Arborele Vietii

Una dintre cele mai bogate si raspandite teme simbolice – simpla ei

bibliografie ar putea alcatui o carte. Mircea Eliade distinge sapte
interpretari principale pe care dealtfel nu le considera exhaustive,
dar care se articuleaza toate in jurul ideii de cosmos viu, in vesnica
regenerare.

In pofida unor aparente superficiale si a unor concluzii pripite,

arborele, chiar sacru, nu este pretutindeni un obiect de cult; el este
intruchiparea simbolica a unei entitati ce-l depaseste si care poate
deveni ea insasi obiect de cult. 

Simbol al Vietii in continua evolutie, in ascensiune spre Cer,

Arborele evoca intreg simbolismul verticalitatii, ca arborele lui
Leonardo da Vinci. Pe de alta parte, el slujeste drept simbol pentru
caracterul ciclic al evolutiei cosmice: moarte si regenerare; de acest
caracter ciclic amintesc mai cu seama arborii foiosi carora in fiecare
an le cad si le cresc din nou frunzele. 

Arborele inlesneste comunicarea intre cele trei niveluri ale

Cosmosului: cel subteran, prin radacinile ce rascolesc adancurile in
care se implanta, suprafata pamantului, prin trunchi si crengile de
jos; inaltul, prin ramurile dinspre varf atrase de lumina cerului.
Reptile se tarasc printre radacinile sale; arborele leaga lumea
chtoniana si lumea uraniana. Aduna laolalta toate elementele: apa
circula cu seva lui, pamantul i se incorporeaza prin radacini,
frunzele i se nutresc cu aer, iar din frecarea lemnului tasneste focul.

Nu ne vom ocupa aici decat de simbolistica generala a arborelui;

precizari despre o specie de arbori apar la numele fiecareia din ele:
la chiparos, maslin, migdal, salcam, stejar, etc.
 Avandu-si radacinile infipte in pamant si
crengile inaltate spre Cer, arborele este in special socotit ca un
simbol al raporturilor ce se stabilesc intre pamant si cer. In acest
sens, el are caracterul unui centru, ceea ce face ca Arborele Lumii sa
fie sinonim cu Axa Lumii. Figura axiala, arborele reprezinta in mod
firesc drumul ascensional pe care il strabat cei ce trec din lumea
vizibilului in lumea invizibilului: pe acesta il evoca asadar si scara
lui Iacov, si stalpul samanic din iurta siberiana, si stalpul-centru din
sanctuarele vaudu – drum al duhurilor, cel al colibei indienilor
sioux, in jurul caruia are loc Dansul Soarelui. Este stalpul central pe
care se sprijina in traditia iudeo-crestina, templul sau casa, sau
coloana vertebrala ce sustine trupul omenesc, templu al sufletului.

Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unei esente de o

maretie deosebita. Asa apar, in credintele popoarelor respective,
stejarul celtic, teiul germanic, frasinul scandinav, maslinul din
Orientul islamic, zada si mesteacanul siberieni, arbori remarcabili
prin dimensiuni, prin longevitate, sau, cum este cazul
mesteacanului, prin albul luminos al scoartei. Crestaturile de pe
trunchiul acestuia din urma sunt materializarea etapelor ascensiunii
samanice. Zeii, spiritele si sufletele o iau pe drumul dintre cer si
pamant pe care il reprezinta arborele lumii. Asa se intampla in
China cu copacul Qianmou, ce se inalta din centrul universului –
dovada faptul ca la picioarele lui nu afli nici umbra, nic ecou. Cele
noua ramuri si cele noua radacini ale sale ajung la cele noua ceruri
si la cele noua izvoare, salas al mortilor.
El este calea pe care urca si coboara suveranii, mijlocitori intre cer
si pamant, dar si substituti ai Soarelui. Tot astfel, Soarele si Luna
coboara pe zada siberiana sub chipul unor pasari; in plus, de o
parte si de cealalta a copacului Qian se afla copacul Fu, spre rasarit
si copacul Ruo, spre apus, pe care urca si coboara soarele. Copacul
Ruo poarta deasemenea zece sori sub forma a zece corbi. 

Pentru musulmanii siiti de rit ismaelian, arborele ce-si ia hrana din

pamant si apa si ajunge dincolo

de al saptelea cer simbolizeaza starea de beatitudine sau hakikat, in
care misticul, depasind dualitatea aparentelor, ajunge la realitatea
suprema, la unitatea originara in care fiinta coincide cu dumnezeu.

Unele traditii vorbesc despre mai multi arbori ai lumii. Asa, de

pilda, pentru golzii altaici (popoare nomade turco-tatare), un prim
arbore s-ar afla in ceruri, un al doilea pe pamant, iar un al treilea in
imparatia mortilor.

La antipod de tara lor, in cosmologia indienilor pueblo, apare

marele brad al lumii subpamantene, care reia simbolismul
ascensional al migrarii sufletelor prin aceea ca el este scara pe care,
in illo tempore, strabunii au urcat pana la pamantul soarelui nostru.
Dar acest arbore central care, prin prezenta si puterea lui, acopera
intreg domeniul gandirii, de la cosmos pana la om, este, in mod
necesar, si arbore al vietii, fie ca nu-si pierde frunzele, ca dafinul,
simbol al nemuririi, fie ca si le pierde – regenerarea lor periodica
exprimand atunci ciclul mortii si al renasterii, deci viata in dinamica
ei: arborele, noteaza Mircea Eliade, este incarcat cu forte sacre
deoarece este vertical, creste, isi pierde si-si recapata frunzele, si
deci se regenereaza: el moare si renaste de nenumarate ori.

Pomul vietii are drept seva roua cereasca, iar fructele lui pazite cu
strasnicie, transmit un dram de nemurire. Asa fac fructele pomului
vietii din Eden, care sunt douasprezece la numar, semn al reinnoirii
ciclice, sau al celui din Ierusalimul ceresc, sau merele de aur din
gradina Hesperidelor si piersicile pe care le daruieste zeita Xi
wangmu, ori seva acelui haoma iranian, ca sa nu mai vorbim de
diferitele rasini de conifere.  Himorogi-ul japonez adus in pamantul
din mijloc este probabil un pom al vietii. Pomul vietii este o tema
decorativa larg raspandita in Iran, unde apare reprezentat intre
doua animale cu fruntile lipite: in Java ei figureaza impreuna cu
muntele central, pe ecranul (numit Kayon), al teatrului de umbre.

Arborele intelepciunii (Boddhi), sub care Buddha a cunoscut

iluminarea, este si el un arbore al lumii si un pom al vietii: el
reprezinta, in iconografia primitiva, pe Buddha insusi. Radacinile
lui, arata o inscriptie din Angkor, sunt Brahma, trunchiul lui este
Shiva, ramurile, Vishnu. Avem aici o reprezentare clasica a axei
lumii. Arborele cosmic slujeste la obtinerea unei bauturi
nemuritoare

Arborele vie?ii î?i are originea în neoliticul Vechii Europe.

Simbolul “V” al Marii Zei?e, bucraniul-uter ?i pieptenele-
perie, trei simboluri de regenerare, au fost grupate pentru o
amplificare a semnifica?iei sacre, într-o anumit? ordine care s-
a p?strat de-a lungul timpului.
Primele reprezent?ri ale pomului vie?ii în aceast? alc?tuire
dateaz? din epoca bronzului, fiind descoperite imagini ale
 pomului vie?ii incizate în partea superioar? (cap-gât-piept) a
idolilor antropomorfi feminini, apar?inând culturii dun?rene
Gârla Mare (jude?ul Mehedin?i) – Cârna (jude?ul Dolj) –
Zuto-Brdo (Serbia) – Orsoia (Bulgaria), iar un arbore al vie?ii
similar este incizat pe inelul getic descoperit la Seimeni.
Inelul din bronz descoperit în necropola de la Seimeni prezint?
incizat un pom al vie?ii specific civiliza?iei getice dun?rene,
identic cu cel scluptat în piatra capitelurilor coloanelor
descoprite în mormântul getic regal de la Sveshtari ?i în
templul din Ostrusha, lâng? Kazanlâk, Bulgaria, dar ?i în
Grecia ?i aflate în prezent în muzeele din Kavala, Komotini ?i
Xanthi. Pe capitelul coloanei descoperit? la Callatis de
Sauciuc-S?veanu Theophile este figurat un pom al vie?ii într-o
reprezentare similar?.
Figurarea pieptenului-periei din alc?tuirea pomului vie?ii,
într-un mod cât mai apropiat reprezent?rii unor r?d?cini (înc?
din neolitic pieptenele era asociat cu apele curg?toare), se pare
c? era un arhetip specific civiliza?iei getice dun?rene
(localitatea Sveshtari în care s-a descoperit mormântul getic se
afl? amplasat? la mai pu?in de 35 km sud de Dun?re iar
necropola de la Seimeni se afl? pozi?ionat? chiar pe malul
Dun?rii).
Pe obiectele din aur ?i argint descoperite în mormântul regelui
trac Seuthes III ?i identificat la Kazanlâk, dar ?i pe cele din
tezaurul tracic descoperit la Rogozensko, Bulgaria,
reprezentarea pomului vie?ii este frecvent?.
Pomul vie?ii getic a fost postat în vârful coloanelor din
temple ?i morminte, ca ornement pentru capiteluri,
manifestându-?i astfel func?ia de regenerare. Forma ?i func?ia
acestuia a stat la baza obiceiului popular bulg?resc survachka,
la noi reg?sindu-se în tradi?ia sorcovei.

BIBLIA SI EREZIILE VREMII

Termenul “erezie” provine din grecescul “hairesis”, care inseamna
„alegere” sau „sciziune”. La inceput acesta nu avea conotatiile
negative din prezent.

Primele erezii sunt cele iudaizante, numite asa pentru ca au incercat

sa iudaizeze crestinismul. Aceste erezii atribuiau Vechiului
Testament valoare permanenta si cereau aplicarea lui integrala in
crestinism, cu toate ca Sinodul Apostolic (anul 50) a stabilit ca legea
mozaica nu este obligatorie pentru crestinii dintre neamuri (Fapte
XV, 19, 28). Cat despre BIBLIA SI EREZIILE VREMII putem
spune ca unele au rezistat chiar si astazi.

ADOPTIONISMUL – Miscare aparuta la Roma, datorita lui

Theodotus (catre anul 195 d.C.), dupa care Isus, nascut dintr-o
fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfânt, adica l-a primit
in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Controversa
secolului al optulea, o erezie care sustinea cA Hristos este Fiul lui
Dumnezeu prin adoptie

ALBIGENZII – Albigenzii au fost un grup de crestini situati in

sudul Frantei care predicau impotriva putrezirii pe care ei o
percepeau a fi epidemica în biserica mai mare. Aceasta invata ca
existau in fond doi dumnezei: dumnezeul bun al luminii la care se
facea de obicei referire cu Isus in Noul Testament si dumnezeul
intunericului si al raului asociat adesea cu satan si „Dumnezeul
Vechiului Testament”.

APOLLINARIANISMUL – Aceasta conceptie neaga prezenta unui

suflet uman in Isus Cristos. Era o parere propusa de Apollinaris din
Laodicea prin care sustinea ca Hristos avea un trup uman dar o
minte divina (A doua Epistola a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul,
Impotriva lui Apollinarius).

ARIANISMUL – Arius a invatat ca numai Dumnezeu Tatal era

etern si prea pur si infinit ca sa apara pe pamant. Prin urmare,
Dumnezeu a produs pe Hristos Fiul din nimic drept prima si cea
mai mare creatie.

Arianismul a influentat profund viata bisericeasca multe secole de-a

randul (fundamental si azi pentru secte ca Martorii lui Iehova,).
Arianismul a fost un mod rational-omenesc de intelegere a
crestinismului.

ATEISMUL – Ateismul este definit ca fiind ideea ca nu exista niciun

dumnezeu. Un sens mai larg al acestui cuvant nu denota doar a nu
crede in Dumnezeu si este in consistenta cu agnosticismul. Un sens
mai strict al acestuia denota un crez ca nu exista nici un Dumnezeu
– aceasta a devenit forma sa standard. In Apology (Apologie, n. tr.),
Socrate este acuzat de ateism pentru ca nu a crezut in dumnezeii
atenieni. Unii insa fac distinctie intre ateismul teoretic si ateismul
practic. Un ateist teoretic este acea persoana care neaga existenta
unei fiinte supreme, pe cand un ateist practic poate crede ca exista o
persoana suprema, insa care traieste ca si cand nu ar fi nici un
dumnezeu.” (The Cambridge Dictionary of Philosophy)

BOGOMILII – Bogomilii au negat nasterea divina a lui Hristos si

Trinitatea, si au denuntat folosirea sacramentelor si a vesmintelor.
Casatoria nu era un sacrament. Miracolele lui Isus nu erau
evenimente reale ci spirituale. Hristos era Fiul lui Dumnezeu doar
prin har precum alti profeti, si painea si vinul eucharistului nu se
transforma in trup si sange. Ultima judecata va fi executata de
Dumnezeu si nu de Isus. Imaginile si crucea erau idoli si închinarea
la sfinti si la moase idolatrie.

CATARISMUL – Spre deosebire de crestinii cei mai timpurii,

Catarii nu au recunoscut nici o preotie. Dualitatea, lupta dintre doi
egali, Binele si Raul asa cum sunt expuse in Evanghelia Sf. Ioan,
binele fiind imparatia domnului bun si raul a realitati materiale si
trecatoare a lumii fizice vizibile.

DOCETISMUL – Conform Docetismului, Fiul etern al lui

Dumnezeu nu a devenit de fapt uman sau a suferit pe cruce; el
numai a aparut ca face acestea. Erezia a aparut intr-un mediu
elenistic si s-a bazat pe un Dualism care sustinea ca lumea materiale
este ori ireala ori pozitiv de rea.

 
 DONATISM
UL – Donatismul era eroarea invatata de Donatus, episcop de Casae
Nigrae prin care sustinea ca eficacitatea sacramentelor depinde de
caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, daca un preot care
era implicat intr-un pacat destul de serios avea sa boteze o persoana,
acel botez avea sa fie considerat nul.
DUALISMUL – Dualismul este orice teorie sau sistem de gandire
care recunoaste doua si numai doua principii sau substante
independente si reciproc de ireductibile, care sunt uneori
complementare si alte ori în conflict.

EBIONITII – Ebionitii (de la cuvantul evreiesc, Ebionim, „cei

saraci”), erau o secta de urmasi iudei ai lui Ioan Botezatorul si mai
apoi ai lui Isus (Yeshua in aramaica) care au existat in Iudea si
Palestina in timpul secolelor timpurii ale Erei Comunale.

ENCRATITII – Eretici care se abtin de la carne, vin si patul

casatoriei, socoteau acestea a fi impure in mod esential. Persoanele
care se abtineau in acest fel se numeau continente (abstinente) si
forma usor modificata, encratitii, a devenit curand un nume tehnic
pentru a-i denota pe cei al caror ascetism era privit ca avand un
caracter eretic.

EUTICHIANISMUL – A fost o erezie din secolele IV si V inceputa

de un calugar pe nume Euthychus (378-452 d. Hr.). El a trait în
Constantinopole. Euthychus invata faptul ca umanitatea lui Hristos
era absorbita în divinitatea sa. El a fost condamnat si destituit din
Manastire în 448 d. Hr. si apoi a fost in cele din urma exilat la
conciliul de la Calcedon din 451.

GNOSTICISMUL – Gnosticismul era un dualism filozofic religios

care profesa mantuirea prin cunoasterea secreta, sau gnosis.
Miscarea a ajuns la un punct inalt de dezvoltare în al II-lea secol d.
Hr. in scolile romane si alexandriniene fondate de Valentius.

ICONOCLASMUL – Literar, iconoclasmul inseamna distrugerea

religioasa si politica a imaginilor si monumentelor sacre, de obicei
(dar nu intotdeauna) de catre alt grup religios. Oamenii care distrug
astfel de imagini sunt numiti iconoclasti, in timp ce aceia care
respecta sau venereaza acele imagini sunt numiti iconoduli.
Termenul „iconoclast” a ajuns sa aiba un inteles mai generalizat.
 

IDOLATRIA – Idolatria etimologic denota inchinarea divina catre o

imagine, dar semnificatia ei a fost extinsa la toate adularile divine
catre oricine sau orice in afara de adevaratul Dumnezeu. Sf. Toma
(Summa Theol., II-II, q.XCIV) o trateaza ca pe o specie a genului
superstitiilor, care sunt un viciu opus virtutii religiei si consta in
darea unor onoruri (cultus) unor lucruri care nu sunt Dumnezeu
sau catre Dumnezeu Insusi, intr-un mod gresit. Nota specifica a
idolatriei este directa ei opozitie fata de obiectul principal al
inchinarii divine; ea acorda unei creaturi inchinarea cuvenita numai
lui Dumnezeu.

MANIHEISMUL – Maniheismul este o religie gnostica originara

din Persia-Babilonia, din secolul al III-lea AD. Fondatorul sau a fost
un persan de sorginte nobila, pe nume Mani (ori Manes), cca.216-
cca.276. Maniheismul a fost tratat mult timp ca o erezie crestina,
dar a fost inteleasa mai clar ca o religie independenta, schitata din
resurse diverse ale crestinismului, zoroastrianismului si budismului.
MARCIONISMUL – Este ironic faptul ca una dintre cele mai
influente figuri din istoria Bisericii este si unul din cei mai
batjocoriti eretici: Marcion. Cu toate ca ideile sale au fost complet
respinse de parintii apostolici ai bisericii secolului al doilea, tocmai
nevoia de a le respinge a impins biserica secolului al doilea sa ia in
considerare, sa clarifice si sa consolideze propriile credinte despre
probleme importante: continutul Bibliei crestine (Canonul), relatia
dintre crestinism si iudaism (ori dintre Lege si Slava) si, in fine,
sursa cunoasterii bisericesti despre Isus.

ce minciuna, va feriti de acest cuvânt ca dracu de tamâie. Vine

din greaca veche aiereseis si inseamna: Credinta în forte
miraculoase, supranaturale; conceptie falsa (transformata în
deprindere); prejudecata, superstitie, eroare)
Fig. Ceea ce se abate de la concep?iile comune (ale unei
societati); p. ext. ratacire, pacat.

Acesta este adevarata semnificatie a cuvântului eres: ratacire,

pacat, conceptie falsa, eroare.

Nicidecum aberatiile spuse de Dvs.

Unde este minciuna, stimate domn? Am adus la lumina

ereziile acelor vremuri. Biserica nou infiintata in acea
perioada a considerat ca fiind “erezie” tot ce contrazicea
normele ei. Sa fim atenti la notiuni si la sensurile lor
pentru ca si oameni precum Galilei si Copernic au fost
considerati “eretici”. In continuare, Biserica ii blameaza
pe unii crestini sau altii cu acest peiorativ intrucat nu se
incadreaza in conceptiile lor. Pana la urma, cine le-a
acordat lor monopol pe divinitate? Asadar, din acest
punct de vedere, acele “erezii” le consider conceptii opuse
sau complementare Bisericii actuale. Ele au tot atata
valoare de adevar ca si intaia Biserica, in speta ipocrite si
false.
 Ereziile (gr. hairesis ?i lat. haeresis = op?iune, alegere) sunt
“concep?ii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omeneasc?,
sau despre raportul dintre cele dou? firi în ipostasul S?u
dumnezeiesc, acestea din urm? fiind cunoscute sub numele de
erezii hristologice. Se cunosc ?i erezii pnevmatologice, întâlnite
în teologie sub numele de subordina?ionism pnevmatologic,
sau de pnevmatomahie” De asemenea, ereziile care afecteaz?
viziunea corect? asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Cartile ascunse ale omenirii – cartile Diavolului

Fie ca au fost furate, arse, duplicate, distruse intr-un fel sau altul,
cenzurate sau chiar interzise, in articolele ce vor urma vom de vorbi
despre un alt fel de carti.

Cartile ascunse ale omenirii – cartile Diavolului

Carti speciale, carti unice, carti care au schimbat gandirea, au dat

nastere unor noi idei, culturi sau chiar religii. Cartile ascunse ale
omenirii – cartile Diavolului sunt considerate adesea de Biserica si
public carti blestemate sau carti interzise.

Unele sunt foarte controversate, altele sunt considerate minciuni si

exagerari, unele au de-a face cu teoria panspermiei sau cu cea 
conspiratiei, altele vorbesc de lumi noi, precum si de o gandire in
sine, de unirea religiilor, de hermetism sau kaballa.

Multi au incercat sa le descrie, sa le ridice altare sau sa le defaimeze.

Vom incerca sa fim cat se poate de obiectivi privind Cartile ascunse

ale omenirii – cartile Diavolului – in actiunea noastra si ne vom baza
numai pe faptele reale din mai multe surse cunoscute si de
incredere.

De-a lungul vremii, ideea cartilor interzise sau chiar blestemate a

fascinat pana la nebunie si obsesie. De cele mai multe ori aceste
tomuri au inspirat numerosi oameni de cultura. Odata cu trecerea
secolelor, numeroase carti au fost distruse in mod sistematic, dupa
ce au fost etichetate ca fiind “interzise”.

Chiar Vaticanul a creat o lista cu astfel de lucrari, cunoscutul

“Index Librorum Prohibitorum”. In perioada Inchizitiei, simpul
fapt de a vedea sau de a atinge o astfel de lucrare putea fi si era
adesea pedepsit cu moartea.

In prezent, cartile vechi cu subiect interzis, in special cele care

trateaza domeniul demonologiei, sunt considerate ca fiind cele mai
valoroase si se gasesc in topul preferintelor colectionarilor.  Acest
lucru se datoreaza in principal raritatii acestui tip de carte, lucru
care ii sporeste mult valoarea.

Astfel de carti au fost catalogate intr-un moment al istoriei ca fiind

“interzise” de catre una sau de catre ambele autoritati principale ale
vremii, anume, Biserica sau Statul. Din aceasta cauza, cartile au fost
vanate si arse, in cele mai multe cazuri, impreuna cu autorii si
posesorii lor.
In trecut, existau chiar gravori considerati “interzisi”, din simplul
motiv ca acceptau sa realizeze gravuri pentru astfel de lucrari. Unii
dintre acestia erau chiar foarte talentati si ar fi avut sansa de a
ajunge in topuri, daca ar fi refuzat aceste comisioane.

Dovada talentului lor poate fi admirata si astazi, in lucrarile care au

supravietuit. Un astfel de exemplu sunt gravurile de tip “Danse
Macabre”. Cea mai cunoscuta astfel de gravura este, probabil, cea a
lui Michael Wolgemut, din lucrarea “Liber Chronicarum” (1493).
Aceste gravuri ii reprezinta pe Zeii Mortii dansand cu oameni din
toate straturile sociale. Este sugerata astfel, intr-un mod subtil si
elegant, ideea egalitatii mortii.

La momentul cuvenit, fie mai devreme, fie mai tarziu, moartea vine
pentru fiecare, fara sa tina cont de bogatie sau de statutul social. In
gravurile lui Guy Marchant, din “La Danse Macabre des Hommes
et des Femmes” (1486), Zeii Mortii danseaza cu femei si barbati,
adulti si copii, doamne de la curte si servitoare, regi si papi
deopotriva.

In general, reprezentarile Mortii ca entitate nu au fost niciodata pe

placul Vaticanului, acest tip de lucrari fiind imediat interzise. Foarte
frecvent erau interzise si lucrarile care contineau asa-zisele
“adevaruri suparatoare”, care includeau descoperiri considerate
periculoase, adevaruri stiintifice, idei sau cunostinte diferite de ceea
ce era vazut ca fiind acceptabil la acea vreme de catre biserica.

Ideea de “carte blestemata” a aparut ca urmare a ingeniozitatii

reprezentantilor Bisericii in eliminarea posesorilor unei anumite
carti interzise. Paginile respectivei carti erau otravite, folosindu-se
un praf special, obtinut din sporii unei ciuperci otravitoare. In
primele zile dupa otravire, persoana care atingea paginile putea
doar sa se simta rau. Dar, acest praf avea proprietatea de a deveni
din ce in ce mai periculos, odata cu trecerea timpului. Astfel, dupa
cateva luni, o simpla atingere a paginilor era suficienta pentru a
cauza moartea. In acest fel, se putea starni panica cu privire la o
anumita carte, care apoi era evitata si, in final, distrusa.

Vom trece cu aceasta ocazie prin:

–cartea lui Guazzo care a stat la baza procesului vrajitoarelor;

–Corpus Hermeticum;

–De umbrarum Regis si Delomelanicon, cartea diavolului

–Divina Comedie  de marele Dante Aligheri

-celebrul  “ciocan al vrajitoarelor” – Malleus Malleficarum,

Maleficas & earum haeresim, ut phramea potentissima conterens.

-preoti si pacatele lor –  Ludovico Maria Sinistrari

– de Vermis Mysteriis

– Picatrix sau influenta araba in lumea magica si astrologica a

secolului al IX-lea si cum au ajuns acestea la noi

–evanghelia vrajitoarelor sau felul in care s-a nascut wicca de azi

Cum s-au scris grimoarele si alte carti de magie? E simplu.

Antichitatea latina tarzie si cea Greco-romana si-a transmis
divinatiile, astrologia si alte forme de a citi viitorul sau de a controla
natura intr-o forma sau alta catre kabalistii evrei si alchimistii
arabi, putin mai evoluati si infatuati de cunostintele lor.
Acestea s-au transmis din ce in ce mai pervertite, mai secrete si mai
codificate catre savantii Renasterii. Acestia n-au mai putut
cunoaste/recunoaste caracterul abstract/ascuns al lucrarilor si le-au
luat de bune transmitandu-le mai departe sub forma unor kabala
sephirote, a unor grimoare atribuite lui Solomon sau altor magi
crescuti aievea prin Evul Mediu tarziu.

Fara a mai lua in considerare acest lucru, cartile cu subiect interzis

raman un subiect deschis. Mereu, intr-un loc ascuns sau uitat, pot fi
gasite alte astfel de carti, pe care umanitatea considera ca le-a
pierdut demult. Studiul acestora poate completa insa cunostintele
actuale sau poate deschide noi directii de dezvoltare pentru stiinta
moderna.

Atlantida

Enigma din Atlantida sta ascunsa sub mare

Oricare ar fi originea istorica a acestei legende, Atlantida,

continentul inghitit de ape, a ramas in mintea oamenilor, in lumina
textelor inspirate lui Platon de egipteni, ca simbol al unui soi de
Paradis pierdut sau de cetate ideala.

