Vinovăţia În Dreptul Civil Român - I.-D.Romoşan - 1999

Soluţiilede legeferenda pe care le-am propus în
lucrare pornesc de la ideea potrivit căreia dreptul este

ştiinţă în măsura în care el este filosofie, fiind în
consonanţă cu principiul suveran, după părerea noastră,
care funcţionează în materia raporturilor juridice civile,
potrivit căruia culpa nu poate şi nu trebuie să genereze
niciodată drepturi subiective (nemo auditur propriam
turpitudinem allegans).
întotdeauna când o lume se dărâmă ş i se pune în locul
ei o altă lume, construită pe baza altor principii, există
şansa ca dreptul să-şi reconsidere fiinţa şi să se elibereze
de balastul care s-a acumulat, inevitabil, în timp. Desigur,
şansa poate fi compromisă, însă, personal, cred că ea nu
va fi, totuşi, ratată. Lucrarea de faţă se vrea, pentru
domeniul analizat, un mic sprijin în încercarea dreptului
civil de a nu-şi rata şansa.
ISBN 973-9435-15-7
j U R I D I C A
. .
Vinovăţia
în dreptul
civil român JURIDICE
IOAN-DOREL ROMOŞAN
STUDII
CUPRINS
Argument.............................................................................XIII
Lista de abrevieri...............................................................XVII
Capitolul I Rolul şi locul vinovăţiei în sfera relaţiilor sociale......1
Secţiunea I Poziţia vinovăţiei în conexiunea

subiectiv - obiectiv.................................................... 1
I. Obiectiv şi subiectiv în relaţiile sociale..............................1
II. Formele vinovăţiei sociale................................................. 4
Secţiunea a Il-a Vinovăţia civilă -fonnă a
vinovăţiei juridice...........................................7
I. Aspecte de ordin istoric..................................................... 7
II. Definiţia vinovăţiei civile................................................ 11
III. Structura vinovăţiei civile ca proces psihic................. 14
Secţiunea a IlI-a Formele vinovăţiei civile............................. 18
I. Poziţia problem ei.............................................................18
II. Gradele vinovăţiei. Aspecte de ordin term inologic.... 19
III. Gradele vinovăţiei. Efecte în dreptul civil.................. 23
IV. Raportul vinovăţie penală - vinovăţie civilă................. 28
Secţiunea a TV-a Criteiiile de apreciere a vinovăţiei civile... 31
I. Vinovăţia în forma intenţiei.............................................31
II. Vinovăţia în forma culpei...............................................33
VIII VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
Secţiunea a V-a Corelaţia vinovăţie civilă - eroare -

bună - credinţă - rea - credinţă................... 41
I. Poziţia problem ei............................................................. 41
II. Corelaţia vinovăţie - eroare........................................... 42
III. Corelaţia vinovăţie - bună-credinţă..............................51
IV. Corelaţia vinovăţie - rea- credinţă................................ 57
Capitolul II Vinovăţia - element al răspunderii

civile delictuale ..................................................59
Secţiunea I Corelaţia vinovăţiei cu celelalte elemente ale
răspunderii civiledelictuale...............................59
I. Consideraţii generale privind răspunderea
civilă delictuală..................................................................59
II. Legătura dintre elementele obiective ale
răspunderii civile delictuale şi latura
subiectivă a acesteia........................................................ 64
Secţiunea a Il-a Vinovăţia în cadrul răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie..........66
I. Consideraţii generale ...............................................66
II. Raportul capacitate delictuală - vinovăţie.................... 67
III. Proba vinovăţiei civile delictuale.................................. 77
IV. Ilicit şi imputabilitate..................................................... 78
V. Exonerarea de răspundere pentru inexistenţa
vinovăţiei......................................................................... 88
VI. Aspecte ale vinovăţiei în cadrul răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie a
persoanei ju rid ic e .................................. 100
Secţiunea a IlI-a Vinovăţia în cadrul răspundeiii civile
delictuale pentm fapta a ltu ia ................. 106
I. Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor
lor m inori................................................................. 106
II. Vinovăţia civilă în cazul răspunderii institutorilor
pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru
faptele ucenicilor...........................................................127
CUPRINS IX
III. Răspunderea comitenţilor pentru faptele

prepuşilor lor ..............................................................136
Secţiunea a IV-a Vinovăţia în cadrul răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animale,
m in a edificiului şi lucm ri în general... 154
I. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animale.........................................................................154
II. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de ruina edificiului .............................................. 160
III. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în g e n e ra l.........................................................165
Secţiunea a V-a Problema vinovăţiei în cadm l altor
forme de răspundere civilă delictuală 185
I. Vinovăţia civilă în cazul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate prin acte administrative
ilegale............................. 185
II. Problema vinovăţiei civile în cazul răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de aeronave.....................192
III. Problema vinovăţiei civile în cazul prejudiciilor
cauzate prin daune ecologice......................................193
CAPITOLUL III VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII

CIVILE CONTRACTUALE.........................197
Secţiunea I Definiţia vinovăţiei civile contractuale............. 197
Secţiunea a II-a Stm ctura şi gradele vinovăţiei
civile contractuale .................... 200
I. Structura vinovăţiei contractuale .........................200
II. Gradele vinovăţiei contractuale................................... 200
Secţiunea a IlI-a Criteriile de apreciere a vinovăţiei
contractuale....................... 208
I. Poziţia problemei. Reglementare legală.......................208
II. Cazuri speciale de apreciere a
vinovăţiei contractuale ....... 209
X VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
Secţiunea a TV-a Proba vinovăţiei contractuale................... 212

I. Poziţia problem ei............................................................212
II. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de a da
şi de a face..................................... 213
III. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de a nu face ..214
IV. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de mijloace
(de prudenţă şi diligenţă)............................................214
V. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de rezultat 216
Secţiunea a V-a Cauzele de exonerare de
răspundere în materie contractuală..........220
Secţiunea a Vl-a Corelaţia vinovăţiei cu efectele
specifice ale contractelor sinalagmatice......225
I. Vinovăţia civilă şi excepţia de neexecutare
a contractului.................................................................. 225
II. Vinovăţia contractuală - condiţie a rezoluţiunii
şi rezilierii contractului................................................. 227
III. Vinovăţia contractuală şi riscul contractului............ 251
Secţiunea a Vil-a Convenţiile cu plivire la
răspundere şi vinovăţia contractuală... 234
Secţiunea a VlII-a Vinovăţia contractuală şi răspundeiea
pentru viciile lucrului............................ 238
Secţiunea a IX-a Vinovăţia contractuală şi
răspunderea p en tm evicţiune................... 243
II. Efectele juridice ale vinovăţiei asupra garanţiei
împotriva evicţiunii :................................................. 244
Secţiunea a X-a Efectele puneiii în întârziere a
debitorului contractual asupra
vinovăţiei acestuia.................................... 248
Secţiunea a Xl-a Nulitatea contractului şi
vinovăţia contractuală..............................253
Secţiunea a Xll-a Efectele vinovăţiei civile
în cazul sim ulaţiei.................................... 255
CUPRINS XI

II. Corelaţia dintre vinovăţia civilă şi scopul actului
sim ulat............................................................................256
III. Vinovăţia civilă şi efectele simulaţiei..........................257
Secţiunea a XlII-a Efectele vinovăţiei civile
în cazul acţiunii pauliene......................259
II. Corelaţia dintre frauda debitorului şi
vinovăţia civilă................................................................ 261
III. Corelaţia dintre vinovăţia civila şi
efectele acţiunii pauliene.............................................264
Capitolul IV EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN

CADRUL ALTOR INSTITUŢII ALE
DREPTULUI CIVIL............................................... 267
Secţiunea I Vinovăţia civilă în mateiia posesiei.................. 267
I. Consideraţii introductive............................................... 267
II. Efectele vinovăţiei civile în cazul vicierii
posesiei prin violenţă.................................................... 268
III. Efectele vinovăţiei în cazul posesiei
de rea-credinţă..............................................................269
IV. Efectele vinovăţiei civile în materia
acţiunilor posesorii......................................'................ 271
Secţiunea a Il-a Efectele vinovăţiei civile în mateiia
revendicăm bunurilor mobile......................273
II. Efectele vinovăţiei posesorului de rea-credinţă 275
III. Efectele vinovăţiei în cazul revendicării
bunurilor pierdute sau furate..................................... 276
Secţiunea a IlI-a Efectele juridice ale vinovăţiei
în mateiia uzucapiunii............................... 281
II. Relevanţa juridică a vinovăţiei posesorului în cazul
uzucapiunii reglementate de Codul civil......................281
XII VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
III. Efectele vinovăţiei posesorului de rea-credinţă

în cazul uzucapiunii în regim de carte funciară 284
Secţiunea a TV-a Vinovăţia civilă în cadrul instituţiei
accesiunii imobiliare artificiale.................. 285
II.Vinovăţia constructorului de rea-credinţă.................. 286
Secţiunea a V-a Efectele vinovăţiei în cazul
plăţii lucm lui nedatorat.............................289
I. Reglementarea legală..................................................... 289
II. Problema vinovăţiei lui solvens................................... 290
III. Problema vinovăţiei lui accipiens............................... 291
Secţiunea a Vl-a Efectele vinovăţiei în mate/ia
nulităţii actului juridic civil.................... 294
II. Vinovăţia civilă în cazul dolului................................... 295
III. Vinovăţia civilă în cazul violenţei............................... 298
Secţiunea a Vil-a Vinovăţia civilă în cazul
abuzului de drept.......................... 300
II. Relevanţa juridică a vinovăţiei în cazul
abuzului de drept subiectiv..........................................300
Secţiunea a VlII-a Efectele vinovăţiei civile în mateiia
dreptului de moştenire............................306
I. Poziţia problem ei........................... 306
II. Efectele vinovăţiei civile în cazul nedemnităţii
succesorale...................................................................... 308
III. Vinovăţia civilă în cazul revocării judecătoreşti
a legatelor..................................................................... 316
IV. Vinovăţia moştenitorului în caz de ascundere sau
sustragere a bunurilor moştenirii............................... 317
Concluzii.................................. 321
Bibliografie selectivă.................................................. 341
LISTA DE ABREVIERI
AUB Analele Universităţii din Bucureşti

C. civ. Codul civil
C. com. Codul comercial
C. fam. Codul familiei
C. pen. Codul penal
C. pr. civ. Codul de procedură civilă
C. pr. pen. Codul de procedură penală
C.D. Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem
Col. civ. Colegiul civil
Col. pen. Colegiul penal
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
dec. decizie
Jud. Judecătorie
J.N. Justiţia Nouă
- R.R.D. Revista Română de Drept
S.C.J. Studii şi Cei'cetări Juridice
sect. civ. secţia civilă
sect. pen. secţia penală
sect. com. secţia comercială
sent. civ. sentinţa civilă
Trib. Tribunalul
Trib. Supr. Tribunalul Suprem
T.U.B. Tipografia Universităţii din
Bucureşti
Repertoriu.... I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
1952 -1969 de practică judiciară în materie
XVIII VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
civilă a Tribunalului Suprem şi a

altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952 -1969. Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
Repertoriu.... I. Mihuţă, Repertoriu de practică
1969 -1975 judiciară în materie civilă a Tribu
nalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1969 -1975.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
1975-1980 judiciară în materie civilă a Tribuna
lului Suprem şi a altor instanţe
Judecătoreşti pe anii 1975-1980.
Bucureşti, 1982.
1980-1986 judiciară în materie civilă a Tribuna
lului Suprem şi a altor instanţe
Judecătoreşti pe anii 1980 -1985,
Bucureşti, 1996.
Culegere pe anul Tribunalul Municipiului Bucureşti,
1990 Culegere de practică judiciară civilă pe
anul 1990, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.
Culegere pe anul Tribunalul Municipiului Bucureşti,
1991 Culegere de practică judiciară civilă
pe anul 1991, Casa de Editură şi
Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992.
Probleme de drept Probleme de drept din deciziile
1990 -1992 Curţii Supreme de Justiţie 1990 -
1992, de V. Bogdănescu ş.a. Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1995.
LISTA DE ABREVIERI XIX
Buletinul Jurispru- Curtea Supremă de Justiţie,

denţei pe anul 1993 Buletinul jurisprudenţei - culegere
de decizii. Editurile Continent XXI
şi Universul, pe anul 1993 Bucureşti,
1994.
denţei pe anul 1994 Buletinul jurisprudenţei - culegere
de decizii pe anul 1994, Editura
Proema, Baia Mare, 1995.
denţei pe anul 1995 Buletinul jurisprudenţei -culegere
denţei pe anul 1996 Buletinul jurisprudenţei -culegere
CAPITOLUL I
ROLUL Şl LOCUL VINOVĂŢIEI ÎN
SFERA RELAŢIILOR SOCIALE
Secţiunea I
POZIŢIA VINOVĂŢIEI ÎN CONEXIUNEA
SUBIECTIV - OBIECTIV
I. Obiectiv şi subiectiv în relaţiile sociale.

Omul este o fiinţă obiectivă care are nevoie de alte obiecte
pentru a exista. Prin natura sa el tinde spre viaţa socială. Nevoia de
obiectiv, de altul (de celălalt) plasează omul cu necesitate în
raport cu ceilalţi oameni, astfel că el, în mod practic, efectiv, nu
poate fiinţa în afara societăţii. Omul este om numai în cadrul
societăţii. Pentru a trăi izolat, în afara acesteia, omul ar trebui să
fie, cum se exprima Aristotel, “un animal sau un Dimnezeu”,
adică ceva mai puţin sau mult mai mult decât un om1.
Viaţa socială, pe de altă parte, solicită necontenit această
“trestie gânditoare” care este omul, şi el participă la ea, cu
întregul foc al arderilor sale interioare, cu toate instinctele sale,
egoiste sau altruiste. Aceste instincte se regăsesc în forme variate
şi în acel segment al vieţii sociale unde omul, într-un efort plin
de cutezanţă şi grandoare, încearcă să ordoneze haosul social
1 Giorgio del Vecchio, Lecţii de jilosofie juridică, Editura Europa

Nova, pag. 267.
2 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
prin norm a juridică. însă, pentru că acest efort glisează mereu

între tristeţea eşecului şi extazul împlinirii, norm a juridică este
pentru societate când torţa lui Prometeu, când bolovanul lui
Sisif.
Atitudinea socială normală a individului este respectul faţă
de legile cetăţii şi faţă de drepturile celorlalţi. Este normală,
întrucât apare evident faptul că nerespectarea legii şi a dreptu
rilor celorlalţi conduce la haos social, iar haosul înseamnă nega
rea normalităţii, cu efect direct, negativ, chiar împotriva celui
care încalcă legea la un moment dat.
Cu toate acestea, viaţa demonstrează că există un num ăr
semnificativ de situaţii în care individul încalcă legea, acţiunile
sale ieşind din sfera normalităţii. Actele de încălcare a legii sunt
prin natura lor obiectivitate, adică ele produc întotdeauna un
rezultat concret, obiectiv, sau cel puţin evaluabil. In relaţiile
sociale oamenii apelează însă şi la convenţional, introducând
măsură acolo unde concretul imediat nu are o formă obiectiva
tă. Această măsură pătrunde uneori în sfera normativităţii,
dobândind substanţă juridică, sau rămâne doar la nivelul inter
pretării pe care este abilitată să o facă autoritatea publică, de
cele mai multe ori o instanţă judecătorească.
In sfera relaţiilor sociale, prin lege, statul îşi rezervă dreptul
absolut de a valoriza şi decide asupra unor acte şi fapte juridice
(ex: răspunderea penală; răspunderea administrativă; ilicitul
financiar). In mod doar aparent paradoxal, în domeniul unde se
produc cele mai numeroase “coliziuni” între indivizi (contrac
tual şi delictual civil), statul abandonează soluţionarea conflic
telor în mâinile participanţilor la conflict, lăsându-i să şi le
rezolve pe cale de acord de voinţă. Numai în măsura în care
aceştia nu pot să-şi pună de acord voinţa juridică, statul pune la
dispoziţia cetăţeanului un ansamblu de instituţii care concură Ia
soluţionarea conflictelor civile. Spunem că este doar aparent un
paradox, deoarece, în raporturile juridice civile, părţile se află
pe poziţii de egalitate juridică şi legea reglementează prin
norme cu caracter dispozitiv (supletiv) aceste raporturi. Prin ur
ROLUL Şl LOCUL VINOVĂŢIEI 3
mare, aceasta este situaţia firească, normală. Inversarea rapor

tului dintre stat şi individ, în acest domeniu, ar însemna ieşirea
din cadrul normalităţii.
In logica celor precizate mai sus, apare justificată afirmaţia,
că actele şi faptele omului, cu semnificaţie juridică, sunt un
amestec de obiectiv şi subiectiv. Obiectiv, întrucât omul se
raportează în mod necesar la concret, fizic, material, la ceea ce
poate fi perceput fără a fi nevoie de abstractizare. Subiectiv,
pentru că percepţia obiectivului presupune un efort ce implică
factorul intelectiv şi volitiv, fără de care universul obiectiv al
omului îşi pierde orice semnificaţie.
Din această perspectivă, în sfera raporturilor juridice în
special, obiectivul nu poate fi rupt de subiectiv1. Orice valorizare
a obiectivului presupune investigarea complexă a subiectivului.
Dacă conexiunea obiectiv - subiectiv nu poate fi decelată,
înseamnă că actul sau faptul juridic nu poate fi legat de acţiunea
indivizilor care este comensurată. Consecinţa: cel care valori
zează trebuie să caute o altă conexiune în sfera relaţiilor sociale.
Legiuitorul, prin norm a juridică, introduce în viaţa socială o
serie de reguli pe care indivizii trebuie să le urmeze. Aceste
reguli pot consta fie în precizarea unor acţiuni ce trebuie
realizate cu necesitate, fie în fixarea unor interdicţii, unor pro
hibiţii, caz în care anumite acţiuni nu trebuie realizate, individul
trebuind să se abţină de la săvârşirea lor. Acesta este principiul,
regula generală a normei juridice. Desigur, în diferitele ramuri
ale dreptului, regula primeşte nuanţări, specificităţi, care nu
schimbă însă esenţa problemei2.
In domeniul raporturilor juridice civile, atunci când partici
panţii la aceste raporturi nu respectă regulile introduse de ele
pe cale de acord de voinţă, sau introduse de legiuitor pe cale de
reglementare, se pune problema aprecierii acţiunilor (inacţiu
1în acest sens Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului Editura AII,
1993, pag. 467 şi urm.
2Mircea Djuvara, op. cit., pag. 471.
nilor) subiecţilor din perspectiva valorilor pe care societatea le

consideră valabile la un moment dat. Astfel, pornindu-se de la
un element obiectiv - fapta omului şi rezultatul acesteia, care
este, cum arătam, întotdeauna concret, obiectiv şi, în orice caz,
comensurabil (chiar dacă doar cu caracter convenţional, ca în
cazul prejudiciului moral) - este necesar a se vedea în ce măsură
această faptă este imputabilă cuiva. Mai mult, este necesar a se
investiga şi atitudinea subiectivă, psihică, a făptuitorului, faţă de
faptă şi urmăririle sale. Aceasta este, în mod practic, problema
vinovăţiei.
II. Formele vinovăţiei sociale.

Relaţiile sociale sunt de o complexitate greu de cuprins.
Omul este animat, ca regulă, de un dinamism puternic, justi
ficabil din perspectiva propriilor aspiraţii, însă îşi desfăşoară
acţiunile mereu tributar subiectivismului său pronunţat, care are
tendinţa de a intra uneori în conflict cu ordinea socială
instituită.
Pentru a-şi păstra fiinţa şi a avea şanse de a se înscrie într-un
anumit proces de dezvoltare, societatea instituie norme de con
duită destinate indivizilor care o alcătuiesc, norme ce aparţin
diferitelor segmente ale socialului: moralei, religiei, politicii,
tehnicii, dreptului.
Ar fi greu de argum entat o anumită ierarhie între aceste nor
me şi, în orice caz, inutilă, deoarece excede cadrul acestei
lucrări, însă reţinem legătura strânsă dintre ele, interdepen
denţa lor şi, mai ales, intercomunicarea continuă care se
produce. Astfel, ceea ce este moral, la un moment dat, poate
intra în sfera juridicului, prin norm a juridică, sub influenţa
hotărâtoare a politicului. Sau, în alt sens, norma juridică, odată
intrată în vigoare, poate induce, în timp, o anumită conduită
morală, iar în plan politic, instituie o anumită cenzură a
relaţiilor politice, fixându-le cadrul juridic în care se pot naşte şi
dezvolta.
De altfel, aşa cum s-a spus, “N u există în realitate între regula

morală şi regula juridică nici o diferenţă de domeniu, de natură
şi de scop; n u poate să existe, fiindcă dreptul trebuie să realizeze
justiţia, iar ideea dreptăţii este o idee morală In dezvoltarea
aceleiaşi idei, un alt autor arată că “Regula morală devine regulă
juridică graţie unei injoncţiuni mai energice şi unei sancţiuni
exterioare necesară pentm a-şi atinge scopul “2.
Nu este locul aici pentru a intra în controversa privitoare la
delimitarea dreptului de morală, şi nici pentru reiterarea
polemicii iscate în jurul ideii lui Jellinek potrivit căruia dreptul
este o uetică minim ă “. Considerând că între drept şi morală nu
se poate pune semnul egalităţii, apreciem, pe de altă parte, că
între ele nu există graniţe de netrecut.
în toate aceste segmente ale socialului, funcţionează anumite
criterii de valorizare a conduitei indivizilor. Din perspectiva
acestor criterii, faptele omului pot fi imorale, generatoare de
haos politic ori contrare normelor de drept, în contrast cu starea
de normalitate, care este exact inversul acestor situaţii.
După cum regulile de conduită au specificitatea lor, tot astfel
şi nerespectarea acestora atrage sancţiuni cu o anumită specifici
tate. Astfel, morala impune ca sancţiune blamul colectivităţii,
grupului căruia aparţine cel care a încălcat norma de conduită,
ceea ce poate duce la invalidarea acţiunilor individului în plan
valoric. în plan politic, nerespectarea regulilor stabilite poate
avea efecte variate: retragerea sprijinului politic, excluderea de
pe listele de candidaţi în alegeri, excluderea din partid sau alte
sancţiuni.
1în acest sens, G. Ripert, L a regie morale dans Ies obligations civiles,
3 - eme edition, Paris, 1935, pag. 11.
2 Franţois Geny, Science et tehnique juridique, II. pag. 361, citat de
G. Ripert, în op. cit., pag. 11.
în spiritul celor expuse mai sus, în doctrina de specialitate, se

vorbeşte despre vinovăţie în sfera relaţiilor sociale, existând
culpa politică, culpa morală, culpa religioasă, culpa juridică1.
Din sfera largă a relaţiilor sociale, legiuitorul selectează doar
o parte a acestora, pe care le consideră relevante pentru funcţio
narea edificiului social. în măsura în care intră sub autoritatea
normativului juridic, relaţiile sociale devin raporturi juridice.
Selecţia pe care o realizează legiutorul se face pe baza unor
criterii pragmatice2, care au în vedere corespondenţa normei cu
viaţa şi, de aceea, nu întotdeauna reglementarea se referă la
principii esenţiale ale vieţii, ci şi la aspecte aparent neesenţiale.
Există, pe de altă parte, situaţii juridice reglementate, care în
practica socială nu se intersectează niciodată, sau se inter
sectează rareori, cu viaţa individului. In sfârşit, menţionăm
faptul că multe din faptele omului sunt prinse în sfera norma
tivului juridic, prin împrumutare de la celelalte reglementări
(morale, religioase, politice) şi, de aceea, criteriile de valorizare
sunt uneori apropiate.
în ceea ce priveşte planul propriu-zis al dreptului, legiuitorul
este întotdeauna condiţionat de a da legi prescriptive, prin care
statuează reglementări pentru conduita oamenilor şi pentru
relaţiile lor reciproce3. în funcţie de obiectul de reglementare,
normele juridice sunt grupate în instituţii juridice şi acestea, la
rândul lor, aparţin diferitelor ramuri ale dreptului. Unele
instituţii, cum ar fi instituţia vinovăţiei, sunt componente ale mai
multor ramuri ale dreptului. Astfel, există vinovăţie penală,
vinovăţie civilă, vinovăţie în dreptul muncii, în dreptul admi
nistrativ etc.
1 în acest sens, Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti,

1986, pag. 36-38.
2 A se vedea, Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991, pag. 63.
3 A se vedea, Georg Henrik von Wright, Normă şi acţiune, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 19.
Principala corelaţie pe care trebuie să o stabilim este fundată

pe faptul că, uneori, aceeaşi faptă constituie, concomitent,
infracţiune, abatere disciplinară şi delict civil. De aici, se pune
problema delimitării noţiunilor, sferei de extensie a vinovăţiei şi
a efectelor sale diferite, în diferitele ramuri ale dreptului.
Secţiunea a ll-a
VINOVĂŢIA CIVILĂ - FORMĂ A VINOVĂŢIEI JURIDICE
I. Aspecte de ordin istoric.

Multă vreme corelaţia dintre fapta ilicită şi autorul ei a fost
gândită în forma cauzalităţii mecanice, răspunderea juridică
fiind antrenată fără a se examina atitudinea psihică a făptuito
rului. Revelaţia produsă de faptele supranaturale a stat o peri
oadă lungă de timp la baza “descoperirii” adevărului, a cauzelor
care au generat prejudiciul şi a declanşării răspunderii juridice1.
Marile legiuiri ale omenirii s-au preocupat însă, în mod
constant, şi de problema vinovăţiei, astfel că, încă de timpuriu, s-
a pus problema răspunderii juridice subiective. în Codul lui
Hamurabi se face o deosebire între actele intenţionate şi cele
săvârşite fără vinovăţie, deşi se menţine şi răspunderea funda
m entată numai pe baze obiective2. în pofida structurii sale
sclavagiste şi parţial arhaice, Codul lui Hamurabi a introdus şi
ideea de culpabilitate, în privinţa represiunii penale, cu efecte
însă şi asupra răspunderii civile delictuale.
1 Poirier, Les caracteres de la responsabilitate archaiique, în lucrarea

“La Responsabilitate penali', pag. 21-27, citat de G. Antoniu în lucrarea
“Vinovăţia penală’, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1955, pag. 17.
2 A se vedea, Vladimir Hanga, M ari legiuitori ai lumii, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.81.
în Grecia Antică, răspunderea are la bază simpla cauzare

mecanică a prejudiciului, neavând relevanţă dacă actul a fost
voluntar sau nu. Abia prin secolul al V-lea i.e.n., apar în gândirea
juridică primele semne de luare în considerare a factorului
psihic1.
Şi în Roma Antică s-au perpetuat concepţiile arhaice şi con
cepţia cauzalităţii materiale. Multă vreme, acestea au constituit
principiul, deşi treptat au apărut şi reguli juridice care luau în
considerare elementul subiectiv, spre exemplu în Legea celor
XII Table.
Ideea răspunderii subiective apare în perioada Republicii, prin
expresiile “dolo mato” (lex Bantia), “scientem dolo mato” (lex Acilia).
Răspunderea subiectivă este prezentă, ca idee, şi în scrierile lui Seneca,
Juvenal, Cicero, Quintilian, Aulus Gellius2.
Prin secolul al II-lea al erei noastre, ideea imputabilităţii
câştigă tot mai mult teren. Potrivit unui rescript atribuit lui
Hadrian, voinţa de a comite fapta era socotită mai importantă
decât rezultatul (în maleficiis voluntas spectatur, non exitus)3.
Din punct de vedere istoric, vinovăţia civilă, ca instituţie
juridică, îşi are sorgintea în sistemul roman al răspunderii civile.
Dreptul roman sancţiona delictul civil prin care cineva producea
o pagubă patrimoniului altei persoane, fie cu intenţie, fie din
neglijenţă, (dam num iniuria datum). Iniţial delictul este
prevăzut în Legea Celor XII Table, pentru a primi o regle
m entare mai amplă prin legea Aguilia, de la începutul secolului
4
al IlI-lea i.e.n.
La început romanii au desprins noţiunile de doi şi culpă, sub
influenţa filosofiei greceşti, însă n-au ajuns la conturarea unor
principii generale, lucru care s-a realizat mai târziu de către
jurisconsulţii bizantini.
'A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 18.

2 în acest sens, G. Antoniu, op. cit., pag. 19.
3G. Antoniu, op. cit., pag. 19.
4 A se vedea, Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 106.
Ulterior, dreptul feudal, sub influenţa bisericii, a dezvoltat

problematica vinovăţiei, preocupându-se atât de formele inten
ţionate cât şi cele neintenţionate. Conturarea conceptului s-a
făcut, aşa cum s-a spus, la lumina ideii religioase de păcat1.
Noţiunile, în forma în care au fost construite, au fost pre
luate prin filiera vechiului drept francez, în Codul civil francez
de la 1804 şi, prin el, în Codul civil român de la 1864.
Codul civil român a preluat ideea distincţiei între formele
intenţionate de vinovăţie şi formele neintenţionate dar, aşa cum o
să vedem, ca regulă, nu dă semnificaţii deosebite gradului culpei.
Ca principiu, se răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, însă
există materii unde vinovăţia, în forma intenţiei, produce efecte
speciale în planul răspunderii.
Ideea că în civil trebuie să se răspundă şi pentru cea mai
uşoară culpă, a fost exprimată deosebit de sugestiv cu ocazia
lucrărilor preparatorii ale Codului civil francez din 1804, în
discursul lui Tarrible către Corpul Legislativ: “Pentru ca paguba
să dea loc la reparaţiune, ea trebuie să fie efectul unei greşeli sau
al unei imprudenţe a cuiva; dacă ea n u poate f i atribuită acestei
cauze ea n u mai este decât lucrarea soartei, fiecare trebuind să
sufere ceea ce aceasta îi rezervă; dar dacă este greşală sau impi'u-
denţă, cât de uşoară ar f i influenţa asupra pagubei piicinuite,
reparaţiunea este datorată”. “Când o daună a fost piicinuită
p tin greşeala cuiva, dacă punem în cumpănă intei'esul
nenorocitului care o suferă şi cel al omului culpabil sau impru
dent care a cauzat-o, un strigăt al justiţiei se înalţă şi ne spune
că această pagubă trebuie reparată “2.
In vechiul drept roman, în materie delictuală, nu se răspundea
- decât pentru faptele comisive, nu şi pentru omisiuni. Prin urmare, se
1 R. Rodiere, Une notion menacee, la fa n te ordinaire dans Ies

contracts, în “Rev. trim, de dr, civ.”, 1954, nr. 2. pag 203, citat după
M. Eliescu, op. cit., pag 171.
2 Citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 172.
răspundea numai pentm culpa in faciendo, nu şi pentru culpa in

omitendo sau in non faciendd.
Spre deosebire de delictul civil, în materie contractuală,
debitorul răspundea şi pentru omisiunile sale, dar această regulă
s-a impus mai târziu, în dreptul clasic, pe baza unor soluţii de
speţă. Insă chiar în materie contractuală, în cazul anumitor
contracte (mandat, depozit) debitorul nu răspundea decât
pentru acţiunile sale nu şi pentru omisiunile sale, deoarece, în
aceste constracte, se considera că el nu are interes. Dimpotrivă,
în alte contracte, cum ar fi contractul de fiducie, se considera că
debitorul are interes şi va răspunde pentru neglijenţa sa, numită
culpă in non faciendo1.
Instituţie juridică de o deosebită importanţă, vinovăţia a
cunoscut un drum sinuos în istoria dreptului, fiind, aşa cum am
văzut, când afirmată cu intensitate, când aproape negată, fapt ce a
pus şi pune, în prezent, problema valorizării ei din perspectiva
influenţei sale asupra răspunderii.
Rudolf von Ihering spunea că “istoria culpei se rezumă într-o
aboliţiune constantă’ şi mulţi autori3 s-au grăbit să socotească
această constatare magistrală. Este vorba despre tendinţa actuală
din legislaţiile civile de a înlătura rolul culpei, cel puţin acolo
unde ea ar fi şi foarte greu de probat, cum este cazul răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale, de edificii.
Dezvoltarea prodigioasă a maşinismului a antrenat şi antrenează,
în prezent, o multiplicare a accidentelor materiale sau corporale, ceea
ce impune o nouă gândire cu privire la fundamentul răspunderii,
deoarece noţiunea tradiţională de vinovăţie nu mai permite explicarea
tuturor situaţiilor.
1 în acest sens, Arangio Ruiz, Responsabilitâ contrattuale, Napoli,

1938, citat după Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură
şi Presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1993, pag. 183.
2 Emil Molcuţ, Dan Oancea, op. cit., pag. 183.
3A se vedea, Sache Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală, Casa
de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1994, pag. 148.
Asistăm, în prezent, la o slabă rezonanţă a ideii de vină civilă,
pe măsură ce se argumentează tot mai pregnant o teorie a
răspunderii obiective, deci fără culpă. întrucât la problema
răspunderii civile obiective vom reveni, ne rezumăm, în această
secţiune, la cele expuse până aici, cu precizarea că ideea
“dispariţiei vinovăţiei” este o problemă dintre cele mai actuale.
II. Definiţia vinovăţiei civile.

Conturarea unei definiţii ştiinţifice a vinovăţiei civile, care să
permită surprinderea esenţei fenomenului, a urm at o anumită
evoluţie. A existat o continuă oscilaţie, între tendinţa de consi
derare a vinovăţiei ca element distinct de caracterul ilicit al fap
tei, respectiv concepţia potrivit căreia imputabilitatea şi ilicitul
alcătuiesc cele două elemente componente ale culpei civile.
Concepţia care diferenţiază culpa de ilicit este proprie drep
tului german, elveţian, iar cea care tinde să le contopească a fost
susţinută în Franţa, Belgia şi în literatura juridică mai veche de
la noi.
în dreptul german, se face distincţie între ilicit şi culpă,
arătându-se că nedreptatea şi ilicitul trebuie să fie conştiente1.
Tot astfel, Codul civil elveţian exprimă exigenţa ca actul ilicit
să fi fost săvârşit cu intenţie, din neglijenţă sau im prudenţă2.
Literatura juridică franceză defineşte vinovăţia pe temeiul
ilicitului, după modelul definiţiei lui Planiol, potrivit căruia,
vinovăţia ar fi încălcarea unei obligaţii preexistente3.
Potrivit lui Demoque, pentru a fi în prezenţa vinovăţiei tre
buie să se realizeze atingerea unui drept4, iar pentru Savatier,
1 în acest sens, Rudolf von Ihering, La faute en droit prive. Trad.

Maulenabre, voi. II. pag. 9-19.
2 A se vedea, G. Marty. La responsabilite civile en droit compare, Cours,
Madrid, 1961, fasc. 8. nr. 8. citat de M. Eliescu, op. cit., pag. 144.
3M. Planiol, Etudes sur la responsabilite civile, în R.C.L.J., 1905, pag.
283, citat de M. Eliescu, op. cit., pag. 173.
4 R. Demoque, Trăite des obligations en general, voi. III. Paris, 1923,
pag. 367 şi urm.
vinovăţia înseamnă încălcarea unei îndatoriri legale sau morale

determ inate1. In aceeaşi manieră, este definită vinovăţia şi de
către alţi autori francezi2'
■In doctrina juridică mai veche de la noi, vinovăţia este
definită tot prin confuzia dintre ilicit şi culpă. Astfel, există culpă
doar când cineva depăşeşte limitele dreptului său, încălcând
dreptul subiectiv al celuilalt3, iar existenţa culpei face să se
prezume caracterul ilicit al faptei.
înlăturând confuzia dintre cele două noţiuni, literatura juri
dică de după război şi cea actuală definesc vinovăţia ca repre
zentând “atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la mo
mentul săvârşim faptei ilicite sau la momentul imediat anteiior
săvârşirii acesteia, fa ţă defa p tă şi urmările acesteia”'1.
Definiţia formulată în doctrină este deosebit de valoroasă,
deoarece surprinde esenţa problemei, a fenomenului, făcând
referire, pe de o parte, la fundam entul de ordin intelectiv şi
1R. Savatier, Trăite de la responsabilite civile, ed.a Il-a, voi. I, nr. 5, şi

urm.
2 R. Rodiere, Encyclopâiie, Dalloz, Droit civil, Responsabilite civile, nr. 30
şi 68; L. Josserand, Cours de droit civil positiffranţais, voi. II. Paris Sirey,
1933, nr. 426, J. Carbonnier, Droit civil, Les biens et Ies obligations, voi. II,
Paris, P.U.F., 1964, pag. 606.
3 A se vedea: D. Alexandrescu, Explicaţiune teoretică şi practică a
dreptului civil român, voi. V, Iaşi, 1898, pag. 463-469; I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Teoria generală a obliga
ţiilor, Bucureşti, 1943, nr. 224, pag. 77 şi urm., pag. 88; Matei, B.
Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, Editura Cartea
Românescă, 1921, pag. 427.
4 In acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1995, pag. 176. In acelaşi sens, ER.
DEAK, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor partea I, Teoria generală a
obligaţiilor, Bucureşti, 1960, pag. 211; Traian Ionaşcu, Curs de drept civil,
Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1950-1951, pag. 134, L. Pop,
Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Voi. I. Editura Fundaţiei
“Chemarea”, Iaşi, 1993, pag. 229.
volitiv al oricărei acţiuni umane (“atitudinea subiectivă”), iar pe

de altă parte, realizând legătura acestui “subiectiv” al omului cu
fapta sa şi urmările acesteia, deci cu elementul obiectiv.
Iată, deci, că vinovăţia este o atitudine subiectivă a omului
faţă de o anumită faptă concretă şi faţă de urmările acesteia şi
nu o atitudine subiectivă, generică, teoretică, ideală. De altfel,
aşa cum o să precizăm în cele ce urmează, şi cum s-a susţinut în
mod constant în doctrina juridică, disocierea elementului
subiectiv de cel obiectiv se face numai din necesităţi didactice
sau metodice, pentru decelarea mai corectă şi mai aproape de
adevăr a realităţii, în viaţa practică, subiectivul şi obiectivul
coexistând în mod necesar, în cadrul unui proces deosebit de
complex1.
Esenţial pentru corecta definire a vinovăţiei este necesitatea
de a se observa că, evident, vinovăţia înseamnă o atitudine
psihică faţă de fapta ilicită şi urmările acesteia, însă o anumită
atitudine psihică şi anume, o atitudine subiectiv negativă, de
ignorare a regulilor juridice instituite de societate, considerate
valabile şi acceptate ca valoroase la un anumit moment dat, în
sistemul general axiologic al acelui moment2.
Prin urmare, rezultă logic că nu orice atitudine subiectivă a
făptuitorului faţă de o faptă ilicită constituie vinovăţie, ci doar
acea atitudine imputabilă autorului ei. Este vorba despre
atitudinea subiectivă a individului, ce presupune conştientizarea
semnificaţiei sociale a faptei sale, a caracterului său antisocial, şi
voinţa de a săvârşi fapta şi de a-şi asuma urmările acesteia, în
ordinea de drept.
Se poate constata, deci, că o corectă înfăţişare a figurii
juridice a vinovăţiei presupune investigarea elementelor struc
1A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 178.

2 A se vedea: Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1992, pag. 206-207; Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-
Napoca, 1993, pag. 195.
turale ale procesului subiectiv complex, care generează cauza

litatea psihică şi cauzalitatea fizică a faptei1.
III. Structura vinovăţiei civile ca proces psihic.

Săvârşirea unei fapte ilicite este precedată de un proces
subiectiv deosebit de complex, pentru că, aşa cum arătam, omul
este o fiinţă subiectivă dotată cu raţiune şi voinţă.
Procesul subiectiv complex care generează fapta ilicită are
baze neurologice şi psihologice. Aceste baze fundamentează, pe
de o parte, factorii de ordin intelectiv, pe de altă parte, pe cei
volitivi. Aşa cum s-a arătat, procesele psihice, componente ale
vinovăţiei, nu diferă de cele care constituie substratul psihic
comun al oricărei acţiuni umane. Cel care săvârşeşte o faptă
ilicită se foloseşte de aceleaşi procese, pe care le pune în mişcare
atunci când săvârşeşte o faptă lăudabilă. Deci, nu diferă
mecanismul neurofiziologic, ci modul de dirijare al acestuia2.
A. Elementul intelectiv.
Din punct de vedere intelectiv, actul voluntar al omului
conţine un complex proces cognitiv, ce presupune cunoaşterea
obiectului, a realităţii, conştientizarea trebuinţelor, dorinţelor,
medierea şi reglarea modelului informaţional al individului cu
cel al lumii exterioare, valorizarea motivelor, scopurilor, mijloa
celor şi corelarea lor prin prisma exigenţelor propriului eu şi a
celor obiective.
Prezenţa factorului intelectiv, ca element al vinovăţiei, presu
pune conştienta “având un rol fundam ental în cadrul proceselor
de cunoaşte/e şi a celor voliţionali'. Spre deosebire de actul
1în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 179.

2 în acest sens, C, Arseni şi colaboratorii, Psihoneurologie, Editura
Academiei, Bucureşti, 1983, pag. 21., citat de George Antoniu în
lucrarea “Vinovăţia penală', Editura Academiei Române, Bucureşti,
1995, pag. 37.
inconştient, în care răspunsul la excitaţie este spontan, automat,

impulsiv, actul voluntar “implică interpunerea între stimuli şi
răspuns a unor structuri specifice cu fu n cţii mediatorii şi regla
torii1,1.
în cadrul procesului de mediere şi reglare se realizează
“corelarea modelului informaţional al lumii exterioare cu modelul
informaţional al propriului eu, delimitarea dintre motiv, scop,
mijloace şi corelarea lor n u num ai prin prisma cerinţelor subiec
tive dar şi a condiţiilor şi exigenţelor obiectiv^'2. Individul nu
poate fi făcut civilmente răspunzător dacă nu a cunoscut
semnificaţia socială a faptelor sale. Prin urmare, omul trebuie să-
şi dea seama că faptele sale sunt de natură să vatăme drepturile
subiective ale celorlalţi membrii ai societăţii, adică trebuie să
aibe conştiinţa caracterului antisocial al conduitei sale. Aşa cum
s-a spus, vinovăţia este legată de aprecierea morală a faptei ilicite
şi doar în funcţie de această apreciere se judecă atitudinea
negativă a făptuitorului. Nu este nevoie ca autorul faptei ilicite,
să aibă şi conştiinţa caracterului ilicit al faptei3. Asupra acestei
probleme vom mai reveni.
B. Elementul volitiv.
Factorul volitiv, de voinţă, reprezintă o activitate psihică îndrep
tată spre atingerea unor scopuri, care presupune deliberarea şi
decizie pentru un anumit comportament de urmat. C. Rădulescu-
Motru spunea că actul voluntar constituie o funcţie nouă, adăugată
unui mecanism vechi4. Individul reacţionează la mediul ambiant,
iar prin actul său voluntar se exprimă nevoia acestuia, de a regla
eventualele rupturi ale echilibrului dintre organism şi mediu5.
1în acest sens, G. Antoniu, op. cit., pag. 47.

2G. Antoniu, op. cit., pag. 47-48.
3 în acest sens, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 177.
4 C. Rădulescu - Motru, Curs de psihologie, ediţia a Il-a, Editura
Socec, Bucureşti, 1929, pag. 283-287.
5Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1965, pag. 58-60.
Dacă omul n-ar interveni conştient şi n-ar interpune propria sa

persoană şi scopurile sale proprii, toate reacţiile organismului
său la stimulii exteriori, ar fi simple reflexe, iar voinţa ar fi “o
liberă trecere, u n laisser fain!’, cum se exprima Th. Ribot1. Aşa
cum s-a arătat, factorul volitiv este precedat de factorul inte-
lectiv, acesta din urm ă constituind premisa celui dintâi2.
In doctrina juridică, unii autori3 evidenţiază existenţa unor
etape, faze ale actului voluntar, astfel: 1) apariţia motivului -
motivul fiind cauza internă a actului voluntar; 2) lupta motivelor
- confruntarea dintre motive presupune liberul arbitru, capacita
tea subiectului de a se autodeterm ina în mod liber; 3) adoptarea
hotărârii - lupta motivelor încetează şi motivul dominant
învinge; 4) executarea acţiunii - care implică efortul voluntar
propriu-zis, deoarece nu este suficient să-ţi propui ceva sau să-ţi
doreşti ceva, “mai trebuie să vrei realizarea scopului propus şi să-
ţi mobilizezi energiile pentru a acţiona efectiv”4.
între cei doi factori analizaţi (intelectiv, volitiv) există, după
cum se poate observa, o strânsă legătură, o strânsă unitate.
Astfel, factorul intelectiv, de conştiinţă nu produce vinovăţie
prin el însuşi, câtă vreme nu a fost urmat de o hotărâre contrară
ordinii de drept. Factorul volitiv nu poate exista, fiinţa, în afara
factorului intelectiv, care îl precedă în mod necesar. Numai
împreună şi numai dacă a avut loc şi “trecerea la act”, con
cretizată în săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
cei doi factori alcătuiesc, în unitatea lor, elementul vinovăţie, la
rândul ei element al răspunderii civile.
Voinţa făptuitorului trebuie să fie, nu numai conştientă şi
raţională, ci şi liberă. Asupra caracterului conştient şi raţional
vom reveni, atunci când ne vom ocupa de problema discernă
mântului, aici facem doar precizarea, că vinovăţia individului nu

2C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 176.
4 Ibidem, op. cit., pag. 41.
poate fi antrenată dincolo de posibilitatea de alegere între bine

şi rău, între social şi antisocial. Autorul unei fapte ilicite trebuie
să răspundă tocmai pentru că, din mai multe conduite posibile,
a ales conduita antisocială, neoprindu-se la cea necontrară
intereselor societăţii. In ultimă analiză, vinovăţia nu este decât o
expresie a inadaptării individului la o normativitate cât de
sumară. Aşa cum s-a spus, “... în tot cazul culpa apare acolo unde
libertatea ar f i trebuit să se abolească, să se restrângă sau să se
încline, într-o relaţie cu u n altul, înţeles ca semen, ca subiect
autonom şi creatură a creatorului. S-a înţeles, şi s-a zis bine, că
această concepţie era o mare şi foarte veche moştenire, înglobând
înţelepciunea Greciei, dreptul Romei şi graţia Ierusalimului
In dreptul civil, conduita vinovată apare uneori ca fiind mai
mult o eroare sau chiar o lipsă de alegere, decât o alegere
“vinovată”, responsabila, conştientă. Aceasta, deoarece o mare
parte din faptele ilicite civile (delictuale sau contractuale) se
săvârşesc din culpă. Totuşi, nu se poate nega existenţa unui
proces psihic real şi în cazul culpei, chiar dacă, în acest caz,
suntem în prezenţa unei lipse de atenţie, de diligenţă, de infor
mare, de prevedere.
în doctrina juridică a fost susţinută opinia, în cadrul teoriei
normative a vinovăţiei, apărută în Germania, în perioada inter
belică, potrivit căreia culpa, ca formă a vinovăţiei, ar fi lipsită de
un proce psihic real2. în cazul culpei am fi în faţa unei voinţe
care, potrivit legii, ar fi trebuit să se manifeste, dar nu s-a
manifestat.
1 K. Oftinger, Der soziale Gedanke im Schadenersatzrecht und in der

,haftplicht verswherung, RSJ, 39. 1943, 547, după P. Engel, Trăite des
obligations en droit Suisse, Edirions Ides et Calendas, Neuchâtel, 197, nr. 99-
IIB.
2 Susţinătorii acestei concepţii sunt în principal Frank Reinhard şi
Hans Welzel. Potrivit acestei teorii, vinovăţia nu este o realitate
psihologică, ci un concept normativ, care exprimă un raport de
contrarietate între voinţa subiectului şi norma de drept. A se vedea,
pentru dezvoltări: G. Antoniu, op. cit., pag. 27 şi urm.
Cu toate că orice acţiune sau omisiune ilicită presupune un

dezacord între conduita autorului şi normele de conduită im
puse de societate, nu poate fi tăgăduit faptul că, în orice con
duită nediligentă, se regăseşte o anumită poziţie psihică, o insu
ficientă atenţie şi capacitate de prevedere a autorului faptei
ilicite. Indiferent că ne situăm în planul vinovăţiei civile
delictuale sau al vinovăţiei contractuale, autorul delictului civil
sau debitorul contractual, prezintă unele carenţe ale însuşirilor
lui psihice, ale capacităţii de cunoaştere şi ale voinţei. Este
motivul pentru care, atât în cazul intenţiei cât şi în cazul culpei,
fundamentul psihologic al vinovăţiei există şi, în funcţie de
acesta, fapta este imputabilă autorului sau, dimpotrivă, există
vreo cauză exoneratoare de răspundere.
Secţiunea a lll-a
FORMELE VINOVĂŢIEI CIVILE
I. Poziţia problemei.
Dreptul civil este o ramură fundamentală a dreptului. Institu
ţiile sale sunt expresia vieţii practice, obişnuite, normale a indi
vidului, astfel că, de cele mai multe ori, reglementările îşi trag seva
din regulile logice ale bunului simţ, ale convieţuirii neconflictuale
între indivizi. Şi totuşi, idealul în viaţa juridică a societăţii nu poate
fi atins, pe de o parte, datorită insuficienţei reglementărilor, pe de
altă parte, a deficienţelor de conduită a indivizilor. Ceea ce este
considerat normal, logic, drept, de către societate, poate fi respins
de destinatarul normei juridice civile, astfel că putem vorbi de o
adevărată “devianţă” de comportament şi în materia instituţiilor
juridice civile. Prin urmare, şi în materie civilă, vinovăţia este
prezentă şi se manifestă în forme diferite.
Noţiunea de forme ale vinovăţiei civile poate fi privită din
două puncte de vedere. Mai întâi, din perspectiva diferitelor
instituţii ale dreptului civil, există vinovăţie civilă contractuală,
vinovăţie civilă delictuală, vinovăţie civilă la încheierea actului
juridic civil, vinovăţie în cadrul m odurilor de dobândire a drep
turilor reale, vinovăţie civilă în exercitarea posesiei, vinovăţie în
materia succesiunii legale şi a celei testamentare. In al doilea
rând, vinovăţia poate fi abordată din perspectiva propriu-zisă a
formelor sale de manifestare, punându-se accent pe elementele
sale de structură (intelectiv şi volitiv). Din această perspectivă, se
au în vedere gradele vinovăţiei, adică formele intenţionate,
respectiv formele neintenţionate.
In ce priveşte prima perspectivă de abordare, problema va fi
analizată în capitole separate ale acestei lucrări, vinovăţia având
specificitatea ei în cadrul instituţiilor juridice menţionate.
Ne vom opri cu analiza, în această secţiune, numai asupra
formelor propriu-zise de manifestare (intenţionate, neintenţio
nate) cu precizarea că ele sunt prezente în modul de manifestare
al vinovăţiei, în cadrul tuturor instituţiilor dreptului civil. Se va
avea în vedere, cu ocazia analizării instituţiilor respective, că deşi,
în principiu, gradul vinovăţiei nu prezintă relevanţă juridică
deosebită, totuşi, în unele materii, gravitatea vinovăţiei produce
efecte juridice specifice.
II. Gradele vinovăţiei.

Aspecte de ordin terminologic.
în dreptul civil român, latura subiectivă a faptei este expri
mată printr-o varietate de termeni, cum ar fi: “vinovăţie”, “vină”,
“culpă”, “greşeală”. Un asemenea mod de reglementare a con
dus, şi în doctrină, la întrebuinţarea unor termeni diferiţi1.
Această varietate de termeni a condus, în doctrina juridică şi în
' practica juridică, la unele confuzii, fapt semnalat de majoritatea
1A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 175; Traian Ionaşcu,

Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală. Culpa ca element al
răspunderii în S.C.J., nr. 1/1970; M. Eliescu, op. cit., pag. 17-18; L. Pop,
op. cit., pag. 228.
autorilor de drept civil. Confuziile au constat în special în faptul

că, în diferitele ramuri ale dreptului, şi, în special, în dreptul
penal, termenii întrebuinţaţi nu au aceeaşi semnificaţie. Astfel,
termenul “culpă”, în dreptul penal, se referă la o anumită formă
de vinovăţie şi anume la săvârşirea faptei ilicite fără intenţie. In
dreptul civil, term enul culpă se referă la toate formele de
vinovăţie, atât la fapta intenţionată cât şi la fapta neintenţionată.
Având în vedere neajunsurile semnalate în doctrină, s-a
propus unificarea de ordin terminologic în ceea ce priveşte
desemnarea laturii subiective a faptei ilicite, propunându-se
întrebuinţarea echivalentă, în toate ramurile dreptului, a terme
nilor de “vină” sau de “vinovăţie”1, culpă2, sau greşeală3.
In ceea ce ne priveşte, ne raliem la acea concepţie care
pledează pentru întrebuinţarea termenului “vinovăţiei” pentru a
desemna latura subiectivă a faptei ilicite, deoarece acest termen
ar fi în măsură să acopere toate formele de vinovăţie, înlăturând
confuziile. Folosirea termenului general de culpă este gene
ratoare de confuzii, suprapunând formele neintenţionate de
vinovăţie din dreptul penal, formelor intenţionate de vinovăţie
din dreptul civil. Nici termenul de greşeală nu este cores
punzător, deoarece ar putea părea, uneori, că se referă numai la
formele neintenţionate de vinovăţie (neglijen-ţă, imprudenţă),
iar, pe de altă parte, noţiunea are semnificaţii speciale în unele
ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul muncii, dreptul adminis
trativ. De asemenea, considerăm a fi benefică preluarea termi
nologiei din Codul penal (art, 19) pentru formele vinovăţiei,
adică, intenţie directă, intenţie indirectă, culpă cu prevedere,
culpă fără prevedere.
Dacă aceasta este problema din punct de vedere termino
logic, nu mai puţin trebuie observat, că legislaţia civilă nu
defineşte formele de vinovăţie şi, de aceea, în doctrina şi în

2L. Pop. op. cit., pag. 229.
3 M. Eliescu, op. cit., pag. 17-18, pag. 170.
ROLUL Şl LOCUL VINOVĂŢIEI 21,'
---------------------------------------------------------------------------------
practica de specialitate, se apelează la definiţiile şi noţiunile din
dreptul penal. Astfel, potrivit art. 19 C. pen., “vinovăţie există
atunci când, fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu
intenţie sau din culpă'. Potrivit art. 19 pct. 1, fapta este săvârşită
cu intenţie când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmă
rind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţia directă)
sau când prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-1 urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă).
Potrivit art. 19 pct. 2 C. pen., fapta este săvârşită din culpă
când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale dar nu-1
acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu
prevedere sau imprudenţa, uşurinţa); b) nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără preve
dere sau neglijenţa).
Dacă în dreptul penal vinovăţia în forma intenţiei constituie
forma fundamentală de vinovăţie, generală şi originară, deoa
rece infracţiunile, ca regulă, se comit cu intenţie, şi doar prin
excepţie, din culpă sau cu praeterintenţie, în dreptul civil nu se
poate reţine o asemenea regulă. Mai întâi, pentru că în civil nu
funcţionează principiul nullum crimen sine lege, legiuitorului
fiindu-i imposibil să prindă întreaga sferă a ilicitului civil* în
norme juridice. Apoi, pentru că ilicitul civil se săvârşeşte, în
mare parte din im prudenţă sau neglijenţă.
Vinovăţia, în forma intenţiei, în dreptul civil, apare întot
deauna când fapta constituie, în acelaşi timp, şi infracţiune în
formă intenţionată, însă şi în cazul unor fapte ce ţin de
domeniul contractual, când debitorul, cu rea-credinţă, nu-şi
execută obligaţiile contractuale.
Intenţia, ca formă a vinovăţiei, presupune cunoaşterea
realităţii în care autorul acţionează însă, aşa cum s-a arătat, este
nevoie de o cunoaştere la nivelul unui laic şi nu la nivelul unei
persoane specializate în dom eniu1. Autorul faptei ilicite nu
1Ase vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 126.

trebuie să cunoască semnificaţia juridică a instituţiei, spre

exemplu, a dreptului de proprietate publică sau a posesiei, în
ipoteza unei tulburări în posesie, ci este suficient să ştie că
prejudiciază pe titularul dreptului de proprietate sau al posesiei,
deoarece bunul nu-i aparţine. Procesele psihice componente ale
intenţiei se află într-o corelaţie necesară, în care se evidenţiază
aspectul lor concomitent, fuziunea lor în m omentul săvârşirii
acţiunii sau inacţiunii. Pe de altă parte, există controverse în
privinţa preponderenţei lor, susţinându-se în doctrină atât pre
ponderenţa elementului “prevedere”, cât şi preponderenţa
elementului “voinţă”.
în ce priveşte culpa, elementul intelectiv şi cel volitiv se află
într-o corelaţie doar în cazul culpei cu prevedere. Autorul faptei
are o anumită cunoaştere a realităţii şi acţionează pe baza
acesteia, însă prevederea şi voinţa au un caracter imperfect,
denaturat. Aşa cum s-a spus “Cunoaşterea este superficială, de
natură să-i creeze agentului convingerea că va putea evita
rezultatul aflat în reprezentarea sa, deşi u n efort de aprofundare
a datelor realităţii i-arfi demonstrat agentului că rezultatul este
posibil şi că n u este în măsură, în condiţiile date, să stăpânească
foiţele care îl conduc la producerea lui
în cazul neglijenţei, autorul nu face un efort raţional de
cunoaştere a realităţii, nu percepe pericolul acţiunilor sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă. Cunoaşterea realităţii în cazul
neglijenţei este imperfectă, superficială, iar insuficienţa proce
sului de cunoaştere îl împiedică pe autor să evalueze corect
acţiunea pe care o desfăşoară şi şansele acesteia de a se trans
forma într-un fapt ilicit.
Există, şi în legislaţia civilă, reglementări care fac trimitere la
formele de vinovăţie, chiar dacă nu se preocupă, la fel ca în
dreptul penal, de definirea riguroasă a acestora. Astfel, potrivit
art. 998 din Codul civil “orice fa p tă a omului care cauzează
altuia u n prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a

ocazionat a-l repara”. Art. 999 C. civ. prevede, în continuare, că
“Omul este responsabil n u m im ai de prejudiciul cauzat prin
fapta sa ci şi pentru cel cauzat p i n neglijenţa sau imprudenţa
sa”. Din punct de vedere terminologic, cele două texte între
buinţează termenul “greşeală”, pentru a delimina latura
subiectivă a răspunderii şi anume vinovăţia, precum şi sintagma
“fapta sa”, cu înţelesul de intenţie. De asemenea, sunt
întrebuinţaţi termenii “neglijenţă” şi “im prudenţă”, cu înţelesul
de vinovăţie în forme mai uşoare, mai precis, în sensul de
vinovăţie neintenţionată.
în materie contractuală, Codul civil conţine mai multe
reglementări, la care o să ne referim în detaliu în capitolul con
sacrat vinovăţiei contractuale, care, fără a adânci problematica,
fac totuşi distincţie între formele vinovăţiei civile. Astfel, pentru
a lua doar un exemplu, art. 1082 C. civ. consacră principiul
răspunderii debitorului şi în cazul când acesta nu este de rea-
credinţă, prin urmare şi pentru neexecutarea obligaţiilor din
neglijenţă sau imprudenţă.
Legea face deci distincţie între diferite forme ale vinovăţiei
(doi, culpă), chiar dacă nu leagă întotdeauna efecte juridice
diferite de aceste forme. Şi atunci, care este interesul distincţiei?
Răspunsul la întrebare îl putem avea, preocupându-ne puţin de
gradele vinovăţiei.
III. Gradele vinovăţiei. Efecte în dreptul civil.

Problema gradelor vinovăţiei s-a pus pentru prima oară în
dreptul roman, în materie contractuală, distingându-se între
culpa gravă (culpa lata), culpa uşoară (culpa levis) şi culpa
foarte uşoară (cul-ba levissima).
Culpa gravă este acea. atitudine subiectivă a făptuitorului de
care nici cel mai mărginit om nu s-ar fi făcut vinovat. Culpa levis
se apreciază în raport cu atitudinea subiectivă a unui bonus pater
familias, în sensul că acesta nu s-ar fi făcut vinovat de o ase-
menea culpă. Ea îmbracă forma neglijenţei sau a im prudentei.
Culpa leuissima este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat un

“excelent părinte de familie
Dacă în dreptul penal gradul vinovăţiei are o importanţă
deosebită, deoarece în funcţie de acest grad şi de alte elemente,
se face individualizarea pedepsei, se aplică propriu-zis pedeapsa
infractorului2, în dreptul civil, răspunderea civilă este subor
donată altor principii cârmuitoare şi anume: 1) răspunderea
civilă poate fi antrenată, ca principiu, şi pentru cea mai uşoară
culpă; 2) indiferent de gravitatea vinovăţiei, autorul faptei ilicite
este dator să repare integral prejudiciul, iar cuantumul despă
gubirilor se stabileşte în funcţie de întinderea acestuia, nu în
funcţie de gravitatea vinovăţiei3.
Totuşi, în unele materii, gradul vinovăţiei prezintă impor
tanţă:
1) în practica judecătorească instanţele sunt orientate înspre
aprecierea mai largă a întinderii prejudiciului, în cazul în care
este vorba de o faptă intenţionată sau de o culpă gravă. în mod
corespunzător, într-o asemenea situaţie, există tendinţa ca şi
întinderea reparaţiunii să fie mai mare4.
2) Clauzele de nerăspundere, care se apreciază a fi admisibile
în materie de răspundere civilă contractuală, operează numai
pentru culpa uşoară sau foarte uşoară, fiind de neacceptat
pentru vinovăţia în forma intenţiei sau în forma culpei grave5.
1 A se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura

2 A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 270; Ştefan Daneş, Vasile
Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1985, pag. 101 şi urm.
4în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 183.
8 Ibidem, pag. 183; L. Pop, op. cit., pag. 232; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pag. 124; Henri et Leon Manzeaud, Trăite theorique
et pratique de la responsabilite civile, delictuele et contractuelle, II eme,
ed. Paris, Sirey, 1938 III, pag. 7621; L. Josserand, Cours de droit civil
positif frangais, voi. II. pag. 229-230.
3) în Codul aerian român din anul 1953, exploatantul aero
navei, în timpul zborului, nu este liberat de răspundere, dacă
victima se face vinovată de culpă uşoară, ci doar dacă aceasta a
acţionat cu intenţie sau din culpă gravă1.
4) Potrivit Legii nr. 135/1995 privind asigurările şi reasigu
rările, asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă
evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau
beneficiar, respectiv de către un membru din conducerea per
soanei juridice asigurate, lucrând în această calitate ori de către
alte persoane prevăzute în contractul de asigurare2.
5) în caz de cumul al răspunderii civile delictuale cu cea
contractuală, unii autori condiţionează soluţiile în funcţie de
gravitatea vinovăţiei3.
6) în cazul în care se poate reţine pe lângă vinovăţia auto
rului faptei ilicite şi vinovăţia victimei, gradul vinovăţiei auto
rului are relevanţă în privinţa stabilirii prejudiciului pe care
trebuie să-l repare4.
7) Culpa concurentă a mai multor autori care au produs
prejudiciul are ca efect răspunderea solidară a acestora faţă de
victimă, însă, între ei, prejudiciul se suportă proporţional cu
gradul de vinovăţie5.
8) în materia viciilor ascunse, legea prevede efecte diferite
pentru viciile ascunse care n-au fost cunoscute şi viciile ascunse
cu viclenie.
1Ase vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 180; M. Eliescu, Sistemul
şi limitele responsabilităţii civile în dreptul aerian naţional şi internaţional,
tîn S.C.J. 1959, nr. 2, pag. 306.
2 Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura Actami,
3 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 77-85,184.
4 în acest sens, Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 17/1964, în C.D., 1964, pag. 52; Tribunalul Suprem, Col. civ., dec.
288/1956, în C. D., 1956,1. pag. 321, citate după C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pag. 180.
5A se vedea: Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 1572/1963 în J.N., 1964,
nr. 6. pag. 166; T.S. Col. pen., dec. nr. 1169 în C.D., 1966, pag. 423.
9) în anumite materii, legea sancţionează vinovăţia în forma

relei credinţe. Astfel, în cazul plăţii lucrului nedatorat, situaţia
accipiensului de rea-credinţă este mai grea. El trebuie să resti
tuie lucrul şi fructele pe care le-a perceput, precum şi valoarea
celor pe care a neglijat să le perceapă. Dacă a înstrăinat lucrul,
trebuie să restituie valoarea acestuia şi nu preţul primit cu ocazia
vânzării. Tratamentul juridic al accipiensului de rea-credinţă
este diferit faţă de accipiensul de bună-credinţă, deoarece acesta
din urm ă restituie numai în limitele îmbogăţirii sale.
Prin urmare, deşi a renunţat la diviziunea tripartită a culpei
din dreptul roman, Codul civil român reglementează efecte
diferite, în anumite materii, în funcţie de gradul culpei.
Asupra gradelor vinovăţiei o să mai revenim cu detalii, atunci
când vom examina problematica vinovăţiei în cadrul formelor
răspunderii civile delictuale, însă, ţinem să evidenţiem aici,
pentru extraordinara forţă sugestivă, opinia marelui civilist M.
Eliescu, privitoare la culpa gravă. După acest autor, culpa gravă,
greşeala de neiertat, spre deosebire de celelalte forme de culpă,
este asimilată cu intenţia, deoarece “dreptul prezumă, p â n ă la
dovada contrară, că greşelile pe care n u le-ar săvârşi omul cel
mai mărginit sunt în realitate indiciul unei încercări de a as
cunde intenţia maliţioasă. Omul care, prin fapta sa păgubitoare,
se înfăţişează ca excesiv de mărginit devine suspect. E l este prezu-
mat, dacă n u se aduce dovada contrară, că, sub pretinsa lui
limitare a minţii, disimulează răutatea!’1.
Susţinerea de mai sus este un reflex al principiului care
funcţiona şi în dreptul roman - culpa lata dolo aequiparatur.
Expresia din dreptul roman este o maxima, care face culpa gravă
la fel de nescuzabilă ca şi dolul. Şi totuşi, între doi şi culpa gravă
nu trebuie să punem, teoretic vorbind, niciodată semnul
1 M. Eliescu, op. cit., pag. 184. A se vedea şi R. Rodiere, L a respon-

sabilite civile, Rousseau et Cie, 1952, pag. 1432; D. Alexandresco,
Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, voi. II, Iaşi,
pag. 1898, pag. 514.
egalităţii, iar din punct de vedere practic, efectele juridice în

multe materii sunt diferite.
Teoria gradelor culpei, mai ales în materie contractuală, a
cunoscut o rezonanţă specială în Franţa, în vechiul drept
francez, unde autori de prestigiu s-au preocupat de prezentarea
ei într-o formă ştiinţifică. Expusă mai ales de Domat şi
sistematizată de Pothier1, teoria a fost criticată cu tărie în secolul
al XVIII-lea
Codul civil francez a abandonat diferenţierea între gradele
vinovăţiei, deşi consacră unele consecinţe juridice diferenţiate în
funcţie de gradul vinovăţiei. Aşa, spre exemplu, potrivit art. 1137
alin. 2, obligaţia de conservare a lucrului este mai mult sau mai
puţin extinsă, în materia anum itor categorii de contracte. Astfel,
depozitarul are o răspundere mai riguroasă dacă depozitul este
cu titlu oneros (art. 1928 C.civ. francez), răspunderea man
datarului este mai puţin riguroasă, dacă mandatul este cu titlu
gratuit (art.1992 alin.2 C.civ. francez).
Renunţarea la diviziunea tripartită a vinovăţiei în dreptul
francez nu a înlăturat definitiv, din doctrina juridică şi practica
judecătorească, întrebuinţarea unei terminologii adeseori con
fuze, deşi scopul întrebuinţării ei este unul lăudabil, şi anume
încercarea de a surprinde cât mai aproape de adevăr latura
subiectivă a faptei ilicite. Astfel, în doctrina juridică franceză,
uneori, se întrebuinţează concomitent noţiunile de “greşeală
gravă', “vin ă greci’, ca forme neintenţionate de vinovăţie, opuse
deci dolului, şi noţiunea de “vină nescuzabilă’. “Vina
nescuzabilă’ este şi ea o formă neintenţionată de vinovăţie, care
nu se confundă cu dolul, însă care se deosebeşte de “greşeala
gravă”, prin gravitatea ei excepţională şi prin faptul că “fă ră ca
s ă ' existe u n element intenţional, ea presupune o voinţă
conştientă de pericolul pe care îl poate antrena acţiunea,
1 Trăite des obligations, ed. Bugnet, voi. II, pag. 497, lucrare citată
după Franţois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, Droit civil, Les
obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1993, pag. 412.
conştiinţă pe care autorul ei ar trebui să o aibă’\ Pe de altă

parte, distincţia dintre “vina grea” şi “vina ordinară” (obişnuită,
comună) este aceea că “In mod tradiţional, vina grea se
caracterizează prin enormitatea greşelii. Este vorba de u n act
stupid, prostesc, de o greşeală grosolană. Uneori se ţine cont efec
tiv, pentru a caracteriza vina grea, de prostia pe care o dovedeşte
actul, vina grea fiin d semnul unei defectuozităţi extreme de
comportament’2.
In concluzie, observăm că noţiunile întrebuinţate nu sunt
întotdeauna suficient de clare, nu ajută la o mai bună cunoaş
tere a fenomenului şi, de aceea, instanţele judecătoreşti apelează
în practică ia criterii diferite, pentru a delimina mai bine latura
subiectivă care a fundam entat săvârşirea faptei ilicite de către
autorul său.
IV. Raportul vinovăţie penală - vinovăţie civilă.

în dreptul penal, legiuitorul selectează, prin norm a de incri
minare, faptele care constituie infracţiuni, făcând o descriere
atât a laturii obiective, cât şi a laturii subiective a infracţiunii.
Este posibil ca prin aceeaşi faptă, să fie vătămate atât relaţiile
sociale ocrotite prin legea penală, cât şi cele care ţin de
repararea prejudiciului civil. într-o asemenea situaţie, poate
exista vinovăţie penală şi vinovăţie civilă în acelaşi timp, însă,
uneori, vinovăţia penală poate să nu existe, fapt ce pune
problema, mai departe, a reparării prejudiciului civil. însă
prejudiciul civil nu va putea fi reparat, dacă nu s-a reţinut, în
cauză, şi vinovăţia civilă a autorului.
O asemenea situaţie impune, cu necesitate, soluţionarea
raportului dintre vinovăţia penală şi vinovăţia civilă. Există, în
această problemă, unele reglementări:
1 Franţois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, Droit civil, Les

obligations, Ed. Dalloz, 1993, pag. 415.
2 Frangois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, op. cit., pag. 415.
ROLUL Şl LO C U L V IN O VĂŢIEI 29
A. Dacă vinovăţia penală urmează regulile din Codul penal,

care centrează problema răspunderii penale, în principal, pe
vinovăţia în formă intenţionată, în civil, fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii îmbracă cel mai adesea, forma culpei (cu preve
dere sau fără prevedere). Pe de altă parte, legea penală sanc
ţionează faptele penale săvârşite din culpă, doar atunci când ele
prezintă o anumită gravitate, răm ânând în afara ilicitului penal
toate acele fapte care nu sunt prevăzute expres (nullurn crimen
sine lege). Răspunderea civilă se antrenează, ca regulă, şi pentru
culpa cea mai uşoară (culpa levissima).
Potrivit art. 346 alin.l C. pr. pen., în caz de condamnare,
achitare sau încetare a procesului penal, instanţa penală se
pronunţă, prin aceeaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile.
De vreme ce sfera vinovăţiei penale nu coincide cu. cea a
vinovăţiei civile, este posibil ca instanţa judecătorească să reţină,
în speţa concretă, că deşi nu există vinovăţie penală, spre
exemplu atunci când face aplicarea art. 10 lit. b. Cod procedură
penala, există vinovăţie civilă în forma neglijenţei sau a im
prudenţei.
Trebuie evidenţiate şi prevederile art. 346 alin.2 C.pr. pen.,
potrivit cărora, când achitarea s-a pronunţat pentru cazul
prevăzut în art. 10 lit.b ori pentru că instanţa a constatat
existenţa altei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau
pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infrac
ţiunii, instanţa poate obliga Ia repararea pagubei potrivit legii civile.
Prin urmare, înlăturarea caracterului penal al faptei nu înseamnă şi
înlăturarea ilicitului civil şi a imputabilităţii civile.
Codul de procedură penală reglementează şi situaţia când
achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori
nu a fost săvârşită de inculpat, situaţii în care nu pot fi acordate
despăgubiri civile (art. 346 alin.3).
In conformitate cu prevederile art. 346 alin.4, instanţa penală
nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţa achitarea pentru
cazul prevăzut de art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea
procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10

lit. f şi g 1.
B. In consecinţă, lectura acestor texte legale ne conduce la

următoarele concluzii:
£T ) Sfera vinovăţiei civile este mai largă decât cea a vinovăţiei
penale, fapt ce face ca autorul faptei să poată fi tras la răspun
dere civilă, deşi sub aspect penal este nevinovat;
Vinovăţia civilă cuprinde toate cazurile de vinovăţie pe
nala, dacă prin infracţiune au fost cauzate şi prejudicii, însă
cuprinde şi alte cazuri care nu se suprapun vinovăţiei penale2.
(^C.)Potrivit art. 22 C. pr. pen., hotărârea definitivă a instanţei
penale are autoritate" de lucru ju decat în faţa instanţei civile care
judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei
care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Această reglementare legală este o consecinţă a faptului că ar fi
paradoxal ca o instanţă penală să hotăreasca că există infracţiune în
1 Art. 10 din Codul de procedură penală reglementează cazurile în

care punerea în mişcare sau exercitatea acţiunii penale este împie
dicată. Astfel, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a
fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală; b1) fapta nu prezintă gradul
de pericol social al unei infracţiuni; c) fapta nu a fost săvârşită de către
învinuit sau inculpat; d) faptei îl lipseşte unul din elementele consti
tutive ale infracţiunii; e) există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei; f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului; h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au
împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; i) s-a dispus înlocuirea
răspunderii penale; j) există autoritate de lucru judecat. împiedicarea
produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă înca
drare juridică.
2 în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 187.
cauză, că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea cu vinovăţie, iar
ulterior, în faţa instanţei civile, să se demonstreze contrariul.
Autoritatea de lucru judecat înseamnă tocmai faptul că, în faţa
instanţei civile, elementele la care face referire art. 22 C. pr. pen. nu
mai pot fi puse în discuţie. .
Trebuie m enţionat însă, că sub aspectul vinovăţiei, autori
tatea de lucru judecat, în baza art. 22 Cod procedură penală,
prodnce~efeTfe'~număT ln limitele vinovăţiei penale1. Instanţa
penala nu poate statua că există sau nu există vinovăţie civilă,
dacă n-a păşit şi la soluţionarea acţiunii civile. Instanţa civilă
sesizată ulterior va putea hotărî că în cauză există vinovăţie civilă
şi, deci, este loc de reparare a prejudiciului..
Secţiunea a IV-a
CRITERIILE DE APRECIERE A VINOVĂŢIEI CIVILE
I. Vinovăţia în forma intenţiei.

Problema aprecierii vinovăţiei autorului faptei ilicite este una
dintre cele mai delicate, avându-se în vedere structura vinovăţiei
ca proces psihic şi anume elementele sale componente, intelec
tiv şi volitiv, care nu au o existenţă obiectivă.
Instanţa judecătorească sau o altă autoritate care apreciază la
un m oment dat existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, este pusă în
situaţia de a emite judecăţi de valoare asupra unor fapte care
încalcă regulile de conduită instituite de societate, pornind de la
unele elemente obiective, propriu-zis, de la fapta ilicită şi preju
diciu, care au întotdeauna o existenţă obiectivă.
De la început, problema aprecierii vinovăţiei impune
distincţia între faptele săvârşite cu intenţie şi faptele săvârşite diri
culpă.

Vinovăţia în forma intenţiei nu pune probleme deosebite de

apreciere, avându-se în vedere specificul său. De regulă, intenţia
se deduce din materialitatea faptelor (dolus ex re, dolus in re
ipsa), însă, uneori, manifestarea exterioară a autorului faptei
ilicite nu trebuie absolutizată.
în doctrina juridică, se vorbeşte despre conduite psihologice
orientate, din care rezultă cu certitudine vinovăţia în forma
intenţionată (spre exemplu, distrugerea intenţionată a unui
bun, refuzul expres de a executa obligaţiile contractuale), dar şi
de conduite care evidenţiază mai slab procesul psihic în forma
intenţiei (spre exemplu, neplata chiriei nu este întotdeauna
expresia unei rele-credinţe). De aceea, în anumite situaţii, vino
văţia în formă intenţionată trebuie probată şi prin alte mijloace
de probă (martori, înscrisuri), din care să rezulte poziţia psihică
a autorului faptei ilicite.
în dreptul civil, spre deosebire de dreptul penal, nu se cere,
pentru antrenarea răspunderii, existenţa unui scop determinat,
a unui mobil special în privinţa săvârşirii faptei ilicite cauzatoare
de prejudicii. Spre exemplu, cel care distruge cu intenţie auto
turismul unei persoane, fiind animat de invidia că acesta avea o
marcă străină, sau pentru a-1 împiedica pe proprietar să se
servească de autoturismul său la o anumită activitate specială,
răspunde la fel cu cel care produce prejudiciul fără a avea un
anum it motiv. Tot astfel, în materie contractuală, ca principiu,
este indiferentă cauza mediată (remota) a neexecutării obliga
ţiei contractuale, atunci când neexecutarea se datorează faptei
intenţionate a debitorului.
Există, totuşi, situaţii, când reaua-credinţă calificată, adică
J i'« ~ ~~ —* ' *c > , 1 -lV
cea dublată de un anumit scop ilicit, p ro d u c e efecte juridice.
Spre exemplu, în caz de fraudă a debitorului, atunci când el
încheie acte juridice păgubitoare pentru creditorul chirografar,
având cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului, acţiunea
pauliană (revocatorie) în temeiul art. 975 C. civ. va fi admisibilă,
în cazul actelor cu titlu oneros, numai dacă există complicitatea
la fraudă a terţului, adică, propriu-zis, frauda terţului, care
constă în faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului
debitorul a devenit insolvabil1.
II. Vinovajia în forma culpei.

Aprecierea vinovăţiei în forma culpei ridică probleme deose
bite, datorită specificităţii proceselor subiective ale culpei.
Regula introdusă în dreptul roman, prin Legea Aquilia, care
reglementa delictul cunoscut sub denumirea dam num injuria
datum, a fost aceea că orice fapt săvârşit împotriva dreptului
altuia este o greşeală, un fapt culpabil. Formula “In lege Aquilia
et levissima culpa venii’ (şi cea mai mică dintre culpe intră sub
incidenţa legii Aquilia), a fost extrapolată asupra tuturor
faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii2. Aşa cum s-a arătat,
această formulă este urmată şi în reglementarea din
art. 998 C.civ., român, care se referă generic la “greşeală”, fără a
o exclude pe cea foarte uşoară.
In literatura juridică de specialitate, unii autori, făcând
interpretarea art. 1080 C. civ., susţin că dreptul nostru civil
impune numai diligenţa unui bun proprietar, iar nu şi pe cea a
unui excelent proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi
imposibil de realizat3. Insă, aşa cum o să precizăm când vom
analiza problematica răspunderii civile contractuale, analiza
atentă chiar a acestui text legal şi, în special, a art. 1080 alin.2 C.
civ. conduce la ideea că problema vinovăţiei trebuie apreciată de
la caz la caz şi că textul admite răspunderea civilă şi pentru cea
mai uşoară culpă.
J A se vedea: Trib. Suprem, sect civ., dec. nr. 919/1972, în

I. Mihuţă, Repertoriu... 1969-1975, pag. 122; Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr.
1589/1985, în R.R.D., nr. 6/1986; Trib. Suprem, sect civ., dec. nr. 506/1986;
în RRD nr. 12/1986, pag. 60.
2 A se vedea, P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor dreptului civil, voi,
II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag. 133:
3 D. Alexandresco, op. cit., pag. 396 - 397; Matei B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil român, Bucureşti, 1921, pag. 425.
Se pune, însă, problema criteriului de stabilire a vinovăţiei, în

cazul culpei. Cum se va stabili, că autorul faptei a socotit fără
temei, că rezultatul prejudiciabil nu se va produce, în cazul
culpei cu prevedere? In ce mod se va constata, că autorul n-a
prevăzut rezultatul faptei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă, în cazul culpei fară prevedere? în acest domeniu s-au
înfruntat două concepţii. O concepţie subiectivă - care militează
pentru un criteriu subiectiv de apreciere. O concepţie obiectivă -
care promovează un criteriu obiectiv1.
A. Criteriul subiectiv.
Concepţia subiectivă consideră, că im prudenţa şi neglijenţa
trebuie apreciate concret şi subiectiv, pornindu-se de la
însuşirile şi capacităţile individuale ale autorului faptei, ţinându-
se seama de vârstă, sex, temperament, caracter, însuşirile fizice şi
psihice ale acestuia. Autorul este în culpă, dacă se poate deduce
vinovăţia lui raportat la conduita sa obişnuită2.
în această viziune, vinovăţia constă în faptul că autorul faptei
ilicite nu s-a conformat cerinţelor legii, deşi ar fi putut să o facă3,
în aceeaşi concepţie s-a ajuns până la urm ă şi la concluzia, că
vinovăţia nu trebuie privită ca o operaţie de evaluare a
capacităţii autorului de a se comporta altfel decât a făcut-o, ci ca
o prezumţie ce-rezultă din inexistenţa cauzelor care înlătură
vinovăţia. Această concepţie este asemănătoare celei care stă la
baza aprecierii vinovăţiei penale, cu precizarea însă că nici
măcar vinovăţia penală nu presupune, în exclusivitate, numai
criteriul subiectiv de apreciere. Aşa cum s-a arătat, criteriul subiec
tiv asigură securitatea statică a fiecărui m embru al societăţii, însă
1A se vedea, M. Eliescu, op. cit, pag. 186 -199.

2A se vedea, Trib. reg. Argeş, col. II, dec. pen. pr. 796/1961, înJ.N.
nr. 6 / 1962, pag. 150.
3 A se vedea, Reinhardt Maurach Deutsches Strajrecht, allgemeiner
teii, 3. Auflage, C. F. Muler, Karlsruhe, 1965, pag. 300, citat după
G. Antoniu, op. cit., pag. 28.
sacrifică sucuritatea dinamică, în persoana celor păgubiţi1. într-

adevăr, într-o asemenea concepţie, exigenţele legii scad, în
funcţie de însuşirile fizice şi psihice ale autorilor faptelor ilicite
cauzatoare de prejudicii, astfel că victimele prejudiciilor se văd
în situaţia de a-şi suporta paguba, în măsura în care autorul
faptei este în mod obişnuit, neglijent, imprudent, nedibaci,
nepriceput.
Raţionând pe ipoteza vinovăţiei penale, s-a arătat în literatura
juridică de specialitate2, că, deşi ideal ar fi ca modul de com
portare al indivizilor să fie evaluat în funcţie de modul lor de
comportare obişnuit, iar reproşul să intervină num ai în măsura
în care ar fi fost posibilă şi o altă conduită, totuşi, o asemenea
judecată este imposibil de realizat. Pe de altă parte, chiar dacă ar
fi posibilă, în cazul indivizilor a căror conduită este în mod
constant contrară legii, cei mai periculoşi infractori ar fi şi cei
mai nevinovaţi3. O asemenea concluzie este pe deplin valabilă şi
în ceea ce priveşte vinovăţia civilă.
Pentru aceste motive, atât în literatura juridică de specia
litate, cât şi în practica judecătorească, concepţia dom inantă este
aceea a stabilirii vinovăţiei făptuitorului cu ajutorul criteriului
obiectiv.
B. Criteriul obiectiv.
De esenţa acestui criteriu este faptul că vinovăţia făptui
torului se stabileşte în funcţie de un model de comportament
abstract, adică prin comparaţie cu diligenţa şi prudenţa de care
ar fi dat dovadă un tip um an abstract, stabilit ca etalon de
comportament, în situaţia dată.
Problema deosebit de importantă care se pune, însă, este
• aceea a precizării notelor definitorii ale acestui model de com
portament. Care este exigenţa impusă de societate faţă de
1M. Eliescu, op. cit., pag. 186.

3în acest sens, G. Antoniu, op.cit., pag. 28 -29.
comportamentul individului? Este aceasta o exigenţă maximă,

medie sau minimă?
Aşa cum am arătat deja, în dreptul nostru, răspunderea civilă
poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, chiar dacă în
doctrina mai veche, pornindu-se de la interpretarea art. 1080
C.civ., s-a susţinut şi părerea contrară. Au existat, totuşi, atât în
doctrina juridică rom ână cât şi în cea străină, mai multe discuţii
în jurul noţiunii de conduită abstractă.
Unii autori au susţinut că tipul abstract de comportament
care trebuie luat ca bază de referinţă este bonus pater familias,
adică omul cu capacitate medie, bunul proprietar, omul normal,
prudent şi disciplinat, raţional1.
Criteriul obiectiv al omului mediu a fost am endat în doctrina
juridică socialistă, de către unii autori2, sub influenţa factorului
ideologic, care postula ideea unei exigenţe mai mari faţă de
comportamentul membrilor societăţii, o exigenţă reclamată de
regulile de convieţuire socială. Evident, că, o asemenea con
cepţie trebuie interpretată astăzi ca o replică la “dreptul bur
ghez”, dirijată şi impusă de ideologia sistemului, care îşi punea
amprenta şi asupra doctrinei şi asupra jurisprudenţei, în mod
practic neexistând posibilitatea de a se face abstracţie de ea. In
realitate, în conturarea tipului de om abstract, trebuie pornit nu
de la considerente de ordin ideologic, de la judecăţi ce
postulează superioritatea unui tip de societate faţă de altul, ci de
la necesitatea abordării acestei probleme, prin luarea în
considerare, pe de o parte, a dinamicii vieţii sociale, iar pe de
1 A se vedea: D. Alexandresco, op. cit., voi. II, pag. 396 - 397;

I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, voi. II, Bucureşti,
1943, pag. 77 şi urm. G. Marty et P. Raynaud, Droit civil, voi. II, partea I,
Paris, Sirey, nr. 357, pag. 324 - 325.
2A se vedea, A. M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a
dreptului în lum ina filozofiei marxiste a dreptului şi a practicii
legislative a statului socialist român. Bucureşti, Editura Academiei,
1969, pag. 49, şi urm., citată după M. Eliescu, op. cit., pag. 188.
altă parte, a varietăţii relaţiilor sociale cu privire la care poate
interveni un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Din această perspectivă, în mod îndreptăţit s-a spus, că
criteriul obiectiv este un criteriu dinamic şi variabil. Este un
criteriu dinamic, deoarece societatea este într-o continuă
dezvoltare şi transformare, inclusiv sub aspectul sporirii volu
mului de cunoştinţe deţinute de om, deci a creşterii gradului de
cunoaştere a indivizilor. Este un criteriu variabil, deoarece
funcţionează în raport cu condiţiile şi circumstanţele reale şi
personale în care s-a săvârşit fapta1.
In doctrina juridică a existat controversă asupra faptului
dacă, în aprecierea vinovăţiei făptuitorului prin criteriul
obiectiv, trebuie avute în vedere şi circumstanţele interne
subiective ale celui care a produs prejudiciul. Autorii operează
cu noţiunile de circumstanţe interne subiective ( care sunt
legate de persoana celui care păgubeşte), şi circumstanţe
externe obiective, în care se săvârşeşte fapta (de timp, de loc,
felul activităţii).
S-a apreciat, de către unii autori, că criteriul obiectiv exclude
orice fel de referire la însuşirile psihice şi fizice ale autorului
faptei, deoarece, în caz contrar, s-ar reveni la aprecierea
vinovăţiei prin criteriul subiectiv de stabilire a vinovăţiei2. Ideea
este valoroasă, însă nu la adăpost de orice critică. Astfel, dacă în
.sfera circumstanţelor externe, obiective, includem: locul unde s-
a săvârşit acţiunea, timpul când a avut loc, felul activităţii în
legătură cu care a intervenit, sunt oare numai acestea relevante
în ceea ce priveşte vinovăţia făptuitorului? Nu apare îndreptăţită
constatarea unui strălucit civilist român, formulată într-o
m onumentală lucrare privind răspunderea civilă delictuală, în
sensul că, făcând abstracţie de procesul psihic al autorului
faptei, are loc o deturnare a temeiurilor logice ale răspunderii3?

