandaj de susţinere.
4.11. Informaţii generale despre bandaje
 Un bandaj se aplică cu multă siguranţă, dar nu aşa strâns încât să afecteze circulaţia.
Evitaţi folosirea şnururilor pentru fixarea bandajelor.
 Printr-o bandajare corectă se va evita frecarea rănii de pielea sănătoasă. O astfel de
frecare se poate produce, mai ales, la bandajarea picioarelor sau a mâinilor.
 Nodul bandajului nu trebuie aşezat niciodată pe rană. Când bandajul se aplică peste o
articulaţie, el trebuie să aibă o poziţie înclinată. Această poziţie este cea mai confortabilă
pentru rănit, permiţându-i o mobilitate mai mare a articulaţiei.
4.12. Tehnica pansamentului constă în dezinfectarea pielii, curăţirea plăgii şi acoperirea ei cu
comprese sterile, vată şi faşă. Cel ce acordă primul ajutor trebuie să fie curat pe mâini, pentru a
nu contribui la infectarea suplimentară a plăgii. Se curăţă pielea din jurul rănii şi se
dezinfectează (tinctură de iod, rivanol, alcool). Se ridică uşor eventualii corpi străini aflaţi în
plagă. Curăţirea plăgilor se face, de obicei, cu apă oxigenată. Astfel, se realizează şi o
dezinfecţie şi reducerea sângerării. Dacă pielea din jur este păroasă, se va tunde părul cu
foarfecă (sau se poate rade cu lama). Cu ajutorul unui tampon de vată sau comprese sterile se
şterge pielea din jurul plăgii cu tinctură de iod, rivanol. Apoi, se pudrează rana cu praf de
sulfamidă sterilă. Se aşează pe rană comprese sterile, până la acoperirea ei completă. Peste
comprese se aşează un strat de vată, apoi se trage faşa.

5. FRACTURILE
5.1. Scheletul uman este compus din aproximativ 220 de oase, legate între ele prin articulaţii şi
muşchi. O fractură sau ruptură poate fi cauzată de suprasolicitare, violenţă externă sau
presiune.
Simptome:
 Fractura - ruptura oaselor (fracturi închise) sau a oaselor şi a pielii (fracturi deschise).
 Entorsa - îndoirea, răsucirea sau întinderea forţată a ligamentelor fără deplasarea oaselor
din articulaţie.
 Luxaţia - întinderea sau ruperea ligamentelor şi deplasarea osului în articulaţie.
Prim-ajutor :
 La fracturi închise şi luxaţii, se imobilizează partea vătămată în poziţia cea mai comodă
(pentru evitarea transformării fracturilor închise în fracturi deschise).
 Se transportă urgent accidentatul la spital.
5.2. Fracturile sunt leziuni determinate de ruperea sau fisurarea oaselor. Fracturile pot fi:
 închise, caz în care pielea nu este străpunsă de către oasele fracturate;
 deschise, situaţie în care osul străbate pielea, putând fi văzut.
5.3. Primul ajutor în caz de fracturi:
 acoperă rana şi opreşte sângerarea;
 imobilizează zona fracturată cu ajutorul atelelor;
 transportă rănitul la spital.

8
Persoana care acordă primul ajutor trebuie să fie capabilă să deosebească o fractură închisă de
una deschisă. La fractura închisă, pielea nu este străpunsă, în timp ce la cea deschisă apare
plaga. Rana poate fi cauzată de o forţă externă sau de fragmentele osoase ce forţează ieşirea
prin piele. Deosebim deci: fracturi închise – fără răni deschise în zona osului rupt şi fracturi
deschise – cu răni deschise peste fractură.
5.4. Fracturile se pot identifica prin palparea cu blândeţe (atenţie!) a întregului corp. Dacă
accidentatul este căzut pe spate, este descălţat şi se trece un ac peste talpă. Dacă nu simte
nimic, avem de a face cu o fractură de coloană.
5.5. ATENŢIE! Niciodată nu trebuie încercată în cadrul primului ajutor reducerea fracturii
(reaşezarea oaselor în poziţia naturală), deoarece un nespecialist poate astfel produce leziuni
suplimentare!
5.6. ATENTIE: Se suspectează o leziune periculoasă: la gât, cap, când victima nu îşi poate
mişca sau/şi nu îşi simte membrele inferioare sau tot corpul; în acest caz victima nu trebuie
mişcată în absenţa personalului calificat, decât dacă se află în pericol de moarte (incendiu,
explozie, etc.). orice mişcare a capului, în faţă, în spate, la stânga sau la dreapta poate avea
drept consecinţă paralizia totală sau moartea!
5.7. Greşelile de evitat în cazul fracturilor constau în manevrele brutale din timpul degajării
victimei şi mai ales din timpul transportului. Trebuie evitate deplasările şi forfecările fragmentelor,
care provoacă dureri şi expun la complicaţii grave, prin rănirea vaselor sanguine, a nervilor, a
pielii. O imobilizare corectă se recunoaşte în primul rând prin diminuarea durerilor şi prin
menţinerea membrului în axul normal.
5.7. Alte afecţiuni ale aparatului loco-motor
5.7.1. Cârceii sunt nişte contracţii involuntare, dureroase, ale muşchilor, cauzate de lipsa de
calciu şi favorizate de frig, umezeală şi efort. Se relaxează membrul în cauză, se administrează
calciu gluconic, se masează uşor locul şi se fereşte de frig şi umezeală.
5.7.2. Întinderile de muşchi, ligamente sau tendoane sunt produse de solicitarea anormală a
elementului respectiv şi favorizate de lipsa de calciu, de antrenament sau o încălzire
necorespunzătoare. Apar dureri surde în locul afectat. Se administrează vasodilatatoare,
antiinflamatoare, se aplică comprese reci şi se imobilizează. La solicitări mari poate apare chiar
ruptura elementului în cauză, identificabilă prin palpare şi caracterizată de o durere puternică.
În acest caz membrul afectat trebuie ţinut în repaos.
5.7.3. Entorsele apar la solicitarea anormală a unei încheieturi, care se umflă şi devine
dureroasă. Se administrează analgezice şi antiinflamatorii, se aplică comprese şi se
imobilizează. Uneori, la solicitări mai puternice, poate apare luxaţia, oasele deplasându-se unul
faţă de celălalt şi ieşind din articulaţie. Intervenţia este identică.
Primul ajutor în entorse:
 peste articulaţie se aplică comprese cu apă rece sau gheaţă;
 se aplică bandaje cu scopul de a susţine articulaţia;
 victima nu trebuie să folosească articulaţia respectivă (să meargă);
 nu se va folosi căldura sau comprese cu apă caldă în perioada imediat următoare
traumatismului; este necesar ca victima să fie transportată la spital.
5.7.4. Luxaţia reprezintă ruptura capsulei articulare şi a ligamentelor, cu dislocarea oaselor din
articulaţii. Articulaţiile cele mai afectate sunt: umărul, şoldul, cotul, degetele, degetul mare de la
mână şi genunchiul. Se recunoaşte prin: edemul articulaţiei, deformarea articulaţiei, dureri la

9
mobilizarea articulaţiei sau imposibilitatea de a o folosi, modificarea culorii pielii din jurul zonei
traumatizate, sensibilitatea la atingerea zonei.
Primul ajutor în luxaţii:
 nu se va încerca aşezarea osului la loc;
 zona lovită se imobilizează cu o atelă, o perna sau o eşarfă, în poziţia în care a fost găsit
membrul;
 victima se transportă la spital.

6. HEMORAGII
6.1. Hemoragiile pot fi: externe, interne şi exteriorizate. Hemoragia internă nu este vizibilă. O
persoană poate avea hemoragie internă din cauza ruperii vaselor de sânge sau a organelor
interne.
6.2. Gravitatea unei hemoragii se apreciază în funcţie de cantitatea de sânge pierdut, iar
semnele şi simptomele de recunoaştere ale unei hemoragii sunt: ameţeli, paloare, extremităţi
reci, transpiraţii reci, tensiune arterială scăzută, respiraţie accelerată, puls rapid, frisoane,
agitaţie, convulsii, lipotimie, dilatarea pupilelor (în hemoragiile grave).
6.3. Hemoragiile interne se manifestă prin dureri în zona plăgii, paloare (faţă şi/sau extremităţile
membrelor sunt palide şi reci), ameţeli. Atenţie însă, aceleaşi simptome pot apare şi din cauza
hipotensiunii sau lipsei de calciu. Se aplică comprese reci pe locul hemoragiei şi se organizează
transportul cât mai urgent, într-o poziţie care să micşoreze aportul de sânge către zona lezată.
6.4. Hemoragiile externe pot fi arteriale (sângele provine dintr-o arteră, este roşu aprins,
ţâşneşte cu presiune sau pulsând) sau venoase (sângele provine dintr-o venă, este roşu închis
şi curge continuu). Tratamentul unei hemoragii uşoare constă în oprirea hemoragiei şi eventual
administrarea de analgezice.
6.5. Hemoragiile foarte puternice, cu pierderi masive de sânge, pot duce la starea de comă,
deoarece creierul nu mai este irigat suficient. În acest caz, accidentatul este culcat cu picioarele
mai sus decât capul şi cu mâinile ridicate, astfel încât sângele să curgă către creier şi se dă
telefon la ambulanţă.
6.6. O rapidă pierdere a sângelui este mai periculoasă decât o hemoragie lentă şi continuă. În
hemoragia arterială, sângele se scurge în afară, în pulsaţii; pune viaţa în pericol şi trebuie să fie
oprită imediat. De asemenea, şi hemoragia din venele mari poate fi periculoasă. Când
accidentatul prezintă o hemoragie masivă, asiguraţi imediat transportul acestuia la spital.