Domeniu al unui Poseidon, care-si asaza aici copiii pe care-i avusese

de la o muritoare, amenaja, infrumuseta si organiza el insusi insula,
care fu un regat mare si minunat: “Locuitorii adunasera asa
multime de bogatii, cum nicio casa regeasca inaintea lor nu mai
avusese vreodata si cum nici alteia nu-i va mai fi usor sa
dobandeasca vreodata …. Roadele pamantului le culegeau de doua
ori pe an: iarna foloseau apa pe care le-o dadea cerul, vara, pe cea
daruita de pamant, indreptandu-i suvoiul in afara canalelor”.
(Critias, Platon descrie Atlantida)

Fie ca avem aici de-a face cu dainuirea unei traditii stravechi, fie ca
este vorba de o utopie, Platon isi proiecteaza in aceasta Atlantida
propriile vise: o organizare politica si sociala fara cusur. Cei zece
regi se judeca intre ei: ”

Dupa ce se lasa intunericul, iar focul jertfelor se racea, toti se

invesmantau in straie frumoase, albastru inchis, si se asezau pe
pamant, in cenusa jertfei lor solemne. Si atunci, in bezna, dupa ce
stingeau toate luminile dimprejurul sanctuarului, ei judecau si se
supuneau judecatii, daca vreunul dintre ei il acuza pe un altul ca a
facut vreun lucru oprit. Si, dupa ce astfel imparteau dreptatea, isi
gravau sentintele, la venirea zorilor, pe o tabla de aur, pe care o
harazeau zeilor ca amintire”. (Critias, Platon).

Dar cand elementul divin incepu sa scada in ei si caracterul omenesc

ajunse dominant, ei meritara pedepsa lui Zeus.

Astfel, Atlantida se
intalneste cu tema paradisului, a Varstei de Aur prezentata de
Hesiod si multi altii, de reintorcerea la inocenta umanitatii, care se
regaseste la toate civilizatiile, fie ca inceput al omenirii, fie la capatul
ei. Ideea ca paradisul ar insemna predominanta, in noi, a unui
element divin, constituie originalitatea ei simbolica.

Mitul Atlantidei mai arata ca oamenii, pentru ca au lasat sa se

piarda cele mai frumoase din lucrurile cele mai de pret, sunt, pana
la urma alungati din paradisul pe care valurile il inghit o data cu ei.
Nu sugereaza oare aceasta ca raiul si iadul sunt mai intai in noi
insine?

Fie ca e o hipnoza, o cautare a aboslutului, a umanitatii vitale, a

Paradisului pierdut miltonian sau a unui continent pe cat de real, pe
atat de istoric, care s-a pierdut in negura timpurilor, aceasta enigma
ne va fascina mereu si ne va aduce aminte ca oamenii vor fi zei
atunci cand vor dori.

Omenire a localizat acest taram disparut in ceruri, in insule sau

chiar pe pamanturile noastre. Exista sute de ipoteze si pareri
contradictorii, mai mult sau mai putin stiintifice, inspirate de
extraterestrii, teozofi, societati secrete, masonerie, Illuminati,
grupuri malefice care conduc lumea din umbra.

A fost interpretat ca gradina Edenului, baza militara ultrasecreta

scufundata in Oceanul Atlantic, ramasita arheologica nedescoperita
inca a marelui continent unic Pangeea, dimensiune spirituala,
univers paralel si cate si mai cate. Interesant este, ca dupa atatea
secole, imaginea lui Platon despre cetatea ideala ramane inca un vis,
dar o idee moral-civica spre care ne indreptam privirea si
admiratia.
Legende, povesti si posibile locatii pentru Atlantida. Unde
este Atlantida?

Geologic si biologic, putem spune, pe baza evidentelor si a dovezilor

acumulate, ca acum 6000 de ani si mai bine, s-au petrecut
evenimente cutremuratoare in scoarta si atmosfera pamantului.

Acestea coincid cu legendele si povestile lasate in urma despre

Atlantida de multe civilizatii precum cele care provin din Europa,
Scandinavia, Rusia,  Africa, continentul american, Australia, Noua
Zeelanda, Asia, China, Japonia si Orientul Mijlociu. Practic, de
pretutindeni.

Unele din aceste relatari descriu si o caldura foarte mare, care a

adus apa marii in stadiu de fierbere, in timp ce altele vorbesc despre
munti in flacari, disparitia soarelui si a lunii si intunericul care a
urmat, despre ploi de sange si alte dezastre, gheata si pietre care cad
din cer, despre alunecari de teren, prabusirea cerului, inaltarea si
scufundarea pamantului, disparitia unui continent urias, a unor
insule si apartia altora, precum si o glaciatiune.

Practic toate descriu insa si marele potop, un val urias de apa care a
maturat intregul pamant. Chiar daca sunt doar evenimente locale
percepute de locuitori ca sfarsitul lumii, in Marea Mediterana spre
exemplu, acest lucru poate fi si dovedit geologic – potopul lui
Deucalion a fost cat se poate de real. Poate si din aceasta cauza, cea
mai posibila teorie vede acest areal ca fiind inima si sufletul
Atlantidei.

Platon este primul care vorbeste in dialogurile sale despre aceasta

insula-continent. Insa, daca au existat si alte informatii ele au fost
pierdute in arderea bibliotecilor din Alexandria, un adevarat
relicvar al cunostintelor antice. Referirea ajunge cu 11 000 de ani in
urma. Era posibila o astfel de civilizatie evoluata in acea perioada.
Stim cu totii ca tablele regilor egipteni, sumerieni si nu numai merg
multe mii de ani in urma. Insa cat sunt ele de adevarate in lipsa
unor dovezi arheologice?

Ce stim despre dinozauri?

Lumea Pierduta

Cele mai recente descoperiri preistorice

Extinctia dinozaurilor doar presupusa?

Dinozaurii au supravietuit mai mult de 700.000 de ani dupa ce

pamantul a fost lovit de un meteorit masiv care se credea initial ca a
provocat disparitia lor, conform unui nou studiu.

Testele efectuate pe un os fosilizat al unui dinozaur ce manca plante,

descoperit in New Mexico, au constatat ca acesta avea doar 64.8
milioane ani vechime.
Oamenii de stiinta de la Universitatea din Alberta, Canada, au
declarat ca este posibil ca in unele zone vegetatia nu a disparut
complet si un numar de specii de hadrosaur au supravietuit.

T-rex vana numai prazi mari

Tyrannosaurus rex
urmarea numai prazi mari, potrivit unui studiu care respinge
ipoteza ca animalul a fost in primul rand un necrofag.

Oamenii de stiinta sustin ca T-rex a fost intr-adevar un vanator

formidabil, zonele de vanatoare fiind foarte intinse. In acest fel, T-
Rex ar putea fi comparat cu ursii polari si leii, ambele specii fiind
capabile sa parcurga distante mari pentru a-si gasi hrana, conchid
expertii de la Societatea Zoologica din Londra.

Cei mai multi dinozauri au fost vegetarieni

Cei mai multi dinozauri au fost vegetarieni, mai degraba decât

consumatori formidabili de carne, sugereaza studiul.

Un nou studiu de la Field Museum din Chicago facut pe dieta a 90

de specii de dinozauri theropozi a contestat opinia conventionala ca
aproape toate therapodele isi vanau prada, in special cei mai
apropiati de stramosii pasarilor.
Mai degraba a aratat ca printre dinozaurii mai cunoscuti sub
numele de pasari se hraneau cu planta coelurosaurs, iar acesta a fost
un mod comun de viata.

Dieta lor, de asemenea, i-a ajutat sa supravietuiasca si sa exploateze

noile medii devenind cel mai de succes grup de dinozauri pe
parcursul perioadei Cretacic, 145-65 milioane de ani in urma.

  Pterozaurii ” zburau ca avioanele de hartie”

Pterozaurii zburau ca avioanele de hartie, alunecand incet pe briza

tropicala si aterizand incet pentru a-si proteja oasele delicate,
sugereaza un nou studiu.

Zborul reptilelor, care au trait in acelasi timp cu dinozaurii, au

inclus unele specii de marimea unor aeronave usoare.

Oamenii de stiinta de la Universitatea din Bristol au construit

modele de aripi din fosilele unor pterosauri si le-au testat intr-un
tunel de vant.
Ei au descoperit ca pterozaurii ar fi fost prea lenti si flexibili pentru
a putea infrunta curajos vanturile turbulente sau vremea
furtunoasa, ca albatrosii în Oceanul de Sud astazi.

“Pasarea-teroare” – o creatura preistorica care te ciugulea pana la

moarte

Oamenii de stiinta au descoperit o pasare care isi utiliza ciocul ca pe

un instrument mortal de tortura.

Aceste ciudate pasari de 90 de kilograme, care au trait in America

de Sud isi foloseau ciocurile gigantice, incovoiate si ascutite pentru a
teroriza prada si pentru a ucide.

Tacticile acesteia, oficial numita Andalgalornis, au fost dictate

partial de marimea si constructia sa asemanatoare cu a unui emu,
ceea ce a facut vanatoarea in orice alt mod extrem de dificila si,
eventual fatala, au declarat oamenii de stiinta.

“Creaturile astea nu puteau ucide altfel. Nu puteau intra in lupta

corp la corp cu prada. Ei au trebuit sa stea inapoi si sa danseze în
jurul ei lovind-o repetat si sustinut cu ciocurile”, a declarat
Lawrence Witmer de la Universitatea din Ohio, Colegiul de
Medicina Osteopatic.

Ritualurile de împerechere ale dinozaurilor erau mai elaborate

decat ale paunilor

Noi cercetari în pterozauri si pelycosaurs – stramosii mamiferelor

moderne – au demonstrat ca elaboratele tetiere si vele de pe spate au
fost dezvoltate in scopul selectiei sexuale.

Pana in prezent, multi au crezut ca aceste anexe sau apanaje reglau

temperatura corpului sau ii ajutau sa schimbe directia in timp ce
zburau.

O echipa de la universitatile din Hull, Portsmouth si Australia de

Vest a constatat ca pterozaurii preistorici au  evoluat cu aceste
tetiere elaborate pentru a ii ajuta sa atraga cei mai buni parteneri
sexuali in timp ce pelycosaurs, un grup de stramosi indepartati, si-
au dezoltat vele fantastice de-a lungul spatelui lor cu scopul de a
elimina concurentii.

Dinozaurii au avut creste si pistrui

Cercetatorii au afirmat luna trecuta ca ar putea dezvalui concludent

pentru prima data adevarata culoare a dinozaurilor cu pene care au
umblat pe pamânt cu mai mult de 100 de milioane de ani
inainte. Aceasta a fost “roscat si portocaliu”.

Dar acum, un alt studiu a venit cu noutati interesante, chiar mai

mult – altii au penaj “ruginit” sau maro.

Oamenii de stiinta de la Universitatea Yale au aratat descoperirea

lor in revista “Science” si au creat o ilustrare a modului in care un
dinozaur ar fi privit folosind indicii microscopice de la o fosila gasita
în China.

Primii dinozauri au avut dungi galbene si albe

Dinozaurul Sinosauropteryx, care a trait acum 100 milioane de ani,
a avut parul simplu – precursorii penelor – in portocaliu si inele
albe în jos pe coada.

Oamenii de stiinta au descoperit, de asemenea ca penele au venit

inaintea aripilor, deci nu ar fi fost folosite initial pentru zbor sau
izolare, ci pentru afisare, afirma Mike Benton, profesor de
paleontologie la Universitatea din Bristol.

Di
nozaurii au muscatura veninoasa

Dinozaurii dintr-o specie comuna cu Velociraptorii s-au dovedit a fi

avut o muscatura otravitoare.

Oamenii de stiinta au descoperit o fosila a unui raptor cu pene cu

coltii canelatii care aproape sigur livrau venin.

Ei cred ca alti membri ai familiei dromaeosaur poate avea astfel de

dinti, de asemenea, pentru a ucide sau imobiliza prada cu otrava.
Sinornithosaurus a fost o ruda apropiata a Velociraptorului, unul
dintre starurile din filmul Jurassic Park.

Dinozaurii au fost ucigasi “cu sange fierbinte”

Departe de “soparla teribila”, cum numele lor grecesc implica,

dinozaurii au fost mai aproape de oameni decat de reptilele cu sange
rece, sugereaza un nou studiu.

Creaturile, cum ar fi Tyrannosaurus Rex aveau sânge cald, cu

metabolism ridicat atletic, care ar putea supravietui in toate tipurile
de conditii de frig si mediu aspru.

Noi dovezi par sa confirme ca aceste creaturi antice au fost

endotermice ca si descendentii lor moderni – pasarile.

Departe de a fi greoi sau fiare lente, e foarte posibil sa fi fost agili si

activi. Acest avantaj insa ar fi avut si parti negative – aceasta ar fi
necesitat hranire zilnica. In cazul în care hrana a devenit limitata la
momentul cand dinozaurii au disparut acum 65 milioane de ani,
acest lucru ar fi facut supravietuirea mult mai grea.

Cum intelegem religia ca fenomen global?

In radurile urmatoare vom vedea marile religii ale lumii si ce au ele

in comun. Cum s-au despartit din acelasi arbore si au devenit
independente sau le-au crescut ramuri la randul lor.

Religiile se impart in religii mondiale care au traversat granitele

culturale si au devenit internationale, religii indigene care apartin
anumitor culture izolate si de obicei pe cale de disparitie si miscari
religioase noi care s-au dezvoltat de curand.

 
Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim

Religii avraamice (numite asa de la patriarhul Avraam)

Religiile avraamice sunt religii monoteiste, religii care cred ca

descind din Avraam .

Iudaismul este cea mai veche religie avraamica, originara din

vechiul popor al Israelului si Iudeei . Iudaismul se bazeaza in
principal pe Tora , un text pe care unii evrei cred ca a fost revelat
poporului lui Israel prin profetul Moise. Aceasta, impreuna cu
restul  Bibliei ebraice si Talmudului sunt textele centrale ale
iudaismului. Poporul evreu a fost imprastiat, dupa distrugerea
Templului din Ierusalim. Astazi exista aproximativ 13 milioane de
evrei, aproximativ 40% traiesc in Israel si 40% in Statele Unite ale
Americii.

Crestinismul se bazeaza pe viata si invataturile lui Isus din Nazaret

(primul secol), asa cum este prezentat in Noul Testament . Credinta
crestina este  in esenta credinta in Iisus ca Hristos, Fiul lui
Dumnezeu , si ca Mantuitor si Domn. Aproape toti crestinii cred in
Trinitate , care este unitatea intre Tatal, Fiul (Isus Hristos) si Duhul
Sfant ca trei persoane intr-una singura. Cei mai multi crestini isi pot
descrie credinta lor prin Crezul de la Niceea. Ca religie a Imperiului
Bizantin  in primul mileniu si in Europa de Vest in timpul
colonizarii, crestinismul a fost propagat in intreaga lume.
Diviziunile principale ale crestinismului sunt in functie de numarul
de aderenti:

 Biserica Catolica, condusa de Papa de la Roma , este o

comuniune a Bisericii occidentale si 22 de  biserici catolice
orientale .
 Protestantismul, separat de Biserica Catolica in secolul al XVI-
lea prin Reforma si impartita in multe culte,
 Crestinismul rasaritean, care include Ortodoxia de Est,
Ortodoxia orientala si Biserica Rasaritului .

Exista alte grupuri mai mici, cum ar fi Martorii lui Iehova si altii , a
caror includere în crestinism este uneori contestata.
Kaaba, cel mai sfant loc de pelerinaj pentru musulmani, centrul
religiei islamice

Islamul se bazeaza pe Coran , una dintre cele mai sfinte carti

considerate de musulmani a fi revelate de catre Dumnezeu, si pe
nvataturile date de profetul islamic Mahomed , o figura politica si
religioasa majora a secolului al VII-lea e.n. Islamul este religia cea
mai practicata pe scara larga in Asia de Sud , Africa de Nord , Asia
de Vest si Asia Centrala , in timp ce tari cu majoritate musulman
exista, de asemenea, in unele parti ale Asiei de Sud , Africa sub-
sahariana si Europa de Sud-Est . Cele mai mari doua secte sunt
sunnitii si siitii , desi exista si alte grupuri minore , precum Wahhabi
care este dominant musulman in scolile de gandire din Regatul
Arabiei Saudite . Exista, de asemenea, mai multe republici islamice ,
inclusiv Iran , Pakistan , Mauritania si Afganistan .
  Fondatorul Baha’u’llah

Credinta Baha’i este o religie avraamica fondata in secolul al XIX-

lea in Iran si de atunci s-a raspandit in toata lumea. Ea invata
unitatea  tuturor filozofiilor religioase si accepta toti proorocii
iudaismului, crestinismului si islamului precum ?i profeti
suplimentari, inclusiv fondatorul ei Baha’u’llah .

Mai exista si mici grupuri regionale avraamice, inclusiv

Samaritanism (in primul rand in Israel si Cisiordania), miscarea
Rastafari (in primul rand în Jamaica), si druzi (in primul rand în
Siria si Liban).

Cele mai puternice simboluri religioase din lume:Randul 1:

Credinta Bahá’í, budismul
Randul 2: crestinismul, religia populara chineza, hinduism,

islamism

Randul 3: jainism , iudaism , paganism, Shinto

Randul 4: Sikhism, Taoism

Cum s-a prabusit civilizatia Maya?

Maiasii au fost intotdeauna o enigma. Cu cateva decenii in urma,

gloria oraselor lor ruinate, precum si scrierea lor frumoasa, dar
nedescifrata facusera ca multi cercetatori sa-si imagineze o societate
pasnica de scribi si preoti. Cand epigrafistii au reusit, in cele din
urma, sa descifreze basoreliefurile maya, a reiesit o imagine mai
intunecata, a unor dinastii razboinice, a rivalitatilor intre curtile
regale, a unor palate arse din temelii. Istoria maya a devenit o fresca
cu date precise si personaje puternic conturate.

Dar au ramas mistere profunde, printre care ce anume a determinat

saltul final al civilizatiei maya catre maretie? Cam in perioada in
care renumele lor s-a confruntat cu un val de schimbari care a
traversat lumea maya. Ceea ce fusese o adunatura de orase izolate a
devenit o retea socio-culturala care si-a extins legaturile cu vecinii si
cu alte culturi si a atins culmile realizarilor artistice care definesc
perioada clasica maya.Schimbari climatice, conflicte interioare sau
epidemii? Toate aceste intrebari raman in mintea cercetatorilor.
Noile dovezi si informatii ne ofera o privire asupra acestei societati
din trecut.

Fiecare civilizatie are apogeul si declinul ei. Dar nicio cultura

cunoscuta nu a avut o crestere asa spectaculoasa si o disparitie atat
de brusca ca imperiul mayas, aparent inghitit de jungla, dupa secole
de evolutie urbana, culturala, intelectuala dar si agricola.

Ce nu a mers bine? Cele mai recente descoperiri nu indica o eruptie

cataclismica, un cutremur, sau epidemii de ciuma asa cum se
crezuse, ci mai degraba,  face referire la schimbarile climatice ale
vremii.

Dar,
mai intai, au venit anii de apogeu, aproximativ intre 300 – 660. La
inceputul perioadei numite Maya Classic, circa 60 de orase maya
adaposteau intre 60.000 si 70.000 de oameni, raspandindu-se ca o
panza de paianjen peste o mare parte din Guatemala, Belize, Mexic
si peninsula Yucatan.
Inconjurata de piramide, piete, terenuri de fotbal si cladiri
guvernamentale, filosofia urbana Mayasa a dezvoltat  un calendar
solar foarte precis, a pus bazele astronomiei si astrologiei. Fermierii,
de asemenea, au ridicat terase si au inventat metode noi de
agricultura intensiva pentru a hrani populatia crescanda a oraselor.

Apoi a venit dezastrul, un declin care a durat cel putin doua secole.
Pana in anul 1100 locuitorii oraselor infloritoare ale civilizatiei
Mayase par sa se fi ridicat pur si simplu si sa fi plecat in noapte.
Intrebarea care circula pe buzele tuturor este de ce si mai ales
unde?

In secolul al XIX-lea, cand exploratorii au inceput sa descopere

ruinele napadite de jungla ale “oraselor pierdute”, teoreticienii si-au
imaginat ca o imensa eruptie vulcanica sau un cutremur, poate chiar
o pandemie la nivel local a distrus aceasta civilizatie stralucita.

Dar
oamenii de stiinta de azi, in general, sunt de acord ca prabusirea
Mayasilor are multe radacini, toate interconectate –
suprapopularea, razboiul, foametea, seceta. In momentul de fata, cel
mai bun domeniu de cercetare spre care ne putem indrepta atentia
pare sa fie cel al schimbarilor climaterice.

Raspunsul e in picaturile de ploaie

Cel mai recent studiu climatic legat de civilizatia Maya a fost

publicat in revista Science. Acesta analizeaza stalagmitele cu spirale
neregulate dintr-o pestera din Belize. Formate de apa si minerale
care picura de sus, stalagmitele cresc mai repede in anii ploiosi,
oferind oamenilor de stiinta o evidenta exacta a tendintelor
precipitatiilor istorice. Astfel de probe au fost folosite pentru
evaluarea vremii mergand inapoi cu 2000 de ani.

Printre tendintele relevate de stalagmitele din  Belize, cercetatorii au

declarat ca perioada timpurie clasica Mayasa a fost neobisnuit de
umeda, mult mai umeda decat cu o mie de ani inainte. In tot acest
timp, populatia a inflorit, beneficiind de agricultura si produsele ei.

In timpul celor mai umede decenii, 440 – 660, orasele s-au

inmultit. Toate semnele distinctive ale civilizatiei Maya –
sofisticatele sisteme politice, arhitectura monumentala, complexele
religioase – au fost in perioada de maxima stralucire.

Schimbari climatice

Dar vraja de circa 200 de ani care a tinut pamantul roditor parea sa
se fi spulberat. Atunci cand pendulul astronomic al sortii a batut,
mayasii asteptau vremuri grele.

Sistemele mayase au fost fondate pe aceste modele climatic-

agronomice. Cand tiparele s-au schimbat, hrana s-a imputinat,
orasele nu si-au mai putut hrani locuitorii. Dezvoltarea i-a adus intr-
un impas.

Secolele urmatoare, de la cca 660 la 1000, s-au caracterizat prin

secete repetate si uneori seceta extrema. Agricultura a scazut si
conflictele sociale au crescut.
 Sistemul Maya religios si
politic s-a bazat intotdeauna pe convingerea ca cei care conduc sunt
mereu in comunicare directa cu zeii. De aici si setea de sange si
sacrificii – pentru a multumi zeii si multimea.  Atunci cand aceste
conexiuni divine nu au reusit sa produca ploi si recolte bune,
tensiunile probabil s-au dezvoltat.

Spre exemplu, in 25 de ani, intre 750 si 775, 39 de onducatori si-au

inscris pe stele si moumente numele, dand dovada rivalitatii, setei de
razboi si a climatului tensionat.

Iar vremurile se anuntau tot mai grele.

Inregistrarile bazate pe datele din stalagmite sugereaza ca intre

1020 si 1100 regiunea a suferit cea mai lunga perioada uscata din
ultimii 2.000 de ani. Cu aceasta, studiul sugereaza, ca esecul culturi
Maya se datoreaza foametei, migratiei in masa si mortilor din cauza
foametei prelungite.

In momentul in care spaniolii au debarcat in secolul al XVI-lea,

populatiile Maya interioare erau slabite enorm, scaderea lor
demografica atingea si 90%, iar centrele urbane au fost in mare
parte abandonate. Marile orase au fost curand revendicate de
padure.

O poveste moralizatoare?
 Se pare ca mayasii insisi au fost
vinovati pentru dezastrul societatii lor. Colapsul lor s-a datorat
construirii oraselor si fermelor in detrimentul padurii. Defrisarile pe
scara larga au redus fluxul de umiditate din sol catre atmosfera,
intrerupand ciclul natural si reducand substantial cantitatile de
ploaie. Mayasii au distrus padurea si pana la urma asta s-a intors
impotriva lor.

Potrivit simularilor pe calculator din Geophysical Research Letters o

astfel de atrocitate ar fi dus la scaderi de 5 pana la 15% a umiditatii
in contextul in care chiar si o scadere de 10% este considerata o
catastrofa ecologica.

Aceasta tendinta ar putea fi si un avertisment pentru societatea

moderna. In prezent, padurea dispare facand loc fermelor si
oraselor, iar temperaturile globale continua sa creasca. In acet fel,
putem risca aceeasi soarta care a lovit societatea Maya. Multi sustin
ca societatea noastra este mult prea dezvoltata si diferita, insa
avertismentul ramane de rau augur.

Unde au plecat mayasii?

 Foarte multe studii au
incercat sa raspunda la aceasta intrebare. In Jurnalul Proceedings al
Academiei Nationale de Stiinte, B.L. Turner si Jeremy Sabloff, un
membru al Comitetului National Geographic pentru cercetare si
explorare, au incercat sa corecteze unele conceptii comune gresite,
incepand cu ideea ca civilizatia Maya a disparut dupa ce au sosit
conchistadorii.

Ea nu a incetat sa existe. Chiar si astazi exista inca membrii ai vechii

populatii Maya, pastrandu-si cultura, traditiile lor ramanand
neatinse. Dar nu mai exista acele orase gigant, iar asta e ciudat. Ele
au revenit padurii.

De-a lungul istoriei la nivel mondial, rareori poti gasi o populatie

atat de mare, sustinuta, care tocmai a plecat si nu s-a mai intors.
Cea mai aproapiata analogie care imi vine in minte este
abandonarea finala si brusca a complexului  Angkor Wat
din Cambodgia in secolul al XV-lea.

Studiul lui Turner concluzioneaza ca mediul natural s-a recuperat

destul de repede dupa secolele uscate. Dar mayasii nu si-au putut
recupera cetatile glorioase si nici faima apusa.

La intrebarea unde au fugit mayasii, unde s-au refugiat, Turner ne

indica linia coastelor. Fugind de foame, istoviti, fara orase
interioare, Mayasii s-au mutat pe linia tarmului. Comertul, de
asemenea, s-a mutat, de la caile terestre la rutele costiere, sugereaza
el.

Cu viata relativ confortabila de pe coasta, orasele interioare

Mayase  ar fi fost pur si simplu uitate, spune Turner. Niciun
cutremur catastrofal, nicio pandemie, niciun blestem, ci mai
degraba o migrare treptata spre tarmuri si coaste, unde viata ar fi
fost prielnica si hrana mai usor de gasit. Asta pana au ajuns
spaniolii.

Dualism prin istorie

DUALISM IRANIAN
In Iran s-a nascut mazdeismul (Mithraism in esenta, zoroastrismul
de mai tarziu, parsismul de azi).

