Temă şi viziune despre lume într-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda

Originalitatea romanului Moromeţii stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii
rurale. Cele două volume conţin povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai
precis, din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de
secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială,
perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii.
Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat,
angajat în acţiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în
care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu clocoteşte
răzvrătirea. Traiul populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva
familii înstărite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste
măsura de amărât nu este. Îi apasă pe mulţi impozitele, „fonciirea” şi alte neajunsuri, dar
ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana
lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate
dueluri ale inteligenţei.
Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute
cincizeci de elevi înscrişi şi vreo şapte învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai
vaste sau mai restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie de un
paznic. În afară de bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu
două sau trei camere şi chiar în bordeie.
Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină
intactă. E pentru întâia oară când în literatura română ţăranul nu este stăpânit de ideea de
a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra.
Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista
la tot ce contravine gustului său de trai liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie.
Astfel, dacă Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile capitaliste
– nu se sfieşte să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la
muncă familia, el rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu
prietenii, discută politică – are păreri îndrăzneţe despre regalitate şi nu se sinchiseşte de
legionari. Singura sa grijă e de a-şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând,
amânând cât mai mult scadenţele, fără să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că
unul dintre fiii lui din prima căsătorie, Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă
bani, nu se va mai întoarce, Moromete se gândeşte să vândă caii, daţi în grija altor doi fii,
Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv, bănuind că surorile lui ţin comori ascunse
într-o ladă, o sparge. Scena finală în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete
se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte pe Paraschiv şi pe Nilă cu parul,
explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante din jur: „Atâta timp cât
trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat
pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea
fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi […] acum
săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi mănânce
capul averea, să ţii minte de la mine!

1
 Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci
numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea
independenţei. Când însă Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele
puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit
să vândă mai mult de jumătate din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar,
rata la bancă şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă. Cu toate
acestea, lucrurile nu mai merg ca altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în
Câmpia Dunării: „În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze.
Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile
zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial.
Timpul nu mai avea răbdare.”
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic,
neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac
Ţugurlan, care, după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a
răspunde forţei cu forţă se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare.
Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi
al Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către
acesta, fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl sileşte pe Birică să
secere grâul de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată,
apoi tinerii îşi pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.
În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să
vândă pământ pentru a intra în spital, ajung la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani
de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect comic
savuros:
„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir?
Nu tot trebuie să vinzi?
- Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea
care să-ţi puie sula în coastă ca să-i cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit
până-oi muri iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat!…
Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…
- Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea
ailaltă.”
Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu
mai avea răbdare, în urma unei experienţe care îi modifică psihologia şi îl face să alunece
în muţenie, în volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea economică.
Răscumpără pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de
reconciliere cu cei trei fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti
nu vor să mai audă de sat şi Moromete se întoarce acasă aproape fără un cuvânt din
partea lor. Drumurile lor se vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi
lovit de o boală de piept, Nilă va muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ.
Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete (îi reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de
cele două fete, Tita şi Ilinca).
Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum
asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion să supravegheze în satul
natal secerişul şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni
prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a

2
psihologiei ţărăneşti într-un moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi
revoltă, între aparenta pasivitate calmă şi brusca izbucnire a neliniştii, ca în aşteptarea
unei catastrofe (încurcătura este datorată unei directive a bazei de recepţie care pretinde
că grâul primit de ţărani la însămânţare cu neghina să n-aibă la predare corpuri străine,
ceea ce reclamă trecerea lui prin trioare şi, ca atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele
din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea cotelor cu corpuri străine şi lucrurile se
liniştesc.
Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este
demis din funcţia de activist regional şi, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis
la munca de jos. După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae
ajunge horticultor (se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă
medicală). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor
obstacolelor, după cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de împrejurări
fără sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Satul tradiţional se deruralizează, mica proprietate ţărănească dispare de pe scena
istoriei, timpul îşi consumă fiinţele pe care le conţine, ca în mitul lui Cronos. Marin Preda
a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat, prin Moromeţii, pentru o artă implicată,
deoarece literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. Prin personajul principal,
Ilie Moromete, Preda a oferit un model de umanitate, aceea care îşi asumă libertatea
morală în luptă cu fatalitatea istoriei.