2 A se vedea, Henri et Leon Manzeaud, op. cit, pag. 430.
3A se vedea, M. Eliescu, op. cit., pag. 189.
Problema, până la urmă, după părerea noastră, se reduce la

necesitatea de a contura cât mai bine sfera celor după noţiuni
juridice: circumstanţele interne subiective şi circumstanţele
externe obiective.
Ca principiu, am văzut, că, în aprecierea vinovăţiei, nu tre
buie să se ţină seama de calităţile psihice şi fizice ale persoanei.
Principiul, însă, trebuie nuanţat. Astfel, în măsura în care
deficienţa psihică înseamnă lipsă de discernământ, ea trebuie
luată în considerare, deoarece într-o asemenea situaţie fapta nu
mai este imputabilă autorului ei. Tot astfel, doctrina juridică1
include în sfera circumstanţelor obiective şi infirmităţile fizice
grave, care exclud posibilitatea de informare, sau imposibilitatea
fizică de a împiedica producerea prejudiciului sau întinderea lui
(cum este, spre exemplu, paralizia). Pe de altă parte, infirmi
tăţile fizice uşoare şi nivelul intelectual scăzut (care presupune
păstrarea discernământului) nu au relevanţă, intră în sfera
circumstanţelor interne subiective.
în sfera circumstanţelor interne, care nu au relevanţă atunci
când se pune problema aprecierii vinovăţiei cu ajutorul
criteriului obiectiv, trebuie incluse şi vârsta (cu excepţia mino
rilor sub 14 ani, pe care legea îi prezumă lipsiţi de capacitate
delictuală), sexul, temperamentul şi caracterul autorului faptei
ilicite.
Circumstanţele externe obiective includ, pe lângă cele
evidenţiate deja (circumstanţele de timp şi loc, felul activităţii),
şi profesia autorului faptului ilicit cauzator de prejudicii. Astfel,
conduita celui care a săvârşit fapta ilicită trebuie comparată cu
modelul de comportam ent al unui profesionist, avându-se în
vedere regulile de prudenţă şi diligenţă care cârmuiesc profesia
respectivă.In legătură cu modelul de comportament al profesio
nistului, s-a susţinut, în doctrină, că profesionistul nu trebuie să
răspundă decât de culpa sa gravă, pentru a putea avea libertatea
1în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 189 -190.

iniţiativei în profesia sa. Este o concepţie discutabilă şi contro
versată1, care după părerea noastră nu poate fi primită, deoarece
lucrurile ar trebui să stea exact invers şi anume, exigenţele socie
tăţii ar trebui să fie mai mari, pe măsura specializării individului
într-un anumit domeniu, deci mai mult decât alţii, specialistul ar
trebui să răspundă pentru culpa levissima.
Concepţiei obiective a aprecierii vinovăţiei prin criteriul
obiectiv al lui bonus patei' familias, i s-au adus reproşuri, în
sensul că nivelul de exigenţă faţă de prototipul de om abstract,
luat ca model de conduită, ar fi fixat de judecător, care face
propriile sale valorizări, ceea ce poate conduce la subiectivism2.
Reproşul poate fi justificat, însă aceasta este o problemă ce ţine
de nivelul de instrucţie al judecătorilor, de selecţia acestora, în
fine, este o problemă de înfăptuire a justiţiei, care comportă
analize şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului ori chiar a
altor ştiinţe.
Există în această materie şi o altă problemă, propriu-zis, o
obiecţie, de asemenea adusă concepţiei obiective. Se porneşte de
la ideea că în cazul neglijenţei (culpei fără prevedere), autorul
faptei ilicite nu a putut să aleagă între o conduita negativă şi una
inocentă, deoarece ar lipsi atât elementul intelectiv cât şi
elementul volitiv. Prin urmare, în cazul culpei fără prevedere,
nu se poate vorbi de un proces psihic. Am arătat, atunci când
- am analizat structura vinovăţiei ca proces psihic, că, şi în cazul
culpei fără prevedere, se poate vorbi de elementul intelectiv şi
de cel volitiv. In privinţa criteriilor de apreciere ale vinovăţiei în
forma neglijenţei, au fost elaborate mai multe teorii. Unii autori
au apelat la teoria culpei premergătoare, pentru a se justifica
vinovăţia în cazul neglijenţei şi a respinge susţinerea că, în cazul
1în acest sens: Henri et Leon Manzeaud, op. cit., voi. I, pag. 482 şi
urm. nr. 509; G. Marty et P. Raynaud, op. cit., voi. II, partea I, nr. 415,
pag. 408 şi urm.
2A se vedea, M. Eliescu, op. cit, pag. 192.
40 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMAN
acesteia, ar lipsi atât factorul intelectiv cât şi cel volitiv1. Teoria

culpei premergătoare a fost criticată, susţinându-se că vinovăţia
trebuie să însoţească, iar nu să preceadă conduita ilicită2. Pentru
a se soluţiona problema şi a demonstra că neglijenţa este totuşi
un act psihic conştient, autorul deosebeşte între prevederea
abstractă şi prevederea concretă3. Astfel, chiar dacă, în abstract,
neglijenţa se caracterizează printr-un element negativ (nu
prevede, deşi putea şi trebuia să prevadă), ea conţine şi un
element pozitiv, anume conştientizarea în general a realităţii, că
fapta sa era susceptibilă să provoace rezultatul care s-a produs în
realitate.
Teoria lui Joffe a fost criticată4 în mod întemeiat, deoarece
“păcătuieşte piintr-un exces de subtilitate, care o face p â n ă la
urm ă greu de m ânuit în practică.’’ Pe de altă parte, după
părerea noastră, ea conţine şi inadvertenţe de ordin logic,
neputându-se stabili exact din ce punct, prevederea încetează să
fie abstractă, pentru a deveni concretă. Ni se pare, de aceea,
îndreptăţită fundam entarea idei de vinovăţie, în cazul negli
jenţei, pornindu-se de la culpa premergătoare şi ne raliem la
susţinerea potrivit căreia culpa, ca formă de vinovăţie, precede
în mod necesar, cel puţin cu o clipă, săvârşirea faptei ilicite5.
Prin urmare, autorul faptei ilicite este vinovat şi în cazul
culpei fără prevedere, iar vinovăţia sa poate fi apreciată cu
ajutorul criteriului obiectiv al tipului abstract de conduită, luat
ca model de comportament în relaţiile sociale.
1B. S. Antimonov, Rolul culpei trictimei în fapta ilicită civilă, 1950, pag.
89 - 90, citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 193.
2 O. S. Joffe, Răspunderea în dreptul civil sovietic, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1956, pag. 144 -145, citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 193.
3 Teoria a fost urmată şi la noi de unii autori. A se vedea,
P. Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1960, pag. 12.
4A se vedea, M. Eliescu, op. cit. pag. 194.
5 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., pag. 194.
In concluzie, la această secţiune a lucrării, dorim a mai face

precizarea că, dezvoltarea extraordinară a ştiinţei şi tehnicii, în
prezent, generează şi necesitatea creşterii exigenţei societăţii faţă
de com portam entul indivizilor ce o com pun. Aşa cum s-a spus
“nivelul de prudenţă şi diligenţă p liv it ca necesar în societatea
industrializată covârşeşte, n u arareori, puteiile om ului'1. Este
motivul pentru care unii jurişti au avansat ideea “neglijenţei fără
culpă”2 sau ideea de “culpă fictivă”3.
Secţiunea a V-a
CORELAŢIA VINOVĂŢIE CIVILĂ - EROARE -
BUNĂ - CREDINŢĂ - REA - CREDINŢĂ
r t
Am form ulat în acest m od titlul acestei secţiuni şi am socotit
necesară o asem enea secţiune, în cadrul unei lucrări despre
vinovăţia civilă, deoarece cele patru noţiuni enunţate (vinovăţie,
eroare, bună-credinţă, rea-credinţă) prezintă conexiuni pronun
ţate, dată fiind natura proceselor psihice ce le alcătuiesc. Astfel,
aşa cum vom vedea, vinovăţia civilă există, uneori, tocm ai pentru
că există eroare asupra realităţii sau asupra unor elem ente ale
acesteia. Ca regulă, eroarea fundam entează vinovăţia civilă în
form a culpei.
*!M. Eliescu, op. cit., pag. 197.

2 A Ehrenzweig, Neglijence Wittout Fault - Trends towards an
Entreprise Liability for Enssurable, Poss 190, citat după M. Eliescu, op.
cit., pag. 197.
3 V. J. Helner, Deueloppement de la responsabilite civile delituelle
dans Ies pays scandinaves, în “Rev. int. de dr. comp.”, 1967, nr. 4., pag.
78, citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 197.
'42 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
Pe de altă parte, reaiia-credinţă fundamentează vinovăţia în

forma intenţiei, cuprinzând întotdeauna o voinţă rău-voitoare,
animată de un scop ilicit.
Buna-credinţă are şi ea legături strânse cu noţiunea de vino
văţie, deoarece se impune a se observa că, ea înlătură, în toate
cazurile, vinovăţia debitorului sau autorului faptei ilicite cau
zatoare de prejudicii.
In această secţiune vom analiza numai aspectele generale, .
teoretice, privind noţiunile precizate, urm ând ca interferenţele
lor practice cu diferite instituţii ale dreptului civil să fie analizate
în cadrul celorlalte capitole ale lucrării, unde vor fi prezentate,
pe larg, efectele juridice ale erorii, bunei-credinţe şi relei-
credinţe asupra vinovăţiei civile.
II. Corelaţia vinovăţie - eroare.

Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii, la un anumit
m om ent dat, ce prezintă relevanţă din punct de vedere juridic.
In dreptul civil, eroarea se studiază, cel mai adesea, în cadrul
instituţiei viciilor de consimţământ, ea fiind un viciu de consim
ţământ, prin urmare, o cauză de nulitate relativă a actului juridic
civil.
Nulitatea relativă a contractului civil pentru eroare, ca de
altfel, în general, nulitatea contractului, indiferent că este abso
lută sau relativă, nu pune probleme de răspundere contractuală,
deoarece un contract nul (anulat) nu mai poate fi executat.
Se pune însă problema răspunderii pentru nulitate, atunci
când aceasta este imputabilă cuiva, spre exemplu, în caz de doi,
violenţă sau fraudarea legii. In toate aceste cazuri, dacă există
prejudiciu, acesta va fi reparat pe temeiul răspunderii civile
delictuale, pentru că dolul, violenţa şi fraudarea legii sunt, din
perspectiva răspunderii civile, delicte civile, care se circumscriu
art. 998 - 999 C.civ. Asupra acestei probleme, vom reveni într-un
capitol distinct al lucrării.
Urmează să apreciem eroarea prin raportarea ei la structura
vinovăţiei ca proces psihic, prin raportare, deci, la elementul
intelectiv sau volitiv.
In doctrina juridică, eroarea este clasificată dintr-un unghi
de vedere, în eroare de drept şi eroare de fapt. Eroarea de fapt
este falsa reprezentare cu privire la realitate ca existenţă faptică.
In cazul contractului, ea poate privi obiectul contractului, valoa
rea acestuia, persoana celui care contractează sau alte elemente.
In cazul delictului civil, eroarea de fapt poate privi un lucru aflat
în pază materială sau juridică, o persoană ori alte elemente ale
realităţii. Eroarea de drept este falsa reprezentare cu privire la
existenţa ori conţinutul unei norme de drept1.
Se pune problema în ce măsură eroarea, în felul cum a fost
definită, este cauză exoneratoare de răspundere sau, dimpotrivă,
este element component al vinovăţiei. Trebuie să distingem
între eroarea de fapt şi eroarea de drept.
A. Eroarea de fapt.
In dreptul civil nu există o reglementare specială privind
eroarea, ca şi cauză exoneratoare de răspundere civilă, nici în
materie contractuală, nici în materie delictuală, aşa cum există
în dreptul penal. Astfel, în dreptul penal, art. 51 C.pen. arată că
eroarea de fapt este cauză care înlătură caracterul penal al fap
tei, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoş-
' tea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei. In cazul faptelor săvârşite din culpă,
eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal, dacă necunoaş
terea stării, situaţiei sau împrejurării respective este ea însăşi
rezultatul culpei.
Având în vedere cele expuse până aici, care este semnificaţia
pe care trebuie să o dăm erorii în materie civilă? Este exonerator
1 A se vedea, Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul

civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.
de răspundere, în materie contractuală, faptul că debitorul nu

cunoştea o anumită situaţie de fapt, spre exemplu, locatarul n-a
făcut reparaţiile curente, de simplă întreţinere, care-i revin
potrivit art. 1447 -1449 C. civ., deşi el crede, din eroare, că le-a
realizat. Pe de altă parte, în materie extracontractuală, preju
diciile cauzate prin distrugerea unui lucru al altuia, spre exem
plu, crezându-se că materialul din care este confecţionat este
mai rezistent, când în realitate era slab rezistent, trebuie re
parate, sau autorul faptei ilicite este exonerat de răspundere?
La aceste întrebări, răspunsul este categoric negativ. Eroarea
de fapt, ca falsă reprezentare a realităţii, nu are efecte în planul
răspunderii civile, deoarece nu înlătură vinovăţia. Ba mai mult,
uneori, tocmai pentru că este în eroare, autorul faptei ilicite
trebuie să răspundă, pentru că a dat dovadă de neglijenţă, de
imprudenţă, stări pe care societatea le sancţionează.
Eroarea de fapt poate însemna o slabă dezvoltare a facul
tăţilor intelectuale ale individului şi, ca o consecinţă, un grad
scăzut de cunoaştere, însă dacă este probată existenţa discernă
mântului, fapta ilicită, şi într-o asemenea situaţie, este impu
tabilă. Aceeaşi soluţie trebuie dată şi în cazul în care eroarea a
fost provocată prin mijloace viclene (doi), de către o altă
persoană. Este totuşi distinctă situaţia, când mijloacele viclene
sunt, ele însele, producătoare de prejudiciu, fie singure, fie
îm preună cu fapta autorului în eroare, caz în care se va pune
problema exonerării de răspundere sau a divizării răspunderii
pentru culpă comună1.
Trebuie arătat însă şi faptul că, având în vedere criteriul
obiectiv al aprecierii vinovăţiei, care constituie principiul, în
situaţia în care se apreciază că şi un bonus pater fam ilias ar fi
fost în eroare, răspunderea civilă este înlăturată, deoarece nu
1 Aşa cum vom vedea, fapta, unui terţ pentru care autorul faptei
ilicite nu este ţinut să răspundă, este. cauză care înlătură vinovăţia în
civil. Cauzele exoneratoare de răspundere vor fi tratate în Cap. II şi III
ale acestei lucrări.
ROLUL Şl LOCUL VINOVĂŢIEI . 45
există vinovăţie. Propriu-zis, în asemenea situaţii, sunt prezente

forţa majoră şi cazul fortuit, care sunt cauze exoneratoare de
răspundere. Totuşi, facem precizarea că, în anumite materii,
numai forţa majoră este exoneratoare de răspundere, nu şi cazul
fortuit, spre exemplu, în cazul răspunderii instituite prin art.
1000 alin.l art. 1001 şi 1002 Cod civil, sau în cazul contractului
de arendare (art. 1460 - 1461) ori a contractului de depozit
(art. 1623-1625).
B. Eroarea de drept.
In ce priveşte eroarea de drept, în Codul penal există norma
imperativă a art. 51 alin. 4, care prevede că necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul penal al faptei.
Această reglementare este reflexul firesc al principiului nemo
censetur ignorare legem. Prin urmare, nimeni nu se poate apăra
prin invocarea necunoaşterii legii. Legile cetăţii sunt presupuse
a fi cunoscute. Cel care nu cunoaşte legea este sancţionat, nu
atât pentru că nu o cunoaşte, ci pentru că a încălcat-o.
Fiecare individ este obligat, cel puţin pentru domeniul în
care acţionează, să cunoască normele de conduită pe care
societatea le impune. A tolera ignoranţa este, pe de o parte, anti
social, pe de altă parte, antijuridic, deoarece ignoranţa în
seamnă haos, iar haosul pune în pericol însăşi fiinţa omului,
societatea în ansamblul său, inclusiv, deci, sistemul său normativ.
Este însă discutabil dacă, la nivelul actual al ştiinţei şi tehnicii, se
mai poate vorbi de necunoaşterea legii. Problema are o anumită
nuanţă retorică, pentru că pot fi închipuite situaţii în care legea
să nu fie cunoscută. Astfel, se dau ca exemple: cazul când
Monitorul Oficial în care s-a tipărit legea nu a putut fi distribuit
(}in motive excepţionale (cutremur, inundaţii, dezastre, război);
legea n-a putut fii tipărită datorită grevei tipografilor1. Apoi,
trebuie reţinut şi faptul că, în unele cazuri, legea, în mod efectiv,
nu este cunoscută de către destinatarii ei. Nu este vorba despre
‘A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 328.

46 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROM ÂN
o cunoaştere calificată, la nivelul unui specialist în drept, ci de o

cunoaştere minimă a existenţei actului normativ, fără detalii de
conţinut şi cu atât mai puţin de interpretare.
Având în vedere asemenea situaţii, care pot apărea în
practică, în doctrina juridică au existat şi există controverse cu
privire la relevanţa juridică a erorii de drept. De asemenea,
soluţiile legislative diferă de la un stat la altul, existând şi sisteme
de drept care dau relevanţă exoneratoare de răspundere
necunoaşterii legii. Astfel, se face distincţie între eroarea asupra
legii penale, care este întotdeauna o eroare de drept şi eroarea
asupra legii nepenale (extrapenale) la care face trimitere legea
penală, care este asimilată, de unele legislaţii, cu eroarea de fapt.
Spre exemplu, în ţările scandinave, eroarea asupra legii ne
penale are valoare de eroare de fapt, pe când în dreptul francez
este tratată ca eroare de drept1. In dreptul penal italian eroarea
asupra legii nepenale înătură răspunderea penală, numai dacă a
provocat o eroare asupra faptului care constituie infracţiune, iar
doctrina penală engleză acceptă invocarea erorii asupra legii
nepenale, numai dacă este raţională. Eroarea de drept penal nu
poate fi invocată niciodată2.
Revenind cu analiza în planul dreptului civil, precizăm, de la
bun început, că susţinem regula după care eroarea asupra legii
civile nu trebuie să fie cauză exoneratoare de răspundere.
Problema este delicată şi a fost argumentată seducător, şi într-un
sens şi în altul. Astfel, s-a spus, că eroarea de drept trebuie admisă
ca viciu de consimţământ, deoarece art. 953 C. civ. nu distinge
între eroarea de fapt şi eroarea de drept, iar, în măsura care se
produce, ea are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt: falsa
reprezentare a realităţii. Deci, se aplică principiul ubi eadem est
ratio, ibi eadem solutio esse debet3.
' A se vedea, Ferrado Mantovani, Diritto penale, parte generale seconda

edizione, Cedam, Padova, 1988, pag. 345 - 351.
2 A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 319.
3 In acest sens, Ghe. Beleiu, Drept civil, Introducere în dreptul civil,
Am arătat, însă, că ne interesează, în această secţiune, nu
problema viciilor de consimţământ, care conduc la nulitatea
actului juridic civil, ci situaţiile în care s-a săvârşit o faptă ilicită
prin care s-a produs un prejudiciu, autorul faptei ilicite fiind în
eroare, în speţă, în eroare asupra legii civile. De aceea, suntem
întrutotul de acord cu autorul mai sus citat, potrivit căruia
“ Cunoaşterea tuturor legilor civile, de către toată lumea este bună
ca speranţă, ca deziderat, realitatea demonstrând, adesea, con
trariul (mai ales la persoanele lipsite de pi'egătire juridică)” .
Achiesăm şi la concluziile autorului, privind eroarea de fapt ca
viciu de consimţământ, însă se pune întrebarea dacă poate fi
extrapolată soluţia şi în planul răspunderii civile.
După părerea noastră, eroarea de drept nu poate fi cauză
exoneratoare de răspundere, deoarece se opune principiul nemo
censetur ignorare legem. Ignoranţia legis non excusat (ignorarea
sau necunoaşterea legii nu constituie o scuză) spuneau romanii,
într-un sistem de drept bine articulat, şi nu credem să existe în
prezent motive de a fi altfel. Numai un asemenea principiu
asigură aplicarea fermă şi operativă a legii, fară piedici în
realizarea justiţiei, şi dă satisfacţie dreptului celui vătămat de a-şi
vedea reparat prejudiciu. Altfel, ignoranţa unor indivizi s-ar
repercuta asupra altora în mod inechitabil, ceea ce, cum
spuneam, este şi antisocial şi antijuridic. Cel care acţionează într-
un anumit dom eniu trebuie să-şi ia precauţiunea de a se informa
asupra exigenţelor legii, iar în caz contrar, să suporte conse
cinţele ingoranţei sale.
Acesta, după părerea noastră, trebuie să fie principiu. De la
principii, însă, pot să existe derogări. Apreciem că o derogare de
la acest principiu ar putea să fie cazul când eroarea de drept este
invicibilă, adică necunoaşterea legii civile este imposibilă pentru
Subiectele dreptului civil, Casa de Presă şi Editură “Şansa” S.R.L.

1Ghe. Beleiu, op. cit., pag. 132.
oricine. într-o asemenea situaţie, evident care trebuie probată,

când eroarea asupra legii civile prezintă caracterele- unei
adevărate forţe majore, s-ar putea accepta exonerarea de răspun
dere a autorului faptei ilicite.
Problema erorii de drept, în modul cum am formulat-o, aduce
în discuţie din nou elementele structurale ale vinovăţiei şi, în
primul rând, elementul intelectiv. Dacă autorul faptei ilicite,
pentru a fi vinovat, trebuie să aibe conştiinţa semnificaţiei
sociale a faptelor sale, trebuie el să aibă şi conştiinţa caraterului
ilicit al acestei fapte? Problema este controversată.
Au existat autori, care fac distincţie între conştiinţa caracte
rului antisocial al faptei şi conştiinţa caracterului ilicit. Răspun
derea civilă ar presupune doar conştiinţa caracterului antisocial
al faptei. Prin urmare, autorul faptei trebuie să aibă doar
reprezentarea justă a semnificaţiei sociale a faptei sale, să ştie că
fapta şi urmările sale1sunt antisociale, contrare moralei.
Pentru alţi autori, numai eroarea asupra caracterului ilicit al
faptei este exoneratoare de răspundere, deoarece cel care
răspunde trebuie să ştie că fapta pe care o săvârşeşte este
contrară legii2.
în ce ne priveşte, apreciem că în noţiunea de greşeală, nu
trebuie inclusă şi conştiinţa caracterului ilicit al faptei,
împrejurarea că autorul faptei ilicite este în eroare asupra
caracterului ilicit al faptei, datorită necunoaşterii legii civile, nu
are relevanţă juridică. Această soluţie trebuie promovată, însă,
sub rezerva următoarelor distincţii: dacă eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei se datorează unor cauze interne, care
ţin de cel care a săvârşit fapta (deficienţe mintale, inteligenţă
subnormală, educaţie şi instruire insuficiente), eroarea de drept
nu înlătură vinovăţia. Dacă eroarea se datorează unor condiţii
exterioare individului, care au valoarea unei adevărate forţe

2 Ase vedea, O.S.Joffe, op. cit., pag. 135.
majore, deci este o eroare invincibilă şi pentru prototipul social

luat ca elem en t de comparaţie (b onus p a ter fa m ilia s ) , autorul
faptei ilicite va fi exonerat de răspundere civilă pentru lipsa
vinovăţiei.
Distincţia dintre eroarea invincibilă şi eroarea evitabilă cons
tituie obiectul unor controverse aprinse, în doctrina juridică.
Astfel, unii autori susţin că eroarea este întotdeauna evitabilă:
când autorul faptei este conştient că fapta este antisocială
(ig n o rantia crassa), chiar dacă nu cunoaşte norm a legală, însă
aceasta ar fi putut fi dedusă; când autorul ar fi putut să o
înlăture datorită experienţei sale sau faptului că a intervenit în
sfera preocupărilor sale profesionale. Nu au relevanţă exon e
ratoare de răspundere sfatul superficial al unui avocat, inter
pretarea greşită dată de mai mulţi oam eni ai legii, hotărârile
judecătoreşti date în alte cazuri, cu privire la alte persoane.1
Dimpotrivă, s-a considerat că este vorba despre o eroare invi-
cibilă, în cazul când autorul faptei ilicite a cerut sfatul unei
persoane calificate a cărei com petenţă este verificată, dacă
aceasta a studiat toate împrejurările cauzei2 sau când autorul
faptei a repetat o faptă pentru care a fost achitat anterior3, ori
când a avut în vedere soluţiile instanţei superioare4.
In finalul celor prezentate până aici, dorim să mai sem nalăm
şi existenţa u nei interesante concepţii privitoare la prezum ţia
"absolută de cunoaştere a legii, care exprimă ideea unei ade
vărate m odificări de atitudine faţă de principiul forţei obligatorii
a legii (nem o censetur ignorare legem).
1Exemplele au fost preluate din G. Antoniu, op. cit., pag. 336.

2 H.H. Jeschech, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teii, Vierte
Auflaje, Duncker und Humblot, Berlin, 1988, pag. 413.
3Jerome Hali, General Principles o f Criminal Law, second edition,
Babbs - Merril, Indianopolis, New York, 1960, pag. 389.
4 Herman Blei, Strafrecht, Allgemeiner Teii, 18 Auflage,
C. H. Bech, Munchen, 1983, pag. 201 - 203.
Există, în prezent, tendinţa de a justifica exonerarea de răs

pundere pe ideea că prezumţia absolută de cunoaştere a legii a
devenit iluzorie faţă de: explozia legislativă contemporană, insu
ficienţa tehnicilor de redactare, inaccesibilitatea legilor datorită
slabei sistematizări a normelor juridice, circulaţia internaţională
a persoanelor, incidenţa dreptului internaţional asupra drep
tului intern.
S-a ajuns, astfel, spre exemplu, în doctrina penală italiană, să
se admită că eroarea de drept este exoneratoare de răspundere,
în cazul în care norma juridică este obscură, echivocă sau
nebuloasă, în cazul în care jurisprudenţa oscilează în mod
haotic sau organele statului nu şi-au îndeplinit obligaţia de a
aduce la cunoştinţa cetăţenilor actul normativ. Se vorbeşte chiar
de faptul că, admiterea erorii de drept ar însemna sancţionarea
implicită a leguitorului, pentru eşecul său în ce priveşte cunoaş
terea corespunzătoare a legii, eşec ce a determinat denaturarea
procesului psihic al autorului faptei ilicite1.
In concluzie, consecvenţi celor susţinute până aici şi având în
vedere cele prezentate, apreciem că principiul nemo censetur
1A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 333. Jurisprudenţa italiană a

admis eroarea de drept, spre exemplu, în caz de eroare de tipar în
gazeta oficială unde s-a tipărit actul normativ sau în caz de nedifiizare a
gazetei oficiale din cauza grevei, calamităţilor naturale sau războiului.
De asemenea, s-a considerat că eroarea este scuzabilă dacă a fost
provocată de schimbarea jurisprudenţei, de hotărâri contradictorii sau
interpretări contradictorii ale organelor administrative. Menţionăm că
şi jurisprudenţa franceză a admis exonerarea de răspundere în cazuri
excepţionale, dacă autorul faptei a Scut eforturi pentru a se informa
fără însă a reuşi. De altfel, noul Cod penal francez reglementează, în
art. 122 - 3, eroarea de drept invicibilă ca şi cauză exoneratoare de
răspundere. A se vedea pentru dreptul francez R. Merle, A. Vitu, Trăite
de droit criminel, Cujas, Paris, 1967, pag. 433. M. Delmas - Marty,
Nouveau code penal - A vâ n t propos, Revue de Science criminelle, et de
droit penal compare no. 3/1993, pag. 434 - 440, citaţi după
G. Antoniu, op. cit, pag. 332 - 333.
legeni ignorare este un principiu suveran, care susţine autoritatea
legii şi care exclude eroarea de drept din rândul cauzelor care
înlătură vinovăţia civilă. O altă soluţie ar face nesigure şi insta
bile limitele imputabilităţii şi ar transfera sarcina suportării efec
telor negative ale ignoranţei, de pe umerii ignoranţilor, pe
umerii păgubiţilor. Nu mai puţin însă, atunci când eroarea este
invicibilă, trebuie să i se recunoască efecte exoneratoare de
răspundere civilă, în condiţiile celor precizate până aici. Este
motivul pentru care, de lege ferenda, socotim că ar fi binevenită
reglementarea expresă, în Codul civil român, a cazurilor când
eroarea de fapt, respectiv eroarea de drept, au valoare exonera
toare de răspundere civilă.
III. Corelafia vinovăţie - bună-credinţă.

Am văzut că, de principiu, răspunderea civilă nu poate fi
angajată în afară vinovăţiei.
Eroarea în care s-a aflat autorul faptei ilicite poate fi cauză
care înlătură vinovăţia, însă, ca regulă, ea nu are efecte exo
neratoare de răspundere.
Eroarea ca falsă reprezentare a realităţii se află uneori la
fundam entul bunei-credinţe, aceasta din urmă trăgându-şi seva
din cea dintâi. Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat că
“n u există bună-credinţă fără eroare ‘ll şi, în continuare, citându-
se un autor clasicîrancez (Le Sellyer) se arată că “buna-credinţă
este pentm eroare ceea ce efectul este pentru cauză “2.
Şi totuşi, buna-credinţă nu se confundă cu eroarea. Dome
niul său este mai larg cuprinzând şi onestitatea în încheierea şi
executarea convenţiilor, deci exerciţiul onest, nonabuziv, al
drepturilor subiective civile.
1Jules Wertheiner, Les avantages attribues a la bonne foi relativement

aux biens en droit civil These, Paris, 1899, pag. 31.
2 A se vedea, Dimitrie Gherasim, Buna-credinţă în raporturile
juridice civile, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, pag. 129.
încercându-se a se disdnge între cele două domenii ale

bunei-credinţe, cel al erorii şi cel al exercitării oneste a dreptului
subiectiv civil, s-a spus, de către unii autori, că numai buna-
credinţă izvorâtă din eroare ar trebui analizată ca bună-credinţă,
pe când buna-credinţă, în sens larg, ar trebui să poarte o altă
denum ire1. Este o chestiune de conceptualizare, discutabilă, însă
care poate ajuta la o mai bună înţelegere a fenomenului.
Ce este însă în cele din urmă, buna-credinţă? Care ar putea fi
o posibilă definiţie, care să-i surprindă cât mai ştiinţific esenţa?.
într-o formulare cu profundă semnificaţie filozofică, buna-
credinţă a fost definită de Cicero ca “sinceiitate în am inte
(vmţas)j>i fidelitate (constantia) în angajamente “2.
La origine, nu s-a făcut distincţie între noţiunea juridică de
bună-credinţă (bona fides) şi onestitate, ca noţiune morală.
Preceptul “honeste viverd’ (a trăi onest), fundamental în dreptul
roman, însemna (după etica stoică) a trăi în conformitate cu
natura, cu morala şi cu raţiunea3 (secundum naturam vivere,
honeste vivere et recte vivere). Ulterior, în dreptul roman, cele
două noţiuni, “bona jides” şi “honestum” au fost separate.
în încercarea de definire a bunei-credinţe au fost exprimate,
de-a lungul timpului, mai multe teorii4. în general acestea, fiecare
cu meritele şi neajunsurile lor, surprind ideea că buna-credinţă
înseamnă onestitate, în raporturile sociale, cu valorile sale morale:
loialitatea (probitatea), prudenţa, ordinea şi temperanţa5. Aceste
valori, traduse în plan juridic, înseamnă: 1) intenţia dreaptă,
contrară dolului, fraudei şi violenţei; 2) diligenţă; 3) liceitate
1 în acest sens, P. Anca, M. I. Eremia, Efectele juridice ale biinei-credinţă

în dreptid civil, înjustiţiâ nouă, nr. 12/1965, pag. 31.
2 Mârcus Tullius Cicero, De ojficvis, L. I., 7, citat după
D. Gherasim, op. cit., pag. 7.
3A se vedea, D. Gherasim, op. cit., pag. 8.
4 Pentru o prezentare de detaliu a acestor teorii, a se vedea
D. Gherasim, op. cit., pag. 23 - 27.
5A se vedea, Al. Volasky, Essai d ’ une dejinition expressive du droit basee
sur l ’ idee de bonne fo i These, Paris, 1930, pag. 160.
(săvârşirea unor acte cu conţinut licit); 4) abţinerea de la vătă

marea sau de la păgubirea altuia (alterum non laedere). De ase
menea, se face referire la starea subiectivă a participanţilor la
raporturile juridice civile, constând în credinţa eronată şi scu
zabilă, protejată de lege, echivalând prin aceasta cu un drept
subiectiv.
Susţinătorii acestor teorii au pus accentul pe unul sau altul
din elementele bunei-credinţe. Astfel, punându-se accentul pe
primul element (onestitatea în raporturile juridice), Al. Volasky
defineşte buna-credinţă ca fiind 11starea de spirit care rezultă din
conformitatea morală a manifestărilor sale, sau conformitatea
morală a spiritului cu manifestările saW 1. Alţi autori pun
accentul pe eroarea scuzabilă, definind buna-credinţă ca fiind,
“starea de spirit a aceluia care se comportă fa ţă de u n lucru sau
fa ţă de o altă per soană ca şi cum el ar f i titulam l u n u i drept pe
. care îl crede, din eroare, că îi apaiţine “2.
în ce ne priveşte, apreciem că buna-credinţă trebuie definită
global, sintetic, pentru a surprinde ambele elemente structurale,
unitatea conceptului de bună-credinţă. Astfel, în mod îndrep
tăţit s-a arătat că “noţiunea de bună-credinţă este în acelaşi timp
complexă şi unică... o noţiune cuprinzătoare şi vie care leagă în
mod profund dreptul de psihologie şi mai ales de morală’3. De
asemenea, s-a arătat, că “Buna-credinţă este conştiinţa sigură a
observării tuturor condiţiilor cerute pentru perfecţionarea u n u i
raport juridic determinat “4.
Codul civil român nu dă o definiţie generală bunei-credinţe,
care să acopere toate cazurile în care aceasta produce efecte
juridice. El defineşte doar buna-credinţă în materia uzucapiunii,
1Al. Volasky, op. cit., pag. 164.

2 în acest sens, J. Wertheiner, op. cit., pag. 29.
3 în acest sens, Franţois Gorphe, Le principe de la bonne fois, Paris,
Dalloz/1928, pag. 14.
4 Definiţie formulată nde .italianul iLo 'Monaco, ;în Encyclopedia juridică,
Voi. V. pag. 3, citat de D. Gherasim, în op. cit., pag. 34.
în art. 1898 alin. 1 C. civ., arătând că aceasta “este credinţa pose

sorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însu
şirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietated'.
Chiar dacă definiţia este restrictivă, totuşi, în doctrină, se
apreciază, că buna-credinţă este un principiu în raporturile
juridice civile, principiu care rezultă şi din prevederile art. 1899
alin. 2 (“Buna-credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina
probei cade asupra celui ce aleagă reaua-credinţă’) considerate a
fi aplicabile în cadrul tuturor instituţiilor civile.
In concluzie, definim buna-credinţă ca fiind acea atitudine
psihică a individului ce constă în convingerea justificată a
acestuia că actele şi faptele sale sunt conforme cu dreptul şi
morala societăţii la un moment dat, precum şi în voinţa sa de a
acţiona cu onestitate şi loialitate în raporturile juridice, fă ră
intenţia de a abuza de drepturile sale subiective şi cu intenţia de
a respecta drepturile celorlalţi.
Odată definită buna-credinţă, ne punem întrebarea care este
legătura sa cu vinovăţia civilă? Poate fi un individ animat de
buna-credinţă în acelaşi timp vinovat? Altfel spus, dacă debitorul
contractual îşi execută cu bună-credinţă obligaţiile sale contrac
tuale, însă se dovedeşte până la urm ă că ele, în realitate, au fost
executate necorespunzător ori cu întârziere, va fi oare debitorul
în culpă, trebuind să plătească daune compensatorii şi mo
ratorii? Sau, în situaţia în care o persoană acţionează cu bună-
credinţă, spre exemplu, făcând reparaţii la un imobil, cu res
pectarea prevederilor legale, loveşte, din greşeală, o altă per
soană, provocându-i vătămări corporale sau distruge un bun al
altuia, va fi vinovat pentru fapta sa? Prin urmare, care este
corelaţia dintre vinovăţie şi buna-credinţă? Exclude buna-
credinţă, vinovăţia?
In literatura juridică s-a spus că “Buna-credinţă este o igno
ranţă fă ră culpă (scuzabilă) despre u n defect sau o lipsă de
drept’1. De asemenea, s-a arătat că “Eroarea scuzabilă, formează
1Otto Hegetsschweiler, citat după D. Gherasim, op. cit., pag. 135.

ROLUL Şl LO C U L V IN O VĂŢIEI 55
linia de demarcaţie între neglijenţă, adică responsabilitate, pe de

o parte şi absenţa culpei, pe de altă parte1,1•
In ceea ce ne priveşte, considerăm că buna-credinţă exclude
culpa civilă. Am arătat că ignoranţa trebuie suportată de
ignorant şi nu de cel prejudiciat. Instanţele judecătoreşti trebuie
să aprecieze vinovăţia autorului faptei ilicite, prin compararea
conduitei sale cu conduita unui bonus pater familias, iar în
situaţia când şi acesta ar fi fost în eroare, aceasta devine
scuzabilă, fiind invicibilă. Prin urmare, trebuie pronunţată exo
nerarea de răspundere, fiind în prezenţa unui caz fortuit sau a
unui caz de forţă majoră. De la această regulă, fac excepţie
situaţiile când numai forţa majoră este exoneratoare de
răspundere.
Considerăm, deci, că noţiunea de eroare scuzabilă trebuie
redefinită, după părerea noastră ea fiind “scuzabilă” nu pentru
că autorul faptei ilicite s-a aflat, din punct de vedere intelectiv,
în această situaţie, ci pentru că şi un bonus pate) fam ilias ar fi
avut aceeaşi conduită, în condiţiile date. Numai înţelegând în
acest mod problema erorii şi a bunei-credinţe, putem concilia
teoria erorii scuzabile cu textul art. 1082 C. civ., potrivit căruia,
debitorul răspunde şi atunci când “nu este rea-credinţă din
parte-i”, şi cu prevederile art. 999 C. civ., care se referă la
răspunderea pentru neglijenţa şi imprudenţă.
După părerea noastră, buna-credinţă îşi are rădăcina într-o
convingere eronată, însă eroarea înseamnă numai uneori
neglijenţă şi imprudenţă. Dacă am pune semnul egalităţii între
buna-credinţă şi eroare, fără a distinge între cea scuzabilă şi cea
imputabilă, am ridica neglijenţa şi imprudenţa la rang de vir
tute, ceea ce ar fi antisocial şi antijuridic. Intre un om neexpe
rimentat, cu inteligenţa subnormală, im prudent şi neatent şi
unul care acţionează cu diligenţă, cu atenţie sporită, fiind
informat asupra actelor şi faptelor sale, societatea trebuie să-l
prefere pe cel din urmă, şi să-l sancţioneze pe primul, altfel s-ar
1 Saleilles, Theorie generale de V obligation, Paris, 1890, pag. 359.

deturna sensul firesc al existenţei noastre. Pentru aceste motive,

încă în Roma Antică, jurisconsulţii romani cereau, pentru
existenţa bunei-credinţe, ca la baza convingerii eronate să existe
un examen riguros al împrejurărilor de fapt şi de drept (emisa,
quare, putare possit), astfel că bona fides trebuia să excludă
neglijenţa şi imprudenţa.
Buna-credinţă nu este compatibilă nici cu îndoiala, care
exclude convingerea eronată şi viciază buna-credinţă. “îndoiala
pare să îmbrace în obscuritatea sa vreun scop cu substrat de
nedreptate1, spunea Cicero, arătând de fapt că îndoiala de cele
mai multe ori eşuează în rea-credinţă.
Atunci când există îndoială, subiectul de drept este objigaLsiL
se informezeTNerespectarea obligaţiei de informare echivalează
cu vinovăţia sa, fapt ce atrage răspunderea civilă.
In unele legislaţii, este consacrată expres obligaţia de infor
mare a subiectului de drept. Astfel, în Codul civil elveţian, se
prevede expres că "N u este posesor de bună-credinţă, acela care,
în momentul luării în fm m ire a lucrului, trebuia, cu o atenţie
obişnuită, să identifice îndoilelile asupra valorii titlului său şi
care, cu toate acestea, s-a pus în posesie fă ră nici o altă
verificară (art. 74) De asemenea, art. 3 din Codul civil elveţian
prevede că “nimeni n u poate invoca buna-credinţă dacă aceasta
este incompatibilă cu atenţia pe care împiejtirările permiteau de
a-i f i pretinsă’. Prevederi asemănătoare există şi în legislaţia ger
mană, care exclud buna-credinţă a dobânditorului unui lucru,
atunci când el trebuia să cunoască faptul că acesta nu aparţine
înstrăinătorului.
Considerăm aceste prevederi legale a fi deosebit de valoroase
şi, de aceea, de lege ferenda, credem că şi în legislaţia noastră se
impune definirea expresă a noţiunilor de bună-credinţă şi rea-
credinţă, atât la nivel de principiu cât şi în concret, în cadrul
fiecărei instituţii juridice, la care legea reglementează efecte
juridice diferite pentru cele două situaţii juridice.
1Cicero, De officiis , I. 29, citat din D. Gherasim, op. cit., pag. 139.
Va exista, deci, bună-credinţă, numai atunci când cel căruia i

se reproşează o anumită conduită n-a cunoscut si nu putea să
cunoască adevărata realitate. Dimpotrivă, atunci când această
realitate a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută (aut scit
aut scire debet), suntem în prezenţa relei-credinţe.
IV. Corelaţia vinovăţie - rea-credinţă.

Reaua-credinţă este o atitudine psihică fundamentată pe fapte
psihologice aflate la antipodul celor care fundamentează buna-
credinţă. Prezenţa relei-credinţe exclude buna-credinţă şi, de
aceea, s-a spus că “A recompensa pe una înseamnă chiar plin
aceasta a pedepsi pe cealaltă111. Reaua-credinţă îmbracă în dreptul
civil forma doluluî, intenţiei răuvoitoare, fraudei şi abuzului de
drept subiectiv.
Există însă controverse asupra faptului dacă buna-credinţă şi
reaua-credinţă sunt noţiuni juridice autonome, cu efecte proprii sau
dacă ele sunt părţi componente ale unei realităţi unice. Intr-o
concepţie2, s-a considerat că ele nu pot fi noţiuni distincte, deoarece
sunt feţe diferite ale unei idei unice, astfel că dacă buna credinţă
este prezentă, reaua-credinţă lipseşte. Pe de altă parte, se mai arată,
că buna-credinţă este regula în raporturile civile şi nu se poate face
din conu'ariul ei o regulă de sine stătătoare. Alţi autori susţin,
dimpotrivă, că fiecare dintre cele două noţiuni produc efecte de
sine stătătoare în dreptul civil, au un caracter autonom, nefiind una
regula iar cealaltă excepţia. De asemenea, se apreciază că nu există o
concordanţă perfectă între cele două noţiuni, în sensul că fiecare
dintre ele este inversul celeilalte3.
1 G. Ripert, La regie morale dans Ies obligations civiles,

3-eme edition, Paris, 1935, pag. 304.
2G. Ripert, op. cit. pag. 304.
3In acest sens, R. Vouin, L a bonne foi. Notion et role actuels en droit
prive franţais, These, Paris, 1939, pag. 19 - 21.
în realitate, controversa expusă este mai mult teoretică, deoa

rece, în mod practic, câtă vreme buna-credinţă este un principiu
al raporturilor juridice civile, fiind prezumată până la dovada
contrarie (bona fides praesurnitur), înseamnă că, potrivit art.
1899 alin. 2 Cod civil, cel care susţine reaua-credinţă trebuie să o
dovedească. Care sunt elementele care vor trebui dovedite? în
mod practic, va trebui să se facă dovada, că autorul faptei ilicite
(debitorul) a acţionat fără onestitate, cu intenţie răuvoitoare,
deci având conştiinţa faptului că acţiunile sale sunt contrare
moralei şi normelor de drept.
Este im portant a se sublinia faptul că, legea civilă (Codul civil
român), în anumite materii, reglementează efecte juridice
diferite pentru reaua-credinţă. Astfel, prevederile art. 1909 alin.l
Cod civil nu se aplică decât în cazul în care posesorul a fost de
bună-credinţă; posesorul de rea-credinţă nu dobândeşte în
proprietate fructele bunului; în materie contractuală, conven
ţiile de înlăturare a răspunderii nu sunt valabile, în caz de rea-
credinţă (doi) a debitorului; accipiensul de rea-credinţă, în cazul
plăţii lucrului nedatorat, trebuie să restituie valoarea lucrului,
dacă acesta a pierit sau a fost deteriorat. Sunt câteva exemple
care vor fi analizate în detaliu, într-un alt capitol al lucrării.
în încheiere la această secţiune, ne limităm să mai facem
următoarea precizare: dacă buna-credinţă îşi poate avea izvorul
într-o eroare scuzabilă, care poate conduce, în condiţiile pe care
le-am precizat, la exonerarea de răspundere a autorului unei
fapte ilicite, reaua-credinţă nu este niciodată scuzabilă, deoarece
faptele psihologice care o generează sunt, în mod declarat,
contrare moralei şi dreptului.
Legiuitorul îşi propune întotdeauna să înlăture sau cel puţin
să limiteze, pe cât posibil, intenţia răuvoitoare şi dorinţa de
fraudă a indivizilor care compun societatea şi, de aceea, el sanc
ţionează asemenea stări. Pe de altă parte, atunci când legea nu
distinge între buna-credinţă şi reaua-credinţă, considerăm că au
torităţile publice, în special instanţele judecătoreşti, trebuie să
circumstanţieze răspunderea şi în funcţie de atitudinea subiec
tivă a celor care au intrat în coliziune cu norma juridică.
CAPITOLUL II
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII
CIVILE DELICTUALE
Secţiunea I
CORELAŢIA VINOVĂŢIEI CU CELELALTE ELEMENTE ALE
RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
I. Consideraţii generale privind răspunderea

civilă delictuală.
Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile
definită în doctrina juridică, pomindu-se de la ideea unui raport de
obligaţii, în temeiul căruia o persoană este ţinută să repare preju
diciul cauzat altei persoane prin fapta sa sau, în cazurile prevăzute
de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare1.
Sub aspectul naturii sale juridice, răspunderea civilă delictu
ală a fost calificată ca fiind “o sancţiune specifică dreptului civil,
aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii'2.
Se poate observa, din chiar analiza acestei definiţii, că instituţia
răspunderii civile delictuale este puternic ancorată în realitatea
socială, şi chiar dacă poate fi definită ca o categorie generală a
dreptului civil, ea are forme particulare de manifestare.
1în acest sens, I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele

morale, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1979, pag. 24.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 114.
Codul civil român, într-o reglementare destul de restrânsă,

care a fost criticată pentru insuficienţa sa, defineşte mai multe
forme de răspundere civilă delictuală şi anume:
1) răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
(art. 998-999 C.civ.);
2) răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,
care cuprinde:
a) răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor
minori (art. 1000 alin. 2 C. civ)
b) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor, pentru
faptele ilicite ale elevilor - respectiv ucenicilor - aflaţi sub
supravegherea lor; (art. 1000 alin.4 C. civ);
c) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor
săvârşite în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 C. civ).
3) răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de lu
cruri în general, edificii şi animale, care cuprinde:
a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general (art. 1000 alin. 1 C.civ.);
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edifi
ciului (art. 1002 C. civ);
c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
(art. 1001 C. civ).
In cadrul acestor forme de răspundere, vinovăţia îmbracă,
aşa cum vom vedea, aspecte particulare, care izvorăsc din
specificitatea relaţiilor sociale la care se referă fiecare formă de
răspundere. Indiferent însă de forma de răspundere, în toate
cazurile, elementele componente ale răspunderii sunt aceleaşi,
cu excepţia cazurilor de răspundere obiectivă, când se apreciază
că vinovăţia poate să lipsească.
Astfel, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală,
trebuie întrunite cumulativ următoarele elemente: 1) prejudi
ciul; 2) fapta ilicită; 3) raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită
şi prejudiciu; 4) vinovăţia autorului faptei.
A. Prejudiciul este unul din elementele esenţiale ale
răspunderii civile delictuale, care constă în rezultatul, în efectul
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE 61
negativ suferit de o anumită persoană, produs de fapta ilicită a

altei persoane, ori cauzat de un lucru, edificiu sau un animal,
pentru care este ţinut să răspundă o altă persoană decât cel pre
judiciat*.
O primă constatare care se impune este aceea că, fără
prejudiciu, problema răspunderii civile delictuale nu se pune.
Temeiul răspunderii civile delictuale îl constituie tocmai ideea
de reparare a prejudiciului şi nu aceea de pedepsire a autorului
faptei. De aceea, se spune că răspunderea civilă delictuală este o
sancţiune specifică de drept civil şi nu o pedeapsă civilă.
Ne propunem să clarificăm, în această parte introductivă la
materia vinovăţiei civile delictuale, problema dacă prejudiciul
există doar atunci când este încălcat un drept subiectiv sau el
poate fi şi rezultatul încălcării unor simple interese ale persoanei
vătămate, care nu intră în conţinutul unui drept subiectiv. După
unele ezitări, practica judecătorească a decis că autorul faptei
ilicite poate fi obligat la repararea prejudiciului şi atunci când
acesta este efectul încălcării unor simple interese, spre exemplu,
când victima a prestat întreţinere copilului soţului său sau
concubinei şi copilului acesteia2. S-a arătat însă, în doctrina
juridică, că în fundam entarea acestor soluţii, în exemplele date,
trebuie să existe o asemenea stabilitate şi perm anenţă “încât să
se poată deduce că cel care presta întreţinerea, în fapt, îşi
asumase u n adevărat angajament juridic în acest sens”3.
O altă problemă ce se impune a fi clarificată este aceea a
prejudiciului moral. Prejudiciul moral (nepatrimonial) este
acela care nu poate fi evaluat în bani. Exemple: atingerea adusă
onoarei sau demnităţii unei persoane, suferinţele de ordin
afectiv sau fizic. Fără a intra în dezvoltări care exced tema acestei
1Ase vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 135.

2 A se vedea,. Trib. Suprem, Col, civ., dec. nr. 971/1964, în L.P., nr.
12/1964, pag. 80, Trib. Suprem, Col. pen., dec. nr. 495/1966, în C.D., 1966,
pag. 432.
lucrări, reţinem totuşi ideea că problema reparării prejudiciului

moral a constituit şi constituie şi în prezent, obiectul unor con
troverse, ajungându-se să se susţină că repararea prejudiciului
moral are un caracter arbitrar, deoarece durerea morală, fizică,
nu poate fi compensată în bani. S-a ajuns chiar să se susţină
caracterul imoral al reparării prejudiciului moral1.
In dreptul nostru civil, apreciem că, de lege lata, controversa
a fost depăşită, deoarece, după o perioadă lungă de timp, în
care reparaţiile băneşti pentru prejudiciile morale au fost
refuzate de dreptul socialist, legislaţia conţine în prezent regle
mentări exprese, care admit repararea pecuniară a prejudiciului
moral.
B. Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane,
prin care se încalcă normele dreptului obiectiv, cauzându-se un
prejudiciu altei persoane. Fapta ilicită are întotdeauna un
caracter obiectiv, reprezintă o manifestare de voinţă obiectivată,
care produce modificări în realitatea socială. Aşa cum se va
vedea, fapta ilicită trebuie analizată în legătură strânsă cu atitu
dinea subiectivă a autorului ei, atunci când se pune problema
răspunderii civile delictuale, însă uneori, din necesităţi practice,
de probă, şi nu în ultimul rând metodice, didactice, se proce
dează şi la izolarea ei de procesul subiectiv complex care o
precedă, deoarece ilicitul nu presupune întotdeauna şi culpa
bilitatea. In materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este
desemnată, din punct de vedere terminologic, prin sintagma
“delict civil”.
C. Raportul de cauzalitate. In mod logic, coexistenţa unei
fapte ilicite şi a unui prejudiciu nu poate atrage răspunderea
civilă delictuală, dacă între acestea nu există o legătură cauzală,
1 Pentru detalii, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 138,

Boris Starck, Droit civil, Obligations, Responsabilite delictueUe, troisieme
edition, Litec, 1988, pag. 68 - 80; Ioan Albu, Victor Ursa, Răspunderea
civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
în sensul că fapta ilicită a provocat prejudiciul. Raportul de

cauzalitate este cerut de exigenţele textului art. 998 şi 999 Cod
civil, în mod expres.
Dacă în cazul unor forme de răspundere civilă delictuală
operează unele prezumţii privind existenţa raportului de cauza
litate, iar în unele situaţii raportul de cauzalitate este uşor de
stabilit, există foarte multe cazuri, când stabilirea raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu se face cu mare
greutate. De aceea, în doctrina juridică şi în practica judiciară, au
fost propuse mai multe criterii1, pentru a se vedea dacă, în speţa
concretă, poate fi identificată şi delimitată o legătură cauzală.
Există controverse cu privire la aceste criterii în doctrina
juridică, soluţiile propuse oscilând între tendinţa de a se conferi
relevanţă cauzală tuturor faptelor şi evenimentelor care au
precedat prejudiciului, prin urmare, de a se atribui valoare cau
zală tuturor condiţiilor (sistemul echivalenţei condiţiilor), şi
tendinţa de a se atribui valoare cauzală numai uneia dintre
faptele care au concurat la producerea prejudiciului, fie ultimei
fapte, imediat anterioară efectului (sistemul cauzei proxim e), fie
numai faptei care are valoare de cauză tipică (sistemul cauzei
tipice). în sfârşit, a mai fost propus şi un sistem, pe care îl
considerăm a fi cel mai raţional şi totodată mai ştiinţific, şi
anume sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile. Potrivit aces
tui sistem, se consideră că fapta cu valoare cauzală nu acţionează
izolat ci este condiţionată de anumiţi factori care, îm preună cu
cauza, alcătuiesc o unitate indivizibilă, neputând fi explicată
producerea prejudiciului altfel decât prin interacţiunea dintre
cauză şi condiţii2.
1Ase vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 168 -175..

2Ase vedea: M. Eliescu, op. cit., pag. 131; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
pag. 172.
II. Legătura dintre elementele obiective ale

răspunderii civile delictuale şi latura subiectivă
a acesteia.
Elementele răspunderii civile delictuale se pot clasifica în
elemente obiective (prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauza
litate dintre fapta ilicită şi prejudiciu) şi elementul subiectiv
(vinovăţia), adică atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite
faţă de faptă şi urmările acesteia.
O primă precizare care se impune este aceea că, de prin
cipiu, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a unei
persoane, este nevoie de întrunirea cumulativă a celor patru
elemente ale răspunderii.
în al doilea rând, reţinem ideea că elementele obiective al
răspunderii civile delictuale trebuie întrunite, cu necesitate, în
toate cazurile, neputându-se concepe răspunderea civilă delic
tuală în afara acestora.
în ce priveşte vinovăţia, aşa cum am văzut şi cum vom dez
volta ulterior, doctrina juridică şi practica juridică în materie
admit existenţa unor forme ale răspunderii civile delictuale fără
vinovăţie, în cazul aşa numitei răspunderi civile delictuale
obiective.
Precizăm, însă, că problema răspunderii obiective este con
troversată şi, de aceea, apreciem încă din această secţiune, că ne
am raliat la concepţia care susţine necesitatea de a nu ne
îndepărta, de lege lata, de la ideea de vinovăţie, idee pe care
Codul civil fundamentează întreaga problematică a răspunderii
civile.
Pentru aceste motive, am îmbrăţişat soluţia temeiului
subiectiv-obiectiv, propusă în doctrina juridică pentru cazurile
aşa numitei răspunderi obiective1.
1A se vedea, pentru această soluţie, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,

pag. 261 - 265, pag. 249, pag. 245 - 246.
în doctrina juridică este evidenţiată legătura strânsă care

există între cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale.
Aşa cum s-a spus, numai necesităţile analizei teoretice a
instituţiilor răspunderii civile delictuale, impun cercetarea se
parată a elementelor răspunderii, deoarece, în planul realităţii,
latura obiectivă a răspunderii şi latura subiectivă se află într-o
unitate strânsă1.
Astfel, atitudinea psihică a autorului faptei ilicite se ana
lizează pornindu-se de la elementele obiective ale răspunderii,
prin aceste elemente sau pe baza lor facându-se şi dovada
vinovăţiei.
Aşa cum s-a spus, vinovăţia fiind un element de natură
subiectivă nu poate fi dovedită în mod direct, acest lucru fiind,
practic, imposibil. De aceea, victima prejudiciului va trebui să
dovedească elementele obiective ale răspunderii şi, pe baza lor,
magistratul va deduce dacă există sau nu vinovăţia autorului
faptei ilicite2. Tot pornindu-se de la elementele obiective ale
răspunderii, se va aprecia existenţa sau inexistenţa unor cauze
exoneratoare de răspundere.
1 în acest sens, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor,

N. Hiescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
voi. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 115.
2 Ase vedea G. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 189.
Secţiunea a ii-a
VINOVĂŢIA ÎN CADRUL RĂSPUNDERII CIVILE
DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE
I. Consideraţii generale.
Sediul materiei răspunderii delictuale pentru fapta proprie îl
constituie art. 998 şi 999 din Codul civil român.
Potrivit art. 998 Cod civil “Chice fa p tă a omului, care cau
zează altuia u n prejudiciu, obligă pe acela din a cănii greşeală s-
a ocazionat a-l repară'. Textul art. 999 Cod civil prevede că
“ Omul este responsabil n u num ai de prejudiciul ce a cauzat prin
fa pta sa, dar şi de acela ce a cauzat p i n neglijenţa sau impru
denţa sa”.
Prevederile legale mai sus citate au valoare de principiu în
materia răspunderii civile delictuale, având caracter general, faţă
de formele speciale de răspundere civilă delictuală. De aceea,
regula specialia generalibus derogant funcţionează şi în această
materie. în măsura în care victima prejudiciului nu poate dovedi
condiţiile specifice ale unei forme de răspundere, îl poate urmări
pe autorul prejudiciului în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil.
în cadrul acestei secţiuni, instituţiile juridice care formează
obiectul preocupării noastre sunt tratate din perspectiva răspun
derii civile delictuale pentru fapta proprie. în măsura în care nu
există reglementări speciale cu privire la aceste instituţii, prin
cipiile pe care le prezentăm sunt pe deplin valabile şi pentru
celelalte forme ale răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, răspunderea civilă delictuală pentru fapta pro
prie are un caracter general faţă de răspunderea civilă delictuală
pentru fapta altei persoane şi faţă de răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de animale, ruina edificiului şi lucruri în
general.
Ne vom referi, în cele ce urmează, la următoarele probleme
care interesează vinovăţia: 1) capacitatea delictuală; 2) proba
vinovăţiei civile delictuale; 3) raportul dintre imputabilitate şi

ilicit; 4) cauzele care înlătură vinovăţia, în cazul răspunderii
pentru fapta proprie; 5) vinovăţia persoanei juridice, în cazul
răspunderii pentru fapta proprie.
II. Raportul capacitate delictuală - vinovăţie.

In. materia răspunderii civile delictuale nu interesează capa-
citatea de exerciţiu a persoanei, care este o cerinţă pentru
antrenarea răspunderii contractuale, ci are o relevantă deosebită
probremă discernământului individului, care fundamentează
capacitatea delictuală a acestuia.
Prin capacitate delictuală se înţelege acea aptitudine a persoa
nei de a conştientiza caracterul ilicit al faptei pe care o săvârşeşte
şi urmările acesteia în ordinea de drept, capacitatea de a discerne
între licit şi ilicit.
Capacitatea delictuală este intim legată de existenţa sau
inexistenţa discernământului. Existeifţa sau inexistenţa discernă
mântului este, din punct de vedere al dreptului, un fapt juridic,
posibil a fi probat prin orice fel de mijloc de probă. Intre aceste
mijloace, fără îndoială, un loc im portant îl ocupă mijloacele
medicale. In literatura medicală de specialitate discernământul
(în cauze civile) este definit ca fiind “capacitatea psihică a per
soanei de a decide cu liberă voinţă asupra sa sau asupra altora
(de a decide asupra modului “de a f i ” în raport cu drepturile şi
obligaţiile civile ce i le acordă noimele legale”), sau “capacitatea
psihică a persoanei de a înţelege conţinutul şi mai ales conse
cinţele ce decurg din încheierea u n u i act civil unilateral
(testamentul) sau bilateral (acte contractuale etc.Ţ1.
1 în acest sens, Vladimir Beliş ş.a., în lucrarea “Capacitate psihică -

Discernământ - Potenţial antisocial’, prezentată la a Vil-a Consfătuire
Naţională de Psihiatrie Socială, 1 9 -2 1 oct. 1996, Oradea, publicată în
Analele Universităţii din Oradea, seria Medicină, nr. 2. Oradea, 1996, pag.
40-48. în aceeaşi lucrare autorul defineşte capacitatea psihică, ca fiind
Din punct de vedere juridic, discernământul fundamentează

existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, în sensul că numai unei
persoane responsabile, care este capabilă să înţeleagă în mod
corespunzător semnificaţia şi valoarea faptei ilicite pe care o
săvârşeşte, i se poate imputa săvârşirea faptei şi urmările negative
ale acesteia în ordinea de drept1.
Prin urmare, prezenţa discernământului este o condiţie sine
qua non pentru existenţa vinovăţiei şi angajarea răspunderii
juridice. în materia răspunderii civile, Codul civil român nu
conţine o referire expresă la capacitatea delictuală, la situaţiile
de responsabilitate sau iresponsabilitate. O asemenea referire
există în legislaţia penală, în art. 48 din Codul penal, care
prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă făptuitorul, în m omentul săvârşirii faptei, fie din
cauza alienaţiei mentale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe
ele.
în cele din urmă, în cazul răspunderii civile delictuale, pro
blema capacităţii delictuale şi a vinovăţiei este o problemă de
probă. O faptă ilicită cauzatoare de prejudicii poate fi imputată
unei persoane, numai dacă această persoană este dotată cu
discernământ. Prin urmare, persoanele lipsite de discernământ
nu pot fi făcute responsabile pentru fapta proprie, deoarece ele
nu au, la momentul săvârşirii faptei ilicite, “o voinţă îndestulător-
de călăuzită de raţiune, pentru a putea deosebi, discerne, sociabil
de antisocial, binele de rău"2. Doctrina juridică îşi concentrează
“proprietatea persoanei de a-şi alege modul valorizat de a f i în viaţă, de a

acţiona dinamic şi cu liberă voinţă, în funcţie de modelul etico - cultural,
valabil la u n moment dat istoric şi de a-şi exprima libertatea prin
comportamente adaptive la normele socio-juridici, op. cit., pag. 40-41.
1în acest sens, George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei,
2A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pag. 224. în acest sens, C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pag. 182; L.Pop. op. cit., pag. 235; M. Eliescu, op. cit.,
pag. 225.
în mod deosebit atenţia asupra următoarelor situaţii, care inte
resează problema capacităţii delictuale şi implicit a vinovăţiei: A)
Situaţia minorilor: B) Situaţia persoanelor lipsite de discer
nământ, puse sub interdicţie; C) Situaţia persoanelor lipsite de
discernământ, nepuse sub interdicţie.
A. Situaţia minoiihr sub aspectul capacităţii lor delictuale.
In analiza acestei situaţii trebuie să pornim de la textul
art. 25 alin.3 din Decretul nr. 32/1954 potrivit căruia “M inaţii
care n u au împlinit vârsta de 14 ani n u răspund p en tm fapta
lor ilicită, decât dacă se face dovada că au lucrat cu discer
năm â n t’.
Se poate observa, că legea instituie o prezumţie de lipsă de
discernământ pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani, respectiv o prezumţie de discernământ, pentru cei care au
împlinit această vârstă.
Cum arătam, problema discernământului este o problemă de
probă, fiind admisibile orice fel de mijloace de probă. Prezumţia
instituită prin lege, care are un caracter relafiv, dispensează pe
minor de sarcina de a face dovada că nu a lucrat cu discernă
mânt. Per a contrario, revine victimei obligaţia de a face dovada
discernământului minorului la momentul săvârşirii faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu1. Dacă se face dovada discernământului
minorului şi sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii
civile delictuale, minorul va răspunde pentru fapta proprie, în
baza art. 998 - 999 Cod civil.
In ce priveşte aspectele de ordin probatoriu privind discernă
mântul, expertiza medico-psihiatrică este, fără îndoială, o probă
deosebit de puternică, însă judecătorul poate deduce existenţa
discernământului sau lipsa acestuia şi din alte probe, el fiind
1 în acest sens, L. Pop, op. cit., pag. 255; A se vedea şi Ioan Romoşan,
Răspunderea civilă pentru faptele ilicite săvârşite de minori şi persoanele
puse sub interdicţie, Analele Universităţii din Oradea, seria Medicină,
nr. 2/1996, pag. 212 şi urm.
suveran în a aprecia dacă, în situaţia dată, există sau nu

vinovăţie1.
în ce-1 priveşte pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani,
acesta, fiind prezum at că a lucrat cu discernământ, trebuie să
răstoarne această prezumţie, deoarece victima, într-o asemenea
situaţie, este dispensată de sarcina probei vinovăţiei2.
B. Situaţia persoanelor bolnave psihic jmse sub interdicţie.
Punerea sub interdicţie este o instituţie juridică reglementată
de prevederile Codului familiei şi ale Decretului nr. 32/1954.
Este o măsură de ocrotire de drept civil, care se ia de către
instanţa judecătorească faţă de persoana lipsită de discernă
mântul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită
alienaţiei sau debilităţii mintale, şi constă în lipsirea de capa
citate de exerciţiu şi instituirea tutelei3.
Prin urmare, punerea sub interdicţie judecătorească produce
două efecte principale: lipsirea de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei interzisului.
Cu privire la capacitatea delictuală a bolnavilor psihici puşi
sub interdicţie, în literatura de specialitate s-au exprimat două
concepţii.
1 V. Beliş., op. cit., pag. 42 - 43. A se vedea şi T.R. Popescu,

P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag.
195, Trib. Suprem, Col. penal, dec. nr. 3605/15 sept 1958, în L P., 1959, nr. 7.
pag. 60.
2 Cu privire la responsabilitatea minorilor în dreptul francez, în
cazul răspunderii pentru fapta proprie a se vedea, Franţois Terre,
Philippe Simler, Yves Lequete, Droit civil, Les obligations, 5-e edition,
Dalloz, 1993, pag. 532 - 533; Patrice Jourdain, Les principes de la
responsabilite civile, 3-e edition, 996, Dalloz, pag. 72, A se vedea şi
G. Solomonescu, M inorul în dreptul penal modem, Bucureşti, 1937,
pag. 127 - 132; C. Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele penale
săvârşite de minori, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 228.
3 A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil, Introducere în dreptul civil,
Subiectele dreptului civil, Casa de Presă şi Editură Şansa S.R.L.,
într-o primă concepţie1, se consideră că persoanele puse sub

interdicţie au o situaţie similară, din punct de vedere al
capacităţii lor delictuale, cu minorii sub vârsta de 14 ani, deci s-ar
aplica, prin analogie, prevederile art. 25 alin. 3 din Decretul nr.
32/1954. Prin urmare, cel pus sub interdicţie, chiar dacă este
major, beneficiază de prezumţia legală instituită de art. 25 alin. 3
din Decretul nr. 32/1954, în sensul că este dispensat de sarcina
probei lipsei de discernământ, victima fiind aceea care trebuie să
facă dovada că autorul faptei ilicite a lucrat cu discernământ.
In privinţa bolnavului psihic care n-a fost pus sub interdicţie,
se apreciază că, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, se prezumă că a
lucrat cu discernământ, victima fiind dispensată de vreo dovadă
în acest sens.
Intr-o altă concepţie, se consideră că asimilarea alienatului
sau debilului mintal, pus sub interdicţie, cu minorul care n-a
împlinit vârsta de 14 ani, este greşită, deoarece prevederile
art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, nu pot fi extinse şi la
alte situaţii, fiind de strictă interpretare2. In m od îndreptăţit
autorul arată, că capacitatea delictuală nu se confundă cu
absenţa capacităţii de exerciţiu, aceasta din urm ă fiind instituită
în materie de acte juridice. N-ar putea fi întrebuinţate, ca argu
ment, nici prevederile art. 147 Codul familiei, care consacră
principiul că regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit 14 ani se aplică şi tutelei celui interzis, deoarece tutela
este o instituţie de ocrotire fără relevanţă juridică în ce priveşte
capacitatea delictuală a celui ocrotit3.
1 A se vedea, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a

dreptului civil român, voi. V. Iaşi, 1898, pag. 470; Ion M. Anghel,
Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, pag. 144; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 182 -183.
2 In acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 227 şi urm.
3 In literatura juridică s-a susţinut şi părerea că punerea sub
interdicţie ar da naştere unei prezumţii relative de lipsă continuă de
discernământ, care poate fi răsturnată prin dovada prezenţei discernă-
Un alt argum ent adus de strălucitul civilist, în spiritul splen

didei sale logici juridice, este cantonat la ideea de culpă socială.
Se arată că, dacă pentru faptele ilicite săvârşite de minorii sub
vârsta de 14 ani, mai există remediul antrenării răspunderii
părinţilor acestora ori, în anumite condiţii, a institutorilor şi
meşteşugarilor, pentru cazul alienaţilor sau debililor mintali puşi
sub interdicţie, reprezentantul legal al celui interzis (tutorele)
nu este chemat de lege să răspundă. Ar însemna, deci, ca, toc
mai în acele situaţii în care victima are cel mai puţin şansa de a i
se repara prejudiciul, printr-o interpretare eronată a textelor
legale în vigoare, să fie lipsită în mod nejustificat, de această,
practic, singură modalitate reparatoare1.
în ceea ce ne priveşte ne alăturăm, fără rezerve, acestei a
doua concepţii2.
La argumentele aduse de Mihail Eliescu, credem că mai pot
fi adăugate următoarele:
1) Punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire a aliena
tului sau debilului mintal lipsit de discernământ, care are ca efect
lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei.
Prin urmare, legea nu stabileşte printre efectele punerii sub
interdicţie şi pe acela al nerăspunderii civile, pentru lipsa
capacităţii delictuale.
2) Art. 142 Codul familiei vorbeşte de “cel care n u are discer
năm ântul pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei
sub debilităţii mintald', arătând că va fi pus sub interdicţie.
mântului la momentul săvârşirii faptei. în acest sens, S. Ghimpu, în

lucrarea “Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul
R .P.R.”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pag. 60.
Această opinie este împărtăşită şi de L. Pop, în op. cit., pag. 236.
2 S-a exprimat şi ideea că punerea sub interdicţie judecătorească a
părinţilor pentru alienaţie sau debilitate mintală ar constitui cel puţin o
prezumţie judecătorească de lipsă de discernământ, aptă să ducă la
exonerare, C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta
altuia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 63.
VINOVAŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE 73
Apreciem că este vorba, în ipoteza textului, numai de o anumită
incapacitate psihică, şi anume aceea referitoare la exercitarea
drepturilor, respectiv îndeplinirea obligaţiilor civile. Legiuitorul a
voit să-l ocrotească pe debilul sau alienatul mintal, aflat într-o
asemenea situaţie, prin lege putându-se interzice încheierea
unor acte juridice de către persoana care nu are aptitudinea
psihică să înţeleagă semnificaţia socială a actului juridic pe care-1
încheie.
Nu aceeaşi este situaţia faptelor ilicite cauzatoare de preju
dicii, care, chiar dacă sunt interzise, pot fi totuşi săvârşite de
către cel pus sub interdicţie, viaţa practică demonstrând acest
lucru.
In concluzie, textul art, 142 Codul familiei nu se referă la lipsa
totală a discernământului celui pus sub interdicţie, ci numai la
discernământul ce priveşte interesele alienatului sau debilului
mintal “în cadrul circuitului civil”1.
3) Un al treilea şi ultim argument, pe care-1 considerăm pert
nent, este acela că punerea sub interdicţie este o instituţie ju ri
dică ce presupune o anumită procedură care se derulează în
timp. Lipsa discernământului poate exista la un m om ent dat,
însă, ulterior, pot exista momente de luciditate, chiar în mo
mentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Aşa fiind,
este de asemenea o chestiune de probă (şi se admit orice fel de
mijloace de probă), faptul dacă la momentul săvârşirii faptei
ilicite a existat sau nu discernământul celui pus sub interdicţie.
1în acest sens, Ghe. Beleiu, Drept civil, Introducere în dreptul civil,
Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.
Bucureşti, 1993, pag. 301, A se vedea şi Emest Lupan, Dan Popescu,
Drept civil - Persoana fizică, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 182. O
problemă medicală prin excelenţă, precizarea notelor de conţinut ale
noţiunilor de alienaţie mintală, debilitate mintală precum şi constatarea
existenţei sau lipsei discernământului, constituie, în prezent, câmpul
unor dezbateri ample şi, evident, a unor confruntări de idei. A se vedea,
G. Antoniu, op. cit,, pag. 211 - 235 şi lucrările acolo citate.
C. Situaţia bolnavilor psihic nepuşi sub interdicţie.

In ce priveşte situaţia bolnavilor psihic care n-au fost puşi sub
interdicţie, aceştia, sub vârsta de 14 ani, sunt prezumaţi ires
ponsabili, deci lipsiţi de discernământ şi, pe cale de consecinţă,
vor răspunde numai dacă victima va face dovada că au lucrat cu
discernământ.
Pentru cei care au împlinit vârsta de 14 ani, se prezumă că au
lucrat cu discernământ, autorul faptei ilicite trebuind să facă
dovada că la momentul săvârşirii faptei a fost lipsit de
discernământ.
D. Cazul autorului faptei ilicite care a săvârşit fapta în stare
de iresponsabilitate provocată.
Doctrina juridică este unanim ă în a aprecia că, într-o
asemenea situaţie, cel care a provocat prejudiciul trebuie să
răspundă, deoarece legea ocroteşte doar lipsa de discernământ
ca stare inocentă1. Nu poate fi exonerat cel care şi-a provocat
incapacitatea psihică prin beţie voluntară, hipnoză etc. (actio
libera in cauza), deoarece, pe de o parte, se opune principiului
nemo auditur propiiam turpitudinem allegans, iar, pe de altă
parte, temeiul răspunderii sale se fundamentează pe greşeala sa
anterioară - culpa remota - pe care a săvârşit-o în stare de
luciditate2.
E. Ocrotirea victimei prejudiciului în cazul faptelor ilicite
săvârşite de persoanele lipsite de discernământ.
Am arătat deja, că lipsa discernământului are ca efect
exonerarea de răspundere a autorului faptei ilicite. Insă
prejudiciul rămâne o realitate concretă, de care viaţa nu poate
face abstracţie. Cine va suporta prejudiciul în ipoteza enunţată
mai sus? Trebuie lăsată victima unui asemenea prejudiciu fără
nici o protecţie juridică, astfel încât prejudiciul produs să se
reflecte numai în patrimoniul său? La aceste întrebări s-a
răspuns în moduri diferite.

2 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., G. Antoniu, op. cit., pag. 227.
1) în cazul minorilor care au săvârşit fapte ilicite cauzatoare

de prejudicii, indiferent de faptul prezenţei sau absenţei
discernământului minorului, victima prejudiciului îi poate
acţiona în justiţie pe părintele minorului, solicitând repararea
prejudiciului în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil.
2) Daca minorii care au săvârşit faptul prejudiciabil se află
sub tutelă, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 1000 alin. 2.
Au existat însă autori care au propus ca prevederile art. 1000
alin.2 să fie extinse şi asupra tutorelui1.
S-a exprimat şi opinia că ar trebui să răspundă, pe lângă
părinţi, şi alte persoane care au în supraveghere minorii sau
debilii sau alienaţii mintal, deoarece acestea sunt prezumate,
până la proba contrară, ca fiind culpabile de a nu-şi fi îndeplinit
obligaţiile de supraveghere2. Asemenea soluţii în mod
îndreptăţit au fost criticate, deoarece, de lege lata, principiile
generale şi specifice ale răspunderii pentru fapta altei persoane
(art. 1000 alin.2, 3 şi 4) nu perm it o extindere prin analogie şi la
alte cazuri, pentru că prezumţiile legale instituite de textele mai
sus m enţionate sunt de strictă interpretare3.
în mod îndreptăţit însă, s-a arătat, opinie la care ne raliem,
că, dacă se poate proba vinovăţia în cauza concretă, în afara
părinţilor copiilor minori ar putea fi făcuţi răspunzători, chiar de
lege lata, în baza art. 998 - 999 Cod civil, toţi cei obligaţi să
supravegheze un minor sau un alienat sau debil mintal, chiar
'p u s sub interdicţie4.
'Ase vedea, E. A Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pag. 140.
2A se vedea, S. Ghimpu, op. cit., pag. 60-61.
3în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 232; Fr. Deak, Răspunderea
civilă a părinţilor, institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul cauzat
de copii minori, elevi sau ucenici, în J.N. 1965, nr. 6, pag. 56;
V. Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale
copiilor minori, în L.P., 1956, nr. 6, pag. 677.
3) Problema este evident mai delicată atunci când minorul

sau alienatul ori debilul mintal, au săvârşit fapta ilicită cauza
toare de prejudicii, fiind lipsiţi de discernământ şi sunt lipsiţi de
ocrotire părintească sau de o altă formă de ocrotire. De lege lata,
ei nu pot fi făcuţi răspunzători. Pe de altă parte, nu poate fi
antrenată nici răspunderea altor persoane.
De lege ferenda, considerăm că pentru asemenea situaţii, ar
trebui instituită o formă de despăgubire a victimei de către stat.
Facem această propunere bazându-ne pe prevederile art. 1 alin 3
din Constituţia României (“România este stat de drept,
democratic şi social....”) şi ale art. 46 care reglementează
protecţia persoanelor cu handicap.
Este în afară de orice îndoială, că statul are o sumă de
obligaţii cu caracter social, care merg în sensul protejării cetă
ţenilor săi, fiind obligat să asigure realizarea unei politici naţio
nale de prevenire, de tratament, readaptare, de învăţământ,
instruire sau integrare socială a persoanelor cu handicap. De
asemenea, potrivit art. 45 din Constituţie, statul are obligaţia să
ia măsuri de asigurare a unui regim special de protecţie a
copiilor.
Neluarea măsurilor prevăzute de Constituţie dar şi de alte
acte normative cu caracter special plasează statul în culpă, şi, de
aceea, considerăm că principiile generale şi speciale ale
răspunderii civile nu se opun ca, într-o viitoare reglementare, să
se introducă răspunderea statului pentru ipotezele pe care le-am
menţionat.
4) în sfârşit, menţionăm şi un ultim aspect al problemei ca
pacităţii delictuale.
Practica judecătorească, confruntându-se cu problema răs
punderii în cazul prejudiciilor produse de minorii fără discer
năm ânt sau de către alienaţii sau debilii mintali, a încercat unele
soluţii care răspund unor necesităţi ce ţin de echitate şi de
normele de convieţuire socială, însă care, de lege lata, nu au o
consacrare expresă.
Astfel, s-a decis că n-ar fi echitabil şi nici conform normelor
de convieţuire socială, ca victima să suporte singură paguba, iar
autorul faptei ilicite, deşi are posibilităţi materiale, să nu par

ticipe măcar în parte la repararea ei1. Precizăm că problema în
discuţie a căpătat o soluţionare expresă, în sensul celor decise de
practica judecătorească de la noi, în legislaţia civilă ungară,
polonă, franceză, elveţiană. Ne alăturăm autorilor2 care propun,
de lege ferenda, o asemenea reglementare şi în dreptul nostru.
Considerăm totuşi, că problema nici într-o asemenea regle
mentare n-ar fi pe deplin soluţionată, deoarece în puţine situaţii
minorii sau alienaţii (debilii) mintali, puşi sub interdicţie sau nu,
lipsiţi de discernământ, au un patrimoniu propriu, care să
permită despăgubirea victimei. De aceea, soluţiile normative, de
lege ferenda, trebuie să pornească de la realitatea că cei care de
regulă săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sunt minori
care provin din familii dezorganizate, ieşiţi de sub controlul
social, fără bunuri, lipsiţi de elementare mijloace de subzistenţă.
In consecinţă, apreciem că rezolvarea corectă a acestei situaţii
comportă soluţii legislative în planul mai multor ramuri ale
dreptului.
III. Proba vinovăţiei civile delictuale.

Principiul în această materie este fixat de art. 1169 Cod civil,
care consacră ideea că victima prejudiciului trebuie să facă
_dovada elementelor răspunderii civile delictuale, atât a celor
obiective cât şi a celor subiective.
Dacă elementele obiective ale răspunderii sunt mai uşor de
dovedit, datorită caracterului lor, latura subiectivă a răspunderii
1 Trib. Supr., secţ. tiv., dec. nr. 175/1972, în C.D. 1972, pag. 151, Trib.
Bucureşti, secţ. a IlI-a, dec. nr. 1900/1985, în R.R.D nr. 1/1986, pag. 70 - 71;
Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1033/10987, în R.R.D, nr. 3/1988, pag. 68;
I. Mihuţă, Probleme de drept în practica Tribunalului Suprem, secţ. civ., în
R.R.D, nr. 12/1973, pag. 117, citate după C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
pag. 184.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 182; L. Pop, op. cit., pag. 239.
- vinovăţia - ridică unele probleme. Victima prejudiciului nu

poate dovedi direct vinovăţia ci, pornind de la elementele de
ordin obiectiv, coroborate cu circumstanţele reale şi personale
ale cauzei, trebuie să dovedească existenţa vinovăţiei apelându-se
la criteriul obiectiv de delimitare (bonus pater familias) \ care
am văzut că este adoptat de practica judecătorească şi de marea
majoritate a doctrinei de specialitate.
In materia probei vinovăţiei ca element al răspunderii pentru
fapta proprie există o bogată practică judecătorească2.
IV. Ilicit şi imputabilitate.

Termenul ilicit, din punct de vedere semantic, evocă ideea
de încălcare a unei norme juridice, în general a unei norme de
conduită. Această încălcare se poate realiza fie printr-o acţiune,
fie printr-o omisiune. în ambele modalităţi de realizare, încăl
carea normei de drept îmbracă forma concretă a unei fapte obi
ective, materiale. Aşa cum am arătat deja, fiecare faptă obiectivă
a individului are şi un fundam ent subiectiv, însă indiferent de
legătura strânsă care există între obiectiv şi subiectiv, aceste două
elemente ale răspunderii civile nu trebuie confundate.
în literatura juridică, în concepţia unor autori, au existat
confuzii între ilicit şi imputabil. Astfel, în dreptul francez, marea
majoritate a autorilor confundă noţiunea de culpă cu noţiunea
de ilicit3.
'în acest sens,. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 188.

2 în acest sens a se vedea, Trib. Bucureşti, sect. a IlI-a civ., dec. nr.
359/1992 în Culegere de Practică Judiciară Civilă pe anul 1992, cu note
de I. Mihuţă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993,
pag. 173; C.S.J., Secţ. civ., dec. nr. 1834/4 sept. 1991, în Probleme de
drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992), Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag. 96.
3A se vedea, R Savatier, Trăite de la responsabilite civile, ed. a 2-a, Voi. I,
nr. 5 şi urm., R Demoque, Trăite des obligations en general, Voi. III, Paris,
în legislaţia altor state, cum ar fi dreptul german şi dreptul

elveţian, se face distincţie între ilicit şi culpă.
Şi în literatura juridică de specialitate mai veche de la noi, se
făcea confuzie între caracterul ilicit al faptei şi imputabilitate,
arătându-se că existenţa culpei face să se prezume caracterul
ilicit al faptei1 sau că simplul fapt al pricinuirii pagubei ar fi
ilicit2. Pentru alţi autori, ilicitul ar fi un simplu element al
greşelii3.
în prezent, atât doctrina juridică de specialitate cât şi prac
tica disting între caracterul ilicit al faptei şi caracterul său
culpabil.
Fapta ilicită este definită unanim de autori4 ca fiind acţiunea
sau abstenţiunea, prin care se aduce atingere unor drepturi
subiective ocrotite de normele dreptului obiectiv. Am definit, în
cele ce precedă, vinovăţia, ca fiind atitudinea subiectivă a făptui
torului faţă de faptă şi urmările acesteia. Aşa cum în mod
îndreptăţit s-a decis în doctrina juridică, distincţia dintre fapta
ilicită şi atitudinea psihică a autorului este posibilă şi necesară5.
Este posibilă, deoarece fapta ilicită este o manifestare exterioară
a conştiinţei şi voinţei omului şi necesară, deoarece există situaţii
când ilicitul poate fi prezent, fără a fi prezent şi caracterul
imputabil. Ce este însă imputabilitatea?
1923, pag. 367 şi urm., J. Carbonnier, Droit civil, Les biens et Ies obligations,
Paris, 1964, pag. 603 - 606.
1D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil
român, voi. V. Iaşi, 1898, pag. 463 - 469.
, 2 I. Rossetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Teoria
generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1943, nr. 224, pag. 77 - 78.
3 N. D. Ghimpu, Răspunderea civilă, Bucureşti, 1946, pag. 122.
4 A se vedea, I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, pag. 72 - 73; M.N. Costin, Noţiunea
de conduită ilicită şi criteriile ei de determinare, în R.R.D., nr. 10/1970,
pag. 67.
într-o prezentare de o înaltă ţinută ştiinţifică, preocupându-

se, în special, de problema ilicitului şi a vinovăţiei în dreptul
penal, George Antoniu, în monografia “Vinovăţia penală”, valo
rifică teoriile care stau la baza definirii vinovăţiei ca atitudine
psihică reproşabilă, din perspectiva raportului dintre voinţa
autorului şi norm a de drept. Vinovăţia apare ca o atitudine
reproşabilă, sub aspectul modului în care agentul concepe
obligaţiile sale faţă de ordinea juridică, iar insuficienţele
conduitei sale îşi găsesc expresia în fapta ilicită1.
Rezultă deci, şi ideea este perfect valabilă şi în dreptul civil, că
există o realitate juridică, definită de normele dreptului, în
limitele căreia funcţionează starea de normalitate. Tot ceea ce este
împotriva acestei normalităţi, constituie antinormalitate, antiju-
ridicitate, propriu-zis ilicitul juridic.
Dacă unele forme de ilicit, spre exemplu cel penal, sunt
delimitate printr-un proces de selectare de către legiuitor a
conduitelor pe care le consideră contrare sistemului axiologic
care funcţionează în societate la un m om ent dat, în cazul
ilicitului civil delictual, Codul civil român a adoptat o altă
metodă de definire.
Era practic singura modalitate posibilă, faţă de infinitatea şi
diversitatea situaţiilor care pot apărea în viaţa practică. De aceea,
ni se pare corectă aprecierea, că textul art. 998 din Codul civil
nu conţine o lipsă, ci o măsură de prevedere2.
1 A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 27; A se vedea şi Ferrando

Mantovani, Diritto penale, parte generale, seconda edizione, Cedam,
Padova, 1988, pag. 282. O interesantă concepţie o găsim şi la Bettiol,
care susţine că vinovăţia nu este o voinţă privitoare la un fapt care nu
trebuia comis, ci o voinţă care n-ar fi trebuit să fie, vinovăţia nU este o
voinţă a ilicitului, ci o voinţă ilicită; In acest sens, Giuseppe Bettiol,
Diritto penale, parte generale, Ottava edizione, Cedam, Padova, 1973,
pag. 353.
2 P.C. Vlachide, op. cit., pag. 132.
Sfera ilicitului civil delictual este potenţial nelimitată, însă, în

cazul răspunderii pentru fapta proprie, acesta nu este întotdea
una imputabil cuiva. Imputabilitatea înseamnă o judecată de
reproş făcută de societate, prin autorităţile competente, în
privinţa autorului unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, prin
care fapta ilicită este atribuită făptuitorului din punct de vedere
psihic, apreciindu-se că la momentul săvârşirii ei acesta a
acţionat cu vinovăţie.
Prin urmare, o faptă ilicită nu poate fi imputabilă decât unei
persoane vinovate. Se poate observa că, între cele două elemente
distincte ale răspunderii civile delictuale, se stabileşte urmă
toarea corelaţie: o faptă ilicită poate exista şi în lipsa vinovăţiei.
Vinovăţia, însă, nu poate fi concepută decât raportat la o faptă
ilicită.
Din specificitatea corelaţiei dintre fapta ilicită şi vinovăţie
rezultă şi cauze diferite care înlătură, pe de o parte, caracterul
ilicit al faptei, pe de altă parte, caracterul vinovat al faptei,
propriu-zis imputabilitatea.
Ne rezumăm, în această lucrare, să facem o prezentare
sumară a cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei. Acestea
sunt: A) starea de necesitate; B) legitima apărare; C) îndepli
nirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori a ordinului
superiorului; D) exercitarea unui drept subiectiv; E) consimţă-
jm ântul victimei.
A. Legitima apărare.
In legislaţia civilă nu există o definiţie a legitimei apărări şi
nici vreo prevedere legală, care să menţioneze legitima apărare
printre cauzele care exonerează de răspunderea civilă. Spre
deosebire de legislaţia civilă, Codul penal menţionează legitima
apărare printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Potrivit art. 44 Cod penal, “N u constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte faptă
pentru a înlătura u n atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva u n u i interes
public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui

atacat ori interesul public. Este de asemenea în legitimă apărare
şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împre
jurările în care s-a produs atacul “. Reglementarea din Codul
penal român privind legitima apărare este expresia unei idei
m odem e, care a părăsit concepţia individualistă despre legitima
apărare, realizând trecerea de la soluţia apărării numai a valo
rilor individuale periclitate, la aceea a apărării ordinii de drept
în ansamblul său.
Din perspectiva dreptului civil, interesează situaţia când fapta
săvârşită în legitimă apărare a cauzat prejudicii persoanei sau
bunurilor atacatorului. Potrivit art. 998 şi 999 Cod civil, de
principiu, aceste prejudicii ar trebui să fie reparate. Insă una din
condiţiile esenţiale ale răspunderii civile delictuale am văzut că
este fapta ilicită. Legitima apărare înlătură caracterul ilicit al
faptei şi, pe cale de consecinţă, răspunderea civilă.
B. Starea de necesitate.
Nici această cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei nu
este definită de Codul civil român. Ea este însă prevăzută de
Codul penal, în art. 45, fiind cauză care înlătură caracterul
penal al faptei.
Potrivit art. 45 Cod penal, “Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. Este
în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva
de la un pericol im inent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a acestuia sau un bun
important al său ori a altuia sau un interes public. Nu este în
stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit
fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
“Aşa cum s-a arătat, starea de necesitate este cauză care înlătura
caracterul ilicit al faptei şi în dreptul civil, însă, aici, se pune
problema reparării prejudiciului produs de către cel care acţio
nează în stare de n e c e s i ta t e Astfel, dacă se salvează un bun
aparţinând unei persoane, cu preţul deteriorării sau distrugerii
bunurilor altei persoane, ar fi moral şi echitabil ca paguba
produsă să o suporte păgubitul, de vreme ce acestuia nu i se
poate imputa nici o culpă? Răspunsul la această întrebare este
categoric negativ şi, de aceea, în literatura de specialitate s-a
propus ca celui prejudiciat să i se recunoască posibilitatea de a-şi
recupera paguba de la cel ale cărui bunuri au fost salvate, fie pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, fie în temeiul gestiunii inte
reselor altei persoane, dacă cel prejudiciat a consimţit la
producerea prejudiciului, în propriul său patrimoniu, pentru a
fi astfel salvate valorile aparţinând altuia2.
Menţionăm că, în literatura de specialitate, s-a exprimat şi
părerea, că starea de necesitate exclude răspunderea penală însă
nu şi răspunderea civilă3. Alţi autori au propus, de lege ferenda,
ca starea de necesitate să nu înlăture răspunderea civilă, însă cu
recunoaşterea dreptului instanţei judecătoreşti ca, în funcţie de
împrejurările concrete ale cauzei, să poată înlătura această
răspundere4. In ce ne priveşte, apreciem că starea de necesitate,
atât de lege lata, cât şi de lege ferenda, trebuie să fie cauză
exoneratoare de răspundere civilă. De asemenea, apreciem ca
bine venite soluţiile reparării pagubelor produse pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză sau a gestiunii intereselor altei
persoane.
.'A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 162.

