Legenda Sihastrului Leandru

Odată, demult, se spune că Sălile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct luminate de soare şi de
stele. Sfânta credinţă în puterea si dreptatea bunului Zamolxis era în inimile tuturor, şi nu era nevoie
ca lăcaşul să fie ascuns de privirile muritorilor de rând care trăiau sub oblăduirea Marelui Zeu şi a
Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub cârmuirea viteazului Burebista, om mândru şi drept care,
îndrumat de Zamolxis şi Deceneu, ducea poporul spre un viitor strălucit. Chiar şi în zilele noastre se
mai ştie câte ceva despre faptele eroice săvârşite de Dacii lui Burebista.
Oamenii erau simpli şi buni, darnici şi bogaţi, iar pământul mănos al Daciei oferea mai multe
daruri decât orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, păstorii şi stuparii făceau schimb de
produse, iar aurul şi pâinea caldă existau în fiecare casă. În acele dulci timpuri toţi se închinau
marelui zeu Zamolxis, pentru că el aducea liniştea şi belşugul supuşilor săi, având grijă ca ţara să fie
liberă şi drept condusă.
După cum v-am povestit, însă, timpul aducea o dată cu trecerea sa schimbări şi necazuri, iar o
parte din Daci au început să-şi îndrepte gândurile si rugăciunile spre alte zeităţi. În momentul în care
ne aflam noi cu povestirea, o bună parte a oamenilor îşi păstraseră credinţa vie. Totuşi, Zamolxis era
din ce în ce mai trist, pentru că el nu avusese decât bunătate pentru supuşi, şi nu putea îngădui ca
Dacii să-şi piardă credinţa. Tot mai des, Zeul era nevoit să-şl poarte paşii spre Triunghiul Sacru în
care se găsea Piatra, pentru a încerca să menţină cu ajutorul ei adevărata credinţă vie. Se pare că
încercările sale au fost zadarnice, aşa că, într-un târziu, după atâtea secole de fericire şi bunăstare,
Zeul se hotărî să se retragă definitiv în Hotarul Sacru, după care sâ-l închidă pentru a putea veghea în
linişte de acolo, lăsând destinele Daciei în mâinile lui Deeeneu şi ale lui Burebista.
— Mare Preot, îi spusese atunci Zamolxis lui Deceneu, eu voi fi de aici înainte în Peşteră,
împreună cu Duhul Pietrei Sacre şi cu Marele Lup Alb, Tu şi Burebista sunteţi oameni destoinici şi
ştiţi foarte bine ce aveţi de făcut, iar în caz de nevoie va trebui doar să-mi dai de veste pentru a vă
ajuta.
Cei doi, Deeeneu şi Burebista, erau oameni cum rar mai puteai întâlni şi care aveau totodată, o
imensă dragoste pentru Dacia, aşa că au ştiut ce şi cum să facă pentru a conduce ţara pe căi drepte.
Atunci când era aprigă nevoie, în vremurile grele şi care păreau fără ieşire pentru popor, ei cereau
sfaturile Zeului printr-un sol de încredere şi totul mergea cât se putea de bine. Timpul se scurgea prin
matca sa fără să lase urme prea grele. Oamenii ştiau să fie fericiţi, iar duşmanii care aveau cutezanţa
să încalce hotarele erau uşor învinşi şi fugăriţi înapoi de unde veniseră.

***

Înainte de a se retrage în Munte, Zeul a mai parcurs o dată traseul Celor Cinci Vârfuri ce ascunde
în interior Triunghiul Sacru. Pe când se lăsa amurgul, Zamolxis ajunsese pe Vârful Măgura şi se
hotărâse să se oprească pentru o noapte la stâna ce se afla acolo… aşa că bătu la uşă şi Intră fără să
aştepte răspuns. Văzu un om, baciul probabil, care stătea lângă foc şl învârtea cu o lingura de lemn
fiertura dintr-o oală. Zamolxis fu cel care vorbi primul:
— Bună seara, baciule, spuse el zâmbind, sunt un drumeţ ostenit pe care l-a prins noaptea pe
aceste meleaguri. Am bătut la poarta-ţi spre a te ruga să-mi dai adăpost până mâine în zori, pentru că
sunt bătrân şi somnul sub cerul liber nu-mi mai prieşte ca în tinereţe.
— Bună să-ţi fie inima, drumeţiile, spuse Leandru, pentru că acesta era numele baciului.
În timp ce vorbea, Leandru câtă spre Zeu, dar prin întunericul din stână nu reuşi să desluşească
prea bine chipul celui care intrase, aşa că nu-şi dădu seama cu cine are de-a face.
— Intră, continuă el, şi te aşează lângă foc. Imediat va fi gata şi mâncarea. Stai şi-ţi încălzeşte mai
întâi oasele, apoi vom împărţi cina şi vel putea dormi aici pe la iţă. Eu m-am întors cu mioarele de
puţin timp şi abia mai devreme m-am pus să fac de-ale gurii.
 — Mulţumesc mult, baciule, spuse Zeul pe când se aşeza într-un colţ mai retras, astfel încât
lumina focului să nu-i dezvăluie chipul. Ai un suflet bun.
— Pe mine aşa m-au învăţat de mic să mă port, răspunse Leandru, ş-apoi… o avea grijă bunul
nostru stăpân, Zamolxis, să pună la loc tot ce-am dat pe astă lume.