7. ARSURI
7.1. Arsurile sunt accidente provocate de căldură sub diferite forme: agenţi chimici, electricitate
şi iradiaţii.
Arsurile termice se datorează căldurii, care poate acţiona prin: flacără, lichide cu temperatură
înaltă, metale încălzite, gaze sau vapori supraîncălziţi, corpuri solide incandescente.
Arsurile chimice sunt produse de unii acizi ca: acid azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic, etc. sau
de substanţe alcaline: hidroxid de sodiu, de potasiu, de calciu, amoniac gazos, etc..
Arsurile electrice se datorează contactului cu un conductor electric aflat sub tensiune.
Arsurile prin radiaţii - produse de razele solare, raze ultraviolete, etc..
7.2. Localizări periculoase şi arsuri grave sunt:
10
  pe faţă, gât, pentru că arsurile la acest nivel pot fi urmate de complicaţii la nivelul
aparatului respirator;
 toate arsurile care sunt în apropierea feţei (pleoape), mâinii, peroneului, zonele de flexie
ale membrelor, leziuni circulare la nivelul membrelor;
 arsurile care depăşesc mai mult de 30% din suprafaţa arsă, indiferent de gradul de
arsură;
 arsurile de gradul III şi care depăşesc 10 % din suprafaţa corpului;
 arsurile complicate cu fracturi şi cu distrugeri masive de ţesuturi moi;
 arsuri profunde cauzate de substanţe acide sau de curent electric.
7.3. În cazul arsurilor provocate de flacără: Important în aceste situaţii este oprirea cât mai
rapidă a arderii cu jet de apă. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile când flacăra este deja
stinsă, deoarece în acest moment arsura se poate propaga în continuare în profunzime. Se
îndepărtează hainele pacientului cu condiţia ca acestea să nu fie lipite de piele, iar manevra de
dezbrăcare să producă distrugeri tisulare. Odată cu dezbrăcarea pacientului se va asigura
protecţia acestuia de hipotermie.
7.4. În cazul arsurilor provocate de substanţe chimice. Spălarea suprafeţei arse cu jet de
apă în aceste situaţii trebuie să fie de o durată mai mare, pentru a fi siguri că se îndepărtează
orice urmă de substanţă cauzatoare. Profunzimea arsurii este direct proporţională cu timpul de
contact, de concentraţia substanţei şi proprietăţile substanţei.
7.5. În cazul evenimentelor din laboratoarele chimice, Arsurile pot fi:
 termice, provocate de contactul cu corpuri fierbinţi sau ca urmare a aprinderii substanţelor
inflamabile;
 chimice, provocate de contactul cu substanţe caustice (baze sau acizi concentraţi)
7.6. La manipularea obiectelor şi substanţelor fierbinţi (trunchi de şamotă, creuzete,capsule,
pânze de azbest, apă fiartă) se recomandă utilizarea după caz a cleştelui metalic, manşoanelor
de azbest sau de cauciuc, a lavetelor.
7.7 Vasele de sticlă se încălzesc progresiv, pe sită de azbest, pe băi de apă sau de nisip; vasele
cu precipitate se încălzesc agitând continuu cu o baghetă, pentru a evita depunerea
precipitatului.
 Este interzisă aplecarea capului deasupra vaselor în care fierbe o soluţie.
 Eprubeta în care se încălzeşte o soluţie se ţine înclinată într-o parte, nici spre sine, nici
spre vecin, pentru a se evita stropirea în caz de supraîncălzire.
 Este interzisă păstrarea substanţelor inflamabile şi a celor volatile în apropierea radiaţiilor
termice.
 Lămpile şi becurile de gaz nu se lasă aprinse fără supraveghere.
7.8. În cazul arsurilor termice, trebuie în primul rând închis gazul sau sursa ce arde, cu ajutorul
extinctoarelor, nisipului, prelatelor şi apoi se acordă primul ajutor. În cazul arsurilor de gradul I
pielea arsă se spală cu spirt medicinal sau cu o soluţie de permanganat de potasiu şi apoi se
unge cu o cremă protectoare dezinfectantă, sau se spală locul arsurii cu o soluţie de tanin 1%.
În cazuri mai grave (arsuri de gradul II şi III) accidentatul se transportă imediat la spital.

11
7.9. Arsurile cauzate de substanţe chimice sunt extrem de numeroase şi variate. În tabelul de
mai jos sunt prezentate unele măsuri de prim ajutor, în cazul arsurilor cu substanţe chimice.

Substanţa toxică Antidot

Se spală repede locul cu apă, apoi cu soluţie 1/10 de NaOH sau NH 4OH, din nou cu apă
Br2 şi se pune o compresă cu soluţie concentrată de tiosulfat de sodiu. Apoi se unge locul
cât mai des cu lanolină sau vaselină.

HF Soluţie 2% de CaCl2, soluţie de NH 4CH3COO, soluţie 20% de MgO în glicerină.

Se tamponează repede pielea cu hârtie de filtru sau cârpă uscată, apoi se spală pielea
H 2SO4
cu apă şi se unge locul atins cu vaselină sau ulei.

Se tamponează şi se aplică pe rană pentru scurt timp un pansament cu una din soluţiile
AgNO3 (1/1), KMnO4(1/10) sau soluţie 5% de sulfat de cupru, apoi se spală rana cu apă
P4
şi se aplică un pansament de vaselină cu violet de metil, după care epiderma arsă a fost
bine întinsă .Pentru arsurile grave ne adresăm medicului.

HCl d=1,19
Se spală locul cu multă apă, apoi cu o soluţie de dicarbonat de sodiu 2% (NaHCO 3)
H 2SO4 d=1,85
pentru neutralizare.
HNO3d=1,53

NaOH d=1,53
Se spală locul cu multă apă, apoi cu o soluţie neutralizantă de acid acetic diluat 2%.
KOH d=1,53

7.10. Dacă un pahar cu o soluţie acidă sau bazică se răstoarnă pe masă, locul trebuie spălat cu
multă apă şi uscat.
7.11. La efectuarea experienţelor cu acizi, se pot utiliza acizi concentraţi numai dacă reţeta
prevede special acest lucru. Acizii concentraţi se vor mânui cu multă precauţie şi sub nişă.
7.12. Prepararea soluţiilor însoţită de degajare mare de căldură (de exemplu: diluarea acidului
sulfuric, prepararea amestecului sulfocromic din acid sulfuric concentrat şi dicromat de potasiu,
etc.) se efectuează în vase de sticlă cu pereţii rezistenţi pentru a evita crăparea lor sau în
capsule de porţelan.
7.13. Diluarea acidului sulfuric concentrat cu apă se face întotdeauna prin introducerea acidului
sulfuric în apă, în jet subţire şi cu agitare continuă şi nu invers.
7.14. În cazul arsurilor provocate de curentul electric. Important este îndepărtarea
pacientului de sursa de curent (sau invers). Arsurile electrice produc leziuni atât la suprafaţă, cât
şi în profunzimea organismului. Ţesuturile sunt distruse prin mecanism termic. Se caută poarta
de intrare şi poarta de ieşire a curentului electric. Acest lucru este important pentru că ne
furnizează informaţii privind traseul urmat de curent prin organism. Distrugerea tisulară este
maximă la punctul de intrare. Dacă sunt interesate vase importante apar cangrene, iar dacă
traseul intersectează inima pot apărea tulburări în activitatea inimii deosebit de grave, chiar
moartea.
7.15. Tipuri de arsuri:

12
  Arsuri prin contact. Sunt localizate, de obicei, pe braţe şi picioare (părţi ale
corpului ce vin în contact direct cu firele electrice).
 Arsuri în formă de arc. Sunt cauzate de o scânteie produsă între două fire
electrice. Este suficient ca o persoană să se afle în zona în care se produce
scânteia, pentru ca vătămarea să se producă. Într-un spaţiu deschis, scânteia
este superficială, dar într-un spaţiu închis, ea va fi explozivă, iar urmările
foarte serioase.
 Combinaţia contact-arc. Se poate produce dacă o persoană în contact cu
pământul vine în contact cu o altă persoană, în momentul în care aceasta
suferă un şoc electric.
7.16. Primul ajutor:
a. Scoaterea victimei de sub influenţa curentului electric trebuie făcută rapid. Dacă
accidentul a fost produs de curent de joasă tensiune, este mai uşor, căci puteţi
scoate victima fără a vă pune propria viaţă în pericol, trăgând-o de haine. În cazul
curentului de medie / înaltă tensiune, acţiunea este periculoasă pentru persoana
salvatoare. Excepţie face cazul când persoana care acordă primul ajutor poate
ajunge la sursa principală de curent şi o poate întrerupe.
b. Stingerea incendiului. Când persoana accidentată are hainele în flăcări, acestea
trebuie stinse fie cu apă, fie acoperind accidentatul cu o pătură. Nu aruncaţi apă
peste instalaţiile electrice, până nu a fost întreruptă alimentarea la curentul electric.
c. Reanimarea. Dacă accidentatul nu are puls şi nu respiră, îi faceţi respiraţie
artificială (gură la gură) şi masaj cardiac.
d. Scăderea rapidă a temperaturii corpului. În acest scop, se foloseşte apa rece.
Procedeul trebuie să continue circa 30 de minute.
e. Bandajarea. Plăgile din arsura prin electrocutare sunt curate şi trebuie doar
protejate împotriva infectării. Se vor aplica comprese curate, prosoape, cearceafuri.
f. Transportul la spital este absolut necesar, căci oprirea inimii poate surveni subit,
chiar la câteva ore de la producerea accidentului.
7.17. Generalităţi:
 Jetul de apă trebuie folosit numai pentru regiunile afectate;
 Este interzisă folosirea cremelor, unguentelor, substanţelor uleioase;
 Se folosesc pe cât posibil pansamente sterile sau cârpe foarte curate, umezite;
 Nu se pune gheaţă în contact direct cu tegumentul;
 Se acoperă pacientul pentru a preveni pierderea de căldură;
 Nu puneţi gheaţă pe arsură;
 Acoperiţi arsura cu un bandaj de tifon steril. Nu folosiţi vata (sau alt material pufos) care
poate irita pielea.
7.18. Arsurile minore de obicei trec fără alt tratament. Ele se pot vindeca cu schimbări
pigmentare, însemnând ca zona vindecată poate fi de o culoare diferită faţă de pielea
înconjurătoare. Verificaţi dacă există semne de infecţie, cum ar fi durerea crescută, roşeaţă,
febră, inflamaţie sau puroi. Daca infecţia se dezvoltă, apelaţi la ajutor medical. Evitaţi rănirea din
nou a zonei sau expunerea la soare, dacă arsurile sunt sub un an vechime – în caz contrar, se

13
pot extinde zonele de modificări pigmentare. Folosiţi o cremă de protecţie solară pentru zona
afectată timp de cel puţin un an.
7.19. Atenţie !
 Nu folosiţi gheaţa. Punând gheaţă direct pe o arsură se poate provoca o degerătură,
agravând rana.
 Nu spargeţi băşicile. Băşicile sparte sunt vulnerabile la infecţie.
Pentru arsurile majore, formaţi 112 sau sunaţi pentru ajutor medical de urgenţă. Până
soseşte ajutorul de urgenţă, luaţi următoarele măsuri:
 Nu scoateţi hainele arse. Totuşi, verificaţi ca victima să nu mai fie în contact cu
materiale care se topesc, sau expusă la fum ori căldură.
 Nu introduceţi arsuri mari, severe, în apa rece. Acest lucru poate provoca un şoc.
 Verificaţi existenţa semnelor vitale (respiraţie, tuse sau mişcare).
 Acoperiţi zona arsurii. Folosiţi un bandaj răcoros, umed, steril, o pânză umedă curată
sau prosoape umede.

