Alexandru Lapusneanu - Costache Negruzzi - rezumat pe capitole

Costache Negruzzi este un scriitor pasoptist raspunzand idealurile generatiei sale,

Negruzzi se va inspira din trecutul istoric al tarii, din literatura populare si va
evoca frumusetile naturii romanesti. Costache Negruzzi ramane in istoria
literaturii romane drept intemeietorul nuvelei istorice.

Tema nuvelei este de factura romantica, este evocat destinul unui tiran sangeros
Alexandru Lapusneanu intors la cea de a doua domnie.

Elemente clasice si romantice

 Prin tema nuvela este realista pentru ca se inspira din istoria tarii.
 Prin caracterul personajului (tiran sangeros) si prin caracterul grotesc al
unor scene (piramida de capete) nuvela este romantica.
 Prin perfectiunea stilului si sobrietatea lui nuvela este clasica.

Compozitia nuvelei

Nuvela e structurata pe 4 capitole, fiecare capitol cu cate un motto care a devenit

o adsevarata metafora. Capitolul:

1. "Daca voi nu ma vreti, eu va vreau"

2. "Ai sa dai sama doamna"
3. "Capul lui Motoc vrem", replica celebra : "Prosti da multi"
4. "De ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu"

1) "Daca voi nu ma vreti, eu va vreau"

Inceputul nuvelei Alexandru Lapusneanul surprinde personajul ce ofera numele

nuvelei intrand in Moldova intovarasit de vornicul Bogdan si o armata numeroasa
avand intentia de a-si recapata tronul pierdut din cauza tradarii boierilor.
Lapusneanul intentioneaza sa faca acest lucru inlaturandu-l de la tron pe Stefan
Tomsa.

La un moment dat Lapusneanu poposeste undeva in apropierea Tecuciului unde

este intampinat de patru boieri: Vornicul Motoc, postelnicul Veverita si spatarul
Spancioc si Stroici, acestia vin din partea lui Stefan Tomsa si incearca sa-l intoarca
din drum pe Lapusneanu spunandu-i ca poporul nu il vrea. Insa acesta intelegand
ca boierii doar incearca sa-l descurajeze se infurie si le promite rasplata cuvenita
de indata ce isi va recapata tronul.

Dupa plecarea celorlalti trei boieri, Motoc, impresionat fiind de mania lui
Lapusneanu ii cade la picioare si ii cere iertare acestuia si il roaga sa intre in
Moldova fara armata straina deoarece va fi sprijinit de boieri si de popor.
Domnitorul nu are incredere insa in cuvintele amagitoare ale batranului vornic,
ramanand neclintit in hotararea sa.

2) "Ai sa dai sama doamna"

Tomsa nefiind pregatit sa se infrunte cu Alexandru fuge in Valahia astfel incat

Lapusneanu isi recapata usor tronul. Devenind domnitor, poporul spera intr-o
viata mai buna cu el in timp ce boierii sunt ingroziti. Dar acesta dezamageste
poporul dand foc la toate cetatile Moldovei in afara de Hotin.

Domnitorul lua toate averile boierilor sub tot felul de pretexte, fara ca acestia sa
se impotriveasca sau sa macar sa comploteze impotriva lui caci stiau ca vor fi
omorati asa cum au fost omorati si alti boieri Alexandru cunoscand-o pe fiica lui
Petru Rares, Ruxandra se casatoreste cu ea, casatoria fiind facuta cu ajutorul
intereselor comune a celor doi soti Zilele treceau astfel incatintr-o zi pe Ruxandra
o opri in strada o femeie care ii spuse ca e vaduva ca are 5 copii si ca sotul ei ucide
fara mila, si pentru faptele rele facute de sotul ei Ruxandra va plati. Aceasta se
sperie si il roaga pe Lapusneanu sa nu mai ucida pe nimeni. Acesta ca drept leac
pentru tristetea ei da un mare ospat la palat la care erau invitati toti boierii.