2A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 162; M. Eliescu, op.
cit., pag. 157 - 158; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit.,
pag. 78 - 79.
3V. Dongoroz, în Explicaţii...., I. pag. 371; T. R. Popescu, P. Anca,
op. cit., pag. 181.
4 A se vedea, Fr. Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor, partea
I, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1960, pag. 193.
C. îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau

a ordinului superiorului.
în această ipoteză, chiar dacă nici ea nu are o reglementare
expresă în legislaţia civilă, se admite că, deşi s-au produs
prejudicii prin încălcarea unui drept subiectiv, răspunderea
civilă delictuală este înlăturată, deoarece suntem în prezenţa
unor fapte justificative. Aceste fapte justificative sunt tocmai
îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, respectiv
executarea unei activităţi din ordinul superiorului.
Pentru ca fapta cauzatoare de prejudicii să fie dezvelită de
caracterul său ilicit, trebuie ca activitatea desfăşurată nu numai
să fie impusă sau permisă de lege, ci să se desfăşoare în
conformitate cu prevederile legale. Exemplu: daunele provocate
de pompieri cu ocazia stingerii incendiului; măsurile luate de
serviciul veterinar în caz de epidemii; executarea hotărârilor
judecătoreşti.
în ce priveşte ordinul superiorului, acesta înlătură caracterul
ilicit al faptei dacă: emană de la autoritatea competentă; este dat
cu respectarea cerinţelor legale; este dat în formă scrisă; modul
său de executare nu este ilicit şi săvârşit cu culpă; nu are caracter
vădit ilegal şi abuziv1.
D. Exercitarea u n u i drept subiectiv.
Problema exercitării dreptului subiectiv, respectiv a abuzului
de drept subiectiv, va face obiectul analizei într-o secţiune
distinctă a unui alt capitol, tocmai datorită importanţei acestei
instituţii şi a efectelor sale complexe în planul dreptului.
în această secţiune, ne rezumăm să enunţăm principiul în
materie şi anume, acela că, exercitatea normală a dreptului
subiectiv nu poate fi lezionară pentru altul - qui suo iure utitur
neminem laedit. Prin urmare, exercitatea prerogativelor drep
tului subiectiv în limitele normale admise de lege nu are, prin ea
însăşi, nimic ilicit. Exerciţiul dreptului va fi însă întotdeauna
'A se vedea, G. Marty et P. Raynaud, op. cit., voi. II, partea I, nr. 505,
pag. 548.
abuziv, când dreptul nu a fost utilizat în vederea realizării
finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană1.
E. Consimţământul victimei.
Tragerea la răspundere a autorului unei fapte prin care s-au
adus prejudicii altei persoane ar fi lipsită de logică, dacă fapta
respectivă a fost săvârşită ca urmare a acordului victimei preju
diciului. Este motivul pentru care, atunci când victima consimte
la desfăşurarea unei activităţi care conţine un potenţial pericol,
în sensul că-i poate pricinui o pagubă, chiar dacă ulterior se
produce vătămarea, fapta cauzatoare de prejudiciu este lipsită
de caracter ilicit.
Prin voinţa victimei, o faptă, care în alte condiţii ar fi fost
ilicită, este dezbrăcată de caracterul său ilicit, devine licită, fiind
deci exclusivă de răspundere civilă. Volenti non f it injuria. Aşa
cum s-a spus, într-o asemenea situaţie, suntem în prezenţa unei
clauze de nerăspundere2. Dar esenţa acestei clauze este ideea că
victima îşi dă consimţământul, anterior săvârşirii faptei, nu la
producerea prejudiciului, ceea ce ar fi lipsit de logică, ci pentru
desfăşurarea unei activităţi care ar putea să-i producă un
prejudiciu. Prin urmare, victima îşi asumă un risc.
Multă vreme, admisibilitatea clauzei de nerăspundere în
materie delictuală a fost contestată, faţă de caracterul imperativ
al normei art. 998 - 999 Cod civil. In prezent, se admit asemenea
clauze de nerăspundere, însă numai pentru faptele săvârşite cu
vinovăţie în forma culpei uşoare nu şi pentru cele săvârşite cu
intenţie sau cu culpă gravă3.
Pe de altă parte, admisibilitatea clauzelor de nerăspundere
este pusă în corepondenţă cu natura prejudiciului. Se apreciază
că numai clauzele care privesc prejudiciile patrimoniale sunt
admisibile, nu şi cele ce privesc prejudiciile morale, cum ar fi
1A se vedea, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român,

voi. II, Bucureşti, 1942, pag. 91.
2 In acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 164.
3A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pag. 161; Ion M. Anghel, Fr. Deak,
M. F. Popa, op. cit., pag. 79 - 80.
atingerile aduse unor drepturi personale nepatrim oniale1.

Totuşi, în mod îndreptăţit au arătat unii autori, că şi în materia
drepturilor personale nepatrimoniale, consimţământul victimei
înlătură răspunderea civilă, în acele situaţii când este vorba
despre vătămări lipsite de gravitate sau atunci când asemenea
clauze sunt îndreptăţite prin scopul lor2.
Din cele expuse până aici, rezultă că situaţiile la care am
făcut referire sunt cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi,
pe cale de consecinţă, exonerează de răspundere, deoarece
lipseşte unul din elementele esenţiale ale răspunderii. în
literatura de specialitate penală, legitima apărare şi starea de
necesitate sunt analizate la cauzele care înlătură vinovăţia, ca
urmare a justificării lor sociale. S-a arătat, cu privire la legitima
apărare, că “Dacă statul n-ar permite celui supus unei agresiuni
injuste de a reacţiona contra unor fapte vătămătoare, în con
diţiile în care organele de stat n u sunt în măsură să intervină la
momentul şi locul agresiunii, ar însemna să se consacre, implicit,
obligaţia victimei de a suferi pasiv o injustiţie şi să se legitimeze
comportările a g r e s iv i.' Sau, cu referire la aceeaşi situaţie, s-a
spus că nu se poate ca, în acelaşi timp, legea să ocrotească o
valoare socială, şi, totodată, să impună titularului obligaţia să
accepte distrugerea acestei valori4.
Apreciem, totuşi, că legitima apărare şi starea de necesitate
sunt cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi în materia
răspunderii civile, însă nu excludem strânsa legătură a factorilor
obiectivi şi ai celor subiectivi în această materie. Astfel, în cazul
legitimei apărări, cel care acţionează în legitimă apărare se află
sub puterea unei constrângeri psihice dictate de necesitatea
1Ibidem, pag. 180; N. D. Ghimpu, op. cit., pag. 218 - 219.

2 în acest sens: M. Eliescu, op. cit., pag. 162, J. Carbonnier, op. cit.,
Voi. II, pag. 614; C. Gaspar, Răspunderea civilă şi asigurarea în
accidentele sportive, în L. P., 1957, nr. 6, pag. 657 şi urm.
4Ferrando Mantovani, op. cit., pag. 256.
apărării vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii, onoarei
sau a bunurilor sale sau ale altuia ori a interesului public1.
în situaţia prevăzută de art. 44 alin.B Cod penal, pentru a fi
în stare de legitimă apărare, trebuie ca autorul faptei să fi
acţionat sub impulsul tulburării sau a temerii în care se afla, stări
care sunt, prin excelenţă, stări subiective. S-a arătat însă că, în
cazul depăşirii limitelor unei apărări proporţionale (legitima
apărare imperfectă) prevăzută de art. 44 alin.B Cod penal,
această situaţie înlătură doar răspunderea penală nu şi cea
civilă2.
De asemenea, legitima apărare nu înlătură răspunderea civilă
delictuală dacă agresiunea a fost provocat de cel care se apără3.
Iată, deci, că atitudinea subiectivă a celui care acţionează în
stare de legitimă apărare are o importanţă sporită, iar formele
vinovăţiei produc efecte juridice diferite.
Aceeaşi legătură strânsă dintre factorii subiectivi şi cei
obiectivi apare şi în cazul stării de necesitate. De altfel, autori de
prestigiu au arătat, că starea de necesitate exclude caracterul
ilicit al faptei, deoarece autorul faptei a acţionat sub puterea
unei constrângeri psihice care i-a anihilat putinţa de a-şi
determina liber voinţa şi care, deci, exclude greşeala4.
Putem observa că starea de necesitate este o situaţie, o
împrejurare, pe care însuşi textul legal (art. 45 Cod penal) o
condiţionează de o anumită atitudine subiectivă a celui care
acţionează. Astfel, autorul faptei, în ipoteza art. 45 alin. 2 Cod
penal, trebuie să aibă convingerea că fapta sa este indispen
sabilă, în sensul că este singura modalitate de înlăturare a
pericolului. în caz contrar, dacă autorul faptei acţionează cu rea-
1 In acest sens, V. Dongoroz şi Colab, Explicaţii teoretice ale Codului

penal român, Partea generală, voi. I. Bucureşti, Editura Academiei, pag. 349.
2 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 155.
3 V. Dongoroz, op. cit., voi. I. pag. 359; Fr. Deak, în lucrarea
Răspunderea civilă.... pag. 77 - 78.
4V. Dongoroz, op. cit., pag. 363; M. Eliescu, op. cit., pag. 155.
credinţă, caracterul ilicit al faptei nu este înlăturat. S-a arătat că

o simplă bănuială sau impresie, în ceea ce priveşte valoarea
faptei, nu poate avea valoare exoneratoare1.
In ipoteza art. 45 alin.3 Cod penal, cel care este de rea-credinţă
şi acţionează ştiind că va pricinui urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, nu poate
fi exonerat de răspundere penală, şi, a fortioii, nici de răspundere
civilă.
In concluzie, apreciind că toate cele cinci situaţii expuse sunt
cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, consecvenţi core
laţiei stabilite între ilicit şi imputabilitate, în sensul că nu există
vinovăţie fără ilicit, considerăm că problema vinovăţiei civile nu
se mai pune decât în termenii analizaţi deja, atunci când ilicitul
civil este înlăturat.
Pe de altă parte, socotim că, de lege ferenda, se impune consa
crarea expresă şi în legislaţia civilă a cauzelor care înlătură
caracterul ilicit al faptei, reglementându-se, în toate cazurile, şi
modalitatea de reparare a prejudiciului.
V. Exonerarea de răspundere pentru

inexistenţa vinovăţiei.
Există situaţii în care fapta ilicită nu poate fi imputată auto
rului ei, deoarece au intervenit împrejurări care înlătură vino
văţia. Deşi, în doctrină, problema este controversată, au fost
totuşi stabilite unele constante ale acestor instituţii, fapt ce
uşurează aplicarea lor în practică.
O primă precizare care se impune este aceea că, nici în acest
domeniu, legislaţia civilă nu conţine o reglementare expresă,
împrejurările care înlătură vinovăţia civilă, în cazul răspunderii
delictuale pentru fapta proprie, au fost deduse de către
literatura de specialitate şi practica judiciară. Literatura juridică
1V. Dongoroz, op. cit., pag. 364 - 367.

şi practica judiciară, în încercarea de a defini cauzele exonera-

toare de răspundere, au făcut apel la art. 1082 C. civ. din
materia răspunderii contractuale, socotind că acest text legal ar
fi aplicabil şi pentru cazurile de răspundere civilă delictuală.
Textul vorbeşte despre cauza străină care nu-i este imputabilă
debitorului, iar în completarea sa art. 1083 C. civ. prevede
expres că nu se acordă daune în caz de forţă majoră şi caz
fortuit. După părerea noastră, chiar dacă admitem posibilitatea
extinderii, prin analogie, a textelor art. 1082 - 1083 Cod civil, şi
la materia civil delictuală, utilitatea practică a textelor este
redusă, deoarece nici ele nu oferă elemente suficiente pentru
identificarea, pe de o parte, a cauzelor care înlătură vinovăţia,
pe de altă parte, a specificităţii acestora în dreptul civil.
O a doua precizare se referă la faptul, că aceste împrejurări
au efect exonerator de răspundere, nu numai în cadrul
răspunderii pentru fapta proprie, ci şi în cadrul celorlalte forme
de răspundere civilă delictuală, însă, cu anumite specificităţi.
Următoarele împrejurări apreciem că înlătură vinovăţia, ca
element al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie:
A) fapta victimei înseşi; B) fapta unui terţ pentru care autorul
nu este ţinut a răspunde; C) cazul fortuit, în sens restrâns; D)
cazul de forţă majoră.
A. Fapta victimei.
Efectul exonerator al faptei victimei îşi are sorgintea în
dreptul roman, în regula de drept stabilită de Pomponius,
potrivit căreia dacă victima a participat prin greşeala ei la
producerea prejudiciului, ea nu are drept la reparaţiune: “quod
si quis ex culpa sua damnum sentit, non intellegitur sentiri’1.
'R egula aceasta a trecut în vechiul drept francez şi apoi în
dreptul anglo saxon, până la reforma din 1945 privitoare la
Contributoiy Negligence2.
'Asevedea, M. Eliescu, op. cit., pag. 217.

2Ibidem, pag. 217.
90 VINOVĂŢIA WDREPTUL CIVIL ROMÂN
Codul civil român nu conţine nici o dispoziţie privitoare la

incidenţa faptei victimei. Există însă o prevedere specială în
Codul aerian din anul 1953, art. 97, care exonerează pe exploa-
tantul aeronavei pentru pagube provocate la sol, de aeronava în
zbor în caz de doi sau culpă gravă a celui păgubit. în lipsa unei
reglementări de detaliu, doctrina şi practica judecătorească au
stabilit unele direcţii de urm at în această materie.
1. în ipoteza în care autorul a cauzat în mod exclusiv
prejudiciul, pentru a fi exonerat total de răspundere, trebuie să
dovedească împrejurarea că fapta victimei a avut pentru el
valoarea unei adevărate forţe majore sau a unui caz fortuit. Prin
urmare, el va trebui să dovedească lipsa totală a vinovăţiei sale,
deoarece simpla diminuare a vinovăţiei este ineficientă, răspun
derea civilă angajându-se şi pentru cea mai uşoară culpă1.
2. Pentru a exonera de răspundere fapta victimei trebuie să
fie ilicită şi săvârşită cu vinovăţie2. De asemenea, este necesar ca
fapta victimei să nu fie imputabilă celui chemat să răspundă.
Cu privire la această calitate a faptei s-au exprimat diferite
păreri, ajungându-se să se susţină de unii autori că, fapta
victimei, în contextul dat, n-ar putea fi ilicită şi nici săvârşită cu
vinovăţie, deoarece ea priveşte propriile drepturi subiective ale
victimei. Unii autori au susţinut că, dacă fapta victimei nu ar
putea avea caracter ilicit în raport cu persoana chemată să
răspundă, ea are caracter ilicit faţă de stat3, sau că fapta victimei
ar putea fi ilicită chiar faţă de cel răspunzător de cauzarea
prejudiciului, de vreme ce acesta ar putea fi obligat să repare şi
acea parte a prejudiciului care s-ar datora faptei săvârşite de
1A se vedea, I. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul

1991, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 146.
2în acest sens: Trib. Suprem, Plen, dec. de îndr. nr. 10/18. V. 1961;
în CD, 1961, pag. 61; Trib. Suprem, Col. pen., dec.nr. 1169/1966, în
C.D., 1966, nr. 189, pag. 423; Paul Cosmovici, Contribuţii la studiul
culpei civile, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pag. 183 şi urm.
3A se vedea, B. S. Antimonov, op. cit., pag. 119,121.
victimă1. Alţi autori, la care ne raliem, au arătat că fapta victimei

poate fi ilicită prin aceea că încalcă dreptul obiectiv şi regulile
de convieţuire socială2.
3. In ipoteza în care fapta victimei apare doar în concurenţă
cu fapta ilicită şi culpabilă a autorului prejudiciului, nu are loc o
exonerare de răspundere, ci doar o reducere a reparaţiunii, în
funcţie de partea contributivă a autorului, potrivit culpei sale.
Astfel, în practică, s-a decis3 că daunele în materie delictuală
trebuie să reprezinte repararea integrală a prejudiciului, acesta
urm ând a se referi la întinderea culpei, iar dacă există culpă
comună a debitorului ţinut la reparaţie şi a victimei, debitorul
nu poate fi obligat să acopere o creanţă mai mare decât aceea
care derivă din întinderea culpei.
4. Cazul în care cel prejudiciat este lipsit de capacitate delic
tuală şi fapta sa vine în concurenţă cu fapta autorului preju
diciului. S-ar putea ridica întrebarea, într-o asemenea situaţie, în
ce măsură se poate vorbi de fapta victimei, câtă vreme, lipsa
discernământului echivalează cu lipsa vinovăţiei. Fostul Tribunal
Suprem, într-o decizie de îndrum are, hotărâse că despăgubirea
trebuie micşorată atunci când la pricinuirea pagubei a concurat
şi activitatea obiectiv ilicită a victimei4.
Privitor la această soluţie s-a apreciat în doctrină că, pentru a
fi exoneratoare pentru pârât, fapta victimei trebuie să aibă
caracter ilicit sau “din comportarea persoanei lipsite de discemă-
1 O. S. Joffe, op. cit., pag. 187.

2 M. Eliescu, op. cit., pag. 218.
3 în acest sens, Trib. Supr., sect. civ:, dec. nr. 1953/7. X. 1980, în
C.D., 1980, pag. 86, citată după I. G. Mihuţă, Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă a Trib. Supr., şi a altar instanţe judecătoreşti, pe
anii 1980 -1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, nr. 361,
pag. 143; A se vedea pentru jurisprudenţa mai veche, C. Hamangiu,
N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. Socec, nr. 5, pag. 553.
4Trib. Suprem, dec. de îndr. nr. 10, din 18 mai 1956, în C.D., 1961,
pag. 65.
m ânt să rezulte obiectiv că, dacă n u ar f i fost atinsă de

incapacitate naturală, ea ar f i fost socotită că a fost în greşeală
Aşa cum s-a spus, o asemenea judecată reprezintă un pas care
duce de la culpa morală la culpa socială2.
B. Fapta unei terţe pe?soane.
a) Poziţia problemei.
Nici cu privire la fapta unei terţe persoane, ca şi cauză
exoneratoare de răspundere, Codul civil nu conţine regle
mentări exprese, în materie delictuată. De aceea, principiile de
bază au fost stabilite de doctrină şi de practica judiciară.
b) Principii.
1. Literatura juridică de specialitate distinge după cum fapta
unei terţe persoane constituie o cauză exoneratoare totală sau
parţială. In primul caz, prin terţ, în această materie, înţelegem
orice persoană, în afara celor pentru care pârâtul este obligat să
răspundă în temeiul art. 1000 alin 2, 3, 4, sau a art. 1000 alin. 1
şi art. 1002 Cod civil (autori ai viciului ascuns al lucrului, ai
viciului de construcţie ori ai lipsei de întreţinere a edificiului)3.
In cel de-al doilea caz, prin terţ trebuie să înţelegem orice
persoană care a contribuit la producerea prejudiciului, în con
diţii de natură să-i angajeze răspunderea în mod direct sau pe
cale recursorie4.
2. Nu este necesar ca terţul să fie cunoscut, el putând fi şi
neidentificat. Este necesar însă ca fapta terţului să nu fi fost
provocată de pârât, deoarece, în asemenea condiţii, ea i-ar fi
imputabilă5.

2A se vedea, G. Marty et P. Raynaud, op. cit., voi. II, partea I, nr. 502,
pag. 545.
3 G. Marty, P. Raynaud, op. cit., pag. 537.
‘‘Ibidem, pag. 637; M. Eliescu, op. cit., pag. 214.
5 A se vedea, N. Hogaş. Dacă este legătură cauzală între provocare şi
prejudiciul generat de acţiunea provocatorului, înj. N., 1961, nr. 1. pag. 43.
3. Pentru a exonera total pe cel chemat să răspundă, fapta

terţului trebuie să aibă caracterul forţei majore sau a cazului
fortuit şi să fie cauza exclusivă a prejudiciului. într-o asemenea
situaţie, nu este necesar ca fapta terţului să fi fost săvârşită cu
vinovăţie. Totuşi, aşa cum vom vedea, în materia răspunderii
obiective, numai forţa majoră este cauză exonera.toa.re de
răspundere.
4. Săvârşirea cu vinovăţie a faptei de către terţ, se impune
atunci când se pune problema culpei comune a terţului şi a
celui chemat să răspundă. S-a arătat, că nu este necesar ca
faptele să fie simultane sau săvârşite în acelaşi scop şi nici ca
fiecare dintre făptuitori să cunoască, la săvârşire, faptele
celorlalţi1.
în literatura juridică se face distincţie, între cazul când legea
nu prezumă răspunderea pârâtului şi cazul când există o
prezumţie de răspundere. în prima situaţie, potrivit art. 1003
Cod civil, victima poate cere despăgubirea fie pârâtului, fie terţei
persoane, în măsura în care ambele fapte au contribuit la
producerea prejudiciului. Prin urmare, în raporturile cu victima
prejudiciului, fapta terţului nu constituie cauză de exonerare de
răspundere. în cea de-a doua situaţie, temeiul juridic al răspun
derii este diferit, terţul răspunzând, în măsura în care se face
dovada vinovăţiei sale, în baza art. 998 - 999 Cod civil, iar cel
chemat să răspundă, fie în temeiul răspunderii pentru fapta
altuia, fie pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, ruina
edificiului ori animale.
C. Forţa majoră şi cazul fortuit.
a) Noţiune. Delimitarea forţei majore de cazul fortuit.
Forţa majoră este definită în doctrină ca fiind “« « eveniment
imprevizibil, inevitabil, extern şi care n u poate f i imputat unei
greşeli a celui chemat să răspundă’2. O primă problemă care se
1A se vedea, Fr. Deak, op. cit., pag. 208.

pune referitor la forţa majoră este aceea a delimitării acesteia

faţă de cazul fortuit. Autorii de drept civil şi-au pus întrebarea
dacă forţa majoră {vis major) şi cazul fortuit (casus) exprimă, cu
termeni diferiţi, aceeaşi noţiune, sau este vorba de noţiuni
diferite. Ambele soluţii au fost susţinute. Aceste soluţii pot fi
împărţite, în general, în două teorii.
1. Teoria subiectivă. In cadrul acestei teorii, formulată de ger
m anul Goldschmidt, forţa majoră este un eveniment imprevizibil
şi imposibil de prevenit chiar cu cel mai înalt grad de diligenţă şi
de prudenţă umană. Cazul fortuit este conceput ca un eveni
m ent care se caracterizează prin imprevizibilitate şi irezisti-
bilitate relativă, adică numai a celui care acţionează în condiţiile
date şi nu a oricărui individ.
In delimitarea conceptului de forţă majoră, teoria subiectivă
porneşte de la noţiunea de greşeală, spre deosebire de teoria
obiectivă care porneşte de la cea de cauzalitate. Astfel, în
concepţia subiectivă, se analizează posibilitatea de prevedere şi
puterea de a evita cauzarea prejudiciului. Forţa majoră este acea
împrejurare care depăşeşte şi cea mai deplină diligenţă şi
prudenţă de care speţa um ană este capabilă. Cazul fortuit este
acela care nu poate fi prevăzut şi evitat cu prudenţa şi diligenţă
ordinare cerute de societate, adică cu diligenţă şi prudenţa unui
bonus pater familias. Se apreciază că, atunci când numai forţa
majoră este exoneratoare de răspundere, legea cere celui
chemat să răspundă o diligenţă maximă, extraordinară, şi nu
doar una medie, ordinară1.
2. Teoria obiectivă. Teoria a fost concepută de austriacul
Exner şi înlătură distincţia între diligenţă medie, a lui bonus
pater familias, şi diligenţă maximă, de care ar putea da dovadă
un individ. In această teorie, elementul care diferenţiază cele
două situaţii este unul calitativ şi obiectiv, şi anume caracterul
'A se vedea: A Colin, H. Capitant, Trăite de droit civil, voi. II, pag. 9
şi urm; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., voi. II, partea I. pag. 527.
exterior faţă de cel chemat a răspunde şi faţă de activităţile sale.

Ex: cutremurele, inundaţiile, alte cataclisme ale naturii, faptele
de război etc. Cazul fortuit se caracterizează prin caracterul său
intern, situându-se în cercul activităţilor celui chemat a răs
punde: ex.: viciul ascuns al unei maşini pe care o întrebuinţează
autorul faptei ilicite; defectele de fabricaţie. In cazul forţei
majore este vorba de un risc al oamenilor în general, iar când
vorbim de cazul fortuit este vorba numai de riscul celui chemat
să răspundă.
în cadrul teoriei obiective, autorii discută dacă exterioritatea
evenimentului trebuie înţeleasă în sens material sau dacă este
doar o exterioritate juridică, intelectuală. Exner susţine că trebuie
să fie vorba despre o exterioritate materială, iar evenimentul
extern, pentru a fi caz de forţă majoră, trebuie să se deosebească
de cazul fortuit şi printr-un element cantitativ, ea fiind un
eveniment care nu se întâlneşte în cursul obişnuit al vieţii unui
om, caracterizat prin “violenţa invicibilă a manifestărilor saM,
deci “u n eveniment important şi notabil “\.
Cele două concepţii au fost amendate, atât în doctrina
străină cât şi în cea română. Teoria subiectivă a fost criticată în
sensul că ea nu permite decât delimitarea forţei majore şi a
cazului fortuit de culpă, însă nu şi delimitarea forţei majore de
cazul fortuit. Teoriei obiective i s-a reproşat că aduce o explicaţie
confuză, deoarece, dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de un
eveniment extern, acest eveniment exclude raportul de
cauzalitate între fapta omului şi prejudiciu şi, de aceea, noţiunea
de forţă majoră devine inutilă, deoarece problema răspunderii
1A se vedea: Exner, La notion de la force majeure, Theorie de la

responsabilite dans le contract de transport, trad, Seligman, Paris, 1892;
L. Josserand, Les transport, Paris, 2-e ed., Collecdon Thaller, nr. 568;
idem, Cours de droit positiffrangais, voi. II, Paris, Sirey, 1933, nr. 451.,
citaţi după M. Eliescu, op. cit., pag. 203;
se pune doar în măsura în care omul are o contribuţie la

producerea prejudiciului1.
Critica adusă teoriei obiective este discutabilă, deoarece
noţiunea de forţă majoră este utilă şi are efecte juridice
specifice.
Unii autori situează problema delimitării celor două noţiuni
exclusiv pe planul cauzalităţii. Astfel, se spune, “Culpa şi cazul
fortuit sunt pe acelaşi plan cu raportul de cauzalitate, iar forţa
majoră este legată de noţiunea de cauzalitate fortuită’2. De
asemenea, se apreciază că atunci când răspunderea este înlă
turată de un caz de forţă majoră, paguba este pricinuită de o
îmbinare a acţiunii celui chemat să răspundă sau a persoanelor,
lucrurilor sau animalelor pentru care este răspunzător, cu
acţiunea unui factor extern. Adică, ar avea loc întâlnirea fortuită
a două legături cauzale necesare3'
b) Caracterele forţei majore şi ale cazului fortuit în dreptul

nostru.
In doctrina română de specialitate, opinia dom inantă este în
sensul delimitării forţei majore de cazul fortuit. In privinţa
definirii cele două noţiuni, se regăsesc atât elemente preluate de
la teoria subiectivă cât şi elemente ale teoriei obiective.
Astfel, este definită forţa majoră ca fiind “o împrejurare
externă, cu caracter excepţional, fă ră relaţie cu lucrul care a pro
vocat dauna sau cu însuşirile sale naturale, absolut invicibilă şi
absolut i?nprevizibilă’i. Se poate observa că, elementele esenţiale
care caracterizează forţa majoră, sunt5:
1Ase vedea, O.S. Joffe, op. cit., pag. 225; Fr. Deak, op. cit., pag. 243.
2 D. M. Ghenkin, citat de O.S. Joffe, în Răspunderea în dreptul civil
sovietic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1956, pag. 225.
5A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pag. 209 -
212, Pentru practica judecătorească, a se vedea Trib. Supr., Col. civ.,
1. Forţa majoră este o împrejurare imprevizibilă atât în pro

ducerea sa cât şi în efectele sale. S-a spus de către unii autori că,
la rigoare, “tot ceea ce este susceptibil de a se realiza ar putea, şi
deci ar trebui, să fie prevăzut “1. Totuşi, o asemenea concepţie ar
restrânge foarte mult câmpul de aplicaţie al forţei majore, câtă
vreme s-ar mărgini numai la lucrurile noi care nu s-au mai
produs în trecut. De aceea, chiar dacă certitudinea sau puter
nica probabilitate a producerii unor evenimente, înlătură
caracterul lor imprevizibil, considerăm corectă susţinerea că
domeniul imprevizibilităţii se reduce la evenimentele care, deşi
se pot produce, sunt prin raritatea lor extraordinare2.
S-a spus, pe bună dreptate, că imprevizibilul se deosebeşte de
previzibil cu ajutorul unui criteriu de normalitate, iar dreptul se
referă, pe bază de experienţă, numai la o previzibilitate
statistică3. Mai adăugăm faptul că imprevizibilitatea pe care o
presupune forţa majoră are un caracter obiectiv, adică nu se ra
portează la persoana celui chemat să răspundă, ci se raportează
la prototipul social de prudenţă şi diligenţă, este deci o
imprevizibilitate social-obiectivă.
2. Forţa majoră este o împrejurare invincibilă, irezistibilă cu
caracter absolut, adică, la nivelul actual al ştiinţei, de nebiruit
pentru orice persoană4. In doctrină s-a arătat, că nu trebuie
confundată imposibilitatea de a evita producerea prejudiciului,
dec. nr. 358/1965, în C.D., 1965, pag. 128; idem dec. 1096/1978, în
R.R.D., nr. 1/1979, Pentru jurisprudenţa mai veche, a se vedea C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., nr. 2, pag. 559.
1 Radouant, D u cas fortuit et de la force majeure, Paris, 1920, pag.
156.
2 Fr. Deak, Condiţiile şi fundam entul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, în RRD, nr. 1/1967, pag. 26.
3 Radounant, op. cit., pag. 150; M. Eliescu, op. cit., pag. 209.
4A se vedea, Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1040/1963, în J.N., 1964,
nr. 8, pag. 170.
cu simpla dificultate de a face, sau cu caracterul prea oneros pe

care l-ar antrena evitarea pagubei1.
3. Forţa majoră este o împrejurare externă, fără relaţie cu
persoana sau lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale
naturale. Acest caracter al forţei majore se referă la exterioritate
şi anume la evenimente străine de voinţa omului, cum sunt
cataclismele naturii - cutremure, inundaţii, furtuna, trăznetul şi
altele asemenea - dar şi la evenimentele provocate de oameni,
cum ar fi faptele de război.
4. Forţa majoră este o cauză străină, doar în măsura în care
nu este imputabilă celui chemat să răspundă. în mod îndreptăţit
s-a arătat că, pentru a exonera de răspundere, forţa majoră nu
trebuie să se datoreze faptei culpabile a celui care o invocă şi
nici să fie condiţionată de această faptă2, deoarece, într-o
asemenea situaţie, culpa absoarbe forţa majoră, înlăturându-i
efectele exoneratoare.
în ce priveşte cazul fortuit, în literatura de specialitate se
apreciază că acesta exclude şi el vinovăţia însă, în materia
răspunderii obiective, nu exonerează de răspundere. în materia
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în sfera
cazului fortuit se consideră că intră următoarele împrejurări: a)
împrejurări exterioare lucrului, independente de vinovăţia
paznicului juridic, însă fără caracter excepţional şi necarac
terizate prin imprevizibilitate şi invincibilitate absolută. Ex:
intervenţia unei ploi obişnuite care a determinat deteriorarea
părţii carosabile ori a împiedicat vizibilitatea, conducând la pro
ducerea unui accident; surparea unui mal, în condiţiile în care
asemenea surpări erau frecvente; cutremurele şi inundaţiile, în
regiunile unde asemenea calamităţi constituie o stare normală3.
1 G. Marty, P. Raynand, op. cit., voi. II, partea I, pag. 531 - 532;
J. Carbonnier, op. cit., voi. II, pag. 521.
2A se vedea, J. Carbonnier, op. cit., voi. II, pag. 520 - 521; M. Eliescu,
op. cit., pag. 211.
3 în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 268; M. Eliescu,
op. cit., pag. 209; Trib.Supr. secţ. civ., dec. nr. 1096/1978, în R.R.D.,
VINOVAŢIA - ELEMENT A L RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE 99
b) împrejurări legate de lucrul care a provocat dauna sau de
însuşirile sale naturale, ori în relaţie cu activitatea autorului
faptei ilicite. Exemple: viciile ascunse ale lucrului; defectele de
fabricaţie1.
c) Efectele forţei majore şi ale cazului fortuit.

1. In cazul în care forţa majoră şi cazul fortuit sunt singura
cauză a prejudiciului, acestea exclud însuşi raportul de cauza
litate. Intr-o asemenea situaţie, cu excepţia cazurilor regle
m entate de art. 1000 alin. 1, art. 1001 şi 1002 Cod civil, atât forţa
majoră cât şi cazul fortuit sunt exoneratoare de răspundere. Prin
urmare, în materia răspunderii pentru fapta proprie, nu se pune
problema delimitării între forţa majbră şi cazul fortuit, deoarece
am ândouă aceste împrejurări exonerează de răspundere.
2. In cazurile prevăzute de art. 1000 alin.l, art. 1001 şi
art. 1002 Cod civil, numai forţa majoră este exoneratoare de
răspundere, deoarece legea nu admite dovada lipsei de vinovăţie
prin proba desfăşurării unei conduite diligente şi prudente,
corespunzătoare modelului de conduită etalon al lui bonus pater
familias. Insă, chiar în aceste cazuri, uneori nici măcar forţa
majoră nu exonerează total de răspundere, atunci când ea nu
este singura cauză a prejudiciului. Spre exemplu, atunci când
forţa majoră contribuie alături de acţiunea lucrului sau
animalului la producerea prejudiciului. Intr-o asemenea situaţie,
cel chemat să răspundă va fi exonerat doar parţial de răs
pundere2.
3. Literatura juridică face uneori distincţie între cazul fortuit,
lato sensu, în care ar intra toate împrejurările care fee impo
1/1979, pag. 55; Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 358/1965, în C.D./1965,
pag. 128, Trib. Supr. col. civ., dec. nr. 1760/1968, în R.R.D., nr. 10/1968,
pag. 171; A se vedea şi I.P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1994, pag. 160.
2 In acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 213.
100 VINOVĂŢIA îlV DREPTUL CIVIL ROM ÂN
sibilă prevederea şi prevenirea urmărilor ilicite, şi cazul fortuit,

stricto sensu, în care ar intra numai situaţiile la care ne-am
referit mai sus ca fiind cazuri fortuite1. Alături de alţi autori,
socotim totuşi că distincţia între cazul fortuit, stricto sensu şi
forţa majoră se impune, datorită efectelor juridice diferite pe
care le produc în anumite materii2.
4. Aşa cum s-a arătat, noţiunea de forţă majoră are un carac
ter dinamic, variabil, deoarece ea se schimbă în raport cu pro
gresele ştiinţei, ceea ce la un anumit moment dat este absolut
imprevizibil şi absolut invincivil poate să devină previzibil şi
posibil de depăşit ori de evitat3.
VI. Aspecte ale vinovăţiei în cadrul răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie a
persoanei juridice.
A. Poziţia problemei.
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru
fapta proprie se particularizează prin aceea, că persoana juridică
este un colectiv de oameni organizaţi într-o anumită structură,
având un patrimoniu propriu şi un scop în acord cu interesul
public. Potrivit art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 “actele
juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puteiilor
care le-au fost confeiite, sunt actele persoanei juridice însăşi’, iar
potrivit art. 35 alin. 3 din acelaşi act noimativ ‘faptele ilicite sau
licite săvârşite de organele sale obligă însăşi pei'soana juridică,
dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor’’.
Având în vedere aceste texte legale, urmează să constatăm că
problema răspunderii civile delictuale a persoanei juridice
1în acest sens, T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 239.

2 Cu privire la forţa majoră şi cazul fortuit în dreptul francez, a se vedea
Franţois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, Droit civil, Les obligations,
Dalloz, 1993, pag. 579 - 582.
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE 10 1
pentru fapta proprie se pune atunci când organele sale de
conducere au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această faptă este asimilată de lege cu însăşi fapta persoanei juri
dice. In mod îndreptăţit s-a arătat, în literatura de specialitate,
că ideea răspunderii persoanei juridice reprezintă o ficţiune,
câtă vreme ea nu are voinţă şi inteligenţă proprie şi nu se poate
vorbi de o conduită bună sau rea a acesteia1.
In mod practic, imputabilitatea faptei se apreciază, în cele
din urmă, în raport de modul de acţiune al organelor de
conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi
faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil, provocând
pagube altor persoane.
In literatura de specialitate, s-au făcut precizări importante în
ce priveşte specificitatea răspunderii persoanei juridice pentru
faptele sale ilicite. Astfel, se consideră, că nu trebuie confundată
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice, cu
răspunderea sa în calitate de comitent pentru faptele ilicite ale
prepuşilor săi. Prin urmare, actele şi faptele organelor de condu
cere ale persoanei juridice, fiind actele şi faptele persoanei
juridice înseşi, nu antrenează răspunderea persoanei juridice în
temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ., ci în temeiul art. 998 şi 999 C.civ.
In al doilea rând, se arată că, fiind vorba de o răspundere
fundam entată pe art. 998 - 999 Cod civil, victima prejudiciului
trebuie să facă dovada atât a elementelor obiective ale răspun
derii cât şi a vinovăţiei persoanei juridice.
B. Vinovăţia persoanei juridice.
Stabilirea vinovăţiei persoanei juridice porneşte de la apre
cierea faptei săvârşite de organele sale de conducere. S-a arătat,
' că această faptă trebuie să fi fost săvârşită cu prilejul exercitării
funcţiei de către organele de conducere şi să se afle într-o
conexiune necesară cu funcţia respectivă2. De altfel, însuşi textul

art. 35 din Decretul nr. 31/1954, exprimă expres această cerinţă,

vorbind de actele juridice, ale organelor de conducere săvârşite
“în limitele puterilor ce le-au fost conferitd’ (art. 35 alin 2)
respectiv de faptele săvârşite “cu prilejul exercfitării funcţiei Im”
(art. 35 alin.3).
Există controversă în doctrină, cu privire la sfera conexiunii
care trebuie să existe între fapta ilicită şi funcţia exercitată. Unii
autori susţin necesitatea unei interpretări restrictive, în sensul că
fapta ilicită trebuie să fi fost îndreptată spre realizarea unor
scopuri şi interese proprii ale persoanei juridice, chiar dacă s-au
depăşit limitele legale ale funcţiei1. în situaţia în care s-a săvârşit
un abuz de funcţie, urmărindu-se scopuri străine persoanei
juridice, răspunderea persoanei juridice este exclusă şi trebuie să
răspundă pentru fapta proprie doar persoana fizică ce a săvârşit
fapta ilicită.
Alţi autori au interpretat mai larg formula “cu prilejul exer
citării funcţiei’, cuprinzând în sfera ei şi abuzul de funcţie,
“adică şi cazurile când, funcţia a fost num ai instrumentul
delictului civil, atribuţiile funcţiei fiin d abătute de la scopul lor,
sau num ai când funcţia a fost prilejul săvârşirii acestuia"2.
în ce ne priveşte, ne raliem la prima concepţie, care susţine
interpretarea restrictivă a conexiunii dintre fapta ilicită şi
funcţie, altfel s-ar eluda principiul nemo auditur propriam tur-
pitudinem alegans, în sensul că organele de conducere care au
acţionat cu rea-credinţă s-ar putea vedea apărate de răspundere,
cel puţin până la momentul acţiunii recursorii a persoanei
juridice împotriva lor.
în literatura de specialitate, se susţine că răspunderea persoa
nei juridice poate fi antrenată şi pentru fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii săvârşită de către organele sale de conducere, c u .

2 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 234. Aceeaşi interpretare o
face şi L. Pop, în op. cit., pag. 240.
depăşirea limitelor specialităţii capacităţii de folosinţă1. Aşa cum

s-a spus, art. 34 alin 2 din Decretul nr. 31/1954, care se referă la
nulitatea actului juridic încheiat prin nesocotirea limitelor
capacităţii de folosinţă, nu ţărmureşte decât facultatea de asu
mare a obligaţiilor prin încheierea de acte juridice. Principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă nu trebuie să însemne
trecerea pe umerii unor victime inocente a pagubelor produse
prin încălcarea legii de către persoane juridică, chiar dacă
încălcarea s-a făcut prin nesocotirea scopului ei2.
în ce priveşte formele vinovăţiei, răspunderea directă a
persoanei juridice poate fi antrenată nu numai pentru faptele
intenţionate, ci şi pentru cele săvârşite din neglijenţă sau
imprudenţă. S-a arătat însă că, atunci când paguba a fost cauzată
prin încălcarea atribuţiilor legale ale organelor de conducere ale
persoanei juridice, iar victima prejudiciului ştia (sau trebuia să
ştie) că este vorba de un abuz de funcţie, ea nu se va putea
prevala de prevederile art. 35 alin.3 şi 4 din Decretul
nr. 31/1954 şi acţiona persoana juridică în mod direct, pentru
fapta proprie, deoarece este de rea-credinţă3.
C. Vinovăţia persoanelor fizice care intră în componenţa
organelor persoanelor juridice.
Potrivit art. 35 alin. 4 din Decretul nr. 31/1954 “Faptele ilicite
atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât fa ţă
de persoana juridică, cât şi fa ţă de cel de-al treilea”.
Se poate observa că textul introduce în ecuaţia răspunderii,
cum este şi logic, pe cel -care a săvârşit faptul ilicit cauzator de
prejudicii, adică persoana fizică care îndeplineşte fie uni
personal, fie îm preună cu alţii, funcţia de organ de conducere al
persoanei juridice. Ce fel de răspundere este însă răspunderea
"persoanelor fizice, în ipoteza dată? Răspunsul nu poate fi decât
1 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 191; M. Eliescu,

op. cit., pag. 235.
3Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., pag. 235.
unul singur: este vorba de o răspundere pentru fapta proprie,

bazată pe art. 998 şi 999 Cod civil.
In ce priveşte vinovăţia persoanelor care intră în componenţa
organului de conducere al persoanei juridice, răspunderea
poate fi antrenată pentru orice fel de formă de vinovăţie (inten
ţionată sau neintenţionată), însă victima prejudiciului trebuie să
facă dovada acesteia, pe lângă dovada elementelor obiective ale
răspunderii.
Menţionăm că, în anumite situaţii, când este vorba, despre
persoane juridice cu capital de stat sau majoritar de stat, sau
atunci când persoana juridică de drept privat este dublată şi de o
capacitate de drept public (exemplu: regiile autonome de inte
res naţional; unităţile administrativ-teritoriale) drepturile aces
tora sunt totodată şi obligaţii pentru ele, unele dintre aceste
obligaţii fiind veritabile obligaţii de rezultat. Intr-o asemenea
situaţie, proba vinovăţiei persoanei juridice şi a organelor de
conducere este mai uşor de făcut.
în literatura de specialitate, a existat la un moment dat o
discuţie în legătură cu vinovăţia membrilor organului de con
ducere cu caracter colegial. Mai concret, s-a pus întrebarea, dacă,
persoana fizică ce face parte din organul de conducere cu carac
ter colegial, care s-a opus luării unei decizii, sau s-a abţinut de la
vot, este răspunzătoare faţă de victimă pentru repararea prejudi
ciului. Soluţionarea acestei probleme s-a făcut în moduri
diferite. Astfel, unii autori susţin că persoanele care au votat
împotriva deciziei care constituie fapta ilicită, ori s-au abţinut de la
vot ori nu au luat parte la votare nu sunt chemaţi să răspundă,
deoarece nimeni nu poate fi obligat la răspundere în absenţa
faptei sale ilicite, cu excepţia cazului când legea prevede altfel1.
1 A se vedea, Ghe. Beleiu, Despre răspunderea celor care alcătuiesc

organele de conducere ale persoanei juridice organizaţie socialistă de stat,
Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Ştiinţe Sociale, Ştiinţe Juridice, anul
XIX, 1970, nr. 2, pag. 96; I.P. Filipescu, Răspunderea patrimonială a
organizaţiilor cooperatiste ca persoane juridice, în Analele Universităţii
Bucureşti, Seria Ştiinţe Sociale, Ştiinţe Juridice, nr. 1/1961, pag. 85.
S-a susţinut insă şi o soluţie contrară, în sensul ca ar fi ţinuţi
să răspundă şi cei care nu au votat favorabil adoptării deciziei,
deoarece decizia organelor colective nu reprezintă suma voin
ţelor membrilor componenţi ci este decizia întregului organ în
ansamblul său1. O asemenea soluţie ar mai putea fi argumentată
şi prin aceea, că nu i se poate pretinde victimei, să cunoască
regulile de fond şi de formă care disciplinează adoptarea deci
ziilor organului de conducere. Este irelevant, în raporturile faţă
de ea, faptul că unii dintre membrii organului de conducere au
fost împotriva adoptării deciziei. Pe de altă parte, în materia
persoanelor juridice de drept privat, fără scop patrimonial, art.
12 alin. 5 din Legea nr. 21/1924 consacră expres regula că
“Membiii care formează organele de direcţiune şi administraţie
su n t personal şi solidar răspunzători pentm daunele provocate
din culpa lor, atât fa ţă de terţi cât şi fa ţă de persoana juridică
însăşi’.
Cu toate acestea, considerăm că victima prejudiciului îi poate
acţiona doar pe membrii organelor de conducere care sunt
culpabili. Aceştia răspund solidar atât faţă de victimă cât şi faţă
de persoana juridică. Ceilalţi membrii ai organului de con
ducere, în sarcina cărora nu se poate reţine nici o culpă, nu pot
fi urmăriţi nici de victimă în mod direct, în baza art. 998 şi 999
Cod civil, nici de persoana juridică, pe calea unei acţiuni
recursorii2.
1 A se vedea, V. D. Zlătescu, Pe marginea discuţiilor priuind natura şi

structura răspunderii civile colective. Referat prezentat în cadrul Consiliului
central al asociaţiei juriştilor, în şedinţa din 14 sept 1971, citat după
M. Eliescu, op. cit., pag. 241.
2în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 241; L. Pop, op.cit., pag. 242.
Secţiunea a lll-a
VINOVĂŢIA ÎN CADRUL RĂSPUNDERII CIVILE
DELICTUALE PENTRU FAPTA ALTUIA
I. Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor

lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil).
A. Sediul reglementării.
Codul civil, în art. 1000 alin. 2, prevede că “ Tatăl şi mama,
după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat
de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii':
In alin. 5 al aceluiaşi articol se prevede că “Tatăl şi mama....
sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus dacă probează
că n-au p u tu t împiedica fa p tu l prejudiciabU’\
în legătură cu textul art. 1000 alin. 2, se impune precizarea
că actuala redactare este evident depăşită, deoarece, în prezent,
funcţionează principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie,
consacrat atât de Constituţia României din 1991, cât şi de către
Codul familiei. Redactarea din Codul civil român exprimă o
concepţie care exista la momentul adoptării sale, anume aceea
potrivit căreia puterea părintească aparţinea tatălui cât timp
acesta era în viaţă. în mod practic, însă, această concepţie a fost
înlăturată, o dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României
din 13 aprilie 1948, când a fost abolită inegalitatea dintre bărbat
şi femeie1.
Aşadar, în prezent, textul art. 1000 alin.2 Cod civil trebuie înţeles
în sensul că ambii părinţi sunt responsabili de faptele ilicite
cauzatoare de prejtidicii ale copiilor lor minori. De altfel, norma
legală din art. 1000 alin. 2 este completată de prevederile art. 97
alin. 1 din Codul familiei, care consacră răspunderea solidară a
1 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 193; T. Ionaşcu,

Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al ega
lităţii sexelor, înJ.N,, nr. 2/1950, pag. 213.
părinţilor arătând că “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri

fa ţă de copiii loi' minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi’.
B. Fundamentul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor

lor minori. Vinovăţia părinţilor.
Potrivit opiniei dominante în materie, fundam entul răspun
derii părinţilor constă în vinovăţia acestora. Se apreciază că,
textul legal instituie o prezumţie de culpă în sarcina părinţilor,
cu privire la modul de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti. Este
vorba de culpa părintelui cu prilejul săvârşirii unei fapte proprii,
în cazul unul prejudiciu cauzat de o altă persoană, copilul său1.
Prin urmare, se consideră că există o legătură de cauzalitate
între modul de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti de către
părinte şi fapta minorului2.
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada faptei ilicite a
minorului, existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Odată făcută această dovadă, în
baza prevederilor art. 1000 alin. 2, se declanşează în privinţa
părinţilor o triplă prezumţie, care se referă la:
1) faptul că în exercitarea îndatoririlor părinteşti au existat
abateri de la exigenţele impuse de lege;
2) faptul că între neîndeplinirea îndatoririlor de către părinţi
şi comiterea de către m inor a faptei ilicite există legătură de
cauzalitate;
3) faptul că neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti s-a făcut cu vinovăţie.
1 A se vedea R. Rodiere, La responsabilite civile, Paris, Rousseau,

1952, pag. 16, nr. 1452.
2 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 194; I. P. Filipescu,
op. cit., pag. 134; P.M. Cosmovici, Drept civil, Drepturile reale, Obligaţii,
Legislaţie, Editura AII, pag. 181; C. Stătescu, Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclo
pedică, 1984, pag. 26.
în privinţa vinovăţiei părintelui - problemă care ne intere

sează în prezenta lucrare - trebuie m enţionat că sfera îndato
ririlor părinteşti, pe care legea le prezumă ca nefiind îndeplinite
corespunzător, a fost interpretată diferit de-a lungul timpului,
atât în doctrină cât şi în practica judecătorească. Au fost expri
mate mai multe concepţii:
a) Părinţii răspund pentru lipsa de supraveghere a copilului1.
Este concepţia care restrânge răspunderea părinţilor în mod
excesiv, lăsând în afara obligaţiilor acestora aspectele privind
creşterea şi educarea copiilor. Cu toate acestea, concepţia este
susţinută de autori de prestigiu şi este prezentă destul de
frecvent în deciziile instanţelor judecătoreşti.
Apreciem însă, că fundam entarea răspunderii numai pe lipsa
de supraveghere nu permite explicarea răspunderii părinţilor, în
acele situaţii când, în mod efectiv, minorul se afla sub suprave
gherea altei persoane, spre exemplu, când minorul se afla la
şcoală sau avea calitatea de ucenic, fiind sub supravegherea
meşteşugarului.
b) Părinţii răspund pentru lipsa de supraveghere a copilului
minor şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de educare a
minorului2.
1 In acest sens, V. Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru

faptele ilicite ale copiilor Im minori, L.P. nr. 6/1956; I. M. Anghel, Fr. Deak, M.
F. Popa, op, cil, pag. 147 -148; S. Ghimpu, Sigismund Grosu, Capacitatea şi
reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R P .R , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1960, pag. 139 -140; Otilia Calmuschi, Aspecte a k răspunderii părinţilor pentru
fapta copilului minor desprinse din practica judecătorească, în S.C.J., nr. 4/78,
pag. 347 şi urm,: Plenul Trib. Supr, dec. de îndr. nr. 6/1973, C.D., 1973, pag.
37, Trib. Supr., sect. pen., dec.nr. 160/1973, în C.D., 1973, pag. 172.
2 Traian Ionaşcu, Curs de drept civil, Obligaţiuni, Litografia
învăţământului, Bucureşti, 1960, pag. 195; M. Eliescu, op. cit., pag. 256;
Trib. Supr., sect. pen. dec. 1777/1976 (nepublicată) citată de
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 195, Trib. Dupr., dec. nr. 17/1982,
în RRD, nr. 3/1983, pag. 67; Trib. Supr. sect. civ., dec. nr. 2682/1987 în
Este o concepţie mai exigentă privitoare la îndatoririle ce revin

părinţilor faţă de copii lor minori şi care se preocupă de proteja
rea mai atentă a intereselor victimei. Această concepţie este
fundamentată şi pe prevederile art. 101 Codul familiei, potrivit
cărora părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului, să
crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Este în afară de orice îndoială, că obligaţiile părinţilor tre
buie privite în lumina tuturor prevederilor legale în vigoare şi,
în primul rând, trebuie raportate la exigenţele impuse de Codul
familiei în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.
Astfel, referirea din art. 101 alin.2 din Codul familiei la obligaţia
părintelui de a se îngriji de educarea copilului, exprimă o
exigenţă foarte mare, deoarece educaţia este un proces con
tinuu şi deosebit de complex, care trebuie să fie m ereu aco
m odat la modelul educaţional agreat de societate la un anumit
moment dat.
Educaţia se realizează, evident, în familie, unde minorul îşi
petrece o mare parte a timpului sau, însă nu trebuie ignorat
faptul, că societatea m odernă antrenează individul şi în alte
procese educaţionale, un rol foarte important, însă nu exclusiv,
avându-1 şcoala. Dacă adăugăm şi alte activităţi instituţionalizate:
cluburile copiilor, cercurile ştiinţifice, care difuzează, în primul
rând, informaţia, având un rol formativ, dar care în subsidiar,
modelează individul şi din punct de vedere educativ, va trebui să
concluzionăm că educaţia, în bună măsură, este efectul unui
mozaic de factori, care trebuie echilibraţi, spre a nu se ajunge la
conflict, în ceea ce priveşte modelul educaţional propus.
e) Părinţii răspund pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor de supraveghere, cât şi a
R.R.D., nr. 9/1988; Teofil Pop, Evoluţia doctrinară şi jurispnidenţială

în domeniul răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale
copiilor lor minori, în R.R.D., nr. 10/1987, pag. 13.
no VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
obligaţiei de creştere a copilului minor, astfel cum această

obligaţie este definită de Codul familiei1.
Această concepţie introduce o exigenţă şi mai sporită în
privinţa obligaţiilor părinteşti faţă de copiii lor minori, deoarece
noţiunea de “creştere” este mai largă şi mai complexă, decât
noţiunile de “supraveghere” sau “supraveghere şi educare”.
Aşadar, întrucât exigenţa faţă de îndatoririle părinţilor este
crescută, în acelaşi mod va fi sporită şi răspunderea părinţilor în
baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, deoarece se diminuează posibi
litatea lor de a înlătura prezumţiile prevăzute de lege, care
fundamentează antrenarea răspunderii2.
d) în literatura de specialitate s-a exprimat şi o a patra
opinie, care susţine că temeiul răspunderii părinţilor, în baza
art. 1000 alin. 2 din Codul civil, constă în neîndepli-nirea obli
gaţiei de creştere a copilului, în care trebuie cuprinse: obligaţia
de educare, de învăţătură, de supraveghere, îngrijirea de
sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului, paza exercitată asupra
copilului3.
Această concepţie porneşte, în fundam entarea răspunderii,
de la noţiunea de obligaţie de a creşte copilul specifică dreptului
familiei, care este complexă, în sensul celor precizate mai sus.
e) în legătură cu fundam entul răspunderii părintelui pentru
faptele ilicite ale copilului său minor, în literatura de specialitate
a fost susţinută şi părerea că răspunderea reglementată de
1E. A Barasch, I. Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pag. 155 - 166; T.R. Popescu, P. Anca,
op. cit., pag. 203; Râul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind
conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de
copiii lor minori, în R.R.D., nr. 7/1981, pag. 62.
2 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, pag. 196; Trib. Supr.,
sect. pen., dec. nr. 2154/1983, în R.R.D., nr. 7/1984.
3I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, 1989, pag.
518, nota 110; I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag. 133; idem, Tratat dedreptul familiei,
Ed. AII, Bucureşti, 1995, pag. 517 - 519, nota 1.
prevederile art. 1000 alin. 2 ar fi o răspundere obiectivă, fără

culpă, întemeiată pe ideea de garanţie1. In această concepţie, se
apreciază că exonerarea de răspundere a părintelui ar putea
interveni numai în cazul în care este incidenţă răspunderea
institutorilor sau a meşteşugarilor ori răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului. De asemenea, ar putea interveni exo
nerarea de răspundere, dacă nu se întrunesc condiţiile generale
sau speciale ale răspunderii.
In concepţia menţionată, autorul îşi motivează soluţia
pornind de la dificultatea răsturnării prezumţiei de culpă care
funcţionează în sarcina părintelui, având în vedere faptul că
vinovăţia părintelui nu constă doar în culpa în supravegherea
minorului ci şi în culpa în creşterea şi educarea acestuia. De
aceea, autorul ajunge la concluzia că nu numai de lege feienda,
dar chiar de lege lata, se impune fundamentarea răspunderii
părintelui pe un temei obiectiv.
In ce ne priveşte, ne raliem la concepţia care fundamentează
răspunderea civilă a părintelui pe un temei subiectiv, consi
derând că răspunderea obiectivă nu poate fi susţinută în
sistemul actualelor reglementări în vigoare.
Mai întâi, nu se poate face abstracţie de prevederea expresă a
art. 1000 alin. 5, care permite părinţilor să probeze că n-au putut
împiedica faptul prejudiciabil. întrucât legea nu distinge, nici
noi nu trebuie să distingem şi, prin urmare, părintele poate
dovedi prin orice fel de mijloace de probă acest lucru2.
în al doilea rând, menţionăm că dovada contrară, prevăzută
de art. 1000 alin. 5 C. civ., nu înseamnă cu necesitate dovada
cauzei străine. Textul legal permite concluzia că exonerarea de
1 în acest sens, L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, voi. I,

Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1993, pag. 260 - 261.
2 M. Eliescu, Curs de drept civil, a n u l III licenţă, Teoria generală a
probelor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1947, pag. 238 - 239;
A. Ionaşcu, Probele în procesai civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969,
pag. 296.
răspundere intervine şi atunci când părintele dovedeşte faptul

pozitiv al îndeplinirii de către el, în mod corespunzător, a înda
toririlor părinteşti. Societatea impune, într-un anumit moment
dat, un anumit nivel de exigenţă faţă de acţiunile umane, în
speţă, faţă de îndatoririle părinteşti. Această exigenţă este starea
de normalitate, acceptată ca valabilă. în raport de această stare
de normalitate se apreciază şi conduita părintelui, deci, prin
comparare cu conduita unui bonus p a te r fa m ilia s. Funcţionează,
deci, şi în această materie, criteriul obiectiv de apreciere a
vinovăţiei.
Prin urmare, aşa cum s-a arătat1, părinţii pot fi exoneraţi de
răspundere dacă dovedesc, în mod direct, netemeinicia prezum
ţiei de culpă, prin dovada îndeplinirii îndatoririlor părinteşti cu
întreaga diligenţă datorată.
în sfârşit, în al treilea rând, precizăm că dificultatea care stă
în faţa părintelui, în privinţa probei că n-a putut împiedica
faptul prejudiciabil, nu trebuie să conducă la concluzia că o
asemenea probă nu s-ar putea face în nici o împrejurare. Aşadar,
trebuie făcută distincţia între prezumţia de culpă instituită de
lege, cu privire la neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor
de creştere şi educare a minorului, şi situaţia concretă de fapt a
îndeplinirii acestor îndatoriri. De aceea, nu putem fi de acord
cu precizarea că “întemeierea răspunderii p ă rin ţilo r p e o prezum
ţie de cu lp ă este depăşită, oferind prea m u lte posibilităţi de dena
turare a realităţii, aplicarea ei în num eroase cazuri f i i n d
fo n n a lă , a rtificia lă şi p r o fu n d ned rea p tă ’'.
în concluzie, apreciem că, de lege ferenda, se impune perfec
ţionarea actualei reglementări în sensul de a se preciza expres
care sunt condiţiile generale şi cele speciale ale răspunderii, care
este domeniul de aplicaţie al reglementării şi în ce mod
funcţionează exonerarea de răspundere a părinţilor. în privinţa
1 E. A Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., pag. 156; M. Eliescu,

Răspunderea civilă delictuală, pag. 273.
2L. Pop, op. cit., pag. 248.
vinovăţiei, considerăm că va trebui să se prevadă expres şi în

viitor, ca fundam ent al răspunderii, culpa părintelui în ce
priveşte supravegherea, creşterea şi educarea minorului, însă şi
posibilitatea părintelui de a se exonera de răspundere, dacă
dovedeşte că a avut o conduită diligentă, conform exigenţelor
impuse de societate. In cazul exonerării de răspundere a
părintelui, opiniem ca repararea prejudiciului să se facă în
cadrul unui sistem de asigurare obligatorie de răspundere,
reglementat în mod special de lege în acest scop.
In încheiere, la această problemă, dorim să mai arătăm că
autori de prestigiu s-au dovedit preocupaţi de viitorul răspun
derii civile delictuale a părinţilor pentru faptele copiilor lor
minori. Intr-o interesantă concepţie, s-a propus, de lege ferenda,
părăsirea actualei fundamentări a răspunderii pe prezumţia de
culpă şi adoptarea unei reglementări bazate pe “ideea u n e i ade
vărate g a ra n ţii generale f a ţ ă de terţi, im p licâ n d solidaritatea
d in tre p ă r in ţi şi copilul m inor”1.
Potrivit acestei concepţii, răspunderea părinţilor pentru fapta
copilului m inor ar trebui să pornească de la însăşi calitatea de
părinte. Se poate observa, că o asemenea concepţie este preo
cupată de protejarea intereselor victimei prejudiciului. Intr-o
asemenea reglementare, indiferent de existenţa sau inexistenţa
vinovăţiei părintelui, paguba suferită de victimă va fi reparată.
Se pune însă întrebarea dacă este benefic, pentru buna
funcţionare a relaţiilor sociale în acest domeniu, ca legea să nu
reglementeze efecte juridice diferite în funcţie de conduita
vinovată sau nevinovată a părinţilor. N-ar conduce, o asemenea
reglementare, la o slăbire a exigenţei societăţii faţă de modul de
îndeplinire de către părinţi a obligaţiilor părinteşti? N-ar
însemna ea un îndem n la nesocotirea îndatoririlor părinteşti, la
dezinteres faţă de creşterea şi educarea copilului, câtă vreme
părintele ar şti că răspunde patrimonial, indiferent că vinovăţia
sa există sau nu?
1C. Stătescu, op. cit., pag. 74.

Pentru aceste motive, considerăm că, nici de lege ferenda,

ideea de vinovăţie în materia răspunderii părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori nu trebuie părăsită.
C. Exoner area de răspundere a p ă r in ţilo r p r in înlăturarea

prezuînţiilor de vinovăţie.
a) Principii.
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori
presupune îndeplinirea unor condiţii generale ale răspunderii
(fapta ilicită a minorului; existenţa prejudiciului; raportul de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu) şi a unor condiţii specifice:
1) copilul să fie minor; 2) copilul să aibă locuinţa la părinţii săi.
Am văzut că, prin dovedirea acestor elemente, se declanşează
prezumţia de culpă a părintelui. Prin urmare, rezultă că victima
nu trebuie să facă dovada vinovăţiei părintelui.
Pentru a fi exoneraţi de răspundere, părinţii trebuie să
dovedească lipsa unora dintre condiţiile generale sau speciale
enumerate. In privinţa vinovăţiei lor, Codul civil, în art. 1000
alin. 5. dă posibilitatea de a dovedi că n-au putut înlătura faptul
prejudiciabil. Aşadar, legea permite părintelui să se exonereze
de răspundere prin dovedirea lipsei vinovăţiei sale. In ce va
consta această dovadă?
1) Părinţii trebuie să facă dovada că şi-au îndeplinit în mod
corespunzător obligaţiile de supraveghere, creştere şi educare a
minorului.
Deoarece, în cele mai multe cazuri, este pusă în discuţie
vinovăţia părintelui în forma imprudenţei sau a neglijenţei,
aprecierea vinovăţiei părinţilor se va face cu ajutorul criteriului
obiectiv de apreciere a vinovăţiei. Părintele va dovedi că a
acţionat cu prudenţa şi diligenţa unui b o n u s pater' fatnilias,
astfel că nu se poate reţine nici un fel de culpă în sarcina sa1.
1 A se vedea I. P. Filipescu, op. cit., pag. 138; Trib, Supr., dec. de

îndrumare nr. 6/1973, în C.D., pag. 5; Trib. Supr., dec. civ.,
nr. 29/6/1962, în C.D., pag. 148.
Sarcina probei este mai greu sau mai uşor de făcut, în funcţie
de concepţia care fundamentează prezumţia de răspundere a
părintelui. Dacă se porneşte de la ideea de culpă în supra
vegherea minorului, proba lipsei de vinovăţie va fi mai uşor de
făcut, putându-se dovedi elementul material, obiectiv, care
probează o supraveghere corespunzătoare. Dimpotrivă, dacă
fundam entul prezumţiei de răspundere a părinţilor este culpa
cu privire la creşterea şi educarea minorului, proba lipsei de
vinovăţie este mai greu de făcut1.
2) Exonerarea de răspundere se poate face şi prin dovedirea
unei cauze străine, care înlătură total vinovăţia părintelui.
Această cauză străină poate fi: a) -forţa majoră; b) cazul fortuit;
c) fapta unui terţ pentru care părintele nu este ţinut să
răspundă; d) fapta victimei înseşi.
Este necesar ca aceste împrejurări să înlăture total vinovăţia
părintelui. Dacă, după natura situaţiei, este vorba numai de o
înlăturare parţială, răspunderea părintelui va fi antrenată, deoa
rece în dreptul nostru se răspunde şi pentru culpa levissi?na.
3) Părintele ar putea fi exonerat de răspundere, dacă se do
vedeşte lipsa sa de discernământ, lipsă cu un anumit caracter de
durată, de natură a înlătura vinovăţia pentru neîndeplinirea ori
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor faţă de minori2.
Cu privire la această problemă, ni se pare că exonerarea ar
putea funcţiona numai dacă ar fi vorba de o culpă în
supraveghere, dat fiind faptul că delictul civil se produce la un
anumit moment dat. Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
este în mod evident efectul unei carenţe în educarea minorului,
lipsa discernământului ar fi ineficace ca probă exoneratoare,
întrucât educaţia este un proces continuu, care nu poate fi strict
1 A se vedea Trib. Timiş, dec. civ., nr. 104/1980, în R.R.D.,

nr. 8/1980, pag.59; Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 2465/1978, în
R.R.D,nr. 11/1979, pag. 53.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 63; I. P. Filipescu, op. cit.,
pag. 138.
circumscris la o anum ită perioadă de timp, în cazul nostru

suprapusă perioadei în care a lipsit discernăm ântul părintelui.
4) In doctrină, după cum arătam la materia răspunderii
pentru fapta proprie, există controverse asupra problem ei dacă
punerea sub interdicţie judecătorească influenţează sau nu
capacitatea delictuală a persoanei. Am răspuns în sens negativ la
această întrebare. M enţionăm , însă, în această m aterie, poziţia
unui autor de un prestigiu ştiinţific de necontestat, care susţine
că punerea sub interdicţie judecătorească a părinţilor pentru
alienaţie sau debilitate mintală constituie, şi în materia
răspunderii delictuale, chiar dacă nu o prezum ţie legală de lipsă
de capacitate, cel puţin o prezum ţie judecătorească de lipsă de
discernământ, de natură să ducă la exonerarea de răspundere1.
5) Fundam entarea răspunderii părinţilor pe un tem ei com
plex, obligaţia de creştere şi educare a m inorului, face ca în
practica judecătorească şi în doctrină, vinovăţia părintelui şi, pe
cale de consecinţă, exonerarea sa de răspundere, să îmbrace
form e deosebit de diverse. Tendinţa actuală este în sensul unor
exigenţe sporite faţă de obligaţiile părinţilor, fapt pentru care
criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei a cunoscut mutaţii
fundam entale. Astfel:
a.I) S-a apreciat că simpla dificultate în exercitatea suprave
gherii sau exercitarea ei în m od insuficient n u înlătură răs
punderea părintelui2.
a.2) Părinţii aflaţi în executarea unei pedepse privative de
libertate ori cei arestaţi preventiv, ar trebui să răspundă, deoa
rece această stare le este imputabilă, ea determ inând atât faptul
nelocuirii m inorului îm preună cu părinţii, cât şi neîndeplinirea
de către părinţi a obligaţiilor care le reveneau privind suprave
gherea, creşterea şi educarea m inorului3.

2Trib. Supr., dec. de îndrumare, nr. 6/1973; în C.D., 1973, pag. 51.
a.3) Pentru aceleaşi motive ar trebui să răspundă şi părinţii

unor minori, care au fost internaţi într-o şcoală de reeducare, de
unde au fugit, săvârşind fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ori
care au fugit de la domiciliu, nemaifiind deci sub supravegherea
părinţilor şi nemailocuind împreună cu ei1.
b) Cazuri speciale privind vinovăţia părinţilor.

Mutaţiile fundamentale amintite mai sus cu privire la
aprecierea vinovăţiei părinţilor, pot fi puse în evidenţă cu mai
multă tărie dacă examinăm câteva cazuri speciale, în care
supravegherea, creşterea şi educarea copiilor apar într-o ipostază
diferită de cea obişnuită. Facem precizarea, că aceste cazuri
speciale constituie tot atâtea situaţii asupra cărora există
controverse în literatura de specialitate şi practica judiciară, fapt
generat, şi de această dată, de insuficienţa textului legal, ceea ce
impune, de lege ferenda, completarea reglementărilor legale, în
sensul soluţiilor pe care o să le susţinem în cele ce urmează.
In mod practic, deci, cazurile pe care le vom analiza sunt
subsumate problemei mai largi a domeniului de aplicaţie a
prevederilor art. 1000 alin. 2 Cod civil. însă abordarea acelei
probleme o facem, în această lucrare, strict din perspectiva
vinovăţiei părintelui, respectiv a vinovăţiei minorului.
Am enunţat deja condiţiile speciale, pe care le impune textul
legal pentru antrenarea răspunderii părintelui şi anume, comu
nitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi, respectiv
m inoritatea copilului. Prima condiţie ridică probleme deosebite.
Mai întâi, trebuie făcută precizarea, că legea are în vedere
comunitatea de locuinţă a minorului cu părinţii săi şi nu
comunitatea de domiciliu, chiar dacă, în situaţia obişnuită,
normală, acestea coincid. Apoi, apreciem că în majoritatea
cazurilor copiii minori locuiesc îm preună cu părinţii lor, cazu
rile când acest lucru nu se întâmplă având caracter excepţional.
1 în acest sens, Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 1777/1976 (nepu
blicată), citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 202.
In sfârşit, trebuie să facem distincţia între locuinţa pe care

copilul o are efectiv şi locuinţa pe care practic el ar trebui să o
aibă. Prevederile textului art. 1000 alin.2 Cod civil au în vedere
această a doua ipoteză.
1) Cazul părintelui arestat preventiv sau a celui aflat în exe
cutarea unei pedepse privative de libertate.
Aprecierea vinovăţiei părintelui într-o asemenea situaţie a
cunoscut o anumită evoluţie în timp, astfel că, în practica
judiciară mai veche, s-a decis că aceşti părinţi nu pot fi ţinuţi
răspunzători în temeiul art. 1000 alin.2 Cod civil, pentru faptele
păgubitoare ale Copiilor lor minori, săvârşite în răstimpul
arestării lor preventive sau al executării pedepsei privative de
libertate, deoarece, în aceste situaţii, nu şi-a putut îndeplini
obligaţia de supraveghere, şi educare a copilului1. Practica judi
ciară menţionată a fost urmată şi de doctrina de specialitate,
autori de prestigiu susţinând aceeaşi soluţie2.
O asemenea soluţie a fost amendată ulterior, în literatura de
specialitate, susţinându-se, după părerea noastră, cu îndreptăţit
temei, că faptul arestării părinţilor apare ca fiind imputabil
acestora şi are relevanţă şi din punctul de vedere al aplicării
prevederilor art. 1000 alin.2 Cod civil3. Chiar dacă nu s-ar putea
vorbi de o regulă de aplicaţie generală, susţine autorul m en
ţionat, trebuie ca situaţia să fie examinată concret, analizându-se
cauzele care au determinat pedepsirea părinţilor, momentul în
care s-a produs privarea de libertate şi legătura sa cu momentul
în care minorul a săvârşit fapta ilicită4.
1A se vedea Trib. reg. Cluj, dec. nr. 1934 din 6 mai 1955, în C.D.,
1955, pag. 153 - 154, cu notă de N. Gh. Modola; Trib. Supr, Col.pen.,
dec. nr. 185/21 martie 1960, în L.P. 1960, nr. 9, pag 96.
2 Petre Anca, în Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968, pag. 202; Ion M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa,
Răspunderea civilă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, pag. 154;
3C. Stătescu, op. cit., pag. 46 - 47.
4Ibidem, pag. 47.
O asemenea concepţie este, fără îndoială, deosebit de subtilă

şi totodată raţională, însă se pune întrebarea în ce măsură
vinovăţia penală poate fi transferată şi în planul răspunderii
civile delictuale bazate pe art. 1000 alin. 2 Cod civil, mai ales în
cazurile când pedeapsa închisorii este mai mare şi copilul minor
a fost încredinţat unei alte persoane, unei familii sau unei
instituţii de ocrotire. Chiar dacă aceste persoane nu răspund
potrivit prevederilor art. 1000 alin.2 Cod civil, ci, eventual,
potrivit art. 998 - 999 C.civ., supravegherea şi educarea mino
rului revin acestor persoane, care preiau drepturile şi înda
toririle părinteşti privind persoana minorului1.
2) Cazul în care copilul a fost încredinţat, în urma divorţului,
unuia dintre părinţi.
In cazul în care căsătoria se desface prin divorţ, copiii vor
trebui să fie încredinţaţi unuia dintre părinţi, potrivit preve
derilor art. 42 din Codul familiei. Acest părinte exercită, potrivit
art. 43 din Codul familiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de
a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Din examinarea acestor prevederi legale rezultă concluzia că,
de vreme ce drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt exercitate
numai de către unul dintre părinţi, acesta va răspunde şi în
condiţiile art. 1000 alin.2 C. civ. Această situaţie ridică însă unele
semne de întrebare, în cazul în care copilul se află la părintele
căruia nu i s-a încredinţat copilul. Intr-o părere, s-a susţinut că
părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul nu poate fi făcut
răspunzător decât în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., dacă i se
poate imputa o greşeală. El nu răspunde în condiţiile art. 1000
alin.2 C.civ., deoarece legea condiţionează răspunderea de
1A se vedea. Boris Starck, Henri Roland, Lament Boyer, Obligations,

Responsabilite delituelle, Editions Litec, Paris, 1996, pag. 407.
locuinţa de drept a copilului şi nu de locuinţa de fapt1. Practica

judiciară, însă, a decis, uneori, că va răspunde părintele la care
copilul se află în fapt2.
In ce ne priveşte, apreciem, alături de un alt autor3, că
răspunderea exclusivă a părintelui căruia i s-a încredinţat copilul
este excesivă, mai ales în cazurile în care celălalt se face vinovat
de faptul că minorul nu se găseşte la părintele căruia i s-a încre
dinţat. Mai adăugăm şi faptul că, uneori, carenţele în educarea
copilului se datorează şi culpei părintelui căruia nu i s-a încre
dinţat, ca urmare a conduitei sale antisociale, care l-a împiedicat
pe celălalt părinte să poată realiza o educaţie corespunzătoare.
Prin urmare, problema vinovăţiei în aceste cazuri se pune
nuanţat şi, în orice caz, va trebui să se ţină seama în mod
concret de circumstanţele personale şi cele reale ale cauzei4.
3) Cazul minorului care a părăsit locuinţa fără voia părinţilor
săi şi a săvârşit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Aparent, într-o asemenea situaţie, întrucât nu există comu
nitate de locuinţă între copil şi părinte, nu s-ar putea pune
problema vreunei culpe din partea părintelui. Deoarece minorul
a părăsit locuinţa împotriva voinţei părintelui, culpa în suprave
gherea minorului nu se poate susţine, părintele fiind în imposi
bilitatea de a-1 supraveghea pe minor, imposibilitate care nu-i
este imputabilă.
1 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 267; Eugen A Barasch, Ion
Nestor, Savelly Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura Ştiinţifică,
2 Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 483/28 ian. 1970, în C.D., 1970,
pag. 454; Trib. Suprem, dec. pen., nr. 1916/1971, în R.R.D., nr.
12/1971, pag. 156.
3 C. Stătescu, op. cit., pag. 49.
4 1. Mihuţă, Probleme de drept al familiei în practica Tribunalului
Suprem pe a n u l 1979, în R.R.D., nr. 5/1980, pag. 36 - 37.
Această soluţie a fost susţinută într-o decizie1 de îndrumare a

fostului Tribunal Suprem, care şi-a motivat hotărârea pe ideea de
absenţă a culpei în supraveghere. Cu toate acestea, ni se pare că,
într-o asemenea situaţie, vinovăţia părintelui nu este absentă. Am
apreciat că fundamentul răspunderii părintelui constă în culpa în
supravegherea, creşterea şi educarea minorului, şi, deci, în ipoteza
dată, chiar dacă nu se poate reţine culpa în supraveghere, există
fără îndoială culpa cu privire la creşterea şi educarea minorului.
Trebuie să pornim de la ideea că părăsirea locuinţei de către
m inor împotriva voinţei părinţilor, nu satisface exigenţa unei
stări de normalitate. Această anormalitate se datorează carenţei
în educarea minorului, care la rândul ei este imputabilă
părintelui.
Prin urmare, considerăm că răspunderea părintelui în baza
prevederilor art. 1000 alin.2 C. civ., poate fi angajată şi în cazul
analizat2.
4) Cazul minorului care a fugit dintr-o instituţie de ocrotire
săvârşind ulterior fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Ipoteza pe care o luăm în discuţie este asemănătoare cu cea
analizată deja, a minorului care părăseşte locuinţa împotriva
voinţei părinţilor. In această materie au fost pronunţate soluţii
contradictorii ale instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, în
sensul inaplicabilităţii prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ., pe de
altă parte, în sensul aplicabilităţii lor3.
1 Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 6/17. XI. 1973, în C.D., 1973,
pag. 51.
2 In sensul acestei soluţii. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 201;
C. Stătescu, op. cit., pag. 45.
3 In sensul că nu se aplică prevederile art. 1000 alin. 2
C. civ., Trib. Judeţean Neamţ, dec. pen., nr. 15/1970, în R.R.D.,
nr. 7/1970, pag. 184; A. Glăvan, nota critică la dec. pen., nr. 413/1972 a
Tribunalului Judeţean Bacău, în R.R.D., nr. 9/1973, pag. 135; în sensul
aplicării textului Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1777 din 9 august
1976 (nepublicată), citată după C. Stătescu, op.cit., pag. 46.
Considerăm că prevederile art. 1000 alin.2 sunt aplicabile,

deoarece fundamentul răspunderii părintelui este culpa în
supraveghere, creştere şi educare. In ipoteza dată, părintele se
face vinovat de culpă în creşterea şi educarea minorului şi
simplul fapt al părăsirii instituţiei de ocrotire nu este de natură
să-l absolve de culpă, pe părinte. Aşa cum s-a spus, la baza schim
bării locuinţei minorului prin internarea lui într-o instituţie de
ocrotire stau anumite carenţe de ordin educativ şi “n u se poate
face abstracţie că aceste carenţe sunt imputabile, cel p uţin paiţial,
părinţilor, că deci însăşi schimbarea locuinţei le este impu-
tabilă’\
D. Vinovăţia minorului.
Insuficienţa textului art. 1000 alin. 2 C.civ. a generat con
troverse în problema vinovăţiei minorului. Ca regulă,
răspunderea civilă delictuală se bazează pe culpă, cu excepţiile
prevăzute de lege şi, de aceea, într-o concepţie, s-a susţinut că
părintele nu ar fi răspunzător, în cazul în care nu s-a probat
vinovăţia minorului. Astfel, dacă minorul este lipsit de discer
nământ, părintele este exonerat de răspundere.
O asemenea concepţie nu poate fi primită, deoarece vine în
contradicţie cu însăşi logica prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ.
care au fost instituite tocmai ca o măsură de ocrotire a inte
reselor victimei împotriva faptelor ilicite a minorilor. A decide în
sens contrar, ar însemna să se scoată de sub incidenţa preve
derilor art. 1000 alin. 2 tocmai faptele minorilor lipsiţi de dis
cernământ, adică a acelor persoane care au cel mai mult nevoie
de supraveghere şi educare2. Avându-se în vedere asemenea
consideraţii, literatura de specialitate este în sensul că vinovăţia
minorului nu trebuie privită ca o condiţie a aplicării textului

2în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 268.
art. 1000 alin. 21. O asemenea soluţie este pronunţată în mod

constant şi de practica judiciară în materie2.
Aşa cum s-a arătat însă, răspunderea delictuală întemeiată pe
prevederile art. 1000 alin. 2 C.civ., chiar dacă nu este condi
ţionată de vinovăţia minorului, este condiţionată de caracterul
ilicit al faptei acestuia. Părintele nu este ţinut să răspundă
pentru faptele obiective licite ale minorului, chiar dacă acestea
au cauzat prejudicii3. Caracterul ilicit al faptei copilului trebuie
dovedit4.
Vinovăţia minorului produce totuşi efecte juridice în anu
mite materii. Trebuie însă să distingem între efectele vinovăţiei
copilului în raporturile dintre părinţi şi copii, pe de o parte, şi
raporturile dintre copil şi victima prejudiciului, pe de altă parte.
a) Efectele vinovăţiei copilului în raporturile dintre părinţi şi

copii.
Existenţa sau inexistenţa discernământului minorului are
relevanţă în materia regresului părintelui care a plătit despă
gubirea. Dacă minorul, care a săvârşit fapta ilicită, este lipsit de
discernământ, nu se poate pune problema vinovăţiei sale. Intr-o
asemenea ipoteză, părinţii răspund de fapta ilicită a minorului
trebuind să suporte repararea prejudiciului, deoarece vinovăţia
lor prezum ată se substituie vinovăţiei minorului.
întrucât în persoana minorului nu sunt întrunite condiţiile
generale ale răspunderii, părintele care a plătit despăgubirea nu
are o acţiune în regres împotriva minorului. în cazul în care
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 198; L. Pop, op. cit., pag. 249.
2 Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 296/27 martie 1962, în C.D., 1962,
pag. 147; Trib. reg. Oltenia, dec. nr. 4922/30 august 1960, în T. N.,
nr. 4/1963, pag. 131.
3 în acest sens, Trib.Suprem, Col. pen., dec. nr. 1981, din 24
decembrie 1965, în J. N., 1966, nr. 5, pag. 161; S. Ghimpu, în op.cit.,
pag. 138.
minorul a săvârşit fapta cu discernământ, părintele plătitor are

un drept de regres, pentru tot ceea ce a plătit, împotriva
minorului făptuitor.
In doctrina de specialitate, există discuţii în ce priveşte
temeiul regresului părintelui. Intr-o concepţie, se consideră că
acest temei ar consta în caracterul de obligaţie in solidum al
răspunderii părinţilor. Obligaţia in solidum ar fi singura în
măsură să permită regresul părintelui pentru întreaga sumă
plătită1. Se consideră că părintele răspunde nu alături de minor,
ci pentru el şi deci, sunt aplicabile dispoziţiile din Codul civil
privind subrogarea şi nu cele referitoare la obligaţia solidară,
deoarece obligaţia solidară are ca efect împărţirea datoriei între
codebitorii solidari, fiecare plătind doar partea sa2.
Apreciem, însă, ca exactă, o altă soluţie care a fost susţinută,
şi anume aceea potrivit căreia, răspunderea părintelui are
funcţia de garanţie faţă de victimă, iar părintele este un garant
solidar cu minorul, dar numai în raporturile cu victima nu şi în
raporturile dintre părinte şi copilul m inor3. Aşa fiind, sunt
aplicabile în materie prevederile art. 1055, 1669 şi 1671 C.civ.
din materia fidejusiunii, care prevăd regresul pentru întreaga
datorie plătită şi nu cele din materia solidarităţii (art. 1052 -
1053) care se referă la împărţirea datoriei între codebitorii
solidari4.
b) Efectele vinovăţiei minorului în raporturile dintre copilul

minor şi victima prejudiciului.
în raport cu victima prejudiciului vinovăţia minorului produce
efecte. Astfel, cel păgubit îl poate acţiona pe minor, pentru
1 Renee Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi,

197$, pag. 37.
2 In acest sens, L. Pop, op. cit., pag. 249.
3 C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei
persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 60.
4 Ibidem.
repararea prejudiciului produs, în baza prevederilor art. 998 - 999 C.

civ., antrenând răspunderea minorului pentru fapta proprie. Intr-o
asemenea ipoteză, victima prejudiciului va trebui să dovedească
condiţiile generale ale răspunderiii civile delictuale, obiective şi
subiective. Prin urmare, în acest caz, minorul va răspunde numai
dacă i s-a probat vinovăţia.
Rezultă deci, că victima prejudiciului are un drept de opţiune
între a-i acţiona pe părinţi, în baza răspunderii derogatorii de la
dreptul comun, consacrată de prevederile art. 1000 alin. 2
C. civ., sau a-1 acţiona pe minorul care a săvârşit fapta preju-
diciabilă, în baza prevederilor art. 998 - 999 C. civ. In practica
judiciară, victima prejudiciului apelează, de regulă, la prima
cale, care-i conferă mai multe avantaje, înlesnind proba prin
prezumţiile de culpă care-1 apasă pe părinte. Pe de altă parte, de
regulă, copiii minori care săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii nu au bunuri şi, prin urmare, acţiunile civile în despă
gubiri îndreptate împotriva lor sunt lipsite de eficienţă.
Este de m enţionat că, în situaţia în care minorul a plătit
despăgubirea ca urmare a reuşitei acţiunii îndreptate împotriva
sa, el nu are o acţiune în regres împotriva părinţilor. Aşa cum s-a
arătat “răspunderea p e n tm fa p ta a ltu ia constituie o g a ra n ţie f a ţ ă
de vic tim ă ş i n u o ca u ză de exonerare de răspundere p e n tm
propria fa p tă , a celui ce a cau za t efectiv p re ju d ic iu l^ .
c) Alte efecte ale vinovăţiei minorului.