Relaţia incipit-final în „Moromeţii”

Prin romanul Moromeţii, Marin Preda s-a înscris în tradiţia literară a vremii sale
(alături de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), însă a propus în acelaşi
timp şi o nouă viziune asupra lumii satului şi asupra ţăranului. Ca scriitor preocupat de
umanitate, el a cerut literaturii să surprindă soarta „fiecărui om în parte, în marele curs al
istoriei” plecând de la structuri reale. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a
pledat pentru o artă implicată în problematica istorică, socială şi politică a vremii.
Aceasta implicare a asigurat totodată autenticitatea operei.
Apariţia Moromeţilor (volumul I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor
talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Cel de-al doilea volum
(1967) prezintă aceeaşi tipologie, însă dintr-un unghi diferit şi totodată cu altă metodă
epică. Însă cele două părţi formează o unitate, se susţin şi se luminează reciproc.
Romanul conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din
Câmpia Dunării, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică
destrămare.
Primul volum este concentrat în jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, şi al
familiei sale. Personajele sunt construite într-o aşa manieră încât au timp să gândească şi
să se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenţa nu-i terorizează. De pe „stănoaga”
podiştei sale, Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; în
adunarea din poiana lui Iocan, el citeşte şi judecă evenimentele politice contemporane.
Spaţiul este întins, viaţa nu e tulburată şi îşi păstrează acelaşi ritm vechi şi calm.
Al doilea volum îşi schimbă ritmul epic. În plan social, este surprins procesul
colectivizării, existenţa este mai concentrată, oamenii apar invadaţi de întâmplări şi
„evenimente pline de viclenie”, angrenaţi în mersul istoriei. Satul aşezat pe tipare arhaice

3
cunoaşte un proces de destrămare. Sub puterea istoriei, personajele apar micşorate, nu
mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe „podişcă” în locuri
mai obscure, sfera sa de observaţie se micşorează. În cadrul epicului, autoritatea şi
importanţa sa scad. Din romanul unui destin, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi
(satul) şi-al unei civilizaţii sancţionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, însă toate aceste particularităţi
structurale îi conferă romanului, în ansamblu, originalitate şi profunzime. Marin Preda
face din ţăranii săi indivizi cu o viaţa psihologică normală, apţi prin aceasta a deveni eroi
de proză modernă.
Relaţiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasă a Moromeţilor (tatal-
Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui şi ai
Catrinei-Tita, Ilinca şi Niculae) mocnind nemulţumirile. Un prim conflict este cel dintre
Moromete şi cei trei fii ai săi, izbucnit din dorinţa băietilor de „a face bani” şi, îndemnaţi
de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile şi caii familiei. Fără să ştie, cei
trei acţionează în spiritul vremii, în concordanţă cu noile relaţii de producţie. Însă pentru
Moromete pământul înseamnă condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în
mijlocul lumii şi al formelor ei înşelătoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza
celor doua mentalităţi, cele două moduri de a înţelege existenţa care se înfruntă
ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, când Moromete vinde un
pogon din cele opt aparţinând soţiei sale, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei,
promisiune pe care nu o mai respectă. Neînţelegerile dintre cei doi se vor adânci mai ales
pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina îl părăseşte la bătrâneţe, mutându-se „în
vale”, la Alboaica, fata ei din prima căsătorie, refuzând să-i mai vorbească.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaşoară între Moromete şi sora sa, Maria,
poreclită Guica, pentru că aceasta se simţea nedreptăţită de Moromete de când el s-a
recăsătorit, în loc să o lase pe ea să aiba grija de gospodarie şi, mai mult, i-a cumparat un
loc şi i-a construit un bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineşte ca prima unitate a textului, are drept funcţii epice
anunţarea temei şi captarea atenţiei cititorului, prin trecerea sa din spaţiul real în spaţiul
ficţional al cărţii. Tema centrală în  Moromeţii este libertatea morală în lupta cu
fatalităţile istoriei. Textul primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o
descriere programatică: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea
Război Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea
aici fără conflicte mari”. Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul
devine chiar un „personaj”, un laitmotiv, este viclean, iar răbdarea nu-i decât o formă de
acumulare pentru o nouă criză.
Finalul, ce desemnează ultima unitate a textului, este exprimat când drama
Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite este spulberată, prozatorul
revenind asupra notaţiei despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al
Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Astfel, în primul volum, relaţia dintre incipit şi final este simetrică, circulară, plina
de evoluţii închise. Aceasta dă o idee despre rotaţia procesuală a vieţii, iar demersul epic
al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii.
Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a părăsit în
cartea anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct

4
originar. Tema centrală a acestui volum este drama lumii ţărăneşti după stalinizare,
acţiunea având loc în 1949. Însă relaţia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de
bine trasată, nu mai are circularitate, nici simetrie, ideea centrală fiind dispariţia unei
civilizaţii străvechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocră social: „În bine sau în rău
se schimbase Moromete?” întreabă retoric naratorul în incipitul celui de-al doilea volum,
punând de fapt în discuţie schimbările întregului univers rural. Calităţile meditative şi
ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotărât tragism, rolul şi autoritatea sa atât
în cadrul familiei, cât şi în sat, au fost de mult subminate şi intrate în umbră. Ultimele
capitole ale cărţii relatează agonia lentă, lipsită de măreţie, a lui Moromete. Bătrân de
aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se întâmpla, rătăcind pe câmp în neştire,
adus de un nepot acasă cu roaba pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, în cele din
urmă cade definitiv la pat, având totuşi puterea să-i spună doctorului, într-o zi:
„Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Revenit în sat pentru a participa
la înmormântarea tatălui său, Niculaie află de tristeţea acestuia, care închisese ochii fără
să aibă niciun fecior alături (Nilă murise în război, Paraschiv pierise ucis de o boală de
piept). Niculaie este mâhnit şi nu-şi află liniştea până când imaginea tatălui nu-i apare în
vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Finalul
acesta, amestec de optimism vag şi de tragism, lasă intactă impresia amară asupra
fatalităţii destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade)
Romanul Moromeţii în ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei
elaborări exemplare.

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman postbelic: Ilie

Moromete din Moromeţii de Marin Preda

Romanul „Moromeţii” continuă tradiţia romanului realist de inspiraţie rurală

reprezentată în literatura noastră de capodopere precum „Baltagul” de M. Sadoveanu,
„Ion” şi „Răscoala” de Liviu Rebreanu.
Romanul este o specie a geniului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune
complexă, intrigă complicată, personaje numeroase. Romanul este o specie relativ nouă,
apărând acum aproape 200 de ani, odată cu fundamentarea conştiinţei istorice. Există
diverse criterii de clasificare a romanului. Astfel, după gen, romanul este istoric, de
dragoste, de aventuri, poliţist. După curentul literar, există romane romantice („Tainele
inimii” de Mihail Kogălniceanu), realiste (Ion de L. Rebreanu), moderniste („Patul lui
Procust” de Camil Petrescu), postmoderniste („Orbitor” de Mircea Cărtărescu).
În studiul „Arca lui Noe” eseu despre romanul românesc, Nicolae Manolescu
clasifică romanele în doric, ionic, corintic.
Romanul doric este romanul de tip tradiţional şi obiectiv în care naratorul
omniprezent şi omniscient narează la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului creează
iluzia vieţii, acţiunea este lineară, iar personajul are valoare de tip literar, fiind un
caracter. Compoziţia este circulară şi în cadrul discursului narativ un rol important îl au
scenele simbolice şi anticipative. Perspectiva narativă este auctorială.
Romanul Moromeţii de Marin Preda poate fi interpretat ca o saga (cronică de
familie), romanul unei colectivităţi sancţionate de istorie, meditaţie asupra unui destin,
roman realist, obiectiv, doric, rural.