3) "Capul lui Motoc vrem"

Dupa ce fusesera anuntati toti boierii de marele ospat ce va fii dat, ei se dusera la
mitropolie unde veni si Lapusneanu pentru a asculta slujba dupa care,
Lapusneanu cobora si pupa moastele sfantului Ioan In mitropolie el cuvanta in
fata boierilor si a poporului spunand ca este timpul sa termine cu toate crimele si
ca de acum inainte sa se aiba cu boierii ca fratii. Acesta este iertat de boieri si de
popor, mai putin de boieri : Spancioc si Stroici acestia nefiind luati in seama.
Dupa acel discurs boierii incalecara pe cai si pornira spre palat. In interiorul
palatului o masa ca-n povesti astepta Dupa ce se ospatara Lapusneanu il lovi in
cap cu Buzduganul pe boierul Veverita in timp ce acesta se inchina in fata lui.
Dupa aceasta incepe un adevarat razboi intre osteni si boieri ramanand dupa
batalie o baie de sange Poporul, stand la poarta palatului striga in gura mare
"Capul lui motoc vrem", facandu-l pe acesta vinovat pentru cele intamplate.
Domnitorul dadu norodului ceea ce cereau sub forma de cadou de la domnitor
asezand capetele boierilor sub forma de piramida dupa rangul fiecaruia
Lapusneanu o chema pe Ruxandra care ingrozita lesina.

4) "De ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu"

Dupa 4 ani de la acel macel, pe tiran il apuca dorul de a ucide asa ca incepu a
ucide din oamenii norodului, peste care pusese stapanire. Dar il chinuia gandul ca
nu a petut sa-i omoare pe cei doi boieri:Stroici si Spancioc, pentru asta trebuia sa-i
supravegheze, astfel incat se muta in cetatea Hotinului unde se inbolnaveste.
Fiind pe patul mortii acesta ceru sa fie popit inainte sa moara, dupa care lesina.
Dupa un timp indelungat isi reveni si ceru ca Ruxandra si fiul ei sa fie omorat, cu
toate ca avea mustrari de constiinta. Moartea lui Lapusneanu pusa la cale de cei 2
boieri care-l otravesc. Trupul sau a fost dus la manastirea Slatina.