8. OTRĂVIRI, INTOXICAŢII
8.1. Semnele generale care ne orientează spre otrăvire: - persoană fără cunoştinţă; crampe
abdominale, greaţă; plante otrăvitoare, medicamente, cutii cu toxic lângă victimă; miros de gaz
într-o cameră cu una sau mai multe persoane lipsite, mai mult sau mai puţin, de cunoştinţă.
Trebuie să acţionăm rapid. Primul ajutor trebuie acordat corect. Transportul la spital se face
rapid. Pentru a acţiona corect, trebuie să se cunoască natura toxicului.
Cum să ne comportăm în caz de otrăvire:
 Păstraţi calmul! Nu vă pripiţi!
 Sunaţi la Ambulanţă!
8.2. Otrăvirea accidentală este des întâlnită. Principalele otrăviri se produc în urma înghiţirii
unor medicamente aparent inofensive - paracetamol, antiseptice, pastile folosite pentru
tratarea răcelilor. O altă categorie, destul de periculoasă, este reprezentată de produsele din
orice cămin: detergent, parfum, aftershave, produse de curăţat, etc..
8.3. De reţinut: Nu acţionaţi pripit, niciodată să nu folosiţi lapte şi nu produceţi vomitarea
fără consultaţie!!! Chiar dacă persoana pare a se simţi perfect, solicitaţi ajutor medical.
8.4. Otrăvire - simptome:
 Dificultate respiratorie, transpiraţie, dureri abdominale sau de piept,
 Vomă, diaree, greaţă,
 Pierderea cunoştinţei,
 Buze uscate, arsuri în jurul buzelor sau ale pielii.
8.5. Simptomele neobişnuite ce pot însoţi otrăvirea includ :
 somnolenţa chiar dacă nu este ora de somn;
 incapacitatea de a va urmări cu ochii;
 arsuri sau pete în jurul gurii;

14
  respiraţie cu miros ciudat, respiraţie care miroase a substanţe chimice, cum este benzina
sau diluantul pentru vopsea;
 arsuri sau roşeaţa în jurul gurii şi buzelor, ceea ce poate rezulta din ingerarea anumitor
otrăvuri;
 arsuri, pete şi mirosuri pe haine sau mobile, podea, covoare sau alte obiecte din zona
înconjurătoare;
 sticle goale de medicamente sau pastile împrăştiate;
 vomă, dificultate în respiraţie, somnolenţă, confuzie sau alte semne neaşteptate.
8.6. Prim ajutor :
 Se analizează locul şi modul în care s-a produs otrăvirea şi se transportă persoana în
cauză departe de sursa de otrăvire.
 Se verifică dacă persoana este conştientă, se verifică şi respiraţia şi pulsul acesteia.
 Dacă este necesar, se apelează Serviciul de Ambulanţă.
 Dacă mai există alte persoane suspecte, se încearcă aflarea tipului de otravă şi
cantitatea ingerată.
 În caz de vomă, persoana se poziţionează pe o parte.
8.7. Contraindicaţii:
NU-i daţi unei victime inconştiente nimic pe gură.
NU induceţi voma, decât dacă vi s-a spus să faceţi acest lucru de către un medic sau de
cineva de la 112. O otravă puternică care arde traiectul de la gât în jos va avea acelaşi efect şi
când parcurge drumul înapoi în sus.
NU încercaţi să neutralizaţi otrava cu suc de lămâie sau oţet sau cu vreo altă substanţa, decât
daca vi se spune de către Centrul de Dispecerat pentru Otrăviri sau de către un medic.
NU utilizaţi nici un antidot de tip „bun la toate”.
NU aşteptaţi ca simptomele să ia amploare dacă suspectaţi că cineva a fost otrăvit.

9. PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTARE PRIN ELECTROCUTARE

9.1. ELECTROCUTARE = trecerea unui curent electric prin corpul omului, ceea ce are drept
consecinţe contracţii musculare puternice, arsuri locale, pierderea cunoştinţei, oprirea respiraţiei
şi inimii, fenomene care pot deveni ireversibile, dacă nu se intervine imediat.
Se întrerupe curentul electric, direct de la comutator sau se rupe firul de alimentare cu curent
electric, fie cu un lemn, topor cu mâner de lemn sau cleşti cu braţe izolate.
9.2. Este interzis:
 să se atingă părţile descoperite ale corpului victimei cu mâna neprotejată.
 să se folosească obiecte umede sau metalice pentru înlăturarea victimei sau firelor
electrice.
9.3. Se îndepărtează victima de la locul accidentului, fie cu o prăjină, cu mâna învelită într-o
haină groasă şi uscată sau cu mănuşi electroizolante. În acest timp salvatorul va sta pe o
scândură de lemn. Se mai recomandă să se folosească, dacă se poate, numai o singură mână.