In cazul în care mai mulţi copii ai unor părinţi diferiţi au
cauzat prejudiciul, vinovăţia minorilor prezintă relevanţă
juridică. Astfel, potrivit art. 1003 C.civ., răspunderea autorilor
prejudiciului va fi solidară faţă de victima prejudiciului. Dacă
unul dintre minori, acţionat în baza prevederilor art. 998 - 999
C. civ., a plătit întreaga datorie, va avea acţiune în regres
împotriva celorlalţi, în funcţie de partea contributivă a fiecăruia.

Nu aceeaşi este situaţia, în cazul în care victima prejudiciului

îl acţionează pe unui din părinţi, în baza art. 1000 alin. 2 C. civ.
Solidaritatea funcţionează numai între părinte şi copilul minor,
iar faţă de victimă nu există o solidaritate a tuturor părinţilor
autorilor care au săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Prin urmare, fiecare părinte va fi ţinut să răspundă numai în
limita părţii contributive a copilului său la producerea preju
diciului1.
In legătură cu vinovăţia minorului, pentru o justă interpre
tare a textului art. 1000 alin.2 Cod civil, se mai impun câteva
precizări. Astfel, trebuie reţinută ideea, că nu orice faptă păgu
bitoare a minorului atrage răspunderea părintelui său. O
răspundere civilă delictuală a părintelui pentru orice faptă a
copilului său m inor ar fi excesivă, deturnată de la sensul normei
juridice, la fel de nejustificată ca şi o restrângere excesivă a
cazurilor de răspundere. De aceea, aşa cum am arătat deja,
părintele se poate exonera de răspundere făcând dovada unor
cauze care înlătură caracterul ilicit sau caracterul vinovat al
faptei.
O a doua precizare se referă la faptul, că textul art. 1000
alin. 2 din Codul civil nu înseamnă o derogare de la principiile
generale privind elementele răspunderii civile delictuale.
Vinovăţia (minorului şi părintelui) rămâne în continuare un
element necesar al răspunderii, însă, în cazul părintelui este
prezumată, iar în cazul minorului nu trebuie dovedită. Aşa cum
s-a arătat, vinovăţia minorului nu trebuie dovedită şi nici n u este
prezumată de lege, deoarece o asemenea prezumţie ar putea fi
prea uşor răsturnată, dovedindu-se lipsa de discernământ a
copilului nevârstnic sau dem ent2.
1 în acest sens, C. Stătescu, op. cit., pag. 58; Trib. Suprem, sect. civ.,
dec. 924/5 aprilie 1973, în C.D., 1973, pag. 175.
II. Vinovăţia civilă în cazul răspunderii institutorilor

pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru
faptele ucenicilor (art. 1000 alin. 4. Cod civil).
A. F u n d a m e n tu l ră sp u n d erii civile delictuale în baza prevede

rilor ari. 1 0 0 0 a lin . 4 Cod civil.
a) Vinovăţia institutorilor şi meşteşugarilor.
Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 4 C. civ., institutorii şi
meşteşugarii răspund de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii
lor, în tot timpul cât aceştia se găsesc sub supra-vegherea lor
{“sub a lor privegheri'). Codul civil admite exonerarea de răspun
dere, dacă se probează că nu s-a putut împiedica faptul
prejudiciabil (art. 1000 alin. 5).
Din modul de reglementare al textului, rezultă că răspun
derea consacrată de art. 1000 alin. 4 este o răspundere pentru
fapta altuia, bazată pe vinovăţia institutorului sau meşteşuga
rului. In ce constă însă vinovăţia meşteşugarului sau
institutorului?
Analiza textului legal conduce la concluzia, că este vorba
despre vinovăţie pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necores
punzătoare a îndatoririi de supraveghere a elevului sau
ucenicului. Chiar dacă, şi într-un caz şi în celălalt, activitatea de
supraveghere nu poate fi desprinsă total de activitatea educativă
pe care o desfăşoară institutorul sau meşteşugarul, doctrina şi
practica judecătorească sunt unanime în a aprecia, că răspun
derea trebuie circumscrisă numai la aspectele ce ţin de
supraveghere1.
Vinovăţia institutorului sau meşteşugarului este o condiţie
fundamentală a răspunderii lor şi trebuie analizată pornindu-se
de la specificul obligaţiilor de supraveghere, care diferă în
funcţie de specificul activităţilor. Astfel, un anumit specific are
supravegherea unor minori aflaţi la grădiniţă ori la şcoală în

clasele mici şi un cu totul alt specific există atunci când este

vorba despre elevi de la gimnaziu, liceu ori şcoli speciale.
Numai avându-se în vedere specificul activităţii de supraveghere
care fundamentează sarcinile de serviciu ale institutorului, se poate
caracteriza activitatea desfăşurată, calificând fapta ca licită sau ilicită.
Apoi, prin raportarea atitudinii subiective a institutorului la fapta sa,
se va putea decide dacă există sau nu vinovăţie. Aceeaşi judecată este
valabilă şi în privinţa vinovăţiei meşteşugarului.
b) Prezumţiile privind răspunderea institutorului sau meş
teşugarului.
Şi în materia aplicării art. 1000 alin. 4 Cod civil, asemănător cu
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, se
consideră că victima prejudiciului trebuie să facă dovada numai a
elementelor obiective ale răspunderii (fapta ilicită, prejudiciu,
raport de cauzalitate) şi o dată făcută dovada, se va declanşa o
triplă prezumţie în ceea ce-i priveşte pe institutor sau meşteşugar,
şi anume:
1) prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost
îndeplinită în mod corespunzător;
2) prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei
îndatoriri'şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii.
3) prezumţia vinovăţiei profesorului sau meşteşugarului în
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce îi revenea.
Se discută, în doctrină, şi asupra acestei probleme vom
reveni, dacă victima prejudiciului trebuie să facă dovada vino
văţiei elevului sau ucenicului. Se apreciază că, în principiu,
trebuie dovedită şi vinovăţia făptuitorului, dar această condiţie
nu este atât de riguroasă, astfel că răspunderea institutorului sau
meşteşugarului ar putea fi antrenata şi în absenţa capacităţii
delictuale a elevului sau ucenicului'.
1Ase vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 216; I. P. Filipescu,

op. cit., pag. 141.
în ce priveşte caracterul prezumţiilor, apreciem că ele sunt

prezumţii juris tantum, deci primesc proba contrară. Institu
torul sau meşteşugarul, pentru a le răsturna, trebuie să facă
dovada că supravegherea minorului a fost exercitată în condiţii
de exigenţă, însă, cu toate acestea, faptul prejudiciabil n-a putut
fi împiedicat.
c) Exonerarea de răspundere.
Răspunderea institutorului sau meşteşugarului este o
răspundere subiectivă, bazată pe culpă. Culpa institutorului sau
meşteşugarului este prezumată de lege. Codul civil admite însă,
în art. 1000 alin. 5, posibilitatea de exonerare de răspundere,
dacă se face dovada că n-a putut fi împiedicat faptul preju
diciabil. Ce va trebui însă să dovedească în concret institutorul
sau meşteşugarul?
în primul rând, el va trebui să probeze că şi-a îndeplinit în
mod corespunzător obligaţia de supraveghere. Este o dovadă, nu
întotdeauna simplă, deoarece supravegherea elevului sau
ucenicului, uneori, pune probleme deosebite. Astfel, în practica
judecătorească s-a decis că institutorii şi meşteşugarii răspund şi
în cazul în care elevul sau ucenicul s-a sustras de sub suprave
ghere, iar această sustragere le este imputabilă1.
în literatura de specialitate mai veche, s-a decis că institutorii
sunt apăraţi de responsabilitatea decurgând din faptele dău
nătoare comise de elevii lor, dacă dovedesc că nu au putut să
împiedice faptul care a dat loc la această responsabilitate. Pentm
ca ei să fie apăraţi de responsabilitate, trebuie ca imposibilitatea în
care s-au găsit, de a împiedica faptul prejudiciabil în momentul
când a fost comis, să nu rezulte dintr-o neglijenţă anterioară,
gare să le fie imputabilă. Simplul fapt că, în momentul comiterii
faptului prejudiciabil, elevul nu se găsea sub ochii institutorului,
1 Trib. Supr., dec. nr. 4/1977, în C.D., 1977, pag. 310 - 313; A se
vedea Trib. mun. Bucureşti, sect. III civ., dec. 1200/1991, în
I. G. Mihuţa, Culegere de practică judiciară pe a n u l 1991, Casa de
editură şi Presă “Şansa” S.R.L, 1992, pag. 138.
nu este de natură a forma o scuză de responsabilitate, decât dacă

s-ar dovedi că lipsa institutorului provenea dintr-o cauză
legitimă1.
Aşa cum s-a spus2, este vorba de o răspundere pentru nesu-
pravegherea elevului sau ucenicului în timpul când acesta
trebuia să se afle sub supravegherea institutorului sau meşteşu
garului. In cazul în care lipsa de supraveghere este motivată,
cum ar fi cazul în care institutorul este învoit de la serviciu de
către conducerea unităţii, nu există vinovăţie în cauză şi institu
torul trebuie să fie exonerat de răspundere. Astfel, într-o speţă,
directoarea unei grădiniţe a învoit-o pe educatoarea de serviciu
de la program şi în timpul cât educatoarea a lipsit, unul dintre
copiii minori a cauzat altuia o vătămare gravă. Instanţa supremă
a statuat că nu se poate reţine culpa educatoarei, în baza art.
1000 alin. 4 C. civ., şi a hotărât că trebuie să răspundă
inspectoratul şcolar, în calitate de comitent şi directoarea
grădiniţei, în calitate de prepus, în baza art. 1000 alin. 3 C. civ3.
în al doilea rând, exonerarea de răspundere se va putea face
prin proba cazului fortuit, forţei majore, faptei unui terţ sau
faptei victimei înseşi.
în sfârşit, institutorul sau meşteşugarul vor putea face dovada
neîndeplinirii celorlalte condiţii generale şi speciale ale răspun
derii: existenţa faptei ilicite; existenţa raportului de cauzalitate
dintre fapta ilicită a elevului sau ucenicului şi prejudiciu;
săvârşirea faptei de către un elev sau ucenic minor.
1 în acest sens, Sourdat, Trăite de la responsabilite, II, nr. 882, citat

de C. Hamangiu, N. Georgean, în Codul civil adnotat - Doctrină
franceză şi română, Voi. III, Editura Socec, nr. 199 - 200.
2 Fr. Deak, op. cit., pag. 210.
3 Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 344 din 20 februarie 1979, în C.D.,
1979, pag. 105.
B. V in o vă ţia elevu lu i s a u ucen icu lu i.
Am arătat deja, că vinovăţia elevului sau ucenicului nu este
decât, în principiu, condiţie a răspunderii institutorului sau
meşteşugarului. Spunem în principiu, pentru că doctrina admite
răspunderea, în baza art. 1000 alin. 4, atunci când elevul sau
ucenicul au săvârşit fapta, fiind lipsiţi de discernământul faptelor
lor. In mod îndreptăţit, s-a arătat, că răspunderea institutorului
trebuie antrenată şi în cazul elevului sau ucenicului lipsit de
capacitatea delictuală (preşcolar, elev deficient psihic), deoarece
mai ales în asemenea cazuri supravegherea este deosebit de
necesară1.
Vinovăţia minorului produce efecte juridice diferite în
raporturile dintre elev sau ucenic şi institutor sau meşteşugar, pe
de o parte, şi în raporturile elevului sau ucenicului cu victima
prejudiciului, pe de altă parte. Astfel, în cazul elevilor sau
ucenicilor care au săvârşit fapta ilicită având discernământul
faptelor lor, deci cu vinovăţie, institutorul sau meşteşugarul vor
avea o acţiune în regres împotriva lor. Răspunderea instituto
rului sau meşteşugarului fiind solidară cu răspunderea elevului
sau ucenicului, solidaritate izvorâtă din prevederile art. 1003
C. civ., înseamnă că institutorul sau meşteşugarul este ţinut faţă
de victimă la plata întregii despăgubiri. în măsura plăţii făcute,
el are o acţiune în regres împotriva elevului sau ucenicului,
-întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. pentru- fapta
proprie.
Iată, deci, că vinovăţia elevului sau ucenicului are relevanţă
juridică în raporturile prezentate. Lipsa discernământului
minorului face inadmisibilă o acţiune în regres a institutorului
sau meşteşugarului împotriva elevului sau ucenicului.
în ce priveşte raporturile cu victima prejudiciului, se poate
observa, că cel prejudiciat îl poate acţiona în justiţie, fie pe
institutor sau meşteşugar, în baza art. 1000 alin. 4 C. civ., fie pe

elev sau ucenic, în baza prevederilor art. 998 - 999 C. civ. Acţiu
nea împotriva elevului sau ucenicului este admisibilă numai dacă
acesta a acţionat cu discernământ. După cum am arătat, acţiu
nea împotriva institutorului sau meşteşugarului este admisibilă şi
în cazul când elevul sau ucenicul este lipsit de discernământ.
Pentru celelalte situaţii, care nu pun problema discernă
mântului ucenicului sau elevului, este nevoie ca aceştia să fi
acţionat cu vinovăţie. Dacă se face dovada lipsei de vinovăţie a
elevului sau ucenicului, prin proba unor cauze care înlătură
vinovăţia, nu se va putea antrena nici răspunderea institutorului
sau meşteşugarului, nici răspunderea elevului sau ucenicului.
C. Corelaţia răspunderii p ă rin ţilo r cu răspunderea in stitu

torilor s a u m eşteşugarilor d in perspectiva v in o v ă ţiei acestora.
Din cele prezentate rezultă, credem, destul de clar, că funda
mentul răspunderii reglementate de prevederile art. 1000 alin.2
C. civ. este diferit faţă de cel al răspunderii reglementate de
prevederile art. 1000 alin.4 C. civ. Aşa fiind, urmează să cons
tatăm că între cele două feluri de răspundere pentru fapta altuia
se stabileşte următoarea corelaţie: răspunderea părinţilor pentru
faptele copiilor lor minori are o sferă de extensie mai mare
decât răspunderea institutorilor sau a meşteşugarilor. Odată
antrenată răspunderea institutorului sau meşteşugarului pentru
fapta ilicită a elevului sau ucenicului, reţinându-se culpa în
supravegherea acestuia, pentru aceeaşi faptă ilicită nu se va mai
putea antrena şi răspunderea părintelui, motivată tot pe culpa în
supraveghere. Aşadar, culpa în supraveghere reţinută în sarcina
institutorului sau meşteşugarului înlătură culpa în su-praveghere
a părintelui.
Concluzia este logică, de vreme ce, în momentul săvârşirii
faptei ilicite, minorul desfăşură o activitate a cărei coordonare era
în sarcina institutorului sau a meşteşugarului, iar părintele, în
mod efectiv, era în imposibilitate de a realiza supravegherea
minorului, neaflându-se în acelaşi loc cu minorul. Credem că
această concluzie se impune pentru toate situaţiile când copilul
minor (elev sau ucenic) era sau trebuia să fie sub supravegherea
institutorului sau a meşteşugarului. O asemenea concluzie este
valabilă chiar dacă părintele ar fi prezent, dacă supravegherea
minorului era în atribuţiile institutorului sau meşteşugarului, spre
exemplu, dacă fapta ilicită se săvârşeşte în timpul unei lecţii
demonstrative sau în timpul serbării şcolare, la care este prezent şi
părintele.
Prin urmare, culpa în supraveghere a institutorului sau meş
teşugarului transformă răspunderea părintelui într-o răspundere
subsidiară1. Răspunderea părintelui nu este înlăturată definitiv şi
ea va redeveni activă, în cazul în care institutorul sau meşte
şugarul reuşeşte să probeze că n-a putut împiedica faptul
prejudiciabil2.
In privinţa corelaţiei care există între răspunderea părinţilor
şi răspunderea institutorului sau meşteşugarilor, au fost
exprimate şi alte păreri. Astfel, într-o concepţie, s-a susţinut că
cele două răspunderi se exclud, şi, prin urmare, victima
prejudiciului îl poate acţiona pe institutor sau meşteşugar
pentru repararea întregului prejudiciu. Răspunderea
institutorului sau meşteşugarului nu se poate aplica concomitent
cu răspunderea părintelui. In aceeaşi concepţie se susţine că,
deşi în raport cu răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea
părinţilor este o răspundere specială, în raport cu celelalte feluri
’ de răspundere pentru fapta altuia ea apare ca fiind o
răspundere cu caracter general. Aşa fiind, ea va fi întotdeauna
înlăturată de răspunderea cu caracter special prevăzut de art.
1000 alin.4, potrivit principiului specialia generalibus derogând.
1 In acest sens, C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru

fapta altei persoane, pag. 107; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag.
2 M. 'Eliescu, op. cit., pag. 309; Tudor R. Popescu, Petre Anca,
op. cit., pag. 207.
3 M. Eliescu, op. cit. pag. 309.
Până în acest punct concluzia autorilor menţionaţi este

corectă. Este însă necesar a se face precizarea că raportul
general - special, m enţionat mai sus, nu trebuie absolutizat1.
Excluderea răspunderii părintelui de către răspunderea
institutorului sau meşteşugarului are doar un caracter relativ, în
sensul că funcţionează numai pentru culpă în supravegherea
minorului. Aşa cum am văzut, răspunderea părintelui poate fi
antrenată şi pentru culpa în creşterea şi educarea minorului,
situaţie în care ea nu va mai putea fi înlăturată de răspunderea
institutorului sau meşteşugarului.
In logica aceleiaşi concepţii, s-a susţinut că, în cazul în care
institutorul sau meşteşugarul a fost obligat la repararea între
gului prejudiciu, el va avea o acţiune în regres împotriva părin
telui copilului minor, întemeiată pe prevederile art. 998 - 999
C. civ., trebuind însă să facă dovada că fapta ilicită a minorului s-
a datorat nu numai lipsei de supraveghere a copilului, dar şi
carenţelor de educaţie a minorului, care sunt imputabile
părinţilor. O asemenea acţiune în regres, se susţine că ar putea
fi îndreptată şi împotriva altor persoane, care exercită drepturile
şi îndatoririle părinteşti2.
In ceea ce ne priveşte, apreciem că o asemenea acţiune nu
este posibilă, deoarece vine în contradicţie cu însăşi premisa de
la care s-a pornit. Prin urmare, pe de o parte, se reţine culpa în
supraveghere a institutorului sau meşteşugarului, care exclude
răspunderea părintelui pe acest temei, pe de altă parte se admite
că părintele ar putea fi făcut responsabil în baza prevederilor
art. 998 - 999 C. civ., însă cu motivarea culpei în creşterea şi
educarea minorului.
Noi considerăm că, odată stabilită vinovăţia institutorului
(meşteşugarului) în condiţiile prevederilor art. 1000 alin. 4
C. civ., într-o consecvenţă logică, trebuie să admitem că cel
vinovat n-a putut face dovada prevăzută de prevederile art. 1000

2Ion M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 16] -168.
alin. 5, adică aceea că n-a putut împiedica faptul prejudiciabil. O
asemenea dovadă ar fi fost şi împrejurarea că, deşi suprave
gherea ucenicului sau elevului s-a făcut în condiţiile de exigenţă
cerute, totuşi faptul prejudiciabil s-a produs datorită lipsurilor cu
privire la educaţia minorului, care sunt imputabile părinţilor.
Apreciem, deci, că admiterea posibilităţii unei acţiuni în
regres a institutorului (meşteşugarului) împotriva părintelui,
întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., se poate face
doar la modul teoretic, aşa cum se poate admite posibilitatea
unei asemenea acţiuni îndreptate împotriva oricărei persoane.
In mod practic, însă, în ipoteza luată în discuţie, o asemenea
acţiune n-ar putea avea, din punct de vedere logic, nici o
eficienţă1.
Această concluzie, la care am ajuns, ne face să nu putem fi de
acord nici cu o altă soluţie care a fost promovată uneori în
practica judiciară. Este vorba despre concepţia după care cele
două răspunderi pot acţiona concomitent, atât părintele cât şi
institutorul sau meşteşugarul răspund, pro parte, proporţional cu
partea lor de vină2.
O asemenea concepţie nu poate fi susţinută deoarece, atât
răspunderea părintelui cât şi răspunderea institutorului sau
meşteşugarului sunt forme ale răspunderii pentru fapta altuia,
reglementate de lege în scopul reparării integrale a prejudi-
- ciului. Prin urmare, odată făcuţi răspunzători, fiecare dintre
aceştia vor fi obligaţi la repararea integrală a prejudiciului. Chiar
dacă, între supravegherea copilului minor şi educaţia lui există
1 în sensul că institutorul sau meşteşugarul nu au dreptul de recurs

împotriva părintelui. Jurisprudence generale ou Repertoire methodique et
alphabetique de legislation, de doctrine et de jurisprudence, în
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pag. 577, nr. 233.
2 Trib. Supr. dec. nr. 4/17 ian. 1977, în C.D., 1977,
pag. 310; Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 1828/10 oct. 1980 în C.D.,
1980, pag. 340; Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 2692/1987 în R.R.D.,
nr. 9/1988, pag. 75.
puternice conexiuni1, ele pot fi totuşi analizate separat, altfel şi-

ar pierde sensul reglementarea, deoarece soluţia propusă în
practica judiciară ar însemna o revenire la răspunderea în
temeiul prevederilor art. 998 - 999 C. civ.
De aceea, în mod practic, victima prejudiciului are un drept de
opţiune între a-1 acţiona pe minor, în baza prevederilor art. 998 -
999 C. civ., pe părinte, în baza prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ.,
ori pe institutor (meşteşugar) în baza prevederilor art. 1000 alin. 4
C. civ. Desigur, cel prejudiciat va alege calea care-i oferă cele mai
bune avantaje sub aspectul probei şi aceasta este, evident, acţiunea
în baza prevederilor art. 1000 alin. 2 C.dv.
III. Răspunderea comitenţilor pentru faptele

prepuşilor lor (art. 1000 alin. 3 Cod civil).
A. F u n d a m e n tu l răspunderii com itentului. Problema v in o
văţiei com itentului.
Una dintre cele mai aprinse controverse din materia răspun
derii civile delictuale este aceea a fundamentului răspunderii
comitentului pentru faptele prepuşilor săi, în baza art. 1000 alin. 3
Cod civil.
Această problemă are o contingenţă strânsă cu problema
vinovăţiei, pe de o parte, pentru că unul din temeiurile răspun
derii comitentului a fost considerat a fi, multă vreme, tocmai
vinovăţia acestuia, teză susţinută şi în prezent de o parte a
1 Aşa cum s-a spus, şi suntem de acord cu o asemenea susţinere,

“supravegherea va f i cu atât mai lesnicioasă şi eficientă cu cât copilul a
primit o educaţie mai atentă şi, dimpotrivă, absenţa sau insuficienta
educaţie, lipsind copilul de o disciplină morală, fa c ca supravegherea să
fie practic neputincioasă în a-l opri pe copil să săvârşească fapte ilicite
prejudiciabile. Educarea şi supravegherea întregindu-se una pe cealaltă,
urmăresc, concordant, să fa că din copil u n element u til colectivităţii şi,
în toate cazurile, u n element neprimejdios’’, M. Eliescu, Răspunderea
civilă delictuală, op. cit, pag. 275.
doctrinei juridice, urmată de practica judecătorească, chiar dacă
cu unele nuanţe sau atenuări. Pe de altă parte, chiar funda
mentările care încearcă să acrediteze ideea unei răspunderi
obiective, fără culpă, în discursul lor, nu pot face total abstracţie
de ideea vinovăţiei comitentului, chiar dacă o analizează în
corelaţie cu celelalte elemente ale răspunderii.
In cele ce urmează, o să analizăm succint teoriile care au fost
dezvoltate pe problema fundam entului răspunderii comitentului
pentru faptele prepuşilor săi, insistând mai mult pe aspectele ce
pun în discuţie, într-un fel sau altul, vinovăţia comitentului.
a) Fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de culpă.
Aceasta este concepţia subiectivă, fidelă ideii că întreaga
răspundere civilă delictuala, indiferent că este vorba de răspun
derea pentru fapta proprie sau de răspunderea pentru fapta
altuia, se fundamentează pe ideea de culpă.
Teoria nu este unitară, cunoscând mai multe orientări.
Astfel, într-o concepţie, se consideră că răspunderea comiten
tului este o răspundere pentru fapta proprie. Se susţine, în
cadrul acestei teorii, că prepusul ar fi un reprezentant al comi
tentului şi deci, fapta sa este fapta comitentului însuşi. Teoria a
fost urmată şi de unele soluţii ale practicii judecătoreşti1.
Concepţia m enţionată este criticabilă şi a fost criticată2. S-a
arătat, că nu poate fi vorba de reprezentare, deoarece aceasta
'operează numai în domeniul actelor juridice, iar pe de altă
parte, Codul civil consacră expres ideea că răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altuia.
Intr-o altă concepţie, se apreciază corect că răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altuia. Această
teorie a avut însă o anumită evoluţie. Intr-o primă orientare, s-a
1Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 886/1957 în C.D., pe anul 1957,
pag. 161; Idem dec. nr. 885/1959 şi dec. nr. 1061/1966, în I. Mihuţă,
Al. Lesviodax, Repertoriu de ţxractică judiciară în materia civilă... pe
anii 1952 -1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 402 şi 418.
2 In acest sens C. Stătescu, op. cit., pag. 138.
vorbit de culpa în alegere, unită cu o culpă în supraveghere

(culpa in vigilando)'. Ulterior, socotindu-se că nu se poate pro
ba întotdeauna culpa în alegere, s-a ajuns să se susţină existenţa
unei prezumţii de culpă în îndrum are şi supraveghere2.
Doctrina şi practica judiciară au evoluat, de la susţinerea unei
prezumţii relative de culpă înspre susţinerea unei prezumţii
absolute, irefragabile.
Teoria care fundamentează răspunderea comitentului exclusiv
pe culpă a fost criticată. S-a arătat că, pentm comitent, Codul civil
nu reglementează posibilitatea exonerării de răspundere prin
proba imposibilităţii împiedicării faptului prejudiciabil, ceea ce
exclude ideea de culpă. Pe de altă parte, răspunderea fondată pe
culpă, nu mai permite regresul comitentului împotriva prepu
sului3.
în aceste condiţii, se consideră în doctrină, că prezumţia de
culpă este un simplu “înveliş verbal”4, ea nu corespunde cu o
realitate, ci cu o ficţiune a legii.
b) Fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de risc.
Teoria riscului a apărut în Franţa la sfârşitul sec. al XlX-lea şi
ea aşează la fundam entul răspunderii noţiunea de risc, pe care o
substituie ideii de culpă5.
1Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 739/1958, în C.D., 1958, pag. 200.
2 Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2442/1972, în C.D., 1972, pag.
211; Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 201/1973, în Vasile Papadopol,
M. Popovici, Repertoriu alfabetic... 1969 - 1975, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 320.
3 A. Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind răspun
derea fă ră culpă pentru repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau
lucruri, în R.R.D., nr. 2/1978, pag. 29-36; A. Ionaşcu, Răspunderea
comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi în Contri
buţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil
român, voi. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978, pag. 98.
4 Ibidem, pag. 58.
5 A se vedea A Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind
răspunderea fără cidpă pentru repararea prejudiciului cauzat de prepuşi
sau de lucrurim R.R.D., nr. 2/1978, pag. 98.
Se porneşte de la explicaţia că cel ce trage foloasele unei

activităţi trebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale
acesteia (u b i em o lu m en tu m ibi onus).
Teoria riscului a evoluat de la noţiunea de risc - profit, la
noţiunea de risc de activitate, care are în vedere faptul că cel
care întrebuinţează prepuşi, îşi extinde câmpul de activitate şi
introduce în societate o primejdie sporită de păgubire. “Este
riscul de a ctivitate p e care “co m iten tu l trebuie să-l suporte”, căci
p a g u b a a fo s t c a u za tă de această extindere p i i n p rep u şi a propriei
activită>ti .
Teoria riscului a fost criticată2 evidenţiindu-se, îndeosebi, in
compatibilitatea ei cu dreptul indiscutabil pe care-1 are co
mitentul, de regres împotriva prepusului3.
c) Fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de
garanţie.
Teoria garanţiei este cea care câştigă tot mai mult teren, atât
în doctrină cât şi în practica judecătorească. Se consideră că prin
art. 1000 alin. 3, Codul civil instituie o garanţie a comitentului,
în solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului, deci o
garanţie pentru fapta altuia, faptă ilicită cauzatoare de prejudicii
care este de natură a angaja răspunderea personală a
prepusului4.
Ideea garanţiei, ca fundam ent al răspunderii comitentului, a
fost evocată şi cu ocazia lucrărilor preparatorii ale Codului civil
francez din anul 1804. în acest sens, tribunul Bertrand de
Grenille spunea: “Acest pr oiect n u se opreşte la persoana care este
a u to ru l pagubei, el merge m a i departe ş i p e n tru a-i a sigura cât
1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., pag. 284; R. Rodiere, Enciclopedie

furidique, Dalloz, Repertorie de droit civil (Responsabilite) nr. 7. pag.
564.
2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., pag. 284; C. Stătescu, op. cit., pag. 138;
M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pag. 183;
3A se vedea I. P. Filipescu, op. cit., pag. 143.
mai deplin dreapta despăgubire, el autoriză pe cel prejudiciat să

se îndrepte împotriva acelora de care depinde această persoană şi
pronunţă împotriva acestora garanţia civilă’\
în doctrina de specialitate şi practica judiciară, teoria ga
ranţiei cunoaşte două orientări:
1) O concepţie obiectivă a garanţiei, întemeiată pe riscul de
activitate, detaşată de orice culpă prezumată a comitentului2. O
variantă a acestei concepţii, care însă elimină ideea de risc,
menţinându-se numai în planul garanţiei obiective, fără vino
văţie, este susţinută de un alt autor, care justifică garanţia pe
faptul că aşa este just, normal, echitabil3.
2) O a doua concepţie este aceea a garanţiei subiective, care
susţine că ideea de culpă a comitentului nu trebuie definitiv
înlăturată, garanţia comitentului bazându-se pe ideea unei
prezumţii de culpă în sarcina sa4.
Această concepţie se m enţine în logica Codului civil român
care fundamentează principiile generale ale răspunderii pe
ideea de vinovăţie. Aşa cum s-a arătat0, chiar dacă nu întot
deauna, totuşi, în multe situaţii, săvârşirea de către prepus a
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se explică şi printr-o
defectuoasă activitate de supraveghere, îndrum are şi control a
prepusului de către comitent.
1 Citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 284.

2în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 284 - 286.
3A. Ionaşcu, op. cit., pag. 102; A se vedea şi L. Pop, op. cit., pag. 286,
Pentru practica în materia garanţiei a se vedea Plen. Trib. Supr., dec. de
îndr. nr. 2/1960, în C.D., 1960, Trib. Suprem, sect. civ., dec.
nr. 2162/1976 în RRD nr. 5 / 1977, pag. 68; idem dec. nr. 352/1983, în
C.D., 1983, pag. 71, Trib. Supr., sect. civ. dec. nr. 352/1981, în R.R.D.,
nr. 11/1981, pag. 46.
4 în acest sen, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 226; C. Stătescu, op.
cit., pag. 142; I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în Drept, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pag. 206.
Ideea de garanţie nu se confundă cu ideea de culpă, are o
altă arie de extensie, ceea ce face imposibilă exonerarea de
răspundere a comitentului prin proba lipsei de vinovăţie în
exercitarea supravegherii, îndrum ării şi controlului prepusului.
Doctrina şi practica judiciară se referă, uneori, şi în prezent,
la prezumţia absolută de culpă a comitentului, pentru a da
satisfacţie atât principiului vinovăţiei cât şi principiului garanţiei.
Apreciem că, de lege lata, ipoteza prezumţiei absolute de culpă,
este lipsită de temei, dacă nu i se alătură ideea de garanţie.
In cele din urmă, răspunderea comitentului, în baza art. 1000
alin.3, a fost instituită ca un mijloc de garantare a intereselor
victimei împotriva insolvabilităţii prepusului, ea neavând decât
rolul de a asigura părţii păgubite repararea pagubei1.
B. Problema vinovăţiei prepusului.

Răspunderea comitentului, reglementată de prevederile
art. 1000 alin. 3 Cod civil, este angajată pentru fapta ilicită cauza
toare de prejudicii săvârşită de prepus, care este totodată
imputabilă acestuia.
Considerăm şi noi, alături de alţi autori, că victima prejudi
ciului, pentru a putea obţine despăgubirea, trebuie să facă dovada
condiţiilor generale ale răspunderii (existenţa faptei ilicite cauza
toare de prejudicii; existenţa prejudiciului; existenţa raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei
prepusului).
Cu privire la elementele obiective ale răspunderii există
unanimitate de păreri în doctrina juridică, în sensul că ele
trebuie dovedite de victima prejudiciului. în privinţa vinovăţiei,
există însă controverse.
1 Trib. Supr., dec. de îndr.nr. 2/1960, în C.D., 1960, Pentru

susţinerea concepţiei garanţiei obiective şi critica celorlalte concepţii a
se vedea şi I. Lulă, Garanţia, funda m en tu l răspundem comitentului,
Dreptul nr. 10- 11/1995, pag. 58-63.
Astfel, într-o opinie, care nu a fost însă urmată de practica

judecătorească, s-a considerat că nu este necesar ca victima să
facă dovada vinovăţiei prepusului1. Principalele argumente ale
acestei concepţii sunt: 1) nici o dispoziţie legală nu prevede
necesitatea culpei prepusului; 2) dacă vinovăţia prepusului ar fi
o condiţie a răspunderii comitentului, cu ocazia acţiunii în
regres a comitentului împotriva prepusului, acesta din urm ă n-ar
mai putea să se exonereze de răspundere, dovedind culpa
integrală a comitentului.
Această concepţie a fost susţinută recent şi de către alţi
autori, care pledează şi ei pentm calificarea răspunderii com
itentului, reglementată de prevederile art. 1000 alin. 3 C. civ., ca
o răspundere principală, independentă de culpa prepusului, şi
nu accesorie, grefată pe obligaţia principală a prepusului2.
In mod îndreptăţit, în opinia noastră, această concepţie a
fost criticată. S-a considerat, astfel, că primul argument expres
nu este peremptoriu, deoarece nu se poate concepe o răspun
dere a comitentului decât pentru fapta ilicită vinovată a prepu
sului. Cel de-al doilea argument, deasemenea nu este perem-
toriu, deoarece întreaga problemă a regresului comitentului şi a
exonerării de răspundere a prepusului se reduce la o problemă
de autoritate de lucru judecat. Va exista autoritate de lucru
judecat în ceea ce priveşte vinovăţia prepusului, atunci când
1în acest sens, I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pag. 167-
169; Dan Chirică, Este greşeala prepusului o condiţie a răspunderii
comitentului?în R.R.D., nr. 4/1983, pag. 29.
2Emilian Lipcanu, Cu privire la caracterul principal - şi independent
de culpa prepusului său - a răspunderii comitentului, regleinentată prin
art. 1000 alin. 3 din Codul civil, în “Dreptul” nr. 10/1997, pag. 26 - 31;
Ion Lulă, Răspunderea comitentului are u n caracter accesoriu sau
constituie o obligaţie principală1?, în “Dreptul”, nr. 9/1995, pag. 32 - 35.
Acest autor, deşi califică obligaţia comitentului ca fiind principală, con
diţionează totuşi răspunderea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 3
C. civ. de proba vinovăţiei prepusului.
victima prejudiciului va acţiona în judecată atât pe comitent cât

şi pe prepus, iar în cadrul procesului se va stabili vina exclusivă a
prepusului. Intr-un asemenea caz, prepusul nu va mai putea, cu
ocazia regresului comitentului, să dovedească culpa exclusivă a
acestuia, pentru a se exonera de răspundere.
Dacă vinovăţia prepusului s-a stabilit în lipsa sa, fără ca el să
fie chemat în proces, hotărârea judecătorească nu-i va fi opoza
bilă şi, deci, cu ocazia acţiunii în regres a comitentului, prepusul
va putea face dovada lipsei sale de culpă şi, eventual, a culpei
exclusive a comitentului1.
In ce ne priveşte, ne raliem concepţiei care susţine că victima
prejudiciului trebuie să facă dovada vinovăţiei prepusului. Aşa
cum s-a spus, legiuitorul a acordat o înlesnire victimei, scutindu-1
de obligaţia de a face dovada vinovăţiei comitentului. O a doua
înlesnire ar fi excesivă, iar în plan logic, nejustificată, împotriva
principiilor elementare ale răspunderii2.
Aşa cum arătam, practica judiciară este în sensul necesităţii
vinovăţiei prepusului, pe care victima trebuie să o dovedească3'
C. Aspecte ale vinovăţiei prepusului în cazul în care a depăşit

limitele funcţiilor încredinţate.
Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 3 C. civ., comitenţii răs
pund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor dacă fapta ilicită a fost
1în acest sens, a se vedea A. Ionaşcu, în Contribuţia practicii jude

cătoreşti... pag. 82 - 85; A. Ionaşcu, Condiţionarea răspunderii indirecte
a comitentului de dovedire a culpei prepusului, în R.R.D., nr. 5/1983,
pag. 16 - 20; In sensul că vinovăţia prepusului este necesară,a se vedea
C. Stătescu, op. cit., pag. 144 - 146; C. Stătescu, C. Bîrsan,op. cit., pag.
226-227; L. Pop, op. cit., pag. 272.
2M. Eliescu, op. cit., pag. 294 - 295.
3 Ase vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1029/1953, în C.D., 1952 -
1954, voi. II, pag. 101; Plenul Trib. Supr., dec. de îndr. nr. 2/1960; în C.D.,
1960; trib. mun.Bucureşti, sect. IV, civ., dec. nr. 1205/1990, în Culegere de
Practică judiciară civilă pe a n u l 1990, de Ioan G. Mihuţă, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” SRL, 1992, pag. 99.
săvârşită de către prepuşi “în funcţiile ce li s-au încredinţai’. Textul

legal instituie, deci, pe lângă condiţiile generale ale răspunderii
civile delictuale, o condiţie specială, foarte importantă, care
necesită unele precizări şi din perspectiva vinovăţiei civile ca
element al răspunderii civile delictuale.
In lipsa unei reglementări legale, literatura de specialitate şi
practica judiciară au promovat soluţii foarte diverse, mergând de
la o interpretare restrictivă a expresiei “în limitele funcţiilor
încredinţaţi’, până la interpretarea foarte largă a noţiunii. Pro
blema este importantă, din perspectiva vinovăţiei civile, deoa
rece, pe de o parte, pentru a se antrena răspunderea prepusului,
în baza prevederilor art. 998 - 999 C. civ., este necesar să se facă
dovada vinovăţiei acestuia, iar vinovăţia prepusului se apreciază
şi în raport de drepturile şi obligaţiile care derivă din specificul
funcţiei încredinţate. Pe de altă parte, conţinutul funcţiei
încredinţate este de natură să pună în evidenţă drepturile şi
obligaţiile comitentului, astfel că acesta ar putea fi făcut exclusiv
răspunzător de prejudiciul produs, iar o acţiune în regres
împotriva prepusului ar fi, în această ipoteză, respinsă.
Intr-o interpretare restrictivă a noţiunii de “funcţii încre
dinţată, s-a susţinut că nu poate fi făcut răspunzător comitentul
pentru prejudiciul produs de către prepus, dacă prepusul a
depăşit limitele funcţiei încredinţate, a abuzat de funcţie, acţio
nând în propriul său interes fără legătură cu interesul comi
tentului sau chiar împotriva intereselor acestuia1.
Dimpotrivă, într-o altă interpretare, se extinde în mod
excesiv răspunderea comitentului şi la acele situaţii când între
funcţia încredinţată şi fapta ilicită a prepusului nu există nici un
fel de conexiune, iar prepusul a acţionat în mod abuziv, în
propriul său interes2.
1A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 228 care citează în

acest sens deciziile secţiei penale ale Tribunalului Suprem nr. 594/1977,
sect. pen. şi nr. 1308/1986.
2 Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 624/12 martie 1982, în Buletinul
Intern al Procuraturii Generale şi Ministerului Justiţiei nr. 2/1982,
Avându-se în vedere, contrarietatea de soluţii pronunţate în

practica judiciară şi diversitatea de opinii exprimate în doctrină,
în mod îndreptăţit s-a susţinut că răspunderea comitentului
trebuie să fie circumscrisă în anumite limite raţionale1. Astfel, s-
au propus unele criterii de delimitare a limitelor în care funcţio
nează răspunderea comitentului. Apreciind aceste criterii ca
fiind raţionale şi în logica reglementării, considerăm că ele ar
trebui, cu necesitate, consacrate în mod expres, într-o viitoare
reglementare.
Apreciem, deci, ca fiind corectă soluţia potrivit căreia comi
tentul trebuie să răspundă pentru faptele ilicite ale prepusului
său săvârşite în limitele normale ale funcţiei, când a lucrat
pentru comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost
conferite funcţiile2.
De asemenea, răspunderea comitentului ar putea fi antre
nată şi în cazul exerciţiului abuziv al funcţiei, dacă fapta ilicită a
fost săvârşită în interesul comitentului şi dacă există o legătură
de cauzalitate, sau cel puţin o corelaţie necesară, între modul de
acţiune al prepusului şi funcţia încredinţată3. Comitentul nu
trebuie să răspundă dacă este vorba despre o simplă legătură
ocazională, întâmplătoare, şi nici în situaţia când prepusul a
depăşit limitele funcţiei încredinţate, abuzând de aceasta în
propriul său interes. Comitentul nu trebuie să fie ţinut la
repararea prejudiciulu, în baza art. 1000 alin.3 C. civ., nici în
cazul când victima a contribuit şi ea la producerea prejudiciului,
sau când a încercat să tragă foloase proprii din fapta ilicită, deşi
şi-a dat seama că această faptă are un caracter abuziv4.
pag. 74; Trib. Supr. dec. nr. 27/18 aprilie 1983, în R.R.D., nr. 8/1983,
pag. 61, citate după C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 230.
1 In sensul acestei soluţii C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 228.
2în sensul acestei soluţii, C. Stătescu, C. Bîrsan., op. cit., pag. 231.
3 Ibidem.
4 în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 293; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pag. 230.
D. Corelaţia din tre v in o v ă ţia civilă, şi efectele răspunderii

co m iten tu lu i p e n tm fa p tele prepuşilor săi.
Efectele răspunderii comitentului pentru faptele prepusului
său pot fi analizate în raport cu victima prejudiciului şi în raport
cu prepusul. De asemenea, efectele pot fi analizate şi în privinţa
raporturilor dintre prepuşi sau în privinţa raporturilor dintre
comitenţi, în situaţia când prejudiciul a fost produs de faptele
ilicite ale unor prepuşi aparţinând unor comitenţi diferiţi.
a) Raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului.
Răspunderea specială a comitentului, în temeiul prevederilor
art. 1000 alin.3, a fost reglementată în scopul instituirii unei
garanţii legale care să îmbunătăţească situaţia juridică a celui
păgubit. Victima prejudiciului are un drept de opţiune putând
să-l acţioneze fie pe prepus, în baza prevederilor art. 998 - 999 C.
civ., fie pe comitent, în temeiul prevederilor art. 1000 alin. 3 C.
civ. In situaţia în care victima acţionează în baza art. 1000 alin. 3,
comitentul va trebui să repare întregul prejudiciu produs,
indiferent de modul în care a realizat coordonarea, instruirea,
dirijarea şi supravegherea prepusului. In raporturile dintre
comitent şi victima prejudiciului, vinovăţia comitentului nu
produce efecte juridice. Comitentul va răspunde chiar şi în cazul
când face dovada că a realizat o îndrum are şi supraveghere
corespunzătoare a prepusului, la nivelul exigenţelor regle
m entate în funcţie de specificul activităţii. După cum am arătat
deja, comitentul poate fi exonerat de răspundere numai dacă va
dovedi că prejudiciul a fost produs datorită forţei majore,
cazului fortuit, faptei victimei sau faptei unui terţ, deci dacă va
face proba unei cauze străine care înlătură însăşi vinovăţia
prepusului. De asemenea, comitentul va fi exonerat de răspun
dere şi în cazul când nu se îndeplinesc condiţiile speciale ale
răspunderii.
b) Raporturile dintre comitent şi prepus.

Răspunderea comitentului pentru faptele prepusului său este
o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru propria faptă şi,
de aceea, consecinţele nefavorabile ale producerii prejudiciului

este firesc să se răsfrângă, în cele din urmă, în patrimoniul celui
vinovat. Prin urmare, prevederile art. 1000 alin. 3 sunt favorabile
numai în ceea ce priveşte situaţia victimei prejudiciului, cel
păgubit nemaitrebuind să dovedească vinovăţia comitentului,
deoarece răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă.
In ce-1 priveşte pe prepus, prevederile art. 1000 alin. 3 nu-1
apără de răspundere, astfel că, printr-o acţiune în regres, comi
tentul se poate întoarce împotriva lui, pentru a-1 obliga să-i
restituie ceea ce a plătit victimei. Această acţiune în regres a fost
calificată, în doctrină, ca fiind o acţiune civilă şi nu o acţiune
specifică răspunderii materiale de drept al muncii. Aşa cum s-a
spus, comitentul, în calitate de garant al prepusului, în măsura
plăţii efectuate, preia prin subrogare drepturile şi acţiunile
victimei’. Temeiul juridic al acţiunii în regres a comitentului îl
constituie prevederile art. 998 - 999 C. civ.
In materia raporturilor dintre comitent şi prepus, vinovăţia
subiectelor raportului de prepuşenie are o importanţă foarte
mare. Astfel, comitentul va avea o acţiune în regres împotriva
prepusului, numai în situaţia în care prepusul a acţionat cu
vinovăţie. Vinovăţia prepusului se apreciază cu ajutorul
criteriului obiectiv de apreciere a vinovăţiei, fiind necesar să se
definească exact conţinutul atribuţiilor de serviciu ale pre-
- pusului, potrivit funcţiei încredinţate. Analiza acestor atribuţii
poate conduce la următoarele concluzii:
1) Prepusul a cauzat prejudiciul exercitând cu bună credinţă
atribuţiile funcţiei încredinţate, însă paguba s-a produs datorită
slabei sale pregătiri profesionale, neglijenţei sau imprudenţei
sale. în această situaţie, întrucât vinovăţia civilă există, prepusul
va răspunde în cazul unei acţiuni în regres a comitentului. El ar
putea fi exonerat de răspundere, numai dacă o lege specială
referitoare la activitatea desfăşurată de prepus, ar reglementa
răspunderea numai pentru faptele săvârşite cu intenţie;

2) Prepusul a cauzat prejudiciul, depăşind^în mod intenţionat

limitele funcţiei încredinţate, însă depăşirea limitelor funcţiei s-a
făcut în interesul comitentului. Intr-o asemenea ipoteză, urmează
a fi examinată corespondenţa care există între modul de
exercitare al funcţiei încredinţate şi îndrumările efecdve date de
comitent prepusului, cu ocazia activităţii sale de îndrumare, supra
veghere şi control. Prepusul ar putea ridica în faţa comitentului
excepţia unei proaste activităţi de îndrumare, supraveghere şi
control, demonstrând că prejudiciul s-a produs datorită ordinelor
şi instrucţiunilor comitentului. Dacă va putea proba acest lucru, el
va putea fi exonerat total sau parţial, de răspundere.
3) Prepusul a acţionat cu intenţia rău-voitoare de a produce
victimei o pagubă. Acţiunea în regres a comitentului, într-o ase
menea ipoteză, este admisibilă.
4) Prepusul abuzează de funcţia încredinţată, acţionând în
interesul său propriu sau paguba se produce prin fapte care nu
au nici o legătură cu funcţia încredinţată. Acţiunea în regres a
comitentului este admisibilă, dacă a fost obligat în baza
prevederilor art. 1000 alin. 3 C. civ., însă am făcut deja preciza
rea că, într-o asemenea ipoteză, comitentul nu va trebui să
răspundă, fapta ilicită nefiind săvârşită de prepus în funcţiile pe
care i le-a încredinţat comitentul.
în concluzie, putem arăta că, în raporturile dintre comitent
şi prepus, vinovăţia comitentului şi prepusului are relevanţă
juridică. în cazul acţiunii în regres a comitentului, prepusul se
va putea întotdeauna apăra, dacă dovedeşte că fapta s-a datorat
ordinelor şi instrucţiunilor comitentului date de acesta cu ocazia
activităţii de îndrum are, supraveghere şi control1. Prepusul nu se
va putea exonera de răspundere, numai prin simpla invocare a
prevederilor art. 1000 alin. 3 C. civ.2
1 Trib. Jud. Constanţa, dec. civ. nr. 4 /7 ian. 1969, în R.R.D.,

nr. 10/1969, pag. 174.
2 Trib. Suprem, Col. civ. dec. nr. 739/17 iunie 1958, în C.D., 1958,
pag. 200; Trib. Suprem, sect pen., dec. nr. 1328/1975, în RRD., nr. 1/1977,
pag. 67.
Aşadar, vinovăţia proprie a comitentului îl poate exonera

total sau parţial pe prepus de obligaţia de reparare a prejudi
ciului. In cazul exonerării parţiale, se va avea în vedere contri
buţia fiecăruia la producerea prejudiciului în raport de culpa
sa1.
c) Efectele vinovăţiei în cazul prejudiciului produs de mai

mulţi prepuşi ai unor comitenţi diferiţi.
In cazul în care paguba a fost produsă datorită faptei ilicite a
mai multor prepuşi, iar aceştia aparţin unor comitenţi diferiţi,
vinovăţia prepuşilor produce efecte juridice. Astfel, prepuşii
răspund solidar faţă de victima prejudiciului trebuind să plă
tească întreaga despăgubire indiferent împotriva cui s-a
îndreptat victima. Intre ei creanţa se divide, astfel că, dacă unul
a plătit întreaga datorie, îi va putea urmări pe ceilalţi numai în
raport cu partea lor contributivă de vină, în condiţiile
prevederilor art. 1052 -1053 C. civ.
In raporturile cu comitenţii, ca regulă, interesează partea
contributivă de vină a fiecărui prepus la producerea prejudiciu
lui. Fiecare prepus va fi ţinut să repare cota-parte din prejudiciul
produs, potrivit vinovăţiei sale, iar comitentul care a plătit
integral despăgubirea se va putea întoarce, pe calea unei acţiuni
1 Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 784/15 iunie 1964 (nepublicată)
în I. Mihuţă, AL. Lesviodax, Repertoriu alfabetic.... 1952 - 1969, pag.
419; Soluţiile la care am achiesat erau susţinute şi în doctrină şi practica
judiciară mai veche. Astfel s-a suţinut că “dacă servitorul n u a făcut
decât să se achite de funcţiunea ce i-a fost comandată, fără nici o
greşeală din partea sa stăpânul n u va avea recurs contra sa"; “când
fa p tu l prejudiciabil rezultă atât din greşeala celui ce l-a comis cât şi din
greşeala persoanei responsabile civil, aceasta din urină va avea contra
autorului prejudiciului recurs pentru cota-parte pusă în sarcina personală
a aceSiuict, citate după C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat
şi comentat, nr. 238, 240, pag. 577.
în regres, împotriva prepusului său pentru partea din prejudiciu

imputabilă acestuia1.
De asemenea, comitentul care a plătit integral despăgubirea
sau mai mult decât partea care revenea prepusului său, are o
acţiune în regres împotriva celorlalţi prepuşi sau împotriva
celorlalţi comitenţi2. Prepuşii vor fi ţinuţi fiecare la plata părţii
din despăgubire ce revine fiecăruia, potrivit contribuţiei sale, iar
comitenţii, fiecare pentru partea contributivă a prepusului său.
In literatura de specialitate s-a exprimat şi părerea că, în
cazul în care unul dintre comitenţi a plătit integral despă
gubirea, el nu-i va putea acţiona pe ceilalţi comitenţi pentru
recuperarea despăgubirii plătite în plus, deoarece, cu ocazia
plăţii, obligaţia de garanţie a celorlalţi comitenţi încetează.
Numai în mod excepţional, în baza prevederilor art. 998 - 999 C.
civ., ar fi posibilă o acţiune în regres, cu condiţia dovedirii unei
culpe în alegerea şi supravegherea propriilor prepuşi3.
în ce priveşte această concepţie, precizăm că ea a fost criti
cată în doctrină, fiind socotită excesivă şi injustă, deoarece
exonerează în mod inechitabil pe ceilalţi comitenţi. Deoarece
garanţia pe care o datorează comitentul în raport cu victima pre
judiciului are cauză proprie, izvorâtă din raportul de prepuşenie
încheiat de fiecare comitent cu prepusul său, înseamnă că plata
integrală a despăgubirii de către unul dintre comitenţi nu
înseamnă stingerea obligaţiei de garanţie a celorlalţi. Această ga
1în practica judiciară s-a decis uneori că prepusul ar fi ţinut, în cazul

unei acţiuni în regres a comitentului său, la plata întregii despăgubiri
suportate de acesta şi nu doar la partea sa contributivă din prejudiciu,
Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 612/6 iunie 1962, în C.D., pe anul 1962,
pag. 159.
2în acest sens, C. Stătescu, op. cit., pag. 172.
3în acest sens: Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit.,
pag. 180; M. Eliescu, op. cit., pag. 307.
ranţie subzistă, iar cel care plăteşte o poate prelua prin subro-
gare1. Ne raliem, fără rezerve, la această critică.
In sfârşit, mai precizăm şi faptul că, în cazul în care preju
diciul a fost produs de mai mulţi prepuşi ai unor comitenţi
diferiţi, chiar dacă faţă de victima prejudiciului funcţionează
regula solidarităţii prepuşilor, acest lucru nu este valabil şi în
raporturile faţă de comitenţi. Aceştia vor putea fi acţionaţi de
victimă, numai pentm partea contributivă la producerea
prejudiciului a prepusului (prepuşilor) lor.
E. Cauze exoneratoare de răspundere.

Codul civil nu permite comitenţilor, aşa cum o face în cazul
părinţilor sau a institutorilor şi meşteşugarilor, în art. 1000 alin.
5, să se exonereze de răspundere dovedind n-au putut împiedica
faptul prejudiciabil. în aceste condiţii, poate fi comitentul
exonerat de răspundere?
în primul rând, apreciem că nu se poate pune problema
înlăturării vinovăţiei comitentului deoarece, cum am văzut,
funcţionează o prezumţie absolută de culpă a comitentului, pe
care se grefează ideea de garanţie a intereselor victimei. Indife
rent de faptul că s-ar dovedi o supraveghere, îndrum are şi con
trol de o înaltă exigenţă sau lipsuri serioase a acestor activităţi,
răspunderea comitentului va fi antrenată. Vinovăţia dovedită a
.comitentului are însă efecte în raporturile comitent - prepus,
'astfel că, dacă prepusul, în cadrul acţiunii în regres a comiten
tului, va dovedi culpa exclusivă a acestuia, problema răspunderii
va trece din planul răspunderii pentru fapta altuia, în planul
răspunderii directe pentru fapta proprie. Temeiul juridic al
răspunderii se va schimba din art. 1000 alin. 3 Cod civil, în
art. .998 - 999 Cod civil.2
In al doilea rând, menţionăm că nu este exclus ca, de lege
ferenda, legiuitorul să-şi modifice opţiunea, în sensul de a da

2 Ase vedea, C. Stătescu, op. cit., pag. 145.
posibilitatea şi comitenţilor să se exonereze de răspundere, pro

bând că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. O asemenea
soluţie există în legislaţia unor state1.
In al treilea rând, precizăm că, de lege lata, exonerarea de
răspundere a comitentului se poate totuşi face prin dovada unor
împrejurări care exclud răspunderea prepusului, fie cauze care
înlătură caracterul ilicit al faptei, fie cauze care înlătură vino
văţia. De asemenea, comitentul nu va răspunde dacă nu se
întrunesc condiţiile speciale ale răspunderii: nu există raport de
prepuşenie; fapta n-a fost săvârşită în funcţiile încredinţate2.
In sfârşit, menţionăm un text din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale (art. 9 alin.2) care prevede că
fapta de concurenţă neloială, săvârşită de un salariat în cursul
atribuţiilor sale de serviciu, atrage răspunderea comitentului în
solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în
care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era
în măsură să prevină combaterea faptelor. Prin urmare, tragem
concluzia că, în materii speciale, legea poate deroga de la
principiul art. 1000 alin.3 şi 5, ca în cazul m enţionat mai sus3.
F. Corelaţia răspunderii comitentului pentru faptele prepusu

lui cu celelalte forme de răspundere pentru fapta altuia.
Problema acestei corelaţii se pune în cazul în care minorul a
dobândit şi calitatea de prepus, deci în raport cu răspunderea
părinţilor pentru faptele copiilor lor minori. Corelaţia care
există între răspunderea comitentului pentru faptele prepusului
şi răspunderea părintelui trebuie să pornească de la raportul
care există între răspunderea subiectivă şi cea obiectivă.
1 Spre exemplu, în dreptul elveţian, pentru problema exonerării de

răspundere a comitentului în dreptul comparat, a se vedea, C. Stătescu,
op. cit., pag. 188-210.
2Ase vedea, C. Stătescu, op. cit., pag. 175; I. P. Filipescu, op.cil, pag. 147.
3 A se vedea, I. P. Filipescu, op. cit., pag. 147.
Am arătat că răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor

minori, în baza prevederilor art. 1000 alin.2 C. civ., este o formă a
răspunderii pentru fapta altuia, bazată pe vinovăţie. Dimpotrivă,
răspunderea comitentului pentru faptele prepusului său este o
răspundere obiectivă, fundam entată pe ideea de garanţie.
Aşa fiind, în cazul în care copilul minor a dobândit, în acelaşi
timp, şi calitatea de prepus, în raport cu o anumită persoană, se
pune problema cine va răspunde pentru prejudiciile cauzate
prin faptele ilicite ale minorului, săvârşite în funcţiile încre
dinţate de comitent?
Doctrina şi practica judiciară sunt unanim e în a considera că,
în această ipoteză, răspunderea comitentului înlătură definitiv
răspunderea părintelui1. Aşadar, răspunderea comitentului
apare ca o formă specială de răspundere în raport cu răspun
derea părintelui, care nu va mai funcţiona nici măcar ca o răs
pundere subsidiară. De la acest principiu, face excepţie situaţia
când părintele are şi calitatea de comitent, caz în care se con
sideră că victima prejudiciului poate să opteze între a-1 acţiona
pe părinte sau a-1 acţiona pe comitent pentru obţinerea
despăgubirii.
Se pune întrebarea, ce se va întâmpla în cazul în care com
itentul este exonerat de răspundere? Va fi oare reactivată
răspunderea părintelui? Apreciem că, întrucât exonerarea de
-răspundere a comitentului se poate face numai pentru cauze
care înlătură şi răspunderea prepusului, aceste cauze ar fi
exoneratoare de răspundere şi pentru părinte. Deci, în aceste
condiţii, răspunderea părintelui n-ar mai putea fi antrenată.
Dacă exonerarea de răspundere a comitentului s-a produs
întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile speciale ale răspunderii,
adică pentru că nu există raport de prepuşenie sau fapta n-a fost
săvârşită în funcţiile încredinţate, considerăm că răspunderea
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 210; Trib. Suprem, Col. pen.,
dec. nr. 1189/23 septembrie 1963, în C.D., 1963, pag. 381; M. Eliescu,
op. cit., pag. 309 - 310.
părintelui ar putea fi antrenată în condiţiile prevederilor

art. 1000 alin.2 Cod civil.
Secţiunea a IV-a
VINOVĂŢIA ÎN CADRUL RĂSPUNDERII PENTRU
PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, RUINA
EDIFICIULUI şl LUCRURI ÎN GENERAL
I. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

animale (art. 1001 Cod civil).
A. Reglementare.
In art. 1001 Cod civil, se prevede că “proprietarul u n u i ani
mal sau acela care se seweşte de dânsul, în cursul serviciului,
este responsabil de... prejudiciul cauzat de animal, sau că anima
lul se află sub paza sa, sau că a scăpat'. Este textul care funda
mentează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
In această materie nu există o reglementare similară celei din
art. 1000 alin. 5, care să permită exonerarea de răspundere, în
caz că nu s-a putut împiedica faptul prejudiciabil.
B. Noţiunile de pază juridică şi de pază materială.

In vederea delimitării corecte a fundamentului răspunderii
în baza art. 1001 Cod civil, trebuie definite noţiunile de pază
Juridică şi pază materială.
Paza juridică este aceea care conferă puterea de direcţie,
controlul şi supravegherea asupra animalului. Ea derivă, în prin
cipal, din dreptul de proprietate asupra animalului. însă calitatea de
paznic juridic o poate dobândi şi o altă persoană, căreia i s-a
transmis cu titiu juridic folosinţa animalului, spre exemplu, uzu-
fructuarul, cel care a închiriat animalul, cel care l-a împrumutat etc.1
1 în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 244; L.Pop,

op. cit., pag. 296; I. P. Filipescu, op. cit., pag. 150.
Spre deosebire de paza juridică, paza materială exprimă tot o

putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalului,
însă care se subordonează autorităţii paznicului juridic. Prin
urmare, câta vreme paznicul juridic exercită în mod indepen
dent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o pu
tere derivată din puterea paznicului juridic şi subordonată
acestuia. Spre exemplu: îngrijitorul animalului, cel care duce
animalul la păşune etc.
Pe de altă parte, trebuie reţinută şi susţinerea din literatura
juridică, potrivit căreia paza juridică nu trebuie confundată cu
proprietatea, posesiunea sau cu alt drept legitim, ci ea trebuie
identificată în mod exclusiv cu existenţa posibilităţii de a
exercita în mod independent, o putere de direcţie, control şi
supraveghere asupra lucrului1. Este motivul pentru care, spre
exemplu, cel care fură un animal, se consideră că a dobândit şi
paza juridică asupra acestuia, chiar dacă el nu are nici un drept
asupra animalului2. Pe de altă parte, s-a considerat că depozita
rul animalului nu are paza juridică a animalului, ci doar paza
materială, deoarece el nu are folosinţa animalului3.
Iată deci că, pe lângă cele precizate, mai trebuie să adăugăm
că paza juridică presupune folosinţa animalului şi, până la proba
contrarie, paza juridică se presupune că aparţine proprie
tarului4.
1 în acest sens, M. Mureşan, Răspunderea independentă de culpă

pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în Contribuţia practicii
judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, voi. II,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 103 - 109.
2 L. Pop, op.cit., pag. 296; Trib. Suprem, sect. civ., dec.
nr. 528/1982, în C.D., 1982, pag. 105.
3 în acest sens, Traian Ionaşcu, Teoria generală a contractelor şi a
obligaţiilor. Curs, 1942, Citat după C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag.
244.
C. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

animale.
In ce priveşte fundamentul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale, au fost formulate mai multe concepţii. Le
vom analiza succint, ocazie cu care va fi pusă în evidenţă şi
relevanţa juridică a vinovăţiei în materia aplicării art. 1001 C. civ.
a) Fundamentarea răspunderii pe prezumţia de culpă în

exercitarea pazei juridice.
Această fundam entare a cunoscut o evoluţie, de la o
prezumţie relativă, până la o prezumţie irefragabilă, iuris et de
jure\ Se consideră, deci, că paznicul juridic al animalului va
răspunde deoarece se face vinovat de modul defectuos în care a
realizat supravegherea şi dirijarea animalului.
Teoria care fundamentează răspunderea paznicului juridic
pe culpă a fost criticată, arătându-se că legea nu permite exo
nerarea de răspundere, prin proba imposibilităţii prevenirii fap
tului prejudiciabil. Aşa cum s-a spus, paznicul juridic răspunde şi
în ipoteza cazului fortuit2.
b) Fundamentarea răspunderii pe ideea de risc potrivit

principiului, ubi emolumentum, ibi onui.
Această teorie porneşte de la ideea că cel care trage foloasele
unei activităţi trebuie să suporte şi riscul acestei activităţi şi să
repare pagubele provocate altei persoane. Teoria a găsit
audienţă şi în doctrina română şi a avut un oarecare ecou în
practica judecătorească4.
1A se vedea, T. Ionaşcu, E. A Barasch, Răspunderea pentru fapta lu-

cndui, art. 1000 alin. 1 C. civ., în S.C.J. nr. 4/1972, pag. 579.
2 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 262; M. Eliescu,
op. cit., pag. 371.
3 A se vedea: R. Saleilles, Les accident de travail et la responsabilite
civile, 1887; L. Josserand, L a responsabilite des choses inanimees, 1897,
citaţi după L. Pop., op. cit., pag. 309.
4 A se vedea: I. Stoenescu, art. 1000 alin. 1 şi art. 1001 C. civ.,
Ed. Curierul Juridic, 1932, pag. 321; Curtea de Casaţie, sect. II, dec. nr.
c) Fundamentarea răspunderii pe o prezumţie iuris et dejure, pe

care se grefează ideea de garanţie a defectelor de comportament ale
animalului.
Aşa cum s-a spus, o asemenea fundam entare reprezintă
propriu-zis tendinţa de afirmare a unei adevărate răspunderi
obiective, în baza art. 1001 C civ., care acoperă şi acele situaţii
când nu se poate reţine nici un fel de culpă în sarcina
paznicului juridic1.
In ceea ce ne priveşte, apreciem că această din urm ă con
cepţie este mai aproape de principiile generale ale răspunderii
consacrate de Codul civil român, iar pe de altă parte, dă satis
facţie protejării intereselor victimei, în cazul în care prejudiciul
se produce fără a se putea reţine vinovăţia paznicului juridic.
D. Raporturile juridice dintre paznicul juridic şi paznicul

material din perspectiva vinovăţiei acestor a.
Paznicul juridic şi paznicul material al animalului au poziţii
juridice distincte, în privinţa raporturilor lor cu victima
prejudiciului. Temeiul juridic al răspunderii paznicului juridic îl
constituie prevederile art. 1001 C. civ. Temeiul juridic al
răspunderii paznicului material îl constituie prevederile art. 998
- 999 C. civ.
In cazul paznicului material, deoarece este vorba de o răspun
dere pentru fapta proprie, este necesar să fie întrunite condiţiile
generale ale răspundem pentru fapta proprie. Victima prejudiciului
este obligată să facă dovada elementelor obiective ale răspunderii,
însă va trebui să probeze şi vinovăţia paznicului material2.
Vinovăţia paznicului material se apreciază cu ajutorul crite
riului obiectiv de apreciere a vinovăţiei, examinându-se
333/1939, cu Notă de I. Stoenescu, în Pandectele rom ânei, 1939, pag.

152; Fr. Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor, voi. I, Bucureşti,
1961, pag. 178-180.
21. P. Filipescu, op. cit., pag. 151.
atribuţiile specifice pe care pazicul material le avea în activitatea

de supraveghere şi îngrijire a animalului. In raport de aceste
atribuţii, paznicul material ar putea face dovada că a exercitat o
supraveghere şi îngrijire corespunzătoare a animalului, şi cu
toate acestea, animalul a produs pagube altei persoane. Intr-o
asemenea situaţie, victima prejudiciului îl poate acţiona pentru
recuperarea prejudiciului pe paznicul juridic al animalului, în
temeiul art. 1001 Cod civil, iar acesta nu va putea invoca în
apărarea sa, defectele de comportament ale animalului, deoa
rece, tocmai în considerarea acestor defecte, s-a instituit o
măsură suplimentară de garanţie1.
In cazul în care instanţa reţine vinovăţia paznicului material,
acesta este obligat să repare integral prejudiciul. Paznicul
material nu are o acţiune în regres împotriva paznicului juridic,
deoarece răspunderea paznicului juridic funcţionează ca o
măsură de garanţie a intereselor victimei. Paznicul material ar
putea totuşi face dovada, că animalul a provocat prejudiciul şi
datorită vinovăţiei paznicului juridic, caz în care se va pune
problema culpei comune şi va putea fi antrenată şi răspunderea
paznicului juridic pentru partea sa contributivă de vină2.
In cazul în care paza juridică aparţine mai m ultor persoane,
răspunderea în baza prevederilor art. 1001 C. civ. va fi solidară.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi pentru paza materială, când
supravegherea animalului este exercitată în comun3.
In situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe
animale, însă paza juridică şi paza materială aparţine unor per
soane diferite, atât paznicii juridici cât şi cei materiali răspund,
fiecare, pentru' animalul aflat în pază, iar răspunderea va fi
divizibilă şi nu solidară4.
1C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pag. 609, nr. 29.

2în acest sens, C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pag. 608, nr. 25.
3 Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, în
AS. nr. 6/1969, pag. 42 şi urm.
4 în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 245, care citează
dec. nr. 318/20 mai 1969 a Tribunalului Judeţean Suceava.
în ce priveşte răspunderea paznicului juridic, în raporturile
cu victima prejudiciului, problema vinovăţiei sale nu se pune,
deoarece, răspunderea, în baza art. 1001, va fi antrenată indiferent
de modul în care paznicul juridic îşi realizează atribuţiile privind
supravegherea şi dirijarea animalului. Paznicul juridic nu se poate
exonera de răspundere dovedind că n-a putut împiedica faptul
prejudiciabil.
Paznicul juridic are însă o acţiune în regres împotriva pazni
cului material, deoarece acesta din urm ă răspunde pentru
faptele sale culpabile. în literatura de specialitate, s-a arătat că
paznicul juridic poate fi tras la răspundere în baza prevederilor
art. 1001 şi în cazul când animalul a cauzat prejudiciul însuşi
paznicului material1.
în sfârşit, precizăm că răspunderea prevăzută de art. 1001 C.
civ. are un caracter alternativ în raport cu răspunderea paznicului
material şi, de aceea, victima prejudiciului are drept de opţiune
între a-1 acţiona pe paznicul juridic sau pe paznicul material. Nu se
pot, însă, cumula cele două feluri de răspundere2.
E. Cauzele exoneratoare de răspundei'e.

a) Exonerarea de răspundere a paznicului juridic.
Pentru antrenarea răspunderii în temeiul art. 1001 C. civ.
victima prejudiciului este obligată să facă dovada prejudiciului, a
legăturii de cauzalitate dintre acţiunea animalului şi prejudiciu
şi a calităţii de paznic juridic a celui de la care pretinde plata
despăgubirilor. Nu este nevoie de dovada vinovăţiei paznicului
juridic, deoarece el răspunde indiferent de vinovăţia sa.
Se pune întrebarea, în ce măsură paznicul juridic poate fi
exonerat de răspunderea antrenată în temeiul art. 1001 C. civ?
Răspunsul la această întrebare este în sensul că, în această
materie, cauzele exoneratoare de răspundere sunt: 1) forţa
1C. Stătescu. C. Bîrsan, op. cit., pag. 245.

2 Sourdat, Trăite de la responsabilite, II, nr. 1409, citat de
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pag. 608, nr. 22.
majoră; 2) fapta unui terţ: 3) fapta victimei. Cazul fortuit nu este

cauză exoneratoare de răspundere, în materia răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animale1.
Este de precizat, că aceste cauze sunt independente de
vinovăţia paznicului juridic. Prin dovada acestor împrejurări,
paznicul juridic tinde să facă dovada nu că el nu este vinovat, în
sensul că a realizat o supraveghere corespunzătoare a anima
lului, ci că prejudiciul nu s-ar fi produs, dacă nu interveneau
aceste situaţii. Spre exemplu, paznicul juridic dovedeşte că
reacţia animalului se datorează provocării acestuia de către
victima prejudiciului sau de către un terţ. Sau, în cazul unei
calamităţi naturale, animalul scapă de sub supravegherea
paznicului juridic şi produce altuia un prejudiciu.
b) Exonerarea de răspundere a paznicului material.

întrucât paznicul material răspunde în temeiul prevederilor
art. 998 - 999 C. civ., cauzele exoneratoare de răspundere sunt cele
analizate la răspunderea pentru fapta proprie. Prin urmare, el se
va putea exonera de răspundere, chiar şi în ipoteza cazului fortuit,
dovedind că nici un bonus p a ter fa m ilia s n-ar fi putut realiza o
supraveghere mai bună a animalului. Aşadar, paznicul material
răspunde doar când, în speţă, instanţa reţine vinovăţia sa.
II. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de

ruina edificiului (art. 1002 Cod civil).
A . P oziţia problemei.
Potrivit art. 1002 Cod civil, “Proprietarul u n u i edificiu este
responsabil de p re ju d ic iu l catizat p r in m i n a ed ificiului, câ n d
r u in a este urm area lipsei de întreţinere, s a u a u n u i v ic iu de
construcţii'. în completare la acest articol, nu există prevederi
speciale care să permită exonerarea de răspundere.
1 în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 246; I. P. Filipescu,

op. cit., pag. 151; Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 1881 din 5 octombrie
1983, în C.D., 1983, pag. 78.
O primă constatare pe care o facem este aceea că textul
art. 1002 Cod civil, se referă la proprietarul edificiului, deci nu
întemeiază răspunderea pe paza juridică a edificiului. O a doua
constatare se referă la faptul că legea are în vedere pe nudul
proprietar, în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprie
tate, cu excepţia dreptului de superficie, în cazul căruia
superficiarul are drept de proprietate asupra edificiului1.
Din perspectiva incidenţei vinovăţiei civile în această materie,
trebuie precizat că ruina edificiului se poate datora activităţii
ilicite a mai m ultor persoane. Astfel, ea poate fi efectul unei
proiectări defectuoase datorate culpei arhitectului, ori poate fi
efectul unor vicii de construcţie, imputabile constructorului. De
asemenea, ruina edificiului poate avea drept cauză acţiunea
voluntară a unei persoane, (terţul sau însuşi proprietarul).
Toate aceste situaţii enumerate nu intră sub incidenţa
prevederilor art. 1002 C. civ.
Aşa cum s-a spus, prin ruina edificiului, în sensul art. 1002
C. civ., trebuie să înţelegem doar dărâmarea sau dezagregarea
involuntară a unui edificiu2.
De asemenea, nu intră sub incidenţa textului nici ruina
edificiului datorată unei cauze extrinseci construcţiei, cum ar fi
cauză de forţă majoră. Prevederile legale consacră în mod
imperativ cerinţa, ca ruina edificiului să fie urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
B. F u n d a m e n tu l răspunderii prop rieta ru lu i p e n tm r u in a

edificiului.
Justificarea răspunderii proprietarului în baza prevederilor
art. 1002 C. civ. s-a făcut, în doctrina juridică, pe temeiuri
diferite. Au fost formulate mai multe concepţii.
a) Justificarea răspunderii pe un temei subiectiv. Concepţia
subiectivă este cea care fundamentează răspunderea proprieta
1 în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 248; Tudor R.

Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 251; M. Eliescu, op. cit., pag. 411.
rului pe o prezumţie de culpă, fie cu privire la supravegherea şi

întreţinerea edificiului, fie, în cazul viciului de construcţie, cu
privire la fapta culpabilă a altuia1.
Prezumţia de culpă a proprietarului a evoluat de la o pre
zumţie relativă de culpă2, înspre o prezumţie absolută de culpă3.
b) Justificarea răspunderii proprietarului pe un temei obiectiv.

în mod îndreptăţit, s-a arătat, că art. 1002 Cod civil nu
condiţionează răspunderea proprietarului de existenţa vreunei
culpe în sarcina sa sau a altei persoane4. Textul instituie o
obligaţie legală de garanţie, care constituie o sarcină a proprie
tăţii clădite5. Proprietarul nu răspunde pentru alţii, ci propter
rem, pentru lucru, deoarece el are foloasele edificiului6.
Concepţia obiectivă privind fundam entul răspunderii pentru
ruina edificiului porneşte de la ideea că, legea nu consacră, nici
necesitatea vinovăţiei proprietarului, nici posibilitatea exonerării
sale de răspundere prin dovada lipsei sale de vinovăţie.
Odată făcută dovada că ruina edificiului s-a datorat lipsei de
întreţinere a construcţiei sau viciului de construcţie, nu mai
prezintă relevanţă cui sunt imputabile aceste stări de fapt. Chiar
dacă, atât lipsa de întreţinere cât şi viciul de construcţie nu pot fi
desprinse total de ideea imputabilităţii, ele fiind întotdeauna
efectul unei fapte imputabile cuiva, acest fapt nu prezintă impor
tanţă în raporturile proprietarului cu victima prejudiciului.
Aşa cum s-a spus, lipsa de întreţinere şi viciul de construcţie
sunt condiţii pentru antrenarea răspunderii în baza art. 1002 C.
1 H. et L. Manzeaud et A Tune, op. cit., voi. II, nr. 1069;

R. Rodiere, op. cit., nr. 1587.
2Tudor R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 251 - 252.
3Tr. lonaşcu, op. cit.... Curs, 1942, N. D. Ghimpa, Responsabilitatea
civilă delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946, pag. 307 - 309.
4J. Carbonnier, Droit civil III, Les obligations, Paris, 1967, nr. 188;
5Matei Cantacuzino, op. cit., nr. 522, pag. 436.
6R. Savatier, op. cit., pag. 418.
civ., în sensul că ele trebuie să fi fost cauza ruinei edificiului.
Prin urmare, ele sunt cerute nu pentru a se stabili deficienţele
unei conduite, ci în calitate de elemente obiective de determi
nare a obligaţiei de garanţie a proprietarului1.
c) Justificarea răspunderii proprietarului pe un temei mixt,

subiectiv - obiectiv.
De la ideea caracterului absolut al prezumţiei de vinovăţie, s-
a ajuns să se susţină, şi în această materie, necesitatea grefării, pe
ideea prezumţiei de culpă absolută, a ideii de garanţie. Acest
temei al răspunderii, subiectiv - obiectiv, ar fundamenta, de lege
lata, cel mai bine răspunderea proprietarului edificiului2.
în ceea ce ne priveşte, ne alăturăm fără rezerve acestei
concepţii, considerând şi noi, alături de susţinătorii funda
mentării răspunderii pe un temei mixt, subiectiv - obiectiv, că, de
lege lata, răspunderea civilă nu poate fi ruptă total de ideea de
vinovăţie.
C. Exonerarea de răspunderea a proprietarului.

a) Cauzele de exonerare.
Prevederile art. 1002 Cod civil, devin incidente, în măsura în
care victima prejudiciului face dovada elementelor generale şi
specifice ale răspunderii: prejudiciu, raportul de cauzalitate
dintre ruina edificiului şi prejudiciu; faptul că ruina edificiului a
fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de cons
trucţie.
Proprietarul edificiului nu se poate exonera de răspundere,
prin simpla dovadă că a luat toate măsurile pentru asigurarea
întreţinerii edificiului ori pentru prevenirea oricăror vicii ale
construcţiei. Proprietarul se poate exonera de răspundere, nu
mai dacă va face dovada unor elemente extrinseci edificiului, a
unor cauze fără de care ruina edificiului nu s-ar fi produs.

Aceste cauze exoneratoare de răspundere sunt: 1) fapta

victimei înseşi; 2) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu
este ţinut să răspundă; 3) cazul de forţă majoră. Nici în această
materie, cazul fortuit nu este cauză exoneratoare de răspun
dere1.
Merită evidenţiat şi faptul că, în mod logic, proprietarul
edificiului nici n-ar putea face dovada unei întreţineri cores
punzătoare a edificiului, de vreme ce acesta s-a demolat în mod
involuntar, deci fără intervenţia faptei omului (victimă, terţ) sau
a unui caz de forţă majoră. Este evident că, în absenţa acestor
situaţii, care sunt exoneratoare de răspundere, ruina edificiului
se produce fie datorită lipsei de întreţinere, fie datorită unui
viciu de construcţie. De aceea, în cazul demolării construcţiei
datorită vechimii, aceasta este asimilată lipsei de întreţinere.
b) Efectele vinovăţiei altor persoane pentru ruina edificiului.

Ruina edificiului poate fi imputabilă proprietarului, fie pentru
că nu a îngrijit în mod corespunzător edificiul, fie pentru că a pro
dus în mod voluntar demolarea acestuia. In primul caz, proprie
tarul răspunde în temeiul art. 1002 C.civ., iar în cel de-al doilea
caz răspunderea se întemeiază prevederile art. 998 - 999 C. civ.
Există situaţii în care lipsa de întreţinere a construcţiei nu
este imputabilă proprietarului, spre exemplu, dacă lucrul este
deţinut cu titlu de închiriere sau de uzufruct şi întreţinerea
edificiului era în sarcina chiriaşului sau uzufructuarului. Alteori,
proprietarului actual nu-i este imputabilă lipsa de intreţinere,
deoarece ea se datorează proprietarului anterior. Tot astfel,
proprietarul poate să nu fie vinovat pentru viciul construcţiei,
acesta fiind imputabil antreprenorului sau arhitectului.
In toate aceste situaţii, proprietarul actual al construcţiei
răspunde pentru ruina edificiului, în raport cu victima prejudi
ciului. S-a arătat, astfel, că legea nu condiţionează răspunderea
1Ase vedea, I. P. Filipescu, op. cit., pag. 153.

proprietarului de existenţa culpei proprietarului sau a altor
persoane1. Prin urmare, este irelevant faptul că proprietarul edi
ficiului se poate sau nu întoarce, cu o acţiune civilă, împotriva
persoanelor vinovate de lipsa de întreţinere sau viciul de
construcţie.
Vinovăţia persoanelor vinovate de lipsa de întreţinere a edifi
ciului sau de viciul construcţiei are relevanţă juridică în privinţa
raporturilor juridice cu proprietarul edificiului. Astfel, proprie
tarul poate să-i acţioneze pe cei vinovaţi, fie în temei contractual,
fie în temei civil delictual. Evident, răspunderea contractuală va fi
incidenţă în măsura în care, între proprietarul edificiului şi cel
vinovat de lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie, există un
contract valabil încheiat - (de locaţiune, antrepriză, vânzare -
cumpărare).
în cazul în care ruina edificiului este imputabilă proprie
tarului, răspunderea specială instituită prin prevederile art. 1002
C. civ., se interferează cu răspunderea pentru fapta proprie în
baza art. 998 - 999 C. civ.2
III. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general (art. 1000 alin. 1. Cod civil).
_ A. Reglementarea legală.
Sediul materiei răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general îl constituie art. 1000 alin. 1 Cod civil, care
prevede că “Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul
cauzat p iin fapta persoanelor p en lm care suntem obligaţi a
răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră\
1 G. Marty et Raynaud, op. cit., voi. II, partea I, pag. 488 - 489;
J. Carbonnier, Droit civil, II, Les obligations, Paris, 1967, nr. 188, pag.
654-655.
2Ase vedea, Fr. Gore, Repertoire de droit civil, Paris, 1954, nr. 611 şi 612.
B. Noţiunile de paznic juridic şi paznic material al luciulu

Am făcut unele precizări pentru conturarea celor două
noţiuni, atunci când am analizat problema vinovăţiei în cadrul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale.
Deşi au fost propuse mai multe criterii, pentru definirea
noţiunii de pază juridică a lucrului, concepţia unanim ă a
literaturii de specialitate şi a practicii este, în prezent, în sensul
că “paza juridică aparţine peisoanei fizice sau juridice care are,
în mod independent, puterea, folosinţa, dirigidrea, controlul şi
supravegherea asupra lucrului
Paza juridică decurge, de regulă, din dreptul de proprietate,
dar şi din dezmembrămintele dreptului de proprietate, celelalte
drepturi reale sau unele drepturi de creanţă. De asemenea,
titularul posesiei are şi el calitatea de paznic juridic, deoarece se
bucură de prezumţia de proprietate. In principiu, proprietarul
lucrului este prezumat, până la proba contrarie, a fi paznicul al
bunului.
Spre deosebire de paza juridică, paza materială se caracte
rizează prin contactul nemijlocit cu bunul şi este subordonată
celei juridice. Paza materială nu se caracterizează prin putere de
sine stătătoare a paznicului şi nu conferă acestuia vreun drept de
folosinţă proprie privind lucrul respectiv2.
Pentru a se evidenţia relevanţa juridică a vinovăţiei în această
materie, trebuie să menţionăm câteva situaţii speciale în care se
pune problema delimitării noţiunii de pază juridică.
1) în cazul în care cel care avea dreptul de direcţie asup
lucrului, deci cel care are paza juridică a lucrului, este lipsit de
acest drept împotriva voinţei lui prin furt sau uzurpare, paza
juridică va fi transmisă hoţului sau uzurpatorului. întrucât furtul
şi uzurparea sunt situaţii juridice anormale, imputabile celor
care le declanşează, se apreciază că hoţul sau uzurpatorul

2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 253; Trib. Suprem, sect, civ.,
dec., nr.254/1977, în C.D., 1977, pag. 79.
trebuie să răspundă în baza prevederilor art. 1000 alin. 1 C. civ.
Unii autori privesc însă nuanţat această problemă, arătând că,
dacă se reţine şi vinovăţia proprietarului, care prin neglijenţa lui
a facilitat posibilitatea furtului, proprietarul trebuie şi el chemat
să răspundă, pe temeiul art. 1000 alin.l C. civ.1sau pe temeiul
art. 998 - 999 C. civ.2
In ce ne priveşte, considerăm că, în cazul furtului sau al
uzurpării, proprietarul bunului nu mai trebuie chemat să
răspundă, deoarece aceasta poate însem na o gratificare a culpei
hoţului sau uzurpatorului, care ar putea fi insolvabil, şi deci
repararea prejudiciului ar putea cădea, până la urmă, exclusiv în
sarcina proprietarului. Teoria “victimizării infractorului” este o
teorie falsă, deoarece tinde să transfere culpa, de pe umerii vino
vaţilor, pe umerii victimelor lor, şi, pentru aceste motive, este
inacceptabilă3.
2) O a doua situaţie la care dorim să ne referim este aceea a
transmiterii pazei juridice, de către paznicul juridic, către o altă
persoană, în baza unui contract. Intr-o asemenea ipoteză, loca
tarul, comodatarul, spre exemplu, deşi nu dobândesc toate
atributele juridice corespunzătoare proprietăţii asupra bunului,
vor dobândi totuşi calitatea de paznic juridic al bunului,
deoarece, ca efect al contractului, vor avea puterea de direcţie,
control şi supraveghere privind folosinţa bunului.
3) Cazul scindării pazei juridice.
Doctrina juridică vorbeşte uneori de scindarea pazei juridice,
în paza structurii lucrului şi paza folosinţei acestuia4. Astfel,
1Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 193.
2 M, Eliescu, op. cit., pag. 345.
3în sensul că proprietarul bunului, în caz de furt nu răspunde în baza
art. 1000 alin. 1 C. civ., C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 257 - 258;
Tomşa Gheorghe, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile pe care le avem sub pază. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, pag. 63 - 64; Pentru dreptul francez, Henry şi Leon
Manzeaud, Legon de droit civil, tome II, pag. 466, 472 - 478.
'' A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 256.
deoarece răspunderea priveşte atât prejudiciile provocate cu

ocazia folosirii lucrului, dar şi cele provocate de viciile lucrului,
evident că şi problema vinovăţiei se pune în mod diferit1.
Problema vinovăţiei se va pune în funcţie de elementele
obiective pe care le va dovedi victima prejudiciului. In ambele
cazuri, este vorba despre aplicarea art. 1000 alin. 1 C. civ.
In practica judecătorească, s-a pus şi problema, dacă victima
prejudiciului ar putea chema în judecată pe fabricantul lucrului
care conţine defecte de fabricaţie, în cazul în care prejudiciul s-a
produs datorită acestor defecte. S-a decis în sensul că o
asemenea acţiune este posibilă, însă în temeiul art. 998 - 999 C.
civ., pentru fapta proprie2.
Această problemă s-a pus şi în dreptul comparat, unde unii
autori au propus reglementarea unei răspunderi obiective, fără
dovada culpei, fabricantul putând fi exonerat numai prin
dovada forţei majore, faptei victimei sau faptei unui terţ3.
In ce ne priveşte, considerăm că paznicul juridic îl poate
acţiona pe fabricant pentru defectele de fabricaţie, însă, dacă
există un contract încheiat în mod valabil, răspunderea va fi
antrenată pe temei contractual.
C. Fundamentul răspunderii.
a) Concepţia subiectivă a răspunderii.
Fundam entul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri a evoluat în două direcţii mari, respectiv înspre o con
cepţie subiectivă, în opoziţie cu o concepţie obiectivă. Ambele
concepţii au cunoscut mai multe variante.
1 Boris Starck, Henri Roland, Laurent Boyer, Obligations,

Responsabilite delictuelle, Libraire de la Cour de Cassation, Paris, 1996,
pag. 238 - 243.
2 Trib. Supr, Col. civ., dec. nr. 358/1965, în C.D., 1965, pag. 128.
3Jean Francis Overstake, L a responsabilite du fabricant de produits
dangereux, în Revue trimestrielle de droit civil, nr. 3/1972, pag. 486.
în cadrul concepţiei subiective, fundam entarea răspunderii a
evoluat de la o prezumţie relativă de culpă1, înspre o prezumţie
absolută de culpă.
Fundam entarea răspunderii printr-o prezumţie de culpă a
fost criticată, deoarece, în această materie, se răspunde şi pentru
cazul fortuit, Codul civil neadmiţând dovada contrară a lipsei de
vinovăţie. De aceea, au fost făcute unele nuanţări, cum ar fi
concepţia culpei în paza juridică. Potrivit acestei concepţii,
obligaţia paznicului juridic este o obligaţie de rezultat şi anume,
de a preveni cauzarea de către lucru a unor prejudicii altor
persoane. Răspunderea paznicului juridic ar avea ca fundament,
nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită2.
Se consideră că, prin producerea pagubei, s-a făcut şi dovada
existenţei culpei. Aşa cum s-a arătat, însă, cu deplin temei, aceste
nuanţe nu sunt de natură să expliciteze problema vinovăţiei, în
cadrul răspunderii pentru lucruri, deoarece este, evident, că
această răspundere este una obiectivă3.
b) Concepţia obiectivă. In cadrul concepţiei obiective se

încearcă fundam entarea răspunderii pe terenul lipsei vinovăţiei
paznicului juridic. Şi această concepţie a cunoscut mai multe
variante, şi anume:
1) Fundam entarea răspunderii pe ideea de risc, potrivit
' principiului ubi emolumentum ibi omis'.
2) Concepţia potrivit căreia art. 1000 alin. 1 Cod civil ins
tituie nu o prezumţie de culpă, ci o prezumţie de răspundere5.
^T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 239; T. Ionaşcu, E. A. Barasch,

Răspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin. 1 C. civ., S.C.J.,
nr. 4/1972, pag. 579.
2 Ibidem, pag., 262.
3Ase vedea M. Eliescu, op. cit., pag. 371; I. P. Filipescu, op. cit., pag. 159.
4 R. Saleilles, op. cit., 1887; L. Josserand, op. cit., 1897.
5 Trib. Supr., sect.civ., dec. 1300/1987, în R.R.D., 4/1988; Trib.
Suprem, sect. civ., dec. nr. 1926/1989 în “Dreptul”, nr. 8/1990, pag. 83.
S-a reproşat acestei concepţii, faptul că răspunderea există

sau nu există, ea nu poate fi prezumată. Normele legale instituie
răspunderea şi nu o prezumă1.
Totuşi, unii autori apreciază că “prezumţia de responsabilitate
este o noţiune tehnico-juridică exactă şi utilă, ce expiimă tocmai
ce este necesar1’ deoarece permite ca atunci când “condiţiile
răspunderii sunt dovedite de către victimă, paznicul răspunde. ..
independent de culpă’2.
3) Fundam entarea răspunderii paznicului juridic, pe ideea
de garanţie. Este vorba de o garanţie a “comportamentului” lu
crului, care se deosebeşte de garanţia specifică art. 1000 alin. 3,
din cadrul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
său3. Prin urmare, răspunderea paznicului juridic este o
răspundere directă şi nu o răspundere pentru fapta altuia4.
Chiar dacă, în prezent, întreaga doctrină apreciază nece
sitatea orientării înspre o concepţie obiectivă, care să funda
menteze răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general, s-a observat că reflectarea concepţiei obiective în
practica judecătorească este puţin sesizabilă5.
Practica judecătorească a îmbrăţişat teoria prezumţiei de
responsabilitate, uneori grefată pe ideea de culpă, alteori
desprinsă total de ideea de culpă6.
'A se vedea, T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 211 - 216.

