3.

SOLUŢII GENERALE DE COMBATEREA ZGOMOTULUI

3.1. Generalităţi

Combaterea zgomotului este o problemă de sistem. Prin sistem înţelegem o combinaţie între sursa
de zgomot mediu (calea de propagare) şi receptor. Sursa este acea parte a sistemului în care ia naştere
energia acustică. Sursa poate fi un motor, aerul care circulă printr-o conductă sau dinţii unui angrenaj de
roţi dinţate. În general, sursa trebuie considerată ca un grup de generatoare de zgomot care pot să aibă
diverse caracteristici fizice, distribuţie în spaţiu şi timp.
Căile de propagare a energiei acustice de la o sursă sunt reprezentate în figura 3.1.

Fig. 3.1. Reprezentarea schematică a căilor de propagare a zgomotului.

Astfel, de la sursa de zgomot energia acustică se propagă direct prin aer 1 la receptorul 0, reflectat
de pereţi şi tavan 2, prin aer 3, şi de acolo în încăperea alăturată 3’, prin aer 4, prin fereastra despărţitoare
în încăperea alaturată 4’; de la fundaţie prin pardoseală, perete, reflectat de acesta în tavan 6’ şi de acolo la
receptorul 0; prin fundaţie, pardoseală şi de acolo la încăperea de la subsol; prin pardoseală şi de acolo
reflectat în încăperile învecinate 7’.
Energia acustică a sursei se transmite prin mediu (cale de propagare) care poate fi constituit din
structuri solide sau din aer.
A treia parte componentă a sistemului este receptorul. Acesta poate fi un muncitor care lucrează la
maşina sa, o persoană deranjată în somn, o secretară care încearcă să asculte o dictare sau publicul unei
conferinţe. Receptorul mai poate fi un aparat sau o structura nefavorabilă influenţată de zgomot sau de
vibraţii. Comportamentul receptorului este inevitabil o cantitate statistică. O anumită persoană poate
reacţiona cu totul diferit la două momente diferite. Nu există două personae care să reacţioneze identic
faţă de zgomot.
 Combaterea zgomotului nu este un termen sinonim cu reducerea zgomotului, după cum reglarea
temperaturii nu înseamnă întotdeauna scăderea temperaturii. Este adevarat că multe probleme de
combatere a zgomotului se soluţionează favorabil prin realizarea unei reduceri a unei parţi a puterii
acustice sau a presiunii acustice. Există însă situaţii în care soluţia constă în modificarea spectrului de
frecvenţă, fară a se reduce neaparat nivelul acustic total.

Fig. 3.2. Schema simplificata a unui sistem de combatere a zgomotului

O schemă simplificată a sistemului este reprezentată în figura 3.2. Situaţia iniţială este prezentată
cu linii continue, iar măsurile posibile, cu linii întrerupte.
Zgomotul în punctul A este suma contribuţiilor B,C şi D.
Combaterea zgomotului se poate realiza prin următoarele măsuri posibile: 1) înlocuirea maşinii cu
un tip nou; 2) montarea în vecinatatea maşinii a unor ecrane fonoizolante şi schimbarea dispoziţiei
elementelor de comandă; 3) montarea unui atenuator sau a unei conducte fonoabsorbante la eşapamentul
maşinii; 4) montarea maşinii pe elemente vibroizolante; 5) tratarea acustică a tavanului sau a pereţilor
încăperii; 6) utilizarea mijloacelor individuale de protecţie a auzului (antifoane de tip intern şi extern); 7)
limitarea timpului de expunere a operatorului la zgomot.
Având în vedere cele de mai sus în problema combaterii zgomotului este util să se reţină
următoarele: 1) combaterea zgomotului este o problemă de sistem; 2) scopul combaterii zgomotului este
realizarea unui confort acustic acceptabil; 3) cost; 4) caracteristicile acustice ale sistemului determină
zgomotul ambient împreună cu efectele sale cu probabilitate de lezare a auzului şi pierderea
inteligibilităţii vorbirii; 5) preţul de cost al sistemului include cheltuielile imediate ale măsurilor de
combatere a zgomotului şi cheltuielile indirecte ale tuturor consecintelor asupra desfăşurării ulterioare a
lucrului; 6) concepţia sistemuli de combatere a zgomotului reprezintă în general un compromis între
performanţele acustice şi preţul de cost.
În cercetarea şi proiectarea soluţiilor de combatere a zgomotelor şi vibraţiilor este necesar să se
cunoască ponderea pe care o are în atenuarea zgomotului fiecare element al complexului de soluţii. Acest
aspect a fost studiat în literatura de specialitate şi poate fi ilustrat prin exemplul de mai jos.
Se consideră utilajul- sursă de zgomot din figura 3.3, a. Măsurând nivelul de zgomot cu microfonul
M, se obţine spectrul din figura 3.3, b.
Una din măsurile de combatere a zgomotului constă în montarea utilajului pe elemente
vibroizolante aşa cum se vede în figura 3.4, a. Ca urmare a acestei măsuri se obţine o atenuare a nivelului
de zgomot, însă numai la componentele de joasă frecvenţă şi anume 75-1200 Hz, figura 3.4 b.
În cazul în care este necesar să se micşoreze nivelul de zgomot în punctual M, se poate interpune
între acest punct şi sursa de zgomot un ecran fonoizolant absorbant (fig. 3.5,a). Prin amplasarea unui
asemenea ecran se obţine o atenuare a nivelului de zgomot aproape în întreaga gamă de frecvenţe,
atenuările mai mari fiind înregistrate la frecvenţe peste 2400 Hz (fig. 3.5, b).

