Simbolul soarelui

În Astrologie, Botanică, în Chimie şi Alchimie, şi printre glifele şi semnele celor mai

vechi culturi putem întâlni acest simbol ce reprezintă Soarele, fie în aspectul său pur material,
ca astru care ne iluminează şi cu ale cărui raze se face posibilă viaţa pe planetă, fie în aspectul
său spiritual (Logosul), care tot cu razele sale ne iluminează şi ne dă viaţă interioară.

Cercul cu un punct în centru a fost, este

si va fi simbolul prin excelenţă al Soarelui,
cum am spus deja, înăuntru şi afară; din acest
motiv vedem acea sinteză,
conceptuală Dialecticii sau Limbajului
Conştiinţei, exprimată în acest semn simplu.
De ce un cerc cu un punct în centru şi nu altã
glifã?
Pentru că el, (Soarele), în Astronomie şi
Psiho-Astronomie, este centrul Universului în
jurul căruia se învârte totul, de care depinde
totul şi din care totul pleacă, totul se naşte.
De altfel, în Alchimie, Soarele
reprezintã Aurul, Lumina, Regele sau Fiinţa
Reală Interioară Profundă, de care de asemenea depindem şi datorită căreia am luat fiinţă, şi
la care trebuie sã ne întoarcem realizând-o în interiorul nostru. Reprezintã misterele
generatoare ale lui Lingam-Yoni. Cercul este feminin, receptiv, Punctul este masculin,
proiectiv. Universul întreg este un produs al Energiei Creatoare.
În Kabala reprezintă Regatul Vital, adică Rădăcina care Plasmează toate legile
Naturii şi ale Cosmosului, toate lucrurile.
Pentru I-King este Wu-Ki (fără început nici sfârşit) care corespunde anticului
simbol Uroboros: şarpele care îşi muşcă coada.
În Creştinismul Esoteric, este Absolutul şi de asemenea Logosul (Cristosul Cosmic),
reprezentat cu o aură sau nimb de sanctitate, la oamenii care s-au apropiat de el din merit şi
realizare interioară.
Simbolul soarelui este tot atât plurivalent pe cât de bogată în contradicții este
realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare nu este el însuși un zeu, soarele se
înfățișează ca o manifestare a divinității. El poate fi conceput ca fiu al Zeului suprem și frate
al curcubeului.
În Australia este privit ca fiu al Creatorului si ca figură divină favorabilă omului.
Samoezii cred că soarele și luna sunt ochiul lui Num (Cerul). Soarele este ochiul cel
bun, iar luna cea rea. Soarele este considerat și ca fecundator. El poate însă să și ardă sau să
omoare.
 Soarele nemuritor se ridică în fiecare dimineață si se coboară în fiecare noapte pe
tărâmul morților. El îndeplinește funcția de ambivalentă de psihopomp ucigaș și de hierofant
inițiatic.
O simplă privire aruncată apusului de soare poate, potrivit anumitor credințe, să
aducă moartea.
Platon face din el o imagine a Binelui, așa cum se manifestă aceasta în sfera lucrurilor
vizibile.
Soarele este izvorul luminii, al căldurii și al vieții. Razele sale figurează influențele
cerești sau spirituale primite de pământ.
Înafara faptului că dă viață, strălucirea soarelui face lucrurile manifeste, nu doar în
sensul că le face perceptibile, ci și în sensul că figurează punctul de obârșie și că măsoară
spațiul. Razele solare sunt, în mod tradițional, în număr de șapte, corespunzând celor șase
dimensiuni ale spațiului și dimensiunii extracosmice, figurată de însuși punctul central. Acest
raport între iradierea solară și geometria cosmică este exprimat în Grecia prin simbolismul
pitagoreic. Mai apare închipuit și de Străbunul zeilor al lui Blake, un zeu solar care măsoară
cerul și pământul cu ajutorul unui compas. Textele hinduse fac din soare originea a tot ce
există, principiul și sfârșitul oricărei manifestări. Soarele este cel care hrănește.
Din alt punct de vedere, soarele este și distrugătorul, principiul secetei, căruia i se
opune ploaia radiatoare. Astfel, în China, sorii de prisos trebuiau doborâți cu săgețile. Riturile
de chemare a ploii presupun uneori, precum în Cambodgia bunăoară, uciderea unui animal
solar. Izvodirea și distrugerea ciclică fac din el un simbol al Mayei, mumă a formelor si iluziei
cosmice.
Pe de altă parte, alternanța viață-moarte-renaștere este sugerată prin ciclul solar: zilnic
sau anual. Soarele apare astfel ca un simbol al învierii și al nemuririi. Nemuritorii chinezi
absorb esența solară, precum și semințele de floarea soarelui, al cărei simbolism solar este
evident. Soarele reprezintă un aspect al Arborelui Lumii-al Arborelui Vieții-care el însuși se
identifică. de altfel, cu raza de soare.
Soarele se află în centrul cerului așa cum inima se află în centrul pământului. Este
vorba însă de soarele spiritual, pe care simbolismul vedic îl reprezintă nemișcat la zenit și care