21. M. Anghel, Fr. Deak. M. F. Popa, op. cit. pag. 205. A se vedea şi
L. Pop, op. cit., pag. 310; M. Eliescu, op. cit., pag. 371 - 372.
4 Ibidem.
5 L. Pop, op. cit., pag. 311.
6 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 263 şi pracdca
judecătorească acolo citată; A se vedea şi Trib. Suprem, sect. civ., dec.
nr. 528/1982, în C.D., 1982, pag. 105; idem, dec. nr. 766/1981 în C.D.,
1981, pag. 118.
c) Fundamentarea răspunderii pe ideea de garanţie grefată

pe ideea de culpă prezumată.
Este o concepţie care fundamentează răspunderea paznicului
juridic pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv, încercând să ia în
considerare atât principiile fundamentale ale răspunderii civile
consacrate de Codul civil român, cât şi necesitatea protejării
victimei, faţă de “comportamentul’ lucrurilor, prin instituirea
unei garanţii faţă de acest comportam ent1.
In ce ne priveşte, apreciem şi noi că, de lege lata, această din
urmă concepţie răspunde cel mai bine, pe de o parte,
principiilor stabilite de Codul civil, pe de altă parte necesităţilor
vieţii, izvorâte dintr-o complexitate extraordinară a relaţiilor
sociale din acest domeniu. De lege ferenda, se impune definirea
clară a temeiului răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri. Majoritatea doctrinei susţine soluţia promovării
concepţiei obiective2.
Apreciem însă că soluţia, de lege feienda, a fundam entului
răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri în general, ar
trebui să ia în considerare şi distincţia făcută în doctrina juridică
de către unii autori, între răspundere şi alte tem eiuri de plată3.
In sensul său propriu, nu putem vorbi de răspundere decât cu
referire la vinovăţie. D incolo de vinovăţie, ieşim din sfera răs
punderii şi intrăm pe terenul altor raporturi juridice, cum ar fi
Gele din dom eniul asigurărilor.
D. Cauzele de exonerare de răspundere a paznicului juridic.

Pentru angajarea răspunderii paznicului juridic victima pre
judiciului trebuie să facă dovada: 1) prejudiciului; 2) raportului
de cauzalitate dintre acţiunea (“fapta”) lucrului şi prejudiciu;
1C. Bîrsan, op, cit., pag. 264 - 265.

2A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, pag. 264.
3In acest sens,. T. Ionaşcu, E. A. Barasch, op. cit., S.C.J., nr. 4/1972,
pag. 579 şi urm. A se vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. c it, pag. 265.
3) calităţii de paznic juridic al celui de la care se pretinde des

păgubirea. In ce priveşte acest ultim element, proprietarul şi
titularul dezmembrămintelor dreptului de proprietate sau al
celorlalte drepturi reale se prezumă a avea calitatea de paznic
juridic1.
Paznicul juridic va fi exonerat de răspundere dacă va dovedi
că prejudiciul se datorează unui caz de forţă majoră, faptei
victimei înseşi sau faptei unui terţ pentru care nu este ţinut să
răspundă.
b) Examinarea cauzelor de exonerare.
1) Fapta victimei.
Aşa cum am arătat deja la răspunderea pentru fapta proprie,
fapta victimei exonerează de răspundere în măsură în care ea
are efectul unei adevărate forţe majore raportat la “fapta
lucrului”. In caz contrar, ea conduce numai la diminuarea răs
punderii paznicului juridic, proporţional cu gradul de partici
pare şi vina proprie a victimei2.
Aşa cum s-a arătat, dacă fapta victimei are doar valoarea unui
caz fortuit, ea nu exonerează total de răspundere, “căci pârâtul -
care n u a prevăzut ceea ce fiin d previzibil, trebuia să fie pievăzut,
sau care n u a evitat ceea ce, fiin d evitabil, trebuie să fie evitat - a
contribuit şi el prin conduita sa la producerea pagubei şi, prin
urmare, fapta victimei n u poate f i cauza exclusivă a acesteia 3.
Aşadar, fapta victimei exonerează de răspundere numai
atunci când ea este singura cauză a producerii prejudiciului. De
fapt, în mod practic, paznicul juridic, în calitate de părât, tinde
să dovedească nu că, în împrejurările date, nu se poate reţine
vinovăţia sa, ci că, în realitate, nu există raport de cauzalitate
între “fapta lucrului' şi producerea prejudiciului.
1A se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., pag. 156; C. Stătescu, C. Bîrsan,

op. cit., pag. 254 - 255.
2Trib. Suprem, sect civ., nr. 277/1973, în R.R.D., nr. 9/1973; pag. 156;
Trib. jud. Sălaj, dec. civ. nr. 3/1984, în R.R.D., nr. 6/1984, pag. 65; A se
vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 266.
în literatura de specialitate s-a apreciat de către unii autori,

că efectul exonerator al faptei victimei se produce şi în cazul în
care fapta victimei are un caracter licit şi a fost săvârşită fără
culpă1.
In cazul în care, alături de fapta victimei, se reţine şi contri
buţia vinovată a paznicului juridic, se pune problema culpei
comune, însă, în practică, apar deseori dificultăţi în stabilitatea
gradului de contribuţie la producerea prejudiciului, dificultăţi
izvorâte din necesitatea compărării culpei dovedite a victimei cu
culpa prezumată a paznicului juridic2.
2) Fapta unui terţ pentru care paznicul juridic nu este ţinut a

răspunde.
Exonerează de răspundere, în aceleaşi condiţii ca şi fapta
victimei. In situaţia în care nu exonerează total de răspundere,
răspunderea paznicului juridic şi a terţului va fi solidară, în baza
art. 1003 Cod civil, fiecare fiind obligat să repare prejudiciul în
raport de vinovăţia sa şi de gradul de participare la producerea
prejudiciului3.
Trebuie făcută precizarea, că fapta terţului este exoneratoare
de răspundere şi în cazul în care nu a fost săvârşită'cu vinovăţie.
A,şa cum s-a spus, elementul subiectiv al vinovăţiei nu exercită
nici o influenţa asupra elementului subiectiv al cauzalităţii4. Prin
urmare, dacă fapta terţului este forma în care se manifestă forţa
majoră, câtă vreme ea este singura cauza a prejudiciului, în
seamnă că răspunderea paznicului juridic este înlăturată.
Deoarece fundamentul răspunderii paznicului juridic este
axat pe ideea de garanţie, grefată pe o prezumţie absolută de
1 Henri, Leon şi Jean Manzeaud. Leţon de droit civil, voi. II, Paris,
1956, nr. 597, pag. 534.
2 P. Anca, Conflictul răspunderilor delictuale, în R.R.D., 1967, nr. 8,
pag. 52.
3A se vedea, I. P. Filipescu, op. cit., pag. 160.
culpă1, urmează să constatăm că, fiind vorba de o culpă prezu

mată, asupra paznicului juridic apasă o prezumţie de răspun
dere, care include o prezumţie de cauzalitate. Aşa fiind, victima
prejudiciului va fi exonerată de obligaţia de a face dovada
vinovăţiei pârâtului. Acesta poate dovedi că prejudiciul se dato
rează şi culpei unei terţe persoane, însă, dacă fapta acestui terţ
are doar valoarea unui caz fortuit, se va pune problema unei
răspunderi solidare faţă de victima prejudiciului, în baza
prevederilor art. 1003 C. civ.
Victima prejudiciului îl va putea acţiona în justiţie pe terţ,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C.
civ., deci inclusiv condiţia vinovăţiei acestuia. Prin urmare, chiar
dacă fapta terţului, în raport cu cel chemat să răspundă
(paznicul juridic), ar avea valoare exoneratoare de răspundere,
faţă de victimă nu are valoare exoneratoare, ci, dimpotrivă, este
condiţie a răspunderii terţului.
In ce priveşte raporturile dintre paznicul juridic şi terţ,
menţionăm că aceştia sunt ţinuţi solidar să răspundă faţă de
victimă, însă în raporturile dintre ei, răspunderea este divizibilă.
Pârâtul, care a suportat reparaţia întregului prejudiciu, are o
acţiune recursorie împotriva terţului aflat în culpă, iar acesta nu-
i va putea opune prezumţia de răspundere care apasă pe umerii
celui chemat să răspundă.
In conflict cu prezumţia de răspundere a paznicului juridic,
vinovăţia terţului transferă o parte din sarcina reparării preju
diciului pe umerii săi, deoarece prezumţia de răspundere profită
numai victimei nu şi terţului a cărui vinovăţie a fost dovedită2.
3) Forţa majoră. în materia art. 1000 alin. 1 C. civ., numai

împrejurarea ce constituie forţa majoră este exoneratoare de
răspundere. Prin urmare, numai acele împrejurări care se
1 Aşa cum s-a văzut, ne-am raliat concepţiei care fundamentează

răspunderea pe un temei subiectiv - obiectiv.
2 în acest sens, Henri Leon şi Jean Manzeaud, op. cit, voi. II, nr. 589,
pag. 530.
caracterizează prin imprevizibilitate, inevitabilitate şi irezistibi-
litate cu caracter absolut, adică pentru orice persoană, sunt de
natură să exonereze total sau parţial pe paznicul juridic. Acele
împrejurări, care au asemenea însuşiri, însă numai cu caracter
relativ, sunt simple cazuri fortuite, care nu exonerează de
răspundere. Este soluţia îmbrăţişată de practica noastră judecă
torească1.
După cum s-a putut vedea la materia răspunderii pentru
fapta proprie, forţa majoră poate exonera total sau parţial de
răspundere. Ea exonerează total, atunci când este singura cauză
a prejudiciului, caz în care ea exclude vinovăţia altei persoane,
constituind dovada lipsei de cauzalitate dintre fapta celui
chemat să răspundă, ori “fapta” animalului sau lucrului şi
prejudiciul cauzat. în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de o
pluralitate de cauze, înseamnă că forţa majoră exonerează
numai parţial de răspundere. S-a susţinut, de către unii autori,
că, în caz de pluralitate de cauze, printre care se poate reţine şi
culpa paznicului juridic, acesta nu va putea fi exonerat de
răspundere deoarece fiecare cauză trebuie privită că ar Fi
pricinuit singură prejudiciul. Aşadar, forţa majoră ori exone
rează total ori nu exonerează deloc2. Aceasta este teoria echi
valenţei condiţiilor în materie de cauzalitate.
Credem că o asemenea concepţie nu poate fi primită, cum
nu poate fi primită nici aceea după care, deşi cauză parţială a
prejudiciului, forţa majoră ar exonera total de răspundere.
Ne alăturăm concepţiei care susţine că, dacă forţa majoră se
interferează în nexul cauzal cu fapta celui chemat să răspundă,
ori cu acţiunea lucrului, în cazul prevăzut de art. 1000 alin. 1
1 A se vedea: Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 424/1977, în C.D.,

1972, pag. 77; Trib. Suprem, sect, civ., dec.nr. 1860/1987, în R.R.D.,
nr. 6/1987, pag. 70; Trib. Suprem, sect. civ. , dec. nr. 1881/1983, în
R.R.D., nr. 7/1984; S. Zilberstein, Fr. Deak, C. Bîrsan, Ada Petrescu,
V. Ciobanu, L. Mihai, îndreptar interdisciplinar de practică judiciară,
Ed. did. şi ped., Bucureşti, 1983, pag. 153.
2 Henri Leon şi Jean Manzeaud, op. cit., voi. II, nr. 579, pag. 519.
C.civ., paznicul juridic nu va putea fi exonerat decât parţial de

răspundere1.
E. Efectele juridice ale culpei comune în materia răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Problema culpei comune în materia art. 1000 alin. 1 se poate
pune în următoarele ipoteze:
a) Culpa comună a paznicului juridic şi a paznicului material.

In cazul în care instanţa judecătorească reţine culpa pazni
cului material la producerea prejudiciului, victima îl poate
acţiona pe acesta în temeiul prevederilor art. 998 - 999 C. civ.,
adică pentru fapta proprie. Paznicul juridic poate fi acţionat de
către victimă în temeiul art. 1000 alin. 1 C. civ., însă şi în temeiul
art. 998 - 999 C. civ., dacă se poate dovedi culpa acestuia. Este
evident, că acţionarea paznicului juridic în temeiul răspunderii
pentru fapta proprie înseamnă o sarcină mai împovărătoare în
ce priveşte proba condiţiilor răspunderii şi, de aceea, în mod
practic, victima prejudiciului apelează la această cale, atunci
când proba vinovăţiei paznicului juridic este uşor de făcut. Dacă,
în acelaşi timp, există şi vinovăţia paznicului juridic şi vinovăţia
paznicului material, victima prejudiciului îi poate acţiona
concomitent pe amândoi, iar răspunderea lor va fi solidară. In
raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material, fiecare
răspunde pentru partea sa contributivă de vinovăţie.
b) Problema vinovăţiei in cazul coliziunii de autovehicule.

Coliziunea de autovehicule, mai ales în condiţiile vieţii
moderne, ridică mai multe probleme. In cazul în care se face
dovada vinovăţiei exclusive a unuia dintre paznicii juridici,
acesta va răspunde în temeiul prevederilor art. 998 - 999 C.civ.
pentru fapta proprie, putând fi obligat la repararea întregului
prejudiciu.
1M. Eliescu, op. cit., pag. 213; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 266.
Dacă se probează vinovăţia ambilor paznici juridici, aceştia

vor răspunde solidar, tot în temeiul art. 998 - 999 C. civ.
Probleme speciale privind răspunderea, se ridică în cazul
când nu s-a dovedit vinovăţia niciunuia dintre paznicii juridici ai
autovehiculelor angajate în conflict şi ambele părţi înţeleg să
solicite despăgubiri în temeiul prevederilor art. 1000 alin. 1 C.
civ. In ce mod va fi reparat prejudiciul, într-o asemenea situaţie?
Au fost propuse mai multe soluţii de rezolvare:
1) Fiecare dintre participanţii la coliziune să despăgubească
pe celălalt pentru prejudiciul produs de lucrul pe care îl are în
pază1.
2) Se vor aplica regulile de la culpa comună, în sensul că
prejudiciul se cumulează într-o masă unică şi se va repartiza, în
funcţie de gravitatea culpei2.
3) Prezumţiile de răspundere se anihilează reciproc şi răspun
derea trebuie antrenată în baza art. 998 - 999 C. civ.3
Primul sistem a fost criticat, în sensul că raportul cauzal unic
este scindat în mai multe raporturi cauzale4. Cel de-al doilea
sistem, de asemenea a fost criticat, în sensul că teza răspunderii
pe temeiul art. 1000 alin.l C. civ. contrazice teza răspunderii pe
temeiul culpei5. Cel de-al treilea sistem, de asemenea a fost şi el
criticat, în sensul că nu se poate susţine anihilarea reciprocă a
_ prezumţiilor de răspundere, deoarece prezumţiile de
!M. Eliescu, op. cit., pag. 359.

.2G. Marty et P. Raynaud, op. cit., voi. II, partea I, pag. 437.
3Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 1743/1974, în C.D., 1974, pag. 150;
idem, dec. nr. 1230/1976, în C.D., 1976, pag. 145; Francisc Deak,
Răspunderea civilă delictuală, în I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa,
Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, 1970, pag. 213 - 215; Fr. Deak....
Tratat, pag. 442 - 445.
4I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pag. 214.
5A se vedea, I. P. Filipescu, op. cit., pag. 162.
răspundere nu se întâlnesc, întrucât privesc pagube diferite,

deci nu este posibilă contrazicerea'.
Precizăm că, în această materie, practica judecătorească a
urm at cel de-al treilea sistem propus, mai ales că şi unele
reglementări legale soluţionau problema în mod asemănător2.
Astfel, potrivit Instrucţiunilor Ministerului Finanţelor nr.
6/1976, în cazul în care toţi deţinătorii autovehiculelor antre
nate în coliziune sunt în culpă, fiecare va avea dreptul la despă
gubire în proporţia în care nu s-a făcut culpabil de accident. In
cazul în care gravitatea culpei este egală, răspunderea se va
stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în
accident.
Prin urmare, aşa cum s-a arătat, potrivit acestui sistem, deţi
nătorii autovehiculelor primeau de la asigurător despăgubiri
într-un cuantum invers proporţional cu culpa fiecăruia3.
Precizăm totuşi că, instrucţiuniile menţionate, în cazul în
care culpa conducătorilor auto implicaţi în coliziune nu putea fi
dovedită, însă nu se putea reţine nici acţiunea unei forţe majore,
au optat pentru soluţia că fiecare paznic juridic îl despăgubeşte
pe celălalt pentru întregul prejudiciu suferit.
In ce ne priveşte, ne raliem la concepţia care propune ca fie
care dintre paznicii juridici antrenaţi în coonflict să repare inte
gral prejudiciul produs de lucrul pe care-1 au sub pază, Acest
sistem are avantajul că se menţine în logica art. 1000 alin. 1 C. civ.,
menţinând şi beneficiul prezumţiei culpei absolute, care nu mai
trebuie dovedită.
1în acest sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 355 - 360.

2 Este vorba despre Instrucţiunile Ministerului Finanţelor
nr. 36/1976, date în baza-Decretului nr. 471/1971, în prezent abrogat
prin Legea nr. 135/1995, citate Fr. Deak, în Tratat de drept civil, 1996,
pag. 444.
3Fr. Deak, Tratat... pag. 444.
F. Problema răspunderii în cazul paznicului juridic lipsit de
discernământ.
Există o discuţie, în doctrina juridică, privitoare la faptul
dacă minorii sub vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub
interdicţie ar putea avea calitatea de paznici juridici. Referitor la
această problemă, au fost exprimate două concepţii:
a) Concepţia după care minorii şi cei puşi sub interdicţie nu
pot avea calitatea de paznic juridic, deoarece paza juridică pre
supune o direcţiune intelectuală, o putere de direcţie, control şi
supraveghere, ceea ce implică neapărat discernământ. Paza
juridică a lucrurilor ce aparţin persoanelor lipsite de discer
năm ânt o au, în asemenea situaţii, reprezentanţii legali ai
acestora1.
S-a arătat, de către susţinătorii acestei concepţii, că victima
prejudiciului nu va rămâne nedespăgubită, deoarece despă
gubirea va fi plătită de reprezentanţii legali ai celor lipsiţi de
capacitate delictuală, care sunt obligaţi să exercite paza juridică
asupra bunurilor, adică puterea de direcţie, control şi
supraveghere2.
b) Concepţia potrivit căreia şi persoanele lipsite de capacitate
delictuală (minorii care n-au împlinit vârsta de 14 ani şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească) pot avea paza
juridică asupra bunurilor lor şi, prin urmare, pot fi făcuţi
răspunzători în baza prevederilor art. 1000 alin.l C. civ. Această
concepţie porneşte de la ideea obligaţiei legale de garanţie pe
care o are paznicul juridic, şi susţine că, de vreme ce paznicul
juridic răspunde indiferent de culpa sa, este irelevant faptul că
1A se vedea: Fr. Deak, Noţiunea de lucru şi persoanele între care se

angajează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în
“Justiţia nouă”, Nr. 11/1966, pag. 44 şi urm.; Ghe. Tomşa, Răspunderea
•civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 35 - 45.
2L. Pop, op. cit., voi. II, pag. 302.
el are sau nu capacitate delictuală1. Se consideră că, în realitate,

răspunderea paznicului juridic reglementată de prevederile art.
1000 alin. 1. C. civ., este o modalitate de reparare a daunei
pricinuite, o adevărată obligaţie propter rem care grevează
proprietatea minorului sau a interzisului2.
Criticând concepţia care nu acceptă existenţa pazei juridice în
afara capacităţii delictuale, reprezentanţii celei de-a doua con
cepţii susţin că nu se poate vorbi de pază juridică a reprezen
tanţilor legali ai minorului sub 14 ani şi a interzisului, deoarece,
potrivit principiului independenţei patrimoniale, reglementat
de art. 106 din Codul familiei, părinţii şi tutorii nu au nici un
drept asupra bunurilor minorilor şi interziştilor. Aşa fiind, ei nu
au o putere independentă de direcţie intelectuală asupra
bunului, ei sunt doar reprezentanţi, iar reprezentarea “exclude
independenţa”3. Pe de altă parte, s-a mai arătat, că modul în
care legea reglementează exercitarea drepturilor părinteşti cu
privire la bunurile minorului, respectiv drepturile tutorilor cu
privire la bunurile celor interzişi, exclude ideea de inde
pendenţă, care este de esenţa pazei juridice. Astfel, se face
referire la controlul pe care autoritatea tutelară este abilitată să-l
facă cu privire la exerciţiul acestor drepturi, în baza prevederilor
art. 108 din Codul familiei.
în ce ne priveşte, apreciem că minorii care n-au împlinit
vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie nu pot avea
calitatea de paznic juridic. Paza juridică, după părerea noastră,
este intim legată de discernământul persoanei, deoarece presu
pune o activitate conştientă de supraveghere şi direcţionare a
bunurilor. Or, cei lipsiţi de capacitatea delictuală nu pot
desfăşura o asemenea activitate, pentru simplul motiv că nu con
ştientizează poziţia lor juridică faţă de lucrul pe care-1 deţin şi
1M. Eliescu, op. cit. pag. 346.

2 1. Lulă, Observaţii asupra pazei juridice şi capacităţii delictuale, în*
“Dreptul” nr. 3/1996, pag. 25.
31. Lulă, Ibidem, pag. 24.
necesitatea de a-1 direcţiona, în aşa fel încât să nu producă
pagube altor persoane. De altfel, ne punem întrebarea, ce se va
întâmpla în situaţia în care minorul sau interzisul nu are bunuri
suficiente pentru a repara paguba produsă? Se poate spune, că
situaţia obişnuită este aceea, că aceste persoane sunt, în marea
majoritate a cazurilor, insolvabile. Şi atunci, protecţia intereselor
victimei nu se transformă doar într-o protecţie teoretică?
Noi considerăm că reprezentanţii legali ai minorului aflat sub
vârsta de 14 ani şi ai interzisului au calitatea de paznic juridic,
deoarece, potrivit art. 124 C. fam, ei au obligaţia de a administra
bunurile minorului. Această obligaţie are un conţinut complex,
care cuprinde acte de deţinere, de conservare sau, în unele
situaţii, chiar de dispoziţie. Chiar dacă aceste acte se fac de către
ocrotitorul legal în numele minorului, nu-i mai puţin adevărat,
că administrarea bunurilor şi paza juridică se presupun reciproc,
coexistă, şi nu se exclud, cum susţin autorii concepţiei
m enţionate1.
Ideea calităţii de paznic juridic a ocrotitorului legal credem
că nu este contrazisă de prevederile art. 141 alin.2 C. fam., care
consacră ideea răspunderii tutorelui pentru paguba pricinuită
prin culpa sa. Acest text legal este situat la materia descărcării de
gestiune a tutorelui, pe care o dă autoritatea tutelară după
predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor. Prin
urmare, este vorba despre o pagubă provocată în raport cu
patrimoniul minorului şi nu despre o pagubă provocată de către
un bun al celui lipsit de capacitate delictuală unei terţe
persoane.
Aceasta este, după părerea noastră, concluzia care trebuie
trasă, de lege lata. De lege ferenda, apreciem că, pentru a se
înlătura controversele care există, ar trebui consacrată expres
răspunderea ocrotitorilor legali în baza prevederilor art. 1000
1 A se vedea pentru semnificaţia noţiunii de administrare: A Ionaşcu,

Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pag. 227;
Emese Florian, Dreptulfamiliei, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 370 - 371.
alin. 1 C. civ., însă şi obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate

de lucrurile ce le aparţin, a minorilor şi celor puşi sub
interdicţie, în situaţia când aceştia au bunuri.
G. Corelaţia dintre răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în genei al şi alte feluri de răspundere civilă delictuală.
Examinarea corelaţiei care există între răspunderea regle
mentată de prevederile art. 1000 alin. 1 C. civ. şi alte form e,de
răspundere civilă delictuală se impune, deoarece, în anumite
cazuri, se pune problema unui aşa zis conflict de răspundere.
Acest conflict de răspundere apare în situaţia în care victima
prejudiciului ar putea chema în judecată mai multe persoane,
care au calităţi diferite. Spre exemplu, victima ar putea chema în
judecată fie pe paznicul juridic al lucrului, fie pe paznicul
material, deoarece se îndeplinesc atât condiţiile prevăzute de
art. 1000 alin. 1 C. civ., cât şi cele prevăzute de art. 998 - 999
C. civ. pentru fapta proprie.
In anumite situaţii, aceeaşi persoană ar putea fi acţionată în
justiţie pe temeiuri diferite, spre exemplu, paznicul juridic poate
fi acţionat în justiţie în temeiul prevederilor art. 1000 alin. 1
G. civ., caz în care nu se pune problema dovedirii vinovăţiei, sau
în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, caz în care dovada
vinovăţiei paznicului juridic este necesară.
In alte cazuri paznicul juridic are, în acelaşi timp, şi o altă
poziţie juridică, care antrenează răspunderea sa în calitate de
garant al intereselor victimei. Este cazul comitentului care are în
acelaşi timp şi calitatea de paznic juridic al lucrului folosit de
prepus, pentru îndeplinirea funcţiilor încredinţate.
In sfârşit, menţionăm şi cazul în care lucrul, care aparţine
unui minor, cauzează un prejudiciu altei persoane. în această
situaţie, există conflict între răspunderea părintelui, în calitate
de paznic juridic, şi răspunderea pentru fapta proprie a
minorului sau a unui terţ, dacă s-a făcut dovada vinovăţiei aces
tora. De asemenea, ar putea exista conflict între răspunderea
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE \ 83
părintelui în calitate de paznic juridic şi răspunderea sa în

temeiul prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ.
Din perspectiva relevanţei juridice a vinovăţiei, putem
observa că, într-un singur caz, răspunderea paznicului juridic
este în corelaţie cu un alt fel de răspundere civilă delictuală,
care nu este bazată pe vinovăţie. Este vorba despre răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului. în toate celelalte cazuri,
suntem în prezenţa unor raporturi între răspunderea paznicului
juridic şi răspunderea întemeiată pe vinovăţie.
Aşa fiind, este evident faptul, că victima prejudiciului, care
are drept de opţiune între mai multe acţiuni posibile pentru
repararea prejudiciului, va apela la acea cale care-i oferă facilităţi
pe teren probatoriu. De regulă, victima prejudiciului apelează la
acţiunile întemeiate pe prevederile art. 1000 alin. 1 şi art. 1000
alin. 3, deoarece cele două feluri de răspundere nu presupun
dovada vinovăţiei.
b) Aspecte speciale ale vinovăţiei civile în cazul în care

paznicul juridic are în acelaşi timp şi calitatea de comitent.
Ipoteza pe care o luăm în discuţie este aceea a prejudiciului
cauzat de prepus cu ocazia îndeplinirii funcţiilor încredinţate,
însă folosindu-se de lucrul ce era în paza juridică a comitentului,
într-o asemenea situaţie, victima prejudiciului îl poate acţiona
' pe comitent, în temeiul prevederilor art. 1000 alin. 3 C. civ., sau
în temeiul prevederilor art. 1000 alin. 1 C. civ., în calitate de
paznic juridic. Dacă optează pentru primul temei juridic, victima
trebuie să facă dovada condiţiilor generale ale răspunderii,
inclusiv a vinovăţiei prepusului.
„în cazul în care victima îşi întemeiează acţiunea pe preve
derile art. 1000 alin. 1 C. civ., vinovăţia prepusului, care are şi
calitatea de paznic material al lucrului, nu are relevanţă juridică,
deoarece răspunderea paznicului juridic este o răspundere
obiectivă, independentă de culpă.
Temeiurile juridice diferite ale răspunderii, în cele două
situaţii, conduc la consecinţe diferite şi în planul exonerării de
184 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMĂN
răspundere. Astfel, comitentul are posibilităţi mai largi de exo

nerare, el putând dovedi nevinovăţia prepusului său, inclusiv
prin proba cazului fortuit. Dimpotrivă, paznicul juridic nu se
poate exonera de răspundere, decât prin dovada forţei majore,
cazul fortuit neavând relevanţă exoneratoare în această materie.
în ce-1 priveşte pe prepus, el are doar calitatea de paznic
material al lucrului şi va răspunde, în ambele cazuri, în temeiul
prevederilor art. 998 - 999 C. civ., dacă s-a făcut dovada
vinovăţiei sale1.
In literatura juridică, s-a arătat că victima prejudiciului, care a
optat pentru răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C. civ. şi i s-a
respins acţiunea deoarece n-a putut face dovada vinovăţiei
prepusului, poate să acţioneze, ulterior, în baza prevederilor
art. 1000 alin. 1 C. civ., deoarece temeiul juridic este altul2 şi,
prin urmare, nu exită autoritate de lucru judecat.
S-a arătat totuşi că, dacă acţiunea întemeiată pe prevederile
art. 1000 alin. 3 C. civ. a fost respinsă pentru alte motive decât
vinovăţia prepusului, spre exemplu, pentru absenţa preju
diciului, există autoritate de lucru judecat3.
1C. Stătescu, op. cit., pag. 181 -185.

2 C. Stătescu, op. cit., pag. 184; Emilian Lipcanu, Situaţie în care
există autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate
conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil, în raport cu o acţiune
ulterioară, întemeiată pe art. 1000 alin. 1 din acelaşi cod. Revista
“Dreptul”, nr. 7/1996, pag. 66 - 69.
Secţiunea a V-a
PROBLEMA VINOVĂŢIEI ÎN CADRUL ALTOR FORME
DE RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ
I. Vinovăţia civilă în cazul răspunderii pentru preju

diciile cauzate prin acte administrative ilegale.
Sediul reglementării acestei forme de răspundere este art. 48
din Constituţie şi Legea nr. 29/1990 a contenciosului admi
nistrativ.
Potrivit prevederilor constituţionale “Persoana vătămată într-
u n drept al său de o autoritate publică, p)intr-un act adminis
trativ sau p tin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereţi, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.
Condiţiile şi limitele exercitării acestei drept se stabilesc prin
lege organică’.
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ prevede că
“orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată
în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act adminis
trativ sau p iin refuzul nejustificat al unei autorităţi adminis
trative de a-i rezolva cererea referitoare la, u n drept recunoscut de
lege, se poate adresa instanţelor judecătoreşti competente, pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată’.
Justificarea unei asemenea răspunderi în dreptul nostru
porneşte de la realitatea că, în activitatea organelor adminis
traţiei publice sau a altor autorităţi publice pot fi emise (adop
tate) acte administrative ilegale, care să vatăme drepturile su
biective ale persoanelor. Pe lângă sancţiunile specifice de drept
administrativ care pot interveni, Legea nr. 29/1990, în
dezvoltarea principiului constituţional consacrat de art. 48 din
Constituţia României, a prevăzut şi acest caz de răspundere civilă
delictuală în care victima (persoană fizică sau juridică) poate
cere repararea prejudiciului produs de autoritatea adminis

trativă care a emis actul administrativ ilegal.
Există mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru a se
putea intenta acţiunea în contencios administrativ. Vom enu
m era doar, în această lucrare, aceste condiţii, fără a intra în
analiza lor de detaliu, făcând doar trimiteri bibliografice la o
literatură juridică bogată şi valoroasă în materie.
Astfel, literatura juridică vorbeşte de următoarele condiţii1:
1) actul atacat să fie un act administrativ;
2) actul să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim;
5) actul atacat să emane de la o autoritate publică, inclusiv de
la o structură neguvernamentală investită cu prerogativele
puterii publice;
4) procedura administrativă prealabilă;
5) introducerea acţiunii într-un anumit termen;
6) actul să nu fie emis anterior intrării în vigoare a legii.
Mai adăugăm şi condiţia ca actul să nu fie exceptat de la
controlul judiciar pe calea contenciosului administrativ.
In ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale, este
necesar a fi întrunite condiţiile generale ale răspunderii:
1 în acest sens, Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi.

I, Biblioteca juridică Nemira, 1996, pag. 406. în legătură cu condiţiile
exercitării acţiunii a se vedea şi Al. Negoiţă, Legea contenciosului
administrativ, Dreptul, nr. 6/1991, pag. 3 - 13; V. M. Ciobanu,
Termenele prevăzute de articolul 5 din Legea contenciosului
administrativ, în Dreptul, nr. 1/1992, pag. 25 - 33. S-a susţinut de către
unii autori că legea nr. 29/1990 n-ar avea în vedere şi ipoteza vătămării
unui interes legitim. în acest sens, L. Pop, op. cit., voi. I, pag. 325.
Soluţia ni se pare criticabilă. Apreciem corespunzătoare soluţia promo
vată de prof. dr. Antonie Iorgovan în lucrarea citată, în sensul că, art 1
din legea nr. 29/1990 a fost implicit modificat de art. 21 din Constituţie,
care protejează şi interesele legitime ale cetăţeanului. Art. 48 din
Constituţie trebuie, de aceea, coroborat cu art. 21, care reglementează
accesul liber la justiţie, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intere
selor legitime ale cetăţeanului.
prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta

ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.
Am văzut că, în această materie, prejudiciul, în interpretarea
pe care o susţinem, rezultă din încălcarea unui drept subiectiv
sau a unui interes legitim.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constă într-un act admi
nistrativ ilegal sau în refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau
interes recunoscut de lege1.
Potrivit reglementărilor (art. 11 alin. 2 art. 12 din Legea nr.
29/1990) cel vătămat în drepturile sau interesele sale legitime
poate cere repararea prejudiciului, fie o dată cu acţiunea
introdusă pentru anularea actului administrativ, fie ulterior,
printr-o acţiune separată. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr.
29/1990, cel vătămat poate cere despăgubire de la autoritatea
care a emis actul administrativ ilegal sau de la funcţionarul care
a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării
cererii în term en legal. în caz de admitere a acţiunii, funcţio
narul va putea fi obligat la plata daunelor, solidar cu autoritatea
administrativă. Victima prejudiciului va trebui să facă dovada, în
ambele cazuri, a elementelor obiective ale răspunderii.
în privinţa vinovăţiei, în doctrină s-a apreciat, că răspunderea
autorităţii administrative în raport cu victima este o răspundere
."obiectivă, fără culpă, fundamentată pe obligaţia legală de
garanţie2.
Alţi autori fundamentează acest fel de răspundere pe pre
zumţia de culpă, dedusă din caracterul ilegal al actului
administrativ3.
1 Precizăm că şi noţiunea de autoritate administrativă este contro

versată în doctrina juridică, sub aspectul sferei de extensie. A se vedea,
A. Iorgovan, op. cit., pag. 444-448.
2 L. Pop, op. cit., pag. 326.
3 în acest sens, A. Negoiţă, Legea contenciosului administrativ, aspecte de
drept procesual, Dreptulm. 7 - 8/1991, pag. 19.
Precizăm că problema vinovăţiei, în această materie, a cons

tituit obiectul unei îndelungate controverse. Astfel, au existat
opinii divergente cu privire la însăşi califica-rea acestui tip de
răspundere. Unii autori au susţinut că n-ar fi aplicabile, în
această materie, principiile dreptului civil, deoarece ea aparţine
dreptului administrativ1.
Opinia dominantă, chiar în doctrina de dinaintea celui de-al
doilea război mondial, este totuşi în sensul că răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale
aparţine instituţiilor dreptului civil, fiind o veritabilă răspundere
civilă delictuală2.
In ce ne priveşte, considerăm şi noi că răspunderea consa
crată de legea nr. 29/1990 este o formă a răspunderii civile
delictuale. Ea nu exclude, cum am arătat deja, antrenarea şi a
altor forme de răspundere: de drept constituţional, adminis
trativ, penal, financiar sau de dreptul muncii, în ce-i priveşte pe
funcţionarii vinovaţi, inclusiv a celor care îndeplinesc funcţii de
conducere. Aşa cum s-a arătat, aparteneţa unei norme juridice la
o ram ură de drept sau alta nu este de natură a schimba
fundamentul răspunderii civile delictuale, care este întotdeauna
acelaşi - delictului civil. Ilicitul civil delictual poate fi generat şi
de încălcarea normelor aparţinând altor ramuri ale dreptului, şi,
de aceea, fundam entul răspunderii este art. 998 - 999 C. civ.3
1 M. Lăpădătescu, Natura juridică a răspunderii patrimoniale a

organelor administraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin actele lor
ilegale, Analele Universităţii din Bucureşti, seria Ştiinţe juridice, 1968,
pag. 9 şi urm.
21. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianul, Drept civil român, Obligaţiile,
Bucureşti 1943, voi. II, nr. 277, pag. 99 - 100; V. Gh. Tarhon, Răspun
derea patrimonială a organelor administraţiei de stat şi controlul in
direct al legalităţii actelor administrative, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1967, pag. 20 - 47, 67 - 90; M. Eliescu, op. cit., pag. 318 - 322.
Revenind la problema vinovăţiei, menţionăm că, pe lângă

concepţia1 care susţine că nu este necesară dovada culpei
autorităţii care a emis actul administrativ ilegal, a fost susţinută
şi necesitatea dovezii culpei2.
In ce ne priveşte, apreciem că răspunderea autorităţii admi
nistrative care a emis actul administrativ ilegal este o răspundere
obiectivă, victima prejudiciului nefiind obligată să facă dovada
vinovăţiei acesteia. O dată hotărât, de către instanţa judecă
torească, că actul administrativ este ilegal, autoritatea adminis
trativă nu se va putea exonera de răspundere prin proba lipsei
de vinovăţie. '
O asemenea probă nici n-ar putea fi făcută, deoarece
autorităţile publice trebuie să depună o diligenţă maximă în
aprecierea elementelor de fapt şi de drept care fundamentează
emiterea actului administrativ. Nu s-ar putea invoca, spre
exemplu, viciile de fond şi de formă ale unor acte (docu
mentaţii) întocmite de altă autoritate publică sau prezentate de
către victimă sau de către terţe persoane.
Totuşi, în situaţia în care victima a acţionat în scop de fraudă
şi se poate reţine vinovăţia sa în forma intenţiei sau culpei grave,
cum ar fi cazul falsificării unor acte şi a uzului de fals,
considerăm că principiul nerno auditur propriam turpitudinem
allegans se opune la satisfacerea cererii celui care se consideră
prejudiciat.
1 M. Lepădătescu, op. cit., pag. 9; S. Zilberstein, Părţile în acţiunile

întemeiate pe dispoziţiile din legea nr. 1/1967, cu privire specială la
poziţia procesuală a funcţionarului care poartă răspunderea actului
administrativ ilegal, în S. C. J. nr. 4/1968, pag. 582 - 583. Opiniile sunt
formulate în baza Legii nr. 1/1967, care a fost abrogată de Legea nr.
29/1990.
2 V. Gh. Tarhon, Culpa, element necesar al răspunderii patrimoniale
a organelor administraţiei de stat, conform Legii nr. 1/1967, în R.R.D.,
nr. 12/1968, pag. 80.
In cu totul alţi termeni se pune problema răspunderi func

ţionarului care a întocmit actul ilegal sau care se face vinovat de
refuzul rezolvării cererii.
Răspunderea acestuia este o răspundere întemeiată pe culpă,
drept pentru care victima prejudiciului trebuie să probeze
vinovăţia.
In situaţia în care victima prejudiciului a obţinut despăgubiri
de la autoritatea administrativă pârâtă, care a fost obligată, fie
proprio-nomine, fie în solidar cu funcţionarul vinovat, autoritatea
care a emis actul administrativ ilegal are o acţiune în regres
împotriva funcţionarului vinovat, în temeiul art. 998 - 999 C. civ.
Conform prevederilor art. 13 alin.2 din Legea nr. 29/1990,
funcţionarul care a fost chemat în judecată în solidar cu autoritatea
administrativă, poate chema, în garanţie, pe superiorul său ierarhic,
de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate -
totală sau parţială - este supusă judecăţii.
Funcţionarul care a întocmit actul administrativ ilegal sau
care este vinovat de refuzul rezolvării cererii, răspunde indife
rent de forma vinovăţiei sale (culpa lata, levis sau levissima).
Culpa sa se apreciază după criteriul obiectiv, adică a tipului de
comportament abstract (bonus pater fam ilias).
Este distinctă problema necesităţii existenţei culpei
autorităţii administrative. Evident, un act administrativ apreciat
ilegal de către instanţa judecătorească, poate fi expresia unei
insuficiente informări, deci a unor limite ale funcţionarilor ce
compun autoritatea care a emis actul. El poate fi însă şi conse
cinţa unei intenţii frauduloase. In sfârşit, actul poate fi emis ca
urmare a unei culpe a funcţionarilor. Culpa funcţionarului nu
înseamnă şi culpa autorităţii, mai ales în cazul în care nu este
vorba de funcţionarii ce alcătuiesc organele de conducere ale
autorităţii administrative.
Legiuitorul a introdus o formă specială de răspundere civilă
delictuală, prin Legea nr. 29/ 1990, în care nu dă posibilitatea
exonerării de răspundere a autorităţii administrative, prin proba
lipsei de vinovăţie a acesteia.
De altfel, nici funcţionarul vinovat nu se poate exonera de

răspundere, decât prin proba ordinului scris al superiorului,
deoarece nepriceperea, incompetenţa, neştiinţa şi, mai ales, reaua-
intenţie, nu pot fi scuzabile.
De aceea nu putem fi de acord cu părerea exprimată în
literatura de specialitate, de un strălucit1 specialist în drept
public, potrivit căruia răspunderea pentru daune, la care se
referă Legea nr. 29/1990, are ca fundam ent o prezumţie de
culpă. Autorul m enţionat nu califică prezumţia de culpă (iuris et
de jure sau iuris tantum ), însă, indiferent de aceasta, soluţia
preconizată nu poate fi primită, întrucât este împotriva logicii
reglementării.
Autoritatea administrativă are o singură alternativă, şi anu
me, să probeze caracterul legal al actului administrativ emis. In
caz contrar, răspunderea sa va fi antrenată. Lipsa vinovăţiei func
ţionarului care a întocmit actul, probată prin existenţa ordinului
scris al superiorului, nu înlătură răspunderea autorităţii emi
tente a actului.
Intr-o asemenea situaţiei, suportarea pagubei va reveni celui
care a dat ordinul scris ilegal2.
1în acest sens, A Iorgovan, op. cit., pag. 333.

2în acest sens, L. Pop, op. cit., pag. 326. Pentru motivele prezentate
considerăm că nu poate fi primită nici calificarea de “răspundere
administrativ patrimonială”, promovată de prof. Antonio Iorgovan, în
op. cit., pag. 332 - 333, fiind în afară de orice îndoială că răspunderea
consacrată de Legea nr. 29/1990 este o răspundere civil delictuală. De
altfel, câtă vreme consecinţele juridice sunt aceleaşi sub aspectul condi
ţiilor răspunderii, calificarea din punct de vedere terminologic este
irelevantă.
II. Problema vinovăţiei civile în cazul răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de aeronave.
Sediul materiei răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
aeronave îl constituie art. 97 din Codul aerian al României.
Reglementările legale au introdus reguli speciale privind con
diţiile generale şi speciale ale răspunderii, iar în ce priveşte proble
ma care ne interesează în această lucrare, se poate observa intenţia
legiuitorului de a introduce o adevărată răspundere obiectivă în
acest domeniu, independentă de culpa celui chemat să răspundă.
Ca regulă, în această materie, răspunderea revine exploatan-
tului navei care a provocat dauna. Dauna poate consta în moar
tea, rănirea sau prejudicierea materială a persoanelor îmbarcate
la bordul aeronavei, ori în prejudicii materiale provocate
persoanelor care nu se află la bordul aeronavei.
In cazul în care dauna este provocată de un tren aerian,
răspunderea revine exploatantului navei remorcher. Dacă
prejudiciul a fost provocat de o altă navă din componenţa
trenului aerian, va răspunde exploatantul acestei nave.
Cum arătam, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
aeronave are un caracter obiectiv, deoarece, potrivit art. 97
alin.l din Codul aerian, exploatantul navei nu poate fi exonerat
de răspundere decât în cazul în care s-a probat intenţia sau
neglijenţa gravă a celui dăunat. Aşadar, în această materie, aşa
cum s-a arătat, celelalte cauze exoneratoare de răspundere
pentru inexistenţa vinovăţiei sunt inoperante, exploatantul navei
răspunzând chiar şi în ipoteza forţei majore1.
Legea are în vedere prejudiciile cauzate în timpul zborului,
persoanelor şi bunurilor care nu se află la bordul navei şi, aşa
cum s-a spus, exploatantul navei garantează pe terţul de la sol nu
1 în acest sens: M. Eliescu, op. cit., pag. 377; C. Stătescu, C. Bîrsan,

op. cit., pag. 272; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura
“Lumina Lex”, 1998, pag. 304.
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE , 193
numai contra efectelor calamităţilor naturii dar chiar şi pentru

culpa uşoară a acestuia1.
Este evident că justificarea agravării răspunderii, în cazul
analizat, porneşte de la necesitatea stimulării preocupărilor
celor responsabili pentru reducerea riscului traficului aerian.
Codul aerian reglementează în art. 97 alin. S şi cazul coli
ziunii de aeronave. In această ipoteză, răspunderea civilă delic
tuală se va stabili în raport de vinovăţia comandanţilor de
aeronavă. In cazul în care nu se poate proba vinovăţia acestora,
răspunderea revine, fiecăruia dintre exploatanţii aeronavelor
angajate în coliziune, care vor răspunde pentru pagubele pro
duse personalului îmbarcat, încărcăturii şi terţiilor şi vor suporta
daunele cauzate aeronavei proprii2.
III. Problema vinovăţiei civile în cazul prejudiciilor

cauzate prin daune ecologice.
In contextul unei dezvoltări fără precedent pe care a cunos
cut-o ştiinţa în ultima vreme, se pune tot mai accentuat pro
blema protejării omului împotriva efectelor negative ale proprii
lor sale victorii împotriva naturii. Societatea nu poate rămâne
pasivă în faţa unor daune pe care activitatea omului le produce,
mai ales când acestea tind să devină tot mai ameninţătoare,
deteriorând în mod pronunţat mediul de viaţă al omului.
Specificitatea daunelor ecologice a determ inat legiuitorul să
se preocupe în mod special de acestea, consacrându-se reguli
speciale privind desfăşurarea anumitor activităţi cu potenţial
ridicat în ce priveşte posibilitatea de poluare a mediului. Aceste
1 M. Eliescu, Sistemul şi limitele răspunderii civile în dreptul aerian,

naţional şi internaţional, în S.C. J., nr. 2/1959, pag. 32 şi urm; V. D.
Zlătescu, Locul răspunderii prevăzute de Codul aerian în sistemul
răspunderii civile, în S.C.J. nr. 4/1968, pag. 511 şi urm.
194 . VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROM ÂN
reguli cunosc derogări importante şi în privinţa elementelor
generale şi speciale ale răspunderii juridice.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 137/1995 privind
protecţia mediului, au existat controverse asupra caracterului
obiectiv sau subiectiv al răspunderii pentru daunele ecologice.
Unii autori considerau că fundam entul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate prin poluare este unul exclusiv subiectiv1.
Alţi autori opiniau pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin.l
C. civ., criticând teza fundamentului exclusiv subiectiv2.
Se poate observa totuşi o adevărată tendinţă de afirmare a
răspunderii obiective în domeniu, considerându-se că, prin
esenţa ei, răspunderea civilă pentru daunele ecologice este o
răspundere obiectivă, chiar dacă uneori fundam entul său îl
constituie fapta culpabilă3.
în această tendinţă de fundamentare a răspunderii pentru
pagubele provocate mediului pe temeiuri obiective, unii autori
au argum entat categoric necesitatea răspunderii obiective,
arătând că aceasta se impune în toate situaţiile când mediul a su
ferit din cauza poluării, indiferent de culpa agentului poluant4.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 137/1995 a protecţiei
mediului au fost înlăturate controversele în ce priveşte carac
terul obiectiv sau subiectiv al răspunderii pentru prejudiciile
1 S. Lungu, Răspunderea civilă în cazul poluării mediului

înconjurător, în Revista română de drept, nr. 3/1978, pag. 25.
2 Ghe. Tomşa, op. cit., pag. 163.
3 M. Duţu, In legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice,
în “Dreptul” nr. 10 -11/1991, pag. 26. în sensul că, de “lege ferendd’, ar
trebui consacrată răspunderea obiectivă, cu menţinerea pentru unele
situaţii a noţiunii de culpă; D. Marinescu, Dreptul m ediului înconju
rător, Editura “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 190 -191.
4 în acest sens: E. Lupan, Dreptul mediului, Ed. “Lumina Lex”, 1993,
pag. 190; ibidem, Consacrarea caracterului obiectiv al răspunderii
juridice pentru poluarea mediului, în “Analele Universităţii din Oradea,
seria drept, anul III 1995, pag. 82 şi urm.
cauzate mediului. Astfel, potrivit prevederilor art. 80 din Legea
nr. 137/1995, în caz de degradare a mediului natural, răspun
derea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de
culpă. Legiutorul a consacrat, deci, o formă specială de
răspundere civilă delictuală, fără vinovăţie, având ca fundam ent
ideea de garanţie bazată pe riscul de activitate1.
Din caracterul obiectiv al răspunderii, consacrat de prevede
rile art. 80 din Legea nr. 137/1995, rezultă că agentul poluant
chemat să răspundă este ţinut responsabil indiferent de culpa sa
şi nu poate fi exonerat de răspundere nici măcar pentru cauză de
forţă majoră. El ar putea fi exonerat de răspundere, numai dacă
dovedeşte că prejudiciul s-a produs datorită faptei intenţionate a
victimei sau a unui cataclism natural excepţional2.
Precizăm că deşi Legea nr. 137/1995 reprezintă, fără
îndoială, un salt calitativ în raport cu vechile reglementări, totuşi
ea nu a soluţionat în totalitate problematica răspunderii pentru
prejudiciile cauzate mediului. Reglementarea acestei răspunderi
ar urm a să se realizeze, potrivit prevederilor art. 88 lit. r din
Legea nr. 137/1995, printr-o lege specială.
In acelaşi mod stă, de lege lata, şi problema răspunderii civile
pentru daunele nucleare, întrucât potrivit art. 55 din Legea nr.
111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nu
cleare, printr-o lege specială ar urma să fie reglementată această
răspundere. Până la adoptarea şi intrarea în vigoare a legii
privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, se va aplica
regimul prevăzut de convenţiile internaţionale la care România
este parte.
Precizăm că Legea nr. 111/1996 a abrogat prevederile Legii
nr. 61/1974 cu privire la defăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear. Acest din urmă act normativ reglementa, în art. 33, o
răspundere exclusivă, independentă de culpă, a titularului de
1 în acest sens, L. Pop, op. cit., pag. 306.

2 în acest sens, E. Lupan, M. S. Minea, A. Marga, Dreptul mediului,
Partea specială, Tratat elementari voi. II. Editura “Lumina Lex”, 1997,
pag. 382.
autorizaţie, “pentru pagubele pricinuite de u n accident nuclear

survenit în instalaţia sa ori în cursul u n u i transport efectuat din
dispoziţia sa, accident care a avut ca urmare decesul, vătămarea
integiităţii corporale sau a sănătăţii vreunei persoane,
distrugerea, degradarea ori imposibilitatea de folosire a u n u i
buri\ Legea admitea exonerarea de răspundere a titularului de
autorizaţie, numai dacă prejudiciul era datorat unor acte de
conflict arm at sau a unor calamităţi cu caracter catastrofal.
Noua reglementare prevede că răspunderea pentru daune
nucleare provocate în timpul sau ca urmare a accidentelor ce
pot surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute în autori
zaţie ori a altor activităţi care au avut ca urmare decesul, vătă
marea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distru
gerea, degradarea sau imposibilitatea tem porară de folosire a
unui bun, revine în întregime titularului autorizaţiei, în
condiţiile stabilite prin lege şi prin angajamentele internaţionale
la care România este parte (art. 25 alin.2).
Apreciem că, de lege ferenda, se impune consacrarea expresă a
caracterului obiectiv al răspunderii civile pentru daunele nucleare,
putându-se menţine în continuare principiile vechii reglementări
în privinţa exonerării de răspundere, puse însă de acord cu
reglementările internaţionale din dom eniu1.
1A se vedea, M. Duţu, Răspunderea civilă pentru pagubele nucleare,

“Dreptul” nr. 10 -11/1993, pag.47 - 58.
CAPITOLUL III
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII
CIVILE CONTRACTUALE
Secţiunea I
DEFINIŢIA VINOVĂŢIEI CIVILE CONTRACTUALE
Condiţiile răspunderii civile contractuale au o figură juridică

derogatorie de la dreptul comun în materie, care este răspun
derea civilă delictuală. Astfel, de la început, se impune precizarea
că antrenarea răspunderii civile contractuale implica cu
necesitate, ca premisă majoră, existenţa unui contract între părţile
aflate în conflict. Chiar dacă, în principiu, elementele răspunderii
civile contractuale sunt aceleaşi cu elementele răspunderii civile
delictuale (existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu,
raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia) toate
aceste elemente se particularizează la specificul contractului,
particularizare care decurge din principiile reglementării, spre
deosebire de răspundere civilă delictuală, răspunderea contrac
tuală având o reglementare expresă mai amănunţită.
* Delimitarea conceptului de vinovăţie şi definirea acesteia în
cadrul răspunderii civile contractuale trebuie să pornească de la
specificul faptei ilicite în materia contractului, indiferent de
tipul acestuia. Astfel, pornindu-se de la prevederile art. 1082 C.
civ., potrivit căruia “debitorul este osândit, de se cuvine, la plata
de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru
întârzierea executării’, doctrina juridică a concluzionat că fapta
ilicită în materie contractuală constă în neexecutarea, execu

tarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei
contractuale1.
Neexecutarea obligaţiilor poate fi privită în sens larg sau în
sens restrâns. In sens larg, prin neexecutarea obligaţiilor, se
înţelege neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu
întârziere a obligaţiilor. In sens restrâns, prin neexecutare se
înţelege doar neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor
contractuale2.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale poate fi totală sau
parţială. S-a spus că, uneori, şi o neexecutare parţială poate avea
valoarea unei neexecutări totale, atunci când obiectul obligaţiei
este indivizibil prin convenţia părţilor sau în situaţia când
priveşte o obligaţie accesorie, considerată clauză esenţială la
încheierea contractului3.
Se poate vorbi de executarea cu întârziere a obligaţiilor
contractuale, atunci când acestea se execută după împlinirea
termenului stabilit de părţi. întârzierea în executarea contrac
tului poate avea valoare de neexecutare propriu-zisă, totală sau
parţială a obligaţiilor, spre exemplu, în ipoteza art. 1081 C. civ.,
când obligaţia, după natura sa, nu putea fi executată decât până
la un anumit termen.
Prin urmare, aceasta este fapta ilicită în materie contractuală.
Pentru a antrena răspunderea, ea trebuie să-i producă credito
rului obligaţiei un prejudiciu, cerinţă care reiese din prevederile
art. 1082 C. civ. Pe de altă parte, între fapta ilicită şi prejudiciu
trebuie să existe raport de cauzalitate, cerinţă de asemenea
consacrată în art. 1086 Cod civil.
1în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Ed. AII. 1994, Bucureşti, pag. 291; L. Pop, Drept civil,
Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, voi. II, 1992, pag. 357 - 358; Franţois
Terre, Philippe Simler, Yves Leguette, Ed. Dalloz, Paris, 1993, pag. 408.
2L. Pop, op. cit., pag. 357.
3 Ibidem, pag. 357.
VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE... 199
Lectura integrală a art. 1082 C. civ. ne conduce la ideea că,
în materie contractuală, repararea prejudiciului produs prin
fapta ilicită intervine doar atunci când fapta este imputabilă
debitorului, deci când se poate reţine vinovăţia acestuia. Astfel,
debitorul va răspunde: “... cu toate că nu este rea credinţă din
parte-i, afară num ai dacă n u va justifica că neexecutarea pro
vine din o cauză străină, care nu-i poate f i imputată'.
Aşadar, debitorul va răspunde şi în cazul când acţionează cu
intenţie şi când acţionează cu neglijenţă sau imprudenţă.
Având în vedere cele expuse până aici, precum şi carac
terizarea generală a vinovăţiei făcută la materia răspunderii
civile delictuale, definim vinovăţia civilă contractuală ca fiind
atitudinea subiectivă reproşabilă a debitorului obligaţiei contrac
tuale fa ţă de fapta sa ilicită (şi urmările acesteia) constând în
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiei care îi incumbă.
Vinovăţia este latura subiectivă a faptei debitorului contrac
tual şi constituie componenta subiectivă a răspunderii civile
contractuale. La fel ca în cazul răspunderii civile delictuale,
vinovăţia apare, şi în acest caz, ca un proces complex în care se
împletesc factorii intelectivi cu cei volitivi. Prin urmare, şi în
cazul vinovăţiei contractuale, debitorul contractual trebuie să
aibe conştiinţa semnificaţiei faptei sale ilicite şi a urmărilor
acesteia precum şi libertatea de deliberare şi decizie.
Secţiunea a ll-a
STRUCTURA Şl GRADELE VINOVĂŢIEI
CIVILE CONTRACTUALE
I. Structura vinovăţiei contractuale.

Săvârşirea faptei ilicite este precedată şi în materie contrac
tuală de un proce subiectiv complex, în care se interferează
factorii intelectivi cu cei volitivi. Din punct de vedere al esenţei
lor, cei doi factori, intelectiv şi volitiv, nu se deosebesc de cei
care precedă săvârşirea faptei ilicite în cazul răspunderii civile
delictuale. Astfel, şi în această materie, factorul intelectiv se
referă la cunoaşterea realităţii, la conştientizarea semnificaţiei
sociale a faptelor sale de către debitorul care nu-şi execută sau
execută în mod necorespunzător obligaţia.
Factorul volitiv, în materie contractuală, constă în voinţa
debitorului contractual de a săvârşi fapta ilicită, alegerea unei
conduite contrare legii sau clauzelor contractuale.
Se poate observa, deci, că, din punct de vedere al bazei
neurologice şi psihologice, nu există deosebiri între vinovăţia
contractuală şi cea delictuală. De altfel, aşa cum am arătat, baza
neurologică şi psihologică este comună pentru orice acţiune
umană. Ceea ce diferenţiază acţiunile umane este modul de
dirijare, de direcţionare a mecanismului neurofiziologic.
In cazul răspunderii civile delictuale, vinovăţia făptuitorului
se raportează la o faptă care a înfrânt voinţa legiuitorului, încăl
când obligaţiile fixate de acesta. In cazul răspunderii civile
contractuale, vinovăţia este raportată la obligaţiile izvorâte din
contract, fiind o vinovăţie modulată la rigorile contractului şi
care nu poate exista în afara acestuia.
II. Gradele vinovăţiei contractuale.

Potrivit prevederilor art. 1082 C. civ., în materie contractuală,
debitorul răspunde indiferent de forma vinovăţiei sale, adică
indiferent de faptul că neexecutarea obligaţiei sau întârzierea în
executarea ei s-au făcut cu intenţie sau numai din culpă. Acesta
este principiul. De la acest principiu, există însă mai multe
derogări:
A. In materia contractului de vânzare - cumpărare, în cazul

viciilor ascunse, vânzătorul este obligat la plata daunelor-interese
numai dacă s-a dovedit reaua sa credinţă, conform prevederilor
art. 1356 C. civ. Reaua-credinţă, potrivit acestui text legal, în
seamnă cunoaşterea de către vânzător a viciilor lucrului.
Cunoaşterea viciilor lucrului de către vânzător este asimilată de
legiuitor cu intenţia de fraudă, este deci, vinovăţia civilă în
forma intenţiei, deoarece, potrivit art. 1352 - 1353 C. civ.,
vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva
viciilor ascunse ale lucrului vândut.
Precizăm însă, că gravitatea vinovăţiei (intenţia) are relevanţă
aici nu în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului, deoarece el
este răspunzător de viciile ascunse chiar şi atunci când nu le-a
cunoscut (art. 1354 C. civ.), ci numai în privinţa întinderii
răspunderii. Astfel, în situaţia în care vânzătorul nu a cunoscut
viciile lucrului, el va fi ţinut, în caz de rezoluţiune a contractului,
numai la restituirea preţului şi la cheltuielile vânzării suportate de
cumpărător (art. 1355 şi 1357 C. civ.).
B. a) In cazul contractului de donaţie donatorul, ca regulă,

potrivit art. 828 C. civ., nu datorează garanţia împotriva evicţiu-
nii şi nici împotriva viciilor lucrului. De la această regulă, fac
excepţie următoarele situaţii:
1) Cănd donatorul a promis expres garanţia (art. 828 alin. 2
C. civ.);
2) In cazul în care evicţiunea provine din faptul personal al
donatorului (art. 828 alin. 3 C. civ.), spre exemplu, lucrul dăruit
anterior prin act autentic este predat ulterior unui cumpărător1.
'Ase vedea, Fr. Deak, Tratat...., pag. 126.

în această ipoteză, este evident vorba de vinovăţia donatorului în

forma intenţiei;
3) în cazul în care donatorul se face vinovat de doi, în forma
intenţiei sau culpei grave, donatorul răspunde pentru pagubele
produse donatarului de viciile ascunse ale lucrului, pe care
donatorul le-a cunoscut, însă nu le-a comunicat donatarului.
Socotim exactă aprecierea potrivit căreia, în acest caz, dolul
strămută problema răspunderii de pe teren contractual, pe
teren delictual1.
b) Gradul vinovăţiei produce efecte în materia contractului
de donaţie şi în caz de revocare a donaţiilor pentru ingra
titudine. Ca regulă, donaţia, potrivit prevederilor art. 801 şi 822 -
824 C. civ., este irevocabilă. De la principiul irevocabilităţii
donaţiilor, există excepţii:
1) donaţiile încheiate între soţi sunt revocabile, în timpul
căsătoriei;
2) revocarea donaţiei cu sarcină pentru neîndeplinirea
sarcinii;
3) revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil;
4) revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
Potrivit prevederilor art. 831 Cod civil, “Donaţiunea între vii
se revocă pentru ingratitudine în cazurile următoare:
1) Dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului;
2) Dacă este culpabil, în privinţă-i, de delicte, cruzimi sau
injurii grave;
3) Dacă fă ră cuvânt îi refuză alimentă.
Se poate observa, din modul de redactare a textului legal, că
în toate cele trei situaţii se are în vedere săvârşirea faptei în
formă intenţionată. In primul caz, este vorba despre intenţia
manifestă de a ucide. S-a arătat, în doctrină, că nu este necesară
o condamnare penală, ci doar trebuie să se probeze intenţia de a
ucide. Pe de altă parte, precizăm că uciderea din culpă nu intră
1în acest sens, Fr. Deak, op. cit., pag. 126.

sub incidenţa cazului reglementat de art. 83.1 C. civ.1în cel de-al
doilea caz (delicte, cruzimi, injurii) este vorba tot de fapte săvâr
şite cu intenţie, însă gravitatea faptei răm âne la aprecierea
instanţei. în practica judecătorească s-a decis, că simplele certuri
între părţi sau împrejurarea că donatarul l-a ameninţat pe soţul
donatoarei, nu atrag revocarea2.
în sfârşit, cel de-al treilea caz (refuzul de alimente) este tot o
faptă care presupune vinovăţia în forma intenţiei.
C. Gradul vinovăţiei produce efecte juridice în privinţa

cuantumului despăgubirilor. Potrivit prevederilor art. 1085 Cod
civil “Debitorul n u răspunde decât de daunele-interese care au fost
prevăzute sau care au p u tu t f i prevăzute la facerea contractului,
când neîndeplinirea obligaţiei n u provine din dolul său”.
Prin urmare, principiul care guvernează materia este acela că
nu sunt supuse reparaţiunii decât prejudiciile previzibile. Totuşi,
atunci când vinovăţia celui care nu şi-a executat obligaţiile
contractuale îmbracă forma intenţiei, debitorul va fi ţinut să
repare şi prejudiciul care nu era previzibil la m omentul înche
ierii contractului. Aşa cum s-a spus3, intenţia debitorului stră
mută problema reparării prejudiciului din domeniul contractual
în domeniul delictual.
D. Efectele juridice ale gradului vinovăţiei în materia

contractelor aleatorii.
a) Cazul contractului de asigurare.
In materia contractului de asigurare, potrivit Legii nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările gradul vinovăţiei produce efecte
juridice. Astfel, la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă,
asigurătorul nu va datora indemnizaţia dacă va dovedi că
1A se vedea, Fr. Deak, Tratat.... pag. 131.

2 A se vedea, Tribunalul jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 877/1983, în
R.R.D., nr. 3/1984, pag. 69.
3 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 298.
evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau

beneficiar, respectiv de către un m embru din conducerea per
soanei juridice asigurate, lucrând în această calitate, ori de către
alte persoane prevăzute în contractul de asigurare.
Analiza textului legal (art. 20) ne conduce la concluzia, că
vinovăţia, în forma culpei, a asiguratului sau a persoanelor
prevăzute în contractul de asigurare nu constituie motiv de refuz
al plăţii indemnizaţiei de asigurare. De asemenea, vinovăţia,
chiar în forma intenţiei, a altor persoane, neprevăzute în
contractul de asigurare nu îndreptăţeşte pe asigurător să refuze
plata indemnizaţiei de asigurare.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 136/1995, în cazul asigurărilor de
persoane, asigurătorul nu datorează suma asigurată, dacă riscul
asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului, în termen de 2
ani de la încheierea contractului de asigurare, ori prin comiterea, cu
intenţie, de către asigurat ori beneficiar, a unor fapte grave
prevăzute în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produs
intenţionat decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi
beneficiari desemnaţi sau moştenitorilor.
Iată deci, că, şi în această materie, legea prevede efecte
juridice speciale în funcţie de vinovăţia în forma intenţiei.
în sfârşit, mai menţionăm şi prevederile art. 58 din Legea
nr. 136/1995 care, în materia asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule, reglementează dreptul asigurătorului de a
recupera sumele plătite ca despăgubiri de la persoana
răspunzătoare de producerea pagubei, în cazul când este vorba
de vinovăţia în forma intenţiei a acesteia şi anume:
1) când accidentul a fost produs cu intenţie;
2) când accidentul a fost produs în timpul comiterii unor
fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe
drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă
aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul
comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;
3) dacă accidentul a fost produs în timpul când autorul
infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la
urmărire;
4) când persoana răspunzătoare de producerea pagubei a
- condus autovehicului fără consimţământul asiguratului.
E. Efectele juridice ale gradului vinovăţiei în materia contrac

tului de locaţiune.
Gradul vinovăţiei părţilor contractante, în cazul contractului
de locaţiune, produce efecte în materia răspunderii locatorului
pentru viciile lucrului. Această problemă va face obiectul stu
diului, într-o secţiune separată a acestui capitol.
Ne vom referi, în cele ce urmează, la efectele gradului
vinovăţiei în materia contractului de închirire a suprafeţelor
locative.
In prezent problema închirierii locuinţelor este reglementată
de Legea nr. 114/1996 a locuinţelor.
In art. 24 din Legea nr. 114/1996 sunt reglementate cazurile
în care proprietarul poate cere rezilierea contractului. Unele
dintre aceste cazuri au în vedere vinovăţia în forma intenţiei, a
locatarului. Astfel:
1) chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv;
2) chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei,
clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor precum
şi oricăror altor bunuri aferente lor, sau dacă înstră
inează părţi ale acestora;
3) chiriaşul are un comportament care face imposibilă
convieţuirea sau împiedică folosirea normală a
locuinţei;
4) chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale.
De asemenea, potrivit art. 24 pct. c din Legea nr. 114/1996
rezilierea contractului poate avea loc şi la cererea asociaţiei de
proprietari, atunci când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce-i
revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni, dacă au
fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului.
Din modul de redactare a textului legal, nu rezultă suficient

de clar dacă legiuitorul a avut în vedere o anumită formă a
vinovăţiei, decât în cazul când locatarul a înstrăinat fără drept
părţi din locuinţă sau din bunurile aferente ei, sau când are un
comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică
folosirea normală a locuinţei.
Apreciem, totuşi, că textul trebuie interpretat ca făcând
referire numai la vinovăţia în forma intenţiei a locatarului,
aceasta fiind, după părerea noastră, logica reglementării. Face
excepţie de Ia o asemenea interpretare cazul în care chiriaşul nu
a respectat clauzele contractuale, când rezilierea contractului se
poate cere şi pentru vinovăţia în forma culpei. Menţionăm că, în
vechea reglementare, în prezent abrogată, art. 24 din Legea nr.
5/1973 prevedea patru cazuri în care chiriaşul putea fi evacuat
pentru săvârşirea de fapte culpabile. Aceste cazuri erau
aproximativ asemănătoare cu cele reglementate de Legea nr.
114/1996, cu precizarea că legiuitorul a consacrat expres,
pentru ipoteza neplăţii chiriei sau a cotei părţi din cheltuielile
comune, necesitatea relei-credinţe, deci a avut în vedere vino
văţia în forma intenţiei. De asemenea, vechea reglementare
consacra şi evacuarea în cazul în care locuinţa a fost obţinută ca
urmare a săvârşirii infracţiunii de filodormă sau a altor
infracţiuni.
Considerăm că, de lege ferenda, pentru a se curma orice
discuţie cu privire la acest text legal şi pentru a înlătura o
practică neunitară care se poate forma în materie, ar fi necesar
ca legiuitorul să modifice reglementarea şi să consacre expres
cerinţa vinovăţiei în forma intenţiei a locatarului pentru ipoteza
menţionată.
F. Derogările de la principiul răspunderii contractuale

indiferent de forma vinovăţiei, pun în evidenţă necesitatea
găsirii unor criterii care să contureze mai clar fapta intenţională
de fapta culpabilă.
Pe lângă cele arătate în cadrul capitolului introductiv refe
ritor la structura şi gradele vinovăţiei se mai impun câteva
precizări. Astfel, gravitatea vinovăţiei se defineşte şi în domeniul
contractual după aceleaşi elemente ca în domeniul delictual.
Totuşi, în materie contractuală, intervin unele elemente spe
cifice, vinovăţia fiind mai gravă în funcţie de importanţa pe care
o acordă creditorul obligaţiei neexecutate, adică atunci când
pentru el obligaţia este esenţială, fundamentală, din perspectiva
cauzei actului juridic.
Menţionăm că, în unele legislaţii, există definiţii ale vinei
nescuzabile, spre exemplu în legislaţia franceză, art. 40 din
Legea din 18 iunie 1966, prevede limite în privinţa întinderii
răspunderii în materia transportului maritim de persoane.
“Aceste limite n u se aplică dacă avem caz de doi sau de vină
nescuzabilă a transportatorului. Este nescuzabilă vina deliberată
care implică conştiinţa probabilităţii prejudiciului şi acceptarea
sa cu curaj nem otivaf'.
In sfârşit, mai menţionăm faptul, că reaua-credinţă, de care
legislaţia civilă contractuală, cum s-a putut vedea, leagă uneori
producerea unor efecte juridice, înseamnă de cele mai multe ori
vinovăţie în forma intenţiei. Insă intenţia, ca formă a vinovăţiei,
poate fi dublată uneori de rea-voinţă, de dorinţa de a produce
rău, de a prejudicia.
In cazul în care legislaţia are în vedere această formă a
vinovăţiei, pe baza criteriului obiectiv de apreciere, se poate
deduce intenţia calificată, urm ând a se antrena consecinţele pe
care legea le prevede.
Precizăm însă că, în legislaţia civilă, legiuitorul apelează
foarte rar la condiţionarea răspunderii de vinovăţia în forma
intenţiei calificate2.
1Textul este prezentat după, Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit

civil, Les obligations, 2 edition, Tome 1, Les Sources, Sirey, 1988, pag.
539. ^
2 In acest sens, G. Marty, P. Raynaud, op. cit., pag. 667. Sunt pre
zentate pentru argumentare deciziile Curţii de Casaţie din 4 febr. 1969
şi 22 oct. 1975, referitoare la răspunderea unui actor de comedie care a
Secţiunea a iii-a
CRITERIILE DE APRECIERE A
VINOVĂŢIEI CONTRACTUALE
I. Poziţia problemei. Reglementare legala.

In principiu, am văzut deja la răspunderea civilă delictuală,
că aceasta este antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă (culpa
levissima). Dacă, totuşi, în materia răspunderii civile delictuale,
uneori gravitatea culpei poate avea relevanţă, spre exemplu
atunci când prejudiciul este cauzat de mai multe persoane îm
preună, în materia răspunderii contractuale, gradul vinovăţiei
nu are relevanţă. Astfel, debitorul va fi obligat la plata despă
gubirilor atât în cazul când a acţionat cu vinovăţie în forma
intenţiei, cât şi în cazul când a acţionat din neglijenţă sau
imprudenţă.
Aşa cum s-a spus, distincţia între gradele de vinovăţie este o
teorie seducătoare “pentm amatorii de simetrie între categoriile
contractuale şi modelele de comportament, însă o teorie com
plicată care “complică în mod inoportun sarcina judecătorilor1'1.
Pentru a aprecia dacă în speţa dată, există sau nu vinovăţia
debitorului, este nevoie de un criteriu de apreciere. în materie
contractuală regula este dată de art. 1080 alin. 1 Cod civil, care
prevede că “Diligenta ce trebuie să se p u n ă în îndeplinirea unei
obligaţii este totdeauna a u n u i bun proprietai”. Prin urmare,
legea defineşte un criteriu obiectiv, ceea ce presupune compa
rarea acţiunilor sau'inacţiunilor debitorului contractual cu un
tip de om abstract, cu un model de comportament specific “unei
refuzat să apară într-un spectacol. S-a considerat că “debitorul care în

mod deliberat refuză să îşi execute obligaţiile contractuale chiar dacă
acest refuz n u este dictat de intenţia de a face rău co-contractantului
său, comite o vină dolosivă'.
1Frangois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, op. cit., pag. 412.
persoane diligente, care acţionează cu grijă la intei'esele societăţii

şi fa ţă de interesele tnembriilor acesteia, care îşi subordonează
activitatea sa exigenţelor impuse de însăşi viaţa socială şi de
regulile de convieţuire socială
Criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei este un criteriu
dinamic şi variabil. Dinamic, deoarece conţinutul său se mo
difică în funcţie de gradul de dezvoltare al ştiinţei, de trans
formările economice, sociale, materiale şi spirituale ale societăţii
şi a membrilor societăţii în raport cu acestea. Variabil, întrucât
el diferă în funcţie de circumstanţele de timp, loc, natura
obiectului contractului sau în funcţie de alte circumstanţe reale
ale cauzei.
Acest criteriu se aplică însă diferit la diferite categorii de
contracte speciale, în funcţie de specificul acestora.
Potrivit art. 1080 alin. 2, regula după care diligenţa debito
rului se apreciază în funcţie de un model de comportament
abstract (bonus pater familias) se aplică cu mai mare sau mai
mică rigoare, în cazurile anume determinate de lege.
II. Cazuri speciale de apreciere a vinovăţiei

contractuale.
A. Contractul de mandat.
în materia contractului de mandat, diligenţa cerută manda
tarului în îndeplinirea mandatului diferă, după cum mandatul
este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Potrivit art. 1540 Cod
civil, “M andatam l este răspunzător nu m im ai de doi, dar încă şi
de culpa comisă în executarea m andatului'.
“Pentru culpă, când m andatul estefă ră plată, răspunderea se
'aplică cu mai p u ţină rigurozitate decât în caz contrariu".
Urmează să constatăm că, în cazul mandatului cu titlu
oneros, vinovăţia debitorului se apreciază cu mai mare riguro
zitate. Mandatarul va răspunde nu numai pentru culpa lata

(vinovăţia în forma intenţiei) ci şi pentru culpa levis sau culpa

levissima (vinovăţia în formă neintenţionată). Vinovăţia se va
aprecia după modelul abstract de comportament (culpa levis in
abstracto) al omului prudent şi diligent1.
în cazul mandatului cu titlu gratuit, culpa m andatarului se va
aprecia în concret (culpa levis în concreto) adică luându-se în
considerare comportamentul obişnuit al mandatarului atunci
când administrează propriile sale afaceri2. în cazul în care bunul
piere fortuit, mandatarul nu răspunde, chiar dacă ar fi putut
salva bunul, sacrificând bunul său propriu deoarece nu se aplică,
în această materie, prevederile art. 1566 Cod civil, din materia
comodatului3.
B. Contractul de depozit.
O altă aplicare a regulii instituite de art. 1080 alin.2 Cod civil,
o găsim în materia contractului de depozit. Astfel, trebuie să
distingem şi aici mai multe situaţii. Potrivit art. 1599 Cod civil,
“Depozitând trebuie să îngrijească de paza lucrului dat în de
pozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său".
Iată deci că, şi în această materie, prin derogare de la
principiile generale ale răspunderii contractuale, culpa depozita
rului se apreciază în concret (cidpa levis în concreto). Aşa cum s-
a arătat "Contractul cu titlu gratuit fiin d încheiat în interesul şi
din iniţiativa deponentului, n u se poate pretinde depozitarului
să păstreze lucrul depozitat cu mai mare giijă decât propriile
lucruri. Dacă deponentul se aştepta ca bunul său să fie păstrat
în condiţii mai bune, trebuia să aleagă un om mai diligent'1.
Culpa depozitarului se va aprecia cu mai multă rigoare
(culpa levis in abstracto), funcţie de tipul abstract de compor
tament, în cazurile prevăzute de art. 1600 Cod civil, şi anume:
1 în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale,

Editura Actami, Bucureşti, 1996, pag. 277.
2 Ibidem, pag. 277.
3 Ibidem.
4 în acest sens, Fr. Deak, Tratat...., 1996, pag. 325.
1) când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit; 2) când s-ar
fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului; 3) când depozitul
s-a făcut numai în folosul depozitarului; 4) când s-ar fi convenit
expres ca depozitarul să fie răspunzător de orice culpă.
C. Contractul de locaţiune.
Potrivit art. 1429 alin. 1 Cod civil, locatarul are obligaţia de a
întrebuinţa lucrul închiriat întocmai ca un bun proprietar respec
tând destinaţia determinată prin contract. Dacă în contract nu au
fost cuprinse clauze speciale privind această destinaţie, între
buinţarea bunului se va face potrivit destinaţiei prezumate după
circumstanţe (natura lucrului, destinaţia anterioară). Analiză
textului legal conduce la ideea că, în această materie, criteriul de
apreciere a vinovăţiei este tipul abstract al omului prudent şi
diligent. Prin urmare, funcţionează regula culpa leuis in abstracto.
D. Contractul de arendare.
Contractul de arendare este o varietate a contractului de
locaţiune şi de aceea unele reglementări din Codul civil (art.
1454 şi urm.) sunt incidente, ca drept comun în materie,
întregind prevederile speciale ale Legii nr. 16/1994 a arendării.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 16/1994, “Arendaşul are
obligaţia de a folosi bunurile arendate, ca u n bun proprietar, în
condiţiile stabilite, de a menţine potenţialul productiv al bu
nurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a
plăti arenda la termenele şi în modalităţile stabilite, precum şi de
a executa toate obligaţiile contractuali’.
Asemănător cu răspunderea locatarului, culpa arendaşului se
apreciază pomindu-se de la criteriul obiectiv de apreciere a
vihovăţiei (culpa leuis in abstracto) avându-se în vedere însă şi
prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 16/1994, care-1 califică în
mod expres pe arendaş ca fiind agricultor, deci profesionist1.

E. Contractul de comodat.
Potrivit legii (art. 1564 şi urm. Cod civil) comodatarul are
obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului împrumutat ca
un proprietar şi nu poate să se servească de el decât la trebuinţa
determinată prin natura lui, sau prin convenţie, sub sancţiunea
de a plăti daune interese. Prin urmare, aprecierea vinovăţiei
comodatarului se face cu ajutorul criteriului obiectiv de apre
ciere (culpa levis in abstracto).
Secţiunea a IV-a
PROBA VINOVĂŢIEI CONTRACTUALE
In cazul răspunderii civile contractuale, vinovăţia debitorului
se prezumă. Această concluzie este dedusă printr-o interpretare,
per ă contrario, a art. 1082 Cod civil. Astfel, debitorul va fi
obligat la plata despăgubirilor, “cu toate că n u este de rea
credinţă, afară num ai dacă n u va justifica că neexecutarea pro
vine din o cauză străină, care nu-i poate f i im putată\
Prin urmare, creditorul trebuie să dovedească doar existenţa
prejudiciului, a faptei ilicite şi a raportului de cauzalitate dintre
faptă şi prejudiciu. Proba acestor elemente, poate fi făcută prin
dovada contractului şi a nerespectării obligaţiilor contractuale.
Odată dovedite aceste elemente, se presupune că debitorul nu
şi-a executat obligaţiile contractuale cu vinovăţie.
Există însă unele distincţii care trebuie făcute. Astfel, trebuie
deosebit, pe de o parte, între obligaţiile de a n u face şi cele de a
da şi a face, iar, pe de altă parte, între obligaţiile de mijloace şi
obligaţiile de rezultat.
II. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de a

da şi de a face.
In funcţie de obiectul lor obligaţiile pot fi clasificate în
obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
în cazul obligaţiilor de a da, subiectul pasiv al raportului
obligaţional are îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real oarecare. Prin esenţa ei, obligaţia de a da este execu
tată, în sistemul legislaţiei noastre, concomitent cu încheierea
contractului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 971 C.
civ., “în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a
u n u i alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite p i n
efectul consimţământului pâtţiloi”. Aşa cum s-a spus, cătâ vreme
obligaţia de a da este executată prin însuşi faptul încheierii
contractului, ulterior acestui m oment nu se mai pune problema
obligaţiei de a da ci a obligaţiei de a face1.
Prin urmare, obligaţia de predare a bunului este o obligaţie
de a face. Există însă, şi în dreptul nostru, situaţii în care trans
ferul proprietăţii asupra bunului operează la un m oment
ulterior încheierii contractului. Spre exemplu, atunci când
părţile au stipulat în contract acest lucru; în cazul vânzării unor
bunuri de gen când proprietatea se transferă la momentul
individualizării; în regim de carte funciară, unde transferul
proprietăţii operează la momentul întabulării.
în toate aceste situaţii enumerate, este vorba despre obligaţii
de a da persistente în timp. Cum se va pune problema vinovăţiei
debitorului? Cui îi revine sarcina probei şi cum se va face proba
vinovăţiei?
Indiferent de momentul executării obligaţiei de a da, în toate
cazurile, creditorul va trebui să facă dovada existenţei creanţei.
O dată făcută această dovadă, neexecutarea contractului se
prezumă cât timp debitorul nu face dovada executării. Suntem
în prezenţa unei prezumţii complexe, care vizează şi vinovăţia

debitorului, prin urmare se prezumă că este vorba despre o

neexecutare vinovată. Evident, prezumţia are un caracter relativ
(iuris tantum), prin urmare se admite proba contrarie.
în cazul obligaţiilor de a face, îndatorirea subiectului pasiv
constă în executarea unor prestaţii pozitive, altele decât cele
care conturează conţinutul obliagaţiei de a da. Problema probei
vinovăţiei debitorului se pune identic cu cea a obligaţiilor de a
da. Prin urmare, şi în acest caz, creditorul trebui să facă dovada
creanţei, iar neexecutarea vinovată a contractului se va prezuma,
cât timp debitorul nu va face dovada executării.
III. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor

de a nu face.
De esenţa obligaţiei de a nu face, în materie contractuală,
este îndatorirea de abţinere a debitorului de la ceva ce ar fi
putut să facă, dacă nu s-ar fi obligat.
în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul trebuie să dove
dească fapta ilicită a debitorului, de la care acesta trebuie să se
abţină. O dată dovedit acest fapt, se prezumă că el a fost săvârşit
cu vinovăţie1.
în mod, practic obligaţia de a nu face apare ca o îndatorire
cu un scop precis, determinat. Aşa cum s-a spus, ea este întot
deauna o obligaţie de rezultat2.
IV. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de

mijloace (de prudenţă şi diligenţă).
Distincţia între obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat
s-a pus pentru prima dată în doctrina franceză3. Astfel, ideea
1 A se vedea, Trib. jud. Neamţ, dec. civ., nr. 403/1968, în R.R.D.,

nr. 2/1987, pag. 59 - 60.
2 în acest sens, Franţois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette,
op. cit., pag. 427.
3 A se vedea: R. Demoque, Trăite des obligations, tome V, nr. 1237,
fundamentală pe care se întemeiază distincţia, spune Demoque,
în Tratatul său de obligaţii, este legată de ceea ce a promis
debitorul, şi, în funcţie de aceasta, de ceea ce poate aştepta, în
m od rezonabil, creditorul1.
In cadrul obligaţiilor de mijloace, debitorul nu se obligă la
atingerea unui rezultat anume, ci se angajează doar să depună
toată diligenţa şi prudenţa necesară, pentru ca rezultatul dorit
de creditor să se realizeze. Exemplu: obligaţia medicului faţă de
pacient nu este obţinerea însănătoşirii cu siguranţă a pacien
tului, ci se referă la îndatorirea medicului de a acţiona cu toată
prudenţa şi diligenţa cerute de ştiinţa şi etica medicală, în
vederea atingerii rezultatului dorit - însănătoşirea pacientului2.
Prin urmare, medicul nu răspunde dacă pacientul nu se
însănătoşeşte, pentru că nu s-a obligat la atingerea acestui
obiectiv. El nu este, deci, în culpă. Pentru a se antrena răspun
derea medicului, trebuie ca pacientul, în calitate de creditor, să
dovedească faptul că debitorul său nu a acţionat cu prudenţa şi
diligenţa cerute de ştiinţa şi etica medicală la momentul
respectiv. Dacă se face o asemenea dovadă, medicul va fi în
culpă şi, întrunindu-se toate elementele răspunderii civile, răs
punderea va fi angajată.
S-a arătat însă, că, în anumite condiţii, cum ar fi, spre exem
plu, cazul când medicul se obligă să facă o lucrare determinată,
cum ar fi o proteză dentară, obligaţia medicului devine obligaţie
de rezultat3
tome VI, nr. 599; Henry et Leon Mazeaud, Leţcons de droit civil, voi. II,
ed. Montchrestien, Paris, 1962, nr. 21.
' Franţois Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, op. cit., pag. 416.
2 A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 14; Tudor R.
Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1968, pag. 9.
3 Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 1061/5.09.1966, în C.D., 1966,
pag. 112; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei,
în practica judecătorească şi doctrina mai veche, s-a consi

derat că medicul nu este responsabil de o greşeală profesională
decât dacă a dat dovadă de nepricepere evidentă, de mare
nedibăcie, adică dacă a comis o greşeală grea.
Intr-o altă părere, s-a considerat că medicul este răspunzător
şi de greşelile sale cele mai uşoare1.
V. Proba vinovăţiei în cazul obligaţiilor de rezultat.