Zamolxis, auzindu-l, zâmbi, dar nu spuse nimic. În timpul mesei, Leandru şi Zeul vorbiră câte-n
lună şi-n stele, iar în cele din urmă, prin cuvinte meşteşugite, Zeul află totul despre inimosul baci fără
a-i spune însă măcar o vorbă despre sine. Leandru era cioban din tată-n fiu, dar acum rămăsese
singur pe lume, toţi ai lui se prăpădiseră. De când era doar un ţânc, tot numai printre mioare trăise iar
acum ajunsese să ştie mai bine rostul lor decât pe cel al oamenilor. Păstorea turmele pe acele plaiuri
ale Măgurei de ani şi ani, nici el nu le mai ştia numărul, iar când vorbea despre asta avea lacrimi în
ochi:
— Vezi dumneata, drumeţiile, îi spuse Zeului, eu aş mai sta pe aste meleaguri încă o sută de ani.
Dac-aş putea, pentru că tare-mi sunt dragi, şi ele, şi oiţele mele, iar munca ce o fac o iubesc ca pe
lumina ochilor şi nici pentru tot aurul din lume n-aş schimba-o.
Şi lot aşa o ţinură pe timpul cât mâncară. După ce a terminat să-l ospăteze pe Zeu cu ce s-a
priceput mai bine. Pe când se pregăteau de culcare, Leandru i-a spus:
— Rămâi aici drumeţule. Şi te odihneşte pe laiţâ pentru că trebuie să fii ostenit tare. Jarul te va
încălzi peste noapte şi, iată, ia şi sarica asta de te acoperă. Eu voi dormi în ocol, lângă oi, şi dacă îi
avea trebuinţă de ceva, numai să strigi şi eu o să vin.
Impresionat de vorbele auzite, Zamolxis grăi:
— Ai inima bună, Leandru, şi-ţi mulţumesc pentru omenie. Dar nu vrei să dorm eu între oi şi să
rămâi tu aici?
— Nu-i nevoie, spuse Leandru, pentru că eu sunt obişnuit şi tu eşti cel obosit. Odihneşte-te fără
grijă. De altfel, atunci când mă apucă urâtul şi mă încearcă singurătatea în pustiul ăsta, tot acolo
dorm, pentru că mioarele sunt singurele suflete care mă alină.
— Bine, baclule, rosti Zeul şi mai impresionat, vom face aşa cum ai hotărât.
— Noapte bună, drumeţule!
— Noapte bună, baciule, mai adăugă Zamolxis, după care închise ochii şi se lăsă pradă somnului
odihnitor.
Dis-de-dimineaţă, pe când soarele de-abia îşi arăta chipul de după piscurile munţilor, Zeul îl
chemă la el pe Leandru. În lumina limpede a zorilor revărsaţi, baciul rămase încremenit, cu gura
căscată şi cu ochii aţintiţi la musafirul său de o noapte: înţelesese, în sfârşit, cine era cel pe care îl
gâzduise în stână. Citindu-i privirile uimite, Zamolxis spuse:
— Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te înşeli. Şi îţi mulţumesc încă o dată pentru odihna şi hrana ce
mi-ai oferit.
Leandru, adânc emoţionat şi lăcrimând, se lăsă să cadă în genunchi zicând:
— Preamărite stăpân, iertare cer pentru puţinul ce l-am avut spre a te mulţumi.
Zamolxis zâmbi cu bunătate şi grăi poruncitor:
— Nu trebuie să spui aşa ceva! M-ai ospătat cu ce-ai avut mai bun în stână şi m-ai lăsat să dorm
pe laiţa ta. Nu ştiai ieri seară cine sunt, iar asta dovedeşte ce suflet curat şi demn ai.
— Mulţumesc stăpânului meu pentru bucuria ce mi-a făcut, nu voi uita niciodată aceste clipe.
— Opreşte-te, Leandru, şi lasa-mă să termin ce am de grăit. Cândva, va veni vremea în care voi
avea nevoie de ajutorul tău. Vei veni atunci să mă slujeşti?
Leandru căscă ochii mari de tot a mirare şi spuse cu glas tremurat:
— Stăpâne, cinstea ce mi-o faci este prea mare pentru mine!
— Nu, Leandru, asta ştiu eu mai bine.
— Preamărite Zamolxis, plecă privirile Leandru, dacă tu socoteşti că un biet cioban îţi poate fi de
ajutor, atunci eu mă învoiesc. La cel mai mic semn pe care-l voi primi, voi â la picioarele tale pentru
a le sluji cu credinţă.
 — Bine, Leandru, mă bucur să aud aceste cuvinte din gura ta. Când vremea va sosi, te voi chema
la mine, dar până atunci iată ce ai de făcut…
— Sunt numai urechi, stăpâne, spuse Leandru.
— De aici înainte, în fiecare iarnă, când vei coborî cu oile din munte, va trebui să le laşi. În grija
cuiva, iar tu să mergi la Deceneu. Îi vei spune că eu te-am trimis şl că trebuie să le ţină pe lângă el
iarnă de iarnă, pentru a învăţa toate cele Irebutncioase, penlru a fi pregătit în clipa în care te voi
chema. Ai înţeles?
— Da, preamărite Zeu! Aşa voi face, şi nu-ţi voi ieşi din cuvânt, dar…
— Te întrebi cum te va recunoaşte Deceneu, nu-l lăsă Zeul pe Leandru să termine.
— Da, stăpâne, întocmai. La acest lucru mă gândeam.
— Este foarte simplu, Leandru. Când te vel duce la el, în iarna care va veni, îi vel da acest inel, iar
Deceneu te va recunoaşte Iară de greşeală. În timp ee vorbea. Zeul scoase de la mână un Inel pe care
Leandru, înainte de a-l pune în deget, îl sărută cu evlavie. Acum nu mai al a te teme de nimic, încheie
Zamolxis.
— Sufletul şi trupul meu pe vecle-ţi aparţin, preabunule Zamolxis! spuse Leandru, simţind cum
emoţia îl pătrunde până în măduva oaselor.