15
9.4. Dacă victima mai respiră sau prezintă o respiraţie neregulată, se execută respiraţie “gură la
gură” sau “gură la nas” şi masaj cardiac, folosind metodele clasice de respiraţie artificială.
9.5. După revenirea stării de conştienţă, victima este transportată de urgenţă la cea mai
apropiată unitate sanitară cu serviciu de reanimare.
9.6. După executarea rapidă a acestor operaţiuni, victima va fi apucată de la spate cu mâinile
împreunate la baza toracelui sub forma de chingă sau luată de la spate, ţinută cu capul în jos şi
scuturată de câteva ori.
9.7. Dacă bolnavul nu şi-a recăpătat respiraţia şi pulsul se mai resimte încă, se recomandă
executarea respiraţiei artificiale de către o singură persoană sau chiar de două (unul face
respiraţie “gură la gură”, iar celalalt apăsă toracele cu palmele în ritmul respiraţiei).
9.8. Accidentatul nu trebuie în nici un caz îngropat în pământ, deoarece această metodă este nu
numai inutilă, ci chiar şi dăunătoare.
9.9. La joasă tensiune, când curentul se scurge în pământ prin corpul celui accidentat şi acesta
strânge convulsiv în mâini un conductor, iar reţeaua nu se poate deconecta urgent, este mai
bine ca cel accidentat să fie izolat faţă de pământ (de exemplu împingând sub el scânduri
uscate sau orice alt material izolant uscat, astfel încât să nu mai atingă solul, pereţii sau alte
obiecte din imediata apropiere), decât să se încerce desprinderea mâinilor.
9.10. Se va avea grijă ca cel accidentat prin electrocutare să nu sufere alte accidente la luarea
acestor masuri. În caz de nevoie, trebuie tăiate conductoarele de joasă tensiune, cu ajutorul
unui topor cu coadă de lemn uscat, cu foarfeci izolate sau cu ajutorul unui aparat cu o izolaţie
corespunzătoare. Operaţia trebuie executată cu precauţie (nu se ating conductoarele, se taie
fiecare conductor în mod separat, cu echipament de protecţie adecvat).
9.11. Primele măsuri după scoaterea accidentatului de sub curent:
Modul de aplicare a măsurilor de prim-ajutor depinde de starea în care se află accidentatul,
după scoaterea de sub curent. În cazul când acesta se află în deplină cunoştinţa, deşi până
atunci fusese în leşin sau a stat mult timp sub tensiune, el va fi îndrumat sau transportat la
medic, spre a preveni o eventuală agravare a stării sale; în situaţii grave, trebuie să fie chemat
medicul sau salvarea la faţa locului. Până la venirea medicului, pentru a nu exista pericolul
înghiţirii limbii sau al înecării cu vomă (în cazul unui nou leşin), accidentatul se aşează în decubit
ventral.
Când cel accidentat şi-a pierdut cunoştinţa, el trebuie întins pe un loc neted şi comod; i se
desface îmbrăcămintea la piept şi la gât, se iau măsuri pentru împrospătarea aerului, se
evacuează din încăpere persoanele de prisos, apoi i se dă să miroasă o soluţie de amoniac, se
stropeşte cu apă (nu din gură!), i se fac fricţiuni pe corp pentru încălzirea corpului. Medicul
trebuie să fie chemat cât mai urgent. În cazul când accidentatul respiră greu, foarte rar şi
convulsiv, la fel ca un muribund, i se va face respiraţie artificială şi un masaj în regiunea inimii. În
cazul când persoana accidentată nu mai dă semne de viaţă (respiraţia, bătăile inimii, pulsul sunt
absente) nu trebuie să fie considerată fără viaţă.
9.12. Moartea poate fi adesea numai aparentă; accidentatul va muri dacă nu i se va acorda
primul ajutor (respiraţie artificială). Respiraţia artificială trebuie făcută în mod continuu, până la
sosirea medicului, care, în aceste cazuri, trebuie chemat urgent. Pulsul se verifică la artera
carotida, fără a presa excesiv .
În operaţia de readucere la viaţă a accidentatului prin electrocutare, care în aparenţă este mort,
fiecare secundă este preţioasă, de aceea primul ajutor trebuie dat imediat, dacă este posibil
chiar la faţa locului; el va fi transportat în alt loc numai în cazul când pericolul continuă să
ameninţe atât pe cel accidentat cât şi pe cel care acordă primul ajutor sau în cazul imposibilităţii
acordării primului ajutor în timpul transportului. Electrocutatul poate fi considerat mort numai în
16
cazul unor grave leziuni externe, de exemplu fracturarea cutiei craniene în cădere sau
carbonizarea întregului corp. Moartea poate fi declarată de către medic. În niciun caz nu trebuie
aplicate metode empirice.
9.13. ATENŢIE! Dacă o linie electrică sau un cablu cade peste un autovehicul (se poate
întâmpla în caz de furtuni), persoanele din maşină trebuie să rămână înăuntru şi să sune la 112
pentru ajutor. Până când linia electrică nu va fi oprită sau mutată, ei nu trebuie să coboare din
maşină!
9.14. Principalele instrucţiuni obligatorii aplicabile la executarea respiraţiei artificiale:
Respiraţia artificială va fi executată numai în cazurile în care cel accidentat nu respiră deloc sau
respiră rar, convulsiv, cu sughiţuri, ca un muribund, sau dacă respiraţia se înrăutăţeşte.
Executarea respiraţiei artificiale trebuie să fie începută imediat ce accidentatul a fost scos de
sub curent şi se continuă apoi fără întrerupere. Ea va fi continuată până la obţinerea rezultatului
pozitiv (revenirea la viaţă) sau până la apariţia semnelor neîndoielnice ale morţii reale (a petelor
cadaverice sau a rigidităţii corpului).
9.15. S-au observat cazuri când cei consideraţi morţi, datorită leziunilor provocate, au fost
readuşi la viaţă peste câteva ore, socotite din momentul accidentului (chiar 8 - 11ore). În timpul
cât se execută respiraţia artificială, se va observa atent faţa accidentatului. În cazul când se
observă o mişcare a buzelor, a pleoapelor sau a mărului lui Adam, dând impresia că înghite, se
va verifica dacă nu cumva accidentatul a început să respire singur şi regulat; se opreşte
respiraţia artificială, deoarece continuarea ei poate fi periculoasă. Dacă însă după câteva clipe
de aşteptare, se va observa că acesta nu mai respiră, se va relua imediat respiraţia artificială.
Înainte de a se proceda la executarea respiraţiei artificiale, este necesar:
 Să se elibereze imediat accidentatul de părţile de îmbrăcăminte care împiedică respiraţia
(gulerul de la cămaşă, fularul), să se desfacă cureaua de la pantaloni;
 Să se elibereze imediat gura celui accidentat de obiecte străine (să se înlăture protezele
dentare dacă există);
 Dacă gura accidentatului este încleştată, ea trebuie deschisă; falca inferioară este împinsă
în afară; pentru aceasta, cel care acordă primul ajutor aplică cele patru degete de la
ambele mâini în spatele colţurilor fălcii inferioare, apoi, prin apăsarea degetelor mari
deasupra marginii fălcii, aceasta este împinsă în afară, astfel ca dinţii maxilarului inferior să
fie aduşi în faţa dinţilor celui superior. În cazul când în modul mai sus indicat nu se reuşeşte
să se deschidă gura, atunci se va recurge la ajutorul unei lame metalice sau unei linguri
care se va introduce între măsele, la colţurile gurii, şi nicidecum în faţă (dinţii se pot rupe) şi
cu precauţie se descleştează dinţii. (Înainte de a se folosi lama metalică/lingura, se
înveleşte cu un material textil pentru a proteja dantura. Sunt preferabile de asemenea
unelte din lemn).
9.16. Metode de respiraţie artificială
Există mai multe metode de respiraţie artificială (Silvester, Schäfer, Howard), care se aplică de
la caz la caz. Oricare ar fi metoda, este necesar a se acţiona foarte rapid pentru a realiza
primele cinci inspiraţii forţate şi a asigura oxigen creierului, altfel după 3 minute fără oxigen,
creierul se lezează ireversibil.
9.17. Metoda Silvester
Menţionam că aceasta metodă este cea mai bună dintre metodele de respiraţie artificială
prezentate. În cazul când se dispune de ajutoare, se aplică aceasta metodă. Pentru aplicarea
acesteia sunt necesare mai multe schimburi de echipe, procedeul fiind obositor. La aplicarea
metodei Silvester se aşează accidentatul pe spate, pe un sul de haine ca să se lărgească
toracele, se scoate şi se reţine limba afară cu un cârlig de rufe, batistă uscată sau cu ajutorul
17
unei feşi sau bucăţi de pânză care se trece în jurul gâtului; salvatorul se aşează în genunchi la
capul accidentatului, iar braţele acestuia se prind de sub încheietura cotului şi se apăsă fără
violenţă pe părţile laterale ale pieptului (expiraţie), numărând: unu, doi, trei - se ridică apoi
braţele accidentatului în sus şi se trag înapoi peste cap (inspiraţie); numărând: patru, cinci, şase
- se vor apăsa din nou braţele accidentatului pe părţile laterale ale pieptului. În cazul când se
dispune de ajutoare, la aplicarea metodei Silvester sunt întrebuinţaţi doi oameni, fiecare stând
pe un genunchi de fiecare parte a accidentatului, acţionând în concordanţă şi după
numărătoare. Un al treilea ajutor ţine scoasă limba accidentatului. Dacă se execută corect
respiraţia artificială, se aude un sunet (care seamănă a geamăt) produs de aerul ce trece prin
traheea accidentatului, la comprimarea pieptului şi eliberarea lui. În cazul în care sunetele nu se
produc, aceasta înseamnă că limba a căzut şi împiedică trecerea aerului; astfel, limba trebuie să
fie scoasă mai mult afară . În cazul fracturării unei mâini sau unui umăr, metoda Silvester NU
trebuie aplicată.
9.18. Metoda Schäfer
În cazul când respiraţia artificială trebuie făcută de o singură persoană, este mai uşor de aplicat
metoda Schäfer. Avantajele ei constau în uşurinţa aplicării procedeului, deoarece acesta poate fi
uşor însuşită, după câteva exerciţii de scurtă durată. În cazul aplicării metodei Schäfer,
accidentatul trebuie aşezat cu spatele în sus, cu capul sprijinit pe o mână, cu faţa într-o parte.
Cealaltă mână a accidentatului trebuie întinsă în lungul capului. Dacă este posibil i se va scoate
limba afară; aceasta nu trebuie ţinută deoarece ea va sta singură. Apoi operatorul trebuie să se
aşeze în genunchi deasupra accidentatului, cu faţa înspre capul acestuia, în aşa fel încât
şoldurile sale să fie cuprinse între genunchii persoanei care dă ajutorul. Se aplică apoi palmele
pe spatele accidentatului, pe coastele inferioare, cuprinzându-le lateral cu degetele îndoite,
numărând unu, doi, trei operatorul se apleacă înainte în aşa fel ca prin greutatea corpului său să
apese cu mâinile pe coastele accidentatului. Numărând în continuare: patru, cinci, şase,
operatorul se ridică brusc de pe spatele accidentatului, revenind la poziţia de la început, fără a
ridica mâinile de pe accidentat.
9.19. Metoda Howard
Se aplică (în locul metodei Schäfer) în cazul în care cel accidentat are arsuri pe spinare şi
leziuni la mâini. În cazul aplicării metodei Howard se aşează accidentatul pe spate, aşezând sub
locul cu arsuri o batistă sau o pânză curată şi i se întind mâinile în lungul capului. În cazul când
mâinile sunt fracturate, acestea nu se vor întinde, ci se vor aşeza deasupra capului. Limba
accidentatului trebuie scoasă afară şi ţinută de o a doua persoană. Apoi operatorul se aşează în
genunchi deasupra persoanei accidentate, procedând identic ca şi la aplicarea metodei Schafer:
apăsă pe coastele inferioare (nu pe burtă), numărând la apăsare şi la ridicare.
9.20. Oricare ar fi metoda aplicată, trebuie să se evite apăsările intense pe piept sau pe spate,
mai cu seamă în regiunea abdomenului, deoarece poate produce împingerea alimentelor din
stomac spre gură, ceea ce ar putea astupa căile respiratorii. Trebuie să fie evitate mişcările
violente ale accidentatului, (în special metoda Silvester) pentru a nu se produce fracturi sau
luxaţii. La aplicarea oricărei metode de respiraţie artificială, trebuie avut grijă ca accidentatul să
nu răcească; de aceea nu trebuie să fie lăsat pe pământ umed sau pe pardoseală de piatră, de
beton sau fier. Pentru aceasta, sub accidentat trebuie aşezat ceva călduros, va fi învelit şi dacă
este posibil încălzit, aplicându-i-se pe corp şi la picioare sticle cu apă fierbinte, cărămizi sau
pietre încălzite şi bine acoperite, pentru a nu cauza arsuri. Toate acestea trebuie făcute repede,
fără să se întrerupă operaţia de respiraţie artificială. În timpul respiraţiei, braţele celui care face
respiraţia, în cazul aplicării metodelor Schafer si Howard, sau ale accidentatului, la aplicarea
metodei Silvester, pot fi îndepărtate pentru 2-3 secunde de cutia toracică a accidentatului. La
toate metodele de respiraţie artificială trebuie să se facă 15 mişcări complete pe minut, adică de
inspiraţie şi respiraţie. Pentru a obosi mai puţin, cel care face respiraţia artificială trebuie să
respire în ritmul mişcărilor pe care le face accidentatului.
18
9.20. Metoda respiraţiei artificiale gură-la-gură
Este cea mai bună metodă, pentru că este uşor de învăţat şi practicat, poate fi folosită asupra
persoanelor de toate vârstele. În plus, oferă rată mare de succes pentru salvatorul singur.
Paşii care trebuie urmaţi sunt următorii:
 Verificaţi gura accidentatului pentru a vă asigura că nu este obstrucţionată;
 Plasaţi corpul accidentatului pe spate, astfel încât pieptul să fie în extensie;
 Prindeţi mandibula şi ridicaţi-o în sus, astfel încât capul să aibă o poziţie înspre înapoi.