Cosmogonia dualista genereaza o mitologie dualista. „Fata de

monoteismul constringator, afirma Oisteanu, dualismul este un
principiu mai lax si mai popular, fiind mai usor de perceput“.
Savanti precum Candrea si Cartojan au sustinut ca originea
cosmogoniei dualiste este combinata, indo-iranica. Din Iran ar veni
motivul eternei rivalitati bine-rau, iar din India motivul plonjonului
cosmogonic, in apele abisului.

Desi nu ii impartasesc intru totul opiniile, Culianu credea ca

dualismul religios a fost mereu „reinventat“ in diverse locuri si in
diferite forme. Si aici ii pot da dreptate. Pana si in arealul carpato-
danubiano-pontic putem vorbi despre un substrat dualist traco-
scitic.Peste acesta s-au suprapus (posibil si probabil) influente de
alta natura (bogumiliste).

Pe la sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.Hr., in partea rasariteana a

Iranului a aparut profetul Zarathustra. In conceptia sa, intreaga
existenta se caracterizeaza printr-o opozitie ireconciliabila de natura
morala, dar fundamentala si ancorata in metafizic. Exista, practic,
doua Spirite superioare contrapuse: Spenta Mainyu (“Spiritul
binefacator“) si Angra Mainyu (“Spiritul rau“), Spiritul distrugator,
principiul suprem al raului. In fapt cei doi se constituie in cel mai
evident dualism pe care l-a cunoscut vreodata istoria religiilor lumii.
Astfel, dualismul iranian se contureaza abia in momentul in care
cele doua Spirite, prin optiune proprie si neconditionata, o pornesc
fiecare pe drumul sau. O alta cosmogonie foarte raspandita arata ca
universul a fost creat in urma conflictului dintre bine si rau,
  

DUALISM GNOSTIC

Intelegem prin Gnosticism si gnoze toate miscarile sec al II-lea d.Hr

precum le catalogheaza Culianu. Altfel spus, mantuirea cautata de
crestini prin Iisus se obtine la gnostici printr-o cunoastere intuitiva a
divinitatii Eu-lui fiecarui om.

Principalii exponenti ai gnosticismului au fost: Menandru,

samaritean de origine, Din Siria provine Vasilide – el sustine
dualismul persian. Un gnostic renumit este si egipteanul Valentin,
care începe sa predice la Alexandria spre anul 135 d.C.,
propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Valentin se
serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de
cuvintele lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea
crestinilor. Exponentul principal al gnosticismului crestin a fost
Marcion, nascut la începutul secolului II.

Simon Magicianul, Nicolae, Cerint, Satornil din Antiohia,

Carpocrate, Cerdon, Pont, Bardessan din Edessa si altii mai mult
sau mai putin cunoscuti de mase au contribuit la renasterea
dualismului din cenusa.

Aici avem maniheism, mandeism, cathari, bogumili, Nag-Hammadi

Gnosticismul este incununarea dualismului in formele sale cele mai

pure. Raspandit din Iudeea prin influentele orientale (India,
Babilon, Persia) si grecesti el devine un mod de viata, o filozofie
universala.

Gnosticii au dus si mai departe dualismul pe taramul inca nesigur al

filozofiei. In conceptia lor, existenta era perceputa ca o combinatie a
doua principii diametral opuse: pe de o parte, lumea spirituala
superioara, iar pe de alta parte, lumea materiala inferioara.

Omul, provenind din lumea superioara va deveni in aceasta singur,

motiv al claustrarii sale. El va deveni acel personaj lacunar descris
de mistici si poeti in secolul romantismului. Lipsit de scara care il
unea cu divinitatea si care ii asigura comunicare cu lumea de
origine, Omul devine un ratacitor, un chinuit al fortelor tumultoase,
o simpla panza aruncata de vant dintr-o parte in alta.

Devenind captiv al propriului trup, el realizeaza ca nu-si mai poate

parasi la fel de usor invelisul terestru. Natura lui, suflarea sa divina,
scanteia este prizoniera lumii materiale in care traieste.
 

MANIHEISM

Dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne, care se

opun intr-o lupta fara sfarsit.

In conceptia maniheista, lumea luminii si cea a intunericului erau

dominate si conduse de doua puteri primordiale – Binele sau
Lumina si Raul sau intunericul, ambele la fel de puternice, desi nu
aveau nimic in comun. Eul poate sa se elibereze de aceasta lume prin
cunoastere.

Dualismul este preponderent la orice nivel metafizic. Acest fel de

dualism ne invata sa depasim lumea, sa ne eliberam, sa fim cu
adevarat liberi. Sa intelegem si sa cunoastem. Anterior
crestinismului, gnosticismul ofera o noua cale de intelegere. Desi s-
au inspirit si si-au tras seva din acest curent, din micarile si filozofii
sai, crestinii au inceput apoi sa-l vaneze, sa-l distruga sistematic
pana nu a mai ramas nici ideea.
Din punct de vedere istoric, maniheismul a aparut in secolul al III-
lea d. Hr. Fericitul Augustin a fost maniheist. Maniheismul a
supravietuit in paulicianism in Asia Mica (secolul al VII-lea) si in
bogomilism in Balcani (secolul al X-lea).
Izvoarele maniheismului sunt cele sapte tratate care alcatuiesc
Canonul maniheist. Ele au fost redactate de Mani.
Doctrina religioasa cea mai pregnanta este dualismul. Acesta trece
de pe teren moral pe teren fizic. Binele si Raul sunt lumina si
intunericul, spiritul si materia. Din buddhism maniheismul a
preluat teoria reincarnarilor, iar dogma trinitatii – din crestinism.

Mani vroia sa uneasca buddhismul, zoroastrismul si crestinismul.

MANDEISM

Cunoscut prin cartea Ginzah, informatiile despre acest curent sunt

foarte putine si destul de recente (secolele VII-VIII). Caracterizat
indeosebi prin liturghia sufletelor, reprezinta ceremonia principala
in mandeism; ea constituie masiqta, inaltarea sufletului catre Lumea
Luminilor. Adjuvantul principal constituindu-l botezul,se crede ca
acest curent a influentat pe Ioan Botezatorul sau ca acesta facea
parte din el. Cosmogonia in mandeism se caracteriza prin conceptia
ca lumea a fost creata din fiinte ceresti ce au iesit din Marele Mana.
Lumea nu este buna, pentru ca e plina de suferinta.
Doctrina religioasa de baza era dualismul, completat cu un politeism
discret. Dualismul domina conceptia religioasa in mandeism.

Departe de a fi distrus, gnosticismul s-a ascuns in sine (a se citi

“ocultat”) si a rasarit in timpuri si perioade diferite pentru a revitaliza
elanul creator.

Istoria dualismului se impleteste la un moment dat cu cea a

gnosticismului devenind dupa foarte putin timp foarte greu de
separat. O apropiere pana la identificare. Nu vom face aici (spatiul
nu ne-o permite) o apologetica a curentelor gnostice, a raspandirii
lor sau a urmasilor de azi.

Scurta incursiune va pomeni doar reprezentatii marcabili ai acestor

milenii si semnificatia dualista a filozofiei adoptate.

BOGOMILISM

Bogomilismul contine credinta in caderea lui Satan din pricina

orgoliului sau, pentru ca a vrut sa imite puterea lui Dumnezeu
creatorul si sa domneasca peste univers.

In primele doua decenii al sec. al XII-lea, prezenta misionarilor

bogomili este semnalata in Italia , Franta si Vestul Germaniei.
Gruparea bogomila, incetul cu incetul se ramifica si capata diverse
nuante, impanzindu-se in Apus sub numele de Patarini (Italia),
Cathari(Germania), Albigenzi (Franta) etc.
In Rasarit, bogomilii se raspandesc in Bizant, Serbia, Tarile
Romane si Rusia.
Bogomilismul se dezvolta si in Bosnia, unde, in secolul al XIV-lea, in
vremea banului Kulin, devine religie de stat.

Secta va reinvia in secolul al XIX-lea in Ucraina.

Doctrina continea ca puncte : Dumnezeu era conceput

antropomorfic, Sustineau subordinationismul. O  alta idee era ca
Dumnezeu a emanat doi fii: pe Satanael si pe Mihail, care mai tarziu
este numit Hristos. Satanael se revolta impotriva lui Dumnezeu si
este alungat din cer. Apare dualismul maniheo-persan. Omul este
creat de Satan din lut, dar insufletit de Dumnezeu.

 Interpretarea parintelui Bogumil in 1210

CATHARI

Catharismul a fost o miscare religioasa dualista, cu elemente

crestine si gnostice, care a aparut in Languedoc in secolul al XI-lea
si a inflorit in secolul al XII-lea.
Catharii sustineau ca in oameni exista o scanteie de lumina divina.
Aceasta lumina, sau spirit, s-a trezit captiva intr-un plan corupt –
identificat cu lumea materiala. Conform credintei catharilor, lumea
a fost creata de o divinitate mai marunta, asemanatoare figurii
Demiurgului din miturile gnostice clasice. Aceasta forta creatoare
nu era “Dumnezeul adevarat”.

Scopul catharilor era eliberarea din dimensiunea limitata si corupta

identificata cu existenta materiala. Calea catre eliberare necesita
intai o “trezire”.

Se cunosc destule amanunte despre reprimarea lor si despre

cruciada.

 Carcassonne, fortareata si sufletul cathar al Frantei

Filozofia satanismului simbol

In univers pentru fiecare  “ceva” exista opusul lui, asa cum pentru
bine exista rau.

Oamenii au simtit mereu nevoia sa venereze ceva supranatural. In

Babilon a fost venerat mai mult raul. Societatea a evoluat, iar in
Roma antica si in Grecia antica zeii aveau si bine si rau. Aceasta, in
opinia mea, e forma ideala de a prezenta un idol. BINE-RAU- acesta
e binomul prin care sunt definiti oamenii, asa e si Dumnezeu pentru
ca Lucifer este o bucata din El, Lucifer a fost creat de el, iar binele
absolut nu poate crea raul absolut. Asa ca Dumnezeu e bine si rau,
Treimea si Satan, yin si yang. Buna si rea, asa cum este si creatia sa.

Asa ca toate cartile despre divinitate sunt doar perceptia oamenilor

despre divin pentru ca nu are cum sa fie altfel.

Din punctul meu de vedere orice negare a unei valori imperfecte

creeaza o valoare si mai imperfecta. Dar daca tinem cont de faptul
ca acest crestinism are si elemente pozitive, prin urmare, si
satanismul le va prelua.

Nu exista bine absolut si nu exista rau absolut.

Tot ce facem ne schimba; unele lucruri ne schimba in bine, altele in

rau. A face apologia raului, chiar si sub forma de arta (ca in muzica
rock) are ca urmari amplificarea raului in omul respectiv si in lume,
chiar daca nu aceasta a fost intentia

Esenta ar fi ca excesele duc la obsesii ori la fanatism.

LaVey a recunoscut cu putin inainte sa moara ca a facut o porcarie,

intorcand (nici macar literar) biblia pe dos. Punctul doi ca inclinatie
spre satanism ar veni din nevoia veche de cand exista omul de a fi
“altcumva”

Satanismul este discret in primul rand.

Satanistii nu sunt veneratori de diavoli. In realitate nu exista nici o

forma de venerare intr-un ritual satanic. Deoarece toti zeii sunt
creati de om, Satanistii refuza sa trateze creatiile lor ca superiori
lor.
 Satanismul are o singura hiba, are
aceiasi adepti ca si dumnezeu.

Ceea ce nu realizeaza societatea in general  e ca satanismul e exact

ce-i trebuie unui adolescent pentru a-si alimenta razvratirea
impotriva crestinismului, mai ales intr-o tar plina de indoctrinati
dogmatici, pana cand ajung si ei la varsta la care sa recunoasca
ateismul ca suficient, ca atitudine rezonabila si matura si sa nu mai
aiba nevoie de imagistica “raului” pentru a simti ca reusesc sa faca
ceva impotriva virusului crestin. Eu unul ma bucur ca exista
satanism (mai cu seama atunci cand nu e confundat cu ritualuri
crude/gretoase sau cu practici ilegale).

Daca cineva iti spune ca este satanist atunci sigur nu este satanist.
De ce? Pentru ca satanismul nu este o insigna pe care sa o afisezi
tuturor.

Satanismul este vazut astazi (datorita lui Lavey) ca un crestinism

inversat, liturghii negre si alte ritualuri sangeroase.
Insa, cu trecerea timpului, ca orice ideologie moral-filozofica ( nu
sistem) satanismul a evoluat din sine indreptandu-se spre un nou
inceput.
Putem alege orice alt cuvant pentru a defini acest curent sau
exoschelet ideatic precum Umanism, Ateism dar Satanismul il
caracterizeaza cel mai bine.
De ce? Se foloseste de cea mai puternica arma – Simbolul – cel mai
puternic si temut simbol din lume este Satana. El reprezinta
gandirea, libertatea individului, razvratirea, distrugerea barierelor
sociale si cele ale constiintei. Modernii au transformat curentul intr-
o puternica filozofie individualista. Omul este propriul sau zeu.
Ei se ghideaza dupa anumite “reguli” – mai bine zis norme de
conduita, fiecare putandu-le adopta in propriul interes.
Reguli de bun simt, dealtfel. Pentru mine, satanismul modern
constituie ultima manifestare filozofica a mileniului, unicul mod de
gandire in societatea contemporana. Istoria imi va da dreptate. Se
opune conservatorismului religios, dogmatismului febril asa cum se
opunea Nietzsche crestinismului. Pana la urma stricto sensu si
anarhia se refera la “a face rau”, dar imediat dupa trebuie reimpusa
o noua ordine. Exista un ciclu repetitiv.

Diavolul, raul sau alti zei reprezentand aspectele negative exista de

cand lumea. Cu ce credeti ca se “ocupau” Tiamat sau Set?
Crestinii au inventat cuvantul poate, dar nu si pe Lucifer.
El este opusul lui Dumnezeu, cea de-a doua fata a monedei. Nu ar
putea exista unul fara celalalt, sunt complementari asemenea ying si
yang. Dar ce ma intereseaza pe mine astfel de personaje fictive? Eu
vorbesc despre filozofia noului mileniu – satanismul in speta.  Dar
de ce sa te lasi prada uneia dintre extreme, cand poti alege
echilibrul, rezonand in dualism?

Omul este ceea ce gandeste si ceea ce crede devine realitate.

Ceea ce crede devine realitate doar pentru sine insusi dar nu este
realitatea universal-valabila.

Pana la urma, satanismul reprezinta omul ca zeu, omul ca

dumnezeu.
Celebrarea individualismului mai presus de dogme, fanatism,
prejudecati.

Satanismul inseamna evolutie.

Satanismul inseamna umanism.
Ar fi putut purta orice nume, insa Satan este reprezentativ pentru
nevoia de libertate, pentru setea de revolutie, de rasturnare a
valorilor, el este un Simbol pe cei care se vor cu adevarat oameni ai
Vechii Cai.

Satanismul inseamna “cunoaste-te pe tine insuti!”

Satanismul inseamna reprezentarea vietii si trairea ei in mod

natural. Nu exista reguli sau principii propriu-zise ci doar anumite
linii directoare, care te pot ghida spre autocunoastere si
autoperfectionare.

Satanimul inseamna in cele din urma Iluminare. Religia nu-mi ofera

nimic, doar imi exacerbeaza nevoia de dependenta, imi escamoteaza
spiritul. Filozofia “satanista” in schimb ma elibereaza, imi ofera
adevarul si ma lasa sa cuget asupra lui.
Nu e vorba despre Lavey sau despre biblia sa “satanista” e vorba
mai mult de o incercare de a “filozofa cu ciocanul”.
Au existat multe astfel de tentative in istorie – “sataniste” le-au
numit crestinii insa ele au cautat doar gnoza.
Pana si catharii, gnosticii si multi altii au fost numiti
“satanisti”.Pentru ca adevarata cunoastere este cea luciferica
(parafrazandu-l pe Blaga).

Ganditi-va putin doar, aveti o mie de religii care sunt toate convinse
ca detin adevarul, dar din punctul lor de vedere. DOAR ele il detin,
celelalte nu.
Eu nu le contrazic, credinta e un lucru mare, vine din inima si suflet,
nu din ratiune.
Dar asa cum divinitatea exista in mii de forme si locuri, tot la fel si
adevarul, chiar daca uneori nici macar nu arata a adevar.

Satan este pana la urma imaginea, simbolul, arhetipul, gandul

primordial daca vreti!

Nu folosesc o imagine sau un sistem inchistat pentru a-mi valida

afirmatiile. Chiar dimpotriva, asta incearca sa faca satanimul – sa
sparga barierele, sa inlature dogmele, fanatismul, prejudecatile!
Imaginea e folosita doar pentru a obtine o reactie psihologica!

Metalimbajul, in speta cuvantul are rolul de a crea lumea. Un obiect

nu este increat pana nu il numesti. Orice cuvant poate avea o foarte
mare greutate. Depinde numai de perspectiva din care privesti.
Imaginea este reflectia cuvantului, a starii respective!

Oamenii au nevoie sa creada. Pentru unii credinta reprezinta totul.

Dar, de ce sa nu credem in noi insine? De ce sa nu incercam sa
devenim proprii nostri stapani? Sa ne dominam sentimentele si sa
nu ne lasam orbiti de valurile ignorantei.
De ce credeti ca exista atatea mituri ale supra-omului, de ce credeti
ca exista atatea incercari de a atinge absolutul in arta, stiinta,
filozofie si alte domenii?
De ce omul vrea mereu mai mult? De ce sa se obisnuiasca cu
obedienta in fata unei zeitati absente in viata lui?
Pana la urma, de ce nu vrea nimeni sa fie cu adevarat Om? Omul?
Cu toate ca este vazut ca “dracu pe pamant”, importanta lui LaVey
in evolutia “satanismului” la nivel mondial nu poate fi neglijata. Mai
exact, LaVey a facut public un cult religios ce exista de sute de ani.
Este adevarat ca el si-a pus amprenta si din paganismul existent si
“satanismul” lui Sir Francis DashWood (promovat in sec. XVIII)
combinat cu filosofia lui Nietzche a creat prima forma de satanism
modern.

Pentru prima data in istorie s-a vorbit de “Satan” ca arhetip

jungian, prototip al subconstientului eliminand imaginea omului cu
coarne si copite care mananca copii la micul dejun. Pentru Biserica
Satanista a lui LaVey, Satan era o imagine miltoniana, un simbol al
luptei impotriva tiraniei crestinismului.

Faptul ca a promovat Biserica Satanista nu poate fi considerat un

lucru negativ, prin simplul motiv ca el, cum am spus mai sus, a avut
curajul sa “spuna lucrurilor pe nume”. Pina la el foarte putini, si de
obicei doar capete foarte luminate, au pus sub semnul intrebarii
frica fata de Diavol, Satana, Rau impusa de Biserica Crestina (cu
toate formele ei). Nu sustin aici ca miscarea pornita de Lavey ar fi
revelatoare in vreun fel, dar nu pot sa nu o vad ca un punct de
plecare in miscarile religioase viitoare.

Pentru crestini, Binele este credinta in Dumnezeu [Tatal, Fiul si

Sfantul Duh] cu tot ceea ce implica asta. Raul, in consecinta, este
marturisirea a altceva sau a altcuiva.

Raul satanist, din punct de vedere individual, este in fapt sa-ti

autorefuzi mantuirea.

Raul satanist, din punct de vedere social, este [identic cu

relativismul moral] imposibilitatea de definire a unei morale
universale si transcendente cultural. Atunci cand morala inceteaza
sa mai fie acordata de divinitate si devine doar construct cultural
susceptibil de a fi schimbat odata cu módele, morala inceteaza sa
mai existe, fiind inlocuita cu decenta manifestarii publice. Erodarea
moralei nu are sfarsit, astfel insasi umanitatea va fi redefinita.

Nu poti fi moral decat in interiorul unui sistem religios. Daca

morala inceteaza sa mai fie sanctionata divin ea nu mai ramane
decat o moda si orice moda este perisabila. A fura [spre exemplu] ar
putea deveni ‘moral’ la un moment dat atunci cand consensul social
ar perimite-o. Si chiar inainte ca acest moment sa fie atins se pune in
mod real intrebarea: daca morala nu exista in fapt [faptele
neputand sa fie incadrate moral in bune si rele] mai exista vreo
justificare pentru a limita perpetrarea raului? De ce un hot ar
trebui sa fie inchis? Doar pentru ca exista o lege umana ce interzice
suprimarea semenilor? Dar asta ar fi culmea imoralitatii: de ce sa
limitezi dreptul la actiune al omului ca zeu, ca raport cu Universul.

Cartile Sacre

1. Rig-Veda (Vedda imnurilor)

Incepe sa se formeze dupa 1500 i.Hr. ajungand in final sa cuprinda

1000 de imnuri. Este prima samhita, culegere a stiintei (Vedda)
sacre, cu caracter oral, fiindca scrierea avea sa apara dupa anul 600
i.Hr.

Aparitia veddelor nu marcheaza aparitia veddismului, ci inceputul

declinului unei religii care a durat circa 1000 de ani, ajungand sa
acumuleze o traditie religioasa stransa in aceste „carti” orale.

Cultul culturii indoariene se stabileste la Doab, pe valea fluviului

sacru Gange. Apar cetati numite Pura dar centrul vietii acestei
societati agrare ramane satul. Tribul era condus de un Rajah– rege.
Apar nobilimea militara si preotimea.

2. Atharva-Vedda (Vedda descantecelor)

Incepe sa se formeze dupa 1400 î.Hr. Au loc razboaie în care nobilii
lupta în care de lupta iar oamenii liberi de rând sunt pedestri.
Dusmanii sunt numiti dasa-straini. Prizonierii devin sclavi, numiti
tot dasa.

3. Yajur-Vedda (Vedda rugaciunilor si a formulelor de sacrificiu)

„Vedda alba” începe sa se formeze dupa 1300 î.Hr., stabilind

regulile pentru sacrificii. Dupa 1200 î.Hr. începe epoca fierului,
pomenit în textele mai noi din Vedda descântecelor.

4. Sama-Vedda (Vedda libatiunilor), dupa 1000 î.Hr.

Libatiunile erau jertfele de bautura. Bautura sacra, numita Soma
avea proprietati psihodelice.

Începe împartirea societatii în caste, numite Varna: brahmanii

(preotii); nobilimea militara Ksatriya; cei nascuti de doua ori
Vaisya; cei o data nascuti Sudrii (nu treceau prin riturile de initiere
care marcau „nasterea a doua”).

Pe Gangele de sus se formeaza regatul Bharatavarsa, ale carui lupte

dinastice vor fi descrise în epopeea Mahabharata.

Datarea Veddelor si ordinea în care au aparut, difera de la autor la

autor. Dupa unii perioada veddica are loc dupa 800 î.Hr.! Veddele
nu sunt  considerate de hinduisti carti de inspiratie divina dar li se
acorda autoritate absoluta, datorita vechimii lor si caracterului lor
religios.

II. ZEII VEDDISMULUI SI OMUL

Veddismul cunoaste
33 de zei principali care sunt personificari ale diferitelor însusiri ale
Spiritului naturii sau ale spiritului omenesc. Cele 12 luni ale anului
au si ele 12 zei. Între zeii mai importanti sunt:
1. Indra, zeul ploii si al tunetului; era un zeu popular, pe seama
caruia se povesteau multe anecdote si care scapa pe oameni de
seceta; conducea o cireada de vaci sacre, datatoare de ploaie când se
usurau.

            2. Agni, zeul focului; avea un rol preponderent, fiindca

jertfele trebuiau arse de tot ca sa fie oferite diferitelor divinitati,
Agni fiind preotul zeilor.

3. Prajapati, puterea jertfei, asigura viata zeilor si a universului care

trebuia mentinuta prin jertfe.

4. Soma, libatiunea, adica jertfa de bautura; era socotit mijlocitorul

îndatoritor dintre oameni si zei.

5. Dyaus, cerul; era un vechi zeu indoeuropean, corespunzator lui

Zeus-Jupiter al greco-romanilor.

6. Varuna, pazitorul legilor fizice si morale, împreuna cu Mitra; nu

facea parte din cei 33 de zei dar era cinstit uneori ca un zeu suprem,
fiind garantul ordinii cosmice, de acesta tinând si ordinea sociala si
morala.

În principiu, acesti zei nu erau nici vesnici, nici atotputernici, chiar

daca erau laudati ca atare în imnurile religioase. Viata lor depindea
de jertfele care li se aduceau de catre oameni.

Indienii au crezut întotdeauna în viata de dupa moarte. Dupa religia

veddica, sufletele oamenilor mergeau în rai sau în iad, în functie de
faptele lor rituale, nu morale.

III. CULTUL
 La început toti arienii liberi puteau
îndeplini slujba preoteasca, în calitate de tati de familie. Ceremoniile
erau însa complicate iar formulele de sacrificiu trebuiau pronuntate
fara cea mai mica greseala, de aceea au aparut preoti specializati,
care tindeau din perioada veddica sa formeze o casta specializata.

Nu existau temple iar cultul avea loc în aer liber, în prezenta vizibila
a zeului: foc, soare, etc. Pe lânga jertfele animale se aduceau ca
jertfa: miere, unt, prajituri, fructe, flori. Notiunea de ispasire apare
putin. Jertfele erau daruri aduse unui zeu, a carui binecuvântare,
mai ales materiala, era asteptata în schimbul darului. Un imn din
Rig-Vedda are ca refren:

„ O, Indra, a  carui bogatie este nesfârsita,

            Da-ne mii de cai si vaci foarte bune!”

Un ciclu de sarbatori diferite se însira de-a lungul anului, mai ales

sarbatoarea de primavara, când se bea licoarea îmbatatoare Soma.
Preotii foloseau descântece si bauturi vrajite ca sa pricinuiasca si sa
vindece boli, sa asigure mostenitori sau reusita unei lucrari. Preotii
veddici au trecut primii la vegetarianismul care azi e tipic pentru
hinduism.

O categorie speciala de rituri o constituie „consacrarile” legate de

nastere, de initiere (la prezentarea baiatului catre învatatorul sau
brahman, numit „guru”), de casatorie si de moarte.