— Bine, mai adăugă Zeul. Acum ne vom desparţi, şi să nu uiţi că va veni vremea în care te voi
chema lângă mine, după care îl lăsă pe Leandru îngenuncheat şi plecă.
Baciul nu-şî reveni timp îndelungat din starea născută de întâlnirea cu Zamolxis. Stătu aşa,
îngenuncheat şi cu privirea plecată, vreme de mai multe ceasuri. La un moment dat, se întrebă chiar
dacă nu fusese totul un vis, dar strângând pumnii a disperare simţi în carne piatra inelului şi un
geamăt de fericire îi ieşi din piept; înţelesese că nu fusese decât adevăr în ceea ce trăise: însuşi
Zamolxis, marele zeu al dacilor şi nu altcineva, stătuse alături de el, dormise pe laiţa lui şi îi spusese
că va avea nevoie de el cândva. Într-un târziu, când reuşi să se ridice, avea oehll scăldaţi în lacrimi.
Mintea îi era plină de un gând ce sufletul său îl cunoştea pentru întâia dată: Leandru voia ea vara să
treacă mai iute pentru a putea coborî din munte. Privind în zarea îndepărtată care ascundea Muntele
Ascuns şi în care se topise Zeul cu ceva ceasuri în urmă, Leandru îşi spuse, mai întâi în gând: „În
iarna aceasta mă voi afla în faţa marelui Deceneu, deci, şi asta prin bunătatea Zeului nostru stăpân.”,
iar mai apoi cu glas tare:
— Mulţumesc, Zamolxis, mulţumesc!
De atunci, ani de zile, în flecare iarnă, Leandru mergea la Deceneu, unde stătea până în primăvară
şi învăţa tot ce-i spunea Preotul. Niciodată nu scăpa vreo ocazie de a pune întrebări, dorind să afle cât
mai multe. Ştia că Marele Preot este unul dintre cei mai învăţaţi oameni, şi mai înţelesese că foarte
puţini muritori de rând aveau ocazia de a sta atât de aproape şi atât de mult timp alături de Deceneu.
Leandru voia să folosească acest prilej cât mai mult cu putinţă. În plus, dorea ca Zeul să fie cât mai
mulţumit de el, atunci când va considera de cuviinţă să-l cheme la el, în Muntele Ascuns.
— Leandru, îi spusese Deceneu în chiar prima zi, luând totodată din mâna baciului inelul lui
Zamolxis, eu multe te pot învăţa, însă numai de tine şi de răbdarea pe care o a vei avea de aici înainte
depinde totul. Dacă vei şti să-mi urmezi sfaturile, îţi va fi mult mai uşor, iar dacă vei şti a pune
întrebări, atunci treaba noastră va deveni floare la ureche, atât pentru mine, dar mai ales pentru tine.
— Stăpâne, răspunsese atunci Leandru, vei vedea că gura nu ţi se va răci de pomană când îmi vei
vorbi; voi fi cel mai silitor învăţăcel pe care l-ai avut vreodată, pentru că nobilă e cauza pentru care
mă străduiesc N-am voie să greşesc!
— Adevărat ai grăit, Leandru, mai rămâne doar să te ţii de cuvânt.
Deceneu se convinsese iute că nu vorbeşte în vânt atunci când era cu eroul nostru, aşa că, în scurt
timp, acesta află, încetul cu încetul, despre credinţă şi despre stele, despre oameni şi despre felul lor
de a fi, despre bunătate şi iubire, despre duşmani şi răutate, despre pace şi despre timp. An de an,
învăţa tot mai multe lucruri şi mai adânci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodată până atunci că pe
pământ pot exista atâtea, darămite să le mai şi afle.
 Moş Timp avea grijă ca fuiorul său să nu stea pe loc, şi iată că veni şi vremea în care Deceneu se
retrase şi el, la rândul său, în Munţii Orăştiei pentru a veghea de acolo asupra a tot ce se întâmpla
între hotare. Leandru îl urmă şi aici în fiecare iarnă. Povăţuitorul şi învăţăcelul erau nedespărţiţi în
anotimpurile reci, numai că, de-acum, Leandru nu mal era un simplu elev; ajunsese să cunoască
aproape la fel de multe ca şi Deceneu. În serile lungi de iarnă, stăteau şi vorbeau câte-n lună şi-n
stele, căutând să descopere cât mai multe din ascunzişurile întortocheate ale spiritului omenesc,
pătrundeau în tainele sorilor şi ale lumilor ascunse, rosteau adevăruri care astăzi nu mai ne sunt
cunoscute.
Vremea se scurgea peste Dacia şi oamenii ei frumoşi, dar anii treceau pe lângă Leandru, căci el
rămânea la fel ca în vara în care Zamolxis se oprise la stâna sa pentru a-i cere adăpost. Fără a-i
spune, ca răsplată pentru sufletul şi bunătatea sa. Zeul îl răsplătise dăruindu-i nemurirea.

***

De-acum, pe tărâmul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducător. Deceneu era de mult retras în
Munţii Orăştiei şi nimeni părea că-l mai cunoaşte pe Marele Preot, afară doar de câţiva bătrâni care,
şi ei, rar de tot, îşi mai aduceau aminte de el în rugăciuni sau momente grele. Credinţa Dacilor se
ducea din ce în ce mai mult pe apa Sâmbetei, şi doar o mână de oameni din cel ee fuseseră cândva
mândrii oşteni Geto-Daci mal păstrau în inimi pe Zamolxis şi mai credeau în puterea Pietrei Sacre.
Zeul s-a hotărât să închidă definitiv Muntele Sacru eu un perete de stâncă, astfel încât niciun
muritor de rând sâ nu mai vadă Piatra Muntelui strălucind sub cerul liber, până în momentul în care
nu se vor întur-na cu toţii la vechea credinţă. O dată cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu
mai era apărată de Piatra Sacră… Romanii au atacat din nou şi au reuşit si cucerească Dacia.