5
 Compoziţional, romanul are două volume apărute la distanţă mare în timp (1955
şi 1967), primul volum fiind constituit din trei părţi, iar al doilea din cinci, fiecare parte
începând cu o prezentare de ansamblu. Pentru volumul I, scenele colective sunt imaginea
familiei aşezate la masă după întoarcerea de la câmp, secerişul, imaginea familiei după
fuga feciorilor cei mari.
Ca şi la Rebreanu, compoziţia este circulară, faptele sugerează repetabilitatea
existenţei, trecerea din real în ficţiune şi invers. Volumul I începe şi sfârşeşte cu o
consideraţie despre timp. În incipit „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al
Doilea Război Mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. În final „timpul nu
mai avea răbdare”. Cele două consideraţii sunt pline de substanţă şi ilustrează o anumită
viziune asupra vieţii.
Acţiunea principală are în centru familia Moromeţilor alcătuită din: Ilie – tatăl,
Catrina – cea de-a doua soţie, Nilă, Achim, Paraschiv, copiii lui Moromete din prima
căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculae – copiii făcuţi cu Catrina,Guica (Maria) – sora lui
Moromete.
Ilie Moromete este un personaj principal, realist, rotund şi exponenţial
întruchipând o lume pentru care pământul reprezenta o valoare în sine şi în care viaţa se
desfăşura ritualic.
Caracterizarea directă realizată de narator este succintă. Eroul a făcut războiul în
contingentul ’911 şi „avea aceea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Unele personaje îşi spun părerea despre
Moromete. Astfel Catrina îl ceartă că nu merge la biserică şi că nu se gândeşte la viaţa de
apoi. Băieţii cei mai îi reproşează dezinteresul pentru bani.
Autocaracterizarea evidenţiază libertatea interioară în ciuda constrângerilor istoriei
„domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă” (vol. II).
Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile
personajului şi din relaţiile cu celelalte personaje. Naratorul obiectiv consemnează
comportamentul, vorbirea, gestica şi mimica personajului dar şi gândurile, zbuciumul
interior.
Spirit superior, ironic şi interogativ, Moromete trăieşte pe rând drama paternităţii
rănite, a inadaptării, o dramă de natură existenţială şi drama contemplativităţii.
La Preda, drama paternităţii e izvorâtă din înfruntarea dintre vechi şi nou, dintre tată
şi fii. Astfel Achim, Nilă şi Paraschiv îl au ca model pe vecinul Bălosu pentru că ştie să
facă bani. Şi Niculae se răzvrăteşte pentru că tatăl său nu-i dă bani să meargă la şcoală.
Moromete se face vinovat pentru că într-o epocă extrem de agitată, el se
încăpăţânează să ignore timpul istoric şi să-şi apere cu înverşunare mica proprietate. Spre
deosebire de fiii săi şi de majoritatea consătenilor, trăieşte viaţa calitativ, la nivelul
spiritului. Vinovaţi sunt şi fiii cei mari, pentru că nesocotesc modelul tatălui, valorile
morale şi se lasă duşi de patimă şi instincte. Vinovat este şi „timpul nerăbdător” pentru ca
năvăleşte cu violenţă în viaţa oamenilor.
Moromete nu se poate adapta nici situaţiei din familie şi nici schimbărilor social-
politice. Inadaptarea îl provoacă să se întrebe când şi unde a greşit. El se izolează şi intră
într-o stare de muţenie.
Eroul cunoaşte lucrurile spiritului, iar problemele materiale le rezolvă fie cu umor şi
ironie (plata fonciirii), fie cu moralitate (vinde porumbul mai ieftin pentru că îi este milă
de cumpărători).

6
 Moromete posedă darul „de a vedea faţa nevăzută a lucrurilor” (Eugen Simion). La
aceasta se mai adaugă plăcerea contemplaţiei: priveşte apusurile şi răsăriturile, întinderile
de pământ şi se leagănă în iluzia că nimic nu se va schimba.
O altă însuşire a eroului este înclinaţia spre anecdotă. Gustul pentru anecdotă este
evident în discuţiile cu vecinul Bălosu sau în poiana lui Iocan. Întâlnirile din Poiana lui
Iocan desăvârşesc portretul eroului. Din discuţiile în care comentează politica reies
anumite trăsături, adevărate voluptăţi ale unui intelectual: plăcere de a vorbi, inteligenţă,
spiritul critic, arta disimulării, exploatează naivitatea şi prostia celorlalţi.
Drama lui Moromete este reprezentată şi în plan simbolic, prin tăierea salcâmului.
Astfel salcâmul este „dublul vegetal” al lui Moromete (Eugen Simion), dar şi simbol al
paternităţii autoritare, simbol solar, arhetip al puterii, axă a lumii ce leagă pământul de
cer. Scena tăierii salcâmului are valoarea unui amar simbolic. Moromete taie salcâmul şi-
l vinde lui Bălosu pentru a face rost de bani. Momentul tăierii este acela de dinaintea
răsăritului, vreme a umbrelor şi a fărădelegilor. Nilă, cel mai blând şi mai supus dintre fii
lui Moromete, este ales pentru a-şi ajuta tatăl. Tânărul este uimit, nu înţelege hotărârea
părintelui şi încercă să-l oprească spunându-i că salcâmul este al mătuşii Maria. Scena
este realizată stilistic prin jocul imaginilor auditive şi prin funcţiile personificării.
Momentul este însoţit de tot felul de zgomote: izbituri în trunchi, bocetul unei femei în
cimitir, glasurile cocoşilor ca o „alarmă nesfârşită”. Prin personificare copacul pare un
om. O vreme stă drept şi liniştit, apoi se împotriveşte ca şi cum nu ar vrea să părăsească
cerul, „în cele din urmă se prăbuşeşte” cu un zgomot asurzitor. Dramatismul întâmplării
este atenuat de ironie. Când Nilă îl întreabă pe tatăl său de ce trebuie să taie salcâmul,
acesta îi răspunde „ca să se mire proştii”.
În volumul al doilea, Moromete intră într-un con de umbră. Părăsit de copii şi soţie,
Moromete intră „într-o stare de muţenie”. Vechii prieteni au murit sau l-au părăsit. Un
moment de intens lirism îl constituie evocarea poveştii de dragoste dintre Moromete şi
prima sa soţie, Rădiţa.
Când Niculae se întoarce în sat ca activist de partid, tatăl încearcă să-i recâştige
bunăvoinţa, simţindu-se vinovat că nu l-a susţinut cu bani pentru şcoală. Dar fiul îl
respinge şi de nenumărate ori cei doi se înfruntă din cauza ideilor diferite în care cred şi
pe care le susţin. Fiul este „apostolul ideilor socialiste”, iar tatăl a crezut toată viaţa în
ideile liberale.
Degradarea lui Moromete este iremediabilă şi şocantă. Decrepit, ajunge să fie purtat
cu roaba prin sat, într-o lume pe care nu o mai înţelege şi recunoaşte. Moare singur, trist,
neînţelegând ce s-a întâmplat cu ceilalţi şi cu mersul istoriei.
Critica literară a impus termenul de „moromeţianism” pentru a defini o dispoziţie e
spirit, un tip uman şi o atitudine de viaţă. Moromeţianismul presupune o atitudine faţă de
pământ, mirajul politicii, spiritul ironic şi demnitate. Nicolae Manolescu îl numeşte „cel
din urmă ţăran”. Moromete se deosebeşte de alţi ţărani din literatura română prin
„inteligenţă, ironie şi spirit de contemplaţie”.