IV. MORALA

Morala veddica era destul de înalta, desi în afara lui Varuna, zeii nu
se prea interesau de ea. Cele cinci îndatoriri principale erau:

1) învatatura Veddelor;

2) îndeplinirea îndatoririlor fata de zei;

3) îndeplinirea îndatoririlorfata de stramosi;

4) îndeplinirea îndatoririlor fata de oameni;

5) îndeplinirea îndatoririlor fata de animale;

Iata un exemplu de cântare de

„pocainta”: „Dupa cum toti oamenii gresesc, noi ne stâlcim în fiecare
zi închinarea, facând-o în chip nedesavârsit. Nu ne da mortii în urma
mâniei tale aducatoare de nenorociri, din cauza neplacerii pe care ti-o
pricinuim. Noi potolim duhul tau o, Varuna cu laudele noastre…
Varuna caruia îi plac sarbatorile sfinte si care face fapte bune s-a
asezat în rândurile zeilor ca sa îndeplineasca stapânirea suprema. Prin
el înteleptul contempla toate minunile care au fost sau vor fi. Fie ca
preaînteleleptul fiu al lui Aditi sa ne tina drumul drept si sa ne
lungeasca zilele. (Rig-Veda)

Iata un imn din Rig-Veda catre un zeu necunoscut: „El care da viata,
el care da puterea, el ale carui porunci le cinstesc toti zeii, a carui
umbra este nemurirea, a carui umbra este moartea, cine este acest zeu
pe care îl cinstim prin jertfele noastre? El, prin care exista muntii
înzapeziti si marea cu râul subpamântean, el care are ca brate
regiunile cerului, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfele
noastre? El, prin care spatiul este stralucitor si pamântul solid, prin
care a fost întemeiat cerul si chiar cerul este mai înalt, el care a
masurat spatiile eterului, el care singur este zeu deasupra tuturor
zeilor, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfe?”

Iata si un imn din Rig-Veda care lasa sa se întrevada desfasurarile

ulterioare ale hinduismului: „Nu exista nici Fiinta, nici Nefiinta, nu
exista nici vazduhul, nici cerul deasupra… Nici moartea nu era pe
atunci, nici nemurirea. Ziua nu era despartita de noapte. Singur, Unul
respira, fara suflu strain, prin el însusi si nu exista nimic altceva decât
el. Atunci s-a desteptat în el, pentru prima data, dorinta; aceasta a fost
prima samânta a duhului…Cine stie? Cine poate sa spuna? De unde
s-a nascut, de unde vine creatia? si daca zeii nu s-au nascut, decât
dupa ea? De unde a venit aceasta creatiune, daca ea este creata sau
necreata, acela al carui ochi vegheaza asupra ei din înaltul cel mai
înalt al cerului, acela singur stie si înca oare va fi stiind si el?”

            Eminescu s-a inspirat si el din aceasta viziune veddica:

„La început, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe când totul era lipsa de viata si dorinta,

Fu prapastie, genune, fu noian întins de ape?

N-a fost ochi ca sa le vada si nici minte sa priceapa…”

            Putem ghici ce mare poet religios crestin s-a pierdut în
Cosbuc dupa aceasta traducere a lui din Rig-Veda, un imn maret
închinat lui Dumnezeu:

„Ascultati acum cântarea focului, a lui Varuna.

Soarele-I sta-n mâna dreapta iar în stânga lui sta luna.

Si covor pe sub picioare sta pamântul cel batrân.

Iata, numai el e tare, singur numai el stapân.

El va fi de-acum de-a pururi, caci a fost întotdeauna.

El a pus în cal iutimea, el a pus în uger lapte,

Pune mintea-n cel cuminte si-n cel vrednic pune fapte.

El adaps si hraneste, calator din loc în loc.

El topeste-n aer norii si din apa naste foc.

Iata-l, regele puterii, cum din ziua naste noapte.

El sta vesnic în vazduhuri, luminând îndepartarea.

Soarele pluteste-n aer, masurând în cale zarea,

Caci Varuna-i domnul lumii, soarele-i masura lui

Câte râuri sunt în lume, alte râuri sa mai pui

Ca sa curga toate-n mare, ele tot nu umplu marea.

Cine este cel ce poate într-un loc ceva sa puie

Necurmat, fara sa umple? Nu e om si nimeni nu e.

Singur, el, Varuna, poate! El se plimba fulgerând

Si cu tunet umple cerul, plin de spaima despicând

Aerul. Pe vânt si neguri, el coboara si se suie.

Doamne, daca noi vreodata ne-am îndusmanit vecinii

Dac-am înselat la jocuri, daca n-am primit strainii,

Iarta-ne Tu, bun si tare, noi sarmanii, slabi si rai!

Însa nazuinta noastra e sa fim iubitii Tai

Si iubirea noastra cata biruintele luminii!”

Cum vedeau anticii Moartea?

Moartea, Marele Sfarsit, Seceratorul

Fascinatia privitoare la fenomenul mortii si mai ales la ce se

intampla dupa moarte cu sufletul se intinde mult timp inapoi in
istoria umanitatii. De-a lungul evurilor, oamenii au dezvoltat o
adevarata obsesie in legatura cu moartea si cu lumea de dincolo. In
vremurile trecute, s-au creat adevarate culte in jurul zeitatilor care
patronau moartea sau care o simbolizau. Faimosii Anubis, Osiris in
Egipt, Hades si Thanatos in Grecia s-au bucurat de respect si
adoratie. Chiar si in prezent, La Santa Muerte, o personificare a
mortii inca este reverata in Mexic si in alte tari din America
Centrala. Dintre toate fenomenele inerente omului, moartea parea
cea mai inspaimantatoare, cea mai dificila incercare, ultima
frontiera.

In secolul al XV-lea apare si acea figura scheletica inarmata cu o

coasa portretizata peste tot. A mai fost numita si Ingerul Mortii
(Malach HaMavet), Diavolul Mortii sau Ingerul Intunericului si al
Luminii de folclorul rabinic si talmudic. Mai este numit si Abaddon
(Distrugatorul) ca inger al abisului sau ca arhanghelul Samael.

Egiptenii au devenit de-a lungul istoriei cei mai celebri din pricina
fascinatiei lor pentru moarte, pentru a-si mumifica mortii si a le
construi case (mastaba, piramida, morminte sapate in Valea
Regilor) pentru viata de apoi. Majoritatea zeitatilor din cultura lor
aveau legatura cu moartea: Ammut, cel care manca sufletele celor
nevrednici.

Grecii au construit o adevarata lume de apoi cu Hades si

Persefona care o conduceau. In lumea subpamanteana existau chiar
si rauri: Acheron, raul tristetii; Cocytus, raul lamentarii; Lethe, apa
uitarii; Phlegethon, raul de foc; Styx, raul urii. Tot aici existau si
spirite razbunatoare precum Furiile si Keres – spirite ale mortii si
distrugerii. Grecii vedeau moartea ca pe ceva inevitabil, asadar nu
si-o inchipuiau ca pe ceva malefic.
Vikingii, un popor razboinic in esenta, credeau ca cei care mor in
lupta vor ajunge direct in raiul nordicilor Walhalla condusi de
walkirii – frumoase fecioare razboinice. Odin, Hel si Freyja
domneau aici.

In mitologia romaneasca, moartea este doar o alta etapa, acea a

integrarii in natura – probabil o conceptie pagana straveche
mostenita din arealul mitologiei traco-dacice. Ideea vietii de dupa
moarte este discutata si in balada Miorita, moartea fiind acceptata,
imbratisata. Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae scrie ca
romanii cred ca Dumnezeu a hotarat fiecarui om ziua mortii
(credinta intalnita si in Scandinavia – firul vietii unui om este deja
trasat).

Moartea desemneaza sfarsitul absolut a ceva pozitiv: o fiinta umana,

un animal, o planta, o prietenie, o alianta, pacea, o epoca. Nu se
vorbeste despre “moartea unei furtuni”, dar se poate spune despre o
zi frumoasa ca “a murit”.

Personificarea mortii si mitologia ei

Ca simbol, moartea este aspectul perisabil si destructibil al

existentei.. Ea indica ceea ce dispare in ineluctabila evolutia a
lucrurilor, ea se leaga de simbolistica pamantului. Dar moartea este
si intrarea in lumile necunoscute, ale Iadului sau Raiului; aceasta
arata ambivalenta ei, ca si pe cea a pamantului, si o apropie
intrucatva de riturile de trecere. Moartea este revelatie si
introducere. Toata initierile trec printr-o faza a mortii inainte de a
deschide calea catre o viata noua. In acest sens, moartea are o
valoare psihologica: ea inseamna eliberarea de fortele negative si
regressive, dematerializarea si descatusarea fortelor ascensionale ale
spiritului. Desi este fiica a noptii si sora a somnului, moartea are,
aidoma mamei si fratelui ei, puterea de a regenera. Daca nu traieste
decat la nivel material sau animal, fiinta asupra careia se abate
moartea se va prabusi in Iad. Daca, dimpotriva, ea traieste la nivel
spiritual, moartea ii va dezvalui orizonturi luminoase. Misticii, ca de
altfel si medicii sau psihologii, au observat ca in orice faptura
omeneasca, la toate nivelurile ei de existenta, moartea si viata
coexista, altfel spus, ca apare o tensiune intre doua forte contrare.
Moartea la un anumit nivel poate insemna conditia unei vieti
superioare, la alt nivel.
Diopater, despre care vorbeste Cezar in De bello Gallico si din care
toti galii afirmau ca se trag, este, in principiu, zeul mortii, dar el este
si tatal semintiei lor. Aceasta este latura intunecata a zeitatii
supreme, cu alte cuvinte Ogmios (Ogme, in Irlanda). Ankou,
alegoria mortii in Britania armoricana, descinde din calauza
mortilor ce apare in dansul macabru medieval, si, in pofida
crestinarii, din Ogmios, calauza mortilor.

Cu toate acestea, misterul mortii este, prin traditie, resimtit ca

nelinistitor si apare reprezentat prin forme infricosatoare. Aceasta
inseamna nu atat teama de topirea in neant, cat impotrivirea,
impinsa la extreme, fata de schimbare si de o forma de existenta
necunoscuta.

Eurynomos, intruchipare a mortii nimicitoare, este un duh infernal

a carui functie este aceea de a devora carnea mortilor, nelasandu-le
decat oasele, el este colorat in albastru foarte inchis si i se vad dintii,
iar sub el este asezata o piele de vultur hoitar descrie Pausanius in
Calatorie in Grecia.

Dreptul de viata, si, respectiv, de moarte apartine zeilor.

Principalele zeitati datatoare de moarte sunt: Zeus, apoi Athena,
Apollo, Artemis (Diana), Ares (Marte), Hades (Pluto), Hecate si
Persefona. Moartea este personificata prin Thanatos, fiul noptii si
fratele somnului, cel crunt, cel fara mila, necrutatorul. In
iconografia antica, moartea este reprezentata printr-un mormant,
un personaj inarmat cu o coasa, o zeitate devorand un om, un duh
inaripat, doi tineri – unul alb si altul negru – un calaret, un schelet,
un dans macabre, un sarpte urias sau orice alt animal psihopomp
(cal, caine, etc.)
 Simbolismul general al
mortii apare si in cel de-al treisprezecelea arcan major in jocul de
Tarot, arcan care nu poarta niciun nume, de parca numarul de pe el
ar fi de ajuns sau ca si cum autorului acestei carti i-ar fi fost teama
sa o numeasca. Intr-adevar, numarul 13 – a carui semnificatie
nefasta, constanta de-a lungul evului mediu crestin apare inca din
antichitate, simbolizeaza cursul ciclic al activitatii umane, trecerea
la o alta stare si, in consecinta, moartea.

Moartea – sau Cositoarea – exprima evolutia importanta, doliul,

transformarea fiintelor si lucrurilor, schimbarea, fatalitatea
irevocabila si, potrivit lui O. Wirth, deziluzia, detasarea, stoicismul
sau descurajarea si pesimismul. Jean Vassel constata, in Studii
traditionale, ca Moartea constituie o cenzura in seria de imagini ale
tarotului si ca ea este urmata de arcane mai inalte, asa incat putem
spune ca primele douasprezece corespund micilor mistere, iar
urmatoarele marilor mistere, caci este limpede ca acele carti de
dupa Moarte au un caracter mai ceresc decat cele dinaintea ei. Ca si
Magicianul, Moartea corespunde, in astrologie, primei case a
horoscopului. Ea constituie astfel o despartire, o delimitare clara.

Scheletul inarmat cu o coasa, care apare pe aceasta carte, este

indeajuns de graitor si nu mai are nevoie de alte comentarii. El este
de culoarea pielii – si nu auriu – sta cu un picior infipt in pamant,
tine in mana stanga o coasa cu coada galbena si lama rosie –
culoarea focului si a sangelui. Oare spre a ne atrage atentia ca
moartea aceasta nu este prima moarte, cea individuala, ci
distrugerea ce ne ameninta existenta spirituala daca Initierea n-o va
salva de la nimicire?

Pamantul pe care sta scheletul este negru si pe el cresc plante

albastre si galbene, iar sub piciorul scheletului, un cap de femeie;
langa varful lamei, un cap de barbat incoronat, iar pe jos stau
imprastiate trei maini, un picior si doua oase. Capetele isi pastreaza
expresia fetei de parca ar fi vii. Cel din dreapta, poarta o coroana de
rege, simbol al suprematiei, inteligentei si al vrerii la care nimeni nu
renunta chiar si cand moare. Trasaturile chipului din stanga nu si-
au pierdut nimic din farmecul feminin, caci dragostea nu moare si
sufletul poate iubi si dincolo de mormant. Mainile ce rasar din
pamant sunt gata de actiune, vestind ca Lucrarea nu poate fi
intrerupta, iar picioarele se ofera spre a face ideile sa mearga
inainte, nimic nu conteneste, totul se continua.

Caci Moartea are mai multe intelesuri. Ea elibereaza de durere si

grija, dar nu este un scop in sine, ea deschide calea domniei si
dominatiei spiritului, vietii celei adevarate: mors ianua vitae
(moartea, poarta a vietii). In sens ezoteric, ea simbolizeaza
schimbarea profunda pe care sufera omul prin initiere. Profanul
trebuie sa moara ca sa renasca in viata superioara pe care i-o
confera Initierea. Daca nu va muri pentru starea lui de
nedesavarsire, nu va izbuti sa faca niciun pas inainte pe calea
initierii. Tot astfel, in alchimie, subiectul ce va da materia pietrei
filosofale, inchis in fundul unui vas si lipsit de orice legatura cu
lumea din afara, trebuie sa moara si sa putrezeasca. Astfel, cea dea
treisprezecea lama a tarotului simbolizeaza Moartea in sensul ei
initiatic, de innoire si de renastere. Dupa Spanzuratul mistic, ce se
ofera pe de-a intregul si care-si recapata puterea atingand
Pamantul, Moartea ne reaminteste ca trebuie mers mai departe si ca
ea este conditia insasi a progresului vietii.
Va intrebati oare dupa un asemenea articol cum au reusit anticii sa
inteleaga si sa perceapa moartea in acest fel? Ei bine, ei s-au gandit
chiar inainte, anume la infrangerea ei, la biruinta vietii in fata
mortii. Si aici ne stau marturie povestile si basmele precum Tinerete
fara batranete si viata fara de moarte, epopeea lui Ghilgames sau
Legendele Olimpului. Oamenii ajung nemuritori, unii stele pe cer,
altii isi castiga nemurirea prin fapte de vitejie sau sacrificiu.

Astazi ea apare denaturata si in alte forme in filme precum Final

Destination, The Twilight Zone, Supernatural, in cartile Harry
Potter and the Deathly Hallows de J.K. Rowling sau A song of ice
and fire de George. R. Martin, in jocuri video, anime si nu numai.
Insa perceptia culturii occidentale s-a schimbat si ea o data cu
timpul.

Relicve ale intelepciunii antice

Culturi pierdute si mituri regasite

Întreaga lume este un laborator de experimentare – fiecare creanga,

fiecare piatra ne propovaduieste o morala – fiecare fiinta vie ne
învata o lectie. Pentru multi, mitologia nu a fost multa vreme decât o
simpla colectie de basme populare. Civilizatii si culturi întregi
precum Atlantis, Lemuria, Creta Minoana, ba chiar si mai
apropiata Troia, au fost ignorate de istoricii cu vederi înguste si
privite ca povesti.
Azi, arheologii au descoperit si expus lumii realitatea acestor prea
uitate imperii, si fara îndoiala exista mai multe decât vom sti
vreodata. Cu ajutorul avantajului tehnic al satelitilor NASA,
stravechi drumuri, temple si chiar piramide pot fi azi zarite pe
fundul oceanului. O fascinanta lume începe, cu ajutorul tehnicii
moderne, sa dezvaluie noi întelesuri ale stravechilor mistere.
Ca si copii am ascultat multe povesti despre uriasi, giganti, iar a
crede ca o astfel de rasa chiar a existat vreodata a fost multa vreme
considerata o prostie. Sapaturile arheologice demonstreaza, totusi
contrariul. Au fost descoperite schelete umane de pâna la 3, 65 m în
Insula Cretei si în Insulele Britanice. Cristopher Chippindale,
curator la Muzeul de Arheologie al Universitatii Cambridge afirma
în cartea sa STONEHENGE COMPLETE ca, uneori, sub diferite
coline si movile din Anglia se pot gasi oase gigantice si ca el personal
a gasit osul unui gigant cu o înaltime estimata de peste 3,5 metri.
Rasa gigasntilor nu mai exista, ca si cea a dinozaurilor. Având în
vedere istoria de miliarde de ani a vietii pe pamânt, ne putem doar
imagina ce alte forme de viata au existat si au disparut.

Exista o teorie solida ca Atlantida era odata situat între America si

Europa, probabil legând cele doua pamânturi, azi separate. Au fost
descoperite o abundenta de ruine si artefacte submarine de-a
slungul coastei de est a Americii si a coastei de vest a Europei,
descoperiri ce vin în sprijinul acestei teorii.
În Valea fluviului Mississippi, au fost gasite drumuri pietruite si
rezervoare din caramizi la 20 de metri sub pamânt. În statul Illinois
sapaturile pentru o fântâna au scos la suprafata bijuterii de cupru,
securi de fier si monede gravate de la 35 de metri adâncime. Cum
spunea onorabilul savant Ignatius Donnelly: “Cât de marunti,
aproape neînsemnati, cât de scolaresti par a fi istoricii nostri cu
micile lor suluri de pergament continând listele lor de regi englezi,
romani, egipteni si asirieni, în fata unor astfel de realitati
coplesitoare!”

Cercetatorul deschis la minte, fara prejudecati, poate gasi ample

semne ale vechilor culturi, probate în majoritatea civilizatiilor
majore. Rapoartele tot mai dese din ultima jumatate de veac si
dovezile credibile arata acest lucru. În timp ce lumea a înregistrat
un rapid progres în industrie si stiinta, se poate lauda cu o evolutie
spirituala aproape nesemnificativa în mii de ani.
Stravechile scoli de mistere ne învata ca sunt doua tipuri de oameni:
cei ce sunt treji si cei ce sunt adormiti. Mare parte din oameni si-au
construit propriile sicrie strâmte de limitare prin egoism,
materialism si credinta oarba în religii si institutiile sistemului.

Pentru masele adormite viata curge în rutina ca o lupta inutila

împotriva inevitabilului, în timp ce mormântul devine episodul final.
Mai concis, “viata” este constientizarea vietii, iar “moartea” este
lipsa acestei constientizari. Nu încape îndoiala ca stramosii nostri
îndepartati evoluasera spiritual mai mult si erau mai apropiati de
natura decât suntem noi astazi. Cel fara minte n-a trait niciodata.
Viata e mai mult decât existenta animata. Fiecare rasa îsi urmeaza
popriul scop spiritual, si trebuie de asemenea sa-si perfectioneze
calitatile speciei sale.
Zorii erei materialist-industriale au dat lovitura finala. În ultimele
decenii, omul a cautat sa-si recâstige constiinta spirituala printr-o
varietate de religii orientale, dar în majoritatea cazurilor aceasta s-a
dovedit a fi o moda, o tendinta trecatoare. Anii ‘90 au adus o
interesanta renastere a spiritualitatii celtice si teutonice sub forma
pagânismului european, druidismului si wotanismului.

Omului nu trebuie sa-i lipseasca cunoasterea originii sale si a

scopului existentei sale. Cei ce se abat prea mult de la propriile
radacini vor fi ruinati spiritual si etnic, deviati de la scopul vietii.
Singurul motiv universal pentru care crestinismul a supravietuit
atât de mult e acela ca a absorbit si încorporat multe din obiceiurile
pagâne pre-existente si a reambalat stravechile învataturi ale
scolilor misterelor astfel facându-se acceptabil.

Istoria civilizatiilor disparute

Se poate pune întrebarea de ce continuam sa respingem acele

sublime adevaruri originale ale miturilor noastre spirituale
pagâne ? De ce întoarcem spatele  acelor splendide doctrine de
straveche si profunda întelepciune, declarând ca doar prezentul e
real, iar trecutul e doar superstitie neîntemeiata ? Chiar credem ca
suntem mai destepti acum decât în vremurile stravechi ?
Daca studiem istoria civilizatiilor disparute putem discerne cu
usurinta cauza distrugerii lor. Atunci când o natiune înceteaza sa
slujeasca necesitatile spirituale si etnice ale speciei sale a început
deja sa moara. Când problema, un motiv, o chestiune se departeaza
de legea naturii, a esuat deja.
Exista dovezi clare ca în vremurile clasice indivizi iluminati s-au
asociat în organizatii gnostice care au influentat puternic natiunile.
Adevaratele lucrari ale acestor grupuri erau secrete din doua motive
evidente:
1) Nu oricine era doritor sa încerce din greu sa traiasca ceea ce
cunoaste, asa cum faceau fratiile gnostice, si nu oricine avea aceeasi
capacitate de iluminare
2) Tirania, sclavia, analfabetismul si alte trasaturi erau la fel de
antitetice oricarei expresii politice si sociale opuse ale spiritualitatii,
precum sunt astazi ignoranta si materialismul întunecat al vremii
noastre, ce nu sunt mai putin ostile altrusmului absolut.
Majoritatea oamenilor sunt incapabili sa renunte la ideile si
credintele pre-stabilite carora sunt supusi de-a lungul întregii vieti.
Miturile noastre indigene sunt cele ce raspund necesitatilor
fundamentale ale intelectului, iar asta nu înseamna ca trebuie ca, în
mod artificial, sa inventam ideea gândirii primitive. Tot ceea ce nu e
îmbibat de cunoasterea rationala apartine mitului nostru.
Cu ajutorul mitului multi oameni rezolva o mie si una de probleme
de zi cu zi si obtin echilibru moral si întelepciune. Cele mai mari
civilizatiile si culturi din toate timpurile au fost cladite pe credinta si
întelegerea propriilor mituri.

Civilizatii misterioase

Civilizatii misterioase care au disparut

Pentru aproape la fel de mult timp pe cat credem ca avem civilizatie,
tot de atata timp am si pierdut-o. Exista înregistrari care merg
înapoi sute de ani cu exploratori care au descoperit temple uriase
pierdute in jungla sau ruine imense pline de comori care au fost
odata palate. De ce oare oamenii au abandonat aceste orase candva
înfloritoare, centrele agricole si rutele de comert? De multe ori,
raspunsul este necunoscut. Vom prezenta in continuare unele dintre
cele mai mari civilizatii al caror deces si declin ramane un mister.
Civilizatia Mayasa

Mayasii sunt exemplul clasic al unei civilizatii care a fost complet

pierduta. O civilizatie cu adevarat disparuta. Monumentele sale
mari, orasele si drumurile inghitite de jungla din America Centrala.
Popoarele sale împrastiate în sate mici. Desi limbile si traditiile
Maya înca supravietuiesc pâna în prezent, apogeul civilizatiei a fost
în primul mileniu al erei noastre. Atunci s-au intreprins cele mai
mai mari realizari arhitecturale si proiecte agricole masive. Acestea
au acoperit o vasta regiune din Yucatan – zona care se întinde din
Mexic pana in Guatemala si Belize. 

Una dintre cele mai mari civilizatii mesoamericane, Mayasii, au

folosit pe scara larga scrierea, matematica, un calendar elaborat, si
inginerie sofisticata  pentru a construi piramidele lor si fermele
terasate. Desi este de mult cunoscut ca civilizatia Maya a inceput un
declin misterios în anii 900, o mare parte din dovezi arata
ca schimbarile climatice din Yucatan, combinate cu un
razboi pustiitor au condus la foamete si abandonarea centrelor
oraselor.

Civilizatia din Valea Indusului

Una dintre marile civilizatii ale lumii antice este numita pur si
simplu civilizatia Indusului sau Harappan. Cu mii de ani în urma,
este posibil sa se fi laudat cu pâna la 5 milioane de persoane,
aproape 10%  din populatia lumii, repartizate intr-o regiune care
cuprindea parti din India de azi, Pakistan, Iran si Afganistan. 

Dar pasarelele sale grandioase (cu drenaje sofisticate pe marginea

drumului), magazine metalurgice si cladiri de locuinte masive, cu
mai multe etaje facute din caramida si alte intinderi de case au fost
abandonate în urma cu peste 3000 de ani. Este probabil ca aceasta
civilizatie antica, ca si Mayasii, a suferit din cauza schimbarilor
graduale ale climei si a lipsei de ploaie care a facut dificila obtinerea
cantitatii de hrana necesare pentru populatia lor masiva.
Insula Pastelui – misterul apelor oceanului

Oamenii din Insula Pastelui reprezinta un alt exemplu clasic de

civilizatie “pierduta”, renumita în parte pentru enigmaticele sale
statui enorme de piatra reprezentand capete umane (numite Moai),
aliniate de-a lungul coastei insulei. Cum a disparut aceasta
civilizatie polineziana înfloritoare dupa secole in care a construit
adevarate monumente si dupa ce au navigaat sute de kilometri prin
apele oceanului pentru a ajunge la aceasta insula? 

Jared Diamond rezuma in cartea sa ceea ce multi oameni de stiinta

cred acum, anume ca insularii de pe Insula Pastelui au fost
incredibil de sofisticati pentru vremea lor, dar metodele lor nu au
fost durabile. Pe durata stabilirii lor in Insula Pastelui, între 700-
1200 d.Hr., au folosit toti arborii de pe insula, precum si toate
resursele, si apoi au trebuit sa se mute. Intrebarea este ce anume i-a
determinat sa parcurga atat de mult drum si sa ridice astfel de
monumente? Un sentiment profund de veneratie pentru zei sau
respectul pentru stramosi?

Çatalhöyük – cel mai vechi oras din lume

Adesea numit cel mai vechi oras din lume, Çatalhöyük a fost parte
dintr-un mare oras al constructorilor si agricultorilor. Civilizatia
înfloritoare a ocupat cu 9,000-7,000 de ani în urma. Este situat
in partea centrala si de sud a Turciei. Ce este interesant la
Çatalhöyük este structura sa. Aceasta este diferita spre deosebire de
cele mai multe orase din lume in acea perioada. Acesta nu continea
drumuri asa cum le stim noi.

A fost construit ca un fel de stup, cu case construite una langa alta.