Ei bine, într-o astfel de clipă dureroasă, Zamolxis l-a chemat la el pe Leandru.

***

Fostul baci nu-şi mai văzuse stăpânul de mulţi ani, aşa că emoţia care l-a încercat auzind
chemarea a fost puternică. Atunci când Zamolxis l-a întâmpinat pe Leandru, acesta a căzut în
genunchi şi, cu glas înflăcărat, a rostit:
— Bine te-am regăsit, preamărite Zeu. Am auzit chemarea şi iată-mă la picioarele tale, gata să-ţi
îndeplinesc orice poruncă!
— Bine ai venit. Leandru. Mă bucur să te revăd, dar mai cu seamă, mă bucur că al făcut întocmai
ce ţi-am spus şi ai învăţat de la Deceneu toate cele de trebuinţă.
— Aşa am făcut, Zamolxis, dar care este pricina pentru care m-ai chemat? Nu-mi pare a fi una
bună, faţa-ţi este-ntunecală.
— Leandru! Dacia, pământul nostru drag şi sfânt este în mâinile duşmanilor acum. Suntem puţini
Ia număr cei care am rămas Daci Liberi cu adevărat, cu trupul şi sufletul, şi numai de noi depinde
cum vor decurge faptele în continuare.
— Înţeleg ee spui, stăpâne, eu însumi am simţit acest lucru pe când vorbeam cu Marele Preot sau
cu alţi oameni.
— Şi…?
— Primul gând a fost spre tine, bunule Zeu. Aş fi vrut sâ ştiu calea spre luminarea poporului dar,
din păcate, nu o cunosc.
— Bine, spuse Zeul gânditor, şi continuă după o scurtă tăcere: Ridică-te acum, Leandru, şi
ascultă-mă cu atenţie. A venit vremea despre care ţî-am vorbit; am nevoie de tine acum, iar prin
mine, însuşi spiritul Geto-Dacilor are nevoie de serviciul tău. A sosit clipa să-ţi îndeplineşti datoria
sacră!
— Ascult, mărite Zeu, spuse simplu Leandru.
 — În primul rând, trebuie să ştii ci de-aci-nainte te vei numi Sihastrul Sacru. Misiunea ta este de a
păzi cu sfinţenie Hotarul Triunghiului Sacru. Va trebui să priveşti cu grijă mare la toţi cei care vor a
trece Hotarul, să afli gândurile ce le au, fie ele ascunse sau nu, sâ vezi dacă sunt sortiţi a fi acolo. În
cele din urmă, după ce vei şti toate cele ce ţi-am spus, vei veni şi îmi vei da de veste spre a hotărî
intrarea lor în Zona Sacră a Muntelui Ascuns.
— Dar cum pot face aşa ceva, stăpâne? Deceneu nu mi-a pomenit nimic despre asta în învăţăturile
sale.
— Vei şti totul! De fapt, Marele Preot nu a făcut altceva decât să te pregătească pentru marea
învăţătură pe care de-abia în cele ce urmează o vei primi.
— Prea bine, înţeleptule Zamolxis.
— Urmeazâ-mă acum, spuse Zeul. Eşti pe cale să-ţi întâlneşti destinul şi sâ cunoşti ce numai
puţini ştiu. Vei afla şi vei învăţa toate secretele Muntelui Ascuns şi deplina putere a Pietrei Sacre,
marea forţă a Dacilor.
Spunând acestea. Zamolxis, urmat îndeaproape de Leandru, păşi spre Muntele Ascuns. Erau doi
nemuritori ce îngrijeau istoria sacră a Daciei. Erau două suflete ce întrupau simţirea neamului întreg.
L-a condus în Prima Sală a Muntelui, loc în care Zânele trebuiau să primească solii, singura sală a
Muntelui Ascuns în care aveau voie sâ intre femeile, dar pe care Leandru o cunoştea deja.
Zeul şi supusul intrară împreună în A Doua Sală. Mai mare decât cea dintâi. Se găseau în Sala
Altarului din Grotă. Interiorul acestei încăperi ar fi uimit adânc orice muritor; de jur-împrejur,
coloane înalte, negre, susţineau bolta rotundă a Grotei. Pardoseala strălucea de albul orbitor al
stâncii, nimic nu se găsea acolo să întineze perfecţiunea şi frumuseţea nemaivăzută a acelui loc. Şi
această Sală îi era cunoscută lui Leandru. Până aici pătrunsese cel mai departe după închiderea
Muntelui Ascuns.
Zeul vorbi încet, fără ca Leandru, noul Sihastru Sacru, să-şi poată da seama dacă i se adresează lui
sau, pur şi simplu, grăieşte pentru sine în acel spaţiu al eternităţii şi al fericirii:
— Atâţia ani au trecut… secole pentru muritori.
— De când, mărite stăpân? întrebă timid Leandru, speriat puţin de gândul că ar putea tulbura
cugetul lui Zamolxis.
Zeul îl privi ciudat, parcă şi durere, dar şi o fericire liniştită îi străluceau în ochi. Durere pentru că
vremurile trecuseră, iar bucurie pentru ceea ce se întâmplase cândva, atunci, cu secole în urmă. Păru
că-şi adună puţin ideile răscolite de aduceri aminte şi abia apoi vorbi din nou, cu glas schimbat:
— De când n-a mai călcat pe-aici picior de muritor, Sihastrule!
— Stăpâne, vorbeşti cumva de vremurile în care aici era sala de ofrande? Întrebă eroul nostru,
mirat parcă de tristeţea Zeului.