Caracterizarea unui personaj feminin dintr-un roman postbelic: Moromeţii de

Marin Preda

7
 Romanul „Moromeţii”, scris de Marin Preda, prezintă povestea unei familii de
ţărani din Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care
cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare.
Familia Moromete nu este una chiar obişnuită, copiii fiind împărţiţi în două
tabere,una formată din copiii din prima căsătorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă,
Achim, şi a doua compusă din fete şi Niculae, copiii făcuţu cu Catrina. Niculae este cel
care va da naştere unui conflict în cadrul romanului, dintre el şi tatăl său, cu consecinţe şi
asupra relaţiei dintre Catrina şi Moromete. Niculae este acela care nu este interesat de oi
şi câmp, ci îşi doreşte educaţie. Ironizat de tatăl său, „altă treabă n-avem noi acuma! Ne
apucăm să studiem”, el găseşte singurul refugiu în braţele mamei lui, singura susţinătoare
a deciziei copilului de a învăţa.
Catrina Moromete este cea de-a doua soţie a lui Ilie. Acesta este unul dintre
puţinele personaje ale cărui coordonate, faţă de primul volum, nu se schimbă în linii mari.
Ea mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că
era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de apă la plămâni. Murind
în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina primise
un lot de pământ, ca „văduvă de război". Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi
ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate
de sora mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de
căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de
copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe
Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai
îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai
înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, întrucât ele îşi făceau
„ţoale" noi, erau „vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce
stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina
revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse
în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte
pe casă, ca ea să nu rămână „pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse
de cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Acest lucru este
un permanent motiv de discordie între cei doi soţi.
Catrina duce o viaţă dublă, în vis şi realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frică
de diavol, şi din aceasta cauză îl cearta deseori pe bărbatul ei pe motivul că nu merge la
biserică. Îşi găseşte liniştea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care
Moromete îşi bate joc neîncetat.
Catrina este supusă bărbatului, luând şi bătaie de la acesta. Însă toate acestea se
vor transforma în ură faţă de Moromete.
Multe scene din roman ne-o prezintă copleşită de treburi, împărţindu-şi puterile
între muncile câmpului şi gospodărie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase
(„Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...”),
ce sunt stopate autoritar de Ilie Moromete.
Liniştea ei întru credinţă, renunţarea la pretenţii („ca să fie linişte în familie,
spune“) sunt indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prăpăstioasă, necontrolată (şi de
aceea întrucâtva artificială) o „stare lăuntrică de sfinţenie”.