Ca intrari erau folosite gaurile în acoperisuri. Se crede ca oamenii
de aici cresteau totul, de la grau la migdale in afara zidurilor
orasului. Ajungeau la casele lor prin scari si trotuare aeriene care le
traversau acoperisurile. Era oare o metoda de securitate impotriva
jafurilor si invaziilor din acea perioada tulbure? De multe ori, acesti
locuitori isi decorau intrarile în casele lor cu cranii de taur.
Isi îngropau oasele mortilor lor onorati sub etajele cladirilor.
Civilizatia aceasta a aparut inaintea Epocii Fierului si nu a cunoscut
scrierea. Dar au lasat totusi în urma dovezi ale unei societati
sofisticate, pline de arta si ritualuri publice.

De ce au abandonat în cele din urma oamenii orasul? Asta ramane

inca un mister.

Cahokia – misterul de pe Mississippi

Cu mult înainte ca europenii sa ajunga în America de Nord, asa-

numitii Mississippians, locuitori din Mississippi, au construit un
oras mare inconjurat de piramide de pamant uriase si o structura
asemanatoare Stonehenge, din lemn pentru a urmari miscarile
stelelor. 

Numita astazi Cahokia, ii mai puteti vedea ramasitele in statul

Illinois. Apogeul acestei civilizatii se afiseaza între 600-1400 d.Hr.,
cand orasul era întins pe 6 mile patrate si continea aproape o suta de
movile de pamant, precum si o enorma piata mare in centru.
Populatia sa ar fi putut ajunge la aproape 40.000 de persoane,
dintre care unii ar fi trait în satele periferice. 

Oamenii din acest oras mare, cel mai mare de pana atunci în nordul
Mezoamericii, au fost artisti geniali, arhitecti si fermieri, au creat
obiecte de arta incredibile din scoici, cupru si piatra. Ei au deturnat
chiar un brat al fluviului Mississippi si alte rauri locale din regiunea
Illinois pentru a le folosi la nevoile lor de irigatii. Nu este în
totalitate sigur ceea ce i-a facut pe oameni sa abandoneze orasul la
plecarea lor în anul 1200, dar unii arheologi spun ca orasul a avut
mereu probleme cu bolile si foametea (nu a avut niciun sistem
sanitar) si ca oamenii au plecat spre zone mai ecologice (si mai
sanatoase ) spre pasuni din alta parte a raului Mississippi.

Göbekli Tepe – o civilizatie preistorica pierduta

Una dintre structurile umane cele mai misterioase descoperite
vreodata, Göbekli Tepe, a fost, probabil, construit în 10.000 î.Hr., si
este situat în sudul Turciei de astazi. O serie de ziduri si stele
aranjate circular, cu monoliti sculptati evocand animale.

Locul , probabil, a servit ca un templu pentru triburile nomade din

zona. Nu a fost o asezare permanenta, desi este posibil pentru cativa
preoti care locuiau acolo tot anul. Aceasta este prima structura
permanenta construita de om pe care arheologii au gasit-o vreodata,
si a reprezentat, probabil, punctul culminant al civilizatiei locale din
Mesopotamia din epoca sa. Cine au fost oamenii care se închinau
acolo? Cui aduceau jertfe? Cand au venit? Au fost acolo pentru a
face altceva? Poate nu vom afla niciodata, dar arheologii lucreaza
din greu pentru a descifra secretele.

Angkor Wat – orasul templu al civilizatiei khmere

Majoritatea oamenilor au auzit de magnificul templu Angkor Wat

din Cambodgia. Dar acesta a fost doar o mica parte a civilizatiei
urbane masive din timpul Imperiului Khmer numit Angkor. Orasul
a înflorit în timpul Evului Mediu, de la 1000-1200 d.Hr., si putea
gazdui pana la un milion de oameni. 

Exista o multime de raspunsuri evidente la intrebarea de ce Angkor

ar fi cazut. Toate, de la razboi la dezastre naturale. Acum, de cele
mai multe ori raspunsurile ca si asezarea lui se afla sub jungla. O
minune a arhitecturii si culturii hinduse, orasul este misterios în
mare parte pentru ca înca nu suntem siguri cat de multi oameni
traiau acolo. Avand în vedere toate drumurile si canalele de legatura
cu numeroase regiuni, unii arheologi cred ca ar fi fost cel mai mare
site urban din lume, la apogeul sau.

 Legendarul Oras de Turcoaz din Afganistan

Desi nu fiecare monument prabusit reprezinta o civilizatie pierduta,
aici avem un caz particular. Acesta este cazul minaretului din
imagine. Un monumet arhitectural superb construit în 1100. Parte a
unui impunator oras din Afganistan, unde vestigiile arheologice
sugereaza ca a fost o zona cosmopolita pentru multe religii, inclusiv
evrei, crestini si musulmani. Acestia locuiau împreuna armonios de
sute de ani. 

Este posibil ca minaretul incredibil sa fie parte dintr-o capitala

medievala pierduta din Afganistan, numita Muntele de Turcoaz.
Mult timp aceasta a supravietuit drept legenda. Daca privim doar la
ruinele existente si la acest turn magnific ne putem imagina un oras
demn de O mie si una de nopti. Palate magnifice pierdute sub
nisipul desertului, incaperi de turcoaz si alabastru si toata
splendoarea si iscusinta artistilor din Lumea Veche.

Civilizatia misterioasa din desertul Chinei – Niya

Astzi desertul Taklamakan din provincia Xinjiang din China este un

loc pustiu. In urma cu 1600 ani Niya era un oras înfloritor într-o
oaza de-a lungul faimosului Drum al Matasii. In ultimele doua
secole, arheologii au descoperit nenumarate comori în praf. In soare
zaceau resturi sparte a ceea ce a fost odata un oras gratios plin de
case din lemn si temple. 

Într-un sens, Niya este o relicva a civilizatiei timpurii pierdute a

Drumului de Matase. Acest traseu comercial lega China cu Asia
Centrala, Africa si Europa. Multe grupuri au calatorit pe Drumul
Matasii, de la negustorii bogati si pelerinii insetati la cercetatori si
oameni de stiinta. S-au schimbat idei si s-a format o cultura
complexa, luminand un drum de peste 4000 de mile in trecut.
Traseul a suferit multe schimbari. Importanta sa ca ruta comerciala
s-a diminuat odata ce Imperiul Mongol s-a prabusit în anii
1300. Comerciantii dupa aceea au preferat rutele maritime pentru
comertul cu China.

Civilizatia misterioasa din desertul Sahara – Nabta Playa

Din 7000 pana in 6500 î.Hr., o comunitate urbana incredibila a

aparut în ceea ce este astazi desertul Sahara egiptean. Oamenii care
locuiau acolo cresteau vite domestice. Au creat ceramica elaborata
lasand în urma cercuri de piatra, care ofera dovezi ca civilizatia lor
a inclus astronomi foarte priceputi.

Arheologii cred ca popoarele Nabta Playa au fost, probabil,

civilizatia precursoare pentru marile orase de pe valea Nilului. Desi
civilizatia Nabta este în prezent situata într-o regiune arida, ea a
aparut într-un moment cand musonii si-au schimbat directia. Astfel
zona s-a transformat intr-un lac facand o cultura magnifica sa
înfloreasca.

Arheologia si descoperirea civilizatiilor disparute

Arheologia va constitui mereu o fascinatie, o provocare pentru ca ea

ne pune in fata unui puzzle care merita descoperit si rezolvat. Nu
vom termina niciodata acest puzzle, insa unele parti raman o
enigma. Cateodata ne lipsesc piese din ansamblu si nici macar nu ne
dam seama. Tocmai asta face urmatoarele descoperiri atat de
interesante. Poate ca nu vom afla intregul adevar niciodata. Detaliile
complete ale acestor misterioase culturi nu vor ramane pierdute
istoriei.

Civilizatiile disparute ale planetei

Catalhoyuk, Turcia
Posibil primul oras din lune,  circa 7400–6000 i.e.n., Catalhoyuk a
fost o asezare de fermieri. Cu aproape 8.000 de personae, acestia
traiau in case patrate din caramizi de lut lipite una de alta astfel
incat nu existau drumuri sau alei in jurul lor. Oamenii intrau in case
printr-o gaura in acoperis. Viata se desfasura pe acoperisuri, aleile
zburdau la nivelurile superioare, mult deasupra caselor.

Situat in partea centrala a Turciei de astazi, Catalhoyuk a fost

descoperit in 1958 de un arheolog britanic. Dar orasul era aproape
gata sa dispara din istorie cand oficialitatile turce l-au acuzat pe
respectivul intr-un scandal legat de artefacte disparate. Nu a fost
acuzat si, mai tarziu, alti arheologi l-au absolvit de orice vina. Dar
au mai trecut inca 30 de ani pana li s-a permis si altora sa
redeschida sapaturile.
In prezent, doar 4% din site a fost excavat. Cu fiecare descoperire
apar si mai multe intrebari. Locuitorii din Catalhoyuk au construit
case noi peste cele vechi in 16 nivele diferite, unul peste altul. Dar de
ce au renuntat la stilul de viata nomad pentru a se organiza intr-un
numar atat de mare? Erau fermieri, dar nu traiau langa culturile
lor. De ce nu? Unde crestea hrana lor?

Pe langa sculpturi si figurine, picturile bogate in simbolism au fost

pastrate pe zidurile interioare ale caselor ce serveau si ca mormant.
Oamenii erau inmormantati sub case, iar langa platformele
funerare existau multe astfel de reprezentari. Era oare arta o forma
de comunicare cu mortii, proteja oare mortii sau poate ii proteja pe
cei vii?

Foarte interesant este ca diferiti indivizi care traiau ca o familie in

Catalhoyuk au fost inmormantati ca atare sub o casa, dar nu erau
rude biologice. Copiii par a nu fi trait cu parintii lor biologici.

Arheologii cred ca acest oras, care ar putea reprezenta inceputul

civilizatiei, nu avea lideri sau govern si ca barbatii si femeile erau
tratati ca egali.

Sanxingdui, China
In 1986, arheologii au descoperit langa Chengdu, capitala provinciei
chineze Sichuan “a noua minune a lumii”. O descoperire uimitoare
care a rescris istoria cunoscuta a Chinei.

Au excavat doua gropi cu sculpturi de bronz, colti de elefant si jad

datand din 1200 i.e.n. Aceste comori ale misterioasei culturi
Sanxingdui au fost create intr-un stil necunoscut in civilizatia antica
chineza. Piesele din bronz erau impresionante in mod exceptional.
Reveland o cultura sofisticata cu abilitati tehnice remarcabile,
acestea descriau statuile de bronz de 2.5 m inaltime unice in lume la
acel moment.
Arheologii cred ca aceste comori ascunse in pamant erau sacrificii.
Dar care este marele mister? De ce aceasta civilizatie si-a distrus in
mod deliberat cultura acum 3000 de ani? De ce a parasit marele
oras de langa raul Mianjing? Aceasta civilizatie ce a durat doar 350
de ani nu a lasat nimic scris si nici alte ramasite umane ca indicii.

Teoriile privind disparitia lor sunt numeroase. De la razboi la

inundatii si cutremure care ar fi putut schimba cursul raului si
distruge aceasta infloritoare civilizatie.

Shahr-I Sokhta, Iran

Shahr-i Sokhta este cunoscut si ca “Orasul Ars” deoarece a ars de

trei ori. Era situat la marginea unui desert aspru in estul Iranului
intre 3200 i.e.n si aproximativ 2000 i.e.n. Dupa ce orasul a fost
abandonat in mod misterios, civilizatia urbana nu a mai aparut pe
aceste meleaguri pentru inca 1500 de ani.
Situl Shahr-i Sokhta a fost primul excavat in 1967. Dar revolutiile,
politica, crimele, cat si clima dura din zona au facut dificila munca
arheologilor. Este un adevarat mister de ce aceasta civilizatie a
rasarit pe aceste pamanturi. Pare a fi o cultura avansata,
independenta de Mesopotamia si civilizatiile din Valea Indusului.
Avea o populatie mare si unul din primele sisteme de scriere aparute
vreodata. Tot ei au dezvoltat prima retea comerciala din lume
pentru negot cu alte zone. Faceau comert cu ceramica, metale,
textile, dar pastrand ce e mai bun pentru ei. Desi orasul avea un
palat mare din caramizi de lut, oamenii din Shahr-i Sokhta erau si
fermieri.

Pentru timpul sau, orasul avea o intindere de 150 de hectare.

Arheologii a descoperit un cimitir la vest cu 25.000-40.000 de
morminte. Dar nu au fost descoperite arme, ceea ce sugereaza ca
locuitorii erau oameni pasnici, nu cuceritori.

Cacaxtla, Mexic

O mare parte din ceea ce stim in prezent despre micul oras-stat

Cacaxtla din Mexic ne parvine din picturile lor murale, colorate si
deosebit de compleze. Acum mai bine de 1000 de ani, Cacaxtla a
crescut in mod modest ridicand temple, palate si cateva mici
piramide. Dar arheologii cred ca nu a ajuns niciodata la fel de
puternic ca Teotihuacan sau civilizatia mayasa.

In anii 1940, arheologii spanioli au descoperit pentru prima oara

acest sit. Dar a trebuit ca jefuitorii de morminte sa sape un tunel in
cladirea principala a orasului pentru a reinvia interesul pentru acest
sit. Jefuitorii s-au confesat unui preot care a chemat autoritatile.

Civilizatia Olmeca-Xicalanca care locuia in Cacaxtla era formata

din razboinici si constructori meticulosi. Societatea lor pare a fi fost
impartita in straturi sociale distincte, dar in rest nu se cunosc prea
multe despre ei. Picturile lor murale descriu scene de lupta, comert
si adorare a zeilor. O picture legata de o batalie are 2 metri inaltime
si 20 de metri latime. Arata un grup de razboinici-jaguari iesind
victoriosi in fata unui grup de razboinici-pasari fara aparare.

La inceput, cercetatorii au crezut ca pictori mayasi au calatorit la

Cacaxtla pentru a crea aceste picturi. Dar sunt atat de multe stiluri
individuale compilate in acestea incat se crede ca artisti locali au
lucrat la crearea lor. Privind aceste scene am putea crede ca
Cacaxtla a avut o armata puternica, o economie infloritoare si o
cultura sofisticata.

Insa exista si alte pareri, precum cea a profesorului de istorie a artei

Claudia Brittenham, care crede ca aceste portretizari ii reprezinta
pe oamenii din Cacaxtla asa cum se visau, nu cum erau in realitate.
Cateodata credem ca arta este cumva separata de viata, fiind
decorativa si neesentiala. Insa in lumea lor arta era politica, iar
politica poate fi un agent al crearii unui sens al comunitatii.

El Cano, Panama
Situl El Cano situat in sud-vestul orasului Panama a schimbat
parerile istoricilor despre culturile pre-hispanice care au existat in
padurile Americii Centrale. Ingropati acolo sunt capeteniile de aur
din Panama, o cultura nenumita care a existat din anul 700 pana in
anul 1000 e.n. Vanatorii de comori au sapat prin toata zona la
inceputul anilor 1900, dar n-au gasit decat morminte comune.

In anii 2000, arheologii au descoperit mormintele unor capetenii

razboinice in armuri de aur, centuri, bratari. Deasemenea, au mai
fost descoperiti ramasitele unor copii si baieti in apropiere, la fel
imbracati in aur. Una dintre caracteristicile principale ale acestei
culturi era ca statutul social era mostenit de la tata la fiu. Asta
inseamna ca aceasta civilizatie era mult mai sofisticata decat se
credea la inceput, explica arheologul Julia Mayo.

Nu stim prea multe despre ei din cauza faptului ca nu au lasat prea

multe in urma in privinta inregistrarilor istorice. Sau nu le-am gasit
noi inca. Cladirile lor erau facute din bambus, asadar s-au pierdut.
Nu au lasat in urma lor piramide precum maiasii. Dar arheologii
cred ca aceasta civilizatie a capeteniilor de aur a fost o cultura
distincta care a inflorit pentru o vreme in Panama.

Mormintele lor ne dau detalii in unele dintre cele mai interesante si

unice aspecte ale vietii lor. In mormintele capeteniilor au fost
descoperite alte trupuri creand o platforma. Nu se stie daca erau
sclavi sau captivi. Alalturi au fost descoperite oasele unui peste
otravitor, ceea ce ne arata ca ar fi putut cei ingropati acolo ar fi fost
sacrificati.

Gonur-Tepe, Turkmenistan
Daca nu ar fi existat Viktor Sarianidi, un controversat arheolog din
fosta Uniune Sovietica care a excavat situri arheologice cu
buldozerul, astazi s-ar fi putut sa nu stim nimic de uimitoarea
cultura de la Gonur-Tepe in izolatul Turkmenistan. Pana a aparut
el nimeni nu credea ca cineva putea trai in acel loc. “Toata lumea mi
se opune pentru ca numai eu le-am descoperit”, spunea el.

“Tepe” inseamna movila. In regiunile fara copaci, aceste movile pot

indica arheologilor ruinele vechilor asezari. La 59 km de orasul
Mary, Sarianidi insista in anii 1970 in asprul desert Karakum si
descopera ceva nemaivazut pana atunci. El a gasit ramasitele unui
oras-fortareata si o cultura sofisticata care era parte dintr-o retea de
asezari care se intindeau in campiile Asiei Centrale acum 4000 de
ani. Surprinzator de avansati, ei au construit temple, case, strazi si
chiar canale de irigatii. Posibil primul oras care a legat vreodata
Estul de Vest, Gonur a facut comert cu orase indepartate. Locuitorii
lor erau artisti priceputi lucrand aurul, argintul si alte metale cu
multa indemanare. Cercetatorii au crezut initial ca o societate atat
de avansata nu putea exista in aceasta regiune pentru inca 1000 de
ani.

Cultura a fost numita cateodata “Oxus” dupa numele raului care

trece prin aceasta regiune. Dar marele mister este ce s-a intamplat
cu acest maret oras si cu miile lui de locuitori. Desi exista teorii, nu
avem nicio dovada palpabila. Inregistrarile arata ca Gonur a
disparut pur si simplu dupa cateva secole.
Gunung Padang, Indonezia

Gunung Padang, cel mai mare sit megalitic din Indonezia, are
aproape 120 km si este situat la sud-est de Jakarta. A devenit o reala
sursa de controverse intre timp.

Descoperita initial de olandezi in 1914, acest sit mai putin cunoscut

de coloane din roca vulcanica poate fi un gigantic mormant terasat
al unei civilizatii care a existat in 5200 i.e.n, inaintea piramidelor din
Egipt. Se crede ca intregul deal in forma de piramida a fost contruit
in trei faze de trei culturi diferite in decursul a mii de ani putand
data pana la 9000 de ani. Astfel, tumulul ar putea deveni cea mai
veche piramida din lume. Oamenii cred ca era preistorica a fost
primitiva, insa acest sit le poate dovedi contrariul.
Cercetarile si parerile sunt impartite. Geologi, arheologi,
vulcanologi – unii cred ca este doar un con vulcanic, iar datarea cu
carbon este gresit interpretata. Vrem sa fie istoria omenirii atat de
veche? Avem curaj sa visam atat? Sa indraznim? Ne avantam prea
mult in trecut? Exageram? Gasim dovezi acolo unde nu sunt?

Zeleniy Yar, Siberia

In 1997, arheologii rusi au descoperit un cimitir medieval siberian

chiar la sud de cercul arctic. Din 34 de morminte au fost excavate
mumii purtand masti de cupru care aveau o vechime de 1000 de ani.
Sapte barbati, o fetita si trei baieti au fost probabil accidental
mumificate de o scadere dramatica a temperaturii in secolul al XIV-
lea. Trupurile erau acoperite cu piei de animale, iar mastile de
cupru au prevenit oxidarea.

Arheologii nu au intalnit nicaieri ritualuri de inmormantare

asemanatoare cu cele de la Zeleniy Yar. Unele trupuri aveau
scheletele zdrobite, iar craniile facute bucati sau lipsa. Arheologii nu
sunt siguri daca de vina sunt jefuitorii de morminte sau chiar cei
care i-au ingropat pentru a proteja pe cei vii de vrajile rele ale celor
morti. Bazandu-ne pe credintele curente ale populatiilor din
regiune, cercetatorii cred ca lanturile si bucatile de piele folosite la
legare sunt alte semne de magie protectiva.

Posibil din motive religioase, picioarele celor ingropati erau

indreptate spre raul Gorny Poluy. Unii dintre morti par a fi
razboinici care au fost ingropati cu armele. Ranile altora sugereaza
ca au murit in lupta. Artefactele gasite aici ne intaresc convingerea
ca Siberia era un centru comercial semnificativ acum 1000 de ani.
Mai credeti ca Siberia era doar un pustiu izolat?
Kfar Samir, Israel

La aproape 200 m de coasta Haifei, in Israel, arheologii exploreaza

un fascinant sat scufundat numit Kfar Samir care are 7700 de ani
vechime si este la 5 m adancime. Desi oamenii care locuiau acest sat
neolitic raman un mister, aceasta asezare poate aduce lumina atat
asupra trecutului nostru, cat si a viitorului.

Folosind tehnologii moderne, cercetatorii vor crea o varianta 3D a

asezarii. Deasemenea, folosindu-se de gunoaiele si fantanile secate,
oamenii de stiinta vor sa afle cat mai multe despre aceasta lume
pierduta in ape. Desi nu cunosteau metalul, ne asteptam sa gasim
unelte din piatra – poate arme si ace din oase. Tot aici gasim si cel
mai vechi centru de productie al uleiului de masline.
Kfar Samir poate aduce indicii si in privinta schimbarii climatice si
la felul in care ea a afectat nivelul marilor. Astazi, nivelul marii e
situat cu aproape 100 m mai sus decat in ultima era glaciara acum
20.000 de ani. Acest sat s-a scufundat acum 7000 de ani cand nivelul
a crescut. Daca proiectam in viitor, e posibil sa fim nevoiti sa
parasim orasele de coasta pentru a nu urma acelasi tipar.

Nevsehir, Turcia

In decembrie 2014, oficialii au descoperit un imens oras antic

subteran in provincia Nevsehir din Anatolia centrala in Turcia. Ar
putea fi in acest moment cel mai mare oras subteran cunoscut lumii.
A fost descoperit accidental in 2013 de constructorii unui nou
proiect urban.

Situat sub fortareata Nevsehir si imprejurimile ei, orasul contine

biserici ascunse, pasaje de evadare, duzini de artefacte si un uimitor
sistem de tunele. Aceste tunele sunt atat de largi incat ai putea
conduce fara probleme o masina inauntru pe cel putin 7 km.

Cercetatorii cred ca situl gazduia o comunitate agricola acum 5000

de ani care folosea tunelele pentru transportul granelor in oras.
Expertii au conchis ca cel putin un tunel conduce la o sursa de apa
indepartata. Temperatura constanta de 13 grade Celsius din
subteran era perfecta pentru pastrarea granelor. Asadar, un imens
hambar antic.

Districtele din Nevsehir aveau la randul lor sate si orase. Dar nu

exista comparatie fata de ceea ce este in subteran. Nu se cunoaste
cine a construit tunelele. Civilizatia moderna datoreaza totul acestor
giganti pe umarul carora am crescut. Desi exemple ca sumerienii si
egiptenii sunt adanc intiparite in mintile noastre, exista un anumit
numar de civilizatii grandioase care fost uitate sau pierdute.

Regii-Scorpioni

Regii-Scorpioni, nu Regele-Scorpion. Asa este, in urma ultimelor

descoperiri scoase la lumina de arheologii germani, avem doi Regi-
Scorpioni, nu doar unul. Da, adevarul iese la iveala in Abydos, la
400 Km sud de Cairo.
Suntem in anul 3450 i.e.n. In Egipt domneste haosul. Triburi nomade
ratacesc prin desert, dand nastere unor conflicte pentru controlul
regiunilor si al bogatiilor lor. In aceasta lupta nesfarsita paseste un
om care uneste diferitele factiuni aflate in razboi si pune fundatiile
pentru marea civilizatie egipteana. Numele sau este Regele Scorpion.
E mai mult decat un erou de la Hollywood, este real si este unul din
faraonii fondatori ai Egiptului Antic.

Dovezile descoperite recent in mormantul Regelui-Scorpion si scrierile

primitive dintr-o locatie din vestul Egiptului ne arata ca fundatia care
a stat la baza formarii Egiptului antic incepe mult mai devreme decat
s-a crezut. Toate aceste noi dovezi forteaza cercetatorii sa rescrie
istoria, stabilind o noua dinastie a regilor egipteni, Dinastia Zero.
Misiunea de a descoperi adevaratul Rege-Scorpion este o calatorie
catre originile civilizatiei egiptene si nasterea istoriei.

De-a lungul istoriei, lumea a fost invatata sa creada ca inventatorii

scrierii au fost mesopotamienii. Dar acest adevar istoric incepe sa se
clatine. Pana in prezent, cel mai vechi document istoric scris
recunoscut era Narmer Palette datata in jur de 3100 i.e.n. S-a ajuns
astfel la concluzia ca inventatorii scrisului si deci creatorii istoriei sunt
din Mesopotamia. Altii credeau ca egiptenilor le trebuie recunoscut
acest merit. Incet-incet, desi istoricii nu pot fi absolut siguri, exista
indicii care ne apropie. 
In 1995, Dr. John Coleman Darnell, un egiptolog de la Universitatea
Yale si sotia lui, Dr. Deborah Carnell, verificau niste rute comerciale
antice in Gebel Tjauti cand au facut o descoperire. Era un tablou
gravat in calcar. Acesta dateaza de acum 5250 ani si ne infatiseaza un
lider victorios. Numele sau este Regele-Scorpion, scris ca un scorpion
deasupra unui soim.

Daca la inceput se credea ca este doar un mit, iata ca dovezile apar.

In 1990 un mormant regal a fost deschis in Abydos de o echipa de
arheologi germani. Aici au fost descoperite vase cu inscriptii
similare cu cele descoperite mai tarziu de Dr. Friedman.

Regele Soim si Regele Scorpion

Scorpion I a fost primul dintre asa numitii regi-scorpioni care a
domnit in Egiptul de Sus in perioada protodinastica. Numele sau
provine de la zeita-scorpion Serket.