— Ei bine, da! îmi aduc uneori aminte de acei ani, de mult apuşi, în care Dacii veneau aici şi
îndeplineau ritualul Sacrificiului Suprem, atunci când nu exista decât fericire şi bunăstare pe plaiurile
ţării.
— Deceneu mi-a povestit despre toate acestea în serile lungi de iarnă. Ţi-e dor de acele vremuri,
bunule Zamolxis?
— Îmi este dor cumplit de fericirea adâncă a poporului meu, nu de altceva, şi cred că Marele Preot
ţi-a spus şi când totul va reveni la felul în care a fost…
— Nu mi-a spus când, părinte, deşi l-am întrebat! Mi-a spus, în schimb, în ce fel se va petrece
totul, atunci când se va petrece…
Zeul nu mai răspunse. Se lăsă furat din nou de gândurile sale, gânduri pe care le păstră doar pentru
el de data aceasta. Priveau amândoi locul cel mai adânc al Muntelui Ascuns în care pătrunseseră
vreodată muritorii de rând. Mai departe numai aleşii aveau voie.
Tot în timpurile vechi, în locul în care se găseau acum Zeul şi Leandru se aducea câteodată Piatra
Sacră, atunci când era nevoie grabnică de puterile ei. Fiecare dintre cei doi se gândea la acelaşi lucru,
probabil, dar altfel: Zeul era cel care a dat totul şi a fost trădat, iar Leandru era copilul destinului, pe
cale să-şi înceapă noul drum, fără de întoarcere, prin care va da orice pentru fericirea celor mulţi.
Deşi emoţionat până în măduva oaselor de ceea ce trăia, dar mai ales de ceea ce urma să vadă,
Sihastrul îşi aminti de prima sa călătorie în Muntele Ascuns, atunci când Zamolxis îl chemase brusc
şi fără explicaţie într-un mijloc de iarnă. De altfel, nu înţelesese prea bine nici măcar mai târziu de ce
îl chemase Zeul, dar aceea fusese unica oară când nu petrecuse o iarnă întreagă alături de Deceneu.
Sentimentele trăite atunci erau însă mai presus decât orice învăţătură.
— Prietene Leandru, îi spusese Zamolxis, te-am chemat alături de mine pentru că sunt pe cale să
iau o hotărâre importantă,
— Prea bine, stăpâne, spusese el, uimit şi bucuros în acelaşi timp, dar cum te pot ajuta?
— N-ai cum, replicase Zeul sec. Vreau numai să fii lângă mine, de aceea ai venit! Să intrăm,
totuşi.
Vorbele acestea fuseseră rostite chiar la intrarea în Muntele Ascuns, tar în afară de cei doi nu se
mai găsea în împrejurimi decât Marele Lup Alb, care stătea pe o colină şi privea în depărtări,
aşteptând probabil semne de la haitele sale. Leandru se oprise să-i admire o clipă măreţia şi
frumuseţea. Văzând cu coada ochiului, în timp ce privea spre Marele Lup Alb, că Zamolxis se
îndreptase spre calea ce ducea în inima Muntelui, Leandru întrebase cu glasul plin de uimire:
— Cum, stăpâne, a sosit vremea să te însoţesc?
— Nu, Leandru, n-a sosit încă! Deocamdată vei cunoaşte doar o mică parte din Munte, căci nu
pentru asta te-am chemat aici.
Zeul mersese înainte, urmat îndeaproape de Leandru, până când, într-un târziu, paşii li s-au oprit
în cea de-A Doua Sală. Pe drum, Zamolxis nu-i descrisese în niciun fel ce se afla înăuntru, dar eroul
nostru cunoştea totul în cele mai mici amănunte, într-atât de bine îi fuseseră descrise lucrurile de
Marele Preot. În cea de-A Doua Sală se opriseră, şi câteva zile nu se întâmplase nimic. Zeul nu
spunea în niciun fel de ee l-a chemat pe Leandru la el. Părea adâncit în gânduri grele, iar fostul baci
avea marea răbdare de a nu pune întrebări.
Într-una din zile, fără nlei un fel de pregătire, Zeul întrebase:
— Ce crezi, Leandru, noi suntem mai aproape de miazănoapte sau de miazăzi?
— Nu ştiu, stăpâne, spuse Leandru, bănuind că întrebarea avea un rost ascuns.
— Eu zic că miazănoapte este mai aproape şi că el este părintele nostru. Înţelegi?
— Cunoştinţele tale sunt nemărginite, spuse Leandru, cuvântul tău e lege. În afară de asta, fiecare
are un părinte.
Zeul păruse că îşi alege vorbele şi, după o clipă de tăcere spusese:
— Miazănoapte e mai aproape, Leandru, e sigur mai aproape!
— Da, stăpâne!
— Tocmai de aceea voi lua hotărârea despre care ţi-am vorbit când ai sosit, s-ar putea să nu
înţelegi acum, dar cândva o vei face.
—Ascult cu mare atenţie, mărite Zeu. Despre ce este vorba?
— Ei bine, voi avea grijă de un lucru de mare însemnătate. Dacii Liberi nu vor mai bea vin de-aci
înainte, asta mi-e vrerea! Tulpinile de viţă de vie vor fi distruse, iar cine nu se va supune va fi socotit
trădător. Nimeni pe pământul Daciei, de la oier şi stupar până la rege, nu mai are voie să sădească
viţă de vie pentru a face vin. Aceasta îmi este porunca!
— Prea bine, înţeleptule Zamolxis!
— Te vei înturna degrabă la Deceneu şi-i vei spune întocmai ce am grăit. El îţi va spune ce să faci
şi cum să duci porunca la rege. De acolo, va porni în toată ţara. Oamenii de rând vor trebui să ştie
numai că vinul le tulbură minţile şi le împle-ticeşte picioarele, iar aşa nu pot nici munci şi nici pomi
la luptă, atunci când e nevoie. Să-i spui întocmai lui Deceneu: pe toată întinderea Daciei nu se va mai
bea vin!