MOROMETII
Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii
rurale.
Cele doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai
precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui
sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.
In volumul I satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi
mondial, in vara anului 1937, intr-o perioada de relativa sau iluzorie stabilitate
sociala, perioada in care timpul era foarte rabdator cu oamenii.
Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat,
angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii
un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu
clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat
pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau
Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele,
fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna
cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc
anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei.
Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute
cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi
mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie
de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc
in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.
Gospodaria Morometiilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina
intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de
ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra.
Ilie Moromete este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a
rezista la tot ce contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o
gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa
profite de institutiile capitaliste – nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la banca
spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de
stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu prietenii, discuta politica – are pareri
indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de
a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult
scadentele, fara sa instraineze ceva din avere. Cand isi da seama ca unul din fiii lui
din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la Bucuresti ca sa aduca bani, nu se va
mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija altor doi fii,
Paraschiv si Nila. Acestia se opun ; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori
ascunse intr-o lada o sparge. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna
feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe Paraschiv si
Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din
jur : - Atata timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am
muncit si am trudit si am luat pamant ca sa traiti voi bine ! De ani de zile ma zbat
sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg,
orbilor si salbaticilor la minte ! Si […] acum sariti la mine… ca v-am furat munca
voastra ! Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la
mine!
Moromete nu e deci setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci
numai un mijloc de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea
independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu
instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la Bucuresti cu
caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti
cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic,
Niculaie si incepe o viata noua. Cu toate acestea lucrurile nu mai merg ca altadata
cand timpul se scurgea… fara conflicte mari in Campia Dunarii :
In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra
intr-o lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri
care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul
nu mai avea rabdare.
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic,
neincrezator in posibilitatea schimbarilor ordinei prin violenta, de altfel ca si
taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce dovedeste ca in bratele lui a mai ramas
destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape de bunavoie, la
inchisoare.
Asta nu inseamna ca satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si
al Polinei e dintre cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Bririca de catre
acesta, fara stirea parintilor. Cearta fetei cu tatal ia proportii. Polina sileste pe
Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se bate cu socrul, socrul il
da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii
dau foc.
In alt episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau nu
sa vanda pamant pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a vinde pentru a
avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e in stilul obiectiv al autorului, de
un afect comic savuros :
-Vreai sa ma duci la cimitir ? intreba omul plin de manie.
-Cu ce ma duci fa, la cimitir ? Nu tot trebuie sa vinzi ?
-Vorbesti parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina […] Parca am fost din alea
care sa-ti puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi de lac […]. N-am
sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei ani, cand ai pus porcu in caruta si te-ai dus de
l-ai dat !… Ai lui Moromete nu platesc cu anii si traiesc si nici pamant n-au
vandut…
Daca volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostiinta cu timpul care nu
mai avea rabdare in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa
alunece in mutenie, in volumul II eroul, prin istetimea lui reuseste sa-si refaca
starea economica. Rascumpara pamantul vandut, care insa, in noile conditii,
devine o povara. Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza.
Acestia, capatuiti si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si Moromete se
intoarce acasa aproape fara un cuvant din partea lor. Drumurile lor se vor
desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfarsi lovit de o boala de piept,
Nila va muri pe front, Achim singur se va descurca in comert. Catrina il paraseste
si ea pe Moromete (ii reproseaza ca n-a avut grija de Niculaie si de cele doua fete,
Tita si Ilinca).
Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la sfarsitul cartii, atentia cade acum
asupra lui Niculaie. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion sa supravegheze
in satul natal secerisul si predarea cotelor catre Stat. Descrierea peripetiilor
acestei actiuni prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie dar si o
capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un monent de mare
incordare, de ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta pasivitate calma
si bruca izbucnire a nelinistii, ca in asteptarea unei catastrofe (incurcatura este
datorata unei directive a bazei de receptie care pretinde ca graul primit de tarani
la insamantare cu neghina sa n-aiba la predare corpuri straine ceea ce reclama
trecerea lui prin trioare si ca atare cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma
baza de receptie incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si lucrurile se
linistesc.
Niculaie Moromete, banuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este
demis din functia de activist regional si abia salvat de la excludere de un prieten,
trimis la munca de jos. Dupa alte intamplari pe care romancierul nu le mai insira,
Niculaie ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam Fanatana,
care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de
a face fata tuturor obstacolelor dupa cum Ilie Moromete, tatal fusese la vremea
lui, impins acum de imprejurari fara sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
2
introducând jurnalul în naraţiune, iar autorul este şi narator şi
personaj. Substanţialismul înseamnă descoperirea complexităţii
realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa
concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea,
adevărul, tot ce interesează omenirea. În romanul de analiză
acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o
stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize,
monologuri interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se
anulează şi cronologia evenimentelor (influenţa proustiană),
evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară
(amintiri întâmplătoare, cum ar fi popota ofiţerilor, ce
declanşează amintirile eroului). Anticalofilismul (împotriva
scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care se
manifestă interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-
se subconştientul; intelectul este în luptă cu sentimentul iar
opţiunea finală este dictată de conştiinţă. Camil Petrescu
creează un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un
căutător de valori absolute, un „suflet tare”, care nu acceptă
compromisuri. Eroul intelectual luptă pentru idealuri, dar este
învins de acesta, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind
să depăşească, în final, criza de conştiinţă. Mereu se află în
situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă, fiind plin de
frământări, incertitudini, îndoieli, deci este o fire sceptică.
Suferă exagerat, îşi creează drame sufleteşti, fiind hipersensibil.
Lucid şi analitic (reflexiv), orgolios şi inflexibil, eroul
camilpetrescian este un inadaptat superior, care nu este înţeles
de lume dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte.
Compoziţia şi structura romanului
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” (1930) este scris la pers. I, naratorul-personaj fiind
autorul însuşi. Naraţiunea este subiectivă, acţiunea bazându-se
pe prezentarea unor idei, pasiuni, sentimente, opera fiind astfel
un roman modern, de analiză psihologică. Perspectiva spaţială
este dublă: există un spaţiu real, frontul în timpul primului
3
război mondial, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung şi un spaţiu
imaginar închis, care prezintă zbuciumul sufletesc al eroului
cauzat de iubire şi de război. Sub influenţa scriitorului francez
Marcel Proust, perspectiva temporală nu este cronologică, ci
discontinuă. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de
campanie, care conţine evenimente trăite de erou în timpul
obiectiv (real), adică pe front, care evoluează paralel cu timpul
subiectiv, discontinuu, care conţine amintirile şi reflecţiile
eroului despre căsnicie şi iubire. Astfel, memoria involuntară
aduce în timpul obiectiv experienţa sufletească a eroului aflat în
căutare de certitudini privind iubirea, dar care se diminuează în
faţa dramei războiului.
Romanul este structurat pe două părţi, cu titluri sem-
nificative, surprinzând cele două drame existenţiale ale eroului:
prima parte prezintă aspiraţia spre o iubire absolută, iar a doua
parte ilustrează imaginea unui război tragic şi absurd. Prima
parte este ficţiune, deoarece autorul nu trăise o dramă de iubire,
însă a doua parte este o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al
armatei în timpul primului război mondial.
Tema romanului prezintă drama intelectualului lucid, însetat
de absolutul în iubire de care se salvează prin conştientizarea
unei drame mai profunde, cea a omenirii, care trăieşte un război
tragic şi absurd. Titlul se referă la aceste două experienţe ale
eroului. Cuvântul „noapte”, repetat în titlu, simbolizează
incertitudinea, nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea
soţiei, respectiv absurdul, necunoscutul, nesiguranţa, tragismul
războiului. Cele două nopţi prezintă cele două etape de evoluţie
a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este
dispus sufleteşte de a trăi alte experienţe, reprezentate sugestiv
prin cuvintele „ultima” şi „întâia”. Conflictul este între ideal şi
realitate, fiind un conflict psihologic ce se desfăşoară în
conştiinţa eroului, raportându-se la absolut cele două experienţe:
dragostea şi războiul.
Acţiunea romanului începe într-o vară, în vara anului 1916,
în care Ştefan Gheorghidiu, concentrat de câteva luni, se află la
4
„Piatra Craiului”, în munţi cu regimentul de care aparţine. În
următorul capitol naraţiunea se referă la trecutul ceva mai vechi,
recapitulând (în scopul unei mai bune explicări a stării de spirit
a lui Gheorghidiu în seara discuţiei cu ofiţerii despre fidelitatea