în cazul obligaţiilor de rezultat, debitorul se angajează la
obţinerea unui rezultat anume, precis, determinat. Exemplu:
cărăuşul, în cadrul unui contract de transport, se obligă faţă de
creditor să transporte mărfurile la destinaţie. într-o asemenea
ipoteză, obligaţia cărăuşului este determinată. Nerealizarea face
să se presupună culpa debitorului şi, prin urmare, are ca efect
antrenarea răspunderii civile contractuale.
în concluzie, interesul distincţiei între obligaţiile de rezultat
şi cele de mijloace, sub aspectul vinovăţiei debitorului, este pe
teren probatoriu. La obligaţiile de rezultat, neatingerea rezulta
tului face să se prezume culpa debitorului. La obligaţiile de
mijloace, creditorul ti ebuie să facă dovada lipsei de prudenţă şi
diligenţă a debitorului.
în literatura de specialitate, unii autori, examinând distincţia
care există între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat, ajung
la concluzia că această clasificare, deşi utilă în privinţa anumitor
raporturi de obligaţii, nu trebuie absolutizată. In esenţă, chiar
sub aspect probatoriu, nu există deosebiri fundamentale între
obligaţiile de mijloace şi de rezultat. Astfel, arată autorii menţi
onaţi2, şi în cazul obligaţiilor de rezultat, creditorul trebuie să
facă, uneori, proba unor elemente obiective care să constituie
fundam ent pentru declanşarea prezumţiei de culpă a debito-
1 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. III, Editura

Socec, nr. 101 şi 102, pag. 536.
2C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 14-15.
rului. Spre exemplu, în cazul livrării unui produs cu lipsuri
calitative, creditorul trebuie să facă dovada lipsurilor calitative
pentru antrenarea răspunderii contractuale a debitorului. Deşi
debitorul avea o obligaţie de rezultat, şi anume să livreze marfa
la term enul fixat în contract, precum şi la parametrii cantitativi
şi calitativ stabiliţi, prezumţia sa de culpă nu se declanşează
numai prin simpla dovadă a creanţei.
In acelaşi mod se pune problema şi în cazul obligaţiilor de
mijloace. Astfel, medicul se obligă faţă de pacient să presteze
tratamentul cu diligenţa şi prudenţa impuse de cerinţele ştiinţei
şi eticii medicale. Până la proba contrarie, se prezumă că el a
acţionat în acest mod, revenind creditorului (pacientului)
sarcina de a dovedi că nu s-a prestat tratam entul corespunzător.
Prin urmare, se apreciază că, şi într-un caz şi în celălalt, credi
torul trebuie să facă anumite dovezi, prezumţia de culpă
nefuncţionând automat.
In ceea ce ne priveşte, apreciem ca exactă susţinerea auto
rilor de mai sus, evidenţiind totodată logica construcţiei şi
subtilitatea argumentării. Socotim, totuşi, că distincţia între
obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat se impune, cu atât mai
mult cu cât, în marea majoritate a situaţilor, părţile, pe cale de
acord de voinţă, stipulează în mod expres natura obligaţiei. In
cazul în care nu au fost prevăzute clauze exprese şi precise,
voinţa reală a părţilor va trebui dedusă de instanţa de judecată
pe cale de interpretare. Instanţa de judecată va trebui să clarifice
problema scopului urmărit de părţi.
Astfel, aşa cum s-a arătat, atunci când realizarea scopului
urmărit este aleatorie, debitorul şi-a asumat o obligaţie de mij
loace. In cazul când realizarea scopului este sigură şi nu depinde
ele factori aleatorii, obligaţia asumată este de rezultat1.
1în acest sens, L. Pop, op. cit., voi. I, pag. 20; A se vedea şi Henri
Leon etjean Manzeaud, op. cit., pag. 15.
Problema caracterului relativ al distincţiei dintre obligaţiile

de mijloace şi cele de rezultat a fost abordată şi în doctrina
franceză. Intr-o manieră elegantă, autori de prestigiu s-au
străduit să pună în lumină criteriile de distincţie între obligaţiile
de mijloace şi cele de rezultat. Astfel, s-a spus că “obligaţia este de
mijloace dacă realizarea ei este atinsă de o puternică parte de alea
(risc, hazard, întâmplare), ea este de rezultat în caz contrar,’1.
Pe de altă parte, aceeaşi autori arată că la criteriul riscului
mai trebuie asociate încă cel puţin trei elemente şi anume:
1) partea de iniţiativă lăsată creditorului în executarea
obligaţiei de mijloace, în special când se aşteaptă de la el o
anumită participare;
2) voinţa părţilor, care poate erija în obligaţie de rezultat,
obligaţia de mijloace, sau invers;
S) o anumită “politică jurispriidenţială’, care din ce în ce
mai mult devine manifestă “ceea ce conduce tribunalele cu bine
cuvântarea - să zicem complicitatea? - Curţii de Casaţie, la dez
voltarea în acest domeniu a celor mai pure delicii ale impresio
nism ului’2.
Merită a mai fi menţionate şi tendinţele actuale ale jurispru-
denţei franceze de a agrava răspunderile profesionale, mai ales
dacă ele sunt combinate cu asigurările, obligatorii sau nu3.
Aceste tendinţe sunt susţinute şi de către o parte a doctrinei,
care pare a ignora principiul consacrat de Curtea de Casaţie
franceză, potrivit căruia obligaţia care-i revine medicului poate fi
considerată ca prototipul obligaţiei de mijloace. Astfel, unii
1Franţois Terre, Philippe Simler, Ives Lequette, op. cit., pag. 426.
2Ibidem, pag. 418.
3“A tunci se ţine cont de obligaţii de mijloace întărite sau agravate. Şi
în mod progresiv, uneori fără să se simtă, ne apropiem de cealaltă pantă,
mai ales dacă se apreciază că debitorul, care spune că n-a ştiut, n u putea
de fa p t să n u ştie.... Iată-l atunci aproape pe muchie gata de a se întoarce,
în această periculoasă aventură, spre panta obligaţiilor de rezultat’,
Franţois Terre, Philippe Simler, Ives Lequette, op. cit., pag. 418.
autori, invocând progresele medicinei şi utilizarea unei apa-
ratui'i tot mai sofisticate şi performante, pledează pentru
recunoaşterea unei obligaţii de rezultat în sarcina medicului, în
situaţia când tratamentul bolnavului presupune utilizarea de
către medic a unor asemenea aparate. De asemenea, existenţa
unei obligaţii de rezultat a fost admisă în cazul analizelor,
îngrijirilor sau a operaţiunilor simple care se efectuează în mod
curent.
în încheiere la problema probei vinovăţiei contractuale, se
mai impun următoarele precizări:
1) Aşa cum am arătat în capitolul introductiv, în materia
răspunderii civile, reaua-credinţă se suprapune uneori dolului,
adică intenţiei răuvoitoare. Buna-credinţă nu trebuie
confundată niciodată cu vinovăţia, deoarece ea acoperă numai
situaţiile când vinovăţia lipseşte.
2) în doctrină1, s-a arătat că prevederile art. 1083 C. civ. sunt
numai aparent în contradicţie cu prevederile art. 1899 alin. 2
Cod civil. Astfel, primul text consacră prezumţia de vinovăţie în
sarcina debitorului care nu şi-a executat obligaţiile contractuale,
iar cel de-al doilea text se referă la necesitatea dovedirii relei-
credinţe.
Cele două texte pot fi conciliate în următorul sens: Prezum
ţia de vinovăţie funcţionează doar atunci când legiuitorul sau
părţile prin voinţa lor nu au prevăzut efecte juridice numai
pentru vinovăţia în forma intenţiei. Prin urmare, numai
prezumţia de culpă operează în sarcina debitorului. Atunci când
legea sau clauzele contractuale stabilesc răspunderea contrac
tuală numai în forma intenţiei, revine creditorului obligaţia de a
face dovada vinovăţiei (relei credinţe) conform principiului
•consacrat de art. 1899 alin.'2 Cod civil.
1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,

Editura AII, Bucureşti, 1997, pag. 84.
Secţiunea a V-a
CAUZELE DE EXONERARE DE RĂSPUNDERE ÎN
MATERIE CONTRACTUALĂ
A. Cauza străină.
Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul va putea fi exonerat de răs
pundere dacă va face dovada că neexecutarea contractului se
datorează unei cauze străine care nu-i poate fi imputată. De
asemenea, conform art. 1083 C. civ., debitorul este exonerat de
răspundere în caz de forţă majoră sau caz fortuit. Legea se
referă la forţa majoră şi la cazul fortuit, fără a face vreo distincţie
între ele.
Urmează să constatăm că, în materie contractuală, atât forţa
majoră cât şi cazul fortuit sunt exoneratoare de răspundere, spre
deosebire de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului, unde numai
forţa majoră înlătură răspunderea. Prin urmare, forţa majoră şi
cazul fortuit intră în conţinutul noţiunii de cauză străină. In
conţinutul acestei noţiuni, se consideră, în doctrină, că trebuie
inclusă şi vinovăţia creditorului. Deci, dacă neexecutarea
contractului este imputabilă creditorului, debitorul va fi
exonerat de răspundere1.
B. Foiţa majoră şi cazul fortuit.

Forţa majoră este o împrejurare externă, invincibilă şi irezis
tibilă, cu caracter absolut, adică pentru oricine s-ar afla în
aceeaşi situaţie.
Cazul fortuit este şi el o împrejurare imprevizibilă şi invin
cibilă, însă doar cu caracter relativ, adică pentru cel care
acţionează în condiţiile date.
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 292 - 294; I. P. Filipescu, Drept

civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1994,
pag. 180 -181.
întrucât, în materie contractuală, potrivit art. 1080 C. civ.,

diligenţa debitorului trebuie să fie aceea a unui bun proprietar,
atât forţa majoră cât şi cazul fortuit sunt împrejurări
exoneratoare de răspundere.
Se apreciază că, în situaţia în care au intervenit aceste împre
jurări, neexecutarea contractului nu mai este imputabilă
debitorului.
în practica judecătorească s-a decis că aceste împrejurări sunt
exoneratoare de răspundere, cu condiţia să nu se datoreze unor
acţiuni sau inacţiuni anterioare ale debitorului, imputabile
acestuia, fără de care aceste împrejurări n-ar fi intervenit1.
în dreptul civil român clasic se considera că forţa majoră şi
cazul fortuit ar acoperi aceeaşi realitate, ar constitui două
expresii sinonime2. Textele Codului civil român nu dezleagă
problema şi dau un răspuns echivoc la întrebarea dacă este
vorba de o singură noţiune sau de noţiuni diferite. Astfel, în cele
mai multe cazuri, Codul întrebuinţează denumirea de forţă
majoră şi de caz fortuit, ca noţiuni sinonime (spre exemplu: art.
1083, 1198, pct. 4, 1435, 1475 Cod civil). în alte cazuri, Codul
civil se referă la forţa majoră şi la cazul fortuit separat, fără însă a
prevedea şi efecte juridice diferite (exemplu: art. 1447, art. 1601
Cod civil).
Există şi texte în Codul civil care deosebesc între efectele forţei
majore şi cele ale cazului fortuit. Astfel, art. 1460-1461 »C. civ.,
privitor la răspunderea arendaşului, deosebesc între cazurile
fortuite ordinare şi cazurile fortuite extraordinare.
1 Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 1723/27.11. 1957, în L.P.

nr. 10/1958, pag. 107; A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag.
293.
2 A se vedea: D. Alexandrescu, Explicaţiunea teoretică şi practică a
dreptului civil român, voi. V, Iaşi, 1898, pag. 186, 330, 415 şi urm.;
I. Rosseti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Obligaţiile,
Bucureşti, 1943, pag. 131; Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului
civil, Bucureşti, 1921, pag. 442.
Potrivit art. 1460 C. civ., “Arendaşul poate, printr-o clauză

expresă, să ia asupră-şi cazurilor fo rtu iţi’. Cazurile fortuite
ordinare sunt, în redactarea art. 1461 C. civ., “giindina, bruma
eter , iar cazurile fortuite extraordinare sunt: “devastările de
război, inundaţia neobişnuită în ţară’. Chiar dacă redactarea
acestor articole este defectuoasă din punct de vedere termino
logic, aceste aşa zise cazuri fortuite extraordinare sunt practic
cazuri de forţă majoră.
Tot astfel, în condiţiile art. 1623 - 1625, “ospătarii şi hangii’
răspund ca depozitari de furtul simplu al bunurilor aduse în
localul lor, însă sunt apăraţi de răspundere pentru “furturile
comise cu m ână înarmată sau în alt fel, cu fo iţă majoră’1'.
Ideea suprapunerii celor două noţiuni şi a nediferenţierii
între efecte, din punct de vedere juridic, a fost susţinută şi în
doctrina franceză2.
Doctrina română a evoluat înspre calificarea celor două
noţiuni ca fiind diferite3 iar, în prezent, există unanimitate de
păreri în ce priveşte distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit.
Evident, interesul distincţiei dintre forţa majoră şi cazul
fortuit constă în aceea că, în unele situaţii, chiar în materie
contractuală, numai forţa majoră este cauză exoneratoare de
răspundere.
Am văzut deja distincţiile făcute de Codul civil în materia
contractului de arendă şi în materia contractului de depozit. De
asemenea, se impune a diferenţia forţa majoră de cazul fortuit,
în materia contractelor de transport. Astfel, cărăuşul, în cazul
contractului de transport, este ţinut să suporte riscurile ce

2 A se vedea: Henry et Leon Manzeaud, Trăite tlieoretique et pratique de
la responsabilite civile delictuelle et contractueUe, ed. II, Paris, 1934, pag. 519
şi urm.; Henri, Leon et Jean Manzeaud. Leţons de droit civil, voi. II, Paris,
1956, pag. 516-573.
3 Fr. Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor, partea I,
Bucureşti, Tip. şi Lit. învăţământului, 1960, pag. 241.
rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie

cazuri fortuite.
Astfel, potrivit prevederilor art. 34 din Regulamentul de
transport pe căile ferate din România, aprobat prin Ordonanţa
Guvernului României nr. 41 din 28 august 1997 “Calea ferată
răspunde de paguba care rezultă din moartea, rănirea sau orice
altă vătămare a integiităţii fizice sau mintale a u n u i călător,
povocate p in tr -u n accident în legătură cu exploatarea ferovi
ară, p o d u s în timpul în care călătorul se află în vehicule, intră
sau iese din acestea”. Calea ferată va fi scutită de răspundere
“dacă accidentul a fost povocat de împrejurări străine de exploa
tare, pe care calea ferată, cu toate diligentele cerute de particula
rităţile cazului respectiv, n u le putea evita şi ale căror consecinţe
n u le putea p evenî’.
Tot astfel, în cazul transporturilor de mărfuri, potrivit art. 83,
calea ferată este scutită de răspundere dacă pierderea, avarierea
mărfii sau depăşirea termenului contractului de transport a avut
drept cauză împrejurări pe care calea ferată nu le putea evita şi
ale căror urmări nu Ie putea înlătura1.
Având în vedere interesul practic al distincţiei între cazul
fortuit şi cazul de forţă majoră, apreciem şi noi, alături de alţi
autori, că s-ar impune, într-o viitoare reglementare, definirea şi
circumscrierea mai precisă a celor două împrejurări atât în
materie contractuală cât şi în materie delictuală2.
C. Efectele foiţei majore şi ale cazului fortuit.

Forţa majoră şi cazul fortuit pot exonera total de răspundere
pe debitorul contractual, în cazul în care neexercitarea obli
gaţiei se datorează în totalitate acestor împrejurări. în anumite
situaţii, ele conduc doar la o neexecutare parţială a obligaţiilor,
1 Pentru răspunderea civilă în cazul contractului de transport, a se

vedea Ghe. Filip, Dreptul Transporturilor, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1994, pag. 134 şi urm.
2A se vedea, L. Pop, op. cit., pag. 389.
fapt ce nu exclude total vinovăţia debitorului. El va răspunde

proporţional cu vinovăţia sa.
Este posibil ca forţa majoră sau cazul fortuit să fi provocat
doar întârzierea în executarea obligaţiei. Intr-o asemenea
situaţie, debitorul nu datorează daune moratorii, deoarece nu
este în culpă cu privire la executarea cu întârziere a obligaţiilor.
In cazul în care forţa majoră (cazul fortuit) face imposibilă
executarea obligaţiei contractuale, trebuie să distingem după
cum este vorba despre contracte unilaterale sau contracte
bilaterale. In cazul contractelor unilaterale, forţa majoră are ca
efect stingerea obligaţiei, fără ca debitorul să poată fi obligat la
despăgubiri. In cazul contractelor bilaterale, forţa majoră pune
problema riscului contractului, care, ca principiu, va fi suportat
de debitorul obligaţiei imposibil de executat1.
Privitor la efectul extinctiv al forţei majore, qiai trebuie distins
între contractele cu executare uno ictu şi cele cu executare
succesivă.
întrucât forţa majoră este o împrejurare care se produce la
un anumit moment dat şi are o anumită durată, efectul extinctiv
al acesteia priveşte doar obligaţiile ce trebuiau executate în
intervalul de timp cât a durat forţa majoră. Dincolo de limitele
acestui interval de timp, obligaţia trebuia executată. După
încetarea forţei majore, debitorul este obligat să execute şi
obligaţiile scadente, cu excepţia cazului când se dovedeşte că
executarea acestora este imposibilă.
Un alt efect al forţei majore (cazului fortuit) este efectul sus
pensiv. El se produce în cazul contractelor cu executare succe
sivă, şi constă în suspendarea executării obligaţiilor pe durata
de timp cât acţionează forţa majoră. Creditorul nu poate cere,
într-o asemenea situaţie, nici executarea obligaţiei, nici daune
interese moratorii2.
1 A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 292; Mircea N.

Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pag. 189.
2în acest sens, L. Pop. op. cit., pag. 395.
Secţiunea a Vi-a
CORELAŢIA VINOVĂŢIEI CU EFECTELE SPECIFICE ALE
CONTRACTELOR SINALAGMATICE
Contractele sinalagmatice sunt acelea ce se caracterizează

prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Din această
dublă calitate, rezultă efecte juridice specifice, şi anume: 1) posi
bilitatea ridicării excepţiei de neexecutare a contractului (excep-
ţio non adimpleti contractus) de către partea căreia i se pretinde
executarea obligaţiei, fără ca cealaltă^parte să-şi fi executat obli
gaţiile; 2) posibilitatea pe care o are una din părţile contractului
de a cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului, dacă cealaltă
parte refuză executarea contractului; 3) suportarea riscului
contractului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
La prima vedere, putem spune, că efectele specifice ale
contractelor sinalagmatice pun problema neexecutării contrac
tului. In cazul excepţiei de neexecutare a contractului şi a rezo-
luţiunii şi rezilierii, neexecutarea este imputabilă uneia dintre
părţi. în situaţia în care neexecutarea nu este culpabilă, se pune
problema riscului contractului.
I. Vinovăţia civilă şi excepţia de neexecutare

a contractului.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de
apărare al uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în
cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor contractuale,
de către cealaltă parte contractantă, care nu şi-a executat, în
mod culpabil, propriile obligaţii contractuale.
Excepţia de neexecutare a contractului apare ca o sancţiune
specifică vinovăţiei părţii contractuale, care nu înţelege să-şi
execute obligaţia, conform clauzelor stipulate în contract1.

Pentru a se putea invoca în mod valabil excepţia de neexe-

cutare a contractului, trebuie să fie vorba de o neexecutare
totală sau parţială a obligaţiilor. In cazul neexecutării parţiale,
aceasta trebuie să fie suficient de importantă1.
Neexecutarea trebuie să fie culpabilă, deci să nu se datoreze
unei cauze străine (forţă majoră, caz fortuit, faptei creditorului
sau a unui terţ). Acţionarea cu bună credinţă de către cel care
invocă excepţia de neexecutare (excipiens) este o condiţie
logică, deoarece, în caz contrar, însăşi neexecutarea de către el a
propriilor obligaţii este imputabilă. Pe de altă parte, este necesar
ca excipiensul să nu fie ţinut prin contract sau lege, ca el să-şi
execute mai întâi obligaţia2.
In sfârşit, la data invocării excepţiei de neexecutare, ambele
obligaţii trebuie să fie exigibile. Nu se cere ca debitorul să fi fost
pus în întârziere.
Se poate, deci, observa, că excepţia de neexecutare a contrac
tului este intim legată de vinovăţia părţii contractante împotriva
căreia este invocată. Reciprocitatea şi interdependenţa obliga
ţiilor implică simultaneitatea de executare. De aceea, este cu
totul imoral a cere cuiva executarea unei obligaţii, câtă vreme nu
ţi-ai executat propria obligaţie faţă de această persoană. Codul
civil, chiar dacă nu conţine o reglementare generală privind
excepţia de neexecutare a contractului, consacră expres mai
multe aplicaţii ale acesteia în diferite materii. Prin urmare,
excepţia de neexecutare a contractului are nu numai un
fundam ent etic ci şi un fundam ent juridic. Miezul acestui
fundam ent îl constituie însăşi vinovăţia celui care nu-şi execută
obligaţiile contractuale faţă de creditorul său, şi care îi cere
acestuia să şi le execute pe ale sale.
în concluzie, putem spune că, deşi temeiul juridic al invocării
excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie interdepen-
1 Ibidem, pag. 81.

2 în acest sens, I. Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea con
tractuală. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 130.
denţa obligaţiilor reciproce din contractul sinalagmatic, vino

văţia civilă trebuie să fie prezentă. In lipsa vinovăţiei, excepţia de
neexecutare îşi pierde orice eficienţă, deoarece cealaltă parte
poate invoca imposibilitatea fortuită de executare a contractului.
II. Vinovăţia contractuală - condiţie a rezoluţiunii şi

rezilierii contractului.
Rezoluţiunea contractului a fost definită în literatura de spe
cialitate ca fiind “o sancţiune a neexecutării culpabile a contrac
tului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a aces
tuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului
De esenţa rezoluţiunii, fapt ce interesează tema noastră, este
ideea unei neexecutări culpabile a contractului de către una
dintre părţi.
Partea care cere rezoluţiunea contractului trebuie să-şi fi exe
cutat sau să fie gata să-şi execute obligaţiile contractuale. Partea
care nu şi-a executat obligaţiile nu poate cere rezoluţiunea
contractului. O soluţie contrară ar însemna o gratificare a
culpei, ceea ce nu este nici moral, nici drept.
In această materie, culpa debitorului care nu-şi execută
obligaţiile produce efecte juridice doar din momentul punerii
sale în întârziere (dies non interpelat pi o homine).
Trebuie m enţionat că, mai înainte de declanşarea acţiunii în
rezoluţiune, creditorul obligaţiei neexecutate poate opta pentru
executarea silită a contractului şi pentru despăgubiri2. De
asemenea, cel care cere rezoluţiunea poate solicita, odată cu
desfiinţarea contractului, şi despăgubiri. El poate renunţa la
dreptul de a cere rezoluţiunea, solicitând executarea contrac
tului, iar debitorul în culpă poate executa obligaţiile sale în tot
cursul procesului, pentru a evita desfiinţarea contractului.

2 Trib. mun. Bucureşti, sect. III civ., dec. nr. 586/1992, în S.P.J.,
1992, pag. 96, speţa citată după C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 82.
Rezilierea este şi ea un mod de desfiinţare a contractului

pentru neexecutarea lui culpabilă de către una dintre părţi,
desfiinţare care intervine în cazul contractelor cu executare
succesivă. La aceste contracte prestaţiile se execută periodic,
spre deosebire de contractele cu executare instantanee (uno
ictu).
Prin urmare, în mod logic, desfiinţarea contractului cu exe
cutare succesivă nu poate interveni decât pentru viitor, fără efect
asupra prestaţiilor anterior executate.
Şi în cazul rezilierii, desfiinţarea intervine pentru neexe
cutarea culpabilă de către una din părţi a obligaţiei contrac
tuale. Prin ipoteză, problema se analizează numai cu privire la
obligaţiile actuale, nu şi cu privire la cele trecute. Astfel, în cazul
unui contract de închiriere, vinovăţia locatarului se apreciază în
raport cu neexecutarea obligaţiei sale de plată a chiriei la un
anumit moment dat şi nu raportat la momentele anterioare de
plată, în raport de care vinovăţia poate să nu existe.
în literatura de specialitate au existat controverse în legătură
cu problema dacă vinovăţia debitorului este condiţie a exerci
tării acţiunii în rezoluţiune. Opinia majoritară este în sensul că
vinovăţia este o condiţie esenţială a rezoluţiunii contractului,
deoarece, dacă neexecutarea contractului nu este imputabilă
debitorului se va pune problema imposibilităţii fortuite de
executare şi a riscului contractului1.
Au existat şi autori care au susţinut că rezoluţiunea con
tractului nu este condiţionată de culpa debitorului2.
1 A se vedea: L. Pop, op. cit., pag. 81 - 82, Necesitatea culpei

debitorului este susţinută de autori de prestigiu: C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pag. 100; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 139; I. Dogaru,
Contractul, Consideraţii teoretice şi practice, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1983, pag. 247;
2 în acest sens: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi.
VI, Bucureşti, 1931, pag. 357; M. Mureşan, Principiul forţei obligatorii a
contractului în “Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea
în ce ne priveşte, apreciem că vinovăţia contractuală este o
condiţie esenţială şi obligatorie a rezoluţiunii şi rezilierii. în
sprijinul acestei susţineri pot fi aduse următoarele argumente:
1. Potrivit art. 969 Cod civil “Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante.
Ele se pot revoca prin consimţământul m utual sau din cauze
autorizate de legi’.
Prin urmare, prevederile acestui text legal consacră princi
piul forţei obligatorii a contractului şi cel al simetriei existente
între modul de încheiere şi modul de revocare a contractului.
Astfel, consimţământul părţilor trebuie să fie prezent atât la
încheierea contractului (m utuus consensus) cât şi la revocarea
lui (m utuus dissensus).
Pe de altă parte, art. 969 alin. 2 C. civ. consacră ideea carac
terului excepţional al revocării contractului altfel decât prin
consimţământul mutual al părţilor. în logica acestor principii,
legislaţia noastră consacră unele cazuri de denunţare unilaterală
a contractului (contractul de închiriere fără termen - art. 1436
alin. 2 Cod civil; contractul de m andat - art. 1552 şi 1556 C. civ;
contractul de depozit - art. 1616 C. civ.), însă nu interzice ca
părţile să prevadă în contract posibilitatea de denunţare
unilaterală a acestuia. Aşa cum s-a arătat1, clauza de denunţare
nu poate fi înscrisă într-un contract declarat de lege irevocabil şi
-nu trebuie să reprezinte o condiţie pur potestativă din partea
celui care se obligă.
Interpretarea sistematică a prevederilor legale menţionate,
coroborate cu cele privitoare la desfiinţarea contractului pentru
nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă edictate pentru
încheierea sa valabilă, conduce neîndoielnic la concluzia, că, în
toate cazurile în care fiinţa juridică a contractului încetează din
iniţiativa uneia dintre părţi şi împotriva voinţei celeilalte părţi,
principiilor dreptului civil român”, voi. I. de A. Ionaşcu şi alţii, Editura

1C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, pag. 59.
există o motivaţie subiectivă a celui care cere desfiinţarea con

tractului (termenul “desfiinţare” îl întrebuinţăm aici într-un sens
larg, care nu se suprapune strict ideii de nulitate a contractului,
însă o are în vedere şi pe aceasta), care îşi are rădăcina într-o
măsură foarte mare în vinovăţia debitorului său.
2. Chiar dacă textele art. 1020 - 1021 C. civ. nu menţionează
expres vinovăţia între condiţiile pentru pronunţarea rezolu
ţiunii, totuşi, art. 1021 Cod civil consacră ideea de răspundere
contractuală, în cazul în care contractul se desfiinţează pentru
neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţi. Aşa fiind,
rezoluţiunea apare ca un caz special de răspundere contrac
tuală1, iar printre condiţiile antrenării răspunderii contractuale,
Codul civil a prevăzut, în art. 1082, şi condiţia vinovăţiei
debitorului.
3. Un argum ent de ordin etico-juridic pledează pentru ideea
vinovăţiei debitorului, împotriva căruia se introduce acţiunea în
rezoluţiunea contractului, altfel ne-am abate de la principiul
nemo auditur propiiam turpitudinem allegans. Nimeni nu poate
invoca propria imoralitate pentru a dobândi execiţiul unui
drept. A nu condiţiona exerciţiul acţiunii în rezoluţiunea con
tractului, de vinovăţia celui care nu şi-a executat obligaţiile con
tractuale, înseamnă a introduce arbitrariul în raporturile con
tractuale, oferind şi celui care nu şi-a executat obligaţiile dreptul
de a cere rezoluţiunea contractului. Ori, o asemenea judecată ar
fi imorală, potrivit principiului mai sus enunţat, dar şi ilegală,
contrară prevederilor art. 1021 C. civ., care dispune că, numai
partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat, are
alegerea de a cere executarea silită a contractului sau des
fiinţarea lui, pe calea rezoluţiunii, cu daune interese.
1 în acest sens, Valeriu Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

civile, Editura AII. Bucureşti, 1997, pag. 84.
III. Vinovăţia contractuală şi riscul contractului.

Problema riscului contractului este strâns legată de problema
imputabilităţii. Ca principiu, aşa cum am arătat, răspunderea
civilă contractuală presupune vinovăţia debitorului. însă heexe-
cutarea obligaţiilor contractuale se poate datora şi altor cauze,
neimputabile debitorului, fapt ce ridică problema soartei juri
dice a acestor obligaţii. Mai precis, se pune întrebarea ce se va
întâmpla cu obligaţiile contractuale, în cazul când ele nu mai
pot fi executate dintr-o cauză străină debitorului, deci neim
putabilă acestuia?
Ca un răspuns la această întrebare putem stabili următoarea
corelaţie între imputabil şi neimputabil: Culpa debitorului, deci
fapta imputabilă, atrage răspunderea civilă contractuală. Ab
senţa culpei (neimputabilitatea) pune problema riscului con
tractului. Ce înseamnă riscul contractului? înseamnă suportarea
efectelor imposibilităţii fortuite de executare a contractului.
Prin urmare, în cazul riscului contractului, nimeni nu se face
vinovat de neexecutarea obligaţiilor contractuale, însă, totuşi,
cineva va suporta consecinţele negative ale acestei neexecutări.
Regula în materia riscului contractului este că acesta este
suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (res petit
debitorii). Aceasta înseamnă, că debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute
obligaţia sa. Pe de altă parte, creditorul obligaţiei imposibil de
executat nu va putea cere despăgubiri pentru neexecutare.
De ce am considerat că între problema vinovăţiei şi problema
riscului contractului există o strânsă legătură? Răspunsul va fi
mai sugestiv argumentat, dacă raţionăm pe exemplul contrac
tului translativ de proprietate.
Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare - cumpărare,
dacă bunul vândut piere, după încheierea contractului, dar mai
înainte de predarea lucrului către cumpărător, din cauze
neimputabile vânzătorului, cine va suporta riscul contractului?
Vânzătorul, deşi este debitor al unei obligaţii care a devenit
imposibil de executat, poate cere cumpărătorului plata preţului,

deoarece acesta devenise proprietar al bunului la momentul
pieirii acestuia. Deci, în materia contractelor translative de
proprietate, se aplică regula res petit domino - riscul contractului
îl suportă proprietarul.
Această regulă, cu aplicare la speţa dată, este fundată pe
prevederile art. 971 şi 1295 C. civ., care consacră principiul
consensualismului în materia contractelor de vânzare - cum
părare şi, în general, în contractele translative de proprietate,
privitoare la bunuri certe.
Desigur, rezolvarea speţei de mai sus diferă, după cum
obiectul vânzării este un bun individual determinat sau un bun
generic determ inat1.
Astfel, regula se aplică numai în cazul vânzării - cumpărării
unui bun individual determinat. In cazul bunurilor generic
determinate, transferul dreptului de proprietate are loc la
momentul predării bunului. Prin urmare, în cazul bunurilor
generic determinate, mai înainte de predare, riscul contractului
îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică
vânzătorul.
Care este incidenţa vinovăţiei părţilor în această materie?
Vinovăţia debitorului obligaţiei imposibil de executat are
relevanţă, aici, prin prisma instituţiei punerii în întârziere.
Astfel, chiar dacă proprietatea s-a transferat către cumpărător,
creditor al obligaţiei de predare, în cazul bunurilor certe, deşi
predarea bunului n-a avut loc, riscul contractului îl va suporta
vânzătorul şi nu cumpărătorul, dacă, în calitate de creditor al
obligaţiei de predare a bunului, cumpărătorul a realizat punerea
în întârziere a vânzătorului.
Prin urmare, punerea în întârziere a vânzătorului are valoarea
de a transfera riscul, de pe umerii cumpărătorului, pe umerii săi, în
1A se vedea, pentru distincţia între cele două situaţii, C. Stătescu,

C. Bîrsan, op. cit., pag. 88; Fr. Deak, Tratat... 1996, pag. 156.
VINOVAŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE... 233
considerarea culpei sale privitoare la nepredarea bunului, în

condiţiile prevăzute de lege sau prin voinţa părţilor1.
Cu toate acestea, cel care a transmis dreptul de proprietate
prin vânzare va fi scutit de suportarea riscului pieirii fortuite a
bunului, dacă va face dovada că bunul ar fi pierit şi la
cumpărător, chiar dacă obligaţia de predare ar fi fost executată
în termen. Această soluţie este consacrată expres de art. 1156
alin. 2 Cod civil.
In cazul anumitor contracte, legiuitorul a introdus reglementări
speciale privind riscul contractului Astfel, în materia comodatului,
regula de bază este res petit domino.
Prin urmare, comodantul, în calitate de proprietar, suportă
riscul. Riscul va fi suportat de comodatar, dacă:
1) comodatarul întrebuinţează lucrul contra destinaţiei de
terminată prin natura lui sau prin convenţie2;
2) comodatarul prelungeşte folosinţa după scadenţă şi nu
dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la comodant. Este o excepţie de
la regula dies non inteipellat pro nomine,
3) comodatarul ar fi putut salva lucrul îm prum utat înlocuin-
du-1 cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri fiind în pericol, a
scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat, indiferent de
valoarea celor două lucruri;
4) lucrul a fost evaluat în momentul contractării. în acest caz,
comodatarul este obligat să plătească valoarea la care a fost
preţuit. Prin urmare, vinovăţia comodatarului produce efecte
juridice şi strămută riscurile contractului de la comodant, pe
umerii săi.
1 Pentru obligaţia de predare a vânzătorului a se vedea, Fr. Deak,

op. cit., pag. 53.
2Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 585/1982, citată după Fr. Deak,
op. cit., pag. 299; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 969/1980, în
R.R.D., nr. 3/1981, pag. 57.
Secţiunea a Vii-a
CONVENŢIILE CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE Şl
VINOVĂŢIA CONTRACTUALĂ
Deoarece normele juridice care reglementează condiţiile

răspunderii civile contractuale au un caracter supletiv, în prin
cipiu, părţile pot deroga de la ele, cu anumite excepţii. Astfel,
părţile pot încheia convenţii cu privire la răspundere, înainte de
producerea prejudiciului, prin care se poate agrava, înlătura sau
restrânge răspunderea debitorului.
In literatura juridică, convenţiile cu privire la răspundere au fost
grupate în trei categorii: 1) convenţii exoneratoare de răspundere:
2) convenţii care limitează răspunderea; 3) convenţii prin care se
agravează răspunderea1.
In privinţa convenţiilor care exonerează în întregime pe
debitor de răspundere, se apreciază că ele pot interveni numai
în cazul în care culpa debitorului îmbracă forma neglijenţei sau
a imprudenţei. Ele nu pot interveni pentru cazurile în care
vinovăţia debitorului îmbracă forma intenţiei, deoarece, se
apreciază în doctrină, că, într-o asemenea situaţie, convenţia
este contrară ordinii publice şi normelor moralei2.
Convenţiile prin care se limitează răspunderea sunt, de
asemenea, aplicabile doar pentru cazurile în care vinovăţia debi
torului îmbracă forme neintenţionate (neglijenţă, imprudenţă)
nu şi pentru vinovăţia gravă, în forma intenţiei.
In sfârşit, convenţiile care agravează răspunderea presupun
angajamentul debitorului de a răspunde, acolo unde legea
1A se vedea: I. P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Editura Actami, Bucureşti, 1994, pag. 182 - 183; Ion M. Anghel,
Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, op. cit., pag. 345 - 346.
21. P. Filipescu, op. cit., pag. 182.
exonerează de răspundere. Spre exemplu, debitorul se obligă să
răspundă şi pentru situaţiile de caz fortuit sau forţă majoră1.
Aşa cum s-a spus, convenţiile prin care se tinde a se exonera
de răspundere debitorul, sau prin care se atenuează răspun
derea acestuia, sunt de natură să încurajeze neglijenţa debito
rului şi de aceea trebuie privite cu multe rezerve2.
In literatura juridică, unii autori consideră că sunt nule
absolut convenţiile prin care este exonerat în întregime
debitorul contractual, deoarece ele ar fi o dovadă de lipsă de
angajament juridic din partea acestuia3.
Alţi autori susţin nulitatea numai pentru cazul când debi
torul se obligă pur potestativ4.
Considerăm, că aceste concepţii nu pot fi primite, deoarece
nu există un text legal, cu valoare de principiu, care să interzică
expres exonerarea totală a debitorului, printr-o convenţie de
nerăspundere încheiată anterior producerii prejudiciului. Există
numai prevederi cu caracter particular, în diferite materii, cum
este cazul art. 1339 C. civ., potrivit căruia este nulă convenţia
prin care vânzătorul ar fi exonerat de răspundere pentru evicţiu-
nea rezultată din fapta sa proprie.
Prin urmare, exonerarea totală de răspundere a debitorului,
prin intermediul clauzelor de nerăspundere, este posibilă, cu
excepţia materiilor unde legea interzice expres acest lucru5. De
altfel, aşa cum s-a arătat, convenţiile cu privire la răspundere nu
afectează în nici un fel obligaţia iniţială asumată de debitor.
Debitorul poate executa obligaţia în mod valabil, indiferent de
convenţiile cu privire la răspundere încheiate.

2 A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pag. 346;
I. Albu, op. cit., pag. 256.
3 In acest sens, L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiunilor, voi.
II, Editura Fundaţia “Chemarea” Iaşi, 1993, pag. 367.
41. Albu, op. cit., pag. 257.
Pentru ilustrarea principiilor expuse mai sus, ne vom referi la

câteva cazuri particulare de aplicare a regulilor privind conven
ţiile încheiate între părţi privitoare la răspundere:
A. Părţile contractante pot, în cazul contractelor de vânzare -

cumpărare sau de locaţiune, modifica, pe cale convenţională,
obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii.
Legea nu prevede limitări în privinţa clauzelor de agravare a
răspunderii vânzătorului sau locatorului, acestea fiind posibile
(pentru fapte proprii, pentru faptele terţiilor sau chiar pentru
evenimente fortuite, pentru vicii care fac mai puţin comodă
folosinţa în cazul locatorului). Clauzele de limitare sau înlă
turare a obligaţiei de garanţie sunt valabile, numai dacă vânză
torul sau locatorul au fost de bună credinţă. 3
In ce-1 priveşte pe vânzător, obligaţia negativă de garanţie
pentru fapte personale nu poate fi înlăturată şi nici micşorată, o
asemenea clauză fiind nula, potrivit art. 1339 C. civ. Potrivit
art. 1340 C. civ., exonerarea totală sau parţială pentru fapta unui
terţ este permisă, dar vânzătorul trebuie să restituie preţul, cu
excepţia cazurilor când cumpărătorul a cunoscut, la încheierea
contractului, pericolul evicţiunii sau dacă a cumpărat pe riscul
său. Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi a tăinuit viciile
lucrului la încheierea contractului, clauza de exonerare totală
sau parţială nu poate fi invocată faţă de cumpărătorul de bună-
credinţă, care nu cunoştea viciile lucrului1.
In privinţa locatorului, limitarea sau înlăturarea garanţiei
produce efecte, numai dacă el nu a cunoscut viciile sau tulbu
rarea locatarului nu se datorează faptelor sau actelor săvârşite de
el.
B. în materia răspunderii pentru calitatea construcţiei, în

condiţiile Legii nr. 10/1995, antreprenorul nu poate fi exonerat
de răspundere prin clauze de limitare sau înlăturare, deoarece
‘Ase vedea, Fr. Deak, Tratat.... pag. 4.

legea apără nu numai interesele clientului, ci şi interesele
generale publice. Considerăm, însă, că sunt valabile clauzele de
agravare a răspunderii antreprenorului pentru vicii.
C. In materia contractului de depozit, sunt admisibile clau
zele de neresponsabilitate pentru formele de vinovăţie neinten
ţionată. Acestea însă trebuie expres prevăzute şi acceptate de
deponent.
In ce priveşte clauzele de agravare de răspundere, Codul chil
prevede în art. 1600 pct. 4 posibilitatea agravării răspunderii
numai pentru culpa depozitarului nu şi pentru cazul fortuit sau
forţa majoră. Art. 1601 Cod civil prevede expres că “depozitând
n u răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forţă
majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru
restituirea lucndui depozitat’.
Apreciem şi noi, alături de alţi autori, că depozitarul poate să-
şi asume pe cale de convenţie, riscul pentru cazul fortuit şi forţa
majoră, indiferent de culpa sa, avându-se în vedere principiul
după care regulile răspunderii civile contractuale sunt supletive
şi prevederile art. 1156 alin. 2 Cod civil, care perm it asumarea
riscurilor pierii fortuite de către debitor1.

Secţiunea a Vlil-a
VINOVĂŢIA CONTRACTUALĂ Şl RĂSPUNDEREA
PENTRU VICIILE LUCRULUI
Aşa cum am arătat, legea reglementează în anumite materii,

unele derogări de la principiile expuse cu privire la vinovăţia
contractuală, fie agravând răspunderea debitorului, fie atenuând
răspunderea acestuia sau chiar exonerându-1 de răspundere.
Acest lucru este făcut, avându-se în vedere natura contractului
sau chiar esenţa lui, ori în considerarea normelor de convieţuire
socială, moralei sau, în sens larg, a ordinii publice.
în cazul anumitor categorii de contracte, care privesc
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil
sau imobil (vânzarea - cumpărarea, donaţia) sau a dreptului de
folosinţă (locaţiunea, comodatul) ori executarea unor lucrări, se
pune problema răspunderii debitorului pentru viciile lucrului.
A. Cazul contractului de vânzare - cumpărare.

în cazul contractului de vânzare - cumpărare, vânzătorul este
obligat să asigure cumpărătorului folosinţa liniştită a lucrului
(garanţia împotriva evicţiunii) şi folosinţa utilă a lucrului
(garanţia împotriva viciilor lucrului)1.
Viciile unui lucru se clasifică, în vicii aparente şi vicii ascunse.
Viciile aparente sunt cele pe care cumpărătorul putea să le
observe singur, printr-o verificare obişnuită, normală. Cele care
nu puteau fi cunoscute printr-o asemenea verificare, sunt vicii
ascunse.
în practica judecătorească, poziţia cumpărătorului faţă de
viciul ascuns se apreciază după un criteriu obiectiv, in abstracto,
avându-se în vedere conduita unui cumpărător prudent şi
'Fr. Deak, Tratat... pag. 65.

diligent. Lipsa de informare, de experienţă şi nepriceperea
cumpărătorului sunt lipsite de relevanţă1.
In sarcina creditorului, există obligaţia de a face dovada
viciului ascuns. Vânzătorul răspunde indiferent că a cunoscut
sau nu existenţa viciului, însă întinderea răspunderii lui este
condiţionată de acest fapt. Astfel, potrivit prevederilor art. 1356
Cod civil, în cazul în care vânzătorul cunoştea viciile lucrului,
cumpărătorul poate cere fie rezoluţiunea contractului de
vânzare - cumpărare (actio redhibitoria), fie reducerea preţului
(actio aestimatoria, quanti minrnis), în ambele cazuri însă
putând pretinde şi despăgubiri, inclusiv pentru beneficiului
nerealizat. Prin urmare, vinovăţia debitorului constă tocmai în
faptul că, deşi a cunoscut existenţa viciului ascuns, nu a
comunicat acest lucru cumpărătorului. Intr-o asemenea situaţie,
vânzătorul este de rea credinţă şi legea îl sancţionează pentru
această atitudine.
în cazul în care vânzătorul a fost de bună credinţă, deoarece nu
a cunoscut viciile lucrului vândut, el poate fi obligat numai la
restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării, nu şi la plata daunelor
interese. Deoarece buna credinţă se prezumă, cumpărătorul este
acela care trebuie să dovedească reaua credinţă2. Se apreciază, în
doctrină, că în situaţia vânzătorului profesionist, ignoranţa se pre
zumă a fi culpabilă (imperitia culpae adnumemtw) şi trebuie să
- antreneze răspunderea pentru vicii3.
1în acest sens: Fr. Deak, op. cit., pag. 67; Trib. Supr., sect. civ., dec.
nr. 983/1979, în C.D, 1979, pag. 61, dec. nr. 1936/1984 în R.R.D.,
nr. 7/1985, pag. 68.
2 Trib. mun. Bucureşti, sect. a IV.a civ., dec. nr. 1527/9 iunie 1986,
nepublicată. A se vedea şi V. Stoica, C. Turianu, Obligaţia de garanţie
contra viciilor bunurilor vândute de persoanele fizice cu privire specială
asupra autovehiculelor, în R.R.D. nr. 9 - 12/1989, pag. 6 -18.
3Fr. Deak, op. cit., pag. 69; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit. pag.
685, nr. 5 -10.
In situaţiile în care viciile ascunse ale lucrului au condus la

pieirea lucrului vândut, vânzătorul de bună credinţă este obligat
la restituirea lucrului şi a cheltuielilor vânzării, iar cel de rea-
credinţă trebuie să plătească, pe lângă acestea, şi daune-interese.
Vânzătorul va fi exonerat de răspunderea pentru vicii, dacă
bunul piere fortuit sau datorită culpei cumpărătorului1.
Prevederile legale m enţionate au un caracter supletiv şl, de
aceea, părţile pot încheia convenţii privind limitarea, înlăturarea
sau agravarea răspunderii pentru vicii. Clauza de limitare sau de
înlăturare a garanţiei pentru vicii este valabilă numai dacă
vânzătorul a fost de bună-credinţă. Reaua credinţă trebuie pro
bată de cumpărător şi se admit orice fel de mijloace de probă.
Mai precizăm şi faptul, că vinovăţia vânzătorului are relevanţă
juridică şi în materia prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit
prevederilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, acţiunile redhi-
bitorii sau estimatorii ori în remedierea viciilor pot fi intentate
într-un termen de 6 luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu
viclenie, în termenul general de prescripţie extinctivă2.
B. Contractul de donaţie.
In cazul donaţiei, care este un act cu titlu gratuit, donatorul
nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat. Aceasta
este regula. De la această regulă există excepţii, iar în materia
care ne interesează, dolul sau culpa gravă a donatorului produce
efecte. Astfel, în aceste situaţii, donatorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate de viciile ascunse pe care le-a cunoscut şi nu
le-a comunicat donatarului. Se apreciază că dolul strămută
problema răspunderii de pe teren contractual pe teren
delictual3.
1Fr. Deak, Tratat.... pag. 70.

2Trib. jud. Timiş, Dec. civ. nr. 210/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, pag. 61.
Potrivit art. 1422 Cod civil, locatorul este garant pentru viciile
ascunse ale bunului transmis cu tidu de locaţiune, care îl
împiedică pe locatar să întrebuinţeze, în bune condiţii, bunul.
Locatorul va răspunde chiar şi în situaţia când lucrul nu este
total impropriu folosinţei, însă viciile ascunse micşorează atât de
mult posibilitatea de folosinţă, încât se poate prezuma că, dacă
ar fi cunoscut această situaţie, fie n-ar fi închiriat, fie ar fi plătit
un preţ mai mic1.
La fel ca şi vânzătorul, locatorul răspunde indiferent că a fost
de bună sau de rea credinţă, însă, spre deosebire de vânzător,
indiferent dacă viciile existau în m omentul încheierii contrac
tului sau au provenit ulterior, deoarece obligaţia de asigurare a
folosinţei lucrului este succesivă.
Potrivit art. 1422 Cod civil, în cazul descoperirii viciilor
ascunse, locatarul poate cere reducerea preţului sau rezilierea
contractului, în ambele cazuri putând cere şi daune-interese.
Daunele interese se acordă chiar şi în cazul când viciile lucrului
nu au fost cunoscute de locator. Vinovăţia locatorului constă în
reaua-credinţă a acestuia, în faptul că a cunoscut viciile lucrului
şi nu le-a comunicat locatarului. Pentru acest fapt, locatorul este
sancţionat de lege (art. 1085 Cod civil) în sensul că răspunde şi
de daunele imprevizibile, nu numai de cele previzibile, cum
răspunde cel de bună credinţă.
In ce-1 priveşte pe locatar, acesta este ţinut să efectueze
reparaţiile mici, locative, reparaţiile capitale şi a degradărilor
fiind în sarcina locatorului. Indiferent de natura reparaţiilor,
acestea nu cad în sarcina locatarului, în cazul în care au fost
pricinuite de vechimea construcţiei, forţă majoră, caz fortuit sau
.din culpa locatorului2. Dacă însă reparaţiile sunt provocate de
culpa locatarului, acesta este obligat să le efectueze, chiar dacă
nu sunt locative.
1A se vedea, Fr. Deak, op.cit., pag. 147.

2A se vedea, Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 104/1981, în C.D., 1981,
pag. 85.
Locatarul răspunde, potrivit art. 1434 Cod civil, de stricăciu

nile şi pierderile provocate de membrii familiei sale, prepuşi,
persoane tolerate, vizitatori, indiferent de culpa sa.
In situaţia în care bunul a pierit sau s-a deteriorat din cauza
vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, locatarul este
exonerat de răspundere. De asemenea, el nu răspunde nici de
uzura normală a lucrului1.
D. Contractul de antrepriză.
în cazul contractului de antrepriză, antreprenorul răspunde
pentru viciile aparente numai dacă s-a angajat prin contract să
garanteze într-un anumit termen, sau dacă legea prevede acest
lucru. El răspunde însă, potrivit art. 1487 Cod civil, în toate
cazurile pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el
sau ale lucrării, după data recepţionării de către client, chiar
dacă lucrarea n-a fost executată de el personal.
Dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, dreptul la acţiune
impotriva antreprenorului se prescrie în term enul general de
prescripţie. Prin urmare, şi în această materie, legea sancţio
nează vinovăţia în forma intenţiei mai grav, spre deosebire de
cazul viciilor ascunse fără viclenie, unde dreptul la acţiune se
prescrie în term enul de 6 luni de la data descoperirii viciilor,
însă cel mai târziu la împlinirea unui an de la predare (art. 11
alin. 1 din Decretul nr. 167/1957).
Prin Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii s-a
introdus o răspundere sporită, pentru orice vicii ascunse, (deci şi
cele ascunse cu viclenie) ivite în termen de 10 ani de la recepţia
lucrării, iar pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din
nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie în vigoare la
data realizării construcţiei, pe toată durata de existenţă a
construcţiei.
Potrivit art. 23 lit. “k” din Legea nr. 10/1995, executantul
lucrării este obligat să remedieze defectele de calitate, apărute
'Ase vedea Trib. Sup., sect civ., dec. nr. 637/1978, în C.D., 1978, pag. 83.
din vina sa (intenţie sau culpă), pe propria sa cheltuială, în

perioada de garanţie stabilită potrivit legii. întrucât textul nu
distinge, se au în vedere atât viciile aparente cât şi viciile
ascunse1.
Secţiunea a IX-a
VINOVĂŢIA CONTRACTUALĂ Şl RĂSPUNDEREA
PENTRU EVICŢIUNE
Term enul evicţiune provine de la latinescul evictio-nis, care
însem na deposedare. în că în dreptul roman evicţiunea însem na
pierderea unui drept prin judecată, (evingei'e est vincendo in
ju d ic io a liq u id aufeire), chiar dacă, până s-a ajuns la această
conceptualizare, instituţia a cunoscut o îndelungată evoluţie2.
în dreptul nostru, problem a evicţiunii se pune, în primul
rând, în cazul contractelor translative de proprietate, însă ea
este prezentă şi în cadrul altor contracte speciale: contractul de
locaţiune, contractul de comodat; ori instituţii juridice: cesiunea
de creanţă, cesiunea de drepturi succesorale, vânzarea de
drepturi litigioase, partaj.
Garanţia împotriva evicţiunii răspunde unor com andam ente
etice şi juridice majore. Aşa cum s-a arătat în doctrină8, obligaţia
1Fr. Deak, Tratat.... pag. 264; Pentru prescripţia dreptului la acţiune

privitor la viciile construcţiei a se vedea P. Cosmovici, Consideraţii
dsupra răspunderii contractuale a antreprenorului după recepţia lucră
rilor de investiţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, pag. 158 -
159; Ghe. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în R.R.D.,
nr. 1/1981, pag. 31.
2 A se vedea, S. G. Longinescu, Garanţia de evicţiune în dreptul
roman şi român, Iaşi, Tipo-Litografia H. Goldner, 1886, pag. 1.
3 B. Gross. La notion d ’obligation de garanţie dans le droit des
contracts, L.G.D.J., Paris, 1964, pag. 84.
de predare a debitorului contractual ar fi iluzorie în lipsa

obligaţiei de garanţie.
Obligaţia de garanţie este, cum se exprima Domat şi Pothier,
în vechea doctrină de specialitate franceză, o predare continuă.
Expresia a devenit celebră în epocă şi mai târziu, însă există
pericolul de a se cădea într-o exagerare, într-un exces în sens
contrar. De aceea, apare îndreptăţită teama unor autori de acest
exces şi preocuparea lor pentru conturarea exactă a instituţiei şi
a efectelor sale1.
II. Efectele juridice ale vinovăţiei asupra garanţiei

împotriva evicţiunii.
A. Contractul de vânzare - cumpărare.
Potrivit prevederilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept
obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau
parţială a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde
supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la încheierea con
tractului.
Garanţia contra evicţiunii se referă atât la evicţiunea prove
nită de la un terţ, cât şi (a fortiori) la aceea care provine de la un
fapt personal al vânzătorului. în cazul tulburărilor care provin
din partea vânzătorului, cumpărătorul se poate apăra prin
excepţia de garanţie, deoarece cine trebuie să garanteze pentru
evicţiune, nu poate să evingă, (quem de evictione tenet actio,
eundem agentem repellit exceptio). Vânzătorul nu poate să evingă
chiar dacă ulterior vânzării a dobândit o nouă calitate (ex alia
causa)2.
1 A se vedea: C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Editura AII,

1997, pag. 8; M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, Ed.
Cartea Românescă, 1921, pag. 641.
2 D. Alexandrescu, Principiile dreptului civil român, Voi. IV, Bucureşti,
1926, pag. 214-215.
Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-1 tulbura pe
cumpărător este de esenţa vânzării, deoarece, potrivit art. 1339
C. civ., orice convenţie contrară este nulă.
In cazul garanţiei contra evicţiunii care rezultă din fapta unui
terţ, vânzătorul garantează, numai dacă tulburarea din partea
terţului are o cauză anterioară vânzării. Obligaţia de garanţie
funcţionează numai în caz de necunoaştere a cauzei evicţiunii
de către cumpărător. Astfel, potrivit art. 1340 Cod civil, în cazul
în care cumpărătorul a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, la
momentul încheierii contractului, sau dacă a cumpărat pe
răspunderea sa proprie, vânzătorul nu mai datorează garanţia
contra evicţiunii, deoarece contractul avea un caracter aleator1.
O dată precizate aceste aspecte, se pune întrebarea care este
incidenţa vinovăţiei în materia garanţiei contra evicţiunii? Codul
civil conţine unele reglementări în acest sens.
1. Spre deosebire de răspunderea vânzătorului pentru vicii, în
materia evicţiunii, acesta poate fi obligat la plata daunelor interese,
indiferent de faptul că a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Daunele interese se plătesc, ca regulă, potrivit dreptului comun (art.
1350 C. civ.)
2. Vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului şi valoarea
fructelor, pe care acesta a fost obligat să le înapoieze terţului
evingător (art. 1341 pct. 2 C. civ.), inclusiv a celor pe care le-a
' perceput după ce cumpărătorul a devenit de rea-credinţă. Chiar
dacă faţă de terţ cumpărătorul devine de rea-credinţă în
momentul când ia cunoştinţă de drepturile terţului asupra
lucrului, adică cel mai târziu în momentul intentării acţiunii de
către terţ, faţă de vânzător el rămâne un cumpărător de bună-
credinţă.
3. In situaţia în care cumpărătorul a fost evins, dacă vân
zătorul a fost de rea-credinţă, el va fi obligat să restituie
j
1A se vedea: Fr. Deak. Tratat..... pag. 61; Trib. Supr., sect.civ., dec.
nr. 1754/1972, în C.D., 1972, pag. 100 -101.
cumpărătorului, pe lângă cheltuielile necesare şi cele utile, şi

cheltuielile voluptorii. In acest sens sunt prevederile art. 1345-
1346 C. civ. Prin urmare, legiuitorul sancţionează vinovăţia în
forma intenţiei, deoarece, în lipsa intenţiei rău-voitoare,
vânzătorul restituie numai cheltuielile necesare şi cele utile,
precum şi diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de
lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii
evicţiunii1.
4. Exonerarea de garanţie pentru fapte personale, potrivit
prevederilor art. 1339 C. civ., este sancţionată cu nulitatea unei
asemenea clauze.Totuşi, în literatura de specialitate2, s-a susţinut
că o asemenea exonerare ar fi posibilă dacă se referă la fapte
precis determinate, săvârşite anterior încheierii contractului şi
aduse la cunoştinţa cumpărătorului.
Prin urmare, buna-credinţă a vânzătorului ar avea efecte şi în
această materie. Socotim însă îndreptăţită susţinerea, potrivit
căreia o asemenea clauză nu este în realitate de exonerare, ci
este o clauză prin care se determină conţinutul şi limitele
dreptului transmis3.
B. Contractul de donaţie.
Spre deosebire de vânzător, donatorul, în principiu, nu
datorează garanţia pentru evicţiune. De la acest principiu există
derogările prevăzute în art. 828 alin. 2 şi 3. Astfel, donatorul este
răspunzător de evicţiune, dacă a promis expres garanţia (art.
828 alin.2), dacă aceasta provine din faptul său personal (art.
828 alin.3) sau dacă donaţia este cu sarcini.
’ Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1412/1958, în repertoriu... 1952 -

1959, pag. 209.
2 D. Alexandrescu, op. cit., pag. 226; C. Hamangiu, I. Rosetti -
Bălan eseu, Al. Băicoianu, op. cit, pag. 992.
:iFr. Deak, Tratat.... pag. 65.
In materia contractului de locaţiune, potrivit prevederilor
art. 1420 pct. 3 C. civ., locatorul este obligat să-l garanteze pe
locatar împotriva evicţiunii. El este obligat să se abţină de la
orice fapt personal care ar conduce la tulburarea folosinţei
locatarului. Locatorul răspunde, în principiu, indiferent de
forma vinovăţiei sale.
Cu toate acestea, atunci când tulburarea folosinţei locata
rului provine de la un terţ, potrivit art. 1426 C. civ., locatorul
răspunde numai de tulburarea de drept, iar nu şi de tulburarea
de fapt. împotriva tulburărilor de fapt, locatarul trebuie să se
apere singur, având la dispoziţie posibilitatea intentării unei
acţiuni posesorii.
In cazul în care tulburarea provine de la un terţ care invocă
un drept asupra lucrului, locatorul răspunde chiar dacă dreptul
invocat n-a fost confirmat în justiţie, însă a împiedicat folosinţa
locatarului.
Totuşi, locatorul va răspunde numai dacă a fost înştiinţat în
timp util de pericolul evicţiunii, adică dacă a fost introdus în
proces prin chemarea în garanţie. în caz contrar, considerăm că
se aplică, prin analogie, prevederile art. 1351 C. civ., din materia
contractului de vânzare - cumpărare, şi locatorul va putea ridica
excepţia procesului rău condus (excepţio mali piocessus),
arătând că ar fi avut mijloace potrivite pentru a câştiga judecata1,
1 în acest sens, Fr. Deak. op. cit., pag. 146; A se vedea şi L. Mihai,
Obligaţiile locatorului şi natura juridică a drepturilor corelative ale
locatarului, în S.C.J. nr. 1/1986, pag. 12 - 23.
Secţiunea a X-a
EFECTELE PUNERII ÎN ÎNTÂRZIEREA DEBITORULUI
CONTRACTUAL ASUPRA VINOVĂŢIEI ACESTUIA
“Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din

partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de
către debitof \
In dreptul nostru, simpla expirare a termenului, în materie
contractuală, nu-1 pune pe debitor în întârziere, şi, de aceea,
este nevoie de o manifestare de voinţă a creditorului în acest
sens. Este regula de drept consacrată în adagiul “dies non
inteipellat pro homind’:
Punerea în întârziere poate fi făcută prin notificare, prin
intermediul executorilor judecătoreşti sau prin cererea de
chemare în judecată.
Legea reglementează anumite situaţii în care debitorul este
de drept în întârziere. Astfel, potrivit art. 1079 Cod civil,
debitorul este de drept în întârziere:
1) In cazurile anume determinate de lege; (art. 1079 pct.l
Cod civil). Potrivit art. 1370 Cod civil, în cazul când cumpă
rătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ridica bunul în termenul
convenit, el este de drept în întârziere. Ipoteza în discuţie este
valabilă pentru vânzarea de produse sau lucruri mobile.
2) Când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere
la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea
vreunei formalităţi (art. 1079 pct. 2).
3) Când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită
decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să
expire fără a-1 executa (art. 1079 pct. 3 Cod civil).
4) In cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de
furnizare a apei, energiei electrice sau aceea de a întreţine un
anumit bun.

5) în cazul obligaţiilor de a nu face1.
Efectele punerii în întârziere a debitorului asupra vinovăţiei
sale pot fi evidenţiate prin următoarea corelaţie. De la data
punerii în întârziere, debitorul datorează creditorului daune
interese moratorii şi, în raport cu acest moment, se stabileşte
refuzul debitorului de a executa obligaţia, deschizându-se astfel
calea unei acţiuni pentru plata daunelor compensatorii.
Prin urmare, chiar dacă neexecutarea poate fi raportată şi la
termenul propriu-zis stipulat în contract, în sensul că dacă
debitorul nu-şi execută obligaţia el este în întârziere, se consi
deră că dacă nu s-a cerut executarea obligaţiei, neexecutarea n-a
produs nici o pagubă. Aşa fiind, câtă vreme nu există pagubă, nu
se pune nici problema vinovăţiei debitorului.
în legătură cu această problemă exista însă controverse. într-
o părere, se consideră că punerea în întârziere este un element
esenţial pentru stabilirea culpei debitorului, în legătură cu
neexecutarea obligaţiei contractuale2. Alţi autori socotesc, dim
potrivă, că în materia răspunderii contractuale, punerea în întâr
ziere nu este determinantă pentru dovedirea culpei. Vinovăţia
contractuală există independent de punerea în întârziere a
debitorului3.
în ce ne priveşte, apreciem că, vinovăţia contractuală, în
cazurile în care răspunderea este condiţionată de punerea în
întârziere a debitorului, nu poate fi desprinsă total de instituţia
1 A se vedea, I. P. Filipescu, op. cit., pag. 182 şi P.C. Vlachide,

Repetiţia principiilor de drept civil, voi. II, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1994, pag. 194 -195.
2In acest sens, D. Chirică, Imposibilitatea executării antecontractului
de vânzare - cumpărare într-o situaţie specială, în S.C.J., nr. 3/1987,
pag. 146 şi urm.
3 în acest sens: V. Stoica, Aspecte privind rezoluţiunea promisiunii de
vânzare - cumpărare într-un caz particular, în S.C. J., nr. 3/1987, pag.
233 - 234; Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, 1997,
pag. 101.
punerii în întârziere. în caz contrar, n-am putea explica de ce

legiuitorul condiţionează răspunderea de punerea în întârziere
a debitorului.
Astfel, pe lângă efectele juridice menţionate, punerea în
întârziere produce şi efectul transferării riscului contractului
asupra debitorului1.
în cazul contractului de vânzare - cumpărare, după realizarea
acordului de voinţă, potrivit art. 971 C. civ., riscul pieirii bunului
se transmite la cumpărător, în calitate de proprietar (res p m t
domino). Dacă, între momentul executării obligaţiei de a da
(transmiterea dreptului de proprietate) şi momentul executării
obligaţiei de a face (predarea bunului), bunul piere fortuit,
cumpărătorul va suporta riscul pieirii bunului. Prin urmare, legea
apreciază că debitorul obligaţiei de predare (vânzătorul) nu este
în culpă. Aceeaşi lege, însă, în art. 1074 alin.2 C. civ., prevede că
“lu m ii este în rizicopencolul creditorului, afară num ai când
debitonil este în întâiziere; în acest caz rizicopeiicolxil este al
debitorului’.
Aşadar, punerea în întârziere produce şi efectul transferării
riscurilor pieirii lucrului asupra debitorului2'
Potrivit art. 1156 alin. 2, vânzătorul, debitor al obligaţiei de
predare, poate fi exonerat de răspundere, dacă face dovada că
bunul ar fi pierit, chiar dacă obligaţia ar fi fost executată la
termen.
Care este oare logica unor asemenea reglementări? Cum se
poate explica faptul că, în raport de punerea în întârziere, una
sau alta dintre părţile contractante suportă consecinţele păgu
bitoare ale pieirii bunului? Sau, în cazul altor contracte, de ce
legiuitorul condiţionează acordarea daunelor interese moratorii
şi dreptul creditorului de a cere daune compensatorii, de
m omentul punerii în întârziere?
1 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 195.

2 Trib. mun. Bucureşti, sect. IV civ., dec. nr. 1545/1985, în R.R.D.,
nr. 9/1985, pag. 72.
După părerea noastră, răspunsul la aceste întrebări trebuie să

urmeze următoarele coordonate. Legiuitorul a avut în vedere
atitudinea subiectivă a părţilor contractante, urm ărind să gra
tifice buna-credinţă şi eforturile celui care acţionează pentru
realizarea unui circuit juridic suplu, neconflictual.
Astfel, în ipoteza contractului de vânzare-cumpărare, primul
interesat în protejarea bunului vândut este cumpărătorul, adică
proprietarul său. El este cel care trebuie să insiste ca vânzătorul
să-şi execute obligaţia de predare. Dacă nu o face, înseamnă că
este un proprietar neglijent, dezinteresat de bunurile sale, şi
legea sancţionează o asemenea atitudine, considerând-o vinovată
în raport cu o anumită stare de normalitate impusă de societate,
exprimată, ca exigenţă, prin norm e juridice. Prin urmare,
cumpărătorul suportă riscul contractului nu pentru că pieirea
bunului îi este imputabilă (deoarece pieirea este, prin ipoteză,
fortuită), ci pentru că este vinovat că nu l-a pus în întârziere pe
debitorul său.
Ce valoare trebuie să dăm, însă, atitudinii subiective a vânză
torului, care n-a predat bunul vândut “în măsura determinată
prin contract’ (art. 1326 Cod civil)? Este aceasta o atitudine
vinovată, deci vinovăţie civilă contractuală, sau poziţia subiectivă
a vânzătorului dobândeşte calitatea de a fi vinovată doar după
momentul punerii sale în întârziere? In mod similar, întrebarea
este valabilă şi în cazul altor contracte, la care obiectul constă în
obligaţia de a face.
Apreciem că, în cazul riscului contractului, deoarece neexe-
cutarea contractului nu este imputabilă părţilor, punerea în
întârziere a debitorului apare mai degrabă a fi o obligaţie a
creditorului, cu efecte juridice pozitive în ceea ce-1 priveşte,
decât un fundam ent al culpei debitorului. Neexecutarea acestei
obligaţii de către creditor se prezumă a fi culpabilă şi, de aceea,
legea îl sancţionează pe creditor, plasând riscul contractului pe
umerii săi.
Privită problema din punct de vedere al debitorului, tot în
materia riscului contractului, transferarea riscului contractului
pe umei'ii săi, după momentul punerii în întârziere, porneşte tot

de la valorizarea de către legiuitor a atitudinii sale subiective.
Astfel, debitorul obligaţiei de predare a bunului, chiar dacă a
întârziat în predarea acestuia, nu este considerat vinovat de
către legiuitor. Dacă bunul piere, vânzătorul nu este sancţionat,
câtă vreme nu s-a realizat punerea în întârziere. Vânzătorul
devine vinovat, în momentul punerii sale în întârziere, şi
sancţiunea va fi suportarea riscului pieirii bunului.
Concluzia că legiuitorul a avut în vedere atitudinea subiectivă
a părţilor contractante, atunci când a rezolvat problema supor
tării riscului pieirii fortuite a bunului, rezultă şi din prevederile
art. 1156 alin. 2 C. civ., care prevăd, în mod expres, exonerarea
de sarcina suportării riscului, dacă se face dovada că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare era executată la termen.
Prevederile legale menţionate compară conduitele celor
două părţi contractante, scutind pe debitorul obligaţiei de pre
dare de sarcina suportării riscului pieirii fortuite a bunului, dacă
nici creditorul n-ar fi putut evita pieirea bunului.
In ceea ce priveşte ipoteza plăţii daunelor moratorii, pentru
întârziere în executarea obligaţiei, sau aceea a plăţii daunelor
compensatorii, pentru neexecutarea obligaţiei, problema vino
văţiei se pune în mod diferit. Astfel, în cazul în care debitorul nu
şi-a executat obligaţia la termenele stipulate în contract, el
săvârşeşte o faptă ilicită. Câtă vreme fapta ilicită s-a produs
(neexecutarea la termen) urmează a se aprecia şi atitudinea
subiectivă a debitorului faţă de această faptă şi urmările acesteia,
iar această atitudine se apreciază în raport cu momentul săvâr
şirii faptei. Prin urmare, vinovăţia contractuală poate să existe,
chiar dacă nu s-a realizat punerea în întârziere a debitorului.
Legea sancţionează conduita creditorului (faptul nepunerii în
întârziere), numai din perspectiva cuantumului daunelor
moratorii, în sensul că ele vor fi plătite numai din momentul
punerii în întârziere, deoarece debitorul aflat în întârziere se
consideră a nu fi lipsit de culpă.
In privinţa daunelor compensatorii, punerea în întârziere a
debitorului are semnificaţia juridică de a marca momentul
refuzului debitorului de a executa obligaţia contractuală. în
trucât, prin ipoteză, este vorba despre o neexecutare culpabilă,
şi în acest caz, atitudinea subiectivă a debitorului se apreciază în
raport de momentul neexecutării obligaţiei, iar nu în raport de
momentul punerii în întârziere. Aşa cum s-a spus1, punerea în
întârziere, în cazul culpei debitorului, nu mai este necesară,
dacă se solicită despăgubiri compensatorii, deoarece “chemarea
debitorului în justiţie cu plivire la îndeplinirea prestaţiei,
constituie interpelarea cea mai energică’2.
In concluzie, rezultă că, în anumite situaţii, regula dies non
inteipellat pro liomine cunoaşte unele atenuări, fiind chiar lipsită
de relevanţă practică în unele materii, iar preocuparea doctrinei
a fost întotdeauna înspre atenuarea exigenţelor ei3.
Secţiunea a X!-a
NULITATEA CONTRACTULUI Şl
VINOVĂŢIA CONTRACTUALĂ
Nulitatea contractului este o “sancţiune de drept civil, care

lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă’4.
Nulitatea contractului intervine pentru nerespectarea con
diţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru încheierea
1P. Demetrescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 140.
2 In acest sens, M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil român,
Editura Cartea românească, Bucureşti, 1921, pag. 444.
3 A se vedea: V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea pag. 102;
C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, voi. II, Bucureşd, 1929, pag. 528.
4 în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.,
Bucureşd, 1992, pag. 173.
valabilă a contractului. în funcţie de natura interesului ocrotit,

nulitatea poate fi absolută sau relativă. Cauzele de nulitate se
apreciază la momentul încheierii contractului. Sub aspectul
efectelor, nulitatea desfiinţează cu efect retroactiv contractul,
astfel că părţile contractului trebuie să fie puse în situaţia ante
rioară, potrivit principiului quod nullum est, nullum efectum
producit.
Se poate observa deci, că nulitatea nu pune probleme de
răspundere contractuală, deoarece contractul odată declarat nul
sau anulat nu mai poate fi executat. Dacă totuşi prestaţiile au fost
executate înainte de momentul declarării nule sau a anulării
contractului, vor trebui restituite. Ba mai mult, în virtutea prin
cipiului rezoluto iure dantis, rezolvitur ju s accipientis, este anulat,
cu unele excepţii, şi actul dobânditorului subsecvent.
în cazul în care nulitatea contractului s-a datorat unor cauze
imputabile părţilor (doi, violenţă, fraudarea legii), pe lângă
efectele specifice nulităţii, se poate pune şi problema plăţii unor
despăgubiri. Aceste despăgubiri vor fi plătite nu în temei
contractual, ci civil delictual, dacă se îndeplinesc condiţiile pre
văzute de art. 998-999 Cod civil.
Există situaţii în care nulitatea contractului ar putea fi con
fundată cu răspunderea contractuală. Astfel, în cazul vânzării
unui lucru afectat de vicii ascunse (art. 1352 Cod civil), situaţia
ar putea fi confundată cu viciul de consimţământ al erorii (sau
dolului) asupra substanţei obiectului contractului (art. 954
alin.l Cod civil).
Cele două situaţii sunt însă diferite. în cazul erorii asupra
substanţei obiectului ( m w in substantiam), cumpărătorul nu a
putut cumpăra în substanţa sa lucrul dorit. în cazul viciilor
ascunse, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta
este impropriu întrebuinţării după destinaţie, sau valoarea sa de
întrebuinţare este micşorată. Şi în această a doua situaţie, este
vorba despre eroare, însă asupra calităţii lucrului.
Eiror in substanţiam deschide calea unei acţiuni în anularea
contractului. Eroarea care priveşte viciile ascunse (cu, sau fără,
viclenie din partea vânzătorului) deschide calea unei acţiuni în
garanţie (redhibitorie sau estimatorie) împotriva vânzătorului.
Deci, numai în acest din urm ă caz se pune problema
răspunderii contractuale şi, pe cale de consecinţă, a vinovăţiei
debitorului1.
Secţiunea a Xll-a
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN CAZUL SIMULAŢIEI
Simulaţia, în sistemul legislaţiei în vigoare, este o excepţie de
la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, deci apare ca o
situaţie juridică pe care terţii sunt îndreptăţiţi să o ignore, care
deci nu le este opozabilă.
Din punct de vedere al înfăţişării sale juridice simulaţia pre
supune încheierea, între aceleaşi persoane, a două contracte: un
contract secret, ascuns, denum it contraînscris şi un contract
aparent, public, denumit contract simulat. în contractul secret
părţile contractante îşi exprimă adevărata lor voinţă juridică; în
contractul simulat se exprimă doar o voinţă aparentă, care nu
corespunde voinţei reale a părţilor2.
Această operaţiune juridică, prin care părţile anihilează prin
contraînscris voinţa aparentă exprimată în contractul simulat, se
numeşte simulaţie.
O condiţie esenţială, din punct de vedere formal, pentru
existenţa simulaţiei, este aceea ca încheierea contractului secret
1 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., pag. 66; C. Hamangiu, I. Rosetti -

Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. II, Bucureşti,
1929, pag. 923, C.S.J., sect. civ., dec. nr. 160/1993, în “Dreptul’
nr. 7/1994, pag. 84 - 85.
să se fi făcut concomitent cu încheierea actului aparent sau

înaintea încheierii acestuia1.
Se pune întrebarea care este relevanţa juridică a vinovăţiei în
materia simulaţiei, sau, altfel spus, sunt părţile contractante
participante la simulaţie vinovate de încheierea unei asemenea
operaţiuni? Răspunsul la aceste întrebări îl putem da, dacă
examinăm scopul simulaţiei.
II. Corelaţia dintre vinovăţia civilă şi scopul

actului simulat.
Orice act simulat este motivat de un scop, care poate fi licit
sau ilicit. Scopul este ilicit, atunci când părţile urmăresc elu
darea unor prevederi legale pentru a profita din punct material
sau nepatrimonial. Spre exemplu, în contractul de vânzare -
cumpărare, se prevede un preţ mai mic decât cel real pentru a
se plăti o taxă de înstrăinare mai mică; părţile deghizează o
donaţie, sub forma vânzării, pentru a se evita aplicarea
reducţiunii liberalităţilor excesive2.
Scopul ilicit, în forma menţionată, antrenează consecinţe
juridice de ordin financiar sau penal. Nu ne interesează, în
această lucrare, aceste consecinţe. Interesează sancţiunile de
ordin civil, pe care le vom analiza la efectele simulaţiei.
Scopul simulaţiei poate fi uneori licit, cum este, spre
exemplu, cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, când se
face o liberalitate de către o persoană care doreşte să-şi păstreze
anonim atul3. Intr-o asemenea situaţie, sancţiunea simulaţiei
funcţionează exclusiv în domeniul raporturilor de drept civil.
Potrivit prevederilor art. 1175 C. civ., “Actul secret, care
modifică u n act public, n u poate avea putere decât între părţile
contractante şi succesorii lor• universali; un asemenea act n u
1 în acest sens, C.S.J., sect. civ., dec. nr. 2160/1992 în “Dreptul',

nr. 10-11/1993, pag. 124.
3Ibidem, pag. 75.
VINOVATIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE... 257
poate avea nici u n efect în contra altor persoane!’. Prin urmare,
sancţiunea specifică a simulaţiei este inopozabilitatea contra
ctului secret faţă de terţele persoane. Faţă de terţi, produce
efecte contractul aparent, public, spre deosebire de părţile
contractante faţă de care produce efecte numai contractul se
cret, ascuns, deoarece acesta exprimă voinţa reală a părţilor1.
III. Vinovăţia civilă şi efectele simulaţiei.

In lipsa unei reglementări juridice exprese, care să precizeze
efectele juridice ale simulaţiei, doctrina şi jurisprudenţa au
conturat unele direcţii de urm at în această materie.
A. în primul rând, trebuie precizat că, terţii, care cunosc
existenţa actului secret la m omentul naşterii interesului lor faţă
de acest contract, nu vor beneficia de inopozabilitatea actului
secret. Prin urmare, numai cei care se întemeiează cu bună-
credinţă pe existenţa actului public, beneficiază de prevederile art.
1175 C. civ., legea dă,- şi de data aceasta, o bonificaţie bunei
credinţe, sancţionând reaua-credinţă. Sau, mai bine spus, îl
lipseşte pe terţul de rea-credinţă de dreptul de opţiune între
actul aparent şi actul secret2.
La modul strict, nu se poate spune că terţii de rea-credinţă
sunt vinovaţi de faptul că au cunoscut existenţa actului secret. Ei
devin vinovaţi doar atunci când invocă efectele juridice ale
contractului aparent, deşi, la momentul naşterii intereselor lor
faţă de contractul secret, îi cunoşteau existenţa. Legea sancţio
nează această atitudine, şi-i refuză terţului de rea credinţă inopo
zabilitatea actului secret3.
1A se vedea, Jean Carbonnier, Droit civil, Tome 4, Les obligations,

PUF, 1996, p. 161.
2 A se vedea, Trib. Supr, Col. civ., dec. nr. 32/1955 cu nota.
V. Longhin, în L.P. nr. 1/1955, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
pag. 76. /
3A se vedea, M. Cantacuzino, op. cit., pag. 467.
B. în cazul în care există conflict între terţi, în sensul că unii

sunt interesaţi să invoce existenţa actului secret iar alţii existenţa
actului aparent, soluţia promovată de practica judiciară este
aceea că, vor avea câştig de cauză, terţii care se întemeiază cu
bună-credinţă pe actul aparent1. Prin urmare, şi de data aceasta,
soluţia este în funcţie de atitudinea subiectivă a terţilor faţă de
operaţiunea juridică a simulaţiei.
C. în materia simulaţiei, sfera noţiunii de terţ este mai largă,
incluzându-i şi pe succesorii cu titlu particular şi pe creditorii
chirografari. Mai mult, s-a decis în practica judiciară, că, în caz
de fraudă a intereselor juridiceşte proteguite ale unor succesori
universali sau cu titlu universal, aceştia pot dobândi, într-un
asemenea caz, calificarea de terţi2.
D. Practica judiciară a mai decis că, prin acţiunea în
simulaţie, nu se atacă actul secret încheiat între părţi, ci se are în
vedere doar recunoaşterea inexistenţei actului aparent. Nu se
pune problema dovedirii prejudiciului de către reclamant şi nici
a fraudei intereselor sale3.
în concluzie la această secţiune, apreciind ca îndreptăţile
soluţiile promovate de practica judiciară, considerăm că se
impune consacrarea lor expresă, de legeferenda.
'Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 1139/20 mai 1972; I. Mihuţă, Probleme
de drept în practica Trib. Supr., Secţia civilă, în R.R.D. nr. 12/1973, pag.
116, citat după C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 77.
2 Trib. reg. Ploieşti, dec. civ. nr. 173/17 ian. 1957, cu notă de Al.
Giurgiu în J.N. nr. 5/1957, pag. 875.
3 Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunahdui Suprem şi a altor instanţejudecătoreşti pe anii 1980-1985,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, nr. 76, pag. 81.
Secţiunea a Xlll-a
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN CAZUL
ACŢIUNII PAULIENE
Potrivit prevederilor art. 975 C. civ., creditorii pot să atace în
justiţie actele juridice făcute cu viclenie de către debitor în
prejudiciul drepturilor lor. Această acţiune se numeşte revoca-
torie sau pauliană. Pe calea acţiunii pauliene se cere revocarea
(desfiinţarea) actului juridic fraudulos încheiat de debitor în
scopul prejudicierii creditorului.
In ce priveşte domeniul de aplicaţie al acţiunii pauliene, nu
pot fi atacate actele care privesc drepturi personale nepatrimo
niale, drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin
subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc drepturi
patrimoniale neurmăribile1.
Doctrina de specialitate şi practica judiciară în materie au
făcut unele precizări importante în privinţa condiţiilor acţiunii
pauliene (revocatorii).
Aceste condiţii sunt următoarele:
1) Actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu. în
această materie, prejudiciul constă în faptul că debitorul şi-a
cauzat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate prin actul atacat2.
Codul civil nu vorbeşte expres despre prejudiciu, ca o con
diţie a exercitării acţiunii pauliene, însă, neîndoielnic, această
condiţie este subânţeleasă. Aşa cum s-a spus “Ideea de prejudiciu
este cuprinsă în ideea de fraudă...
1 în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 308;

M. Cantacuzino, op. cit. pag. 454.
2 A se vedea: Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 919/4 iulie 1970,
nepublicată, în I. Mihuţă, Repertoriu...., 1969 - 1975, pag. 122; Trib.
Supr., Col. civ., dec. nr. 744/ iunie 1959, în C.D., 1959, pag. 100.
Prejudiciul constituie însăşi raţiunea acţiunii pauliend'x.

In practica judecătorească s-a decis că prejudiciul trebuie să
fie actual şi personal2.
Trebuie precizat, însă, că există acte juridice care, deşi
conduc în mod direct sau indirect la micşorarea activului
patrimonial al debitorului, nu constituie acte de prejudiciere a
creditorului chirografar. Exemplu: actul prin care se plăteşte un
alt creditor de către debitor; refuzul unei donaţii3; actele prin
care se contractează noi datorii4.
In categoria actelor frauduloase, care pot fi atacate cu acţiu
nea revocatorie, pot fi incluse: donaţiile, vânzarea, plata
nedatorată, cesiunea de creanţă, renunţarea la o prescripţie
împlinită5.
2) Creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă,
şi, în principiu, anterioară actului atacat6. S-a susţinut, în doc
trină, că anterioritatea creanţei creditorului poate fi dovedită
prin orice fel de mijloc de probă. Nu este necesară data certă,
deoarece frauda debitorului îl transformă pe creditorul chiro
grafar în terţ desăvârşit, iar actul atacat nu-i mai este opozabil în
calitate de succesor al debitorului7.
3) Frauda debitorului.
4) Complicitatea la fraudă a terţului cu care s-a încheiat
actul, în cazul actelor cu titlu oneros.
' D. Gherasim, B u n a -credinţă în raporturile juridice civile, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, pag. 93.
2 Trib. Supr., sect. civ., dec. nr. 919/4 iulie 1970, în I. Mihuţă,
Repertoriu pe anii 1 9 6 9 -1 9 7 5 , pag. 122.
3 In acest sens Planiol - Ripert, Trăite pratique de droit civil jranţais,
tome VII, nr. 940.
5 In acest sens, D. Gherasim, op. cit., pag. 93.
6 în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 3Qft-
7 Ibidein, pag. 309.
întrucât ultimele două condiţii necesită precizări suplimen
tare, ele având o contingenţă pronunţată cu vinovăţia civilă, ne
vom referi, în cele ce urmează, la ele.
II. Corelaţia dintre frauda debitorului şi

vinovăţia civilă.
A. Noţiunea de fraudă.
Noţiunea de fraudă, în materie civilă, este susceptibilă de
abordări diferite. Vechiul drept francez făcea referire la 11 specii
de fraudă, care, însă, în urma unei clasificări metodice, au fost
grupate în trei categorii:
a) frauda de re ad rem - adică aceea săvârşită de o parte
contractantă în detrimentrul celeilalte părţi contractante;
b) frauda de peisona ad peisonarn - adică aceea săvârşită de
părţi în dauna terţilor străini de contract;
c) frauda de contractu in contractum sau fraus legi - adică
aceea făcută în scopul sustragerii de la o obligaţie impusă de
lege1.
Frauda, în majoritatea formelor sale de manifestare, este un
act de viclenie, de înşelăciune, animat de o intenţie răuvoitoare.
De aceea, o asemenea manifestare de voinţă este uşor de
calificat.
Este mai greu însă de identificat frauda, atunci când actul
-juridic încheiat nu are nimic ilicit în sine, nu evidenţiază prin el
însuşi frauda comisă.
într-o asemenea situaţie, se impune investigarea voinţei celui
care a încheiat actul. Pe această cale, se ajunge la vinovăţia
autorului actului.
Prin urmare, putem spune că frauda conţine întotdeauna o
voinţă vinovată. Precizăm, totuşi, că nu întotdeauna frauda
înseamnă vinovăţie în forma intenţiei calificate.
1în acest sens, J. Bedarride, Trăite du doi et de la fraude en matiere

civile et commerciale, Paris, 1887, voi. I, pag. 18, citat după D. Gherasim,
op. cit., pag. 91.
B. Frauda debitorului în condiţiile art. 975 C. civ.