8
 După înmormântarea soţului său, şi ea, ca şi Niculae, îl visează mereu pe
Moromete, „dar [acesta] nu raspunde” nimic. Moromete rămâne pentru ea şi după moarte
învăluit în solitudine şi tăcere.
Motivele economice stau la baza tuturor neînţelegerilor. Catrina trăieşte cu groaza
că se vor întoarce băieţii şi o vor alunga din casă, pentru că Ilie Moromete nu trecuse casa
şi pământul care i se cuveneau pe numele ei. De aceea îndârjirea ei sporeşte când vede că
s-a dus la Bucureşti ca să-i întâlnească pe băieţii plecaţi („marea îngrijorare a vieţii ei”).
Ura faţă de Moromete ia proporţii. Fuge la fata din prima căsătorie, Mariţa, zisă
Alboaica, şi nu se va mai întoarce, mai ales după ce barbatul o alungă într-o primă
încercare de reconciliere. Nu se va întoarce decât spre sfârşitul vieţii lui Moromete. Îl
iubeşte pe Niculae, de aceea îl îndeamnă să fugă de acasă oriunde. Rămâne la fel de
bisericoasă, în fapt o dorinţă aprigă de a-şi spăla păcatele din tinereţe.
Îl ocroteşte pe Niculae, văzându-l bolnav şi neajutorat, iar felul în care îşi exprimă
adesea afecţiunea nu-l derutează pe copil, obişnuit cu asprimile vieţii: „Ia şi mănâncă, ce
vrei să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-
poimâine iar te apuci să zaci de friguri...”. După ce copilul mănâncă, mama scoate o
bucată mică de brânză de prin oalele de pe poliţă, ascunsă pentru el. Dragostea pentru fiul
ei îi fortifică sufletul, o apără de vinovăţie, dovedind că, în vârtejul evenimentelor
tulburătoare, după o viaţă de amărăciuni, insatisfacţii, nu s-a abrutizat, a păstrat în tainele
sufletului candoare şi sete de afecţiune. Întors în sat, deplin matur, bărbat, Niculae
dezlănţuie în sufletul mamei emoţii puternice: „Şi când se apropiară de tot unul de altul
ea îi luă mâna dreaptă şi începu să i-o sărute în timp ce Niculae îşi apropia faţa fără să se
oprească”.
Catrina nu este femeia de la ţară tipică, ea înţelege necesitatea educaţiei, nu îndură
tot de la Moromete şi ştie când să îşi impună punctul de vedere. Este un model al
emancipării femeii, care cu toate că încă are grijă de casă şi copii, şi munceşte şi la câmp,
are propriile opinii spre exemplu, încurajându-l pe Nicolae să studieze în ciuda ironiilor
lui Moromete. În plus, ei nu îi este frică să îşi părăsească soţul şi să trăiască singură.

Relaţiile dintre două personaje dintr-un roman de după al doilea război mondial /
dintr-un roman de Marin Preda.

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin

Moromeţii un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este
alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar
următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului
românesc de-a lungul unui sfert de secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-
Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu - este cea a
familiei, care, din cauza lipsei comunicării dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul
acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic transformările
din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale
de către regimul comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran
în literatura noastră. Nu este o fiinţă rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce

9
trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj exponenţial,
reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, cea a satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea
principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind
mezinul familiei. Sarcina principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată
Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa
cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din
prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei,
implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că
nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi
de conflictul pe care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la
şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la scoală şi, în ciuda acordului mamei
sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta
susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi
acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare.
Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio
justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie
contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă
sub forma unor observaţii cu scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De
exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi
în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de
manifestarea afecţiunii, acesta îşi cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an
şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul său rămăsese
repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru
viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale
ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să
recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt
schiţate cu multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie
printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre
membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la
Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre
Moromete şi Niculae trece în prim-plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi
diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi
Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din
această cauză, ei devin reflectori: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca
expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de existenţă.
( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari
şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci
se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea parentală, ci şi pe
cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „ îl vezi
cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice
nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge

10
activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi
fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete
reprezintă concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol
al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a
socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu
„noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că
noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu
ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?...” Protestul
tatălui său, care apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul
tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de autoritate parentală şi ajunge sa fie el
însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el
(Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l
asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae
îşi continuă studiile, devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat.
Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot mai
rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales
înstrăinarea de sine însuşi, criza sa atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui
său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a
suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu
are linişte până când imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară
care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul dintre cei doi va fi soluţionat, se
vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru
care lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final
să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de afecţiunea pe care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci
comunicarea deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai
mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remuşcările pe
care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de
greşelile sale. Un consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit
numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a
comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul
fiecăuia de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi
evitat.

11