mai este numit și inima sau ochiul lumii. El este sălașul lui Purusha sau a lui Brahma, el este
Atmă, Spiritul universal. Raza solară care îl leagă pe Purusha de ființă corespunde lui
sushumna, artera coronală subtilă din Yoga.
Soarele ca inimă a lumii este uneori figurat în centrul roții zodiacale. El se manifestă
intr-o manieră analogă prin cele douăsprezece Aditya. Dacă simbolul universal al carului solar
se află îndeobște în relație cu mișcarea ciclică, roata acestui car este ea însăși, înainte de orice,
simbolul soarelui răspândind raze.
Dacă lumina răspândită de soare reprezintă cunoașterea intelectivă, soarele, el însuși,
este inteligența cosmică, așa cum inima este în ființă sediul facultății cunoscătoare. Numele de
Citadelă solară sau de Cetate a soarelui este adesea dat centrului spiritual primordial.
Soarele este sălașul Legislatorului ciclic, Syria lui Homer, situată dincolo de Ogygia,
acolo unde se încheie rotirile complete ale soarelui. Din lumea hiperboreană s-a ivit Apollo,
zeu solar prin excelență și zeu inițiator, a cărui săgeată este ca o rază de soare. Tot așa, soarele
este emblema lui Vishnu, cea a lui Buddha, și de asemenea, cea a lui Hristos, ale cărui
douăsprezece raze sunt cei doisprezece apostoli-el este numit Sol Iustitiae (soarele dreptății).
Isus ni se înfățișează ca un soare care răspândește dreptate, scrie Hseychius din Batos, adică
întocmai soarelui spiritual sau inimii lumii. El este, mai spune Filoteu Sinaitul, Soarele
adevărului, ceea ce evocă transfigurarea solară de pe muntele Tabor. Chrisma, monograma
lui Hristor, amintește de o roată solară. Lucru la care mai trebuie adăugat faptul că Marele
Preot al evreilor purta pe piept un disc de aur simbolizând Soarele divin.
Prin analogie, soarele este simbol universal al regelui, inimă a imperiului. Dacă mama
împăratului Wu din dinastia Han l-a născut pe acesta după ce visase că soarele îi intrase în
pântec, soarele nu este aici doar un simbol al fecundării, ci mai ales un simbol imperial.
Principiul solar este figurat printr-un mare număr de flori și animale (crizantemă,
lotus, floarea soarelui, vultur, leu, cerb, etc), precum și printr-un metal, aurul, care este
desemnat în alchimie ca fiind soarele metalelor.
Luna este mereu yin prin raport cu soarele yang, pentru că acesta luminează direct, în
vreme ce luna răsfrânge lumina soarelui. Soarele și luna corespund spiritului și respectiv
sufletului, precum și sălașurilor acestora: inima și creierul. Cele două astre reprezintă esența și
substanța, forma și materia.
Dualitatea activ-pasiv, masculin-feminin, care este și cea a focului și apei, nu
constituie o regulă absolută. În Japonia, dar și pentru locuitorii munților din sudul
Vietnamului, soarele este feminin, iar luna masculină. Aceasta înseamnă că aspectul feminin
este considerat activ prin faptul că e fecund:la triburile nadhe este exact situația Zeiței soare
care fecundează, clocește și dă viață. Tot acesta este motivul pentru care, chiar daca ochii
eroilor primordiali sunt soarele și luna (soarele-ochiul drept, luna- ochiul stâng),
corespondențele sunt inversate în cazul lui Izanagi. Corespondența cu ochii trimite la o alta
ochiul stâng-viitorul, ochiul drept-trecutul, altfel , soarele este legat de intelecție, iar luna de
memorie.
Dualitate soare-lună mai este și cea a lui Shiva și Vishnu, a tendințelor sattva și tamas.
Ecoul ei poate fi întâlnit și în dinastiile solare și lunare ale Indiei, Cambodgiei și Champei.
Împreunarea soarelui și a lunei este Harihara, jumătate Vishnu, jumătate Shiva, simbol
predilect al artei pre-angkoriene, dar și în chineză, lumină (ming), al cărei semn ideografic
este sinteza celor care desemnează soarele și luna.
În tradițiile mezo-americane, simbolul solar se opune, din alt punct de vedere,
simbolismul lunar;Apusul (soarelui) nu este perceput ca o moarte, ci ca o coborâre a astrului
în regiunile inferioare, în împărăția morților. Spre deosebire de lună, soarele se bucură de
privilegiul de a străbate infernul fără să sufere regimul morții. De aici și calitatea specific
solară a vulturului în cadrul atributelor șamanice.
Pentru vechii mexicani, trăim în era celui de al cincilea soare. Primii patru sori au fost,
succesiv, cei ai tigrului, vântului, ploii și apei.
Soarele nostru, cel de-al cincilea, este situat sub semnul lui Xiuhtecutli, una dintre
divinitățile focului. El este uneori reprezentat sub forma unui fluture.
Toate aceste ere, numite sori, s-au încheiat prin niște cataclisme: cei patru tigri au