în cuplu) întâmplări petrecute în cei doi ani şi jumătate care au
precedat concentrarea. Astfel aflăm în ce împrejurări s-a
căsătorit eroul, pătrundem în casa noii familii şi în problemele
norocoasei moşteniri. Retrospectiva se întinde pe patru capitole
(„Diagonalele unui testament”, „E tot filozofie”, „Asta-i rochia
albastră”, „Între oglinzi paralele”) şi constituie un veritabil
„roman în roman”. Aceste capitole constituie un fel de corp
străin în cuprinsul „ultimei nopţi”. Dacă retrospectiva a
condensat mai bine de doi ani din viaţa eroului, capitolul care
încheie prima parte cuprinde ceva mai puţin de două zile din ea:
sâmbăta şi duminica. Sunt două zile nu numai foarte bogate în
evenimente, dar chinuitoare pentru gelozia lui Gheorghidiu în
căutarea de dovezi. Joi seara, în scena de la popotă, îl găsim în
pragul nebuniei; duminică seara, câteva ore după declararea
războiului, este complet absorbit de eroism. De aici în colo
problemele sufleteşti ale gelosului nu vor ocupa decât un colţ al
tabloului. Partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul
primului război mondial (7 capitole).
Prima parte a romanului pare o ficţiune, partea a doua însă se
alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată
în jurnalul autorului.
În prima parte a romanului aflăm despre Ştefan Gheorghidiu
că este sublocotenent proaspăt concentrat într-un regiment de
infanterie. El face eforturi disperate să obţină o permisiune de
două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de
soţia lui, cu care se împăcase de curând. O discuţie de la popotă
pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale
îl irită pe tânărul sublocotenent, care reacţionează cu o violenţă
stăpânită. Zbuciumul său interior se condensează în câteva
cuvinte: „dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile
dezertez”. Incidentul de la popotă declanşează zbuciumul
5
interior al eroului. El aduce în prezent povestea iubirii sale, prin
memorie involuntară, actualizând-o. Observăm că eroul trăieşte
două realităţi: realitatea timpului cronologic şi realitatea
timpului psihologic (trăirile interioare trecute). Fiind o fire
reflexivă, eroul analizează cu luciditate stările interioare,
experienţele sale cu o conştiinţă unică. Prima experienţă de
cunoaştere este iubirea, trăită sub semnul incertitudinii. Iubirea
dintre Ştefan şi Ela începe ca o iubire pătimaşă, pură şi
dezinteresată. Ştefan vede în Ela idealul de feminitate spre care
aspiră cu toată firea. Problemele încep atunci, când moştenirea
neaşteptată de la Tache Gheorghidiu îi introduce pe tineri în
viaţa mondenă a bogaţilor. Bogăţia distruge fericirea, generează
conflicte între Ştefan şi mama sa, între Ştefan şi Ela, între
Ştefan şi rudele sale. Lovitura cea mai grea o primeşte însă de la
Ela, care se acomodează uşor în lumea mondenă, se
îndepărtează de el sufleteşte, provocându-i crize de gelozie.
Devine din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi
escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de
feminitate. Plimbarea la Odobeşti cu un cerc de prieteni
declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând
sub semnul îndoielii fidelitatea. Faptele, gesturile, privirile şi
cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului care suferă la mod
sublim drama iubirii. Gesturi fără importanţă, priviri schimbate
cu domnul G., flirtul nevinovat se amplificau căpătând
dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului (hipersensibilitate).
Incertitudinea iubirii devine pentru el un chin, „o tortură” aşa că
se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei. Văzuse în
Ela idealul său de feminitate şi de iubire către care aspirase cu
toată fiinţa şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul
cunoaşterii existenţiale îl constituie războiul, frontul, o realitate
trăită în direct de către autor. Războiul constituie pentru Camil
Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. Scriitorul aduce
o imagine demitizată a războiului; nimic eroic, nimic înălţător;
războiul este tragic şi absurd. El este descris într-o viziune
6
realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului: Faptele sunt
transmise cu o precizie calendaristică dintr-un jurnal de front al
autorului însuşi. Haos, mizerie, marşuri neîntrerupte, fără nici o
finalitate, o învălmăşeală gigantică – acesta este războiul:
„durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete”.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie
tragismul confruntării cu moartea. Este cel mai cutremurător
capitol. Dintr-un ordin greşit al unor superiori nepricepuţi
divizia condusă de Gheorghidiu este distrusă de o ploaie de
obuze. Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un
ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul A Mariei şi el „fugea
aşa, fără cap”. Analiza psihologică a ostaşului aflat pe front este
total nouă faţă de celelalte cărţi despre război. Camil Petrescu
prezintă soldatul trecând şi prin momente de panică, groază
animalică, de laşitate şi superstiţie. Permanentul contact cu
suferinţa şi moartea, la care la un anumit moment dat omul
devine insensibil îl transformă profund pe Gheorghidiu.
Problemele sufleteşti anterioare războiului i se par acum minore
în comparaţie cu adevărata dramă ce-l înconjoară. Întors de pe
front pentru câteva zile Gheorghidiu va avea puterea să se
despartă de soţia sa. O anunţă că va divorţa, îi va lăsa toată
averea „tot trecutul”. Din punct de vedere social, familial, acest
om cinstit, incapabil de compromis este un învins. Dar el este
învingătorul moral, nu mai are iluzii, dar îşi salvează
personalitatea. Gheorghidiu îşi învinge sentimentul geloziei,
egoismul şi spiritul de răzbunare.
Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu
Personajul principal, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul
lucid, analitic, inadaptatul superior, care trăieşte drama omului
căutător de valori absolute şi nu-şi găseşte locul în societatea
dominată de mediocritate şi imoralitate. Este o fire filozofică,
trăieşte în lumea ideilor şi nu este înţeles de lumea în care