Actele viclene, la care face referire art. 975 C. civ., sunt mai
întâi, cele care au fost săvârşite în scopul prejudicierii intereselor
creditorului chirografar. Caracterul lor fraudulos constă în
faptul că debitorul a avut cunoştinţă de “rezultatul păgubitor al
actului fa ţă de creditor3,1.
Pentru a exista fraudă, este necesar ca debitorul să îşi dea
seama că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare
de insolvabilitate.
în literatura de specialitate mai veche s-a susţinut că, în
materia art. 975 C. civ., prin fraudă nu trebuie să înţelegem
dolul contractual, adică manoperele frauduloase, făcute cu in
tenţia de a vătăma, “Frauda pauliană este deci frauda p i n
cunoştinţa prejudiciului, iar n u frauda p i n intenţia specială de
a vătăm ă’2. Observaţia ni se pare pertinentă, cu precizarea că
art. 975 C. civ. nu exclude intenţia de a vătăma.
De aceea, este mai corect a spune, că intenţia rău-voitoare de
a-1 păgubi pe creditorul chirografar nu este o condiţie
obligatorie, aplicarea textului art. 975 C. civ. nereclamând, cu
necesitate, această formă a vinovăţiei debitorului3.
în ce priveşte dovada fraudei, aceasta revine creditorului,
care poate folosi orice fel de mijloace de probă admise de lege,
stabilirea fraudei fiind o chestiune de fapt lăsată la aprecierea
instanţelor de judecată.
în cazul contractelor cu titlu oneros, potrivit unor autori,
frauda implică intenţia rău-voitoare de a frauda pe creditor şi a-i
produce un prejudiciu. Alţi autori, dimpotrivă, susţin că este

2 C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianum, Tratat de drept
civil român, voi. I, (restitutio) Editura AII, Bucureşti, 1997, pag. 358.
3 "Frauda, în această materie, ca element de culpă, constă în
conştiinţa ce o avea debitorul că actul său era de natură a cauza un
prejudiciu creditorilor săi, indiferent dacă această stare de conştiinţă
provine din răutate sau nepăsari', M. Cantacuzino, op. cit., pag. 455.
necesar şi suficient ca debitorul să fi avut cunoştinţă despre
datoria sa şi despre faptul că, încheind actul, îşi crează sau
agravează insolvabilitatea1. Apreciem, însă, ca mai aproape de
adevăr, o altă teză susţinută în materie, şi anume susţinerea
potrivit căreia cunoaşterea prejudiciului implică intenţia de a
vătăma2.
C. Frauda terţului dobănditor.

In ce priveşte vinovăţia terţului dobănditor, trebuie să dis
tingem după cum este vorba despre acte cu titlu gratuit sau acte
cu titlu oneros.
In cazul actelor cu titlu gratuit, nu se cere complicitatea la
fraudă a terţului, frauda debitorului fiind suficientă. Benefi
ciarul liberalităţii are de apărat un avantaj patrimonial gratuit
(certat de lucru captando), pe când creditorul se luptă pentru a
evita o pagubă (certat de damno vitando) şi, de aceea, cel de-al
doilea trebuie să fie preferat celui dintâi. Buna-credinţă a
terţului beneficiar al actului cu titlu gratuit nu-1 apără pe acesta
şi, de aceea, va trebui să suporte efectele acţiunii pauliene3.
In cazul actelor cu titlu oneros, complicitatea la fraudă este
necesară, deoarece terţul dobănditor al bunului a plătit echiva
lentul valorii pe care o deţine şi el va lupta pentru menţinerea
acestei valori în patrimoniul său (certat de damno vitando). De
'aceea, trebuie distins, în această materie, între terţul de bună-
credinţă şi terţul de rea-credinţă.
Numai terţul de rea-credinţă se face vinovat de fraudă. El va
fi considerat că a fost complice la fraudă, dacă se dovedeşte că a
avut cunoştinţă de insolvabilitatea debitorului şi de faptul că,
prin încheierea actului, se va produce un prejudiciu creditorilor.
1 A Pansard, Action paulienne, în Juris Classeur Civil, fasc nr. 39,

pag. 3, citat după D. Gherasim, op. cit, pag. 93.
2Planiol -Ripert, op. cit., VII, nr. 930.
3 In acest sens: I. Mihuţă, Repertoriu... pe anii 1980 - 1985, pag. 83,
nr. 86; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., pag. 477, nr. 73.
în ce priveşte noţiunea de complicitate la fraudă, în lipsa

unui text legal, doctrina a făcut unele precizări. Unii autori au
considerat că trebuie să se recurgă la noţiunea de complicitate
din materie penală, astfel că terţul, pentru a fi complice la
fraudă, trebuie să-l ajute în mod concret pe debitor la săvârşirea
fraudei, prin actul ce-1 încheie, şi trebuie să aibe cunoştinţă de
faptul că acesta acţionează în scopul de a sustrage bunuri sau
valori, pentru a-şi provoca starea de insolvabilitate. Ar fi vorba,
deci, despre un “conceit fraudulos', despre o “înţelegere
frauduloasă'1.
în practica judiciară s-a decis chiar că terţul trebuie să fi avut
cunoştinţă, în m omentul încheierii contractului, despre exis
tenţa creanţei reclamantului2.
III. Corelaţia dintre vinovăţia civilă şi efectele

acţiunii pauliene.
Sub aspectul naturii sale juridice, acţiunea pauliană a fost
considerată o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de
debitor în frauda drepturilor creditorului său3. Ea se deosebeşte
de acţiunea în anularea actului juridic, deoarece nulitatea
produce efecte faţă de orice persoană, pe când acţiunea
pauliană produce efecte relative, numai între creditor şi terţul
dobânditor.
Pe de altă parte, acţiunea pauliană profită doar creditorului
care a intentat-o nu şi celorlalţi eventuali creditori. Ea are ca
efect revocarea actului încheiat de debitor în frauda credito
rului, însă revocarea este limitată la valoarea creanţei credito
rului. Pentru partea care excede valoarea creanţei, înstrăinarea
rămâne valabilă.
1 în acest sens, D. Gherasim, B u n a credinţă..., pag. 93.

2în acest sens, Trib. Suprem, col. tiv., dec. nr. 744 din 18 iunie 1969, cu
nota N. Rodeanu, în Leg. Pop, nr. 2/1960, pag. 104 -108. '
3 Fr. Deak, Teoria generală a obligaţiilor, Curs, pag. 329.
în situaţia în care există mai mulţi creditori, cei care n-au

intentat acţiune nu profită de reuşita creditorului care a câştigat
procesul, astfel că, faţă de ei, actul de înstrăinare rămâne în
continuare valabil.
în ce priveşte efectele acţiunii pauliene faţă de terţul dobân-
ditor, în cazul în care creditorul chirografar a câştigat procesul,
terţul va trebui să restituie bunul, dacă acesta se găseşte încă în
patrimoniul său. în situaţia în care l-a înstrăinat, terţul datorează
creditorului chirografar daune-interese, reprezentând fie preţul
primit, dacă acesta este egal sau superior valorii lucrului, fie
valoarea lucrului, dacă preţul este inferior valorii1.
De asemenea, terţul răspunde şi în cazul în care bunul piere.
Efectele juridice m enţionate mai sus se produc doar în cazul
actelor cu titlu gratuit şi în cazul actelor cu titlu oneros, dacă
terţul dobânditor a fost de rea-credinţă.
în ce priveşte situaţia terţilor subdobânditori, în literatura de
specialitate au fost făcute următoarele precizări:
1) în cazul în care terţul a fost de bună credinţă, acţiunea
pauliană nu este admisibilă nici împotriva sa, nici împotriva
subdobânditorului2.
2) în situaţia în care există o înţelegere privitoare la fraudă,
între debitor şi subdobânditor, iar actul încheiat cu terţul are
doar rolul de a masca frauda, acţiunea pauliană este admisibilă
împotriva subdobânditorului.
3) în cazul în care terţul dobânditor a fost de rea credinţă,
acţiunea este admisibilă numai împotriva subdobânditorului de
rea-credinţă, nu şi împotriva celui de bună-credinţă3.
1C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Bălcoianu, op. cit., pag. 363.
2Aubry et Rau. Cours de droit civilfranţais, Paris, 1897, ed. a V-a, voi. IV,
pag. 346; Planiol - Ripert, op. cit., voi. VII, nr. 959.
3 în acest sens: Baudy - Lacantinerie, Trăite theorique et pratique de droit
civil, Tome I, nr. 667; Trib. Suprem, dec, de îndrumare nr. 15 din 24 mai
1962, în Cui. de decizii, 1962, pag. 25.
• CAPITOLUL IV
EFECTELE VINOVĂJIEI CIVILE ÎN CADRUL
ALTOR INSTITUŢII ALE DREPTULUI CIVIL
Secţiunea I
VINOVĂŢIA CIVILĂ ÎN MATERIA POSESIEI
I. Consideraţii introductive.
Posesia, în sistemul legislaţiei noastre în vigoare, este o stare
de fapt generatoare de efecte juridice. Elemen-tele sale consti
tutive se referă, pe de o parte, la stăpânirea materială a unui bun
(elementiil coipus), precum şi la intenţia celui care stăpâneşte de
a se comporta faţă de bun ca şi când ar fi adevăratul proprietar
sau titularul altui drept real (elementul anim us)1.
_ Posesia este protejată juridiceşte numai dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că ea trebuie să
îndeplinească calităţile cerute de prevederile art. 1847 C. civ. şi
anume, să fie “continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar”.
Legea nu enum era printre calităţile posesiei şi cerinţa ca ea
să fie' neechivocă, însă apreciem, alături de alţi autori şi de
1 în acest sens, Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru,

Drept civil, Drepturile reale, Institutul European, 1997, pag. 139.
practica judecătorească în materie, că, pentru a produce efecte

juridice, posesia trebuie să fie neechivocă1.
In cele ce urmează, vom analiza incidenţa vinovăţiei civile în
materia posesiei prin referire la următoarele probleme:
a) vicierea posesiei prin violenţă;
b) efectele vinovăţiei în cazul posesiei de rea-credinţă;
c) relevanţa juridică a vinovăţiei chile în cazul acţiunilor
posesorii.
II. Efectele vinovăţiei civile în cazul vicierii

posesiei prin violenţă.
Codul civil se referă la vicierea posesiei prin violenţă în art.
1851, care prevede că “Posesia este tulburată când este fu n d a tă
sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea
adveisam lui”.Aşadar, atunci când posesia a fost începută prin
exercitarea unor acte de violenţă, posesia este viciată, iar
posesorul nu poate invoca efectele benefice ale acesteia. In mod
practic, violenţa nu poate fi concepută decât în forma unor acte
intenţionate, pe care individul le conştientizează înţelegând
semnificaţia negativă a efectelor lor în raport cu alte persoane.
Prin urmare, violenţa este o stare de fapt imputabilă celui care o
exercită, iar consecinţa juridică a acestei stări este transformarea
posesiei dintr-o posesie utilă, într-o posesie viciată.
Faţă de modul de redactare a textului legal, s-a pus problema
dacă posesia este viciată atât de violenţa activă, care porneşte de
la posesor, cât şi de violenţa pasivă, care are în vedere actele de
violenţă săvârşite ca răspuns la violenţa exercitată din partea
altei persoane. Literatura juridică este în sensul că numai
1în acest sens: C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., pag. 141;
D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1986, pag. 44; Trib. Sup., sect. civ., dec.
nr. 769/1979, în C.D., 1979, pag. 37-39; Trib. Supr., sect. civ. , dec.
nr. 1903/1975, în C.D., 1975, pag. 67-68.
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE... 269
violenţa activă viciază posesia, o soluţie contrară însem nând o
injustiţie şi o inechitate1. Aşa cum s-a spus, dacă s-ar accepta că şi
violenţa pasivă viciază posesia, ar însemna să se dea posibilitate
terţului să vicieze posesia prin actele sale violente, deşi posesorul
n-a avut nici o iniţiativă violentă, ci a dobândit şi conservat
paşnic posesia, aflându-se într-o adevărată legitimă apărare2.
De aceea, considerăm că textul art. 1851 C. civ. trebuie
interpretat în sensul că numai violenţa activă viciază posesia iar,
de lege ferenda, apreciem că el ar trebui modificat în acest sens
pentru a se curma orice controversă în această problemă.
Calitatea posesiei de a fi paşnică, netulburată, liniştită trebuie
să fie prezentă pe toată durata posesiei. Prin urmare, problema
vinovăţiei posesorului se apreciază nu numai la momentul
intrării în posesie, ci şi ulterior acestui moment.
III. Efectele vinovăţiei în cazul posesiei

de rea-credinţă.
Am arătat, în cadrul capitolului introductiv, că între vinovăţia
civilă şi reaua-credinţă există o puternică legătură, chiar dacă
cele două noţiuni nu pot fi suprapuse deoarece au sfere de
extensie diferite. In materia de care ne ocupăm, posesorul este
de rea-credinţă, când stăpâneşte un bun în baza unui titiu
'nevalabil şi cunoaşte viciile titlului său. Reaua-credinţă, în
materia posesiei, este exact inversul bunei-credinţe, astfel cum
aceasta este definită de prevederile art. 486 C. civ. Potrivit
acestui text legal., “Posesoml este de bună-credinţă când posedă
1 în acest sens: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 228; I. P. Filipescu, Drept civil,
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti,
1994, pag. 56.
2 I. P. Filipescu, op. cit., pag. 56; Dimitrie Gherasim, Teoria generală a
posesiei în dreptid civil român, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986,
pag. 48.
ca proprietar în puterea u n u i titlu translativ de proprietate, ale

căror vicii nu-i sunt cunoscute”.
Aşadar, dacă posesorul cunoaşte viciile titlului său, el este de
rea-credinţă.
Şi în această materie, reaua-credinţă înseamnă vinovăţie.
Posesorul este însă vinovat nu pentru că are cunoştinţă de viciile
titlului său, ci pentru că, deşi o asemenea cunoaştere ar trebui
să-l facă să se abţină de la culegerea fructelor bunului, ştiind că
nu el are calitatea de proprietar, totuşi nu se abţine şi exercită
atributele juridice specifice proprietarului, fără a avea o
asemenea calitate.
Din această perspectivă, vinovăţia posesorului, care în ipoteza
dată, îmbracă forma intenţiei, este sancţionată de legiuitor în
sensul că, potrivit art. 485 C. civ., el nu este îndreptăţit să
culeagă fructele bunului aşa cum este îndreptăţit posesorul de
bună-credinţă. Posesorul de rea-credinţă este obligat să restituie
fructele bunului sau contravaloarea lor, dacă au fost consumate,
deoarece acestea se cuvin, potrivit art. 483 C. civ., proprietarului.
El restituie şi valoarea fructelor pe care nu le-a cules din
neglijenţa sa.
Precizăm că, vinovăţia posesorului se apreciază la momentul
fiecărei perceperi şi, de aceea, buna-credinţă trebuie să fie
prezentă pe toată durata posesiei, pentru ca perceperea
fructelor bunului să nu fie imputabilă.
Cu ocazia restituirii fructelor, indiferent de reaua-credinţă a
posesorului, proprietarul trebuie să restituie posesorului cheltu
ielile făcute de acesta cu ocazia culegerii fructelor, până la data
restituirii posesorul având un drept de retenţie!.
In ce priveşte momentul faţă de care se apreciază vinovăţia
posesorului, acesta este cel Ia care face referire art. 487 C. civ.,
care prevede că “Posesorul încetează de a f i de bună-credinţă din
momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute ”. După acest
1C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op. cit, pag. 149.

moment, posesorul este vinovat de perceperea fructelor. Potrivit

prevederilor art. 1899 alin. 2 C. civ., buna-credinţă se prezumă
iar dovada relei credinţe revine celui ce o invoca.
Cu privire la textul art. 1899 alin.2 C. civ., în literatura
juridică au existat controverse. Astfel, într-o opinie, se consideră
că el nu se aplică decât în materia uzucapiunii, deoarece este
reglementat exclusiv pentru această materie şi, de aceea, textul
este de strictă interpretare1. Alţi autori susţin, dimpotrivă, că
textul se aplică prin analogie, şi la această materie şi, prin
urmare, cel care culege fructele este prezumat, până la proba
contrarie, că a fost de bună-credinţă la data perceperii
fructelor2.
IV. Efectele vinovăţiei civile în materia

acţiunilor posesorii.
Literatura de specialitate defineşte acţiunile posesorii ca fiind
acele acţiuni puse la îndem âna posesorului “pentru apărarea
posesiei ca stare de fa p t împotriva oricărei tulburări, pentru a
menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când
ea a fost pierdută”3-
Acţiunile posesorii sunt pârghii juridice, prin care se ocro
teşte posesia ca stare de fapt, fără a se pune în discuţie dreptul
de proprietate. Ele sunt reglementate de prevederile art. 674 -
676 C. pr. civ. Legea reglementează o acţiune posesorie generală
(în complângere), prin care se tinde a se înlătura orice tulbu
rare a posesiei, cu excepţia tulburărilor exercitate prin violenţă
şi o acţiune specială în reintegrare (reintegrada), pentru cazul
când tulburarea posesiei se face prin acte de violenţă.
1 M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura “Cartea

Românească”, Bucureşti, 1921, pag. 120.
21. P. Filipescu, Drept civil, pag. 70,
3 C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., pag. 149.
Relevanţa juridică a vinovăţiei în această materie constă în faptul

că, în cazul acţiunii în complângere, este vorba de o tulburare a
posesiei prin acte sau fapte care nu îmbracă o formă violentă. Cel
care tulbură posesia exercită acte materiale (tulburarea de fapt a
posesiei) prin care contrazice în mod evident posesia1. Aceste acte
nu trebuie săvârşite, cu necesitate, în forma intenţiei. In cazul
tulburării de drept, o persoană manifestă, prin acte juridice sau
extrajuridice, pretenţii contrare posesiei altei persoane. In acest caz,
actele pe care le exercită cel care tulbură posesia sunt întotdeauna
săvârşite cu intenţie.
Spre deosebire de acţiunea posesorie în complângere, în
cazul reintegrandei, tulburarea posesiei s-a făcut prin violenţă,
adică prin acte agresive asupra persoanei posesorului sau chiar
asupra bunului reclamantului. Prin urmare, în acest caz, are loc
o deposedare a posesorului, care se realizează prin uzurpare,
fapt ce crează un obstacol persistent, astfel că posesoml nu mai
poate să reia folosinţa bunului2.
Deposedarea posesorului se realizează prin acte de violenţă,
prin forţă (acte de ocupare, de obstrucţie, de distrugere), de o
anumită gravitate, de natură să pună în pericol chiar siguranţa
posesorului. Nu este strict necesar ca actele de violenţă să fii
degenerat în mod concret în loviri reciproce, care să fi condus la
vătămări corporale. Este însă esenţial ca aceste acte să se fi
produs cu intenţie, deoarece vinovăţia în forma intenţiei condi- -
ţionează admisibilitatea acţiunii posesorii în reintegrare.
Aşa cum s-a spus, acţiunea în reintegrare are un pronunţat
fundam ent de echitate3, deoarece, chiar dacă uzurpatorul ar
avea un titlu asupra bunului, uzurparea tot nu s-ar putea
justifica, pentru că nimeni nu-şi poate face singur dreptate, într-
o societate civilizată în care există justiţie.
1 D. Gherasim, op. cit., pag. 150.

EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE' ___ 273
în concluzie, interesul practic al distincţiei între acţiunea în

complângere şi acţiunea în reintegrare, consta în condiţiile
legale de admisibilitate. Acţiunea în complângere poate fi
introdusă dacă: 1) nu a trecut un an de la tulburare sau depose
dare; 2) posesia a durat cel puţin un an anterior tulburării sau
deposedării; 3) posesia reclamantului a fost utilă. Pentru
exercitarea acţiunii în reintegrare, se cere doar condiţia să nu fi
trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Aşadar, instanţa judecătorească trebuie să delimiteze clar
caracterul violent al actelor de tulburare a posesiei, iar acest
lucru este posibil doar prin identificarea gradului de vinovăţie
de care se face vinovat cel care a exercitat tulburarea.
Secţiunea a Iha
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN MATERIA
REVENDICĂRII BUNURILOR MOBILE
Potrivit prevederilor art. 1909 alin. 1 C. civ. “lucrurile mişcă
toare se prescriu prin fa p tu l posesiunii lor, fă ră să fie trebuinţă
de vreo scurgere de tim p”.
Codul civil român, a preluat, în acest text legal, principiul
instituit de art. 2279 C. civ., francez - “E n fa it de membles posse-
sion vaut titre”. Insă preluarea este deficiară şi contradictorie,
deoarece textul vorbeşte, pe de o parte, de prescripţie, de esenţa
căreia este trecerea timpului, iar pe de altă parte arată că este
nevoie de scurgerea timpului, pentru a se prescrie.
Regula consacrată în art. 1909 C. civ. ar putea fi considerată,
dintr-un anumit punct de vedere, o anomalie juridică, deoarece
ea vine în conflict cu principiul nemo plus iuris ad alium
transfere potest quam ipse habet, deoarece validează o înstrăinare
făcută de către un neproprietar. Şi totuşi, încă înainte de
adoptarea Codului civil francez, adagiul “en fa it de meubles
possesion vaut titre”, care a luat naştere în secolul al XVIII-lea,

era justificat în Franţa pe motivul că revendicarea bunurilor
mobile ar fi, după cum scria Bourjon, prejudiciabilă binelui
public, deoarece nimeni nu cere titlu, când este vorba despre un
lucru mişcător, titlu care să fie deopotrivă justificativ şi translativ
de proprietate şi în privinţa aceasta fiecare se încrede în
posesiune şi se mulţumeşte de ea1.
Aşadar, există argumente care ar putea să justifice sancţio
narea proprietarului unui bun mobil în beneficiul unui posesor.
Considerente de echitate impun, din punct de vedere practic,
protejarea posesorului bunului mobil, deoarece s-a întemeiat pe
o aparenţă de proprietate. Iar întrucât această aparenţă de
proprietate a fost creată de însuşi proprietarul, acesta trebuie să
suporte riscurile neglijenţei sale.
Ipoteza de aplicare a textului art. 1909 alin. 1 C. civ. este
aceea a unui terţ care dobândeşte cu bună-credinţă un bun de la
un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat
de bună voie. In general, literatura de specialitate vorbeşte de
necesitatea îndeplinirii a trei condiţii, pentru ca textul art. 1909
alin. 1 C. civ. să fie aplicabil, şi anume:
1) posesia să fie reală;
2) posesia să fie utilă;
3) posesia să fie de bună-credinţă2.
Din perspectiva problemei care ne interesează în această
lucrare, urmează să precizăm că buna-credinţă, în această
materie, înseamnă ignorarea de către cel care deţine bunul, a
viciului titlului celui de la care a dobândit. Condiţia bunei-
credinţe a terţilor dobânditori nu este consacrată expres, însă
rezultă din principiile generale ale Codului civil şi din preve
derile art. 972 C. civ., care este o aplicaţie a art. 1909 C. civ.
Astfel, potrivit art. 972 Cod civil, dacă lucrul pe care cineva s-a
1 A Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept civil francez, voi. I,

ediţia VII, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1940, pag. 1183.
2 In acest sens, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M'. M. Pivniceru, op. cit., pag. 129.
#
______________________ EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE... 275

obligat a da la două persoane este mobil, persoana pusă în
posesiune este preferată şi rămâne proprietară, chiar dacă titlul
său este cu dată posteiioară, num ai posesiunea să fie de bună-
credinţă”.
II. Efectele vinovăţiei posesorului de rea-credinţâ.

Este posesor de rea-credinţă, terţul care a dobândit bunul de
la detentorul precar şi care, la momentul dobândirii, ştia, că cel
de la care dobândeşte nu este proprietarul bunului.
Reua-credinţă, deci, în această materie, constă în faptul că
posesorul care are cunoştinţă că nu tratează cu adevăratul
proprietar, încheie totuşi un act juridic, pe baza căruia înţelege să
dobândească bunul în proprietate.
Aceasta fiind ipoteza de la care pornim, se pune întrebarea
care este relevanţa juridică a vinovăţiei în această materie? Care
sunt persoanele vinovate şi ce sanţiune juridică li se aplică?
Precizăm, şi cu această ocazie, că simpla cunoaştere a calităţii
de non dominus a detentorului precar, nu înseamnă, prin ea
însăşi, vinovăţie. Problema vinovăţiei se pune doar în momentul
când terţul se hotărăşte să cumpere de la un non dominus. El
este vinovat, pentru că se plasează, prin conduita ce adoptă, într-
o atitudine contrară moralei şi dreptului, pentru că participă la
frauda 'iniţiată de detentorul precar. Cel care ştie, că pro
prietatea nu se poate dobândi prin cumpărare de la cineva care
nu are bunul în proprietate, într-o atitudine normală, ar trebui
să se abţină de la încheierea unui astfel de act juridic. Dacă nu o
face, atitudinea sa este culpabilă, şi mai multe principii de drept
vin să condamne o asemenea atitudine.
Reaua-credinţă înseamnă, şi în această materie, vinovăţie în
forma intenţiei, iar sancţiunea legii va fi lipsirea posesorului de
efectele benefice ale art. 1909 alin. 1 C. civ. Prin urmare, posesorul
de rea-credinţă nu va dobândi bunul în proprietate, mai mult, va
fi obligat să restituie bunul proprietarului, dacă acesta a iniţiat o
acţiune în revendicare. In cazul în care bunul nu mai există, va
fi restituită valoarea lui de la momentul introducerii acţiunii în

revendicare. De asemenea, posesorul de rea-credinţă trebuie să
restituie fructele bunului, percepute sau nepercepute, ori
valoarea acestora dacă le-a consumat sau acestea au pierit.
Aşadar, se poate observa, că vinovăţia posesorului de rea-
credinţă atrage o triplă sancţiune. Această triplă sancţiune îşi are
fundam entul în principiul nemo auditur propiiam turpitudinem
allegans. Posesorul de rea-credinţă nu poate să invoce propria sa
imoralitate şi propria culpă, pentru a beneficia de un drept, pe
care legea îl recunoaşte numai posesorilor de bună-credinţă.
III. Efectele vinovăţiei în cazul revendicării

bunurilor pierdute sau furate.
A. Vinovăţia terţului dobânditor .
Codul civil român, în art. 1909 alin. 2, reglementează efecte
juridice diferite pentru ipoteza când proprietarul pierde bunul
sau acesta îi este furat, iar cel care-1 găseşte sau cel care l-a furat
îl înstrăinează către un terţ.
Dacă terţul este de bună-credinţă, acţiunea în revendicare
îndreptată de proprietar împotriva sa va fi introdusă într-un
term en de 3 ani, socotit de la data pierderii bunului sau a
sustragerii bunului. Termenul de trei ani este un termen de
decădere1.
Deosebirea dintre posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-
credinţă, în această materie, constă în faptul că posesorul de rea-
credinţă ştie că cel de la care dobândeşte nu este proprietarul
bunului, ci este un hoţ sau un găsitor al bunului. Vinovăţia sa
constă în faptul că, deşi cunoaşte această realitate, introduce un
elem ent de imoralitate în circuitul juridic, acceptând să
negocieze cu asemenea persoane, a căror fapte intră chiar şi sub
1 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 289.
incidenţa legii penale. De aceea, vinovăţia sa trebuie sancţionată,

iar sancţiunea constă în restituirea bunului la adevăratul
proprietar.
Se poate observa că, în această materie, legea nu tratează
diferit buna-credinţă de reaua-credinţă, din punctul de vedere al
efectelor revendicării. Astfel, şi-ntr-un caz şi-n celălalt, ca efect al
acţiunii în revendicare, terţul dobânditor este obligat să restituie
bunul cumpărat, fără ca proprietarul să fie ţinut să-i înapoieze
preţul plădt cu ocazia cumpărării. Totuşi, legea, în art. 1910 C.
civ., protejează buna-credinţă a celui care a cumpărat bunul, dintr-
un loc unde în mod curent şi obişnuit se fac asemenea operaţiuni.
(“l-a cumpărat la bâlci sau la târg sau la o vindere publică, sau de
la un negustor care vinde asemenea lucruri”- aii. 1910 C. civ.).
Cel care a cumpărat, în asemenea condiţii, este protejat, în
sensul că nu va restitui bunul decât după ce proprietarul
bunului îi va restitui preţul, pe care l-a plătit el însuşi cu ocazia
dobândirii. Până la data restituirii preţului, terţul dobânditor va
avea un drept de retenţie.
Cum se justifică regulile consacrate în art. 1909 alin. 2 C. civ.
şi art. 1910 C. civ.? Legiuitorul a derogat de la principiul consa
crat în art. 1909 alin. 1 C. civ., pornind de la faptul că, în aceste
situaţii, proprietarul bunului nu s-a desesizat de bună voie de
bunul său. Prin urmare, nu se poate reţine vinovăţie în sarcina
sa, deşi, o anumită lipsă de diligenţă, propriu-zis neglijenţă,
există din partea proprietarului.
Totuşi, legiuitorul a sancţionat mai sever, pe cel care cum
pără fără a se interesa de calitatea de proprietar a celui de la
care dobândeşte. El este un cumpărător neglijent şi trebuie să
suporte riscurile neglijenţei sale. Vinovăţia sa este însă mai mică, în
ipoteza art. 1910 C. civ., deoarece convingerea sa a fost puternic
influenţată de împrejurările obiective în care a avut loc dobân
direa bunului. In orice caz, în asemenea împrejurări, există o
probabilitate mai mare că terţul dobânditor n-a fost preocupat
de anumite operaţiuni speculative, spre deosebire de cazul când
dobândirea se realizează în alte locuri decât cele obişnuite.
Deoarece, în această din urmă situaţie, în cele mai multe cazuri,

cumpărătorul, deşi nu ştie cu certitudine că cel de la care
dobândeşte nu este proprietarul bunului, ar fi trebuit să ştie sau
ar fi putut să ştie, şi, deci, trebuia să fie mai circumspect.
Dacă, în privinţa restituirii bunului în natură către pro
prietar, nu există deosebire între cumpărătorul de bună-credinţă
şi cel de rea-credinţă, vinovăţia celui din urm ă produce efecte
juridice în materia prescripţiei extinctive şi în privinţa culegerii
fructelor bunului, între momentul dobândirii bunului şi mo
mentul restituirii.
în ce priveşte prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune poate
fi exercitat de către proprietar dacă bunul se află la un posesor
de rea-credinţă, în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 1909
alin. 2 C. civ.
Prin urmare, dreptul la acţiune nu se prescrie în termen de 3
ani, socotiţi de la data pierderii sau sustragerii bunului. Care va
fi atunci term enul în care poate fi revendicat bunul mobil de la
cumpărătorul de rea-credinţă?
în literatura de specialitate anterioară anului 1989, în mod
constant se decidea că, în această materie, sunt aplicabile preve
derile art. 1890 C. civ., care prevăd un term en de 30 de ani.
Această poziţie a fost adoptată şi de practica judiciară, însă, în
anul 1982, într-o decizie de speţă, fostul Tribunal Suprem a
statuat că regimul acţiunii în revendicare, sub aspectul
prescripţiei dreptului la acţiune, trebuie privit ca fiind unitar şi,
de aceea, nu se poate face distincţie între revendicarea bunu
rilor imobile şi revendicarea bunurilor mobile, în ambele cazuri
dreptul la acţiune fiind imprescriptibil, deoarece proprietatea
nu se stinge prin neuz1.
Soluţia imprescriptibilităţii dreptului la acţiune a fost susţi
nută ulterior şi de unii autori2, însă considerăm că, întrucât
1 în sensul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune, Trib. Suprem,

sect. civ., dec. nr. 144/1982, în C.D., 1982, pag. 13.
2 V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor articolului 14 din Codul de
procedură penală cu prevederile articolelor 1909 -1 9 1 0 din Codul civil,
normele juridice privitoare la prescripţia extinctivă au un carac
ter imperativ, nu se poate deroga de la ele, şi, prin urmare,
acţiunea în revendicare privitoare la bunurile mobile este
prescriptibilă în termenul prevăzut de art. 1890 C. civ.
In ce priveşte restituirea fructelor, sunt aplicabile regulile
prezentate la materia revendicării bunului de la posesorul de
rea-credinţă, care a dobândit de la un detentor precar.
Precizăm că, indiferent de calitatea celui de la care a
dobândit, (detentor precar, hoţ, găsitor) posesorul de rea-cre
dinţă este ţinut să plătească proprietarului contravaloarea
bunului, dacă acesta a pierit din culpa sa. Mai mult, el va plăti
această contravaloare chiar în cazul când bunul a pierit fortuit,
dacă nu va face dovada că bunul ar fi pierit şi la proprietar (art.
995 C. civ.)1.
B. Vinovăţia hoţului sau găsitorului bunului.

Legislaţia noastră penală reglementează ca infracţiune, în
art. 216 C. pen., fapta persoanei de a nu preda în termen de 10
zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a
dispune de acel bun ca şi când acesta ar fi al său. Este vorba de
infracţiunea de însuşire a bunului găsit.
De asemenea, art. 208 C. pen. sancţionează infracţiunea de
furt ca fiind fapta de luare a unui bun mobil din posesia sau
detenţia alteia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept.
Aşadar, există o vinovăţie penală a hoţului sau a găsitorului
bunului, în condiţiile arătate mai sus. Vinovăţia penală este
sancţionată prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
în R.R.D. nr. 10/1988, pag. 29; L. Pop, Dreptul de proprietate şi

dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 285.
In sensul soluţiei pe care o susţinem, Ghe. Beleiu, Drept civil.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de presă şi
editură “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 206, 217.
1 In acest sens, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., pag. 133.
Distinct de vinovăţia penală a hoţului sau a găsitorului

bunului, în planul dreptului civil, vinovăţia acestora produce, de
asemenea, efecte juridice. Astfel, hoţul sau găsitorul bunului
răspunde ca şi terţul dobânditor de rea-credinţă. Dacă bunul se
află la el, trebuie să-l restituie proprietarului, dacă a pierit din
culpa sa trebuie să plătească proprietarului contravaloarea.
Apreciem că hoţul sau găsitorul bunului trebuie să plătească
proprietarului contravaloarea acestuia şi în cazul pierii bunului
datorită cazului fortuit sau forţei majore, chiar dacă s-ar putea
face dovada că bunul ar fi pierit şi la proprietar. Această soluţie
o fundam entăm pe ideea că hoţul şi găsitorul bunului se fac
vinovaţi de o gravă afectare a raporturilor juridice care ocrotesc
proprietatea, dând dovadă de desconsiderare şi dispreţ faţă de
aceasta. O asemenea atitudine, antijuridică şi imorală, nu merită
protecţia legii şi nu trebuie protejată în nici o împrejurare.
Apreciem că soluţia ar trebui consacrată, de legeferenda.
In ce priveşte fructele bunului, hoţul sau găsitorul bunului
trebuie să le restituie pe cele percepute şi să plătească valoarea
celor pe care nu le-a perceput din neglijenţa sa.
în cazul în care terţul dobânditor de bună-credinţă a fost
obligat la restituirea bunului către proprietar, hoţul şi găsitorul
bunului vor putea fi obligaţi, în cadrul unei acţiuni în regres, să
restituie cumpărătorului preţul primit cu ocazia vânzării şi,
eventual, Ia daune-interese, în condiţiile art. 998 - 999 Cod civil.
Secţiunea a iii-a
EFECTELE JURIDICE ALE VINOVĂŢIEI ÎN
MATERIA UZUCAPIUNII
Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale, ca efect al posedării unui
imobil în condiţiile prevăzute de lege1.
Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, este
unul dintre efectele posesiei şi el se produce numai dacă posesia
este utilă şi a fost exercitată în termenul prevăzut de lege.
In anumite cazuri, uzucapiunea îşi produce efectele indife
rent de faptul că posesorul a fost de bună-credinţă sau de rea-
credinţă. Totuşi, buna-credinţă are şi în această materie rele
vanţă juridică deosebită, deoarece legea a facilitat, posesorului
de bună-credinţă, posibilitatea de a dobândi dreptul de pro
prietate asupra bunului imobil, într-un termen mai scurt decât
în cazul când posesia a fost de rea-credinţă.
II. Relevanţa juridică a vinovăţiei posesorului în

cazul uzucapiunii reglementate de Codul civil.
Codul civil reglementează două feluri de uzucapiune, în
art. 1890 şi 1895. în primul caz, pentru a uzucapa, posesorul
trebuie să exercite o posesie utilă pe o perioadă de 30 de ani. în
cel de-al doilea caz, posesorul trebuie să exercite o posesie utilă
şi de bună-credinţă, întemeiată pe un just titlu. Uzucapiunea îşi
va*produce efectele dacă posesia bunului imobil a fost exercitată
în termenele prevăzute de art. 1895 C. civ. Astfel, termenul uzu
capiunii este de 10 ani, dacă adevăratul proprietar al bunului
locuieşte în raza tribunalului unde se află imobilul. Termenul
1în acest sens, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit. pag. 197.
uzucapiunii va fi de douăzeci de ani, dacă adevăratul proprietar

al bunului locuieşte în raza altui tribunal. In cazul în care
adevăratul proprietar locuieşte mai puţin de 10 ani în raza
tribunalului unde se află imobilul, term enul uzucapiunii se va
socoti, potrivit prevederilor art. 1896 C. civ.: la num ărul de ani
cât adevăratul proprietar a locuit în raza aceluiaşi tribunal unde
se află şi bunul, se va adăuga dublul num ărului de ani ce mai
rămăseseră până la zece.
Aşadar, legea reglementează efecte juridice favorabile poseso
rului de bună credinţă, în sensul că el va dobândi într-un ter
men mai scurt (de maximum 20 de ani) dreptul de proprietate.
Vinovăţia posesorului de rea-credinţă este sancţionată de
lege, în sensul că acesta nu va putea dobândi dreptul de
proprietate decât după expirarea termenului de 30 de ani.
Reaua-credinţă, în această materie, înseamnă cunoaşterea de
către posesor a viciilor titlului celui de la care a dobândit, a
faptului că a dobândit bunul de la un non dominus. Posesorul
de rea-credinţă este vinovat, pentru că, deşi a avut cunoştinţă de
viciile titlului său, a continuat posesia, urm ărind să dobândească
dreptul de proprietate în detrimentul adevăratului proprietar.
Apreciem că, de legeferenda, ar trebui modificate prevederile
legale din Codul civil care admit ca şi posesorul de rea-credinţă
să poată dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30
de ani. Ni se pare că soluţia de lege lata nu este corespunzătoare,
deoarece, legiuitorul, în loc să condamne o atitudine neloială a
unui subiect de drept, o încurajează, dându-i un premiu, chiar
dacă după trecerea a 30 de ani. Aşadar, considerăm că, într-o
viitoare reglementare, numai posesorul de bună-credinţă ar
trebui să poată beneficia de efectele uzucapiunii..
Această propunere o considerăm cu atât mai justificată cu cât
însăşi justificarea instituţiei uzucapiunii este controversată. Aşa
cum s-a spus, uzucapiunea are şi un veşmânt imoral, deoarece se
sacrifică pentru (fonsiderente de oportunitate socială dreptul de
proprietate şi, prin aceasta, se violează o regulă morală minimă
în orice societate: aceea de a nu râvni la bunul altuia1. Tocmai
avându-se în vedere aceste considerente, elementul de imora
litate apare mai pronunţat în ipoteza posesorului de rea-cre
dinţă, iar misiunea legiuitorului este de a asana din punct de
vedere moral, prin norm a juridică, relaţiile sociale, şi nu de a
introduce el însuşi o stare de imoralitate.
Intr-un alt plan, privind problema din perspectiva proprieta
rului, ar fi greu de acceptat sancţionarea acestuia, chiar dacă,
este drept, din neglijenţă, el s-a dezinteresat de bunul său,
deoarece, în conflict cu atitudinea posesorului de rea-credinţă,
conduita acestuia din urm ă apare a fi cu mult mai condamna
bilă. Dacă ar fi să privim în mod riguros lucrurile, aşa cum
susţinea un strălucit civilist francez2, uzucapiunea nu poate fi
privită, la modul absolut, ca o sancţiune a proprietarului, deoa
rece sancţiunea înseamnă cu necesitate culpă, ori este greu de
susţinut că exercitarea atributelor dreptului de proprietate este
o obligaţie, câtă vreme acestea sunt mai degrabă o posibilitate, o
prerogativă, o putere.
Ne întrebăm însă, îm preună cu marii civilişti Capitant şi
Colin: este oare, uzucapiunea, o legiferare a unei inechităţi, a
unei spolieri a dreptului proprietatului de către un uzurpator?
Cum se explică atunci faptul că această instituţie este cunoscută
de legiuirile atâtor popoare civilizate, fiind chiar denumită la un
- moment dat “patroana geniului um an”?3
Răspunsul este în sensul că, atunci când o stare de fapt s-a
prelungit timp îndelungat, ar fi nechibzuit să se perturbe ordi
nea stabilită a lucrurilor. Ordinea socială este într-o oarecare
r Ana Boar, Efectul creator al posesiunii în sistemul de publicitate

imobiliară prin cărţilefundare, în “Dreptul” nr. 1/1996, pag. 68.
2 J. Carbonnier, Droit civil, tome III, Les biens, Ed. Presses
Universitaires de France, Paris, 1983, pag. 108.
3 In acest sens, A. Colin. H. Capitant, Curs elementar de drept civil
francez, voi. I, ed. a Vil-a, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1940, pag.
1153.
măsură interesată de stabilitatea raporturilor juridice. Proprie

tarul care lasă timp îndelungat lucrul său în mâna unui posesor,
săvârşeşte o neglijenţă incontestabilă şi e natural să sufere
cândva consecinţa ei.
Răspunsul dat de marii civilişti francezi, credem că este pe
deplin întemeiat, însă justificat doar pentru ipoteza posesorului
de bună-credinţă.
III. Efectele vinovăţiei posesorului de rea-credinţă

în cazul uzucapiunii în regim de carte funciară.
Legea nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor referi
toare la cartea funciară reglementa două cazuri speciale de uzu
capiune, aplicabile doar în regiunile unde funcţionează cartea
funciară.
Primul caz era reglementat de prevederile art. 27, potrivit
cărora, “în cazul în care s-au înscris fă ră cauză legitimă drepturi
reale, care pot f i dobândite în temehd uzucapiunii, ele vor ră
mâne valabil dobândite dacă titulanil dreptului le-a posedat cu
bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 a n i”.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 115/1938, cel ce a po:
sedat un bun nemişcător, în condiţiile legii, timp de 20 de ani,
după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea
cere înscrierea dreptului uzucapat.
Se poate observa că, în cazul reglementat de art. 27 din
Legea nr. 115/1938 (al uzucapiunii tabulare), pentru a se putea
uzucapa este nevoie de o posesie de bună-credinţă. Aşadar, reua-
credinţă, care după părerea noastră înseamnă şi în acest caz
vinovăţie, nu poate conduce la uzucapiune.
în ce priveşte uzucapiunea extratabulară, prevăzută de art. 28
din Legea nr. 115/1938, în acest caz nu se cere ca posesia să fie
de bună-credinţă. Aşadar, şi posesorul de rea-credinţă, care ştie
că stăpâneşte bunul pe baza unui titlu nevalabil, poate beneficia
de efectele uzucapiunii.
Precizăm că Legea nr. 7/1996, publicată în M. Of.
nr. 6/26 martie 1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare a
adus modificări esenţiale publicităţii imobiliare. Ea nu mai

conţine reglementări speciale privind uzucapiunea, însă preve
derile Legii nr. 115/1938 privind uzucapiunea rămân aplicabile
pentru uzucapiunile începute sub imperiul ei1.
Secţiunea a IV-a
VINOVĂŢIA CIVILĂ ÎN CADRUL INSTITUŢIEI
ACCESIUNII IMOBILIARE ARTIFICIALE
Principiul accesiunii artificiale, ca mod de dobândire a drep
tului de proprietate, şi efectele sale sunt reglementate de preve
derile art. 492 - 494 C. civ. Legea prevede, ca regulă, că proprie
tarul unui teren dobândeşte în proprietate şi construcţia care a
fost edificată pe acest teren, indiferent de persoana celui care a
edificat construcţia sau în proprietatea cui sunt materialele cu
care a fost edificată.
Pentru a se păstra un echilibru între părţi şi a se evita îmbo
găţirea fără justă cauză, legea reglementează, în toate cazurile,
acordarea de despăgubiri celui împotriva căruia operează acce
siunea imobiliară artificială.
Totuşi, legiuitorul tratează, şi de data aceasta, diferit atitudi
nea subiectivă a subiecţilor de drept, astfel că efectele juridice
sunt diferite în cazul când există vinovăţie în forma relei-cre-
dinţă. spre deosebire de cazul când subiecţii antrenaţi în conflict
sunt animaţi de bună-credinţă.
1în acest sens, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., pag. 206.
II. Vinovăţia constructorului de rea-credinţă.

Este constructor de rea-credinţă, cel care construieşte pe tere
nul ce aparţine, în proprietate, altei persoane şi care la momentul
efectuării lucrării, ştie că nu el, ci o altă persoană, este proprietar.
Constructorul de rea-credinţă este vinovat de o atitudine
antijuridică şi imorală, deoarece, cu intenţie, aduce atingere
proprietăţii altuia, stinghereşte exerciţiul normal al prerogative
lor recunoscute de lege proprietarului.
O asemenea atitudine n-a rămas nesancţionată de legiuitor.
Acesta, în art. 494, reglementează dreptul proprietarului terenu
lui de a opta între următoarele posibilităţi:
1) să reţină pentru el construcţia, şi să dobândească dreptul
de proprietate asupra ei;
2) să-l oblige pe constructor să ridice construcţia, pe cheltu
iala sa, pretinzând^ şi eventuale daune-interese, pentru prejudi
ciile suferite;
în cazul în care proprietarul terenului optează pentru păstra
rea construcţiei, el este obligat să-l despăgubească pe constructor
cu o sumă ce va cuprinde preţul muncii şi valoarea materialelor,
fără a se avea în vedere şi sporirea valorii fondului.
Trebuie arătat că legiuitorul român, în cazul accesiunii
imobiliare artificiale, a fost preocupat de protejarea drepturilor
şi intereselor proprietarului terenului. Această preocupare este
prezentă atât în raporturile proprietarului cu constructorul de
rea-credinţă, cât şi în raporturile sale cu constructorul de bună-
credinţă.
Totuşi, tratamentul juridic al constructorului de rea-credinţă
este diferit de cel al constructorului de bună-credinţă.
în cazul constructorului de bună-credinţă, proprietarul tere
nului nu-1 poate obliga pe acesta să-şi ridice construcţia efectuată
pe cheltuiala sa. Proprietarul terenului are doar dreptul să
reţină construcţia pentru el, în proprietate, şi obligaţia de a-1
despăgubi pe constructor, plâtindu-i contravaloarea materialelor
şi preţul muncii sau o sumă de bani egală cu creşterea valorii
fondului.
Aşadar, situaţia constructorului de rea-credinţă este mai grea,
întrucât el poate fi obligat la dărâmarea construcţiei şi la despă
gubiri, ceea ce, evident, înseamnă o sarcină mai împovărătoare
decât a celui de bună-credinţă. Legiuitorul l-a sancţionat mai grav pe
constructorul de rea-credinţă, având în vedere vinovăţia sa în forma
intenţiei.
Pe de altă parte, atitudinea psihică a constructorului de
bună-credinţă nu este întotdeauna complet străină de o anumită
neglijenţă, atunci când el putea şi trebuia să ştie, că terenul este
în proprietatea altuia, şi prin urmare, legiuitorul I-a sancţionat şi
pe el, lipsindu-1 de proprietatea asupra construcţiei.
In literatura de specialitate s-a susţinut, că prevederile art.
494 alin. 3 C. civ., partea finală, care perm it proprietarului să
opteze, ca despăgubire, între contravaloarea lucrării şi preţul
muncii, pe de o parte, şi creşterea valorii fondului, pe de altă
parte, au fost edictate în favoarea proprietarului, dându-se aces
tuia posibilitatea să aleagă suma cea mai mică. Această regle
m entare s-ar justifica tocmai pentru că proprietarul nu-1 poate
obliga pe constructorul de bună-credinţă să ridice construcţia1.
Tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă a
fost criticat de alţi autori2, arătându-se că i se crează construc
torului de bună-credinţă o situaţie inferioară celui de rea-
credinţă, de vreme ce acesta este îndreptăţit să primească o
sumă egală cu cea cheltuită, câtă vreme cel de bună-credinţă
poate fi în situaţia de a primi mai puţin. S-a arătat însă că este
vorba de o critică pur teoretică3, deoarece constructorul de rea-
credinţă poate fi constrâns să primească mai puţin, prin amenin
ţarea cu dărâmarea şi ridicarea construcţiei pe cheltuiala sa.
1 C. Uscătescu, Regimul juridic al construcţiilor edijicate pe terenul

proprietatea altei persoane, în R.R.D. nr. 5/1985, pag. 30; D. Chirică, Natura
juridică ţi valorificarea drepturilor constructorului pe terenul unui terţ, în
R R D . n r v 1/1987, pag. 6-7.
2 A. Colin, H. Capitant, op. cit., pag. 1123-1124.
3 A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al.Băicoianum
op. cit., II, pag. 232.
Cu toate acestea, credem că nu este lipsită de importanţă

opinia unui autor, care, criticând reglementarea actuală a acce
siunii imobiliare artificiale, arată că soluţia demolării şi ridicării
construcţiei pe cheltuiala constructorului de rea-credinţă, “intră
prea p u ţin în discuţie în epoca noastră”1, având în vedere
caracterul său neeconomicos pentru societate în ansamblul său.
Pe de altă parte, trebuie precizat, că dărâmarea sau desfiinţarea
construcţiei este supusă autorizării administrative, în condiţiile
prevederilor art. 9 din Legea nr. 50/19912.
In sfârşit, mai dorim să evidenţiem faptul că, de regulă,
instanţele judecătoreşti, atunci când proprietarul terenului cere
dărâmarea şi ridicarea construcţiei, sunt preocupate şi de investi
garea conduitei acestuia. Astfel, este posibil ca însuşi proprie
tarul, cu rea-credinţa, să aibă o contribuţie imorală la naşterea
conflictului de drept cu cel care construieşte pe terenul său.
Atunci când el cunoaşte, că o altă persoană construieşte pe tere
nul său, şi nu intervine pentru încetarea acestei situaţii prin
somarea constructorului, ci, dimpotrivă, aşteaptă ca acesta să
termine construcţia, pentru a cere apoi aplicarea art. 494 C. civ.,
conduita sa se înscrie în sfera anormalităţii şi proprietarul tere
nului se face vinovat de rea-credinţă, care nu merită protecţia
legiuitorului3.
De aceea, s-a apreciat în practica judiciară, că instanţele
trebuie “să înlocuiească soluţia neeconomicoasă a dărâmării sau
desfiinţării de construcţii, plantaţii sau alte lucrări, printr-o
despăgubire în bani, oii de câte ori această situaţie apare mai
1 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura

2 C. Bîrsan, M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, op. cit., pag. 193.
3 Intr-o asemenea ipoteză instanţele au apreciat că este vorba de abuz
de drept din partea proprietarului, Trib. Suprem, Col. civ., dec.
nr. 606/1958, în Ioan Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu... 1952, 1969,
pag. 164.
echitabilă şi de natură a pune în concordanţă interesele indi
viduale ale părţilor din proces cu cele economice generale”1.
S-a arătat, în literatura de specialitate, că este normal să se
compare conduita proprietarului terenului cu aceea a construc
torului, şi dacă se reţine vinovăţia proprietarului, ”reaua-credinţă
a proprietarului anihilează reaua-credinţă a constructorului şi
acesta va f i tratat ca u n constructor de bună-credinţă”2.
Secţiunea a V-a
EFECTELE VINOVĂŢIEI ÎN CAZUL PLĂŢII
LUCRULUI NEDATORAT
I. Reglementarea legală.
Potrivit prevederilor art. 992 C. civ., “cel ce, din eroare sau cu
ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui
aceluia de la care l-a prim it”. De asemenea, art. 993 C. civ.,
prevede că “acela care, din er oare, crezându-se debitor, a plătit o
datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”.
Textele legale menţionate consacră un principiu fundamentat
pe o regulă morală, anume aceea că nimeni nu se poate îmbogăţi
pe seama altei persoane. Cel care a primit o plată, fără a avea vreo
creanţă asupra celui care a plătit, trebuie să restituie ceea ce nu i
se datorează. Este o regulă de etică minimă. Această regulă a prins
1 Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 13/8 aug. 1959, în Culegerea

de decizii de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem în materie
civilă pe anii 1952-1965, pag. 91-94.
2 I. Comănescu, D. Pasalega, I. Stoenescu, Contribuţia practicii
judiciare în dezvoltarea unor principii ale dreptului în Justiţia nouă nr.
4/1963, pag. 36.
şi contur juridic, în art. 1092 C. civ., care prevede că “orice plată

presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii”.
II. Problema vinovăţiei lui solvens.

Ne interesează, în această materie, dacă vinovăţia civilă este
prezentă şi, dacă există, care sunt efectele sale juridice. Se poate
observa, că, între condiţiile plăţii lucrului nedatorat, legea pre
vede şi condiţia ca solvensul să plătească din eroare, crezându-se
în mod greşit debitor.
Precizăm că, în ceea ce-1 priveşte pe solvens, ca regulă, nu se
poate pune problema vinovăţiei sale, deoarece el este cel care-şi
micşorează patrimoniul, care, deci, suferă un prejudiciu prin
plata efectuată. Legiuitorul a fost preocupat mai mult de pro
blema reparării prejudiciului suferit de solvens, reglementând
obligaţia de restituire a celui care a primit o plată care nu i se
datora.
In cazul în care solvensul face plata, având cunoştinţă de
faptul că nu o datorează, atitudinea sa urmează a fi apreciată în
funcţie de împrejurări, fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a
intereselor altei persoane1.
Se pune problema, dacă textul art. 995 C. civ. este aplicabil
în ipoteza când solvensul a plătit din eroare, datorită neglijenţei
sau imprudenţei sale. Aşadar, dacă solvensul ştia sau trebuia să
ştie că nu este debitor, mai funcţionează obligaţia de restituire?
După părerea noastră, răspunsul credem că trebuie să fie afirma
tiv, deoarece, chiar dacă neglijenţa sau im prudenţa sunt forme
ale vinovăţiei în dreptul civil, relevanţa lor juridică se apreciază
întotdeauna când au condus la producerea unui prejudiciu. în
ipoteza pe care o analizăm, eventuala culpă a lui solvens nu-1
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Editura AII, 1994, pag. 103.
prejudiciază pe accipiens, ci, dimpotrivă, îl îmbogăţeşte fără just
temei, fapt ce fundamentează obligaţia de restituire.
Menţionăm că, în literatura de specialitate, s-a exprimat şi
părerea că eroarea solvensului trebuie să fie scuzabilă, adică să
presupună absenţa culpei celui care plăteşte1. în această con
cepţie, se argumentează cu ideea de bună-credinţă care trebuie
să-l anime pe solvens, însă considerăm că legiuitorul n-a avut în
vedere, în această ipoteză, o plată efectuată cu bună-credinţă, ci
din eroare, cum consacră expres prevederile art. 993 C. civ., ori,
ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.
în sfârşit, precizăm că, vinovăţia lui solvens prezintă totuşi
relevanţă juridică, în cazul nulităţii absolute a contractului
pentru cauză imorală gravă. S-a susţinut, în literatura de spe
cialitate, că solvens nu are dreptul la restituirea plăţii, într-o
asemenea ipoteză, deoarece se opune principiul nemo auditur
propnam turpitudinem allegani.
Apreciem ca raţională această susţinere, inclusiv propunerea
ca, de lege ferenda, într-o asemenea ipoteză, prestaţiile executate
să se facă venit la stat.
III. Problema vinovăţiei lui accipiens.

Plata nedatorată dă naştere unei acţiuni în repetiţiune, denu
mită, în dreptul roman, condictio indebit. Acţiunea se introduce
împotriva celui care a primit plata, denum it accipiens.
Dacă, în cazul lui. solvens, problema vinovăţiei nu se pune
decât în termenii enunţaţi, în cazul lui accipiens, vinovăţia
acestuia are o mai mare importanţă.
Cel care primeşte plata poate să fie de bună-credinţă sau de
rea-credinţă. Este de bună-credinţă, accipiensul care primeşte
plata, fără să ştie că aceasta este nedatorată. De data aceasta,
1 D. Gherasirri, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura

Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 189; L. Pop, Teoria generală a
obligaţiilor, Lumina Lex, 1988, pag. 156.
buna-credinţă exclude eroarea nescuzabilă. Accipiensul este de

rea-credinţă, dacă are cunoştinţă că aceasta nu i se datorează.
Legea tratează în mod diferit atitudinea psihică a lui acci-
piens faţă de plată. Astfel, accipiensul de bună-credinţă, adică
acela care, fără nici o culpă (nici măcar neglijenţă sau impru
denţă) , primeşte plata, neştiind că nu i se datorează, este obligat
să restituie numai în limitele îmbogăţirii sale. El restituie lucrul,
iar dacă l-a înstrăinat, va restitui preţul primit şi nu valoarea
acestuia. în cazul în care lucrul a pierit fortuit, el nu suportă
riscul pieirii lucrului. în sfârşit, în ce priveşte culegerea fruc
telor, accipiensul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate
fructele bunului, ca un posesor de bună-credinţă.
In ce-1 priveşte pe accipiensul de rea-credinţă, situaţia sa
juridică este mai grea. El trebuie să restituie lucrul şi fructele pe
care le-a perceput, precum şi valoarea celor pe care a neglijat să
le perceapă. Dacă a înstrăinat bunul, va restitui valoarea bunului
de la data cererii de chemare în judecată, iar dacă bunul a pierit
fortuit, de asemenea va trebui să restituie valoarea bunului de la
m omentul cererii de restituire. Potrivit prevederilor art. 995
C. civ., accipiensul de rea-credinţă este liberat de obligaţia resti
tuirii valorii lucrului în caz de pieire fortuită a acestuia, dacă se
face dovada că lucrul ar fi pierit şi dacă era la proprietar.
în cazul în care obiectul plăţii a fost o sumă de bani, acci
piensul de rea-credinţă trebuie să restituie şi dobânzile legale
calculate din momentul plăţii, iar dacă solvensul dovedeşte că a
fost prejudiciat ca urmare a lipsirii de folosinţă bunului,
accipiensul va putea fi obligat să plătească daune interese.
în literatura de specialitate s-a susţinut, că reaua-credinţă a
accipiensului se transmite şi la moştenitorii săi, chiar dacă
aceştia n-au avut cunoştinţă de caracterul nedatorat al plăţii
primite de decujus, astfel că ei vor fi trataţi ca şi când au fost ei
înşişi de rea-credinţă1.
1 în acest sens, Baudry - Lacantinerie et Barde, Trăite theoretique et

pratique de droit civil, tome IV, nr. 2846, citat după D. Gherasii®,
op. cit., pag. 198-191.
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE,.. 293
In cazul în care, la data efectuării plăţii, accipiensul era de

bună-credinţă, însă ulterior a devenit de rea-credinţă, fiind
informat de caracterul nedatorat al plăţii, el va trebui să
plătească dobânzile legale din ziua în care a devenit de rea-
credinţă1.
In literatura de specialitate, s-a pus şi problema dacă, în
materia pe care o analizăm, dolul sau violenţa, exercitate de
accipiens asupra lui solvens pentru a-1 determina să plătească, au
sau nu relevanţă juridică.
Se pune, deci, întrebarea, dacă solvens este îndreptăţit să
ceară repetiţiunea. S-a răspuns afirmativ, în sensul că dolul şi
violenţa ar putea fi asimilate cu eroarea, din punct de vedere a
efectelor, şi deci s-ar putea cere repetiţiunea2.
In ceea ce ne priveşte, considerăm că dolul şi violenţa
transferă problema în plan civil delictual şi resdtuirea plăţii
nedatorate se va face în cadrul mai larg al reparării preju
diciului, în condiţiile prevederile art. 998 - 999 C. civ.
Ipoteza pe care o analizăm este practic identică, cu aceea în
care o persoană se îmbogăţeşte fără just temei, iar îmbogăţirea
este rezultatul relei sale credinţe. Se apreciază, în doctrină, că în
acest caz nu vom fi în prezenţa unei actio de in rem verso,
izvorâtă din îmbogăţirea fără ju st temei3.
Soluţiile promovate pentru rezolvarea problemei sunt însă
diferite. Unii autori susţin că, în această ipoteză, trebuie extinse
regulile de la plata lucrului nedatorat, aplicabile în cazul
accipiensului de rea-credinţă4.
1 în acest sens, Planiol - Ripert par Esmein, Trăite pratique de droit

civil, voi. VII, nr. 746, citat după D. Gherasim, op. cit., pag. 191.
2 în acest sens, D. Gherasim, op. cit., pag. 189.
3 Franţois Gore, L ’enrichissement a u x depens d ’autrui, Paris, 1949,
pag. 283; în acelaşi sens, D. Gherasim, op. cit., pag. 194.
4 Maury, Essai sur le role de la notiion d ’equivalence en droit civil
frangais, voi. II. Toulouse, 1920, pag. 403.
Dimpotrivă, alţi autori, la opinia cărora achiesăm, susţin că

problema îmbogăţirii fără temei legitim, cauzată prin culpa
îmbogăţitului, trebuie să-şi găsească soluţionarea pe terenul
răspunderii civile delictuale1.
Secţiunea a Vl-a
EFECTELE VINOVĂŢIEI ÎN MATERIA NULITĂŢII
ACTULUI JURIDIC CIVIL
Nulitatea actului juridic civil este sancţiunea de drept civil
care intervine pentru nerespectarea, la momentul încheierii
actului juridic civil, a condiţiilor de fond şi de formă prevăzute
de lege pentru încheierea valabilă a acestuia.
Nulitatea actului juridic civil desfiinţează, cu efect retroactiv,
actul nevalabil încheiat între părţi, şi, prin aceasta, afectează în
mod evident drepturile şi interesele părţilor iar uneori, ale altor
persoane care n-au participat la încheierea actului. Aceasta
înseamnă că, la modul general privită problema, efectele prin
cipiului quod nullum est nullum efectum producit sunt sancţio-
natorii indiferent de atitudinea psihică a părţilor sau a altor
persoane, deci, indiferent de vinovăţia acestora. Nu este obliga
toriu, ca ambele părţi care şi-au contopit voinţa în actul juridic
să fi acţionat cu vinovăţie.
De altfel, în această materie, se poate vorbi, pe de o parte,
despre vinovăţie în sens larg a părţilor contractante, care are în
vedere vinovăţia lor pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi
de formă cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului
juridic, şi despre o vinovăţie concretă, a fiecărei părţi contrac
tante, la momentul încheierii actului juridic.
1 în acest sens: Fr. Gore, op. cit., pag. 312; G. Ripert, L a regie
morale... nr. 143\ D. Gherasim, op. cit., pag. 195.
Precizăm că, nulitatea actului juridic civil, în toate cazurile în
care ea este imputabilă unei persoane, atrage răspunderea civilă
delictuală a celui vinovat, în condiţiile prevederilor art. 998 - 999
C. civ.
In această secţiune, ne vom referi însă doar la cazurile de
vinovăţie concretă, care intervin în cazul nulităţii actului juridic
civil, la veritabila culpă civilă, care se produce în cazul vicierii
consimţământului prin doi şi violenţă.
Am considerat necesară o analiză mai aprofundată a proble
mei dolului şi violenţei, ca vicii de consimţământ, într-o secţiune
distinctă a lucrării, chiar dacă răspunderea pentru doi şi violenţă
este civil delictuală, deoarece vinovăţia la încheierea actului
juridic civil are unele caractere distincte, care trebuie puse în
evidenţă.
II. Vinovăţia civilă în cazul dolului.

Termenul “doi” este întrebuinţat de legiuitor cu sensuri dife
rite în legislaţie, însă pot fi identificate unele elemente comune,
care sunt prezente indiferent de materia în care dolul intervine.
Astfel, dolul conţine întotdeauna o intenţie răuvoitoare, îndrep
tată împotriva celui cu care s-a legat raportul juridic sau chiar
împotriva ordinii de drept.
In materia nulităţii actului juridic civil, dolul este definit de
legiuitor în art. 960 C. civ., care prevede că “dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de
una din părţi, sunt astfel încât este evident că, fă ră aceste
maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar f i contractat”. Potrivit preve
derilor art. 953 C.civ., consimţământul nu este valabil dacă a fost
*“supiins prin doi”
Aşadar, dolul exercitat la momentul încheierii contractului
conduce la nulitatea convenţiei, deoarece viciază voinţa contrac
tantului. Astfel, prin mijloacele dolosive frauduloase întrebu
inţate de o parte contractantă, este provocată eroarea celeilalte
părţi asupra unor fapte, care, dacă ar fi fost cunoscute în ade
vărata lor înfăţişare, contractul nu s-ar fi încheiat.
Dolul înseamnă violarea cu intenţie răuvoitoare a bunei-

credinţe şi încălcarea flagrantă a regulilor elementare privind
loialitatea, care trebuie să le anime pe părţile contractante.
Din punct de vedere structural, dolul este alcătuit dintr-un
element obiectiv, material, care constă în mijloacele viclene
întrebuinţate de o parte contractantă pentru a induce în eroare
pe cealaltă parte şi a o determina, astfel, să încheie contractul.
Dolul conţine şi un element subiectiv, intenţional, care constă în
intenţia de a induce în eroare1.
Pentru a fi eficace, intenţia răuvoitoare şi manoperele do-
losive trebuie să fie determinante pentru obţinerea consim
ţământului. De aceea, cel puţin cu o clipă, dolul este anterior
încheierii actului juridic2.
In cazul în. care manoperele viclene au condus la nulitatea
actului juridic civil, iar nulitatea a produs prejudicii părţii
contractante, dolul are valoare de delict civil şi va antrena
răspunderea civilă delictuală a autorului m anoperelor dolosive.
Este de precizat, însă, că vinovăţia în forma intenţiei trebuie să
fie prezentă, deoarece dolul nu se săvârşeşte niciodată din
neglijenţă sau imprudenţă.
Aşadar, apreciem că eroarea, care să conducă la desfiinţarea
contractului, nu poate fi provocată prin neglijenţă sau impru
denţă, deoarece aceste stări nu exclud vinovăţia celui aflat în
eroare, astfel că neglijenţa şi im prudenţa uneia dintre părţi
poate coexista cu eroarea nescuzabilă a celeilalte părţi. Dolul
presupune întotdeauna intenţia răuvoitoare, care exclude culpa
victimei. Prin urmare, el nu poate coexista cu eroarea nescu
zabilă a victimei, ci doar cu buna-credinţă a acesteia.
Este evident, că eroarea uneia dintre părţi poate fi provocată
de neglijenţa sau im prudenţa celeilalte părţi, însă, în această
ipoteză, nu se va pune problema nulităţii contractului, pentru
1Ghe. Beleiu, Drept ăvil, Introducere în dreptul dvil... pag. 134.

2Jacques Ghertin, Doi, în Encyclopediejuridique, Dalloz, voi. I, pag. 1.
doi ci, eventual, dacă se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.

998 - 999 C. civ., a răspunderii civile delictuale.
In literatura de specialitate, s-a pus problema dacă dolul
poate proveni de la un terţ, faţă de împrejurarea că textul art.
960 C. civ., vorbeşte de mijloacele viclene întrebuinţate de una
dintre părţi. Soluţia, care s-a dat în doctrină, a fost în sensul că,
dolul provenit de la un terţ poate avea ca efect nulitatea contrac
tului, numai dacă există complicitate la doi a celeilalte părţi
contractante1. S-a susţinut însă şi părerea, că, dolul, care provine
de la un terţ, conduce la nulitatea contractului, chiar dacă nu
există complicitatea celeilalte părţi, deoarece, dacă eroarea
spontană poate avea ca efect nulitatea contractului, un aseme
nea efect trebuie recunoscut şi în cazul erorii provocate de un
terţ2.
In ce ne priveşte achiesăm la prima soluţie dată, cu preci
zarea că ea ar trebui să fie consacrată expres de legeferenda.
In literatura de specialitate, se face distincţie între dolul grav
(dolus malus) şi dolul uşor (dolus bonus) Această distincţie îşi
are originea în dreptul roman şi pune în evidenţă faptul că, şi în
prezent, vinovăţia cu care se săvârşesc manoperele viclene poate
avea grade diferite. Este evident, însă, că numai vinovăţia în
forma intenţiei se încadrează în prevederile art. 960 C. civ., iar
manoperele dolosive trebuie să vizeze elementele esenţiale,
determinante la încheirea actului juridic.
Mai mult, gravitatea dolului se apreciază şi în raport de ceea
ce putea sau trebuia să cunoască victima. In acest sens, într-o
formulă extraordinar de sugestivă, Pothier scria: “O parte n u ar
putea să se plângă de atingerile uşoare pe care persoana cu care a
contractat le-a adus bunei-credinţe, altfel ar f i un prea mare
1A se vedea: Planiol - Ripert, op. cit., voi. II,. pag. 249; Ghe. Beleiu,
op. cit., pag. 134.
21. Rucăreanu, Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Bucureşti,
Editura Academiei, 1967, pag. 286; T. R. Popescu, Teoria generală a
obligaţiilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, pag. 59.
num ăr de convenţii care s-ar găsi în situaţia de a f i desfiinţate.

N um ai ceea ce răneşte în mod deschis buna-credinţă poate f i
privit ca un adevărat doi .
III. Vinovăţia civilă în cazul violenţei.

Violenţa este definită în doctrină ca fiind “acel viciu de
consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un
rău care îi produce o te?nere ce o deteimină să încheie u n act
juridic, pe care altfel n u l-arf i încheiat’s.
Codul civil se ocupă de violenţă în art. 953 şi 955 - 958,
precizând că ea conduce la nulitatea actului juridic civil. Ea
poate fi privită, pe de o parte, ca viciu de consimţământ, iar, pe
de altă parte, ca delict civil.
Din punctul de vedere al răspunderii civile delictuale, intere
sează forma vinovăţiei cu care se realizează ameninţarea. Vio
lenţa presupune întotdeauna, indiferent că este fizică (vis) sau
morală (metus), vinovăţie în forma intenţiei. Cel care exercită
violenţa este animat de intenţia rău-voitoare de a-i insufla părţii
contractante o anumită temere care să o determine să încheie
contractul. Prin urmare, violenţa nu poate fi exercitată nicio
dată, din neglijenţă sau imprudenţă.
Violenţa presupune, potrivit prevederilor art. 956 alin. 1 C. civ.,
ameninţarea cu un “rău considerabil”, însă, potrivit alin. 2 al
aceluiaşi articol, se va ţine seama în aprecierea răului de criterii
concrete care ţin de persoana victimei cum sunt: vârsta, sexul sau
condiţia persoanei.
S-a pus problema, în literatura de specialitate, dacă suntem
în prezenţa violenţei, în Cazul în care voinţa celui care încheie
1Pothier, Des obligations, nr. 30, citat dej. Bedarride, Trăite du doi et de
la fraude en motiere civile ă commerciale, Paris, 1887, voi. I, pag. 18, Ambii
autori au fost citaţi după D. Gherasim, B una credinţă în raporturile juridice
civile, pag. 72.
2 Ghe. Beleiu, op. cit., pag. 135.
un contract este alterată de împrejurări externe părţilor, cum ar
fi cazul celui care încheie un act juridic în timpul unei calamităţi
naturale. S-a răspuns în sensul că, într-o asemenea situaţie,
pentru a fi în prezenţa violenţei ca viciu de consimţământ, tre
buie ca actul încheiat să aibă un caracter ilicit, iar partea care a
tras foloase din starea de necesitate să fi abuzat de situaţia sa1.
Precizăm, că, nu suntem în prezenţa violenţei, atunci când
ameninţarea se referă la folosirea unei căi juridice legale, deoa
rece legea condiţionează existenţa violenţei de caracterul ilicit,
neîntemeiat al acesteia. De altfel, violenţa are întotdeauna un
caracter ilicit, deoarece, nimeni nu trebuie să-şi facă singur
dreptate, într-o societate civilizată bazată pe justiţie.
în sfârşit, o ultimă precizare pe care o facem în ce priveşte
violenţa este aceea că, spre deosebire de doi, violenţa presupune
cunoaşterea cu necesitate de către persoana a cărei voinţă a fost
viciată, a faptului că asupra ei se exercită o ameninţare, că cealaltă
parte acţionează asupra ei cu rea-intenţie, în scopul de a-i insufla o
temere care să o determine să încheie actul juridic.
Aşa fiind, se poate susţine, că vinovăţia celui care exercită vio
lenţa este condiţionată şi de gradul de rezistenţa a victimei la
ameninţarea ce se exercită asupra ei, deoarece, intenţia rău-voitoare,
care n-a avut ca efect declanşarea temerii victimei, fiind lipsită de
eficacitate, n-a putut conduce nici la producerea prejudiciului.
1 în acest sens, Ph. Malaurie, De la violence, în Juris Classeur civil,

citat de D. Gherasim, în lucrarea Buna-credinţă în raporturile juridice
civile... pag. 75.
Secţiunea a Vil-a
VINOVĂŢIA CIVILĂ ÎN CAZUL ABUZULUI DE DREPT
Abuzul de drept este, la modul strict, o formă de manifestare
a delictului civil şi, de aceea, el se analizează în cadrul răspun
derii civile delictuale, însă el poate fi prezent şi în materia
contractului. întrucât, pe de o parte, dolul are o anumită speci
ficitate în ce priveşte vinovăţia subiectului de drept căruia i se
reproşează conduita abuzivă, iar, pe de altă parte, asupra lui
există controverse în literatura de specialitate, considerăm ne
cesară o tratare distinctă a problematicii abuzului de drept în
cadrul lucrării noastre.
Precizăm, însă, că vom insista în această secţiune numai pe
aspectele care pun în evidenţă relevanţa juridică a vinovăţiei în
cadrul abuzului de drept.
II. Relevanţa juridică a vinovăţiei în cazul

abuzului de drept subiectiv.
Analiza problemei abuzului de drept credem că trebuie să
pornească, în mod inevitabil, de la principiul care funcţiona în
dreptul roman, potrivit căruia qui sno inre utitur neminem laed.it
(cel care-şi exercită dreptul său nu prejudiciază pe nimeni).
Acest principiu, care avea o aplicaţie riguroasă şi o valoare abso
lută în dreptul roman, a cunoscut, în timp, atenuări şi nuanţe. .
Este adevărat, că acest principiu conţine în sine o idee mo
rală, fiind o expresie a libertăţii de voinţă şi de acţiune a indivi
dului, însă, este tot atât de adevărat, că libertatea înseamnă şi
luarea în considerare a drepturilor celorlalţi. Respectarea drep
turilor celorlalţi este o necesitate fundam entată pe o idee tot
atât de morală ca şi ideea libertăţii de voinţă şi de acţiune a
individului.
Teoria abuzului de drept a fost supusă unor puternice

controverse în dreptul m odem şi mai târziu şi, se poate spune,
că nici în prezent nu există o unanimitate de vederi în privinţa
sa. Controversele asupra abuzului de drept au oscilat, între
negarea totală a unui asemenea concept şi fundam entarea exis
tenţei sale pe o structură subiectivă sau obiectivă.
Negarea existenţei abuzului de drept a fost argumentată, în
plailul logicii, fiind susţinută în mod strălucit de Marcel Planiol,
care arăta că principiile logicii s-ar opune la acceptarea ideii, că
o acţiune um ană poate fi, în acelaşi timp, atât contrară dreptului
cât şi conformă dreptului. In realitate, susţinea acest autor,
dreptul încetează acolo unde începe abuzul1.
Intr-o altă concepţie, admiţându-se existenţa abuzului de
drept, s-a considerat că acesta are o fundam entare subiectivă
putând fi explicat numai pe baza unor criterii care au în vedere
intenţia rău-voitoare de a vătăma pe cineva "Abuzul de drept -
scria Savatier - n i se pare că ar constitui u n caz de conflict între
drept şi morală sau, mai precis, între u n drept pozitiv aparţi
nând unei persoane şi o datorie morală care îi incumbă; uzând
de dreptul său, ea se îndepărtează de la datoria morală’5.
In literatura de specialitate, a fost formulată şi teoria obiec
tivă privind abuzul de drept, care porneşte de la ideea că, actul
, de conduită are un caracter abuziv, atunci când este contrar
~ spiritului şi finalităţii sale. Suntem în prezenţa unui abuz de
drept subiectiv, atunci când dreptul a fost exercitat contrar
destinaţiei sale economice şi sociale. în acest sens, fondatorul
acestei teorii, Louis Josserand, susţinea că ua r fi de netolerat ca
prerogativele legale să poată servi drept arme ale relei intenţii,
răutăţii şi relei-credinţe. Frauda, care viciază toate actele, care
face să înceteze aplicaţia tuturor• regulilor' juridice, n u trebuie să-
1M. Planiol, Trăite elementaire de droit civil, Tom. II, nr. 871.
2Rene Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral, Poitiers,
1916, pag. 345, citat de D. Gherasim în lucrarea, Buna-credinţă în
raporturile juridice civile, pag. 106.
şi dea frâ u liber' sub egida binevoitoare a drepturilor civile, ea

trebuie să fie combătută fă ră milă, căci altfel dreptul însuşi -
fiin d pus în serviciul unor scopuri antisociale, parodiat în mod
nedemn de către cei ce îl folosesc - ar risca să sucombe sub lovitura
acestei profanări .
Concepţia obiectivă cu privire la abuzul de drept a fost sus
ţinută şi în ţara noastră, în literatura de specialitate din perioada
interbelică, însă, s-a precizat încă atunci, că exercitarea drep
tului subiectiv în conformitate cu scopul său social, cu finalitatea
prevăzută de lege, nu trebuie şi nu poate fi desprinsă total de
atitudinea subiectivă a celui care exercită dreptul. Aşadar,
pentru a fi în prezenţa abuzului de drept subiectiv, deturnarea
acestuia de la scopul său trebuie să se producă cu vinovăţie2.
Din această perspectivă apar justificate criticile aduse
teoriilor prezentate.
Teoria lui Planiol privind inexistenţa abuzului de drept nu
poate fi primită, deoarece ea confundă abuzul de drept subiectiv
cu absenţa dreptului. în realitate, există limite interne şi limite
externe ale dreptului subiectiv. Limitele interne ale dreptului se
referă la exercitarea sa în conformitate cu finalitatea recunos
cută de lege, iar limitele externe au în vedere restricţiile de
ordin obiectiv impuse titularului. Acestea din urmă presupun,
cu necesitate, luarea în considerare de către titularul dreptului
subiectiv, cu ocazia exercitării dreptului său, a drepturilor su
biective ale celorlalţi, astfel încât să nu se aducă atingere
acestora3.
1 Louis Josserand, De l’abuz de droit, Paris, 1905, pag. 51, citat de

D. Gherasim în op. cit., pag. 105.
2 în acest sens: M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,
1921, pag. 431; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat
de drept civil, voi. II, Editura AII, 1997, pag. 469.
3 în acest sens, I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag. 75.
Depăşirea limitelor interne şi a celor externe ale dreptului

subiectiv, înseamnă o exercitare defectuoasă, anormală, a atribu
telor pe cale le conferă dreptul, este propriu zis un abuz al
titularului1.
Poate că, din punct de vedere formal, ar trebui acceptat că
sintagma “abuz de drept” conţine o contradictio in tenninis, in
adjectio, fiind nefericit aleasă, însă aceasta tot nu înseamnă că
trebuie să confundăm abuzul în exercitarea prerogativelor unui
drept subiectiv, cu lipsa dreptului subiectiv. De aceea, celebra
formulă a lui Planiol, “Dreptul încetează acolo unde începe
abuzul”, în spiritul concepţiei pe care o promovăm, nu are
nimic senzaţional în sine, câtă vreme, de fapt, se spune că
dreptul încetează atunci când el nu există.
în ce priveşte celelalte două teorii la care ne-am referit, ele
au fost criticate, arătându-se că, singure, nu reuşesc să explici-
teze suficient problematica abuzului de drept subiectiv.
Teoria subiectivă păcătuieşte prin aceea că se apleacă în mod
excesiv asupra intenţiei rău-voitoare cu care acţionează titularul
dreptului subiectiv, fără să aibă în vedere şi conjugarea acesteia
cu deturnarea dreptului de la scopul său social. S-a susţinut, pe
de altă parte, că teoria obiectivă pare a neglija uneori atitudinea
subiectivă a titularului dreptului.
De aceea, ne alăturăm concepţiei care argumentează nece
sitatea conjugării criteriului obiectiv cu cel subiectiv, în efortul
de delimitare a abuzului de drept subiectiv2.
în legătură cu vinovăţia în cazul abuzului de drept subiectiv,
în cadrul teoriei subiective, s-a susţinut că abuzul de drept se
săvârşeşte întotdeauna cu intenţie şi, deci, neglijenţa şi impru
denţa nu intră în sfera noţiunii de abuz. Apreciem ca exactă o
asemenea susţinere, considerând că termenul abuz presupune
cu necesitate vinovăţie în forma intenţiei. Neglijenţa şi impru
'Trib. Sup., sect civ., dec. nr. 1325/1978, în C.D., 1978, pag. 10-12.
2 în sensul acestei concepţii, D. Gherasim, op. cit., pag. 87-88;
I. Deleanu, op. cit., pag. 70.
304 V IN O V Ă Ţ IA ÎN DREPTUL C IVIL R O M Â N
denţa, deşi sunt forme ale vinovăţiei civile care atrag răspun
derea, nu pot fi incluse în noţiunea de abuz1.
Abuzul de drept subiectiv conduce Ia ideea de rea-credinţă
iar aceasta înseamnă intenţie rău-voitoare. Dacă am include în
noţiunea de abuz de drept şi neglijenţa sau imprudenţa, atunci
am ajunge să spunem că toate faptele ilicite cauzatoare de
prejudicii înseamnă şi abuz de drept. Acest lucru însă, în
anumite materii, este greu de susţinut, spre exemplu, în materia
răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori, când în sarcina părintelui nu a fost probată vinovăţia în
forma intenţiei, însă nici părinţii n-au putut proba imposibi
litatea împiedicării faptului prejudiciabil, în condiţiile art. 1000
alin. 5 C. civ. Părintele va răspunde, deoarece în sarcina sa
funcţionează o prezumţie de vinovăţie, însă ar fi excesiv să se
susţină că el este vinovat de abuz de drept.
In mod practic, considerăm că sintagma “abuz de drept”
trebuie folosită doar în acele materii unde ea prezintă relevanţă
juridică, şi unde este de natură să aducă clarificări în privinţa
soluţionării raporturilor juridice civile. In măsura în care o
noţiune nu înlesneşte cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului
juridic, iar în plan practic nu ajută la soluţionarea eventualelor
conflicte apărute între participanţii la raporturile juridice, ea
devine inutilă. Fiind inexactă, ea ar putea deveni chiar pericu
loasă, deoarece ar introduce confuzii de interpretare şi, prin
urmare, o asemenea noţiune ar trebui abandonată.
In încheiere la problematica abuzului de drept, mai dorim să
evidenţiem şi faptul că, în concepţia unor autori, mai ales în
doctrina franceză, abuzul de drept subiectiv este tratat exclusiv
pe terenul răspunderii civile delictuale2.
1în acest sens, O. Popa, P. Pordea, Ghe. Oprea, Elemente de caracterizare

a abuzului de drept în materie civilă, în R.R.D., nr. 9/1971, pag. 59.
2H. Manzeaud, L. Manzeaud. A Tune, Trăite tlieorique et pratique
de la responsbilite, civile delituelle et contractuelle, tome I, ed. a 5-a,
Paris, 1957, pag. 640; J. Dabin, Le droit subjectiv, Dalloz, Paris, 1952,
Această concepţie este numai parţial acceptabilă. Abuzul de

drept se soluţionează intr-adevăr uneori după principiile răspun
derii civile delictuale, spre exemplu, în cazul raporturilor de
vecinătate, când unul dintre proprietari, prin exercitarea
excesivă a prerogativelor dreptului său de proprietate, provoacă
prejudicii vecinului său. însă, de multe ori, abuzul de drept se
săvârşeşte prin exercitarea excesivă a unor drepturi născute din
contract. Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune,
locatarul, care cu intenţie degradează bunul deţinut, va fi
obligat să repare bunul, pe cheltuiala sa, indiferent că reparaţiile
sunt sau nu locative. Prin urmare, abuzul de drept al locatarului
are drept consecinţă obligarea lui chiar la efectuarea reparaţiilor
capitale.
Deşi, între răspunderea civilă delictuală şi abuzul de drept
subiectiv există conexiuni pronunţate, abuzul de drept subiectiv
apărând uneori în ipostaza de specie a răspunderii civile delic
tuale, totuşi, nu trebuie confundate aceste două instituţii. Cel
puţin trei elemente distinctive am putea identifica, şi anume:
1. Abuzul de drept subiectiv presupune întotdeauna existen
ţa unui drept şi exercitarea lui cu intenţie rău-voitoare, dincolo
de limitele interne şi externe ale acestuia, adică împotriva
finalităţii social-economice a dreptului. Delictul civil se poate
săvârşi şi în afara unui drept subiectiv, deci, şi printr-o altă mo
dalitate decât exercitarea unui drept subiectiv.
2. Abuzul de drept subiectiv poate atrage şi răspunderea
civilă contractuală, atunci când se încalcă, în mod intenţionat
un drept născut din contract1.
pag. 268; Jean Carbonier, Droit civil, tome 4, Les obligations, P.U.F.,
- 1996^ pag. 378, nr. 222.
1în sensul distincţiei dintre delictul civil şi abuzul de drept subiectiv,
I. Deleanu, op. cit., pag. 73, suntem de acord cu concluziile formulate
de autor, mai puţin cu aceea că delictul civil nu are nici o legătură cu
existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv.
3. Abuzul de drept subiectiv se săvârşeşte întotdeauna cu

intenţie rău-voitoare, spre deosebire de delictul civil, care poate
fi săvârşit şi din neglijenţă sau imprudenţă.
Aşadar, în concluzie, abuzul de drept subiectiv şi delictul civil
se contopesc întotdeauna când este vorba despre exercitarea
abuzivă (cu intenţie) a unui drept subiectiv extracontractual,
care a condus la producerea unui prejudiciu. In această situaţie,
răspunderea civilă pentru abuzul de drept subiectiv se va solu
ţiona după regulile de la răspunderea civilă delictuală.
Secţiunea a Viii-a
EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN MATERIA
DREPTULUI DE MOŞTENIRE
In pofida controverselor puternice la care a fost supusă ins
tituţia dreptului de moştenire din antichitate şi până în prezent,
ea a fost totuşi prezentă în toate orânduirile sociale, exprimând,
în cele din urmă, vocaţia omului la raţionalitate şi morală,
deoarece ideea transmiterii bunurilor care au aparţinut unei
persoane decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă, are
atât un fundam ent logic cât şi unul moral.
Din punct de vedere logic, dreptul de moştenire s-a născut,
credem, din necesitatea fundamentală a omului de a se des
prinde de barbarie, deoarece absenţa unui asemenea drept ar fi
însemnat perpetuarea legilor barbare a celui mai puternic, care,
prin ocupaţiune, ar fi luat în stăpânire bunurile rămase de la cei
decedaţi. Din acest punct de vedere, dreptul de moştenire este
efectul unei legi juridice civilizatoare.
Pe de altă parte, dreptul de moştenire are o puternică esenţă
morală, izvorând din solidaritatea morală care-i leagă pe mem
brii de familie.
Evidenţierea fundamentului de ordin moral al instituţiei

dreptului de moştenire a fost mereu prezentă în gândirea juri
dică a omenirii. Astfel, în antichitate, Cicero spunea, că “religia
prescrie ca bunurile şi cultul fiecărei fam ilii să n u poată f i
despărţite şi că grija sacrificiilor să fie întotdeauna în sarcina
celui care culege m o ş te n ir e a Sau, cum scria juristul Laurent,
inspirat din lucrările teoreticianului francez Domat, “Lăsând
bunurile celor care sunt cliernaţi să le culeagă, noi ascultăm de
voinţa lui Dumnezeu, adică ne îndeplinim o datorie. Căci legă
tura care p i n efectul naşterii uneşte pe ascendenţi, descendenţi
sau colater ali, fiin d cea dintâi pe care Dumnezeu a creat-o între
oameni pentru a-i uni în societate şi a-i lega de îndatorirea dra
gostei mutuale, fiecare trebuie să ţin ă seama, în alegerea
moştenitorului său, de persoanele fa ţă de care Dumnezeu îl
îndator'eşte mai mult decât fa ţă de altele şi să n u le lipsească de
aceste bunuri fă ră temeinice cuvinte ’e.
Deşi în timpul Revoluţiei franceze din 1789, au fost glasuri
care s-au ridicat împotriva instituţiei moştenirii, arătând că
“drepturile omului în ceea ce priveşte pr oprietatea n u ar trebui să
se întindă dincolo de limitele existenţei sale” (Mirabeau) sau că
“propiietatea omului, după moarte, trebuie să revină domeniului
public” (Robespierre)3, totuşi, alte principii au fundam entat
gândirea redactorilor Codului civil din anul 1804. Astfel, în
discursul preliminar la Codul civil, Portalis scria că bunul simţ,
raţiunea, binele public şi echitatea nu permit ca bunurile
. 1 N. D. Furtel de Coulanges, L a cite antique, ed. a 26-a, Paris, 1920,

pag. 39-41, lucrare citată în Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea
ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei R. S. R , Bucureşti, 1966,
pag. 22.
2 F. Laurent, Principes de droit civil franţais, ed. a 4-a, voi. III,
Bruxelles, Paris, 1887, pag. 559-560, citat după M. Eliescu, op. cit., pag. 22.
3 Ch. G. Reissenach, Histoire de la reserve hereditaire et son influence
morale et economique, Paris, 1873, pag. 370.
devenite vacante prin deces să fie părăsite ci ele trebuie să fie

lăsate familiei proprietarului1.
Codul civil român a preluat şi el, în cadrul reglementărilor,
esenţa morală a dreptului de moştenire şi, pe baza acestor
principii morale, a clădit instituţiile sale juridice. Pornind de la
aceste principii, Codul civil a introdus şi unele sancţiuni
specifice care vin să invalideze, pe de o parte, vinovăţia succe
sorului, atunci când acesta se face vinovat de săvârşirea unor
fapte grave îndreptate împotriva celui care lasă moştenirea, pe
de altă parte, o anumită atitudine a lui decujus, care atunci când
a fost în viaţă, a făcut unele liberalităţi excesive, care încalcă
drepturile moştenitorilor săi legali.
II. Efectele vinovăţiei civile în cazul nedemnitâţii

succesorale.
A. Cazurile de nedemnitate succesorală.
Codul civil reglementează nedemnitatea succesorală în art. 655,
arătând că “S unt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de
la succesiune: 1) Condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct; 2) Acela care a fă cu t în contra
defunctului o acuzaţie capitală declarată de judecată calom
nioasă. 3) Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul
defunctului, n u a denunţat aceasta justiţiei”.
Aşadar, nedemnitatea succesorală atrage sancţiunea decă
derii moştenitorului vinovat de o culpă gravă faţă de defunct sau
faţă de memoria acestuia, din dreptul de a-1 moşteni2.
1) Cazul de nedemnitate succesorală prevăzut de art. 655
pct. 1 C. civ., Legea exclude de la moştenire pe “condamnatul
care a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Este o
reglementare cu un pronunţat conţinut moral deoarece, aşa

2 M. Eliescu, op. cit., pag. 72; Fr. Deak, Moştenirea legală, Editura
Actami, Bucureşti, 1994, pag. 54.
EFECTELE V IN O VĂŢIEI C IV ILE . .._____ 309
cum s-a spus, ar fi cu totul împotriva oricăror reguli morale ca

cineva să-şi deschidă calea unei moşteniri prin suprimarea vieţii
celui pe care-1 moşteneşte1.
Pentru a fi m prezenţa cazului de nedemnitate succesorală
prevăzut de art. 655 pct.l, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
a) Moştenitorul să se facă vinovat de săvârşirea infracţiunii de
omor sau de tentativă de omor împotriva lui de cujus. Nu se cere
săvârşirea infracţiunii în formă calificată sau omorul deosebit de
grav, prevăzute de art. 175 şi 176 C. pen. Pe de altă parte, uciderea
din culpă şi lovirile cauzatoare de moarte nu intră în sfera de
aplicare a textului art. 655 pct. 1 C. civ., deoarece, din modul de
redactare al textului, rezultă clar că legiuitorul a avut în vedere
numai infracţiunile săvârşite cu intenţie2;
b) Moştenitorul să fi fost condamnat pentru om or sau ten
tativă de omor, printr-o hotărâre penală de condamnare rămasă
definitivă. In literatura de specialitate, s-a susţinut că, indiferent
de motivul care a făcut ca moştenitorul vinovat, să nu fi fost
condamnat (amnistie, prescripţia răspunderii penale), condiţia
prevăzută de art. 655 pct. 1 C. civ. nu se îndeplineşte, dacă nu
există hotărâre penală de condamnare.
S-a susţinut, însă, că există nedemnitate succesorală în cazul
amnistiei postcondamnatorii, graţierii sau reabilitării, deoarece
aceste măsuri de politică penală nu şterg intenţia de a ucide3.
2) Cazul de nedemnitate succesorală prevăzut de art. 655
pct. 2. C. civ.
Potrivit textului legal este nedemn şi exclus de la moştenire
cel care a făcut împotriva celui care lasă moştenirea o acuzaţie
capitală declarată de către justiţie calomnioasă.
Textul are în vedere acele acuzaţii aduse lui de cujus, succep-
tibile, dacă ar fi adevărate, să conducă la condamnarea la

3 Fr. Deak, op. cit, pag. 57; D. Chirică, Drept civil, Succesiuni,
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 25.
moarte a celui care lasă moştenirea. Aceste acuzaţii trebuie să

aibă un caracter calomnios, constatat printr-o hotărâre penală
de condamnare a moştenitorului.
In literatura de specialitate s-a arătat că, în prezent, prin
abolirea pedepsei cu moartea, textul art. 655 pct. 2 C. civ. a
devenit inaplicabil1.
3) Cazul de nedemnitate succesorală prevăzut de art. 655 pct.
3 C. civ. Legiutorul îl exclude de la moştenire şi pe moştenitorul
major, care având cunoştinţă de omorul defunctului nu denunţă
această justiţiei. în acest caz, nu se cere o hotărâre prealabilă de
condamnare penală a moştenitorului pentru nedenunţarea
omorului.
Potrivit prevederilor art. 656 C. civ., cazul de nedemnitate
succesorală prevăzut de art. 655 pct. 3 C. civ. nu se aplică, dacă
moştenitorul era ascendent sau descendent al ucigaşului ori afin
cu acesta, soţ sau rudă în linie colaterală până la gradul III
inclusiv.
Aşa cum s-a spus, derogarea prevăzută de art. 656 C. civ. se
justifică prin drama sufletească a moştenitorului care are
conştiinţa împărţită între două sentimente potrivnice, cel născut
din datoria de a denunţa omorul şi cel izvorât din căsătorie,
rudenie sau afinitate2.
Din analiza celor trei cazuri de nedemnitate succesorală,
prevăzute de Codul civil român, se poate observa că legiuitorul
sancţionează vinovăţia moştenitorului în forma intenţiei. Mai
mult, în primele două cazuri de nedemnitate succesorală,
vinovăţia civilă a moştenitorului se contopeşte cu cea penală,
astfel că, dacă vinovăţia penală n-a fost constatată printr-o
hotărâre de condamnare penală rămasă definitivă, problema
nedemnităţii succesorale nu se pune. în cel de-al treilea caz de
'Fr. Deak, op. cit., pag. 58; D. Chirică, op. cit. pag. 25.
nedemnitate succesorală, vinovăţia civilă nu este condiţionată de

existenţa vinovăţiei penale.
B. Efectele nedemnităţii succesorale.

a) Efectele nedemnităţii faţă de nedemn.
Nedemnul este considerat de legea civilă ca fiind o persoană
vinovată şi, de aceea, sancţiunea civilă este îndreptată în primul
rând asupra sa. Principalul efect al nedemnităţii succesorale este
decăderea de drept a nedemnului din dreptul de moştenire.
Indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedem
nitatea succesorală şi indiferent de momentul când instanţa
judecătorească a constatat existenţa nedemnităţii succesorale (în
cazul când există conflict şi nedemnitatea este contestată),
desfiinţarea titlului de moştenitor al nedemnului se produce din
momentul deschiderii moştenirii.
1. Cel declarat nedemn de către instanţa judecătorească este
înlăturat de la moştenire fapt ce va profita celorlalţi moştenitori
legali (comoştenitori sau moştenitori legali subsecvenţi) sau, în
anumite condiţii, legatarilor sau donatarilor, dacă nedemnul era
moştenitor rezervatar.
2. Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii, el va
avea situaţia juridică a unui posesor de rea-credinţă, de la data
deschiderii succesiunii (art. 657 C. civ.). El trebuie să resdtuie
celor îndreptăţiţi bunurile moştenirii în natură (inclusiv pro
ductele bunurilor), iar dacă restituirea în natură nu mai este
posibilă, indiferent de cauză (chiar dacă bunul a pierit din cauză
de forţă majoră) va trebui să plătească despăgubirile. Fiind
posesor de rea-credinţă, nedem nul este de drept pus în
întârziere, de la data intrării în folosinţa bunurilor1.
Nedemnul trebuie să restituie şi fructele bunului, începând
cu data intrării în folosinţa bunurilor, iar pentru cele consumate
1în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu,

op. cit., voi. III, pag. 372-376.
sau nepercepute din neglijenţă va plăti despăgubiri. Pentru

sumele încasate de nedemn de la debitorii moştenirii, va fi
obligat să plătească dobânzi din ziua încasării şi nu din ziua
cererii de chemare în judecată.
Nedemnul are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi
utile, pe care le-a făcut cu bunul, precum şi la restituirea
sumelor pe care le-a plătit în contul datoriilor moştenirii1.
Nedemnitatea succesorală produce efecte numai în privinţa
drepturilor succesorale şi Iasă neatinse alte drepturi ale nedem
nului, spre exemplu, dreptul soţului supravieţuitor asupra cotei
părţi din bunurile comune2.
b) Efectele nedemnităţii faţă de copiii nedemnului.