Eliberarea căilor respiratorii Gură la gură Gură la nas

Aceasta acţiune va debloca căile respiratorii blocate de baza limbii, care este deseori înghiţită
de persoana în stare de inconştienţă. Acum se începe respiraţia artificială: Cu o mână se strâng
nările accidentatului. După aceea salvatorul inspiră rapid şi adânc, apoi insuflă aerul prin gura
accidentatului. Dacă maxilarele sunt încleştate, se poate folosi aceasta metodă, aerul trecând
printre dinţi, şi se poate folosi şi metoda gură-la-nas. Expiraţia accidentatului trebuie să se
producă natural, la oprirea insuflaţiei. Dacă e nevoie, respiraţia artificială (metoda Silvester sau
gură-la-gură) trebuie combinată cu masajul cardiac. În cazul a doi salvatori ritmul este de 10-12
inspiraţii pe minut - o dată la 5 compresii cardiace. În cazul unui singur salvator, se face o
succesiune de 2 inspiraţii după fiecare 15 compresii cardiace. Nu pierdeţi niciun moment în
începerea respiraţiei artificiale, cea mai mică întârziere poate fi fatală!
9.21. Masajul inimii se execută în felul următor: persoana care dă primul ajutor pune mâna sa
dreaptă pe regiunea inimii accidentatului (în cuşca toracică - în stânga extremităţii de jos a
sternului (osul pieptului)), având degetele îndreptate în direcţia capului acestuia şi mâna stângă
peste mâna dreaptă şi apăsă uniform .
Urmăreşte reanimarea bătăilor cardiace în cazul în care inima a
încetat să mai bată.
Accidentatul este culcat pe spate, pe un plan tare, cu capul mai
jos decât restul corpului.
Palmele salvatorului vor exercita presiuni ritmice, astfel încât
toracele victimei să fie turtit cu 3 - 4 cm, într-un ritm de
60 apăsări pe minut.
Compresiunile şi decompresiunile ritmice îndeplinesc funcţia de
pompare a sângelui în vasele sanguine.
În mod obişnuit, în scurtă vreme după aplicarea masajului, inima îşi reia activitatea spontană.
Reluarea activităţii se poate observa după reapariţia pulsului şi colorarea pielii şi
mucoaselor. Accidentatul îşi capătă cunoştinţa, iar reflexele reapar.
9.21. În cazul unui stop cardio-respirator este necesar să se execute concomitent şi respiraţia
artificială şi masajul cardiac extern. În această situaţie este necesară prezenţa a doi
salvatori care să execute concomitent manevrele. Alternarea mişcărilor va fi
următoarea: la patru compresiuni de masaj cardiac - o insuflare de aer. În

19
 eventualitatea că nu există decât un singur salvator, acesta va efectua, în ritmul amintit
mai sus, ambele manevre.
9.22. Tehnica masajului cardiac:
a) Apăsaţi pe cutia toracică de 15 ori, determinând o coborâre a sternului de 4-5 cm.
Fiecare compresiune trebuie făcută energic şi rapid - 2 compresiuni pe secundă, sau
aproximativ 100 compresiuni pe minut,
b) Lăsaţi sternul să se ridice după fiecare compresie, fără a lua însă mâinile de pe stern,
c) După 15 compresiuni, aplecaţi capul victimei pe spate pentru a deschide căile respiratorii,
d) Strângeţi nările între arătător şi degetul mare şi efectuaţi două insuflări complete, în aşa
fel încât toracele acesteia să se ridice,
e) Efectuaţi 4 cicluri complete de 15 compresiuni şi 2 insuflări. Verificaţi din nou dacă a
apărut pulsul. Întreruperea nu trebuie să depăşească 7 secunde,
f) Dacă există puls, dar nu există respiraţie, efectuaţi manevra de respiraţie artificială cu o
frecvenţă de 12 respiraţii pe minut,
g) Dacă nu este puls, repetaţi cele 15 compresiuni urmate de 2 respiraţii,
h) Continuaţi manevrele de resuscitare cardio-pulmonară până când victima începe să
respire, iar inima îşi reia activitatea, sau până la sosirea ajutorului medical.
9.23. Dacă apare voma în timpul efectuării manevrelor de resuscitare cardio-pulmonară:
a) Întoarceţi victima pe o parte şi curăţaţi-i gura cu degetele,
b) Întoarceţi victima din nou pe spate şi înclinaţi-i capul pe spate pentru a deschide căile
respiratorii,
c) Reluaţi respiraţia artificială şi masajul cardiac extern dacă este nevoie.
9.24. ATENŢIE! În caz de accidentare, se va asigura primul ajutor, se va anunţa
conducătorul locului de muncă, Dispensarul organizaţiei şi se va apela 112-Serviciul
comunicaţii speciale (servicii reunite – poliţie – pompieri - salvare).

10. DIVERSE
10.1. Înţepături de insecte şi muşcături de şarpe veninos
Semne generale: vărsături, contracţii musculare, tremurături, greutate în respiraţie.
Primul ajutor:
 pungă cu gheaţă pe locul înţepăturii/muşcăturii;
 supravegheaţi victima pentru a observa dacă prezintă semne de întrerupere a circulaţiei
sângelui sau de sufocare;
 transportaţi-o de urgenţă la spital.
10.2. Muşcături de animale
Primul ajutor:
 plaga muşcată se bandajează;
 dacă aceasta sângerează, opriţi hemoragia.

20
Persoana muşcată se va prezenta obligatoriu şi cât mai repede la medic. Acesta va stabili
tratamentul. Plăgile muşcate prezintă riscul transmiterii turbării (rabiei) de la animalul bolnav, la
om. Rabia este o boală infecţioasă netratabilă, mortală. Se poate evita îmbolnăvirea numai prin
vaccinare antirabică, efectuată din timp şi corect pentru plăgile muşcate, considerate ca posibil
infectate cu virusul rabiei.
10.3. Insolaţia
Cea mai obişnuită formă de insolaţie este cauzată de expunerea prelungită la soare. Insolaţia
apare mai des lucrătorii care lucrează în arşiţa soarelui sau în unităţile industriale cu temperaturi
înalte. În cazul unei insolaţii, temperatura corpului depăşeşte 40 grade C. Este o situaţie gravă,
trebuie să se acţioneze rapid, altfel se poate ajunge la deces.
Semnele instalării insolaţiei pot apărea pe neaşteptate. Ele constau în ameţeală, sete, dureri de
cap, dezorientare, comportament apatic, greaţă, contracţii musculare, pierderea cunoştinţei,
febră.
Primul ajutor:
 Scăderea temperaturii corpului celui în cauză, prin aducerea lui la umbră şi stropirea cu
apă rece.
 Administrarea de lichide nealcoolizate persoanelor conştiente.
 Transportarea la spital, pentru control.
10.4. Degerături locale
Degerăturile pot apărea chiar la temperaturi de zero grade. O temperatură moderat scăzută,
combinată cu umezeală şi vânt, este deseori mai periculoasă decât temperatura scăzută fără
vânt, pentru că umezeala şi vântul sporesc pierderea căldurii prin piele. Degerăturile locale se
împart în: degerături superficiale şi degerături profunde.
Degerătura superficială se limitează la zona pielii. Cele mai afectate sunt degetele de la mâini şi
picioare, urechile, nasul, obrajii. Degeratul are senzaţia de furnicături ale pielii, urmată de o
durere moderată. Apoi, pe piele, apar pete albe.
Degerătura profundă nu se limitează numai la piele, ci interesează şi muşchii şi oasele. În acest
caz, pielea devine albă, tare, rece, insensibilă şi imobilă pe planurile profunde.
Primul ajutor:
Degerăturile superficiale trebuie să fie tratate cât se poate de rapid. Pielea degerată se poate
încălzi în contact cu pielea cu temperatură normală: degetele se pun la subsuoară, bărbia şi
urechile se aşează în palme, iar picioarele lângă abdomenul persoanei care acordă primul
ajutor. Menţineţi contactul cu pielea caldă până când pielea îşi recapătă culoarea, sensibilitatea
şi consistenţa. Degerăturile profunde nu trebuie tratate pe loc. Cel afectat trebuie transportat
într-un loc unde i se poate aplica tratamentul necesar. Până atunci, protejaţi porţiunea degerată
de traumatisme şi presiuni; scoateţi victima din vânt şi frig; nu bandajaţi degerătura; nu masaţi,
înfăşuraţi-l în haine călduroase şi transportaţi-l la spital.
Cel ce acordă primul ajutor nu trebuie să uite că cele mai grave accidente se pot produce în
timpul reîncălzirii. Nu se vor face fricţiuni brutale, nu se vor face băi calde, nu se va expune
victima la o căldură excesivă. Nerespectarea acestor principii de conduită provoacă victimei
dureri şi pregăteşte apariţia stării grave de şoc. Frisonul, crampele, somnolenţa şi pierderea
cunoştinţei sunt semne de mare gravitate.
La locul unde s-a produs degerătura apar în câteva ore băşici asemănătoare cu cele din arsurile
de gradul II. Cel mai adesea apar la urechi, la mâini şi la picioare. Ivirea lor este precedată de
senzaţia de greutate, de amorţeala şi de furnicături. Extremităţile interesate sunt palide (mai
21
târziu livide), reci şi insensibile. Leziunile sunt asemănătoare cu cele din arsuri: roşeaţă, băşici,
dureri şi umflături. Dacă expunerea la frig se prelungeşte, la vasele din zonele afectate se
produc tulburări mai grave, care duc la astuparea lor cu cheaguri de sânge, cu pericolul de a se
ajunge la gangrenarea extremităţilor, prin lipsa de irigare.
10.5. Prevenirea bolilor contagioase
Bolile contagioase sunt bolile care se pot transmite în anumite condiţii de la o persoană bolnavă
la una sănătoasă. Ele mai sunt numite, de aceea, şi boli transmisibile. Se întâlnesc, de
asemenea, şi boli transmisibile de la un animal bolnav la om. După poarta de intrare în
organism, bolile transmisibile se clasifică astfel:
a. Boli transmisibile pe calea aerului.
b. Boli transmisibile pe cale digestivă.
c. Boli transmisibile cu poartă de intrare pielea şi mucoasele.
10.5.a. Bolile transmisibile pe calea aerului
Toate aceste boli au ca poartă de intrare nasul şi gâtul. Eliminarea microbilor se face prin
secreţiile din nas, gât şi spută. Contagiunea se realizează direct, de regulă de la bolnavi sau
purtători sănătoşi, la omul sănătos. Principalele boli care se transmit pe calea aerului sunt: cele
eruptive, la care apare pe piele o erupţie caracteristică (scarlatina, rujeola, rubeola, varicela);
gripa, guturaiul, difteria, tusea convulsivă, parotidita epidemică (oreionul).
Pentru a ne feri de bolile contagioase cu transmitere aerogenă, trebuie să luăm următoarele
măsuri:
 evitarea contactului cu bolnavii;
 folosirea batistei de către oricine tuşeşte şi strănută;
 nu se vor folosi în comun obiecte ca: batistă, prosoape, rufărie;
 încăperile vor fi bine aerisite şi curăţate în fiecare anotimp;
 evitarea aglomeraţiilor, mai ales în încăperi închise, în special în perioada epidemiilor;
 respectarea strictă a recomandărilor de vaccinare;
 respectarea strictă a recomandărilor medicului în ceea ce priveşte izolarea la domiciliu a
bolnavilor cu boli transmisibile.
10.5.b. Bolile transmisibile pe cale digestivă
Acestea sunt boli care au drept poartă de intrare tubul digestiv. Eliminarea microbilor se face
prin lichidul de vărsătură, materii fecale, iar contaminarea se face direct de la acestea sau prin
orice obiect contaminat. Principalele boli care fac parte din această grupă sunt: dizenteria,
holera, febra tifoidă, toxiinfecţiile alimentare, poliomielita, hepatita acută virală de tip A.
Pentru a ne oferi de contaminare prin boli contagioase pe cale digestivă, este necesar să
respectăm, în principal, următoarele reguli:
 să consumăm apă numai din surse cu apă potabilă;
 să împiedicăm contaminarea alimentelor şi să evităm consumul de alimente contaminate.
Alimentele se vor păstra în vase curate, în locuri răcoroase, nu vom consuma fructe şi
legume crude, nespălate;
 nu vom folosi în comun tacâmuri, veselă;