Fig. 3.3 Utilaj care constituie o sursă Fig. 3.4. Montarea utilajului pe elemente
de zgomot a şi spectrul zgomotului existent b vibroizolante a şi spectrul zgomotului obţinut b:
------ curba iniţială; curba modificată.
La amplasarea ecranului fonoabsorbant, trebuie avut în vedere ca acesta să nu deranjeze procesul
tehnologic, să permită supravgherea funcţionării maşinii şi accesul la elementele de comandă.
Pentru a se realiza o atenuare mai mare a nivelului de zgomot şi în cazul în care condiţiile existente
permit, utilajul respectiv se poate carcasa, fie cu o carcasă executată din material rigid (tablă de oţel) (fig.
3.6, a), fie cu una executată din material fonoizolant (fig. 3.6, b). Se constată că se obţin atenuări pe
aproape toată gama de frecvenţe.
După cum rezultă din figurile 3.6, b si 3.7, b, carcasarea asigură o atenuare mică a componentelor
de joasă frecvenţă ale zgomotului. Pentru a se înlătura acest dezavantaj, se pevede că, în afară de utilizarea
carcaselor, utilajul să se monteze pe elemente vibroizolante aşa cum se vede din figurile 3.8, a şi 3.9, a
Carcasa din figura 3.9, a este constituită din două straturi: unul exterior din material rigid şi unul interior
din material fonoabsorbant.
Prin aceste măsuri se obţine o atenuare mai bună pe toată gama de frecvenţe. Valoarea atenuării
nivelului de zgomot creşte de la 13 dB, pentru frecvenţa de 150 Hz, la 43 dB , pentru frecvenţa de 1600
Hz (fig. 3.9, b).
În cazul în care se cer condiţii foarte severe de izolaţie fonică, utilajul se poate monta într-o carcasă
dublă având pereţii în două straturi, atât utilajul, cât şi carcasa interioară fiind montate pe elemente
vibroizolante (fig. 3.10, a). Prin aceste măsuri, nivelul de zgomot la componentele de frecvenţă peste 600
Hz scade sub 40 dB, iar atenuarea minimă realizată este de 22 dB la frecvenţa de 150 Hz (fig. 3.10, b).

Fig. 3.5. Amplasarea unui ecran fonoizolant Fig. 3.6. Amplasarea unei carcase din material
şi fonoabsorbant a şi spectrul zgomotului după ecranare b. rigid a şi spectrul zgomotului după carcasare b.