devorat oamenii, cele patru vânturi i-au luat cu ele, cele patru ploi si cele patru ape i-au înecat.
Epoca actuală, se va sfârși prin patru cutremure, marcând sfârșitul celui de-al cincilea soare.
În tradiția peulă, soarele este însuși ochiul zeului Gueno.
 Pentru popoarele Asiei Centrale și în special, pentru locuitorii Amurului, inițial ar fi
existat 3 sau 4 sori a căror căldură excesivă și lumină orbitoare făceau pământul de nelocuit.
Potrivit câtorva dintre aceste mituri, primii sori ar fi incendiat pământul, cărbunele
provenind din această calamitate. Legende similare pot fi întâlnite în China (unde există 10
sori), în India (7 sori) și în Sumatra (8 sori).
O legendă buriată asociază soarele, calului nălucă.
Soarele este femelă (mama-soare) și luna mascul (tatăl-lună) pentru populațiile
pastorale nomade. Este cazul celor mai multe triburi turco-mongole din Asia centrala.
În celtică, precum în toate străvechile limbi indo-europene, numele soarelui era de gen
feminin. Personificarea sa mitologică este Lug (luminos), numit grianainech chip al soarelui.
Acest adjectiv mai este aplicat, prin analogie sau extensie, și lui Ogme, zeul războiului care,
prin definiție, aparține (sau comandă) părții întunecate a lumii. Soarele este privit, mai ales, ca
unul dintre elementele fundamentale ale universului. Este martorul cel mai de seamă, cel pe
care se întemeiază una dintre formulele uzuale ale jurământului irlandez.
În astrologie, soarele este simbolul vieții, al căldurii, al zilei, al luminii, al autorității,
al sexului masculin, și a tot ceea ce răspândește raze.
În calitate de simbol cosmic, soarele deține o poziție de adevărată religie astrală.
Cultul său a dominat străvechile mari civilizații, prin figurile zeilor giganți care erau niște
întrupări ale forțelor creatoare, ale izvorului vital de lumină și căldură pe care astrul îl
reprezintă(Atum, Osiris, Vaal, Mithra, Helios, Apollo, etc). Pentru popoarele cu o
mitologie astrală, soarele este simbolul tatălui, așa cum apare și în desenele copiilor sau în
visele adulților. Și în astrologie, soarele a fost, dintotdeauna, un simbol al principiului
generator masculin și al principiului autorității, a cărui primă întrupare este, pentru individ,
tatăl.
Soarele mai este și simbolul acelei regiuni psihismului instaurată prin influență paternă
cu rolul de dresaj, de educație, de conștiință, de disciplină, de morală.
Potrivit interpretării lui Paul Diel, soarele iluminând și cerul iluminat simbolizează
intelectul și supraconștientul. În limbajul autorului , intelectul corespunde conștiinței, iar
spiritul supraconștientului. Soarele și iradierea sa au devenit în acest chip simboluri ale
iluminării. Această cheie de înțelegere permite o reinterpretare, din perspectiva analizei, a
miturilor care înfățișează eroii și zeii solari în acțiune.
Soarele negru este soarele aflat în timpul călătoriei sale nocturne, atunci când părăsește
această lume ca să lumineze o alta. Aztecii reprezentau soarele negru ca fiind purtat în spate
de zeul infernului. El este antiteza soarelui de amiază (simbol al vieții triumfătoare) și
reprezintă desăvârșirea malefică și devastatoare a morții.
Mayașii înfățișau soarele negru sub forma unui jaguar.
În concepția alchimiștilor, soarele negru este materia primă, încă nemodelată,
neașezată pe făgașul unei evoluții. Pentru un analist, soarele negru va reprezenta inconștientul
în starea sa cea mai elementară.
În diverse tradiții, soarele negru prefigurează dezlănțuirea forțelor destructive în
univers, în societate sau în individ. El anunță catastrofa, suferința și moartea și este o imagine
răsturnată a soarelui aflat la zenit.
 După lumea lunii, în care lumina nu este decât un reflex, iată soarele, cămin al acestei
lumini, cel de-al nouăsprezecelea arcan major și unul dintre cele mai enigmatice din Taroc.
El exrimă bucuria celui care știe să fie în acord cu natura, armonia sinceră, fericirea, familia
unită, concordia, limpezimea judecății și a expresiei, talentul literar sau artistic, fericirea
conjugală, fraternitatea sau uimirea, vanitatea, afectarea, cabotinismul, fațada simulatoare sau
decorurile opulente. Soarele corespunde în astrologie cele de-a VII-a case horoscopice.
Soarele ascute conștiința limitelor, el este lumina cunoașterii și focarul de energie.

Bibliografie

1. Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri , Editura Artemis,

București, 1995
2. Hans Biederman, Dicționar de simboluri volumul 1 și 2, Editura Saecum, București,
2002
3. Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale , Editura Amacord,
Timișoara 1994