Se crede ca a trait in Thinis cu unu sau doua secole inainte de mai

cunoscutul Rege-Scorpion din Nekhen si a fost probabil primul rege
adevarat al Egiptului de Sus. Lui ii apartine mormantul U-j gasit in
cimitirul regal din Abydos unde regii din Thinis erau inmormantati.
Jefuit in antichitate, dar ramasite de vase incrustate si inscriptionate
au fost gasite aici. Ele arata hieroglife – imagini zgariate despre care
se crede ca ar fi nume de orase, probabil pentru a lega ofrandele si
tributurile de orasul de origine. Doua dintre ele par a indica numele
de Baset si Buto – orase din Delta, fapt ce ne arata ca armatele
Scorpionului au ajuns in Delta Nilului. Poate chiar cuceririle
incepute de Scorpion au dat nastere sistemului de hieroglife necesar
pentru a tine evidente. 
Regele-Soim si Regele-Scorpion in acelasi loc. Cercetatorii nu inteleg
insa aparitia acestui limbaj scris peste noapte, intrucat nu exista alte
dovezi care sa sprijine teoria. Mormantul e datat inainte de prima
dinastie. Asadar, cercetatorii au trebuit sa stabileasca una noua:
Dinastia Zero. Au existat 33 de dinastii in Egiptul Antic, fara a le lua
in considerare pe cele din timpurile greco-romane. Inainte de Dinastia
Zero cunoscuta ca Perioada Timpurie exista si Perioada Predinastica,
atunci cand se considera ca Egiptul nu era format inca.

Desi nu este totul clar si piesele lipsesc, printr-o singura descoperire

importanta putem schimba fata istoriei.
In urma cu 5000 de ani, in cimitirul regal din Abydos erau depuse
corpurile primilor suverani ai Egiptului: Regele-Elefant, Regele-
Sacal, Regii-Scorpioni. Se credea ca e vorba de personaje mitice.
Descoperirile arheologice au demonstrat faptul ca e vorba de
personaje reale, „pietre” de temelie ale civilizatiei faraonice.

Mit sau istorie?

Suntem in Egiptul Mijlociu, in urma cu 3500 de ani i.Ch., in aceasta

parte a tarii se concentra puterea egipteana. Abydos se afla la
rascrucea drumurilor care duceau spre Marea Rosie si oaze. In acea
vreme, Abydos era mai aproape de Nil al carui curs a suferit
modificari.

In 1980, seful echipei germane, Günter Dreyer, se afla „fata in fata”

cu un sit abandonat, acoperit de nisip si cioburi de ceramica. 
Germanii gasesc, printre altele, vârfuri de sageti, obiecte din fildes,
arama, obsidian, plachete din ceramica sau fildes cu inscriptii,
vesela. Si chiar schelete. De oameni si animale. Printre ele, cele ale
unor tineri sub 25 de ani care au fost sacrificati alaturi de animale,
pentru a-l insoti pe rege in calatoria sa in cealalta lume. Printre
obiectele studiate figurau si sigilii din argila si os care puneau in
evidenta liste regale inedite.

In 1988 a fost descoperit un mormânt vast, cu 12 camere, in care se

aflau fragmente de vase din ceramica, urcioare pentru ulei, bere si
vin importat din Canaan (actuala Palestina) si un sceptru din fildes,
apartinând unui rege din prima dinastie. Numele sau? Regele-
Scorpion. 60 de urcioare erau marcate cu reprezentarea
scorpionului. Si asta nu e totul. In jurul mormântului, au fost
descoperite 150 de plachete din fildes purtând incizii (semne)
hieroglifice. Cele mai vechi scrieri din lume! (Este vorba de o scriere
fonetica) Semne ce identificau un anumit numar de regi: Regele-
Gazela, Regele-Sacal, Regele-Leu, Regele-Soim etc.

Suveranii recurgeau la aceasta asociere pentru a-si impune puterea.

Unificarea Egiptului Superior cu cel Mijlociu (prin anul 3000 i.Ch.)
va da nastere unei monarhii absolute si sacre, capitala regatului
fiind la Memphis. 4 secole mai târziu, regii vor fi ingropati insa in
necropola Um el-Kaab din Abydos, aproape de stramosii incununati
de glorie. Echipa de arheologi germani condusa de Günter Dreyer,
directorul Institutului German din Cairo, continua sapaturile.
Ultima descoperire, doua morminte intacte, dateaza din anii 3700
i.Ch., continând câte un schelet uman si câteva obiecte ceramice.

ABYDOS, unul din cele mai importante orase antice din Egiptul de
Sus, la vest de Nil, cunoscut ca Abdu pentru egipteni, “locul sfant in
care s-a pastrat capul lui Osiris”. Istoria maretului oras incepe spre
sfarsitul epocii preistorice, intemeiat de regii pre-Menite, ale caror
temple si morminte au fost gasite aici. Regii primei si celei de-a doua
dinastii au fost gasiti aici, iar aceste temple au fost innoite si marite
de ei. Orasul a tot fost reconstruit si marit cu trecerea timpului. Seti
I insusi a construit un templu maret aici in onoarea unui rege
ancestral din perioada timpurie, terminat de Rameses. Mineptah
(Merenptah) a adaugat un Hypogeum al lui Osiris la templul
lui Seti. Ultima aditie a fost un templu al lui Nekhtnebf in cea de-a
XXX-a dinastie. Si in timpurile romane egiptenii s-au intors aici.

Adorarea aici era a zeului-sacal Upuaut (Ophoïs, Wepwoi), care “a

deschis calea” spre taramul mortilor, crescand ca impact pana in
dinastia a XII-a si disparand dupa a XVIII-a. Osiris apare adorat
aici abia in dinastia a XII-a. Noua sau zece temple apar in total aici
din 5500 i.e.n pana in 500 e.n
O urma incompleta din templul lui Nekhen (Hierakonpolis) – cel m
conducator purtand coroana alba a Egiptului de Sus intr-un ritual
descris ca fiind cel agricol al inundarii campurilor sau al fondarii
unui templu. Deasupra lui sunt simboluri reprezentand pe cei
invinsi de Scorpion.

Numele Scorpion mai apare pe vase de vin in 1996 si in 1913 pe vase

de ceramica. La examinari atente in infrarosu s-a constatat ca
numele este de fapt Crocodil. Pot exista doi regi-scorpioni in aceeasi
perioada, a atestat o alta teorie. In fapt, pe tot cuprinsul Egiptului
predinastic, cu mult inaintea unirii regatelor, au existat regi-animale
predinastici.

Daca ni se parea ca stim totul despre Egipt, imaginati-va fascinatia

unor nume ca Regele-Sacal, Regele-Scorpion, Regele-Soim sau
Regele-Crocodil. Oare cum a aratat Egiptul inaintea faraonilor?

Bibliografie:

 Kathryn Bard (2008) An introduction to the Archaeology of

Ancient Egypt
 Peter A Clayton (1994) Chronicle of the Pharaohs
 J.C. Darnell, et al (2002) Theban Desert Road Survey in the
Egyptian Western Desert 1
 Barry J Kemp (1991) Ancient Egypt: Anatomy of a Civilisation
 Toby A H Wilkinson (1999) Early Dynastic Egypt
 Toby A H Wilkinson (2000) What a King Is This: Narmer and
the Concept of the Ruler from The Journal of Egyptian
Archaeology
 Hilary Wilson (1997) People of the Pharaohs

Faraonii negri ai Nubiei

Se crede ca Egiptul n-ar fi ajuns atat de sus si nu s-ar fi dezvoltat

cultural fara niste vecini puternici. Ba mai mult, niste vecini pe care
i-a dominat. Atat prin forta armelor, dar si prin civilizatie, stil si
rafinament. Unul dintre acesti vecini celebri a fost Nubia. Dar cu
timpul, cei care furnizau sclavii s-au transformat in stapani. Roata
s-a intors si asa a aparut dinastia faraonilor negri ai Nubiei pe
pamantul egiptean.

Descoperirile din ultima perioada atesta raspunsul Egiptului

impotriva Nubiei. Un raspuns sub forma unui razboi violent, o
adevarata represiune la scara. Se dorea stergerea Nubiei de pe
harta. Faraonul Psammetic al II-lea si-a aruncat in lupta cele mai
bune trupe impotriva regelui Aspelta care il ataca frecvent pentru a
cuceri Egiptul. Inaintea inscaunarii regelui Psammetic, regii nubieni
au domnit timp de jumatate de secol in Egipt, un motiv de razboi cat
se poate de serios.

La fel cum Egiptul a vrut sa stearga amintirea singurei femei-faraon

de pe stelele sale, de pe inscriptii si temple, tot asa s-a vrut stergerea
totala din istorie a nubienilor. Caci “faraonii negri” au realizat
dinastia a XXV-a. Desi scurta, ea a fost o palma peste obrazul liniei
de faraoni egipteni. Psammetic insusi a vrut sa-i anihileze, iar stelele
sale glorifica cele mai sangeroase si pline de cruzime acte impotriva
acestora. Peste 4000 de nubieni au murit la comanda lui.

Ca si in cazul femeii-faraon, orice inscriptie, orice dovada a trecerii

faraonilor-negri prin Egipt a fost stearsa. Stelele au fost distruse,
capitala fortificata a nubienilor de la Dukki Gel a fost rasa de pe
fata pamantului, totul a fost zdrobit, distrus sistematic si ars. Statui
sparte, semn al celui mai profund sacrilegiu – privarea de viata
vesnica. Ura si dorinta de razbunare a egiptenilor nu a cunoscut
margini.

Din negura timpului si, scapand marii razbunari si epurari, rasar

doua figuri – Taharga si Tanutamon – ultimii faraoni ai dinastiei
negre din anii 700 i. Hr. Statuile lor au fost descoperite in 2007,
sparte si salvate totusi intr-un naos.

Triburile nubiene de la sud de Egipt au constituit intotdeauna un

pericol, insa lipsa de organizare si a unui lider i-a tinut mereu in loc.
Iata ca in istoria lor zbuciumata apare un conducator pe nume Piye
si soarta Egiptului se schimba prin mana acestuia la Teba. Caci
hotararea lui este sa cucereasca Egiptul si sa fie uns faraon. Un an
de zile dureaza aceasta campanie si, la sfarsitul ei, intregul Egipt
este invins si supus.

35 de ani dureaza domnia lui si instaureaza Dinastia Neagra, cea

care va dura 70 de ani. Egiptenii au cucerit Sudanul pentru minele
de aur si au inceput sa influenteze cultura nubienilor. Acestia le-au
preluat stilul de viata de la obiceiuri fastuoase pana la riturile de
inmormantare. Insusi Piye a fost inmormantat intr-o piramida dupa
toate obiceiurile egiptene. Lovitura decisiva a fost data de asirieni.
Cimitirul regal din El-Kurru (Sudan), leag? Egiptul Antic de
Regatul Kush care a existat in acea zona. 255 de piramide mici
inghesuite in trei cimitire cu o vechime de peste 3000 de ani. Egiptul
a continuat sa-si influenteze vecinii mult dupa ce ei nu au mai
construit piramide.

Politia secreta in Roma antica si Imperiul Roman

Politia secreta din Roma antica. Fortele speciale si trupele de elita ale
Imperiului Roman. Tradari, conspiratii politice si asasinarile
imparatilor romani.

In egala masura serviciu secret al Imperiului Roman, forte speciale

si administratori urbani, Garda Pretoriana din Roma antica era una
dintre cele mai faimoase unitati militare antice ale lumii. Acesti
soldati alesi pe spranceana au devenit cunoscuti mai ales datorita
faptului ca erau aparatori jurati ai conducatorului roman, dar erau
folositi si pentru alte servicii in folosul Imperiului Roman. Garzile
au luptat alaturi de legiunile romane in campanii, au inabusit
revolte, au pacificat teritorii si au servit ca forta de securitate in
cazul spectacolelor de gladiatori si a curselor de care. Odata ce
influenta lor a crescut, au jucat si un rol semnificativ in intrigile,
schemele si inselatoriile pe care s-a ridicat Imperiul Roman. Exista o
gramada de povesti despre aceste trupe care au protejat, dar si-au si
ucis imparatul.

Originea lor vine din timpul republicii romane

Relief cu Garda Pretoriana

Garda Pretoriana a fost un mix al erei imperiale, dar originile lor

dateaza din timpul republicii romane, mai ales in momentul in care
soldati de elita protejau generalii. In secolul al II-lea d. Hr., unitati
speciale erau selectate pentru a proteja din umbra lideri romani
precum Marc Antonius, Scipio Africanul si Lucius Cornelius Sulla
oricand ieseau pe campul de lupta.

Julius Caesar si-a trecut a zecea legiune ca forta de securitate, dar

Garda Pretoriana asa cum o stim astazi nu a aparut decat dupa ce
Augustus a devenit primul imparat al Romei in anul 27 i. Hr. Dupa
ce a preluat tronul, Augustus si-a luat propriile garzi imperiale
formate din 9 cohorte intre 500 si 1.000 de oameni fiecare. Unitatile
vor fi un simbol al puterii imperiale pentru mai mult de 300 de ani.
Pana in anul 23 aceste trupe operau chiar din propria lor
fortareata, Castra Praetoria, din suburbiile Romei.

Pompieri si forta de interventie in cazuri de urgenta in Roma antica

Focul era o amenintare constanta in Roma antica, si cu toate ca

Imperiul avea o trupa dedicata numita“Vigiles,” nu era neobisnuit
pentru imparatii romanii sa trimita Garda Pretoriana sa-i ajute.
Garda a contribuit la stingerea incediului din templul zeitei Vesta si
au fost raspunzatori cu baricadele impotriva incendiilor din timpul
lui Nero. Numarul lor probabil a contribuit la stingerea incediilor,
dar astfel imparatul le arata cetatenilor ingrijorarea sa trimitand
propria garda personala.

Garda Pretoriana facea spectacol la jocurile romane cu gladiatori

Garda Pretoriana se ocupa adesea de controlul multimii la jocurile

romane, dar ocazional coborau in arena si jucau un rol activ in
varsarea de sange. Exista evidente cand Garda a participat la
vanatori salbatice in arena pentru a-si arata talentul. Deasemenea,
au jucat un rol important in “naumachia“, bataliile navale
organizate de imparatul Claudius in anul 52. La spectacol participa
19. 000 de oameni si 100 de vase intr-o confruntare aranjata pe
Lacul Fucine. Cei mai multi participanti erau prizonieri si sclavi, iar
Pretorienii, inarmati cu baliste si catapulte, au inconjurat locatia
pentru a-i impiedica pe condamanti sa evadeze.

Forta de politie secreta a Imperiului Roman

Credit: Hulton Archive/Getty Images

Pretorienii erau cunoscuti pentru arta spionajului, tehnici de

intimidare, arestari si crime impotriva protestatarilor care se
impotriveau intereselor imparatului roman. Pentru operatii secrete
este posibil sa fii angajat o trupa speciala numita “speculatores.”

La inceput, in era republicii romane, acestia erau trupe de

recunoastere, dar in timpul erei imperiale unitatea deja ajunsese sa
serveasca ca si curieri si pentru operatiuni de spionaj in serviciul lui
Caesar. Speculatores si alti membrii ai Garzii Pretoriene se
deghizau in cetateni la concursurile de gladiatori si la alte spectacole
si proteste pentru a monitoriza si aresta pe cei care se opuneau
imparatului. Tineau cont de inamicii statului si, in unele cazuri, ii
executau pe ascuns.

Asasinate politice ale imparatilor romani din Roma antica si lupta

pentru putere
Garda Pretoriana proclamandu-l pe Claudius imparat

Desi il aparau pe imparat, aceste trupe erau si cea mai mare

amenintare. Garda era in mijlocul panzei de paianjen tesute in jurul
Imperiului Roman si ar fi omorat pe oricine pentru instala noi
imparati la putere, atat timp cat isi primeau partea. Pretorieni
nemultumiti au pus la cale faimoasa asasinare a lui Caligula si au
orchestrat succesiunea lui Claudius la tron in 41,

Tot Garda a jucat bine rolul in uciderea lui Commodus in 192, a lui
Caracalla in 217, Elagabalus in 222 si Pupienus cu Balbinus in 238.
In unele cazuri, Pretorienii erau responsabili pentru instalarea si
apoi uciderea unui pretendent, ca in cazul lui Galba in 68.
Imparatul Pertinax a avut aceeasi soarta.

Deci nu este vorba doar despre legende sau exagerari. Garda

Pretoriana si-a castigat pe drept renumele. Ba chiar au incercat sa
ofere tronul celui care ofera mai mult.

Garda Pretoriana a pus tronul Imperiului Roman la licitatie

Didius Julianus (Credit: Anderson Alinari/Getty Images)

Potrivit istoricului antic Cassius Dio, dupa moartea imparatului

roman Pertinax in 193, Garda Pretoriana a vandut tronul pentru
25. 000 de sesterti romani lui Julianus. Insa unii istorici cred ca Dio
a exagerat relatarile, insa formidabila suma ramane adevarata.

Au fost desfiintati pentru ca au ajutat un pretendent la tron

Batalia de la Podul Milvian

In ultimii ani din timpul domniei imparatului Septimius Severus,

structura Garzii a fost permanent schimbata, veteranii fiind
alungati, iar noile recrutari de bodyguarzi au fost facute din sanul
legiunilor. Au continuat ca si garda a imparatului roman pana in
secolul al IV-lea. In 306, Pretorienii au avut o ultima incercare de a
unge un imparat, instalandu-l pe uzurpatorul Maxentius.

S-au confruntat in Batalia de la Podul Milvian cu armata

imparatului Constantin si desi se crede ca au rezistat curajosi, au
fost invinsi definitiv, iar Maxentius ucis. Convins ca Garda
Pretoriana nu mai poate fi de incredere, imparatul Constantin o
desfiinteaza si trimite membrii acesteia in colturile imperiului,
distrugandu-le casa, dar nu si amintirea.

Puteti afla mai multe despre Inceputurile Imperiului

Roman, precum si despre gladiatori si etrusci – stramosii romanilor,
istoria poporului necunoscut.
Carele zeilor – Erich von Daniken

Astronautii antici

Foarte multi oameni inteleg misterul vietii cum doresc. Unii si-l
explica prin stiinta, altii prin supranatural. Unii sunt religiosi, iar
multi tin neaparat sa introduca aici si factorul X. Mai bine zis,
influenta extraterestrilor in evolutia umanitatii. Acesti adepti ai
teoriilor paleoastronautice cred ca, la un  moment dat, extraterestrii
ne-au vizitat si ne-au invatat ce inseamna civilizatia. Apoi au plecat
inapoi in spatiu. Cat de adevarate si de verificabile sunt sursele lor?
In acest articol vom vedea ca ele sunt disparate, fragmentate si nu
folosesc argumente logice. Se bazeaza pe stiinta, dar o folosesc
numai pe cea care o inteleg si care ii avantajeaza.
Teoria tinde sa se bazeze pe coincidente, jocuri de umbre si
asemanari intre diferite civilizatii preluate din studiile de istoria
religiilor sau mitologie comparata. Un fel de Zeitgeiest in care
planeta e manipulata de E.T. Daniken a fost printre primii care a
lansat aceasta ipoteza, iar serialul Ancient Aliens de pe History
Channel e cel care a popularizat-o excesiv.

In continuare, avem parerile, observatiile si “dovezile” indirecte ale

unui astfel de “credincios” alien.

Oservatorul din Mount Palomar situat la

1800 metri deasupra marii in muntii Californiei este echipat cu cel
mai mare telescop reflector, iar imensa lui oglinda concava
intensifica lumina celei mai departate stele de 1000 de ori.
Telescopul de pe Mount Palomar poate sa vada pana la 400 milioane
ani lumina. “Ochiul gigant” din Mount Palomar poate vedea
miliarde de stele in ceruri, dar in ziua de azi investigatorii stintifici
sant framantati de o intrebare anume: pe cate din aceste stele poate
exista viata?

Stim cu siguranta ca in galaxia noastra exista 50 milioane de stele.

Oare ar putea suporta o forma mai evoluata de viata? E posibil ca
planeta noastra la un moment dat in trecut sa fi avut vizitatori din
cele 50 milioane de stele? Expertul mondial  in rachete Wernher von
Braun sustinea: cred in existenta nu numai a animalelor si vegetatiei
in spatiul infinit ci si a fiintelor inteligente. Profesorul  Hermann
Oberth, tatal calatoriilor interplanetare, a spus asa: cred ca fiinte
inteligente ne-au vizitat in trecut planeta.

Cercetatorii s-au opus noii idei rapid la fel ca atunci cand a fost
inventata sina de tren, au protestat fiindca oamenii nu puteau
intelege la acea vreme o viteza mai mare de 20 mile pe ora.
Cercetatorul rus Kasantzew, membru al academiei moscovite de
stiinte naturale raspunde afirmativ la intrebarea daca planeta
noastra a fost vizitata de fiinte extraterestre inteligente.
Doctorul Saitzew din Minsk de la academia de stiinte a declarat:
personal sunt absolut convins ca extraterestrii au oprit pe planeta
noastra deoarece vedem atatea dovezi ce au ramas in urma lor. Inca
NU AM INVATAT cum sa citim urmele lor dar cand vom ajunge si
noi la stele atunci contactul cu pamantul va fi sigur. Omul
dintotdeauna a vrut sa se ridice desupra pamantului; la inceput in
era stiintei a invatat sa zboare dar nu a fost de ajuns, a atins luna si
a fost incantat de studiile avansate in stiinta rachetelor si a pus raiul
la indemna noastra.
In cursul acestui secol omul a ajuns pe Marte. In decursul celui
viitor va ajunge pe Venus. Cum vor fi oare astronautii intampinati
cand vor pune piciorul pe alta stea populata? Ca inamici? Sau ca
zei? Stim din istoria recenta cum oamenii primitivi au reactionat la
vederea tehnologiei moderne. In cel de al doilea razboi mondial
soldatii americani au fost trimisi sa cerceteze o insula retrasa din
Pacificul de Sud si sa puna acolo bazele unei unitati militare. Cand
razboiul s-a terminat, au venit acasa si un lucru curios – nativii
acestei insule, izolati de lumea exterioara traiau ca in epoca de
piatra pana cand au ajuns americanii. Curand dupa aceea au
inceput sa construiasca altare din bambus si paie care infatisau
avioane pe pistele de aterizare de pe insula ca sa ii aduca pe
vizitatori inapoi. Strainii au adus comori fabuloase cu ei din ceruri:
unelte, arme fantastice, masini din cer de care nici in vise nu stiau.
Cine putea in afara de ZEI sa aiba asa o tehnologie? Ei nu vanau ori
pescuiau si totusi nu le lipsea mancarea. Au venit din ceruri, trebuia
sa fie ZEI!

Nativii ofereau sacrificii si scrutau cerul zi si noapte! Privind si

asteptand …Totusi cei de pe insula aveau o noua religie. Un cult nou
s-a nascut la intalnirea dintre niste primitivi si vizitatorii foarte
dezvoltati si superiori tehnic. Cercetatorii rusi Kasantzew si Saitzew
au presupus ca toate religiile au inceput in aceasta maniera in Mexic
si America de Sud pana in Egipt sau India. De-a lungul pamantului
oamenii aveau fabule, legende ,chiar si religi care descriu venirea
astronautilor straini. Bineinteles ca nu ii numeau astronauti, ci ZEI
care au venit pe pamant in vehicule miraculoase din cer. Am putea
acepta aceste povesti aproape de fantezie daca nu ar fi povestite pe
intreg  globul pamantesc. Scrieri despre un zeu venit din cer ca un
vizitator sunt multe: in cartea tibetana Kang-gyur care contine 1000
de volume cu toate  textele sfinte ale lamaismului. Codul secret al
acestor texte a fost cel mai complex creat de om. Doar 100  din ele
au fost descifrate. Textele rezultate din care se poate citi sunt pline
de referinte la ZEI  ce apar din cer in perle luminoase si sfere
transparente. Odata ce aceste carti vor fi complet descifrate, ele ne
vor oferi mult mai multe  informatii despre vizitatorii spatiali
misteriosi.

Civilizatii antice si extraterestrii

In India. intelepciunea  Mahabharata se bucura de mare respect.

Este poemul national cel mai iubit de oameni. Sunt circa 80 000 de
versuri vechi de 6000 de ani. O parte din Mahabharata ne descrie
coborarea zeului pe pamant. Poemul vorbeste repetat de
VIMANAS, acestea sunt vehicule ce zburau la mare inaltime.
Autorul acestui pasaj se pare ca a fost martorul unei explozii cand
zeul Bhima a zburat in VIMANA sa pe o gigantica raza de lumina
care egala soarele si suna ca si un tunet.

Cautarile noastre pentru mai multe dovezi despre vizitatori din alte
lumi ne duc in Baghdad, capitala Iraq-ului, pamantul dintre doua
rauri. Muzeul de aici ne arata multe legaturi cu trecutul incluzand si
cateva tablete scrise in urma cu 5000 de ani. Sunt pagini de piatra
care ne descriu creaturi misterioase care au venit pe pamant in
rafale de fum si sunet. La inceputul secolului a fost gasita o tableta
unde a fost inscrisa o parte din povestea epica Gilgamesh si Munawa
din perioada babiloniana in caractere cuneiforme. O creatie epica
sub forma de poveste care prezinta o asemanare izbitoare cu Cartea
Genezei, doar ca a fost scrisa cu 2000 de ani inainte. Gilgamesh,
eroul povestiri era jumatate om, jumatate ZEU. Cele 7 tablete
descriu calatorii uimitoare cu prietenul Enkidu. Dupa ridicarea la
cer intr-un vehicul necunoscut, i-a zis sa se uite in jos pe pamant.

La Marea Moarta s-au gasit pergamentele interzise de la QUMRAN

de doi tineri pastori cautandu-si caprele pierdute. Au gasit ceva
foarte diferit. In aceste pesteri, in 1974, au gasit asa numitele
“MANUSCRISE DE LA MAREA MOARTA”. Erau scrise pe piele
cu 2000 de ani in urma. Textele de la Qumran de asemenea vorbesc
depre vehicule ciudate pe cer si fii cerului care au venit pe pamant.

Venirea lor si plecarea erau facute in nori de fum si foc. Ar fi

intelept sa stim ce se ascunde in spatele legendelor din timpurile
antice. Sa  le luam in serios. Un om a facut asta acum100 de ani. Pe
tarmurile Asiei Mici, in 1864, un om a venit sa caute legendarul oras
TROIA. Si l-a gasit.

Heinrich Schliemann s-a gandit sa ia povestea lui HOMER, Iliada si

Odyseia, in serios. “O gramada de prostii” ziceau invatatii de atunci.
Povestea lui Homer a fost scrisa cu opt secole inainte de Hristos. Si
asa fermecatorare cum era, stim ca era doar poezie. Dar Heinrich
Schliemann a avut incredere in ciuda tuturor. Si in sfarsit
increderea i-a fost recompensata. Urmand versurile si indicatiile a
gasit vechea cetate.  Schliemann a fost ridiculizat in timpul sau, dar
azi este considerat cel mai mare arheolog din toate timpurile.
Urmand exemplul lui sa luam alt document in serios – Biblia zice
ca ..”atunci a pogorat peste Sodoma si Gomora ploaie de foc”.
Sustinatorii teoriei paleoastranatice sustin ca cele doua orase au fost
distruse folosind mijloace nucleare si radiatii. Nu au putut insa sa
dovedeasca asta.