22
  vom respecta strict recomandările de internare/izolare la domiciliu, în caz de boală
transmisibilă.
O categorie aparte de boli cu transmitere digestivă o constituie parazitozele intestinale: boli
provocate de paraziţi intestinali.
10.5.c. Bolile transmisibile pe cale cutanată
Sunt boli care au ca poartă de intrare pielea şi mucoasele, în cazul în care acestea prezintă răni.
Principalele boli care fac parte din această categorie sunt: tetanosul, infecţii ale pielii cu diferiţi
microbi. Pentru a ne feri de asemenea infecţii, vom respecta următoarele reguli: - se vor
dezinfecta şi pansa rănile, respectând, totodată, regulile de igienă personală.

10.6. Sângele, grupele de sânge, transfuzia de sânge

10.6.1.Sângele este un lichid de culoare roşie, prin intermediul căruia organismul se hrăneşte,
se apără şi, tot prin el, elimină deşeurile rezultate în urma diverselor procese metabolice. El
circulă prin vase speciale, numite vase de sânge: artere, capilare, vene. Corpul unui adult
conţine 5-6 litri de sânge. Globulele roşii conţin un pigment bogat în fier: hemoglobina, prin care
acestea captează oxigenul din aerul inspirat, la nivelul plămânului, îl distribuie celulelor, preia de
la acestea bioxidul de carbon provenit din arderile celulare şi îl elimină la nivel pulmonar. Fiecare
milimetru cub de sânge conţine 4-5 milioane de globule roşii. Globulele albe au rol în apărarea
organismului. În caz de infecţii, numărul lor creşte. În mod normal, numărul lor se situează la
7.000-8.000 /mm cub. Plachetele sanguine intervin în cazul rupturii unui vas de sânge; ele se
adună în zona ruptă şi formează un dop, contribuind, astfel, la oprirea hemoragiei. Ele joacă un
rol important şi în coagularea sângelui, alături de alţi factori ai coagulării care intră în compoziţia
plasmei. Plasma este un lichid gălbui, translucid, care transportă elementele figurate ale
sângelui, substanţe nutritive, indispensabile celulelor, deşeurile preluate de la acestea, pe care
le elimină din organism, prin intermediul anumitor organe. Constituenţii plasmei sunt, în
principal: - apa, care constituie 60 % din volumul său; - proteinele plasmatice: albumina,
globulinele – cu rol şi în coagularea sângelui. În afară de acestea, în plasmă se mai întâlnesc:
săruri minerale, vitamine, glucoză, grăsimi, hormoni şi deşeuri ale organismului.
10.6.2. Grupele de sânge. Transfuzia de sânge.
Fiecare persoană are o anumită grupă sanguină. Nu vom întâlni în nici un caz o persoană care
să aibă mai multe grupe de sânge. Grupele de sânge sunt în număr de patru: O (I), A (II), B (III),
AB (IV).
10.6.3. Factorul Rhesus (Rh) este factorul care, pe lângă grupa sanguină, are rol important în
transfuzia de sânge. Se estimează că el este prezent în sângele a 85% dintre fiinţele umane.
Persoanele care îl au se numesc Rh+, iar cele care nu îl au Rh-. Transfuzia de sânge este actul
medical prin care unei persoane care are nevoie de sânge i se administrează, pe cale
intravenoasă, o anumită cantitate de sânge provenită de la o altă persoană, care se numeşte
donatoare. Transfuzia de sânge modernă cuprinde şi autotransfuzia: tipul de transfuzie în care
primitorul este şi donator. Transfuzia de sânge nu se face la întâmplare; se ţine cont, în primul
rînd, de grupa de sânge şi de factorul Rh al primitorului. Ţinând cont de grupa de sânge,
transfuzia se face astfel: Grupa O – se numeşte „donator universal”, poate dona sânge oricărei
persoane, indiferent de grupa sanguină. În schimb, nu poate primi sânge decât de grupă O.
Grupa A – poate dona sânge pentru persoane cu grupa A sau AB, poate primi sânge de la grupa
A sau O. Grupa B – poate dona sânge pentru grupele B şi AB, poate primi de la B sau O. Grupa
AB – se mai numeşte „primitor universal”, pentru că primeşte sânge de la toate grupele, dasr nu
poate da decât pentru AB. În nici un caz nu se va omite şi testarea factorului Rh în sângele

23
recoltat şi în cel al primitorului. Nu se va transfuza niciodată sânge Rh+ unei persoane Rh- sau
Rh- unei persoane Rh+. Precizăm că, acum, transfuzia de sânge care se practică este aceea
care respectă grupul şi Rh-ul primitorului: izogrup, izoRh + acelaşi grup, acelaşi Rh.
10.7. Prevenirea accidentelor de circulaţie
10.7.1. Dificil de spus dacă, în zilele noastre, alături – şi uneori în confruntare cu automobilul – e
greu sau nu să fii pieton. Cert este că automobilul l-a obligat pe pieton să-şi reconsidere statutul
de component al circulaţiei, ceea ce presupune, între altele, dar nu în ultimul rând, cunoaşterea
regulilor de circulaţie. S-a impus, astfel, un număr de reglementări privitoare la ipostazele în
care pietonii se pot găsi pe parcursul deplasării lor: pe trotuar, în traversare (pe culoare, pe la
intersecţii etc.), în zona refugiilor din staţiile de autobuz, în intersecţiile cu şi fără semafoare,
etc.. Încet, încet, şi pietonii, asemenea bicicliştilor, căruţaşilor, tractoriştilor rutieri au nevoie să-şi
formeze un bagaj de cunoştinţe rutiere, fără respectarea cărora mersul lor în traficul străzii
devine imposibil sau se expun direct şi permanent unor potenţiale pericole.
10.7.2. Pietonii sunt obligaţi:
 să circule numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale drumurilor
publice;
 să circule numai pe partea stângă a drumurilor publice, dacă acestea nu au trotuare sau
poteci;
 să nu circule pe sectoarele de drum public la începutul cărora este instalat indicatorul cu
semnificaţia „Accesul interzis pietonilor”;
 să traverseze drumurile publice numai prin locurile unde sunt indicatoare sau marcaje
pentru trecerea pietonilor, iar, în oraşe, unde asemenea indicatoare sau marcaje lipsesc,
pe la colţul străzilor, după ce s-au asigurat că nu există vreun pericol; traversarea
drumurilor publice se face perpendicular pe axa acestora;
 să circule cu cărucioarele şi săniuţele de copii numai pe trotuare sau poteci. Sunt
interzise manifestările distractive (hore, dansuri) sau plimbările şi staţionările pietonilor în
grup pe partea carosabilă a drumurilor publice.
10.8. Accidentul vascular cerebral
Accidentul vascular cerebral reprezintă o tulburare a circulaţiei ce deserveşte un anumit teritoriu
cerebral şi care determină o perturbare majoră a funcţiilor acestuia. În fiecare an, milioane de
oameni suferă un accident vascular cerebral şi aproape 25% dintre victime decedează.
Victima unui accident cerebral poate fi alertă, confuză sau comatoasă. Unele victime nu pot
vorbi, altele pot prezenta convulsii sau dureri de cap. De asemenea, victima poate acuza
amorţeală sau paralizie pe o parte din corp, ameţeli, tulburări de vedere sau incapacitatea de a
vorbi.
Rugaţi victima să vă arate dinţii sau să zâmbească. În mod normal, ambele părţi ale feţei se
mişcă uniform. La victima unui accident cerebral, una dintre părţi nu se mişcă la fel ca cealaltă.
Rugaţi victima să-şi ridice braţele în faţă şi să le menţină timp de 10 secunde. În mod normal,
îşi poate susţine braţele în acelaşi mod. Victima unui accident cerebral nu-şi poate ridica unul
din braţe sau acesta cade mai repede decât celălalt.
Primul ajutor: Sunaţi la 112!
Până la sosirea ajutorului calificat menţineţi căile aeriene libere. Dacă victima are convulsii, aveţi
grijă să nu se lovească. Dacă victima este inconştientă, aşezaţi-o în poziţia laterală
de siguranţă.

