Pedagogul – Sfântul Clement Alexandrinul

Cerlincă Ștefănel, Pastorală, an III, gr.1

Pedagogia, în viziunea Sfântului Clement al Alexandriei, este cea care îl conduce pe

om spre virtute, încă din timpul copilăriei lui. Însuși cuvântul παιδαγωγία provine de la
cuvântul παιδία care înseamnă copil. Acesta este scopul nostru în viață, să ajungem precum
copiii, nevinovați, însetați de cunoaștere și curați, șă ajungem să obținem iubirea adevărată,
cea izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi.

Capitolul III – Pedagogul este iubitor de oameni

Cum am apărut noi pe acest pământ? Cine a făcut ca noi să existăm? De ce existăm?
Dumnezeu a plăsmuit primul om, pe Adam, din țărână, și i-a dat suflare de viață; dar
nu doar atât, L-a făcut cea mai importantă creatură dintre toate creațiile Sale, I-a dat ceva
special, I-a dat suflet, l-a făcut, cum spune Scriptura „întru suflet viu” / „întru suflet care
tăiește” (Facere 2,7). De ce Dumnezeu i-a dat toate acestea? Pentru că l-a pregătit ca să
ajungă beneficiarul celui mai mare bine existent din acest univers, din această lume, dacă
pot numi lume și univers, imensitatea creației lui Dumnezeu, ne-a făcut ca să ajungem să fim
asemenea Lui (Facere 1, 26), să ajungem Dumnezei (Ps. 81,6), să ajungem să ne bucurăm de
iubirea Lui, Însuși fiind iubire „Dumnezeu este iubire” (I In. 4,8).

Sfântului Clement spune că omul a fost creat fiindcă era de dorit. Era de dorit prin el
însuși, căci, omul fiind creația lui Dumnezeu era de la sine bună, și Dumnezeu a iubit ceea ce
era bun. Sau, omul a fost creat de Dumnezeu fiindcă era de dorit pentru alt scop, și anume
ca să se vadă că Dumnezeu, Cel care l-a creat, este bun, fără om nu se putea vedea că
Dumnezeu este bun; și pentru ca omul să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu; dar și ca
lumea să se bucure de cel mai de preț dar al ei: de încununarea creației, adică omul.

Omul căzând în păcat, a căzut din asemănarea cu Dumnezeu. Pentru aceea

Dumnezeu Tatăl, L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca să-l mântuiască pe acesta,
și cu acesta și pe noi cei ce eram în blestem. Aceasta a făcut-o Dumnezeu pentru noi din
iubire, Cuvântul s-a făcut trup ca noi să ne facem dumnezei, beneficiari ai bucuriei izvorâte
din iubirea Sa, ca noi să-L iubim pe El, ca și Tatăl șă ne Iubească pe noi.

Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu este Învățătorul, ca Dumnezeu ne iartă

păcatele, ca om, ne învață șă nu mai păcătuim. Cu cuvântul dar nu numai cu cuvântul, ci și
„cu fapta poruncește” ce trebuie să facem și interzice ce nu trebuie să facem. Noi trebuie să
păzim poruncile Sale, să ne ferim să facem ce este rău, să împlinim faptele Pedagogului, ca
prin noi să fie împlinit cuvântul Scripturii: „După chip și asemănare” (Facere 1,26).
Dumnezeu ne dă posibilitatea să ajungem la asemănarea cu El, dar nu ne îngrădește
libertatea, El ne învață ce să facem, noi trebuie să-L ascultăm, El ne poruncește să pozim
poruncile, atunci cu atât mai mult trebuie să facem ceea ce ne-a poruncit.

Cel mai bun conducător al vieții noastre este Cunvântul Dumnezeu căci, cunoaște
cele ascunse ale inimii.

Noi trebuie să iubim poruncile lui Dumnezeu prin fapte, trebuie să facem așa încât
faptele noastre să se asemene cu faptele Mântuitorului. Cuvântul, Dumnezeu făcându-se
trup (In 1, 14) a arătat lămurit aceiași virtute, și în viața practică și în cea contemplativă. El nu
doar ne-a poruncit să ținem legea, ci a și împlinit-o prin practică, pogorându-se pe pământ și
lucrând în trup asemenea nouă, la mântuirea noastră.

Poruncile și sfaturile Lui sunt căi scurte și directe spre veșnicie. Poruncile lui sunt
convingătoare; ele nu-ți inspiră teamă.Când afli cărui scop te-a pregătit Dumnezeu,
împlinești poruncile din convingere și cu râvnă, fără tristețe și teamă pentru a fi pedepsit.

Capitolul V – Toți cei care se ocupă cu credința cea adevărată sunt copii
înaintea lui Dumnezeu.
Copii suntem noi, sau cel puțin așa ar trebui să fim: nevinovați, cu inimă curată,
însetați de cunoaștere. În Sfâta Scriptură , dacă vom căuta, vom găsi nenumarate texte
privind pe copiii lui Dumnezeu. Astfel bărbați în toată firea, ucenicii, sunt numiți de
Mântuitorul Iisus Hristos copii (In. 13,33) pentru curăția sufletului lor. Dumnezeu
preamărește caracterul copiilor de aceea aseamănă pe oamenii sinceri, nevinovați și cinstitți,
cu mielușeii cu vițeii de lapte, cu porumbelul care e fără răutate și bând, cu puii, cu pruncii, îi
numește fii, popor tânăr, popor nou. Popor nou deoarece e veșnic, neprihănit, simplu și
tânăr. Căci a fi nou înseamnă a avea acea „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”,
a fi veșnic, a dăinui pe vecie, a fi asemenea lui Dumnezeu: perfect, fără de păcat. Dar îi
numește și mânji simpli și săritori, pe acei oameni/copii săritori numai către Tatăl, mândri
de credință, alergători iuți spre credința cea adevărată, grabnici spre mântuire, care calcă în
picioare și strivesc cele lumești.