— Tot ce ai spus va ajunge întocmai la urechile Marelui Preot, stăpâne! grăi Leandru.
— Du-te, prietene, şi nu uita: miazănoapte este mai aproape.
Într-adevăr, Leandru plecase atunci fără să priceapă prea multe din porunca Zeului său, dar nu
avea niciun gând de a se îndoi de înţelepciunea şi dreptatea cugetului lui Zamolxis. Îşi aminti…
 — Sihastrule Sacru, urmează-mă!
Era vocea Marelui Zeu care îl trezea la realitate şi-i oprea depanarea amintirilor care-l furaseră
Iară a-şi da seama, în mai puţin de o clipă, gândurile despre trecut îi fugiră din minte, lăsând loc
aceloraşi emoţii puternice care puseseră stăpânire pe el ceva mal devreme. Era pe cale de a afla
Adevărul Sacru şi se înfiora adânc.
Zamolxis îl conduse pe un culoar lung pe care Leandru nu-l zărise până atunci. Probabil că avea o
intrare secretă. Îi spuse:
— De aci înainte vei afla cea mai ascunsă taină. Te vei găsi faţă în faţă cu marea moştenire a
Geto-Dacilor, Piatra Sacră a Muntelui Ascuns, forţa care poate îndeplini orice dorinţă, care poate
ucide sau poale reînvia morţii. Cel care o cunoaşte, este ales. El este atotputernic, iar Piatra trebuie
păzită cu sfinţenie de oricine încearcă să vină cu gânduri rele sau nu cunoaşte Legile Sacre.
Leandru mergea ca prin vis şi la fel auzea cuvintele însoţitorului său care răsunau tainic în acea
încăpere de basm, se loveau de pereţi şi se întorceau înapoi într-un fel care-i sporea trăirile, şi-aşa
destui de puternice, Calea era luminată din nu se ştie ce putere interioară a muntelui, iar lumina
devenea din ce în ce mal puternică pe măsură ce înaintau. Pe când mai aveau de făcut doar câţiva
paşi până la intrarea în ultima sală, Zamolxis vorbi din nou:
— Pregăteşte-te, prietene! Vom intra în centrul lumii Pietrei, Triunghiul Sacru, vom fi împreună
în inima Muntelui Ascuns.
Cei doi păşiră unul lângă celălalt în interiorul de al Triunghiului. Spectacolul fascinant oferit de
Piatră simplitatea extraordinară a încăperii ne sunt cunoscute deja.
Zamolxis şi Leandru se lăsară în genunchi, priviră Piatra Sacră şi înfăptuiră ritualul cuvenit;
ridicară braţele cu degetele răsfirate în formă de stea cu zece colţuri; sentimentele întipărite pe faţa
Sihastrului nu pot fi descrise. Momentul părea frântură de basm clipete stăteau în loc, parcă, pentru
eroul nostru şi părea că aceasta era clipa cea mai de preţ a vieţii sale. La un moment dat, din Piatră
porni o rază puternică spre ei şi îi învălui într-o ceaţă luminoasă, orbitoare prin strălucirea ei. Se auzi
un tunet, după care totul dispăru de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Cei doi rămăseseră încremeniţi în
genunchi. Piatra stătea liniştită pe masa ei de granit. Totul durase mai puţin de o fracţiune de clipită.
Leandru era năucit, dar Zeul, zâmbind, îi spuse:
— Tocmai ai trecut prin ultima încercare, prietene, despre care nu-p puteam spune nimic. Ea nu
îmi aparţine. A fost cea mai grea dintre toate, dar ai trecut de ea cu bine şi suntem legaţi pe vecie de
aici înainte: noi, Piatra Sacră şi destinul Geto-Dacilor. Piatra ţi-a vorbit adineauri în felul ei, te-a
cunoscut şi te-a acceptat, pentru că dacă ai fi avut sufletul pătat ai fi murit pe dată.
Leandru nu mai putea rosti niciun cuvânt, era amuţit de ceea ce vedea. Trebuiră să treacă ceasuri
bune până îşi recăpăta în întregime simţurile zdruncinate. Când, într-un târziu, îşi reveni pe deplin, îl
ascultă pe Zeu care, cu voce domoală şi caldă, îi vorbi despre puterea nemărginită a Pietrei. I-a spus
istoria ei, felul în care aceasta a ajuns în munţii Daciei, i-a povestit tot ceea ce un om ar putea face cu
ea după ce ar învăţa să o folosească, dar, cu mare insistenţă, Zamolxis tot repeta:
— Ia aprig aminte, Leandru, şi nu uita nicicând vorbele mele: numai cei ce au sufletul curat şi
cugetul fără de pată au forţă şi putere asupra Pietrei. Ceilalţi vor sfârşi groaznic dacă vor încerca să
se apropie de ea… Niciodată să nu uiţi!
Totul a continuat aşa preţ de câteva zile în care nici măcar un ceas nu a fost pierdut de Zeu în
iniţierea ce i-o oferea Sihastrului. În acest timp, mintea lui Leandru era ruptă de cele lumeşti, sufletul
îi era plin şi corpul său parcă plutea.
— Ştiu ce trăieşti. Leandru! spuse Zamolxis. Nu-i nevoie să încerci în vreun fel să-ţi ascunzi
simţămintele pentru că le cunosc foarte bine, chiar eu le-am avut, asemeni ţie, la vremea mea, cu
multe secole în urmă.