Fig. 3.7. Amplasarea unei carcase din material fonoizolant Fig. 3.8. Amplasarea unei carcase din material rigid
a şi spectrul zgomotului după carcasare b. şi montarea utilajului pe elemente vibroizolante a şi
spectrul zgomotului după aplicarea acestor măsuri b.
Fig. 3.9. Amplasarea unei carcase din material fonoizolant şi Fig. 3.10. Amplasarea unei carcase duble şi montarea
montarea utilajului pe elemente vibroizolante a şi spectrul utilajului pe elemente vibroizolante a şi spectrul
zgomotului după aplicarea acestor măsuri b. zgomotului după aplicarea acestor măsuri b.

La majoritatea utilajelor, carcasarea trebuie efectuată astfel încât să se asigure răcirea lor în
condiţii optime. Prezenţa unor fante în peretele carcasei diminuează capacitatea de atenuare a zgomotului
(fig. 3.11 a). Pentru a se evita acest fenomen, este necesar ca orificiile prin care se face accesul aerului de
răcier să fie prevazute cu atenuatoare de zgomot (fig. 3.12, a). Prin amplasarea unui asemenea atenuator,
capacitatea de atenuare a nivelului de zgomot, de exemplu la 9600 Hz, creşte de 19dB (fig. 3.11, b), la 43
dB (fig. 3.12, b).

Fig. 3.11. Carcasă fonoizolantă cu orificiu de aerisire a şi Fig. 3.12. Carcasă fonoizolantă cu atenuator de zgomot
spectrul zgomotului după carcasare b. la orificiul de aerisire a şi spectrul zgomotului
după carcasare b.
 3.2. Atenuatoare de zgomot

3.2.1. Tipuri principale de atenuatoare. Atenuatoarele se împart în active şi reactive. În

atenuatoarele active rolul principal în reducerea zgomotului îl joacă materialul fonoabsorbant. Prin
propagarea undelor acustice în materialul fonoabsorbant apar pierderi care sunt condiţionate de frecarea
vâscoasă la circulaţia aerului prin perii materialului, de frecarea internă la deformarea structurii
materialului, precum şi de schimbul de căldură dintre aerul din pori ţi structura materialului.
Prin incidenţa undei acustice pe suprafaţa materialului poros, debitul de aer se divizează pe diferiţi
pori, îngustându-se până la dimensiunile lor. Viteza oscilantă creşte în acest caz comparativ cu viteza de
undă liberă şi astfel se produce o absorbaţie eficace a energiei acustice.
În atenuatoarele reactive disiparea energiei acustice este asigurată de formarea unui “dop de unde”,
care impiedică trecerea sunetului la unele frecvenţe, din cauza influenţei masei şi a elasticităţii aerului în
celulele atenuatoarului.
Atenuatoarele de tip reactiv se utilizează pentru reducerea zgomotului de eţapare a motoarelor cu
combustie internă şi a altor instalaţii care creează zgomot cu componente discontinue.
Atenuatoarele de tip activ se utilizează pentru reducerea zgomotului al cărui spectru este continuu.
Atenuatoarele de tip active se execută de obicei sub forma unui canal căptuşit cu material fonoabsorbant.
Din considerente constructive aceste atenuatoare se execută sub forma unor canale dreptunghiulare sau
rotunde, paralele, sau o serie de panouri paralele, introduse în canal.
Atenuatoarele de tip reactiv se execută sub formă de camere de destindere şi de îngustare,
prevăzute adesea cu despărţituri, ecrane, derivaţii rezonatoare , acordate la o anumită frecvenţă şi
comunicând printr-o fantă cu spaţial interior al conductei.
Clasificarea de mai înainte a atenuatoarelor este într-o anumită măsură convenţională, deoarece
impedanţele acustice ale elementelor atenuatorului activ nu sunt niciodată pur active datorită variaţiei
secţiunii şi a influenţei inerţiei şi elasticităţii aerului în porii materialului şi în canale.
3.2.2. Atenuatoare active. În cazul atenuatoarelor active, atenuarea depinde în primul rând de
gradul de absorbţie acustică a materialului care tapetează pereţii interiori ai atenuatorului.
Pentru atenuatoarele celulare din figurile 3.13 şi 3.15 atenuarea ∆L se determină cu relaţia:
ϕ (α )Pl
∆L = 1,1 [dB] (3.1)
Sc
 Fig. 3.13. Atenuator activ cu cameră

Pentru atenuatoarele lamelare (fig. 3.14) se utilizează relaţia:

ϕ (α )Pl
∆L = 2,2 [dB] (3.2)
Sl

în care: ϕ (α ) este în funcţie de coeficientul de absorţie acustică al materialului fonoabsorbant din care
este realizat tratamentul acustic al atenuatorului; l – lungimea atenuatorului, în m; P - perimetrul
atenuatorului, în m; S c - suprafaţa secţiunii unei celule, în m2; S t - suprafaţa secţiunii dintre două lamele
învecinate, în m2.