M
untele HOREB si lantul Sinai se afla la 2500 m desupra nivelului
marii. Aici Moise primeste cele 10 porunci. Tot aici el primeste si
schita Chivotului. In capitoul 25 din a doua carte a lui Moise
primeste directive pentru construirea lui. Nu vroia sa se apropie
nimeni de chivot pentru ca reprezenta un pericol mortal.
Reprezentatii teoriei “ancient aliens” cred ca acel Chivot reprezenta
de fapt o arma de distrugere in masa radioactiva.

La fel de surprinzatoare li se pare si inaltarea lui Ilie la cer. Evident,

o tulburatoare relatare a unei rapiri SF.  Un car de foc tras de cai in
flacari s-a coborat din ceruri sa il ia pe ilie. Inca o asemanare
uimitoare in Cartea Cartilor. M-am uitat, si iata ca a venit de la
miazanoapte un vânt napraznic, un nor gros, si un snop de foc, care
raspândea de jur împrejur o lumina stralucitoare, în mijlocul careia
lucea ca o arama lustruita, care iesea din mijlocul focului. Tot în
mijloc, se mai vedeau patru fapturi vii, a caror înfatisare aveau o
asemanare omeneasca. Fiecare din ele avea patru fete, si fiecare
avea patru aripi. Cât despre chipul fetelor lor era asa: înainte, toate
aveau o fata de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o fata de
leu, la stânga lor, toate patru aveau câte o fata de bou, iar înapoi,
toate patru aveau câte o fata de vultur. Oare Ezechiel a descris
vizitatorii din spatiu in diferiti termeni? Ma uitam la aceste fapturi
vii, si iata ca pe pamânt, afara de fapturile vii, era o roata la fiecare
din cele patru fete ale lor. Înfatisarea acestor roti si materialul din
care erau facute, pareau de hrisolit, si toate patru aveau aceeasi
întocmire. Înfatisarea si alcatuirea lor erau de asa fel încât fiecare
roata parea ca este în mijlocul unei alte roti. Erau acestea motoarele
navei spatiale? Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca
vâjâitul unor ape mari, si ca glasul Celui Atotputernic. Când
mergeau, era un vuiet galagios, ca al unei ostiri; iar când se opreau,
îsi lasau aripile în jos. Profetul a fost martor la o imagine
intortocheata. Cat de mult se aseamana cu o racheta timpurie? Pana
si urletele motoarelor si explozia.

Fiecare intelege ce vrea. Un mare pustnic spunea odata: Mai

degraba cred in oameni.

Aceste interpretari pseudo-stiintifice implica folosirea datelor

arheologice pentru a construi teorii despre trecut ce difera radical
de teoriile arheologilor.

Multe teorii ale arheologiei alternative au fost adoptate de grupuri

religioase, sau de membri ai grupurilor New Age.

John R. Cole, un binecunoscut arheolog, a criticat dur

pseudoarheologia,  spunand ca se bazeaza pe senzational, pe lipsa
logicii si dovezilor, pe neintelegerea metodei stiintifice si cu multe
contraziceri in argumente. Relatia dintre arheologi si acestia este
comparata cu relatia dintre teoriile design-ului inteligent si
evolutionism.
William H. Stiebing Jr a descoperit cateva caracteristici comune
tuturor teoriilor arheologiei alternative: Lipsa dovezilor, tendinta de
a oferi raspunsuri simple la probleme complicate si tendinta de a
prezenta teoria ca fiind persecutata de arheologi, insotita de o
atitudine ambivalenta fata de stiinta.

Simbolica focului

Posted by Catalin Stanculescu on November 15, 2013 in

Mythbusters No comments

Focul a fost mereu o parte foarte importanta din istoria civilizatiei si

a credintelor relgioase. Din preistorie pana in ziele moderne el a fost
vital progresului si educatiei. El ne-a scos din intunecata Epoca de
Piatra.

A fost privit in multe contexte de-a lungul istoriei. De la element

clasic in filosofia greaca (focul furat de Prometeu) pana la
componenta a sufletului si a Divinului in crestinism. De la element al
cosmosului la chinezi pana la atribut ocult in Kabbalah, Tarot si
vrajitorie. Diversi alchimisti ca Paracelsus, filozofi ca Heraclit sau
Empedocle, miscari precum Golden Dawn sau mistici ca Aleister
Crowley l-au imaginat si transformat pe puterile lor. A legat oameni
legendari si animale mitice de numele sau precum phoenixul sau
dragonul. A devenit el insusi o mitologie.

Mitologia Focului
Focul a fost descoprit acum un milion de ani dupa ultimele
descoperiri din Africa de Sud si a fost folosit de oamenii din
preistorie. Focul din cer le-a starnit curiozitatea si imaginatia
stramosilor nostri facandu-l vrednic de veneratie.

Cele mai multe dintre aspectele simbolismului focului sunt cuprinse

in rezumat in doctrina hindusa, care ii confera o importanta
fundamentala. Agni, Indra si Surya sunt focurile lumilor terestra,
intermediara si cereasca.Adica focul obisnuit, trasnetul si soarele.
De altminteri, exista doua alte focuri: cel al penetrarii sau absorbtiei
(Vaishvanara) si cel al distrugerii (alt aspect al lui Agni). Sunt luate
in considerare in paralel cinci aspecte ale focului ritual care este tot
Agni. “Zeul Agni urcat-a din greu culmile cerului, si, izbavit de
pacat, ne-a izbavit de blestem”, spune Atharva Veda.
Dupa Yijing, cartea chineza a transformarilor, focul corespunde
sudului, culorii rosu, verii si inimii. Aceasta din urma relatie este de
altfel constanta, fie ca focul simbolizeaza pasiunile (si anume
dragostea si mania) fie ca simbolizeaza spiritul (focul spiritului) care
este totodata si suflul sau cunoasterea intuitiva de care vorbeste
Gita. Semnificatia supranaturala a focului se intinde de la sufletele
ratacitoare (suflete zanatice, lanterne ale Extremului Orient) si pana
la Spiritul divin (Sfantul Duh din crestinism spre exemplu, flacarile
in care sunt invaluiti heruvimii). Tot Gita afirma ca Brahma este
identic cu focul.

Focul, simbol divin

Focul este simbolul divin esential al mazdeismului. Pastrarea focului

sacru a fost practicata incepand cu Roma si pana la Angkor.
Simbolul focului purificator si regenerator se extinde din Occident si
pana in Japonia. Liturghia catolica a focului nou se celebreaza in
noaptea de Paste. Ceremonia focului sintoista coincide cu nasterea
noului an si reinnoirea. Dupa unele legende, Hristos (si unii sfinti)
reinsufletesc trupurile oamenilor, trecandu-le prin focul din vatra
unei forje. Exista si limbile de foc ale Rusaliilor. Rolul fierarului
duce catre acela al rudei sale alchimistul. Acesta produce nemurirea
la focul cuptorului sau, sau in China, la focul creuzetului interior.

De altfel, taoistii intra in foc pentru a se elibera de conditionarea

umana, apoteoza in functie de care trebuie neaparat sa fie evocata
aceea a Sfantului Ilie pe carul lui de foc. Si ei intra in foc fara sa se
arda, ceea ce, ni se spune, permite denumirea ploii drept
binecuvantare cereasca, dar evoca totodata focul care nu arde din
ermetismul occidental, ablutiunea, purificarea alchimica simbolizata
de salamandra. “Omul este foc, spune Sf. Martin, legea lui , asemeni
legii oricarui foc, este de a dizolva invelisul sau si de a se uni cu
izvorul de care este despartit”. Acestor focuri purificatoare trebuie
sa li se mai adauge si acela din China antica unde insotea baia si
fumigatia cu prilejul intronarii rituale. Si, bineinteles, in toate
regiunile, ordaliile, judecatile divine prin foc.

Focului de sacrificiu al hinduismului, Buddha ii substituie focul

interior.  Adica cunoasterea patrunzatoare, iluminare si distrugere a
invelisului “Inima mea este vatra, flacara este sinele meu imblanzit“.
Upanisadele asigura si ele ca a arde in exterior nu inseamna a arde.
De aici deriva si si simbolurile despre Kundalin arzand in yoga
hindusa si cel privitor la focul interior in tantrismul tibetan. In
India cat si in Tibet, focul corespunde inimii. El arde invelisul
grosolan pana la esenta interioara.

Dupa o traditie initiatica, focul vine din cer, deoarece el urca, pe

cand apa vine din pamant deoarece coboara ca o ploaie.

Focul distructiv si purificarea prin foc

Aspectul distructiv al focului comporta evident si un aspect negativ

si a stapani focul este si o functie diabolica. In diferite civilizatii, zei
ai mestesugurilor precum Hefaistos stapanesc focul si creaza arme
magice pentru zei. Cu privire la forja trebuie notat ca focul ei este
totodata ceresc si subteran, instrument al unui demiurg si al unui
demon. Caderea de sus ii apartine lui Lucifer, purtator al luminii
ceresti, zvarlit in flacarile iadului: un foc care arde fara sa consume,
dar care exclude pentru totdeauna de la regenerare.

In traditiile celtice, despre foc ca element ritual si simbolic exista

doar informatii indirecte. In Irlanda, textele mentioneaza numai
sarbatoarea din Beltaines, Foc al Frumosului, la intai mai, inceputul
verii. Druizii aprindeau focuri mari, printre care erau trecute vitele
pentru a fi ferite de epidemii. In centrul tarii, focul druizilor avea sa
fie inlocuit cu cel al Sf. Patrick, lucru care arata clar substituirea
crestinismului pe fondul pagan. Cezar vorbeste si el in De bello
Gallico de manechine mari din rachita in care galii inchideau
oameni si animale si le dadeau foc. Obiceiul este pomenit doar in
treacat, dar se pare ca ar avea legatura cu un cult solar.

Nenumarate rituri de purificare prin foc, in general rituri de

tranzitie, sunt caracteristice pentru culturile agrare. Intr-adevar, ele
simbolizeaza incendierea ogoarelor care dupa aceea se impodobesc
cu o haina verde de natura vie.
In Popol-Vuh, Eroii Gemeni, zei ai porumbului, pier fara sa se
opuna in rugul aprins de dusmanii lor, pentru a renaste dupa aceea
in tulpinile verzi de porumb. Ritul Focului Nou, celebrat si astazi de
indieni in momentul echinoxului repeta astfel, in mod simbolic,
incinerarea Gemenilor-Stapani ai Porumbului.

In riturile initiatice ale mortii si reinvierii, focul se asociaza cu

principiul sau antagonic Apa. Astfel, gemenii din Popol-Vuh, dupa
ce au fost arsi, renasc dintr-un rau in care le-a fost aruncata cenusa.
Mai tarziu cei doi eroi vor deveni Soarele nou si Luna noua dupa
aceleasi principii antagonice in moarte si renastere.

Astfel purificarea prin foc este complementara purificarii prin apa

pe plan microcosmic (rituri initiatice) si pe plan macrocosmic
(mituri alternante ale Potopului si ale Secetei sau incendiilor).

Focul terestru, htonian reprezinta pentru azteci forta profunda care

permite unirea contrariilor si ascensiunea – sublimarea apei in nori,
adica transformarea apei terestre, apa impura, in apa cereasca,
divina. Focul este deci inainte de toate principiul regenerarii
periodice. Triunghiul ascendent il reprezinta pe Tlaloc, zeul uranian
al tunetului, al trasnetului care face “apa arsa“, exprimand uniunea
contrariilor in sanul pamantului (L. Sejourne).

Focul reprezinta intelepciunea

Pentru populatia bambara, focul htonian reprezinta intelepciunea

umana, iar focul uranian pe cea divina. Dependenta divinului de
uman indica faptul ca puterea religioasa are prioritate asupra
profanului.

Anumite incinerari rituale au drept origine acceptarea focului in

calitate de vehicul sau de mesager dinspre lumea celor vii catre cea a
mortilor. De obicei, focul este si cel care trimite ofrandele.

Semnificatia sexuala a focului este peste tot legata de prima tehnica

de obtinere a focului prin frecare, imagine a actului sexual. Dupa G.
Dieterlen, spiritualizarea focului ar fi legata de obtinerea acestuia
prin percutie. Aceeasi remarca se gaseste si la Mircea Eliade. El
noteaza caracterul ambivalent al focului: el e fie de origine divina,
fie demonica. G. Durand face remarca privitoare la sexualizarea
focului ca fiind limpede subliniata de numeroase legende care
plaseaza locul natural al focului la coada unui animal.

Pentru G. Bachelard, focul a fost surprins in noi inainte de a fi

smuls din cer. Se disting astfel doua directii sau doua constelatii
psihice in simbolistica focului. In functie de felul in care este obtinut,
prin percutie sau prin frecare. In primul caz el se inrudeste cu
fulgerul si cu sageata si detine o valoare de purificare si iluminare, el
este prelungirea prin ardere a luminii. Pur si foc sunt in sanscrita
acelasi cuvant. Acestui foc spiritualizant i se adauga riturile de
incinerare, soarele, focurile de elevatie si de sublimare, orice foc
care transmite o intentie de purificare si de lumina. El se opune
focului sexual, la fel cum exaltarea luminii ceresti se deosebeste de
un ritual de fecunditate agrara.

Simbolismul focului orientat astfel marcheaza cea mai de seama

etapa a intelectualizarii cosmosului si-l indeparteaza tot mai mult pe
om de conditia animala. Prelungind simbolul in aceasta directie,
focul ar fi acel zeu viu si rational (E. Burnouf) care, in religiile
ariene din Asia a purtat numele de Agni, Athor, iar la crestini de
Hristos.
Se intelege deci ca focul a devenit astfel cea mai buna imagine a
Dumnezeului crestin. Cea mai putin imperfecta dintre toate
reprezentarile sale. De aceea este si atat de des folosit in teologia
crestina. Asa cum spune Pseudo-Denys Areopagitul despre alegoriile
focului: roti in flacari, animale arzand, oameni cuprinsi de foc,
mormane de jaratic aprins, fluvii rostogolind flacari cu zgomot
asurzitor, tronuri arzatoare, serafimi invaluiti in flacari, Esenta
incandescenta a dumnezeirii. Toate acestea pentru ca descriu cel
mai bine aceste “forme” greu de inteles pentru mintea umana.

Asemeni soarelui prin razele sale, focul cu flacarile lui simbolizeaza

actiunea de fecundare, purificare si iluminare. Dar focul prezinta si
un aspect negativ: el intuneca si sufoca din cauza fumului sau; arde,
consuma si distruge in focul pasiunilor, al razboiului, al pedepsei.
Conform cu interpretarea analitica a lui Paul Diel, focul terestru
simbolizeaza intelectul, deci constiinta cu intreaga ei ambivalenta.
Focul care fumega si arde este opus flacarii luminoase si
simbolizeaza subconstientul. Haul subteran, focul din infern
simbolizeaza intelectul in stare de revolta, regresiunea psihica. Dar
in cele din urma, dupa ce distruge, focul purifica si regenereaza
rasturnand astfel simbolurile din nou.

Magie, superstitii, vraji?

De ce folosesc vrajitorii in filme sare atunci cand vor sa se protejeze

de fantome? De ce traseaza un cerc din sare practicantii magiei
negre? De ce aparitiile paranormale se feresc de fier si nu pot trece
de el. Elemente introduse mai mult sau mai putin de Hollywood in
ultima perioada, ele au si o frantura istorica. Insa nu totul se
intampla ca in filme. Unele obiceiuri coboara adanc si sunt
inradacinate in constiinta noastra.

Din punct de vedere arheologic, cultura Cucuteni din tara noastra

(judetul Neamt) folosea sarea extrasa din apa de izvor fiarta,
pocesul ajungand in anii 60-50 i.Hr. Acest procedeu si sarea in sine
folosita pentru conservarea alimentelor a condus la o crestere a
populatiei. Extragerea sarii de la suprafata dateaza din 6000 i.Hr si
se practica la lacul Xiechi din China, cea mai veche salina din lume.

Sarea a fost inclusa printre ofrandele din mormintele egiptene din

mileniul al III-lea i.Hr. Fenicienii au inceput s-o exporte, fiind adusa
din Africa de Nord, iar tuaregii au mentinut adevarate caravane ale
sarii. Mai tarziu, comunitati celtice din primul mileniu i.Hr au facut
schimburi cu Grecia si Roma antica.

Treizeci si cinci de versete din Biblia ebraica mentioneaza sarea,

inclusiv in povestea lui Lot a carui sotie e transformata in stalp de
sare pentru ca s-a uitat inapoi la distrugerea cetatilor Sodoma si
Gomora. Sarea mai e folosita in liturghia tridentina pentru a
exorciza pamantul pe care se construieste o biserica. La romano-
catolici ea este folosita in ritul apei sfintite.

In hinduism si la mahomedani ea este considerata de bun augur. In

jainism, adeptii ofera sare drept ofranda. Aztecii aveau chiar un zeu
pentru asta. In Wicca, sarea este un simbol al elementului
Pamant. Se crede ca pentru a curata o suprafata de energii
daunatoare sau negative trebuie folosita sarea. Apa si sarea sunt
aproape intotdeauna prezente pe un altar. Sarea este amestecata cu
apa pentru a-l consacra, producand astfel aghiasma. Acest amestec
este utilizat intr-o mare varietate de ritualuri si ceremonii. 
Astfel, traditiile europene vorbesc de rolul sarii in magie – ca
element de protectie magica si binecuvantare. Dupa cum putem
vedea, nu este decat o interpretare pervertita a sensului initial de
purificare. Alte popoare folosesc piperul negru sau rosu, sulful, etc.
Este folosita in general pentru a alunga piaza rea (superstitie
populara iscata din necunoastere, frica si ignoranta). Taranii din
Ungaria folosesc sarea, dar si usturoiul ca sa fie siguri (probabil de
la vampiri).

In Edinburgh in 1586 descoperim o alta functie mult mai

importanta a sarii – aceea de a sustine un juramant atunci cand este
varsata. Juramantul era rostit de scotienii comercianti. Si tiganii fac
acest juramant imputernicit de paine si sare, iar la evrei este sacru.

Nativii din Maroc privesc sarea ca pe un talisman impotriva raului

si ca pe o amuleta pe care o poarta la gat. Taranii din regiunea
Muntelui Hartz din Germania, cred ca trei boabe de sare in lapte
pot tine vrajitoarele departe (obicei asemanator observat si in
Scotia). In Normandia, de asemenea, taranii au obiceiul de a arunca
un pic de sare intr-un vas care contine lapte, cu scopul de a proteja
vaca care a dat lapte de influentele vrajilor rele.

In provincia franceza Quebec, canadienii imprastie unori sare la

usile grajdurilor pentru a preveni spiridusii rautaciosi sa supere
caii. In Sicilia se procedeaza la fel pentru a alunga zanele. In
Bavaria si Ucraina, ca sa stabileasca daca un copil a fost victima
unui farmec sau vrajitorii perfide, mama linge fruntea copilului si
daca gustul e sarat atunci se stie sigur ca e vorba de deochi.

In mediile rurale, simbolismul primar de purificare s-a pierdut si a

fost atras in alte obiceiuri, unele inspirate de Biserica si crestinism,
altele reminescente ale unor timpuri barbare. De la aceasta
consacrarea facuta de Biserica nu a lipsit mult ca popular sa apara
vorba: “diavolului nu-i place carnea sarata”. Staretul Richalmus
care a trait in ducatul de Franconia (in Germania de astazi) in
secolul al XII-lea a inventat o poveste conform carora spiritelor rele
nu le place sarea. 
 Diversele aspecte ale
simbolismului sarii rezulta din faptul ca aceasta substanta este
extrasa prin evaporare din apa marii, fiind un foc eliberat din ape,
chintesenta si opozitie deopotriva. Zeul Izanagi, in mitologia
japoneza, a plamadit intaia insula centrala cu ajutorul sarii extrase
din apele primordiale, pe care le agitase cu lancea. Invers, grauntele
de sare amestecate cu apa si topite in ea sunt un simbol tantric al
resorbtiei eului in Sinele universal. Sarea este, in acelasi timp, un
conservant pentru alimente si un distrugator prin coroziune.  Astfel,
simbolismul sau se aplica atat legii transmutarilor fizice, cat si celei
a transmutarilor morale si spirituale. Ucenicii lui Hristos ca sare a
pamantului (dupa Matei) sunt, fara indoiala, puterea si gustul
acestui pamant, dar si pavaza impotriva degradarii. Folosirea sa ca
purificator in sintoism trebuie pusa, fara indoiala, pe seama acestei
proprietati: la intoarcerea sa de pe taramul mortilor, Izanagi s-a
purificat in apa sarata a marii. Virtutea purificatoare si ocrotitoare
a sarii este folosita si in viata cotidiana nipona, cat si in ceremoniile
sintoiste: recoltarea ei face obiectul unui important ritual. Asezata
in gramajoare in preajma intrarii in case, pe ghizdurile fantanilor,
in colturile terenurilor de lupta sau pe tarana, dupa ceremoniile
funerare, sarea are puterea de a purifica locurile si obiectele care,
din nebagare de seama, ar fi fost pangarite.

Condiment esential si necesar, fiziologic, pentru hrana, sarea este

evocata in liturghia botezului: sare a intelepciunii, prin insasi
aceasta formula, ea este un simbol al hranei spirituale. Caracterul
de pocainta care ii este uneori atribuit in aceasta situatie este, daca
nu gresit, macar secundar. In aceeasi ordine de idei, sarea este un
important element al ritualului ebraic: orice victima trebuie sfintita
cu sare. Consumarea colectiva a sarii are uneori valoarea unei
impartasanii, a unei legaturi de fratie. Sarea, ca si painea, se
imparte (conform obiceiului romanesc de a intampina oaspeti).

Combinatie si, prin urmare, neutralizarea a doua substante

complementare, sarea este, dincolo de produsul lor final, formata
din cristale cubice: aceasta este originea simbolismului hermetic.
Sarea este rezultanta si echilibrul proprietatilor componentelor ei.
Ideii de mediere i se adauga cele de cristalizare, de solidificare,
precum si de stabilitate.

Sarea simbolizeaza incoruptibilitatea. Iata de ce legamantul sarii

desemneaza o alianta pe care Dumnezeu nu o poate sfarama.
Leviticul subliniaza faptul ca sarea trebuie sa insoteasca darul de
mancare facut Domnului; in calitatea de sare a legamantului, ea
trebuie sa fie continuta de orice ofranda. Pentru semiti, a manca
impreuna cu cineva paine si sare inseamna a lega o prietenie
indestructibila. Intalnim un sens identic la Philon atunci cand
descrie hrana Terapeutilor din timpul sabatului – aceasta este
compusa din paine, sare si apa de izvor. Cele douasprezece paini
depuse saptamanal in sanctuarul templului din Ierusalim erau
insotite de sare. Din cauza caracterului sau ritual, intrebuintarea
sarii va fi adoptata de crestini in timpul posturilor, botezului. Cu
alte cuvinte obiceiul vechi, antic, practicat de neamurile din vechime
a trecut la evrei si apoi la crestini. Sensul de purificare s-a pastrat,
dar mai tarziu acesta a fost inflorit si denaturat.

Sarea poate avea insa si un cu totul alt sens simbolic, opus

fertilitatii. In aceasta acceptie, pamantul sarat inseamna pamant
arid, bolovanos. Romanii raspandeau sare pe tarana oraselor pe
care le demolasera, astfel incat sa devina sterpe pe vecie (aduceti-va
aminte cazul Cartaginei rasa de pe fata pamantului). Misticii
compara uneori sufletul cu un pamant sarat sau, dimpotriva, cu un
pamant fertilizat de roua harului. Pamantul nu e rodnic pentru ca
este sarat (Ieremia). Tot ceea ce este sarat este amar, deci apa sarata
este o apa a amaraciunii, opusa apei limpezi, fertilizatoare.

A fost remarcat faptul ca, in Japonia, sarea (shia) este considerata

ca un puternic purificator, mai ales in apa de mare. In cea mai veche
carte sintoista japoneza, Kojiki, sarea isi poate afla o origine
mitologica. Marele Kami, intinat de faptul ca dorise sa-si revada
soata aflata in Infern, s-a dus sa se purifice prin ablutiuni in apa
marii. Numele sau si al sotiei sale inseamna: cei care se ispitesc
reciproc. Unii japonezi raspandesc zilnic sare pe pragul casei si
inauntrul ei, dupa plecarea unei persoane detestabile. Campionii de
sumo – lupta japoneza traditionala – risipesc sare pe ring inaintea
luptelor, in semn de purificare si astfel incat infruntarea sa se
desfasoare in spiritul loialitatii.

La greci, ca si la evrei sau arabi, sarea este un simbol al prieteniei, al

ospitalitatii si al cuvantului dat. Homer i-a afirmat caracterul divin.
Ea este folosita in cadrul sacrificiilor.

Oare daca versi sarea te paste ghinionul? Nu va faceti griji, e doar

un mit conform caruia Iuda a varsat sarea la cina pascala.

Fierul in farmece si vrajitorie

Spirite rele si fantome care se feresc de fier, duhuri si farmece
dezlegate de vrajitoare cu vatraiul de fier, de la Hollywood pana in
batatura tigancilor care practica ghicitul si vrajitoria, fierul este
prezent ca arma si pavaza impotriva supranaturalului. Dar oare
chiar asa este? Alunga fierul spiritele mortilor si fantomele rau-
voitoare?

Fierul a jucat, de-a lungul timpului, un rol curios in magie,

vrajitorie si tot ce tine de supranatural. Este mentionat in folclorul
din intreaga lume. Aceste credinte sustin ca fierul este cel mai bun
protector impotriva vrajitoarelor, magiei negre, demonilor si altor
spirite rele. In folclorul european se crede ca nicio vrajitoare nu
poate intra intr-o casa daca sub prag este ingropat un cutit. Contrar
acestor credinte populare, vrajitoarele si cei care lucreaza cu asa
ceva au folosit intotdeauna fierul chiar sub forma cazanelor in care
isi preparau potiunile. Se pare ca nici fantomele nu se prea
infricoaseaza de asa ceva daca stam sa ne gandim la cazul castelelor
vechi si pline cu acest metal.
Babilonienii, egiptenii si aztecii au crezut ca fierul este picat din cer
(aici se nasc si amuletele protectoare si cele care dau fertilitate
purtatoarei), iar grecii si romanii au interzis folosirea lui in
ceremonii si temple.

In mod obsnuit, fierul este considerat simbol al robustetii, al

asprimii, al indarjirii, al rigorii excesive si al inflexibilitatii, insusiri
pe care de altminteri calitatile fizice ale metalului nu le confirma
decat in parte.