În privirile Sihastrului Sacru nu se puteau citi decât două lucruri: o recunoştinţă neţărmuită pentru
ceea ce-i fusese hărăzit şi o dragoste Imensă pentru poporul şi Zeul său, dorind acum să fie în slujba
lui mai mult ca niciodată. Dacă ar fi avut ceva mai preţios decât viaţa, ar fi dăruit fără preget. Se
adresă stăpânului său;
 — Spune-mi, preamărite Zamolxis, ce trebuie să fac acum? în ce fel îmi pot arăta recunoştinţa
pentru faptul că eu am fost ales să cunosc toate acestea şi pentru că am păşit alături de tine, bunule
Zeu, în istoria neamului nostru?
Cei doi se găseau tot în Triunghi, iar Zeul, înainte de a răspunde, a privit spre Piatră, apoi spre
boltă, şi în cele din urmă se uită spre Leandru:
— Atunci când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînuie credinţa în Piatra Sacră şi se vor
întoarce fa cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt
departe însă, far Piatra va sta pururi în acest lăcaş, până când vajî aşa cum ani spus. Când bolta
Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru
fericirea oamenilor, ei faine, abia alunei tu şi Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt
chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva… poate într-o mie, poate în două mii de ani, dar vor
veni cu siguranţă!
Zamolxis tăcu o clipă şi Leandru crezu că vede cum durerea cuprinde sufletul zeului, dar chipul îi
rămăsese împietrit.
— Până se vor petrece cele ce ţi-am spus, Leandru, vei avea de partea ta, în slujba ce o vei primi,
ajutorul nepreţuit af Pietrei, pentru că ea este cea care, prin ochii bunului nostru Sfinx, vede lumea
ele afară. Iar prin Sfinx poţi ajunge oricând la Piatră, dacă vei avea nevoie. Iată acum de ce ţi-am
spus toate acestea: menirea ta va fi de acum să mergi afară şi să stai de strajă pe Vârful Găvanelor.
Acolo te vor aştepta doi pui de Şoimi Regali al căror grai trebuie să-l înveţi şi mai pe urmă să-i faci
şi pe ei a prinde vorba omenească. Tu, împreună cu cei doi Şoimi Regali va trebui să păziţi Hotarul
Sacru şi Piatra, şi repede să-mi daţi de ştire când cineva încearcă să pătrundă spre Muntele Ascuns.
Asta ţi-e menirea sacră, Leandru, acum rămâi cu bine şi fie ca sufletul tău să nu cunoască pată!
De cum a rostit Zeul ultima vorbă, totul s-a învelit într-o pâclă densă, pornită pesemne din inima
Pietrei, şi Sihastrul nu a mai putut vedea nimic pentru o clipă. În momentul următor era afară, pe
munte, chiar în faţa Sfinxului. A privit puţin imensa stâncă în formă de cap de om şi, la un moment
dat, i se păru că vede o lucire în ochii săi, sau poate că a fost doar o năzărire. Leandru nu putu să-si
dea seama prea bine. Pe urmă, în timp ce se ridica şi se pregătea de plecare, i-a vorbit paznicului de
stâncă încet, ca pentru sine:
— Rămâi cu bine Sfinxule, dar ne vom revedea curând…
Pe Găvane a ajuns spre înserare şi imediat cei doi pui de şoim i-au ieşit în întâmpinare, aşezându-
i-se pe braţe. Leandru nu se simţea defel obosit după toate întâmplările pe care le trăise în ultima
vreme şi, de fapt, nici nu şi-ar fi dat voie să fie aşa.
— Misiunea ce-am primit este sacră şi n-am voie să mă odihnesc atunci când Zeul şi poporul au
nevoie de mine, îşi spuse Sihastrul, în sinea lui.
Ştia că slujba primită era mult mai importantă decât orice altceva, aşa că nu a mai stat pe gânduri
şi s-a apucat de treabă. Legenda spune că eroul nostru a stat fără a dormi preţ de mai multe
săptămâni, tot chinuindu-se eu şoimii săi spre a le deprinde graiul şi, mai apoi, să-i înveţe cum să
vorbească în limba Dacilor. Totul a meritat pe deplin, însă; la capătul a şapte lungi şi obositoare
săptămâni, cei trei se înţelegeau de minune în oricare dintre cele două graiuri ar fi dorit, cel al
şoimilor sau cel al oamenilor. În momentul în care învăţătura era desăvârşită, le-a spus şoimilor:
— Voi doi sunteţi aleşii marelui Zeu al Geto-Dacilor, bunul nostru stăpân Zamolxis, să mă ajutaţi
în menirea mea de a supraveghea Hotarul Sacru. Va trebui să ascultaţi de porunca mea şi să aveţi
grijă astfel încât nimeni să nu păşească spre Muntele Ascuns fără ca voi să îmi daţi de ştire.
— Aşa vom face. Leandrii, îi răspunseră şoimii şi plecară chiar în acea clipă spre înaltul cerului
pentru a privi de acolo Platforma Sacră a Bucegilor.
În acest fel, oricine s-ar fi aflat prin împrejurimi ar fi fost observat cu siguranţă de cei doi
maiestuoşi Şoimi Regali.
Tot aşa, luni de zile la rând, mândrele zburătoare l-au ajutat pe Sihastrul Sacru, fără a face
niciodată nici cea mai mică greşeală. Zburau fie mai sus, fie mai jos, şi nici măcar o ciută nu trecea
pragul Hotarului fără să fie observată de ei. Într-o bună mi. Leandru văzu că şoimii vin spre el şi i se
aşează în faţă.
— Ce-i, prieteni, zise Sihastrul, vine cineva spre Zamolxis?
— Nu, stăpâne, alte gânduri ne frământă.
— Spune-ţi, feţii mei, nu vă neliniştiţi! Care-i pricina venirii voastre?