Fig. 3.14. Atenuator activ lamelar

Formulele de calcul (3.1) şi (3.2) se utilizează pentru fiecare componentă a spectrului. Valorile
coeficientului de absorbţie acustică α pentru diferite tipuri de materiale fonoabsorbante fabricate în ţară,
funcţie de frecvenţa f, în Hz, sunt date în tabelul 3.1.
Numărul de lamele n l ale atenuatorului din figura 3.14 se determină cu relaţia:
S
nl = +1 (.3.3)
db
În care S este suprafaţa secţiunii canalului situate înainte de atenuator, în m2; b- lăţimea unei
lamele, în m; d- distanţa dintre două lamele vecine.
 Fig. 3.15. Atenuator activ celular

Numărul de celule ale atenuatorului din figura 3.15 se determină cu relaţia:

S
n= (3.4)
Sc

în care S c este suprafaţa unei celule a atenuatorului, în m2, egală cu S c = hd .

Tabelul 2.1.
Coeficienţii de absorţie α (%) al unor materiale fonoizolante şi fonoabsorbante fabricate în
România

Valoarea funcţiei ϕ (α ) în funcţie de valoarea coeficientului de absorţie acustică α se stabileşte din

figura 3.16.
 Fig. 3.16. Valoarea ϕ (α ) în funcţie de α .
Pe baza expresiei (3.1) s-au calculat atenuările realizate pentru tronsoane de canal (v. fig. 3.13)
căptuşite fonoabsorbant, în dB/m. Aceste atenuări sunt date în tabelul 3.2.
Pentru o serie de atenuatoare celulare (v.fig.3.15) având h=d, valorile atenuărilor sunt date în
tabelul 3.3.
Un alt tip de atenuator activ se bazează pe pierderea de energie acustică produsă în urma unei
dilatări şi comprimări a undelor la intrarea şi ieşirea din atenuator, care se prezintă sub forma unei camere,
ale cărei dimensiuni sunt mari în raport cu lungimea de undă, având pereţii trataţi cu materiale
fonoabsorbante (fig. 3.17). Atenuările de zgomot realizate cu ajutorul unei camere de presiune
fonoabsorbantă se determină cu relaţia:

∆L = 10 lg
A
[dB] (3.5)
S
în care A este absorbţia fonică a camerei, în m2 UA, iar S este secţiunea canalului, în m2.
Dacă intrarea şi ieşirea canalului din camera de absorbţie nu se face pe acelaşi ax, ci decalat
(fig.3.18), eficienţa acestui atenuator este mai bună. Atenuarea realizată de o asemenea camera de
presiune fonoabsorbantă, se poate determina cu relaţia:

∆L = 10 lg
1
[dB] (3.6)
 cos θ 1 − α 
S +
 2πd
2
A 

Fig. 3.17. Cameră de presiune tratată Fig. 3.18. Cameră de presiune tratată Fig. 3.19. Atenuator activ cu şicane.
fonoabsorbant, cu canalele axate. fonoabsorbant, cu canalele dezaxate.
în care d şi cos θ sunt definite în figura 3.18; α este coeficientul mediu de absorbţie; S este aria secţiunii
canalului, în m2; A este absorbţia fonică a camerei, în m2 UA.
Atenuatoarele active cu şicane prezintă o serie de întoarceri la 180o realizate prin intermediul unor
pereţi cu material fonoabsorbant (fig. 3.19).
Tabelul 3.2.
Atenuările realizate de tronsoane de canal în dB/m
 Tabelul 3.3.
Atenuări realizate de atenuatoare celulare, în dB/m