In traditia biblica, precum si in China antica, fierul este opus aramei

sau bronzului, ca un metal vulgar fata de unul nobil, ca apa fata de
foc, nordul fata de sud, culoarea neagra fata de cea rosie, yin fata de
yang. Epoca fierului este epoca dura, sfarsitul solidificarii ciclice,
fata de care cea a aramei sau a bronzului este o etapa
premergatoare. Fruntile de fier si din arama ale eroilor mitici,
placile din fier si arama ale podului simbolic din legendele chineze
exprima aceeasi polaritate.
Lipsa de noblete a acestui metal nu este o notiune constanta:
dimpotriva, la multe popoare fierul a avut o valoare sacra, fie ca,
avand o origine meteoritica a fost considerat cazut din cer, fie ca, in
cazul originii sale terestre, el confirma datele embriologiei
traditionale. Dar simbolismul fierului este ambivalent, asemeni celui
al artelor metalurgice: fierul protejeaza impotriva influentelor rele,
dar este si cel care le produce, el este agentul principiului activ care
modifica substanta inerta, dar si instrumentul satanic al razboiului
si al mortii. Modificarea materiei printr-un instrument ascutit are si
ea un aspect pozitiv, deoarece uneltele din fier erau interzise la
construirea Templului lui Solomon. In India, lucratul fierului este
limpede de natura asurica, adica este rezervat divinitatilor
secundare. Egiptul antic identifica fierul cu oasele lui Seth,
divinitate esentialmente tenebroasa. Dar fierul ii asigura samanului
forta si eficacitate. De altminteri, este considerat simbol al fertilitatii
sau protector al recoltelor. Ambivalenta sa este peste tot legata de
lucrul la forja si de fierar.
Fierul, in conceptia despre lume a dogonilor din Mali, este
contrariul simbolic al aramei. El este stapanul umbrei si al noptii in
vreme ce arama este in mod esential simbolul luminii si al vietii. Din
aceasta cauza, el este un atribut al demiurgului nefast Yurugu,
vulpoiul palid, stapanul primului cuvant si al divinatiei, care
porunceste noptii, secetei, sterilitatii, dezordinii, impuritatii, mortii.
Dar cel de-al doilea demiurg, Nommo, binefacator si calauza a
omenirii, stapanul absolut al cerului, apei, al sufletelor, al
fecunditatii, limiteaza actiunile dezordonate ale demiurgului
Yurugu. Omul nu este supus dualitatii acestor forte antagonice, si
fierarul creat de Nommo isi poate supune fierul pentru a face din el
sapaliga, baza agriculturii si armele de vanatoare si de razboi. Din
Yurugu si-a facut un prieten tainic de care femeia se teme, dar pe
urma caruia omul stie sa traga foloase. Vulpoiul palid sau
inlocuitorul lui, sacalul, este animalul divinatoriu cel mai mult
folosit de dogoni, popor la care adesea fierarul cumuleaza si functiile
de prezicator.

La populatiile watchaga (bantu din Kilimandjaro), femeile poarta

coliere si bratari din fier care ajuta la procreare si la vindecarea
copiilor bolnavi. In ce priveste populatiile din Nigeria de Nord, la ei
fierul asigura relatia dintre vii si morti.
In celebrul sau mit al semintiilor, Hesiod (Munci si Zile) descrie cu
spaima a cincea semintie ca urmare a succesiunii timpurilor,
semintia fierului:

“Mort sa fi fost mai devreme, nascut sa fi fost mai pe urma;

Neamul acesta, de fier, nicicand n-o sa ajunga sa-si afle

Tihna, nici noapte, nici zi, sleiti de durere si de truda,

Caci, precum vezi, le dau zeii grijile sfasietoare,

Dar patimilor rele li s-au adaus si bunuri.

Pierde-va si acest neam al cuvantorilor oameni

Zeus de-abia ca s-or naste si-ndata carunti se vor stinge.

N-au vreun respect al dreptatii, al cinstei si nici juramantul

Nu-si implinesc, mai curand cinstesc pe semetii netrebnici.

Dreptul cu pumnul si-l iau si nu cunosc vreo rusine.

Va vatama pe cel vrednic, cu vorbele-i intortocheate,

Nelegiuitul, minciuna cu juramant intarind-o.

Ravna spre rau, bunaoara, cu zarva si tunet, va merge

Pururi cu oamenii-alaturi, starnindu-i cu ochii-i de fiara.

De pe pamantul cu drumuri intinse, Aidos si Nemesis

Gingasa fiinta ascunzand in albe vesminte de nouri,

Catre Olimp vor zbura pe muritori parasindu-i

Neamul zeiesc vor cata. Ramane-va cruda durere

Omului cel muritor, lipsit de-ajutor in restriste.”

In aceasta viziune apocaliptica a lui Hesiod, care suna ca o descriere

a zilelor noastre, semintia de fier simbolizeaza domnia materialitatii,
regresiunea spre forta brutala a inconstientei.

De origine htoniana, ba chiar infernala, fierul este un metal profan,

care nu trebuie pus in relatie cu viata. Dupa Platon (Critias),
locuitorii Atlantidei vanau fara arme de fier, cu tepuse din lemn si
plase. Nici druizii nu puteau folosi instrumente de fier; ei taiau
vascul sfant cu o secera de aur.

Fierul simbolizeaza o forta aspra, sumbra, impura, diabolica.

Superstitii, obiceiuri, traditii

Galii au considert pe buna dreptate acest metal consacrat
principiului rau, iar egiptenii au mers pana acolo incat l-au numit in
scrierile lui Manetho “osul diavolului”. Pliniu in lucrarea sa “Istoria
naturala” afirma ca daca se bat in pragul usii cuiele de la un sicriu,
casa respectiva va fi pazita de vizitele spiritelor nocturne. Potrivit
aceluiasi autor, fierul putea fi folosit cu succes de catre adulti si copii
impotriva vrajitoriilor si farmecelor rau intentionate (de aceea
exista un obicei de a trasa un cerc in jurul celui fermecat cu un
obiect din fier sau balansand o sabie de fier in jurul corpului). Chiar
si rugina fierului se credea ca are proprietati curative.
Aceasta traditie de lunga durata in calitatile magice ale fierului si
otelului sunt prezentate cel mai adesea in credintele nordicilor.
Acestia credeau ca fierul tinea departe trolii si alte creaturi ale
intunericului. Paganii nordici mai credeau intr-o rasa de pitici
artizani care lucrau metalele si care traiu in atelierele lor
subpamantene. Fierul si otelul mai sunt folosite si de canadienii
impotriva spiridusilor.

De obicei, descoperirea fierului este atribuita unor zeitati

importante sau unor figuri mitologice – Osiris a fost onorat astfel de
egipteni, Vulcan de romani, Hephaistos de greci, Odin sau Wotan de
scandinavi. Pe meleagurile nordice, fierul este folosit impotriva
uneltirilor vrajitoresti. Exista multe legende care pleaca din Irlanda,
Scotia si in intreg arealul celt legat de folosirea fierului si de
valentele sale. Fierul si cremenea se regasesc laolalta in folclorul si
povestirile din Scandinavia si Scotia probabil ca o ramasita a unor
vremuri intunecate, cand aceste instrumente care dadeau foc,
lumina si caldura erau folosite si impotriva spiritelor rele ale noptii
si padurilor, zanelor apelor (Finlanda) si altor entitati.

In Sicilia sunt folosite talismane de fier, iar in Maroc si Grecia se

pun cutite sub perna pacientului. In Germania, Elvetia, Bavaria,
Boemia se pun instrumente de fier in pragul usii pentru a pazi copiii
mici.

In Babilonul antic si Asiria se credea ca lumea este locuita de

demoni si ca acestia pot intra in corpul tau cand bei sau cand
mananci. De aceea erau folosite talismane de fier pentru protectie
(acest obicei inca persista in culturile primitive). Musulmanii privesc
fierul ca pe un dar divin, iar finlandezii au proprii lor zei din fier.

Poate acum veti intelege de ce se pun potcoave pe usi si de ce

gardurile cimitirelor sunt intotdeauna de fier.

Pecetea si sigiliul
Pecetea era un obiect de capetenie in vechile civilizatii orientale. Ea
era utilizata in multe scopuri si cu multiple imprejurari. Regele isi
punea de obicei pecetea pe documentele ce-i exprima hotararile.
Pecetea este asadar semnul unei puteri si al unei autoritati: pecetea
inseamna semnatura. Un sigiliu autentifica un tratat public sau
privat. El pazeste un document impotriva unei publicari prea
timpurii (de pilda, un testament). A pecetlui inseamna a inchide, a
fixa, a ascunde; pecetea este atunci simbol al unei taine.

Pecetea marcheaza o persoana sau un obiect ca fiind proprietatea

indiscutabila a stapanului sigiliului – la a carui protectie au astfel
dreptul – pecetea este deci simbolul unei apartenente legitime.
Aceste diferite utilizari s-au prelungit, fireste, intr-un simbolism
bogat si cuprinzator.

Astfel, apostolul Pavel isi afla in biserica din Corint legitimarea

apostolatului: corintenii sunt pentru el o pecete (Corinteni 9,2).
Tatal il pecetluieste pe Fiul, aratand ca il harazeste si il trimite sa
dea viata vesnica (Ioan 6,27). Biblia ne mai arata ca Dumnezeu isi
pecetluieste aratarile (Daniel 8,26), el isi pune pecetea asupra
stelelor, impiedicandu-le sa se mai arate (Iov 9,7). El ii porunceste
prorocului sa isi pecetluiasca vedeniile, adica sa le tina secrete
(Daniel 12,4 si Apocalipsa 10,4). Sau, dimpotriva, ca in Apocalipsa
22,10, prorocul nu trebuie sa pecetluiasca revelatiile ce i-au fost
facute, caci acestea se vor traduce de indata in fapt.

Pentru scriitorii rabinici, pecetea este simbolul circumciziei care il

introduce pe individ in poporul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel
continua aceasta idee, aratand insa ca adevarata circumcizie
spirituala este pecetea apartenentei la poporul dreptilor (Romani
4,11) si ca Sfantul Duh este o pecete ce chezasuieste mantuirea
(Corinteni si Efeseni). De aici si pana la a recunoaste pecetii divine o
valoare aproape magica nu este decat un pas – pas facut adeseori,
dovada, in epoci foarte indepartate una de cealalta, amuletele-peceti
ce poarta Tetragrama (numele ebraic al lui Dumnezeu) si care
aveau, cu siguranta, o valoare apotropaica, precum si unele texte
mandeene sau gnostice.

Dumnezeu isi pune pecetea pe oameni (Iezechiel 9,4 si Apocalipsa

7,3), aratand astfel ca ii sunt in puterea si paza lui. Autorul
Apocalipsei pare a se gandi aici la un semn anume, fie numele lui
Dumnezeu, fie litera X, initiala numelui lui Hristos in greaca. Astfel,
pecetea redobandeste un semn realist, fara insa a-si pierde
incarcatura simbolica adunata intre timp. Probabil, oamenii lui
Dumnezeu trebuiau sa fie identificati prin acest semn de oamenii
Bestiei, marcati cu celebrul 666.
Intr-adevar, crestinismul ulterior, desi continua sa vorbeasca despre
pecete in sensul sau in sensurile de mai sus, incepe sa foloseasca
acest termen intr-un inteles nou, tehnic. Pecetea inseamna aici apa –
anume apa botezului. Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian
cunosc aceasta interpretare care face din pecete o denumire tehnica
a botezului. Nu botezul il pecetluieste pe om ca rob al lui Dumnezeu,
care-l justifica si il pazeste? S-ar putea ca insasi ceremonia botezului
sa fi cuprins foarte de timpuriu un rit anume de consemnare, pe
care-l regasim la finele secolului al doilea in Traditia Apostolica a lui
Hipolit (riturile liturghiei la botez).
Gnoza va face speculatii pe marginea acestui simbol si va privi
pecetea ca pe un mijloc misterios ce-i asigura sufletului care urca
spre lumina de sus, strabaterea lumilor inferioare.

Sa mentionam, in incheiere, interesantul simbolism dezvoltat de

Philon: pecetea este ideea, modelul ce informeaza lumea sensibila.
Pecetea primordiala este asadar lumea ideala, cuvantul lui
Dumnezeu (Despre facerea lumii). De remarcat aici evidenta
influenta platoniciana.

In sfarsit, exista in Apocalipsa un text ce vorbeste despre o carte

pecetluita cu sapte peceti si a carei interpretare pune o serie de
probleme. Pentru a determina simbolismul imaginii, trebuia ca mai
intai sa dam un inteles cartii (Carte a destinului, testament
dumnezeiesc, Vechi Testament ramas pana atunci neinteles…).
Oricum, de remarcat ca acest document pecetluit de Dumnezeu nu
poate fi deschis decat de catre o faptura investita cu intreaga
autoritate dumnezeiasca: mielul, adica Hristos.

Mirele din Cantarea Cantarilor ii spune iubitei sale: “Ca pecete pe

sanul tau ma poarta, poarta-ma pe mana ta ca pe o bratara! Ca
iubirea ca moartea e de tare…”

Potrivit exegetilor Bibliei de la Ierusalim, pecetea ce atesta vrerea

posesorului ei, desemneaza aici vrerea lui Yahve, adica Legea, iar
Yahve este un dumnezeu zelos. Am putea da textului o interpretare
mai profunda, considerand pecetea drept un simbol al apartenentei:
mirele nu impune legea fidelitatii, el isi invita mireasca sa isi scrie in
inima si pe brat, cu litere de foc pe care nimic nu le va putea sterge,
semnul iubirii lor reciproce, in virtutea careia ei sunt definitiv legati,
ca in moarte.
Trecand de la simbolismul primar de pecete regala in vechiul
Babilon si de sigiliu in Sumer, apoi prin simbolismul biblic plin de
intelesuri ascunse, apocaliptice chiar, ajungem la denaturare. In
Evul Mediu si mai tarziu in Renastere, pecetile si sigiliile au fost
regandite si chiar reinventate. Ele au tinut loc de dumnezeu, dar si
de demon. Magii si presupusii vrajitori-circari le foloseau pentru a
impresiona audienta.

Inelul lui Solomon 

In unele istorisiri si legende din timpurile medievale, la evrei,

crestini si musulmani, apare un obiect misterios, un inel magic, care
se spune ca era posedat de insusi regele Solomon si care ii dadea
puterea de a stapani demoni, djini sau de a vorbi cu animalele.
Inelul avea proprietati de amuleta si talisman.  De la aceasta poveste
care este originara din cartea O mie si una de nopti s-a ajuns la o
adevarata cautare febrila a puterilor inelului si sigiliului. Mai tarziu,
apar trimiteri tot la povestile arabe in Pseudomonarchia Daemonum,
iar numarul demonilor creste exponential. In unele versiuni, se
spune ca este facut din fier, incrustat cu patru pietre pretioase si are
numele lui Dumnezeu gravat. In versiunile mai actuale, inelul are
doar reprezentata steaua lui David (hexagrama), adesea intr-un
cerc. Alteori apar pentagrame sau alte figuri complicate. Se crede ca
poate fi folosit in demonologie.

Grimoarul lui Solomon sau Cheia magica a lui Solomon

Cartea lui Solomon, Key of Solomon sau Clavicula Salomonis in

latina si Mafteah Shelomoh in ebraica este un grimoar incorect
atribuit regelui Solomon. De fapt, cartea dateaza probabil din
secolul al XIV-lea sau al XV-lea al Renasterii italiene. Ea prezinta
exemple tipice de magie renascentista. Probabil aceasta carte a
influentat multe alte lucrari aparute in secolul al XVII-lea. Astfel de
scrieri erau inspirate de kabalistii evrei, de alchimistii arabi si de
invatatura greco-romana. Exista multe variante ale textului si
traduceri care difera foarte mult.
Lucrarea “magica” este impartita in doua parti. Ea nu descrie asa
cum s-ar crede experiente sau aparitii ale unor spirite sau demoni, ci
mai degraba operatiile magice care sunt necesare acestor trucuri,
anume desene, puterea lui Dumnezeu care este absolut necesar a fi
invocata. Deasemenea, in acest sens, cel care face actul magic
(experimentul) trebuie sa se curete de pacate, sa se lepede de rau si
sa ceara protectia divinitatii. Sunt necesare pregatiri laborioase,
elaborate si fiecare obiect folosit in experiment trebuie “construit”
din anumite materiale special obtinute intr-o maniera aparte,
speciala, la un anumit moment astrologic, marcate cu un anumit set
de simboluri magice si binecuvantate cu anumite cuvinte secrete,
desigur, tot magice. Mai sunt detaliate substantele necesare pentru
amulete, cum pot fi curatate, preparate si purificate (exorcisme,
cum se consacra obiectele, cum se sfintesc, cum se face cercul
magic).

In concluzie, nu exista un astfel de tratat care sa fie scris de

Solomon. Nu exista nici macar un tratat magic sau alchimic care sa
fi putut fi demonstrat in fata oamenilor de stiinta. Printre falsuri,
copii si traduceri mai mult sau mai putin reusite, sensul lor s-a
pierdut.

Pecetea lui Solomon

Pecetea lui Solomon este formata dintr-o stea cu sase colturi

compusa din doua triunghiuri echilaterale suprapuse. Aceasta
figura reprezinta o adevarata suma a cunostintelor din gandirea
ermetica. Ea contine mai intai cele patru elemente: triunghiul cu
varful in sus reprezinta focul; cel cu varful in jos reprezinta apa;
triunghiul focului taiat de baza triunghiului apei desemneaza aerul,
iar opusul corespunde pamantului. Toate acestea reunite in
hexagrama constituie ansamblul de elemente din Univers. Daca ati
mai citit articolele noastre asemanatoare, veti intelege ca acest
simbol este o explicatie simplificata a vremii pentru complexitatea
legilor Universului. O metafora, frumoasa, dar mult prea simpla
pentru a incerca sa inteleaga ceea ce nu puteau vedea. Ea de fapt a
actionat de-a lungul timpului ca o carja pentru surzi, daca intelegeti
expresia.

Daca privim cele patru varfuri laterale ale stelei, carora li se confera
cele patru proprietati fundamentale ale materiei, vom putea observa
cum se manifesta corespondetele intre cele patru elemente si
proprietatile lor. Focul e pentru cald si uscat, pamantul uneste
recele si uscatul, aerul imbina umedul si caldul. Modificarea acestor
combinatii produce varietatea fiintelor materiale. Pecetea lui
Solomon ne apare, astfel, ca o sinteza a opuselor si o expresie a
unitatii cosmice, a carei complexitate tot ea ne-o releva.

Steaua lui Solomon mai inglobeaza, asa cum tot traditiile ermetice
ne arata, cele sapte metale de baza la care se adauga si cele sapte
planete. In centru se afla aurul si Soarele,in varful superior argintul
si Luna, in cel inferior plumbul si Saturn, in dreapta sus cuprul si
Venus, in dreapta mercurul si Mercur, in stanga sus fierul si Marte,
iar in stanga jos cositorul si Jupiter. Din pacate, exista mult mai
multe planete si elemente chimice in tabelul lui Mendeleev, dar in
acele vremuri oamenii nu descoperisera stiinta din zilele noastre.

Pornind de la aceasta hexagrama, am putea sa multiplicam jocul de

corespondente intre elemente, calitati, metale si planete si diversele
lor game de simboluri. Intreaga gandire si preocupare a alchimiei
consta in realizarea unei schimbari si permutari a imperfectului,
care se afla la periferie, in asa fel incat sa atinga o perfectiune unica,
aflata in centru si pe care o simbolizeaza aurul si Soarele. Chiar
daca nu au descoperit aurul alchimic, cred ca ei ne-au invatat ca
adevarata schimbare nu se face in materie, ci in sine. In pecetea lui
Solomon sunt exprimate reducerea multiplului la unu si a
imperfectului la perfect, visul dintotdeauna al savantilor si
filosofilor.

Anumiti interpreti n-au ezitat sa patrunda din planul material in

planul spiritual si sa inteleaga astfel Marea Opera a alchimiei ca o
asceza si o mistica ce tind sa readuca o persoana, divizata intre
multiplele sale tendinte, la uniunea cu principiul sau divin. Altii vad
in cele doua triunghiuri suprapuse uniunea principiului masculin cu
cel feminin.

Extratereștrii antici – zeii primelor civilizații

 „Ceea ce putem vedea în prezent cu ochii noştri peste tot reprezintă
produsul peste milenii al civilizaţiilor care au existat cândva. Noi cei
de azi suntem tipul de oameni care au evoluat şi s-au dezvoltat
purtând în noi mii şi mii de generaţii anterioare, care au format
vechile imperii şi care şi-au trăit experienţele lor în acele vremuri.

Ca urmare, suntem puţin din fiecare dintre acele vechi civilizaţii.

Dacă am privi înapoi în timp, spre deosebire de noi care nu mai
credem în zeităţi, cei din vremurile acelea acordau zeilor o mare
importanţă. Mitologiile popoarelor vechi conţin de altfel multe
referiri legate de zeii din străvechime, şi de multe ori întâlnim în
cronici scrise pe pergamente în care sunt relatate faptele zeilor.

Una dintre cele mai bogate surse în acest sens este de exemplu
Mahabharata, în care se relatează chiar cu amănunte importante
cum se luptau zeii între ei sau cu demonii, folosind arme terifiante
pentru înţelegerea omului de atunci.

Dincolo de astfel de aspecte antice să reconsiderăm ideea legată de

zeităţi. Noi am mai spus despre zeii din vechime, de unde veneau ei
şi cum şi-au împărţit zonele de influenţă. Însă din acest punct de
vedere se ridică o întrebare.

Dacă fiecare grupare de zei, luând în considerare că fiecare

aparţinea de câte o constelaţie şi era afiliată la Confederaţia
Galactică a Luminii, venise pe Pământ pentru a contribui la
dezvoltarea speciei umane, atunci pe ce bază şi-au făcut împărţeala?

Şi mai ales pe ce criterii şi-au împărţit funcţiile şi poziţiile în

interiorul grupului din care făceau parte? Este binecunoscut faptul
că toate culturile vechi erau bazate pe politeism, cu excepţia celei
geto-dace, unde Zamolxe îi învăţase pe strămoşii noştri şi pe
înaintaşii acestora că există un singur Mare Zeu sau Tatăl tuturor
Zeilor, adică Dumnezeu sau Creatorul.
De exemplu grecii şi romanii îi aveau pe Zeus-Jupiter şi întreaga sa
liotă, scandinavii îl aveau pe Odin cu ceilalţi zei de la curtea sa,
egiptenii îi aveau pe Osiris şi Isis împreună cu alte zeităţi mai mici,
hinduşii îi aveau pe Brahma, Shiva şi Vishnu alături de alte câteva
zeci de zeităţi importante secondate şi acestea de zei mai mici. Deci
fiecare grupare îşi avea schema stabilită.

Cu toate acestea multe dintre povestirile despre zei relatau despre

luptele din interiorul fiecărui grup, aşa cum ştim de exemplu din
mitologia greacă şi cea egipteană. De aici deducem două lucruri.
Primul – că indiferent cât de evoluaţi erau manifestau invidie,
gelozie şi resentimente unii faţă de ceilalţi.

Şi al doilea lucru – că aveau aceste poziţii întocmai ca într-o firmă în

care fiecare are funcţia sa, şi probabil de multe ori câte un zeu mai
mic sau cu o poziţie mai importantă se răţoia în faţa şefului sau
uneltea pe la spatele lui cu cine ştie ce plan, aşa cum se întâmplă de
altfel şi azi în multe dintre companiile din lume.

Din acest punct de vedere ne putem da seama că până şi în acele

vremuri şi chiar la fiinţe mult mai evoluate decât oamenii de atunci
se petreceau lucruri şi situaţii asemănătoare pe care noi azi le facem
şi le provocăm.

Cu alte cuvinte, zeii – adică acele fiinţe umanoide de atunci, nu erau

cu mult mai buni din punct de vedere moral decât oamenii.
Dar în mod sigur mental şi intelectual erau cu mult înaintea
oamenilor, de aceea aveau şi posibilitatea de a manevra energiile şi
materia.

Un alt aspect la fel de important în privinţa zeilor era numirea

unuia dintre ei în fruntea acelui grup, pentru a-l conduce. Cum
lucrurile oriunde în Univers se bazează pe Evoluţie, devine logic
faptul că în fruntea fiecărei grupări de zei aflată pe Pământ trebuia
pus unul care dovedise că era cel mai capabil, cum s-ar spune un
manager general care să coordoneze echipa.
Iar asta tot logic vorbind nu se poate decât în urma unor merite
obţinute pe drept. Vorbind strict din perspectiva unei asemenea
fiinţe – zeul care conducea gruparea sa, acesta trebuia să aibă o
pregătire foarte bună deoarece venind aici pe Pământ, condiţiile
erau cu totul altele faţă de cele din lumea din care veneau ei. În altă
ordine de idei, să zicem că Jupiter – Zeus trebuia să cunoască totul
despre oameni, animale şi natura Pământului, pentru a se putea
adapta la astfel de condiţii de viaţă.

Zeii puteau veni şi pleca după dorinţă, apărând şi dispărând în şi

din faţa oamenilor precum o fantomă. Asta arată că ei cunoşteau
Ştiinţa Vibraţiilor, Ştiinţa Opticii, Ştiinţa Iniţiatică, deoarece
asemenea apariţii şi dispariţii înseamnau coborârea şi ridicarea din
nou a vibraţiilor proprii, în raport cu câmpul energetic al planetei
noastre.

Prin faptul că dispăreau după ce spuneau câte ceva sau cereau

oamenilor anumite lucruri, zeii foloseau de fapt ridicarea vibraţiilor
pentru a nu fi văzuţi de oameni încotro se îndreptau. Zeii de fapt
ieşeau din planul tridimensional şi scurtau drumul până la
lăcaşurile lor, făcând acest drum probabil în decurs de doar câteva
minute.

Asta se făcea fie prin teleportare, fie prin traversarea unor spaţii
subtile de genul unor mici portaluri de energie. Căci este necesar să
spunem că nu toţi zeii şi nu toate grupările stăpâneau teleportarea
fizică. Fiecare zeu putea una sau alta în funcţie de nivelul său de
evoluţie. Dar un lucru rămâne sigur.
Chiar dacă fuseseră trimişi aici pe Pământ pentru a supraveghea
evoluţia lui Homo Sapiens, toţi zeii din toate grupările de oriunde de
pe planetă, erau invidioşi pe omul Pământului, căci ştiau că într-o zi,
într-un viitor îndepărtat, ei, zeii, aveau să recunoască superioritatea
unei fiinţe ce avea să devină în timp mult mai important decât
oricare dintre ei…. OMUL