Dumnezeu, adrăsându-se ucenicilor săi îi îndeamnă să fie precum pruncii pentru a

dobândi împărăția cerurilor: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi ca acești copii, nu veți intra
în împărăția cerurilor” (Mt. 18,3). Deci a fi prunc, este o condiție a mântuirii, și ce e mai
frumos și mai de dorit decât aceasta? Nimic nu e mai de dorit decât a fi fără de răutate și de
a iubi pe toată lumea cu ardoare, să arzi pentru apropapele, să arzi pentru Dumnezeu...
Aceasta este normalitatea, aceasta este realitatea!
 Mântuitorul îndemnându-ne să fim precum copiii, cere de la noi să fim nevinovați,
căutând la înălțime, lepădându-ne de lume și de păcate ca ei, iar nu lispiți de minte precum
aceștia.

Cum am spus mai sus Dumnezeu este singurul Învățător, restul oamenilor sunt
ucenicii Lui, care totdeauna învață. Învățătorii nu au cu ce să se mândrească, căci și ei sunt
ucenici ai lui Hristos, și ei pot să greșească.

Mântuitorul este și bărbat, adică este desăvârșit în dreptate, noi suntem „logodiți cu
un singur bărbat, ca să ne înfățișeze lui Hristos fecioară curată” adică prunci și sfinți, căci
fecioara e nevinovată. Noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, care este capul lui, capul
Bisericii. Scopul nostru este acela de a ajunge la starea de bărbat desăvârșit. Ne desăvârșim
atunci când suntem în Biserică, pentru că am primit cap pe Hristos.

Denumirea de prunc (νήπιος) este a celui întâi născut (νεήπιος), el este cu inima
curată, și este și dulce (ήπιος). Această denumire nu se dă celor lipsiți de judecată, că acelora
li se dă denumirea de copilăros. Noi trebuie să fim prunci, pruncul este blând, și prin aceasta
și mai nevinovat; este simplu, gingaș, fără viclenie, fără fățărnicie, cinstit cu gândul și drept.
Aceste însușiri scot la iveală simplitatea și adevărul. Prunci trebuie să fim noi, căci la cine va
apela aproapele nostru mai mult decât la acela care este blând?

Dumnezeu însuși este copil, după cum spune proorocul Isaia („căci prunc s-a dat
nouă, fiu s-a dat nouă” Is. 9,5), după chipul Lui suntem și noi copii, dar proorocul, după ce l-a
numit prunc arată și măreția Lui („Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar.
Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin
judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.”
Is. 9,6). Mântuitorul este copilul desăvârșit („Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”
In 1,29).

Capitolul VIII – Contra celor care socotesc că ceea ce este drept nu este
bun
Dumnezeu care este Iubire (I In. 4,8), nu poate să urască pe cineva, El pe toți îi
iubește. Nu există nimic care să fie urât de Dumnezeu (Înț. Sol. 11,24), sau de Cuvântul;
amândoi fiind una, Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu urăște nimic din cele ce a făcut
înseamnă că le iubește.

Omul este cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu pentru că ea este singura făptură
iubitoare de Dumnezeu.

Dumnezeu, pentru a-i îndrepta pe oameni pentru greșelile lor îi mai și pedepsește,
dar pentru aceasta nu se poate socoti că Dumnezeu este rău, ci că El este bun. Dumnezeu îl
iubește pe cel pe care L-a creat din nemărginita sa iubire. Cel care iubește este de folos celui
pe care îl iubește. Și nimic nu e mai bun decât binele. Binele este de folos. Dar cine este bun
decât numai Dumnezeu, care ne-a creat? El este Cel Care se îngrijește de om și se ocupă de
el. Așa trebuie să fim și noi, să ne îngrijim de aproapele nostru și să ne ocupăm de el,
problemele lui să fie și problemele noastre și bucuriile lui să fie și bucuriile noaste.

Pentru a-l aduce pe om pe drumul cel bun Dumnezeu folosește dreptatea, ea nu

place dar folosește, ea se dă fiecăruia după merit. Omul singur își alege pedepsele, pentru
că fiecare păcătuiește de bunăvoie. „Vina e a celui ce alege; Dumnezeu este fără de vină”
Platon. Eu le-aș numi doctorii. Ea, dreptatea este folositoare pentru buna creștere a copiilor
la propriu, și la figurat pentru buna creștere a noastră, a oamenilor. Dumnezeu folosește
pentru a-l scoate pe om din patimi, mustrarea și dojana, nu pentru că L-ar urâ, ci din iubirea
Sa pentru el. El pe toți îi iubește „plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți”.

Fiul lui Dumnezeu dă pedepse oamenilor pentru ai scăpa de sclavie, rătăcire și de

robia celui potrivnic, celor care nu se supun legii lui, precum generalul dă pedepse pentru a-i
învăța minte pe cei de sub comanda sa.

Dumnezeu nu se mânie, după cum socotesc unii, dimpotrivă de cele mai multe ori
amenință, dar totdeauna sfătuiește omenirea si-i arată ce trebuie să facă.

Dumnezeu, datorită dragostei Sale de bine, caută pocăința omului si-si arată, pe
nesimțite, împotriva rânduielii amenințării Sale, iubirea Lui de Oameni.

„Așa că legea este sfântă; și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Rm. 7,12) izvorâtă
din iubirea lui Dumnezeu față de noi.