Potrivit prevederilor art. 658 C. civ., copiii nedemnului pot
veni la succesiune în nume propriu, însă nu şi prin
reprezentarea părintelui nedemn.
Aşadar, deşi sancţiunea nedemnităţii succesorale ar trebui să
aibe un caracter strict personal, ea se răsfrânge şi asupra unor
persoane nevinovate. Astfel, în mod practic, în cazul în care de
cujus a lăsat la data decesului său doi copii, dintre care unul
nedemn, copiii nedem nului nu-1 vor putea moşteni pe bunicul
lor prin reprezentare şi, astfel, vor fi înlăturaţi de la moştenire
de celălalt copil al lui de cujus.
în literatura de specialitate, s-a susţinut că nedemnitatea
influenţează şi împărţirea moştenirii, în cazul pluralităţii de
moştenitori nedemni, care au un num ăr inegal de copii.
Deoarece, în acest caz, nu poate opera reprezentarea succe
sorală, moştenirea se va împărţi în părţi egale (la num ărul total
de moştenitori care vin la moştenire în nume propriu) şi nu pe
tulpini, astfel că suma părţilor de moştenire pe care o iau copiii
1Fr. Deak, op. cit., pag. 59.

2 C.S.J., sect. civ., dec. nr. 1526/1990, în Culegere de decizii pe anii
1990-1992, pag. 128-129.
EFECTELE VIN O VĂŢIEI C IVILE... 313
unui nedemn poate fi mai mare decât suma părţilor luate de

copiii celuilalt nedem n1.
c) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului

care nu sunt copiii Ini.
Prevederile art. 658 C. civ., se referă la “copiii nedem nului”şi
nu la “descendenţii nedemnului” şi, de aceea, unii autori
consideră că efectele nedemnităţii succesorale nu se produc şi
faţă de nepoţii sau strănepoţii defunctului. Această concluzie se
poate deduce printr-o interpretare per a contrario a prevederilor
mai sus menţionate şi din coroborarea textului cu alte texte
legale din materia succesiunilor, din care se poate deduce clar
când legiuitorul are în vedere pe toţi descendenţii sau când îi
are în vedere numai pe copiii defunctului2.
In ce ne priveşte, considerăm corectă o asemenea concluzie,
cu atât mai mult cu cât extinderea efectelor nedemnităţii
succesorale în mod excesiv apare a fi cu totul injustă, în raport
de lipsa de vinovăţie a acestor categorii de moştenitori.
Precizăm, însă, că, în cazul rudeniei în linie colaterală,
concepţia este valabilă numai pentru strănepotul de frate,
pentru că nepotul de frate, prin ipoteză, este copilul nedem
nului şi, deci, acesta nu poate moşteni prin reprezentare.
d) Efectele nedemnităţii faţă de terţi.

Problema unor efecte juridice ale nedemnităţii succesorale
faţă de terţi se pune în cazul în care, între momentul deschiderii
succesiunii şi momentul constatării nedemnităţii succesorale,
nedemnul a încheiat acte de administrare, de conservare sau de
dispoziţie.
* Ca regulă în materie, va primi eficienţă juridică principiul
nemo dat quod non habet. Aşadar, întrucât titlul de moştenire al
nedemnului este desfiinţat cu caracter retroactiv, vor fi desfiin-
1 în acest sens, Fr. Deak, op. cit., pag. 61.

ţaţe şi actele încheiate de acesta potrivit principiului resoluto

iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Se pune însă întrebarea, dacă buna-credinţă a terţilor are sau
nu relevanţă juridică în această materie. Răspunsul este afirma
tiv, deoarece efectele juridice ale nedemnităţii succesorale se
interferează cu instituţii juridice în cadrul cărora buna-credinţă
are relevanţă juridică puternică, şi unde legea sancţionează
numai vinovăţia rezultată din rea-credinţă.
Pe cale de consecinţă, literatura juridică consideră valabile
actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii,
deoarece, ca regulă, ele profită adevăraţilor moştenitori. Dacă,
totuşi, actul s-a dovedit a fi dăunător şi terţul a fost de rea-
credinţă, adevăraţii moştenitori pot cere defiinţarea lor1.
în ce priveşte actele de dispoziţie, desfiinţarea lor este
paralizată de prevederile art. 1909 C. civ., în materia bunurilor
mobile, şi ale art. 1895 C. civ,, privind uzucapiunea de scurtă
durată, în cazul bunurilor imobile. Aşadar, terţul dobânditor de
bună-credinţă este apărat de efectele nedemnităţii succesorale a
celui de la care a dobândit.
Doctrina de specialitate şi practica judiciară admit în această
materie teoria moştenitorului aparent. Astfel, potrivit acestei
teorii, actele încheiate de nedem n nu vor fi desfiinţate, dacă au
fost cu titlu particular şi oneros, iar terţul face dovada erorii
comune şi invincibile asupra calităţii de moştenitor a nedem
nului (error comunis fa c itju s)2..
în cazul în care actul juridic încheiat cu terţul se menţine,
nedemnul va fi obligat faţă de moştenitorii adevăraţi la fel ca
posesorul de rea-credinţă. Dacă actul va fi desfiinţat, întrucât
terţul n-a putut face dovada erorii invincibile, sau n-a avut
caracter oneros, terţul va putea să-l acţioneze pe nedem n în baza
obligaţiei de garanţie contra evicţiunii3.

2M. Eliescu, op. cit., pag. 79-80; Fr. Deak, op. cit., pag.64.
C. Invocarea nedemnităţii succesorale.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice per
soană interesată care ar urm a să profite de înlăturarea de la
moştenire a nedemnului sau a copiilor săi. Ea poate fi invocată şi
pe calea unei acţiuni oblice, în baza art. 974 C. civ., de procuror
sau chiar de instanţa judecătorească, din oficiu1. Nedemnitatea
succesorală poate fi invocată şi de către moştenitorul
testamentar.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată împotriva nedem
nului, în timpul vieţii acestuia, iar dacă a decedat după deschi
derea succesiunii, dar mai înainte de constatarea nedemnităţii,
nedemnitatea poate fi invocată împotriva moştenitorilor legali
sau testamentari care folosesc bunurile.
Nedemnitatea succesorală operează, de plin drept, nefiind
necesară intervenţia justiţiei. în caz de conflict, când nedemni
tatea este contestată, instanţa nu aplică sancţiunea civilă a
nedemnităţii, ci doar constată că aceasta a intervenit în virtutea
legii2.
Având în vedere caracterul ex lege al nedemnităţii succeso
rale, suntem de acord cu susţinerea că nedemnitatea succesorală
ar putea fi invocată şi de către însuşi moştenitorul nedemn. A
existat şi susţinerea că, moştenitorul nedem n nu poate invoca
propria sa nedemnitate, deoarece ar însemna să-şi invoce pro
pria culpă, fapt neadmis de principiul nemo auditur propriam
turpitudinem suam allegans'.
însă, aşa cum s-a spus, înlăturarea nedem nului de la moş
tenire este de ordine publică şi nu prezintă relevanţă, din punct
de vedere al producerii efectelor nedemnităţii, cine este
persoana care invocă nedemnitatea, de vreme ce “voinţa
particularilor concretizată în act juridic este neputincioasă să
1M. Eliescu, op. cit. , pag. 77.

2D. Chirică, op. cit., pag. 27.
3 Trib. Pop, raion Vatra Dornei, sent. civ. nr. 866/15 iulie 1957, în
L.P. an. V, nr. 3/1959, pag. 123 cu nota aprobativă a redacţiei.
3 16 VINOVĂŢIA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
în lă tu re sa u să modifice, îm potriva dispoziţiilor im perative ale

legii acest rezultat şi n ici m ăcar de cu ju s (evident în tim p u l cât
era în via ţă ), n u poate spăla p r in iertare p e nevi'ednic de
u im ă rile culpei sa le’*.
III. Vinovăţia civilă în cazul revocării

judecătoreşti a legatelor.
Testamentul este un act juridic prin esenţa sa revocabil. Revo
carea testamentului poate fi făcută de testator, în mod expres sau
tacit, sau de instanţa judecătorească, în cazul săvârşirii unor fapte
culpabile de către legatar.
Potrivit art. 930 C. civ., cauzele de revocare judecătorească a
legatelor sunt cele prevăzute de prevederile art. 830 şi 831 pct. 1
şi 2. Aşadar legatul va putea fi revocat de instanţa judecăto
rească:
1. pentru neexecutarea sarcinii (art. 830 C.civ.);
2. în caz de ingratitudine a legatarului. Ingratitudinea lega
tarului există atunci când acesta a atentat la viaţa testatorului sau
dacă se face vinovat de delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa
acestuia.
In ce priveşte vinovăţia legatarului se poate observa că, în
cazul prevăzut de art. 830 C. civ., neexecutarea sarcinii se poate
datora intenţiei legatarului sau neglijenţei sau imprudenţei
acestuia. Cazul fortuit sau forţa majoră exclud posibilitatea de
revocare judecătorească a legatului2.
în cazul revocării legatului pentru ingratitudine, cele două
cazuri de ingratitudine presupun vinovăţia legatarului în forma
intenţiei.
Atentatul la viaţa legatarului presupune existenţa intenţiei de
a ucide, indiferent de consumarea faptei sau rămânerea ei în
forma tentativei.

EFECTELE VIN O VĂŢIEI CIVILE... 317
De asemenea delictele, cruzimile sau injuriile grave sunt

fapte săvârşite cu vinovăţie în forma intenţiei, având în acelaşi
timp şi caracter infracţional.
Potrivit prevederilor art. 951 C. civ., legatul poate fi revocat
de instanţa judecătorească în cazul în care legatarul a adus
injurii grave memoriei testatorului. Şi în acest caz, revocarea
legatului se face pentru vinovăţia legatarului în forma intenţiei.
IV. Vinovăţia moştenitorului în caz de ascundere

sau sustragere a bunurilor moştenirii.
Potrivit prevederilor art. 713 C. civ., dacă moştenirea a fost
acceptată sub beneficiu de inventar se impiedică confuziunea
dintre patrimoniul moştenitorului şi patrimoniul defunctului
astfel că, moştenitorul va răspunde pentru datoriile moştenirii
numai în limitele activului succesoral. Aşadar, cel care acceptă
moştenirea sub beneficiu de inventar este pus la adăpost de
acţiunea prin care s-ar urmări bunurile sale pentru datoriile
succesiunii.
In cazul în care moştenitorul a acceptat moştenirea pur şi
simplu, el va răspunde pentru datoriile moştenirii ultra vires
hereditatis, adică nu numai în limitele activului succesoral ci şi
cu bunurile sale proprii.
Legiuitorul român a sancţionat atitudinea culpabilă a
moştenitorului care ascunde sau sustrage bunurile moştenirii, în
sensul că socoteşte moştenirea acceptată, pur şi simplu, chiar
împotriva voinţei sale. Este vorba despre o acceptare forţată a
moştenirii, deoarece potrivit art. 705 şi 712 C. civ., renunţarea la
moştenire nu mai este posibilă. Pe de altă parte, atitudinea
culpabilă a moştenitorului îl lipseşte pe acesta de beneficiul
acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar1.
1 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R S&R,

Editura Academiei R S. R, Bucureşti, 1966, pag. 127. "
Pentru a fi în prezenţa ipotezelor reglementate de art. 703 şi

712 C. civ., trebuie să existe o intenţie frauduloasă de a sustrage
un bun succesoral, în scopul de a şi-l însuşi fără ştiinţa comoş-
tenitorilor. Legea nu cere ca fapta să aibe caracter penal, însă
pretinde ca ea să fie săvârşită cu intenţie. Aşadar, problema
culpei, în forma imprudenţei sau neglijenţei, nu se pune.
Frauda moştenitorului conţine o intenţie calificată şi anume
are ca scop păgubirea comoştenitorilor sau a creditorilor săi.
Aşa cum s-a spus, intenţia de a păgubi este esenţială şi, de
aceea, eroarea, chiar nescuzabilă, nu produce efecte în această
materie1.
Art. 703 C. civ. prevede două sancţiuni pentru fapta ilicită
culpabilă de ascundere sau dare la o parte a bunurilor succe
siunii. Prima sancţiune constă în lipsirea moştenitorului de
partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile pe care le-a ascuns sau le-a
sustras. A doua sancţiune constă în lipsirea moştenitorului de
dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub
beneficiul de inventar.
Aşadar, simpla omisiune a moştenitorului de a declara unele
bunuri succesorale nu intră în sfera de aplicare a textelor art.
703 şi 712 C. civ.2 De asemenea, în doctrină s-a susţinut că,
textele nu sunt aplicabile, atunci când există un singur moşteni
tor sau în cazul soţului care ascunde bunuri care potrivit preve
derilor art. 5 din Legea nr. 319/1944, îi revin în exclusivitate3.
In literatura de specialitate, au existat controverse asupra
naturii juridice a acceptării forţate. In doctrina franceză au
existat autori care, pentru prevederea similară din Codul civil
francez, au considerat că, în realitate, ar fi vorba tot despre o
acceptare voluntară tacită. Această teză a fost însă respinsă,

2D. Chirică, op. cit., pag. 228; C . S. J., sect. civ., dec. nr. 1031/1991,
în “Qreptul ” nr. 1/1992, pag. 107.
arătându-se că cel care sustrage un bun se comportă ca un hoţ

nu ca un proprietar1.
De aceea, acceptarea forţată trebuie privită ca o sancţiune
civilă a unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie de către moş
tenitor.
Sancţiunile prevăzute de art. 703 şi 712 C. civ., ar putea fi
înlăturate, în cazul în care moştenitorul în culpă va înapoia, din
proprie iniţiativă, bunurile moştenirii care au fost ascunse sau
sustrase.

CONCLUZII
Universul subiectiv al omului a constituit întotdeauna o temă

de reflecţie generoasă, însă, totodată, delicată şi vulnerabilă.
Gândirea omului are tendinţa de a se lăsa, uneori, fascinată
de concepţii extreme, antagonice, care fară a putea pune în
evidenţă adevărul îl învăluie şi mai mult în fumul ambiguităţilor,
fapt ce amplifică eroarea, dându-i o consistenţă practică insur
montabilă.
Raportul vinovat-nevinovat este o categorie mai întâi de
ordin filozofic, puternic dimensionată din punct de vedere mo
ral, însă ea a pătruns, de la începuturi, în sfera de preocupare a
dreptului, în viaţa normei juridice, însoţind-o în mod inevitabil.
In dreptul civil, vinovăţia este element esenţial al răspunderii,
ea transformă ilicitul în imputabil, însă datorită complexităţii
extraordinare a vieţii sociale căreia îi vine în întâm pinare norma
juridică civilă, nu se poate explica întotdeauna şi evidenţia
suficient de clar prezenţa factorului subiectiv reproşabil în
cadrul conduitelor umane. O asemenea dificultate conduce, de
multe ori, cu paşi m ărunţi dar siguri, spre judecăţi eronate, spre
un fals adevăr judiciar, care eşuează fie într-o exonerare de
răspundere civilă nejustificată, fie în condamnarea la despă
gubiri civile acolo unde, în realitate, nu există nici cea mai mică
fărâmă de atitudine subiectivă culpabilă.
Această povară a fost şi va fi întotdeauna prezentă, deoarece
izvorăşte din relativitatea, uneori neprejudiciabilă, alteori puter
nic dăunătoare a faptelor şi acţiunilor umane.
Aşa fiind, rămânem mereu cu un răspuns incomplet Ia între

barea dacă vinovăţia, ca atitudine subiectivă a făptuitorului faţă de
faptă şi de urmările acesteia, este o realitate cognoscibilă sau nu.
Pentru a înlătura din insuficienţele răspunsului, cei care sunt
puşi să valorizeze conduitele umane, pentru a hotărî dacă există
vinovăţie sau nu, sunt nevoiţi să apeleze la unele criterii care
sunt, evident, şi ele rodul unui compromis.
1. Pornindu-se de la constatarea că vinovăţia civilă presupune
un proces subiectiv complex în care se împletesc factorii intelec-
tivi şi cei volitivi, criteriile de apreciere a vinovăţiei trebuie să
urmeze structura vinovăţiei ca proces psihic. Atât factorul
intelectiv (de conştiinţă) cât şi cel volitiv (de voinţă) sunt suscep
tibili a fi comensuraţi, iar existenţa lor poate fi probată, pornin-
du-se de la elementele obiective ale răspunderii.
Am evidenţiat legătura strânsă care există între elementele
obiective ale răspunderii şi vinovăţie, faptul că aceasta din urmă
poate fi evidenţiată numai prin raportare la o faptă ilicită
concretă.
2. Structura vinovăţiei civile este aceeaşi atât în cazul răspun
derii civile delictuale cât şi în cel al răspunderii contractuale,
însă criteriile de apreciere ale atitudinii subiective a făptuito
rului sunt uneori diferite. Astfel, dacă în cazul răspunderii civile
delictuale criteriul de apreciere a vinovăţiei este criteriul ab
stract, obiectiv, al omului prudent şi diligent (bonus pater
familias) în cazul răspunderii civile contractuale, în unele
materii, culpa debitorului se apreciază subiectiv (culpa levis in
concreta) adică ţinându-se seama de comportamentul obişnuit al
debitorului atunci când îşi administrează propriile sale afaceri
(ex.: mandatul şi depozitul cu titlu gratuit) .
Aprecierea culpei in concreto, în materia unor contracte
civile, reprezintă o derogare de la principiul care funcţionează şi
în materie contractuală, consacrat de prevederile art. 1080 alin.
2 C. civ., potrivit căruia diligenţa ce trebuie să se pună în
îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna a unui bun pro
prietar.
CONCLUZII 323
3. în dreptul civil răspunderea poate fi antrenată şi pentru
culpa leuissima, ceea ce înseamnă că cel care a cauzat preju
diciul este ţinut să-l repare indiferent de gradul culpei sale.
Această regulă este fundată pe caracterul răspunderii civile de a
avea ca scop repararea daunei victimei. Din această perspectivă,
în principiu, spre deosebire de dreptul penal, gradul vinovăţiei
nu prezintă relevanţă juridică. Autorul faptei ilicite trebuie să
repare prejudiciul indiferent că l-a provocat cu intenţie sau din
culpă. Cu toate acestea, gradul vinovăţiei produce efecte juridice
în unele materii, mai ales în cadrul răspunderii civile contrac
tuale, în cazul căreia săvârşirea faptei ilicite cu intenţie conduce
la consecinţe juridice mai severe pentru cel vinovat. Astfel, cel
care a săvârşit fapta ilicită cu intenţie trebuie să repare atât
prejudiciile previzibile cât şi cele neprevizibile; clauzele de
nerăspundere sunt admise numai pentru cazul când fapta a fost
săvârşită din culpă nu şi pentru cazul când ea a fost săvârşită cu
intenţie; în condiţiile Legii nr. 135/1995 privind asigurările şi
reasigurările, asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigu
rare, dacă evenimentul a fost produs cu intenţie de către
asigurat sau beneficiar, respectiv de către un m embru din
conducerea persoanei juridice asigurate, lucrând în această
calitate ori de către alte persoane prevăzute în contractul de
asigurare; în cazul viciilor ascunse cu viclenie, vânzătorul care a
avut cunoştinţă de existenţa viciului ascuns şi care, cu rea-
credinţă, n-a comunicat aceasta cumpărătorului, în cazul unei
acţiuni redhibitorii, va fi ţinut să restituie preţul bunului şi
cheltuielile vânzării şi, pe lângă aceasta, spre deosebire de vânză
torul de bună-credinţă, va trebui să plătească şi despăgubiri.
. Sunt câteva exemple care au fost analizate în detaliu în
cadrul lucrării, care conduc la ideea că diviziunea: culpa lata -
culpa levis - culpa leuissima, din dreptul roman, prezintă
relevanţă juridică, la speţa concretă, şi în dreptul civil.
4. Având în vedere relevanţa juridică a gradelor vinovăţiei în
unele materii, am argumentat, în cadrul lucrării, necesitatea ca şi
în dreptul civil să fie preluată în mod expres, de lege ferenda,
terminologia din dreptul penal, în ce priveşte desemnarea laturii

subiective a răspunderii civile.
Am achiesat la propunerea care s-a făcut în literatura de
specialitate de a se prelua termenul general de “vinovăţie” fiind
preferabil celui de “culpă” sau “greşeală”, pentru argumentele
prezentate în lucrare.
De asemenea, în cadrul unor instituţii, formele vinovăţiei din
dreptul penal şi, în mod corespunzător, terminologia întrebu
inţată (intenţie directă, intenţie indirectă, culpa cu prevedere,
culpa fără prevedere) ar putea fi folositoare, eficiente din punct
de vedere practic. Ele ar putea înlătura confuziile pe care le
crează uneori întrebuinţarea în literatura de specialitate şi în
practica judiciară a formulelor “culpa gravă”, “vină nescuzabilă”,
“culpă uşoară”, “culpa grea”. Aceste formule au mai degrabă o
semnificaţie morală, iar sfera lor de extensie şi notele de
conţinut sunt insuficient conturate, fapt ce relativizează mult
actul de justiţie. Dreptul trebuie să opereze cu noţiuni şi
categorii riguros delimitate pentru că, spre deosebire de alte seg
mente ale socialului, el realizează o constrângere a individului
căreia acesta nu i se poate sustrage.
Teoretic, dreptul ar trebui să fie fundam entul dreptăţii, iar
dreptatea, începând cu Platon, a fost întotdeauna concepută ca
o virtute cardinală. Pentru a nu se transforma într-o virtute doar
ideală, legea trebuie să întrebuinţeze un' limbaj cât mai clar,
pentru că insuficienţa termenilor este prim a premisă a nedrep
tăţii.
Pentru a nu fi doar o “adumbrite grosolană şi pripită a ceea
ce ar trebui să fie dreptul trebuie să-şi propună idealuri prag
matice, iar dreptatea este un asemenea ideal. Dreptatea o
realizează mai întâi legiuitorul, printr-o reglementare echitabilă
a relaţiilor sociale, dar atât nu ajunge. Mai trebuie ca şi
interpretul legii să fie animat de ideea morală a dreptăţii, iar
1Sir David Ross, Aristotel, Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 200.

CONCLUZII 325
eventuala intenţie frauduloasă a acestuia, poate fi paralizată, cel
puţin parţial, printr-o conciziune şi o rigurozitate cât mai mare a
termenilor întrebuinţaţi.
5. Aprecierea vinovăţiei civile prin intermediul criteriului
obiectiv ridică probleme deosebite în cazul culpei, deoarece unii
autori au susţinut că, în cazul neglijenţei (culpei fără preve
dere), nu s-ar putea vorbi de un proces psihic, autorul faptei
ilicite nefiind în situaţia de a alege între o conduită negativă şi
una inocentă, întrucât ar lipsi atât factorul intelectiv cât şi cel
volitiv. Această teorie este criticabilă deoarece, în realitate, şi în
cazul culpei fără prevedere, se poate vorbi de elementul
intelectiv şi de cel volitiv, astfel că orice conduită nediligentă are
un fundam ent psihologic, care se caracterizează prin lipsă de
atenţie, de informare, de prevedere.
Cu toate acestea, apare necesară precizarea, că, în cazul
culpei, elementul intelectiv şi cel volitiv se află în corelaţie
numai în cazul culpei cu prevedere. Autorul faptei ilicite, deşi
cunoaşte realitatea, o valorizează eronat, denaturat, fapt ce con
duce la producerea prejudiciului. El trebuie să răspundă,
deoarece a crezut în mod uşuratic că fapta pe care o săvârşeşte
nu va produce nici un prejudiciu.
In cazul neglijenţei, autorul faptei ilicite este vinovat
deoarece, în împrejurările date, el putea şi trebuia să prevadă
_caracterul periculos pentru ordinea socială a acţiunilor sale.
Autorul faptei ilicite acţionează pe baza unui insuficient proces
de cunoaştere, fapt ce conduce la o lipsă de prevedere impu-
tabiă, câtă vreme un bonus pater fam ilias ar fi prevăzut conse
cinţele păgubitoare ale faptelor sale.
6. Fundam entul vinovăţiei în dreptul civil rezidă, uneori, în
eroarea asupra realităţii, asupra necesităţii unei anumite con
duite sociale.
Eroarea fundamentează vinovăţia în forma culpei şi, câtă
vreme nu este scuzabilă, indiferent că este de fapt sau de drept,
ea nu exonerează de răspundere civilă.
Am susţinut, în cuprinsul prezentei lucrări, ideea că, nici de
lege ferenda, eroarea de fapt sau de drept nu trebuie să fie cauză
exoneratoare de răspundere civilă, deorece se opun principii de

ordin moral şi juridic. Ignoranţa nu trebuie să fie niciodată
scuzabilă, pentru că nu este nici moral nici drept să se transfere
efectele ei de pe umerii ignoranţilor pe umerii păgubiţilor.
Evident, soluţia este valabilă doar pentru ignoranţa ce presu
pune păstrarea discernământului celui care a provocat preju
diciul. Pe de altă parte, atunci când ignoranţa este efectul unor
fenomene sau stări obiective, care s-au impus voinţei autorului
faptei ilicite, cu caracter invincibil, irezistibil şi imposibil -de
evitat, suntem în prezenţa unor cauze care înlătură vinovăţia
(cazul fortuit sau forţa majoră) şi, pe cale de consecinţă, răspun
derea civilă delictuală nu poate fi antrenată.
7. Deşi are aceeaşi bază psihologică şi aceeaşi structură,
vinovăţia civilă cunoaşte specificităţi în cele două mari domenii
în care se manifestă, contractual şi delictual. Fapta ilicită, în
materie contractuală, înseamnă neexecutarea unei obligaţii
născute din contract. Ea este imputabilă autorului ei în raport
de obiectul obligaţiilor, astfel că neexecutarea unei obligaţii de a
da sau de a face este imputabilă prin ea însăşi, dacă s-a probat
neexecutarea, iar în cazul obligaţiilor de a nu face, neabţinerea
de la conduita interzisă de lege face să se prezume caracterul
imputabil al faptei ilicite.
Pe de altă parte, distincţia între obligaţiile de mijloace (de
prudenţă şi diligenţă) şi obligaţiile de rezultat (determinate)
ajută la o mai profundă înţelegere a fenomenului, fiind în afară
de orice îndoială că, la speţa concretă, proba vinovăţiei este mai
uşor de făcut, atunci când debitorul s-a obligat să atingă un
rezultat anume, precis determinat, chiar dacă, în esenţa lor,
între obligaţiile de diligenţă şi obligaţiile de rezultat nu există
deosebiri fundamentale.
8. Orice abordare cu privire la vinovăţia civilă presupune, cu
necesitate, analizarea raportului vinovăţie - discernământ.
Caracterul imputabil al faptei ilicite este prezent doar atunci
când autorul a avut, la momentul săvârşirii faptei, aptitudinea de
a distinge între licit şi ilicit, prin urmare a conştientizat semni
CONCLUZII 327
ficaţia socială a faptei sale şi urmările negative ale acesteia în
ordinea de drept.
Aşadar, ca regulă, răspunderea civilă poate fi antrenată
numai în sarcina persoanelor dotate cu discernământ, însă com
plexitatea vieţii practice impune uneori găsirea unor soluţii care
să dea răspuns la întrebări fundamentale: Este moral şi drept ca
victima unui prejudiciu, produs de o persoană lipsită de discer
nământ, să suporte consecinţele păgubitoare ale faptei ilicite a
acestuia? Poate rămâne societatea pasivă, într-o lume civilizată,
care se îndreaptă cu îndrăzneală spre începutul unui nou
mileniu şi care aspiră să dezlege tot mai multe taine ale
Universului - la conflictul care se naşte între membrii ei, generat
de împrejurări obiective (vârsta fragedă, boala psihică) indepen
dente de voinţa părţilor angajate în conflict?
Am arătat că literatura de specialitate şi practica judiciară au
căutat soluţii care să dea răspuns la asemenea întrebări,
arătându-se că n-ar fi nici moral nici drept ca autorul faptei
ilicite, care are posibilităţi materiale, să nu participe, măcar în
parte, la repararea prejudiciului. Insă, întrucât, de lege lata,
asemenea soluţii nu au un fundam ent legal, iar de lege ferenda,
chiar dacă ele ar fi consacrate expres, cum sunt consacrate în
unele sisteme de drept, ar lăsa totuşi nesoluţionate situaţiile în
care autorii faptelor ilicite sunt insolvabili (care sunt mai
frecvente la asemenea categorii de persoane), apreciem că
soluţia cea mai realistă, pe care am argumentat-o în lucrare, este
preluarea reparării prejudiciului de către stat, în virtutea obliga
ţiilor sale izvorâte din caracterul său social.
Evident, avem în vedere această soluţie numai pentru
prejudiciile cauzate de minorii lipsiţi de ocrotire părintească sau
de altă formă de ocrotire şi de persoanele majore lipsite de
discernământul faptelor lor, puse sau nu sub interdicţie, cărora
nu le-a fost instituită o formă de ocrotire.
Din perspectiva armonizării legislaţiei noastre cu regle
mentările internaţionale în materie, soluţia pe care am propus-o
credem că este în consens cu ideea amplificării rolului social al
statului, a intervenţiei sale pentru protecţia copiilor şi a persoa

nelor cu handicap.
Soluţia pe care o susţinem este în corelaţie cu problema
vinovăţiei, deoarece statul este o persoană juridică nu numai cu
drepturi ci şi cu obligaţii, iar nerespectarea obligaţiilor sale, fiind
culpabilă, atrage răspunderea sa.
Problema reparării prejudiciului de către stat, în ipoteza
luată în discuţie, are în vedere instituirea unei forme speciale de
răspundere (poate mai corect spus, de reparare a prejudiciului)
alta decât cea reglementată de prevederile art. 998 şi 999 C. civ.,
care, şi de lege lata, pot fundam enta răspunderea unor instituţii
de ocrotire a minorilor sau a persoanelor alienate sau debile
mintal, dacă s-a probat vinovăţia acestora.
Aşadar, noi considerăm că această forma specială de reparare
a prejudiciului trebuie să funcţioneze independent de culpă. De
altfel, câtă vreme s-ar proba că un m inor este lipsit de ocrotire
părintească, ori de altă formă de ocrotire, sau un alienat sau
debil mintal n-a fost preluat într-un sistem organizat de
supraveghere şi ocrotire, şi, în ambele cazuri, aceştia au săvârşit
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, există obligaţia statului de a
ocroti asemenea persoane, pentru a-i proteja de faptele lor
ilicite, care îi pot transforma în propriile lor victime, sau îi pot
păgubi pe alţii facându-i victime ale ignoranţei lor.
Statul nu se poate exonera de această obligaţie, care are, cum
am arătat, şi un suport constituţional. Pe de altă parte, în mod
logic, neluarea măsurilor de ocrotire a acestor persoane, odată
probată, se impune cu forţa obiectivităţii, conducând la con
cluzia că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege.
Problema exonerării de răspundere a statului pentru lipsa
vinovăţiei nu credem că se poate pune, pentru că statul, atât ca
persoană de drept public cât şi ca persoană de drept privat, este
o persoană juridică de o calitate specială, iar atitudinea sa
subiectivă nu poate fi comensurată nici prin criteriul subiectiv,
nici prin criteriul obiectiv al lui bonus pater familias.
9. Corelaţia pe care o stabileşte legiuitorul între răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie, care constituie dreptul
CONCLUZII 329
comun în materie, şi formele speciale de răspundere (pentru

fapta altuia, pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general,
ruina edificiului sau animale) este fundam entată şi pe problema
vinovăţiei, ca elem ent al răspunderii.
Dacă în cazul răspunderii reglementată de prevederile art.
998 şi 999 C. civ., vinovăţia este element esenţial al răspunderii,
care trebuie dovedit de către victima prejudiciului, în cazul
celorlalte forme ale răspunderii civile delictuale vinovăţia nu
trebuie dovedită.
Ea este prezumată, în cazul răspunderii părinţilor pentru
faptele copiilor lor minori şi a institutorilor sau meşteşugarilor
pentru faptele elevilor sau ucenicilor, sau nu se cere ca element
al răspunderii, în cazurile reglementate de prevederile art. 1000
alin. 1,1000 alin. 3,1001 şi 1002 C. civ.
Din această perspectivă, o parte a literaturii de specialitate
împarte răspunderea civilă delictuală în răspundere civilă
delictuală subiectivă şi răspundere civilă delictuală obiectivă.
Fundamentul răspunderii civile delictuale este diferit, în
cazul răspunderii subiective în raport cu răspunderea obiectivă,
însă am considerat îndreptăţită susţinerea că, de lege lata, orice
explicaţie asupra fundamentului răspunderii nu se poate
îndepărta definitiv de ideea de vinovăţie. Codul civil român
axează întreaga răspundere civilă pe ideea de vinovăţie şi, de
aceea, în mod îndreptăţit s-a susţinut, aşa cum a putut reieşi din
cuprinsul lucrării, că fundamentul răspunderii, în cazurile în
care legea nu cere condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspun
derii civile, este unul mixt, subiectiv-obiectiv. Aceasta înseamnă
că garanţia care a fost instituită de legiuitor, deşi într-o
reglementare insuficientă, în considerarea intereselor victimei,
trebuie grefată pe ideea de vinovăţie, deoarece, în cele din
urmă, orice conduită um ană are un fundam ent subiectiv. Acest
fundam ent subiectiv nu prezintă relevanţă în raporturile celui
chemat să răspundă cu victima prejudiciului, decât în cazul în
care fapta victimei a avut un anumit rol în antecedenţa cauzală.
Vinovăţia comitentului, a paznicului juridic al lucrului ori a
animalului, sau a proprietarului edificiului are relevanţă juridică
în raport cu prepusul, paznicul material sau cu constructorul ori

arhitectul edificiului a cărui ruină s-a produs, anulând orice
şansă a unei acţiuni în regres împotriva acestora.
D e lege feren d a se impune precizarea clară a regulilor care
vor disciplina raporturile dintre cel chemat să răspundă şi
victima prejudiciului, pe de o parte, iar pe de altă parte, rapor
turile dintre acesta şi alte persoane care au contribuit la
producerea prejudiciului.
10. In ce priveşte exonerarea de răspundere pentru inexis
tenţa vinovăţiei, am achiesat la concluziile acelor autori care
consideră drept cauze exoneratoare de răspundere fapta vic
timei, fapta unui terţ pentru care cel chemat să răspundă nu
este responsabil, cazul fortuit şi cazul de forţă majoră. O
precizare în plus se impune în privinţa cazului fortuit, în sensul
că acesta nu este exonerator de răspundere în materia răspun
derii pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri în general şi
ruina edificiului. De vreme ce legea nu permite, în aceste cazuri,
să se facă dovada că nu s-a putut împiedica faptul prejudiciabil
înseamnă că nu este posibilă nici compararea conduitei
paznicului juridic sau proprietarului edificiului cu conduita unui
bonas pater familias. Odată produs prejudiciul, paznicul juridic
sau proprietarul edificiului trebuie să-l repare, fiind irelevant
faptul că poate proba o conduită diligentă, potrivit exigenţelor
normale ale societăţii.
Forţa majoră exonerează de răspundere numai dacă ea este
cauza unică a producerii prejudiciului, deoarece, într-un ase
menea caz, ea exclude raportul de cauzalitate, dintre “fapta”
lucrului sau animalului şi prejudiciu iar în cazul ruinei edi
ficiului anulează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1002
C. civ.
Menţionăm că, de lege ferenda, am propus m enţinerea în
continuare a cazurilor de răspundere subiectivă existente şi în
actuala reglementare, inclusiv a răspunderii părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori. Deşi, după cum am
arătat, s-a susţinut şi părerea că răspunderea părinţilor pentru
CONCLUZII 331
faptele copiilor lor minori este chiar, de lege lata, o răspundere

obiectivă, independenta de culpă, noi considerăm că ea trebuie
să rămână şi în viitor o răspundere bazată pe vinovăţia părin
ţilor, o altă soluţie fiind de natură să slăbească exigenţa părin
ţilor faţă de exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, şi
să introducă elemente de inechitate între părinţii diligenţi,
atenţi, interesaţi de creşterea şi educarea copiilor lor şi cei care
desconsideră o asemenea conduită.
11. Diviziunea răspundere subiectivă - răspundere obiectivă,
care poate fi argum entată în cazul răspunderii civile delictuale,
nu este aplicabilă în cazul răspunderii civile contractuale.
Răspunderea civilă contractuală este întotdeauna o răspun
dere bazată pe culpă, cu excepţia cazurilor în care debitorul a
promis expres repararea prejudiciului şi pentru cazurile unde
legea exonerează de răspundere. Este vorba despre agravarea
răspunderii civile contractuale, care este posibilă, deoarece nor
mele juridice care disciplinează răspunderea civilă contractuală
au un caracter supletiv.
Apreciem însă, că, şi în aceste situaţii, răspunderea civilă are
tot un fundam ent subiectiv, deoarece ea este condiţionată de
voinţa părţii contractante care a acceptat în mod expres să
răspundă, chiar în cazul în care prejudiciul nu se datorează
culpei sale.
Admisibilitatea clauzelor cu privire la răspunderea contrac
tuală are atât virtuţi cât şi defecte. Clauzele de răspundere
extensive (care agravează răspunderea) trec asupra debitorului
sarcina tuturor cazurilor fortuite sau numai a unora dintre ele.
In cele din urmă, clauzele de agravare a răspunderii substituie
obligaţiile de mijloace cu cele de rezultat. Clauzele limitative de
răspundere sau de non-responsabilitate sunt admisibile, datorită
libertăţii contractuale, însă întrebuinţarea lor poate genera abu
zuri, atunci când, în unele contracte (obligatorii, de adeziune),
sunt impuse în condiţii leonine. Intr-o asemenea situaţie, ele
constituie o ameninţare la adresa bunei-credinţe, deoarece pot
favoriza neglijenţa debitorilor.
Este motivul pentru care jurisprudenţa trebuie să privească

aceste situaţii de non-responsabilitate cu toată prudenţa şi, în
orice caz, să refuze aplicabilitatea unei asemenea clauze în caz
de vinovăţie în forma intenţiei a debitorului contractual.
12. Abordarea legislaţiei privind răspunderea civilă din pers
pectiva dinamicii acestei instituţii, lasă să se întrevadă dificul
tăţile sporite care au apărut în sânul acesteia, generate de
necesitatea adaptării perm anente a dreptului, pe de o parte la
transformările societăţii, pe de altă parte la exigenţele reparării
daunelor provocate în societate de faptele ilicite a anumitor
indivizi.
în pragul mileniului al treilea, ecuaţia răspunderii civile
trebuie reconsiderată, iar această reconsiderare a început deja
de multă vreme în alte sisteme de drept, legiuitorii fiind
constrânşi de evoluţia relaţiilor sociale să-şi modifice viziunea cu
privire la răspunderea civilă.
Progresul ştiinţei şi tehnicii, benefic pentru om şi universul
său obiectiv şi subiectiv, a generat însă şi dilema privitoare la
perspectiva vinovăţiei ca element fundamenta] al răspunderii.
Dezvoltarea prodigioasă a maşinismului a multiplicat foarte
mult prejudiciile materiale sau corporale. De altă parte, există
domenii ale activităţii omului sau care se intersectează cu viaţa
omului, altele decât cele reglementate de art. 1000 alin. 1 C. civ.,
unde prejudiciile produse sunt imposibil de explicat prin prisma
vinovăţiei umane, fiind în realitate, aşa cum s-a spus, adevărate
“prejudicii anonim e”.
“Prea inerente lucrurile pentru a f i puse pe seama vicisitudi
nilor sorţii sau a alegerii destinului, n u suficient legate de
oameni pentru a f i semnul unei naturi dacă n u păcătoase, cel
p u ţin cu slăbiciuni, aceste prejudicii reclamă, de la o societate
mai umană, o reparare dreaptă”1.
1 în acest sens, Francois Terre, Philippe Simler, Yves Leguette, op.

cit., pag. 501.
CONCLUZII 333
Soluţionarea dilemei generate de aşa numitele “prejudicii

anonime” a impus necesitatea ca dreptul să compenseze re
versul progresului tehnic, iar această compensare s-a realizat
prin încercarea de salvare, în dreptul nostru, a echilibrului din
tre victima prejudiciului şi comitent, paznicul juridic al unui
lucru sau animal, proprietarul unui edificiu, ori altă persoană
chemată, independent de culpa sa, să răspundă.
Soluţia adoptată de Codul civil, insuficient dezvoltată, şi care,
de lege ferenda, se impune a fi consolidată şi perfecţionată, a fost
aceea a înclinării balanţei în favoarea victimei prejudiciului, prin
indemnizarea acesteia de către cel chemat să răspundă, indi
ferent de vinovăţia sa.
13. Aşadar, există şi în dreptul civil român o răspundere
obiectivă, însă mai putem oare socoti, în această situaţie,
termenul de “răspundere” ca fiind adecvat? Nu ar fi mai potrivit,
pentru cazurile în care s-au provocat prejudicii, fără a se putea
reţine şi vinovăţia celui chemat sa le repare, să vorbim numai de
“reparare” nu şi de “răspundere”?
La. prima vedere ar părea că terminologia întrebuinţată este
irelevantă, câtă vreme scopul este acelaşi: înlăturarea, cel puţin
parţială, a răului provocat unei persoane sau patrimoniului său.
Şi totuşi, nu este aşa întotdeauna. Vinovăţia conduce la ideea de
răspundere, iar răspunderea are ca efect sancţiunea. Prin
urmare, cel vinovat este sancţionat, iar cel căruia nu i se poate
imputa nici o vină, chiar dacă legea îl cheamă să suporte
prejudiciul, repară, nu răspunde.
Aşadar, între suportarea prejudiciului cu titlu de sancţiune,
ca urmare a antrenării răspunderii pentru o faptă imputabilă şi
repararea unui prejudiciu ca efect al calităţii de comitent,
paznic juridic al unui lucru sau animal, sau de proprietar al unui
edificiu, există deosebiri şi în formă şi în conţinut. Astfel, sanc
ţiunea poate fi modulată, gradată, în funcţie de gradul vinovăţiei
(chiar dacă se răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă) spre
exemplu, în cazul vinovăţiei în forma intenţiei instanţa judecă
torească putând condamna şi la repararea prejudiciilor im
previzibile.
Ideea reparării prejudiciului independent de culpă este prezentă

şi în cadrul altor forme de răspundere civilă delictuală, prevăzute în
alte acte normative decât Codul civil, ale căror consecinţe juridice le-
am analizat în cuprinsul lucrării.
Apreciem că, de lege ferenda, toate aceste cazuri de reparare
a prejudiciilor independente de culpa celor chemaţi să repare,
ar trebui să fie consacrate expres ca şi cazuri de reparare a
prejudiciului şi nu de răspundere pentru prejudiciul provocat.
Credem că o asemenea soluţie ar fi de natură să înlăture
controversele cu privire la fundamentul “răspunderii” (repa
rării) în aceste cazuri şi ar deschide calea unor noi modalităţi şi
tehnici de indemnizare a victimelor prejudiciului, mai moderne,
corespunzătoare evoluţiilor actuale ale relaţiilor sociale din
domeniu.
14. Soluţia pe care am propus-o, de lege fei'enda, nU contra
zice ideea fundamentului mixt, subiectiv - obiectiv, de lege lata,
la care am achiesat, socotind-o valoroasă şi bine argumentată.
Este evident că, în lipsa unor reglementări legale suficiente,
cazurile de răspundere civilă obiectivă, consacrate de Codul civil
român, au fost amplu argumentate de literatura de specialitate şi
construite practic pe baza unor soluţii de speţă, de către
jurisprudenţă, în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii, do
meniul de aplicaţie al textelor legale, efectele răspunderii,
exonerarea de răspundere.
15. Fundamentul diferit al reparării prejudiciului, în cazul
răspunderii civile subiective faţă de răspunderea obiectivă, aduce
în discuţie şi problema asigurărilor de răspundere, civilă.
Sistemul asigurărilor de răspundere a apărut atunci când frec
venţa producerii prejudiciilor, în anumite domenii, a covârşit
puterile omului. Asigurarea este, mai întâi, o măsură de preve
dere împotriva efectelor negative ale imprudenţei sau negli
jenţei umane, dar, totodată, şi împotriva acelor prejudicii care
nu pot fi explicate prin vinovăţia unei persoane.
Asigurarea de răspundere civilă prezintă avantajul că, între
anumite limite, ancheta asupra imputabilităţii faptei este
CONCLUZII 335
abandonata, fiind irelevant faptul că asiguratul este vinovat sau

nu. Din această prespectivă, în diferite sisteme de drept, asistăm
la un progres al sistemelor de asigurare de răspundere care tind
tot mai mult să preia funcţia de reparare a prejudiciilor produse
în societate. Există sisteme de asigurare obligatorie de răspun
dere civilă, şi sfera acestora credem că ar trebui să fi extinsă, în
funcţie de aria de extensie a periculozităţii sociale a diferitelor
domenii care cunoaşte o dinamică pronunţată.
Pe de altă parte, prin sistemele de asigurare facultativă,
gradul de protecţie împotriva prejudiciilor poate fi modulat, în
funcţie de nevoia de securitate a fiecăruia.
Este evident, că dezvoltarea sistemelor de asigurare de
răspundere civilă exercită o anumită presiune asupra tradiţio
nalei răspunderi civile bazate pe vinovăţie. Se pune întrebarea,
în ce măsură răspunderea subiectivă va rezista asaltului puternic
al formelor şi tehnicilor m oderne de reparare a prejudiciilor,
prin sistemul asigurărilor? Vâ rezista ea sau va sucomba sub
povara tendinţei omului de a se ataşa noului, formulelor prac
tice de soluţionare a conflictelor în care a fost cuprins, părăsind
modelele juridice tradiţionale, mai ales când acestea îi investi
ghează'subiectivitatea, şi perm it societăţii să-i arunce în faţă
reproşul faptelor sale ilicite, care este întotdeauna inconfortabil?
Considerăm că răspunsul la asemenea întrebări trebuie să fie
nuanţat. Sistemele de asigurare de răspundere civilă vor cu
noaşte, şi în dreptul nostru, o dezvoltare continuă, însă ele nu
vor fi niciodată generalizate pentru toate domeniile vieţii
sociale. Există domenii unde asigurările trebuie să fie obligatorii
(accidente de circulaţie; accidente de muncă; domeniul cons
trucţiilor; domeniul nuclear; alte domenii cu un pericol ridicat)
care ar putea fi extinse (spre exemplu, pentru faptele săvârşite
de copii de vârstă fragedă, lipsiţi de discernământul faptelor lor;
pentru prejudiciile cauzate de alienaţii sau debilii mintali), însă
dezvoltarea sistemelor de asigurare facultativă va fi întotdeauna
condiţionată de un anumit cost economic al compensării daunei
produse. Acest cost va constitui o puternică frână în extinderea
formulelor de reparare a prejudiciului prin sistemul asigurării

de răspundere civilă, fiind şi el dependent, de capacitatea limi
tată a persoanelor fizice sau juridice de a suporta finanţarea
sistemului de asigurare, prin primele de asigurare.
Pe de altă parte, există domenii în care răspunderea pe bază
de vinovăţie nu va putea fi substituită niciodată, fie pentru că
prejudiciile sunt mai puţin frecvente, şi nu există interes pentru
asigurarea împotriva lor, fie pentru că natura prejudiciului este
incompatibilă cu asigurarea de răspundere civilă, spre exemplu,
în cazul atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale.
Aşa fiind, urmează să constatăm că domeniul răspunderii
civile bazată pe vinovăţie nu va fi niciodată desfiinţat definitiv de
sistemele de asigurare de răspundere civila, pentru că există o
sferă a sa care se soluţionează exclusiv pe terenul imputabilităţii,
iar pe de altă parte, nu există incompatibilitate între răspun
derea civilă delictuală subiectivă şi repararea prejudiciului pro
dus prin intermediul asigurărilor. Asigurarea modifică doar
formula reparaţiunii, fără a anula imputabilitatea, care poate
produce în continuare efecte juridice.
Prin urmare, răspunderea civilă subiectivă, poate supravieţui,
printr-o convieţuire neconflictuală cu sistemele de asigurare de
răspundere civilă, acestea din urmă preluând funcţia reparatorie
a răspunderii.
16. Dacă precizarea raportului dintre răspunderea chilă
subiectivă şi repararea prejudiciului prin sistemul asigurărilor nu
dă un răspuns concludent în ce priveşte destinul vinovăţiei ca
element al răspunderii civile, pentru că acest raport funcţio
nează în sfera efectelor răspunderii şi nu a fundamentului său,
aceasta nu înseamnă că perspectiva vinovăţiei civile nu poate fi
investigată.
Această investigare se impune chiar, nu numai din punct de
vedere teoretic, dar şi practic, deoarece realităţile sociale, în ce
priveşte răspunderea civilă, s-au schimbat mult faţă de mo
mentul intrării în vigoare a Codului civil român, iar multe din
reglementările privind răspunderea au rămas neschimbate de
mai bine de un secol.
CONCLUZII 337
Aşadar, orice modificare de atitudine a legiuitorului, faţă de
problema vinovăţiei ca element fundamental al răspunderii, pre
supune examinarea atentă a evoluţiei literaturi de specialitate şi
a soluţiilor jurisprudenţiale în materie şi, pe de altă parte, ana
liza profundă a realităţilor sociale ale momentului, pentru că
dreptul trebuie să fie expresia vieţii practice, iar nerespectarea
acestei necesităţi face să se năruie prea repede orice edificiu
legislativ.
Evoluţia concepţiilor exprimate în literatura de specialitate,
cu privire la răspunderea civilă, şi a jurisprudenţei, a pus şi pune
în evidenţă existenţa unei crize a răspunderii civile, ca urmare a
inadaptării imputabilităţii la funcţia răspunderii civile de
reparare a prejudiciilor.
S-a vorbit şi se vorbeşte, în literatura de specialitate, despre
un impas al vinovăţiei, de un recul al răspunderii civile
subiective, de o slăbire a valorii sociale a vinovăţiei, în calitatea ei
de instrument de măsurare a comportamentelor antisociale.
Unii autori s-au aventurat într-o adevărată cruciadă împotriva
vinovăţiei, ca fundam ent al răspunderii civile, prevestindu-i, mai
devreme sau mai târziu, un sfârşit inevitabil.
O asemenea înverşunare ar putea fi explicată, avându-se în
vedere virtuţile incontestabile ale răspunderii civile obiective,
însă aceste virtuţi, totuşi, nu justifică concluzia că istoria răs-
- punderii bazate pe vinovăţie s-ar fi încheiat. Credem că, mai
degrabă, se poate vorbi de o restrângere a domeniului de apli
care a răspunderii bazate pe vinovăţie şi, pe cale de consecinţă,
de o încetare a dominaţiei cvasiexclusive a vinovăţiei, înţeleasă
ca fundam ent al responsabilităţii civile.
Cu toate acestea, chiar dacă răspunderea civilă trebuie detaşată
de ideea unui subiectivism în stare pură, deoarece aceasta nu este
benefică răspunderii, fiind generatoare de confuzii, considerăm că
ideea de vinovăţie ca fundament al răspunderii civile nu trebuie
părăsită, cel puţin pentru unele domenii ale vieţii sociale.
In realitate, nici nu se poate renunţa la acest concept, pentru
că există materii ale răspunderii unde ea se manifestă în mod
suveran (răspunderea contractuală; răspunderea pentru preju

diciile aduse drepturilor personale nepatrimoniale; atingerea
adusă proprietăţii vecine; uzurparea dreptului de proprietate).
Existenţa acestor domenii, aflate în întregime sub puterea sa,
pun în evidenţă faptul că vinovăţia, ca şi concept filozofic, ori ca
noţiune juridică, n-a dispărut, nu poate şi nu trebuie să dispară.
Ea îşi manifestă vigoarea în domeniile enunţate, însă dome
niul său de manifestare este cu mult mai larg, fiind delimitat, în
dreptul nostru, prin formula foarte generală a art. 998 şi 999
C. civ.
Aşadar, orice discuţie despre aşa numita “dispariţie” a vino
văţiei din ecuaţia răspunderii civile este lipsită de sens, deoarece,
pe de o parte, există o puternică rezistenţă a acesteia în unele
materii, iar, pe de altă parte, câtă vreme omul va rămâne ceea ce
este, adică o fiinţă obiectivă care se deosebeşte de celelalte fiinţe
de pe pământ prin universul său subiectiv, faptele sale trebuie
comensurate şi din punct de vedere subiectiv, vinovăţia sa
răm ânând un instrument important de comensurare.
De aceea, credem, că dilema în momentul de faţă, nu pri
veşte distincţia dintre răspunderea civilă subiectivă şi cea
obiectivă, care este suficient de clară, ci limita până la care poate
fi extinsă răspunderea independentă de vinovăţie.
Restrângerea excesivă a răspunderii bazată pe imputabilitatea
faptei ilicite, înseamnă implicit şi renunţarea, în aceeaşi măsură,
la funcţia sancţionatoare a răspunderii civile, ceea ce conduce,
în perspectivă, la o nouă filozofie a răspunderii, bazată tot mai
mult pe ideea de indemnizare a victimei, prin asumarea dau
nelor de către societate, în cadrul diferitelor forme de asigurare.
Insă pulverizarea răspunderii individuale în mediul social,
conţine, în sine, un pericol major: acela al scăderii exigenţei
individului faţă de conduita sa. In acest fel, răspunderea civilă,
din perspectiva funcţiei sale preventiv-educative, esenţială pen
tru relaţiile dintre oameni, intră într-un cerc vicios, în sensul că
efectul ei, care ar trebui să se înscrie şi în dinamica unei
conexiuni inverse, având ca vector diminuarea cauzelor răspun
CONCLUZII 339
derii în viitor, este lipsit de orice influenţă pozitivă asupra
conduitelor umane.
Este motivul pentru care legiuitorul trebuie să păstreze un
echilibru raţional între răspunderea civilă care are la bază vino
văţia şi răspunderea independentă de aceasta, deoarece o
reglementare nerealistă a relaţiilor sociale, în loc să disciplineze
conduitele umane, se poate transforma într-un izvor al conflic
telor sociale, iar misiunea dreptului este de a realiza echitatea
socială, prin armonizarea drepturilor şi intereselor legitime ale
indivizilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ALBU, I. D reptul fam iliei, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1975.
2. ALBU, I., URSA, V. R ă sp u n d erea c iv ilă p e n tru daunele
morale. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
3. ALBU, I. D rept civil. Introducere în s tu d iu l obligaţiilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
4. ALBU, I. C ontractul ş i răspunderea contractuală, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
5. ALEXANDRESCO, D. E x p lic a ţiu n e teoretică şi practică a
d rep tu lu i c iv il rom ân, voi. VI, Iaşi, 1900.
6. ALEXANDRESCO, D. E xplicarea teoretică ş i p ra ctică a
d rep tu lu i c iv il ro m â n , Iaşi, 1898.
7. ALEXANDRESCO, D. P rincipiile d rep tu lu i civil rom ân,
Voi. I, Bucureşti, 1926.
8. ALPA, G., BESSONE, M., CARBONE, V. A tip icita
delVillecito, terza edizione, Milano, 1994.
9. ANGHEL, I., DEAK, FR., POPA, M. R ăsp u n d erea civilă,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
10. ANTONIU, G. V in o vă ţia p enală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995.
1LARSENI, C. Psihoneurologie, Editura Academiei, Bucureşti,
1983.
12. AUBRY et RAU Cours de droit civil fra n g a is , Paris, 1897.
13. BANCIU, D. P., RĂDULESCU, S. M., VOICU, M.
Introducere în sociologia devianţei, Editura ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
14. BA RA SCH , E. A ., N ESTO R , L, Z IL B E R S T E IN , S.
Ocrotireapărintească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.

1 5 . B A I C O I A N U , A L . Drept civil român. Studiu de doctrină
şi jurisprudenţă. Voi. I I . , Editura Socec, 1943.

1 6 . B E L E I U , G H E . Drept civil, Introducere în dreptul civil,
Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.

Bucureşti, 1992.
17. B E T IT O L , G . Dirito penale, paite generale, Ottava edizione,
CEDAM, Padova, 1973.
1 8 . B E S S O N E , M. Casi e questioni di diritto privato, settima
edizione, Dott. A. Giuffere Editore, Milano, 1995.

19. B E D A R R ID E , J . Trăite du doi et de la fraude en matib e
civile et commerciale, Voi. I, Paris, 1887.
2 0 . B E R G E L , J E A N - L O U I S . L a propriile, Dalloz, 1994.
2 1 . B E L I Ş , V . Capacitate psihică - Discernământ - Potenţial
antisocial, Analele Universităţii din Oradea, Seria Medicină,

nr. 2/1996.
2 2 . B I G I I A Z Z I , G ., B R E C C I A , U ., B U S N E U I , F .D ., N A T O L I ,
U. Diritto civile, UTET, 1995.

2 3 . B I R S A N , C . Efectele juridice ale posesiei de bună-a'edinţă a
bunurilor mişcătoare corporale, Drept comparat, în AUB,

nr. 2/1971. ’ .
2 4 . B Î R S A N , G . , G A I Ţ Ă , M . , P I V N I C E R U , M . M . Drept civil.
Drepturile reale, Institutul European, 1997.

2 5 . B L E I , H . Strafrecht, Allgemeiner Teii, 1 8 Auflage, C.H.
Bech, Miinchen, 1 9 8 3 .
2 6 . B O B O Ş , G H E . Teoiia generală a dreptului, Cluj-Napoca,
1992.
2 7 . B O R O I , G . , R Ă D E S C U , D . Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, Editura AII, Bucureşti, 1994.

2 8 . C A N T A C U Z I N O , M. B . Elementele dreptului civil român,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921.

2 9 . C A R B O N I E R , J. Droit civil, Tome 3, Les biens, PUF,
Paris, 1995.
BIBLIOGRAFIE 343
30. C A R B O N IE R , J. Droit civil, Tome 4, Les obligations,
PUF, Paris, 1996.
31. CĂ RPEN A RU , S T A N C IU , D. Di'ept comercial român,
Editura AII, Bucureşti, 1994.
3 2 . C O L I N , A . , C A P I T A N T , H. Curs elementar de drept civil
francez, Voi. I, ediţia VII, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1940.
3 3 . C O S M O V I C I , P . Contribuţii la studiul culpei civile,

34. C O S M O V I C I , P . M . Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii -
Legislaţie, Editura AII, 1994.
3 5 . C O S M A , D . Tecnia generală a actului juridic civil, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
36. C O S T IN , M . N . Marile instituţii ale dreptului civil
român, Voi. III, Teoria genemlă a obligaţiilor, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1993.
3 7 . C H I R I C Ă , D . Drept civil, Contracte speciale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
3 8 . C H I R I C Ă , D . Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996.
3 9 . C I O B A N U , V . M . Tratat teoretic şi practic de pivcedură
civilă, Vol.I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996.
4 0 . C I O B A N U , V . M . Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, Voi. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997.
4 1 . D A B I N , J. Le droit subjectiv, Dalloz, 1952.
4 2 . D E A K , F R . Moştenirea legală, Editura Actami, Bucureşti,
1994.
4 3 . D E A K , F R . şi colaboratori. Moştenirea testamentară. Trans-,
misiunea şi împărţeala moştenirii, Editura Actami, Bucureşti,
1994.
. 4 4 . D E A K , F R . Tratat de drept civil. Contracte speciale,
Editura Actami, Bucureşti, 1996.
4 5 . D E A K , F R . Contractul de închiriere a locuinţei, Editura
Actami, Bucureşti, 1997.
4 6 . D E A K , F R . , C Ă R P E N A R U , S T . D . Drept civil. Contracte
speciale, Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea din

Bucureşti, 1983.
47. DEAK, FR., CĂRPENARU, ST. D. C ontracte civile şi

comerxiale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
48. DELEANU, I. Biologie şi drept, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1983.
49. DELEANU, I. D repturile subiective ş i a b u zu l de drept,
Editura Dacia, Bucureşti, 1988.
50. DEMETRESCU, P. I. D rept civil. Teoria generală a obli
gaţiilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966.
51. DEMOQUE, R. T răite des obligations en general, voi, III,
Paris, 1923.
52. DOGARU, I. C ontractul. Consider a ţii teoretice şi prac
tice, Editura “Scrisul Românesc”, Craiova, 1983.
53. DOGARU, I. Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
54. DJUVARA, M. Teoria generală a dreptului. D rept raţio
nal, Izvoare ş i drept po zitiv, Editura AII, Bucureşti, 1995.
(Restituţio).
55. DJUVARA, M. E seuri de filosofie a dreptului, Editura
Trei, 1997.
56. ELIESCU, M. T ra n sm isiu n e a şi îm părţeala m oştenirii în
dreptul R S R Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
57. ELIESCU, M. C urs de succesiuni, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
58. ELIESCU, M. M oştenirea şi d evo lu ţiu n ea ei în dreptul
R S R , Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966.
59. ELIESCU, M. R ăsp u n d erea civilă delictuală, Editura
Academiei, 1972.
60. EMINESCU, Y. Transform ările d rep tu lu i c ivil sub in flu
en ţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, Editura ştiinţifică şi enciclo
pedică, Bucureşti, 1979.
61. EXNER, L a n o tio n de force majeure, Theorie de la res-
ponsabilite d a n s le contract de transport, Paris, 1892.
62. FIUPESCU, I. P. T ra ta t de dreptul fa m iliei, Editura AII,
Bucureşti, 1995.
BIBLIOGRAFIE 345
6 3 . F t L X P E S C U , I . P . D rept civil. D rep tu l de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1994.

64. F H J P E S C U , I . P . D rept civil. Teoria generală a obliga
ţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1994.
6 5 . F 1 L IP , G H E . D rep tu l transporturilor, Casa de Editură
şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.
66. F R O M , E . Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
6 7 . G H E R A S I M , D . Teoria generală a posesiei în dreptul civil
rom ân, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1986.

6 8 . G H E R A S I M , D . B una-credinţă în răpăiturile juridice civile,
Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981.

6 9 . G H I M P U , N . D . Responsabilitatea civilă delictuală şi
contractuală Bucureşti, 1946.
7 0 . G O R E , F R . L ’ enrichissem ent a u x depense d ’ a u trn i,
Paris, 1949.
71. G O R P H E , F. L e p rin cip e de la bonne fois, Paris, Dalloz,
1928.
7 2 . H A M A N G I U , C ., G E O R G E A N , N . C odul c iv il adnotat,
voi. II. Editura Socec, Bucureşti, 1925.
7 3 . H A M A N G I U , C ., G E O R G E A N , N . C o d u l c ivil adnotat,
Voi. VI, Editura Socec, Bucureşti, 1931.
7 4 . H A M A N G I U , C ., G E O R G E A N , N . C o d u l c iv il adnotat,
Voi. VII, Editura Socec, Bucureşti, 1931.
7 5 . H A M A N G I U , C ., G E O R G E A N , N . C o d u l c iv il adnotat,
Voi. VIII, Editura Socec, Bucureşd, 1932.
76. H A M A N G IU , C ., R O S E T T I-B Ă L Ă N E S C U , I.,
B Ă IC O IA N U , A L . T ra ta t de drept civil rom ân, Voi. I. Editura

“Naţionala”
S. Ciornei, Bucureşti, Voi., I. 1928; voi. II -1929; voi. III -1928.
' 7 7 . H A L L , J . Genei al Principles Law, second edition, Babbs-
Merril, Indianopolis, New York, 1960.
78. H A N G A , V. D rept p r iv a t rom an, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
7 9 . H A N G A , V. M a r i legiuitori a i lum ii, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994.
8 0 . H A N G A , V . Principiile dreptului privat roman, Editura

8 1 . H E L I E , F . M . Pratique criminele des Cours et tribunaux,
Paris, 1920.
82. HELNER, V.J. Developpement de la responsabilite civile
delictuele dans Ies pays scandinaves, Rev. int. de dr. comp., nr.
4/1967.
8 3 . I O N A Ş C U , T R . ş a. Tratat de drept civil, Voi. I , partea
generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967.

8 4 . I O N A Ş C U , T R . Curs de drept civil, Teoria generală a
contractelor şi a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, f.a.

8 5 . I O N A Ş C U , A . ş.a. Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura

Academiei, Bucureşti, 1973.
8 6 . I O N A Ş C U , A . Filiaţia şi ocrotirea minorilor', Editura

8 7. IO R G O V A N , A . Tratat de drept administrativ, Editura
Nemira, Bucureşti, 1996.
88. J A S P E R S , K . Texte filozofice, Editura politică, Bucureşti,
1986.
8 9 . J O U R D A I N , P . Le pincipes de la responsabilite civile, 3e
edition, Dalloz, 1996.

9 0 . J O S S E R A N D , L . De l ’abuz de droit, Paris, 1905.
9 1 . J O S S E R A N D , L . Cours de droit positif francais, Voi. II,

Paris, Sirey, 1933.
9 2 . J O S S E R A N D , L . La responsabilite des choses inanimmes,
1897.
9 3 . J E S C H E C K , H . H . Lehrbuch des Strafrechts Allgemeiner
Teii, vierte Auflage, Dunker und Humblot, Berlin, 1988.

94. K A N T , I . Scrieţi moral-politice, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1991.
9 5 . L A .U R E N T , F . Ptinciples de droit civil francais, ed. a 4-a,
voi. III. Bruxelles, Paris, 1887.
9 6 . L U P A N , E . , M I N E A , M . S . , M A R G A , A . Dreptul mediului,
Partea specială, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, 1997.

BIBLIOGRAFIE 347
9 7 . M A N Z E A U D , H . , M A N Z E A U D , L . , T U N C , A . Trăite
theorique et pratique de la responsabilite civile delictuelle et

contractuelle, tome I, ed. a 5-a, Paris, 1957.
9 8 . M A N Z E A U D , L .H .J . Legon de droit civil, tome I , Paris,
1963.
9 9 . M A C I N T Y R E , A . Tratat de morală, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
1 0 0 . M A N T O V A N I , F. Dirito penale, parte genemle, seconda
edizione, CEDAM, Padova, 1988.

1 0 1 . M A U R Y Essai sur le role de la notion d ’equivalence en
droit civil frangais, voi. II, Toulouse, 1920.

1 0 2 . M A R T Y , G . , R A Y N A U D , P . Droit civil. Les obligations,
2 edition, Tome 1, Les sources, Syrey, 1988.

1 0 3 . M O L C U Ţ , E . , O A N C E A , D . Drept roman, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” SRL., Bucureşti, 1993.

1 04. N O Z IC K , R . Anarhie, stat, utopie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
1 0 5 . N A C U , C . Comparaţiune între Codul civil român şi
Codul Napoleon, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, f.a.

1 0 6 . N E C U L A E S C U , S . Răspunderea civilă delictuală. Examen
critic, al condiţiilor şi fundamentalii răspunderii civile delictuale în

dreptid civil român, Casa de editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti,
1994.
1 0 7 . P E T R E S C U , R . Teoria generală a obligaţiilor. Răspun
derea delictuală, Editura Oscar Prinţ, 1996.

1 0 8 . P L A N I O L , M . , R I P E R T , G . Trăite elementaire de droit
civil, voi. II, Paris, 1926.

109. PL A ST A R A , G . Curs de drept dvil român, voi. IV, Bucureşti,
1925.
1 1 0 . P O P E S C U , T . R . , A N C A , P . Teoria generală a obligaţiilor,

1 1 1 . P O P , A . , B E L E I U , G H E . Drept civil. Teoria generală a
dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980.

1 1 2 . P O P , L . Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1993.
113. POP, L. Drept civil rom ân, Teoria generală a obligaţiilor,

Editura Lumina Lex, 1998.
114. POPA, N. Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.
115. PLA.TON, Legile, Editura IRI, Bucureşti, 1995.
116. REISSENACH, CH. G. H istoire de la reserve hereditaire et
son influence morale et economique, Paris, 1873.
117. RĂDULESCU-MOTRU, C. T im p şi destin, Editura
Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1996.
118. RĂDULESCU-MOTRU, C. C urs de psihologie, ediţia a II-
a, Editura Socec, Bucureşti, 1929.
119. RIPERT, G. L a regie morale d a n s Ies obligations civiles, 3-
eme editions, Paris, 1935.
120. RODIERE, R. U ne n o tio n menancee, la f a u te ordinaire
d a n s le contracts, în Rev. trim. de dr. civ. nr. 2/54.
121. RODIERE, R. L a responsabilite civile, Paris, Rousseau,
1952.
122. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, AL. D rept civil
rom ân, voi. II, Bucureşti, 1943.
123. ROSETIT-BĂLĂNESCU, L, SACHELARIE, O., NEDELCU,
NIC. G. Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, Bucureşti,
1947.
124. STARCK, B.D roit civil. O bligations, R esponsabilite delic-
tuele, troisieme edition, Li tec, 1988.
125. STARCK, B., ROLAND, N., BOYER, L. O bligations , Res
ponsabilite delictuele, Paris, Litec, 1996.
126. SANILEVTCI, R. D rept civil. Teoria generală a obliga
ţiilor, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1976.
127. SCRIPCARU, GHE., TERBANCEA, M. Patologie medico-
legală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983.
128. STĂTESCU, C. R ăspunderea civilă delictuală p e n tru fa p ta
altuia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
129. STĂTESCU, C., BIRSAN, C. D rept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1995.
130. STOICA, V. R ezo lu ţiu n ea şi rezilierea contractelor civile,
Editura AII, Bucureşti, 1997.
BIBLIOGRAFIE 349
1 3 1 . S A L L F IL E S , R . Les accident de travail et la responsabilite
civile, 1887.
1 3 2 . S A L L E IL E S , R . Theorie generale de l ’obligation, P a ris ,
1890.
1 3 3 . S A V A T IE R , R . Des effets et de la sanctions du devoir
moral, 1916.
134. S IO N , F. Curs de drept civil, Tipografia “Cultura
Românescă”, Iaşi, 1932.
1 3 5 . S O L O M O N E S C U , G . M inorul în dreptul penal modem,
Bucureşti, 1937.
1 3 6 . T A B A C O V I C I , G . C . Prime elemente de drept civil,
Bucureşti, 1910.
1 3 7 . T A R H O N , V . G H . Răspunderea patrimonială a orga
nelor administraţiei de stat şi controlul indirect al legalităţii

actelor administrative, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
1 3 8 . T E R R E , F R . , S I M L E R , P H . , L E Q U E T T E , Y . Droit civil,
5e edition, Dalloz, 1993, Paris.

139. TER RE, F R ., S IM L E R , PH . Droit civil, Les biens, 4e
edition, Paris, Dalloz, 1992.
1 4 0 . T O A D E R , C . Evicţiunea în contractele civile, Editura AII,
Bucureşti, 1997.
1 4 1 . T O M Ş A , G H E . Răspunderea civilă pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
142. TURIANU, C. Răspunderea civilă pentru faptele penale
săvârşite de minori, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995.
1 4 3 . V L A C H I D E , P . C . Repetiţia principiilor de drept civil, voi.
I. şi II. Editura Europa-Nova, Bucureşti, 1994.

1 4 4 . G E O R G I O del V E C C H I O Lecţii de filozofie juridică,
Editura Europa Nova.

1 4 5 . V O L A S K Y , A L . Essai d ’une definition du droit basee sur
l ’idee de bonne foi. These, Paris, 1930.

1 4 6 . V O U I N , R . L a bonne foi. Notion et role actuels en droit
p i v e francais. These, Paris, 1939.

147. Z IN V E L IU , I. Contractele civile instrumente de satisfacere a

intereselor cetăţenilor, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978.
1 4 8 . Z L Ă T E S C U , V . D . Drept piivat comparat, Editura Oscar
Prinţ, Bucureşti, 1997.

1 4 9 . G . H . von W R I G H T Noimă şi acţiune, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti. 1982.

1 5 0 . XXX I . M I H U Ţ Ă , A L . L E S V I O D A X , Repertoriu de piac-
tică judiciară în materie civilă a Tribunalului Supiem şi a altoi'

instanţe judecătoreşti pe anii 1952 - 1969, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
151. XXX I . M I H U Ţ Ă , Repertoriu de practică judiciară în
mateiie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecă
toreşti pe anii 1969 - 1975. Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
152. XXX I . M I H U Ţ Ă , Repertmiu de practică judiciară în ma
terie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1975 -1980. Editura
Ştiinţifică şl Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
153. XXX I . M I H U Ţ Ă , Repertoriu de pi'actică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecă
toreşti pe anii 1980 - 1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
1 5 4 . XXX Tribunalul M unicipiului Bucureşti, Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de Editură şi Presă

“Şansa” SRL., Bucureşti, 1992.
155. XXX Tribunalul M unicipiului Bucureşti, Culegere de
practică judiciară civilă pe a n u l 1991, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” SRL, Bucureşti, 1992.
156. XXX Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de
fustiţie, 1990 - 1992, de V. BOGDĂNESCU ş.a., Editura
Orizonturi, Bucureşti, 1993.
1 5 7 . XXX Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurispiii-
denţei - culegere de decizii pe a n u l 1993. Editura Continent XXI

şi Universul, Bucureşti, 1994.
BIBLIOGRAFIE 351
158. XXX Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurispru-
denţei - culegere de decizii pe anul 1994, Editura Proema, Baia
Mare, 1995.
Mare, 1996.
Mare, 1997.

Vinovăţia În Dreptul Civil Român - I.-D.Romoşan - 1999

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vinovăţia În Dreptul Civil Român - I.-D.Romoşan - 1999

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Soluţiilede legeferenda pe care le-am propus în

lucrare pornesc de la ideea potrivit căreia dreptul este

Capitolul I Rolul şi locul vinovăţiei în sfera relaţiilor sociale......1

Secţiunea I Poziţia vinovăţiei în conexiunea

Secţiunea a V-a Corelaţia vinovăţie civilă - eroare -

Capitolul II Vinovăţia - element al răspunderii

III. Răspunderea comitenţilor pentru faptele

CAPITOLUL III VINOVĂŢIA - ELEMENT AL RĂSPUNDERII

Secţiunea a TV-a Proba vinovăţiei contractuale................... 212

I. Poziţia problem ei............................................................255

Capitolul IV EFECTELE VINOVĂŢIEI CIVILE ÎN

III. Efectele vinovăţiei posesorului de rea-credinţă

AUB Analele Universităţii din Bucureşti

civilă a Tribunalului Suprem şi a

Buletinul Jurispru- Curtea Supremă de Justiţie,

I. Obiectiv şi subiectiv în relaţiile sociale.

1 Giorgio del Vecchio, Lecţii de jilosofie juridică, Editura Europa

prin norm a juridică. însă, pentru că acest efort glisează mereu

mare, aceasta este situaţia firească, normală. Inversarea rapor­

nilor) subiecţilor din perspectiva valorilor pe care societatea le

II. Formele vinovăţiei sociale.

De altfel, aşa cum s-a spus, “N u există în realitate între regula

în spiritul celor expuse mai sus, în doctrina de specialitate, se

1 în acest sens, Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti,

Principala corelaţie pe care trebuie să o stabilim este fundată

I. Aspecte de ordin istoric.

1 Poirier, Les caracteres de la responsabilitate archaiique, în lucrarea

în Grecia Antică, răspunderea are la bază simpla cauzare

'A se vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 18.

Ulterior, dreptul feudal, sub influenţa bisericii, a dezvoltat

1 R. Rodiere, Une notion menacee, la fa n te ordinaire dans Ies

răspundea numai pentm culpa in faciendo, nu şi pentru culpa in

1 în acest sens, Arangio Ruiz, Responsabilitâ contrattuale, Napoli,

II. Definiţia vinovăţiei civile.

1 în acest sens, Rudolf von Ihering, La faute en droit prive. Trad.

vinovăţia înseamnă încălcarea unei îndatoriri legale sau morale

1R. Savatier, Trăite de la responsabilite civile, ed.a Il-a, voi. I, nr. 5, şi

volitiv al oricărei acţiuni umane (“atitudinea subiectivă”), iar pe

1A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 178.

turale ale procesului subiectiv complex, care generează cauza­

III. Structura vinovăţiei civile ca proces psihic.

1în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 179.

inconştient, în care răspunsul la excitaţie este spontan, automat,

1în acest sens, G. Antoniu, op. cit., pag. 47.

Dacă omul n-ar interveni conştient şi n-ar interpune propria sa

1G. Antoniu, op. cit., pag. 40.

poate fi antrenată dincolo de posibilitatea de alegere între bine

1 K. Oftinger, Der soziale Gedanke im Schadenersatzrecht und in der

Cu toate că orice acţiune sau omisiune ilicită presupune un

II. Gradele vinovăţiei.

1A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 175; Traian Ionaşcu,

autorilor de drept civil. Confuziile au constat în special în faptul

1în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 176.

1Ase vedea, G. Antoniu, op. cit., pag. 126.

trebuie să cunoască semnificaţia juridică a instituţiei, spre

1G. Antoniu, op. cit., pag. 167.

III. Gradele vinovăţiei. Efecte în dreptul civil.

Culpa leuissima este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat un

1 A se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura

9) în anumite materii, legea sancţionează vinovăţia în forma

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 184. A se vedea şi R. Rodiere, L a respon-

egalităţii, iar din punct de vedere practic, efectele juridice în

conştiinţă pe care autorul ei ar trebui să o aibă’\ Pe de altă

mare, aceasta este situaţia firească, normală. Inversarea rapor

turale ale procesului subiectiv complex, care generează cauza

Există, în prezent, tendinţa de a justifica exonerarea de răs

(săvârşirea unor acte cu conţinut licit); 4) abţinerea de la vătă

în art. 1898 alin. 1 C. civ., arătând că aceasta “este credinţa pose

în realitate, controversa expusă este mai mult teoretică, deoa