— Părinte Leandru, iată ce se întâmplă! Noi nu putem avea urmaşi, iar ultimele vlăstare ale
mândrului neam al Şoimilor Regali suntem chiar noi doi. O dată eu moartea noastră se va stinge pe
vecie istoria Şoimilor Regali, dar nu aceasta este marea noastră grijă, ci cu totul alta. Ne aflăm în
slujba lui Zamolxis şi a Dacilor Liberi şi nu cunoaştem alt lucru mai sfânt decât lupta noastră, însă
cum vom putea păzi veşnic Triunghiul Sacru dacă ne vom stinge cândva din viaţă? Noi nu suntem
oameni, nu avem dreptul la nemurire, şi de aceea am venit să-ţi cerem ajutorul.
— Adevărat aţi grăit, prieteni! spuse Sihastrul îngândurat şi minunat totodată de credinţa
puternică a fraţilor săi înaripaţi. Voi pleca de îndată spre Sfinx, continuă el, iar mâine, când mă voi
întoarce, vom şti cu toţii ce avem de făcut, pentru câ Piatra Sacră ne poate da un răspuns la grija
noastră. Pe mâine, prieteni! mai adaugă el, şi porni în vale cu paşi repezi pentru a ajunge cât mai
degrabă la poalele Marelui Sfinx.

***

În zorii celei de-a doua zile, Leandru se afla înapoi pe Vârful Găvanelor. Scrută cerul şi îl văzu pe
cei doi şoimi cum se rotesc în înalt deasupra Hotarului, li admiră câteva clipe în plutirea lor
maiestuoasă apoi. Printr-un ţipăt prelung şi ascuţit, îi chemă la ci. Veniră amândoi iute şi se aşezară
pe două stânci în faţa lui. Sihastrul Sacru fu cel care. Cu glas potolit, vorbi primul:
— Sfinxul a grăit, fiii mei. Ştiu ce am de făcut!
— Ascultăm, stăpâne!
— Ieri aţi dovedit nemărginită înţelepciune când rai-aţi arătat cugetul vostru. Nimeni altcineva nu
poate păzi din înălţimi Hotarul aşa cum o faceţi voi, iar Muntele Ascuns este ferit de multe rele
datorită vouă. Zamolxis, şi prin el neamul nepieritor al Dacilor Liberi, are nevoie de asta. Voi, prin
zborul vostru şi prin stăpânirea văzduhului, sunteţi o pecetă a libertăţii şi un îndemn al mândriei.
Sunteţi ultimele vlăstare ale frumoasei seminţii a Şoimilor Regali. Părinţii voştri şi-au câştigat de
multe veacuri dreptul la nemurire, iar voi veţi fi aceia care pentru el şi pentru poporul Geto-Dac, veţi
rămâne pururi pe pământ.
— Asta înseamnă că am căpătat dreptul la nemurire? întrebară şoimii fără a le veni să-şi creadă
urechilor.
— Ascultaţi-mă până la capăt, prietenii zâmbi blând Leandru. Veţi rămâne intru veşnicie chiar
aici, pe Vârful Găvanelor, veţi păzi ea şl până acum Piatra Sacră şi veţi arăta urmaşilor cum au ştiut
să fie străbunii lor, Geto-Dacii, mândri şi liberi.
După ce Leandru termină, pe Găvane se lăsă o tăcere deplină. Până şi vântul se opri în loc pentru
a nu tulbura prin vuietul său măreaţa clipă ce se desfăşura pe creastă. Sihastrul Sacru ridică braţele
spre cer şi, pe dată, cei doi Şoimi Regali se transformară în stane de piatră chiar acolo unde stăteau,
pe stâncile din vârful muntelui. Legile Sacre îşi spuseseră din nou cuvântul; cei doi şoimi aveau, de
aici înainte, să păzească, pentru totdeauna, secretul Muntelui Ascuns.

***

În momentele de primejdie, sau dacă cineva ştia Cuvintele Sacre ce dezlegau vraja, ei reveneau la
viaţă, iar după ce terminau porunca pe care o aveau de îndeplinit, se reîntorceau la trupurile lor de
piatră. Dacă cineva rostea descântecul de dezlegare fără a avea gând curat, chiar acolo, pe Găvane,
îşi găsea sfârşitul: cei doi şoimi îl ucideau fără mila cu ghearele şi pliscurile lor pentru că numai
faptele ce au ca scop binele ţării îi pot despietri. Apoi reveneau la chipurile lor de stâncă. Mulţimea
de stânci care înconjoară trupurile pietrificate ale Şoimilor de pe Găvane nu sunt altceva decât
leşurile celor necinstiţi care, în lungul vremii, s-au transformat în bolovani. Şi astăzi, Şoimii continuă
să păzească Hotarul Sacru la fel ca acum mai bine de două mii de ani, şi îi slujesc cu credinţă pe
Leandru, Sihastrul Sacru, şi pe Zamolxis.
Se spune că, în timp, mulţi au încercat să ajungă la Zeu, dar puţini sunt cei care au reuşit. Şoimii
Sacri veghează necontenit şi îi ucid pe toţi cei netrebnici sau care nu au vrednicia de a ajunge în faţa
lui Zamolxis. Totuşi, spune legenda, un tânăr va reuşi si reînvie într-una din zile dragostea lui
Zamolxis pentru poporul Geto-Dac. Iar acesta va redeschide Poarta Sacră şi-l va aduce pe Deceneu la
Zeu, punând astfel capăt durerii neamului său.

***

Potecile sunt în văzul lumii, dar numai cei aleşi le ştiu rostul ascuns. Şoimii pot fi priviţi de
oricine în straiele lor de piatră, dar cugetul necurat ar putea atrage pieirea oricui ar încerca să
intre în Hotarul Sacru. Poate chiar acum, cineva îngenunchează pe Găvane pentru a le implora
mila întru libertatea poporului…