trăieşte. Se află în situaţii-limită, căutând valori perfecte, de
aceea este învins de idealurile sale. Totuşi rămâne învingător
7
moral, având puterea să înţeleagă eşecul şi sufleteşte e dispus să
trăiască alte experienţe. Conştiinţa îi conduce trăirile, îndoielile,
neliniştile, incertitudinile, frământările sufleteşti, ceea ce
conduce la o sensibilitate exagerată.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă eroul intelectual, care trăieşte
într-o societate fără valori, mediu care nu se potriveşte cu firea
de filozof a eroului, care este dornic de adevăr şi de frumos.
Trăsătura lui distinctivă este luciditatea, înţelegând că pasiunea
lui, ideile sale sunt în opoziţie cu realitatea. Ştefan face parte
din categoria inadaptaţilor superiori, el având o altă concepţie
despre viaţă. Este o fire reflexivă, analizându-şi cu exactitate
trăirile, sentimentele, frământările sufleteşti. Tot ceea ce trăieşte
devine sentiment pe care îl analizează, astfel se autocunoaşte.
Filozofează permanent, compară lumea cu conştiinţa sa şi este
incapabil de compromisuri. Astfel, Ştefan este un „suflet tare”,
deoarece caută valori superioare, absolute şi nu acceptă drumul
de mijloc.
Prima experienţă, iubirea oferă eroului şansa de a se
autocunoaşte şi de a înţelege în final că nu există iubire perfectă.
Dragostea lui, născută din orgoliu se transformă în gelozie, în
incertitudine, în zbucium sufletesc între siguranţă şi nesiguranţă.
Îşi dă seama că nu este înţeles de Ela, dar nici nu poate trăi fără
ea. „Femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul
meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire pentru triumful
unei idei”. Vrea să scape de suferinţă şi de aceea se refugiază în
meditaţii, în confesiuni interioare. Nu este înţeles de nimeni,
chiar este luat în derâdere pentru cavalerismul său.
Ştefan este chinuit de frământările sale, se izolează în propria
lume încercând să găsească răspunsuri la întrebările sale. O altă
caracteristică este hipersensibilitatea. Pune la îndoială fidelitatea
şi sinceritatea Elei. Micile gesturi ale soţiei se amplifică în
sufletul lui, de aceea îndoielile se transformă în adevărată
catastrofă. Încearcă să respingă sentimentul geloziei, al
sensibilităţii exagerate, dar are nevoie de o altă dramă pentru a
se elibera de cea personală. Ştefan suferă nu numai din cauza
28
prăbuşirea piloţilor grei, imagine la care se adaugă şi sugestia
verbelor la modul gerunziu, care exprimă o stare de durată, de
permanenţă „tot tresărind, tot aşteptând”.
În prima strofă, prin primul vers, este prezentat plânsul
universal al materiei, care parcă ţine de o veşnicie „de atâtea
nopţi”. Ploaia cauzează depresie poetului însingurat.
A doua strofă prezintă o imagine halucinantă. Apa a cuprins
totul, parcă îl descompune şi pe poet, astfel se simte neputincios
în faţa morţii. Nimic nu oferă siguranţă, stabilitate, are senzaţia
că a rămas fără apărare în singurul loc de refugiu: locuinţele
lacustre.
În a treia strofă este mai adâncă însingurarea iar sintagma
„gol istoric” sugerează că parcă totul a împietrit pe vecie, nu
există posibilitate de scăpare din această lume.
Ultima strofă este reluarea aproape identică a primei strofe,
fiind accentuat astfel sentimentul de apăsare, de monotonie, de
frică şi singurătate, nici locuinţele lacustre nu-i oferă linişte,
siguranţă, fiind şi ele elemente ale descompunerii, deci ale
morţii. Totul se află în moarte lentă şi în faţa acestor imagini de
coşmar poetul este singur.
Poezia „Lacustră” devine astfel strigătul disperat al poetului
rămas singur într-o lume de coşmar, este expresia stării de
solitudine, a prăbuşirii sufleteşti, a spaimei morţii.
George Bacovia: Plumb
artă poetică simbolistă
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Ca practică lirică, dar și ca o cristalizare
teoretică, simbolismul reprezintă primul pas spre modernitate.
Poezia simbolistă promovează lirismul pur ca modalitate de
a exprimaceea ce nu poate fi exprimat: sufletul uman insondabil
și misterele lumii.
29
Curentul simbolist a impus ambiguitatea poeziei, optând
pentru calea intuitivă de cunoaștere. Poezia devine pură și
valorifică tehnici specifice: sugestia, simbolul, muzicalitatea,
inovația prozodică, universul citadin, însingurarea etc.
Considerat cel mai impotant poet simbolist din literatura
română, George Bacovia deschide calea lirismului românesc
spre modernitate.
Poezia „Plumb” apare, programatic, în fruntea primului
volum bacovian căruia îi dă și titlul. Textul poetic se înscrie în
lirica simbolistă prin: folosirea simbolului, tehnica repetiţiilor,
cromatica şi dramatismul trăirii eului liric. Poezia sintetizează
motive şi mijloace de expresie specifice pentru sensul special al
simplităţii bacoviene.
Titlul poeziei este un simbol, plumbul fiind, în realitate, un
metal de culoare cenușie, cu o greutate specifică mare. Astfel
prin cele două trăsături creează mai multe sugestii: prin culoare,
sugerează o existență cenușie, monotonă și uniformă, iar prin
greutate, o stare sufletească apăsătoare, grea, un spațiu
existențial închis, fără soluții de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate
lipsită de aspiraţii şi artificială. Structural, poezia „Plumb” este
construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată dintre
raportul dintre structura strofică și planurile imaginarului poetic:
prima strofă corespunde universului exterior, iar a doua
universului trăirilor interioare ale eului liric. Relația de simetrie
este asigurată și de paralelismul sintactic dintre versurile celor
două catrene: „Dormeau adânc / Dormea întors; stam singur /
Stam singur; și scârțâiau / și-i atârnau.”
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile
subiectivităţii: pers. I. a verbelor – „stam”, „am început”, pers. I.
a adjectivului posesiv „meu”.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis. Apăsător,
sufocant în care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând
universul interior, şi în care mediul înconjurător a căpătat greutatea
apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: „sicriele
88

Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de

minuni a lumii
artă poetică modernistă
Poet și filozof, Lucian Blaga transpune în lirica sa un spațiu
al experiențelor esențiale. Creația sa apare ca o posibilitate de
revelare a misterului, iar forma ei superioară este mitul.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din seria
artelor poetice ale literaturii române din perioada interbeleică.
Poezia este așezată în fruntea primului său volum „Poemele
luminii” și are rol de program, realizat cu mijloace poetice. Este
arta sa poetică prezentând crezul său literar privind conceptul
filozofic al cunoaşterii şi misiunea poetului referitor la
adâncirea şi ocrotirea misterelor prin iubire.
Poezia este o meditaţie filozofică cu accente lirice, o
confesiune poetică pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă
sau luciferică.
Tema operei este sugerată încă din titlu și o reprezintă
atitudinea poetului față de misterele lumii. Eu liric ocroteşte
misterele pentru ca acestea să rămână eterne surse de inspiraţie
Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă
ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu” este așezat
orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în
fruntea acestei opere. Plasarea sa inițială poate corespunde
influențelor expresioniste și exprimă atitudinea poetului filozof
de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Titlul exprimă
crezul literar al poetului, aceea că misterele trebuie adâncite,
sporite ca să rămână nesecate surse de inspiraţie artistică.
Sintagma „eu nu strivesc”, sugerează atitudinea eului liric care
protejează misterele universului. Forma negativă a verbului
exprimă o opoziție implicită față de cei care distrug misterul.
Cuvântul „corolă” se poate referi la o coroană regală, simbolul
bogăţiei, al măreţiei, iar prin forma de cerc devine simbolul
perfecţiunii, trăsături care devin atributele misterului. „Corola” se poate referi şi
la o coroană de flori, reprezentând frumuseţea,
gingăşia, viaţa. Dar florile sunt fragile şi asemenea misterelor
pot fi distruse uşor prin descoperire. „Corola” este o metaforă a
operei artistice deoarece, aşa cum se împletesc florile într-o
coroană, aşa se înlănţuie gândurile, sentimentele, alcătuind
poezia, adică frumosul artistic, care are ca izvor misterul.
Datoria poetului este să protejeze acest izvor artistic pentru că
odată distrus, nu se mai poate reface. Cuvântul „minuni” legat
de corolă reprezintă ceva frumos, admirabil şi etern, de fapt
creaţia care este peste tot şi este al tuturor, „a lumii”.
Poezia are structură antitetică, organizată pe opoziţia „eu”
şi „alţii”, adică poetul-artist şi omul raţional. Metafora
cunoaşterii luciferice este „lumina mea”, plină de sensibilitate şi
perfecţiune. Această cunoaştere se organizează pe succesiunea
verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi
„iubesc”. Cunoaşterea paradisiacă este metaforizată prin
„lumina altora” care „sugrumă vraja”, adică misterele sunt ucise
prin raţiune, prin descoperire. În timp ce cunoaşterea
paradisiacă este lumina minţii, cunoaşterea luciferică este o
lumină nocturnă (de noapte), lunară, care îmbogăţeşte misterul,
îl transformă în mister şi mai mare. Poetul recurge la o
comparaţie amplă prin care explică metoda lui de cunoaştere:
aşa cum lumina lunii redă doar conturul lumii reale, aşa şi
poetul îşi sugerează doar sentimentele, gândurile prin poeziile
sale.
Obiectul cunoaşterii este misterul, ilustrat în poezie printr-o
varietate de metafore: „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”,
„a lumii taină”, „întunecata zare”, „ne-nţelesuri”, „sfânt mister”
şi oferă o bogată sursă de inspiraţie pentru poet. Actul poetic se
realizează prin iubire: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”. Aceste versuri reprezintă locul misterelor, al
surselor de inspiraţie: lumea vegetală, lumea umană, lumea
sentimentelor şi cea a morţii văzută ca o componentă a
existenţei şi reprezentând eternitatea. Blaga priveşte moartea ca
pe o integrare în univers, astfel prin operele sale trăieşte etern.