Pe lang realizarea unui traseu mai lung în propagarea undelor sonore, prezenţa coturilor şi
întoarcerilor contribuie la mărirea atenuării, cunoscând că la fiecare schimbare de direcţie se produce o
micşorare a nivelului zgomotului.
Atenuarea realizată de acest tip de atenuator este dată de relaţia:
4αN + 1
∆L = 10 lg [dB] (3.7)
1−α
L(a + b )
în care: N = ; L- traseul canalului; a – înălţimea canalului; b- laăţimea canalului; α- coeficientul
2ab
de absorbţie a materialului fonoabsorbant. În majoritatea cazurilor, mai ales în mediul industrial, atenuarea
necesară care trebuie obţinută are valori atât de mari într-o bandă de frecvenţă destul de largă, încât
dimensiunile atenuatoarelor ajung la valori apreciabile. Acest fapt creează dificultăţi proiectanţilor şi
constructorilor în amplasarea atenuatoarelor de zgomot pe traseul conductelor instalaţiilor respective.
Dificultăţile arătate pot fi parţial înlăturate, dacă atenuatoarele de zgomot de tip activ se
construiesc şi se montează şi pe porţiunile cu secşiune variabilă ale conductelor de ventilare (tronsoane
convergente, divergente şi coturi). În scopul aplicării cu usurinţă pe scara largă a acestei soluţii de
reducere a nivelului de zgomot s-a pus la punct o metodă de calcul a acestor atenuatoare [10].
 Aşa cum rezultă din relaţia 3.1, în cazul atenuatoarelor obişnuite, mărimile P şi S, sunt constante
pe toată lungimea l a atenuatorului.
În cazul în care atenuatoarele au o secţiune variabilă funcţie de lungimea l (trunchi de piramidă şi
trunchi de con), relaţia (3.1) ia alte forme ce depind de configuraţia geometrică a atenuatorului.
Stabilirea noilor relaţii de calcul se poate face plecând de la relaţia cunoscută (3.1) şi alegând un
sistem de axe rectangulare Oxyz, cu originea plasată în centrul geometric al bazei mici a atenuatorului
(fig. 3.20, a,b,c,d,e,f,g,h). Se observă în acest caz ca atât perimetrul P, cât şi secţiunea S sunt funcţie de x
şi se notează cu P(x) şi S(x). În această situaţie, pentru o variaţie infintezimală dx a lungimii x a
atenuatorului, variaţia atenuării d(ΔL) are expresia:
P(x )
d (∆L ) = 1,1ϕ (α ) dx (3.8)
S (x )
Pentru întreaga lungime l a atenuatorului, cuprinsă între x=o şi x=l. atenuarea totală ΔL este egală
cu:
P(x )
∆L = ∫ d (∆L ) = 1,1ϕ (α )∫
l l
dx (3.9)
0 0 S (x )
Utilizându-se relaţia (3.9) se obţin următoarele rezultate:
1) Trunchi de piramidă cu baza pătrată (fig. 3.20,a):

P(x ) 4(a 0 + 2 xtgγ ) 2,2  

ln1 + 2 tgγ ϕ (α )
l
= ; ∆L = (3.10)
S (x ) a o + 2 xtgγ tgγ  ao 
2) Trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară şi cu două feţe laterale paralele (fig. 3.20, b):

P( x ) 2(a 0 + b0 + 2 xtgγ ) 1,1    

ln1 + 2 tgγ  + 2 tgγ ϕ (α )
l l
= ; ∆L = (3.11)
S (x ) a o bo + 2bo xtgγ tgγ   ao  bo 
3) Trunchi de piramidă cu bază dreptunghiulară şi cu feţe laterale neparalele dar egal înclinate pe cele
două baze (fig. 3.20):
P( x) a 0 + b0 + 4 xtgγ
=
S ( x) a 0 b0 + 2 xtgγ + 4 x 2 tg 2 γ
(3.12)
  a 0 b0 + 2(a 0 + b0 )ltgγ + 4l 2 tg 2 γ  
 ϕ (α )
1,2
∆L = ln 
tgγ   a 0 b0  
4) Trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară şi cu feţele laterale neparalele (fig. 3.20,d):
P( x)  a 0 + b0 + 2 x(tgγ 1 + tgγ 2 ) 
= 2 
 a 0 bo + 2 x(b0 tgγ 1 + a 0 tgγ 2 ) + 4 x tgγ 1tgγ 2 
2
S ( x)
0,55
∆L = ⋅ (3.13)
tgγ 1tgγ 2
  bo (a 0 + 2ltgγ 1 )   a 0 b0 + 2l (b0 tgγ 1 + a 0 tgγ 2 ) + 4l 2 tgγ 1tgγ 2  
⋅ (tgγ 1 − tgγ 2 ) ln   + (tgγ 1 + tgγ 2 ) ln   ϕ (α )
  a 0 (b0 + 2ltgγ 2 )   a 0 b0  
5) Trunchi de con (fig. 3.20, e):