24
 10.9. Atacul de cord sau infarctul miocardic
Atacul de cord sau infarctul miocardic apare atunci când una sau mai multe artere coronare sunt
blocate. Victima unui infarct miocardic prezintă durere în regiunea precordială sau retrosternală,
dar poate fi descrisă şi cu localizare în regiunea epigastrică (zona stomacului).
Durerea poate iradia la membrele superioare, umărul stâng, faţa internă a braţului stâng, până
la ultimele două degete, mandibulă. Durerea este de durată lungă, iar intensitatea este mare.
Caracterul durerii: constrictivă, în gheară, senzaţie de presiune, strivire, arsură. Victima unui
infarct miocardic poate acuza o stare de nelinişte, sudori reci pe frunte, senzaţia morţii iminente.
ATENŢIE! Durerea apare nu numai la efort fizic, expunere la frig, emoţii, mese abundente, ci şi
în repaus, uneori chiar şi în somn.
Primul ajutor: Sunaţi la 112!
Aşezaţi victima într-o poziţie confortabilă şi încercaţi s-o mişcaţi cât mai puţin. Asiguraţi o
ventilaţie adecvată a zonei unde se află victima. Inteziceţi victimei să facă orice fel de efort!
ATENŢIE! Chiar şi vorbirea poate însemnă un efort crescut în aceste situaţii.
Este interzis ca victima să se ridice, să meargă, să facă efort. Monitorizaţi funcţiile vitale ale
victimei până la sosirea ajutorului calificat.
10.10. Crize convulsive şi epilepsia
Creierul controlează modul în care se mişcă corpul prin trimiterea unor mici semnale electrice
de-a lungul nervilor, până la muşchi. Crizele convulsive sau convulsiile apar atunci când semnle
anormale de la creier modifică modul în care organismul funcţionează. Pe scurt, convulsiile
reprezintă perturbarea tranzitorie a funcţiei cerebrale.
Crizele diferă de la persoană la persoană: unele persoane au doar tremurături uşoare ale mâinii
şi nu îşi pierd cunoştinţa. Altele pot deveni inconştiente şi pot prezenta tremurături violente ale
întregului corp.
Victima poate avea convulsii din cauza febrei care creşte rapid (convulsia febrilă), a unui nivel
extrem de scăzut al glicemiei, la un pacient cu diabet zaharat, din cauza prezenţei unei infecţii la
nivelul creierului (meningită, encefalită), a unei tumori cerebrale sau a unui anevrism cerebral
dar şi din cauza unor leziuni cerebrale, în urma unui accident vascular cerebral, chirurgiei
cerebrale sau a unui traumatism la nivelul capului, probleme care au fost prezente de la naştere
(probleme congenitale) sau infecţii parazitare.
Primul ajutor în cazul crizelor convulsive:
Dacă victima prezintă convulsii când se află pe o suprafaţă dură, prindeţi încheieturile astfel
încât braţele să se poată mişca, dar coatele să nu se lovească de suprafaţa dură. Pentru a
putea preveni loviturile la cap, introduceţi vârful pantofului, o pernă sau o pătură sub capul
victimei.
ATENŢIE! Nu mutaţi victima în timpul crizei dacă nu se afla în pericol, cum ar fi pe o stradă
aglomerată! După criză sunaţi la 112! Verificaţi funcţiile vitale, eliberaţi căile aeriene şi aşezaţi
victima în poziţia laterală de siguranţă.
Crizele de epilepsie pot debuta fără ţipăt sau pierderea cunoştinţei, fără încordare musculară,
muşcatul limbii sau leşin, fără cianoză sau fără convulsii. Ele pot fi atât de paşnice încât nici cel
care le suferă, nici vreun nespecialist din jur nu le poate observa.
Singurul semn al unui atac epileptic poate fi lipsa atenţiei pentru 5-10 secunde sau o mişcare
scurtă a mâinii.

25
De asemenea, crizele pot fi identificate şi la cineva care ţipă din senin, îşi pierde cunoştinţa, apoi
devine ţeapăn, posibil îşi muşcă limba şi leşină. În acest caz, victima nu mai respiră şi se
albăstreşte, are spasme la nivelul mâinilor şi picioarelor pentru o anumită perioadă de timp,
până când, epuizat, cade într-un fel de somn adânc. După criză, se poate plânge de oboseală
excesivă, dureri de cap, ameţeală sau dureri musculare. Câteodată poate urina involuntar.
Primul ajutor în cazul epilepsiei: Sunaţi la 112!
ATENŢIE! Slăbiţi imediat cravata, colierul sau orice alt obiect
aflat în jurul gâtului şi înlăturaţi obiectele care ar putea
provoca traumatisme!
Supravegheaţi victima până la sosirea ajutorului calificat,
menţineţi căile aeriene libere şi poziţia laterală de siguranţă în
cazul pacienţilor inconştienţi.

10.11. Diabetul zaharat

Diabetul zaharat reprezintă incapacitatea organismului de a
metaboliza şi folosi zahărul. Zahărul este, alături de oxigen,
esenţial în supravieţuirea celulelor. Organismul produce un
hormon, insulina, care permite zahărului să pătrundă în celule, unde este folosit ca şi
combustibil. Dacă organismul nu poate produce suficientă insulină, celulele devin înfometate.
Astfel, diabeticii au nevoie de insulină din exterior.
Există două urgenţe în diabet: şocul insulinic (hipoglicemia) şi coma diabetică.
Hipoglicemia reprezintă scăderea cantităţii de glucoză din organism, din cauza unui aport
alimentar diminuat sau chiar absent, a unui efort fizic intens, a abuzului de alcool sau a
administrării unei doze crescute de insulină, mai ales în absenţa alimentaţiei, la pacienţii cu
diabet zaharat insulino – dependent.
Primul ajutor în cazul hipoglicemiei
Dacă victima este conştientă şi respiră, administraţi-i o linguriţă de zahar, suc sau apă îndulcită.
Sunaţi la 112!
Dacă victima este inconştientă, evaluaţi funcţiile vitale. În cazul în care victima nu respiră,
executaţi respiraţii artificiale şi compresiuni toracice externe.
Coma diabetică se instalează atunci când organismul are glucoză în sânge, dar nu are insulină,
adică atunci când un diabetic nu îşi ia medicaţia mai multe zile. Victima unei come diabetice
poate mima o gripă sau o durere abdominală, respiră adânc şi rapid şi acuză ameţeli şi dureri
de cap.
Primul ajutor în cazul comei diabetice: Sunaţi la 112!
Dacă victima este inconştientă, evaluaţi funcţiile vitale. Dacă victima nu respiră, executaţi
respiraţii artificiale şi compresiuni toracice externe.
10.12. Obstrucţia căilor aeriene
Obstrucţia căilor aeriene înseamnă blocarea căilor aeriene cu un bol alimentar sau un corp
străin.
Primul semn care ar trebui să ne alerteze că o persoană se sufocă este că aceasta îşi duce
mâinile la gât. Sunt două feluri de obstrucţie a căilor aeriene: uşoară şi severă.
Victima tuşeşte şi îşi duce mâinile la gât?

26
 În cazul în care avem de-a face cu o blocare incompletă, uşoară, victima
este conştientă, se apleacă în faţă, tuşeşte şi prezintă respiraţie
şuierătoare între accesele de tuse. În acest caz, va fi încurajată să
tuşească fără să se intervină în vreun fel.
Situaţia devine foarte gravă dacă victima nu reuşeşte să facă singură
dezobstrucţia, nu mai poate vorbi, tuşi sau respira. Asta înseamnă că
obstrucţia a devenit totală şi trebuie să-i acordăm imediat primul ajutor
pentru că altfel poate fi fatal. Apropiaţi-vă de victimă din spate,
cuprindeţi-o pe sub braţe, îndepărtaţi picioarele şi aplicaţi-i lovituri
interscapulare, adică pe spate, între omoplaţi (umeri). Dacă, după 4-5
încercări, nu aţi reuşit să-i eliberaţi căile aeriene, aşezaţi o mână la
mijlocul distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid, deasupra
ombilicului, dar mult sub zona sânilor, sub stern. Cu cealaltă mână
prindeţi mâna încleştată şi faceţi mişcări bruşte
înăuntru şi în sus. Faceţi aceste mişcări până
eliberaţi căile aeriene. Manevra se poate repeta
până când obiectul iese sau până când
persoana îşi pierde cunoştinţa.
ATENŢIE! Dacă persoana îşi pierde cunoştinţa, sunaţi la 112!
Supravegheaţi victima până la sosirea ajutorului calificat. Dacă victima
devine inconştientă, întindeţi-o pe pământ, culcat pe spate (decubit
dorsal). Sunaţi la 112! Începeţi manevrele de resuscitare cu compresiunile toracice externe.

11. TRANSPORTUL UNUI ACCIDENTAT

11.1. Nici un accidentat nu va fi transportat înainte de a fi adus în starea de a suporta în
bune condiţii transportul, adică înainte de a fi examinat şi a se fi acordat, efectiv, primul
ajutor.
11.2. Accidentaţii vor fi transportaţi numai cu autosanitară (ambulanţă); o întârziere în sosirea
acestuia fiind compensata cu prisosinţă de transportul victimei în condiţii de securitate.
11.3. Numai victimele cu leziuni uşoare, care nu influenţează funcţiile vitale ale organismului, pot
fi transportate cu mijloace improvizate.
11.4. Până la sosirea ambulanţei, salvatorul trebuie să intervină cu promptitudine, pentru
combaterea cauzelor şi consecinţelor accidentului şi pentru prevenirea şi înlăturarea factorilor
de agravare şi apoi să supravegheze starea victimei
11.5. Ridicarea, deplasarea, urcarea în salvare şi transportul accidentaţilor au o importanţă
deosebită.
Ridicarea accidentatului şi aşezarea acestuia pe targă (dacă este cazul) este bine să se facă cu
concursul mai multor persoane. Acestea se vor aşeza la capul şi la picioarele celui ce trebuie
ridicat. Un salvator introduce braţele pe sub umerii victimei, altul pe sub bazin şi celalalt pe sub
picioare. La o comandă, toţi odată ridică rănitul cu 30 – 40 cm, atât cât este necesar pentru a
permite introducerea tărgii dedesubt. Prin mişcări sincronizate, rănitul este aşezat pe targă. Axul
corpului, format din cap – gât – torace – coloană vertebrală, va fi menajat la maxim, fiind
menţinut în bloc unitar, tot timpul în acelaşi plan. După instalarea pe targă, se vor imobiliza
eventualele fracturi, se va controla hemostaza plăgilor. Rănile abdomenului, prin care apar
intestine, se vor acoperi cu pansamente sterile, după introducerea conţinutului în abdomen.
Plăgile toracice penetrante se vor pansa etanş, cu comprese fixate cu ajutorul unor benzi de
27
leucoplast. Salvatorul va evita să abordeze probleme care depăşesc posibilităţile sale de
înţelegere şi de rezolvare. Improvizaţiile sau inovaţiile care depăşesc priceperea salvatorului
sunt periculoase. Acesta trebuie să fie permanent convins de perceptul: „în primul rând să nu fac
mai rău victimei”.
11.6. Cei prezenţi la locul accidentului trebuie liniştiţi şi utilizaţi în mod disciplinat pentru a
coopera cu bun randament la acţiunea de salvare.
11.7. Transportul înseamnă oricare dintre modalităţile prin care putem deplasa o persoană
traumatizată sau bolnavă. Metodele de transport depind de tipul accidentării şi de mijloacele
materiale de care dispunem. Înainte ca o persoană accidentată să fie transportată, trebuie să
reflectăm asupra câtorva aspecte:
11.8. Accidentatul trebuie transportat înainte de tratament?
Trebuie evitată transportarea sau mişcarea inutilă a victimei; cu toate acestea, o mişcare minimă
poate fi necesară pentru a se face o evaluare corectă a situaţiei, înainte de acordarea primului
ajutor. Dacă există pericolul de explozie, incendiu, gaze, avalanşe, persoana accidentată trebuie
scoasă din zona respectivă, într-un loc în care să se afle în siguranţă.
11.9. Ce traumatisme a suferit victima?
Înainte de a transporta accidentatul, el trebuie examinat pentru a i se evalua gradul şi natura
traumatismelor suferite; ele vor stabili ordinea urgenţelor, în raport cu transportul. Acest lucru
este important mai ales în cazurile cu mai mulţi accidentaţi.
11.10. Măsuri în vederea transportării
După ce accidentatul a fost examinat şi traumatismele evaluate, el trebuie pregătit pentru a fi
transportat. Tratamentul necesar la locul accidentului depinde de situaţie. Dacă o persoană şi-a
fracturat piciorul, iar ambulanţa este pe drum, nu mai este nevoie să punem piciorul în atelă.
Tratamentul se limitează la sprijinirea piciorului în timpul transportului la spital. Dacă transportul
este de durată şi dificil (cum este, de exemplu, în cazul folosirii schiurilor ca targă), se
acţionează diferenţiat. Fractura trebuie să fie fixată în atelă, cu mare grijă, iar corpul bine
înfăşurat şi legat, în siguranţă, de targa din schiuri.
11.11. Alegerea metodei de transport
Dacă aveţi la îndemână mai multe posibilităţi de transport, natura accidentului vă va să alegeţi
pe cea mai indicată. Traumatismele grave (victimele cu tulburări circulatorii sau respiratorii)
trebuie transportate rapid la spital sau, dacă este prea mare distanţa, la cel mai apropiat cabinet
medical. În cazul unui traumatism al gâtului, capului sau spatelui, transportarea trebuie să se
facă cu cea mai mare grijă.
11.12. Tratamentul în timpul transportului
Viaţa celor mai multe persoane accidentate depinde şi de tratamentul acordat în timpul
transportării. Poate este nevoie să se continue primul ajutor acordat anterior sau poate trebuie
să se aplice un nou tratament. Este, deci, necesară o pregătire specială a personalului care
asigură transportul şi, totodată, trebuie să se respecte norme speciale de transport.
Transportul victimei pe targă se face la comandă, victima fiind aşezată cu capul în direcţia
mersului. Purtătorii din spate vor supraveghea permanent faţa victimei şi mişcările respiratorii
ale acesteia. Purtătorii vor avea grijă să menţină mereu targa în poziţie orizontală şi vor păstra
un pas sincronizat, pentru a evita balansarea tărgii şi zdruncinarea rănitului. Capul rănitului se
va aşeza mai jos decât restul corpului, atunci când victima este palidă, a pierdut mult sânge şi
are un puls slab. În traumatismele toracelui se va aşeza toracele mai sus, la fel ca şi capul.
Accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa se vor aşeza cu capul întors pe o parte pentru a se
evita sufocarea prin vărsături şi căderea limbii în faringe. La fel şi cei ce sângerează din nas şi
28
din gură. Sub ceafă se va introduce un sul, realizat dintr-un cearşaf sau nişte haine. Când
bănuim existenţa unei fracturi de coloană, transportul se va face pe burtă. Victimele agitate vor fi
legate de targă. Accidentatul va fi învelit cu o pătură, mai ales pe vreme friguroasă.
La nevoie, targa poate fi improvizată din două beţe solide, vergele metalice sau ţevi. Acestea
trebuie să fie mai lungi decât corpul rănitului. Se pot lega sau fixa cu frânghii trecute în opt, cu o
manta sau o pătura pe care se va aşeza rănitul. Se mai poate folosi drept targă o scară, o
scândură sau chiar o uşa. Înainte de a întrebuinţa orice targă improvizată, este bine sa i se
încerce rezistenţa la greutatea victimei.
Când este de urcat pe scări sau pante, se va evita înclinarea tărgii. Pentru aceasta, purtătorul
din faţă va cobori targa, iar cel din spate o va ridica. La coborârea pantelor sau scărilor se va
face manevra inversă. Este de preferat, ca în acest moment, victima să se afle cu picioarele
înainte. La trecerea prin locuri înguste sau prin uşi se va mări atenţia, pentru a evita lovirea
tărgii, zdruncinarea victimei şi mai ales agăţarea coatelor acestuia.
Aşezarea tărgii în salvare se face prin uşa din spate. Accidentatul este introdus cu capul înainte.
Este bine ca purtătorii laterali să se urce în maşină şi să preia mânerele din faţă ale tărgii.
Ceilalţi purtători ridică partea din spate la orizontala şi împing targa în maşină. În lipsa salvării,
se poate apela la un autovehicul care oferă condiţii pentru aşezarea tărgii în poziţie orizontală.
Este obligatoriu să se folosească targa atunci când starea generală a bolnavului o impune.
Tehnicile de transport fără targă se vor folosi numai atunci când starea generală a accidentatului
este bună, leziunile există numai la periferia corpului sau când victima trebuie deplasată prin
spaţii foarte înguste. Astfel de tehnici sunt: susţinerea accidentatului de către una / două
persoane – când victima poate păşi, susţinerea victimei pe un scaun realizat din împreunarea a
3 – 4 mâini sau pe un scaun normal susţinut pe părţile laterale, transportarea victimei în spinare
şi susţinută cu ajutorul unui cordon.
Trebuie evitată marea greşeală pe care o fac mulţi salvatori care, din dorinţa de a transporta
accidentatul în timpul cel mai scurt la o unitate sanitară, apelează la primul vehicul care le iese
în cale.
11.13. Regulile pentru efectuarea unui transport corect sunt:
Ridicarea, transportul victimei se face astfel încât capul, gâtul, trunchiul să se menţină în
acelaşi plan;
Manevrele de resuscitare cardio-respiratorie vor fi continuate şi pe timpul transportului;
Victima să fie transportată numai după ce a fost obţinută redresarea funcţiilor vitale;
Poziţia victimei în timpul transportului va rămâne identică cu cea în care i s-a acordat
primul ajutor la locul accidentului;
Capul victimei va fi aşezat către direcţia de deplasare;
Poziţia tărgii va fi obligatoriu orizontală;
Şoferul autovehiculului care transportă victima va evita frânările şi efectuarea virajelor
bruşte;
Poziţionarea victimei în funcţie de starea generală şi rănile existente:
 poziţie de repaus (răniri, luxaţii, entorse, fracturi închise);
 pe spate, cu capul mai jos decât nivelul trunchiului şi al membrelor inferioare, care vor fi
ridicate la 30 – 45 grade (hemoragii mari);
 pe spate (stop cardio-respirator);

29
  şezând (fracturi antebraţ, mandibulă, maxilar);
 semişezând, cu spatele sprijinit (fracturi de coastă, când victima este conştientă);
 lateral, pe partea bolnavă (victima inconştientă cu fractură costală);
 pe spate, cu corpul lateral (inconştient, cu fractură de coloană vertebrală);
 pe spate (fractură de coloana vertebrală).
Notă de final: „Când nu sunteţi pregătit pentru acordarea măsurilor de prim – ajutor şi vă
găsiţi în preajma unui accidenta, nu încercaţi să interveniţi cu orice preţ: aceasta
constituie o gravă eroare!”

Şef Departament PMM – SU Întocmit,

Ing. Marian APOSTOL Ing. Simona COJOCARU

30