P( x) 4 2,2  l 
= ; ∆L = ln 1 + 2 tgγ ϕ (α ) (3.14)
S ( x) φ o + 2 xtgγ tgγ  φo 
6) Cilindru cu miaz tronconic (fig. 3.20, f):
P( x) 2
=
S ( x) φ oext − φ o int − 2 xtgγ

1,1  φ oext − φ o int 

∆L = ln  ϕ (α ) (3.15)
tgγ φ oext − φ o int − 2ltgγ 

7) Trunchi de con cu miez cilindric (v. fig. 3.20, g):

P( x) 2
=
S ( x) φ oext − φ o int + 2 xtgγ

cu menţiunea că indiferent de valorile lui φ oext , φ o int şi x (x fiind cuprins între 0 şi l), după cum rezultă şi

din figura 3.20, g, avem întotdeauna (φ oext − φ o int ) > 2 xtgγ :

1,1 φ oext − φ o int + 2ltgγ 

∆L = ln  ϕ (α ) (3.16)
tgγ  φ oext − φ o int 
8) Trunchi de con cu miez tronconic (v. Fig. 3.20, h):
P( x) 2 l
= ; ∆L = 2,2 ϕ (α ) (3.17)
S ( x) φ oext − φ o int φ oext − φ o int
Verificările acestei relaţii efectuate în laborator pe o serie de modele experimentale au arătat o
bună concordanta intre calcule si rezultatele masurarilor, diferentele maxime atingand valori de ±2,5 dB.
 Fig 3.20. Diferite tipuri de atenuatoare active cu secţiune variabilă

3.2.3 Atenuatoare reactive. Atenuatoarele reactive se împart în atenuatoare cu camere, de

rezonanţă şi combinate.
Atenuatorul cu camere reprezintă cavităţi de destindere în secţiunea conductei, funcţionarea
bazânduse-se pe principiul filtrelor acustice. Particularitatea acestor sisteme este capacitatea lor de a lăsa
să treacă fără o atenuare sensibilă, oscilaţii având frecvenţele într-unul sau în mai multe domenii şi să
anuleze sau să reflecte în afara acestor domenii.
Atenuatorul cel mai simplu este cel constituit dintr-o singură cameră. Valoarea atenuării realizate
de aceasta poate fi determinată cu relaţia [1,2 şi 6]:
 1 1
2

∆L = 10 lg 1 +  m −  sin 2 kl e  [dB] (3.18)
 4  m 

S2
În care m = este raportul dintre secţiunea camerei de destindere şi aria de îngustare; l c este
S1
2πf
lungimea camerei de destindere ; K = - numărul de undă; f- frecvenţa, în Hz; c - viteza de propagare
e
a sunetului în aer.
Caracteristica de frecvenţă a atenuării în atenuator are o serie de maxime alternative, a căror
valoare este determinată de valoarea parametrului m, în funcţie de lungimea l c a camerei de destindere.
Creşterea raportului m duce la mărirea atenuării în atenuator şi invers.
 Micşorarea lungimii camerei de expansiune l c , deplasează frecvenţa primului maxim de atenuare
în domeniul frecvenţelor înalte şi prin aceasta domeniul atenuării maxime devine mai larg.
Atenuarea realizată de un atenuator cu o singură camera se poate determina şi cu ajutorul
monogramei din figura 3.21.
Măsurile efectuate au arătat o bună concordanţă între valorile obţinute prin calcul şi pe cale
experimentală (fig.3.22). Din aceste diagrame se poate deduce şi influenţa pe care o are lungimea
atenuatorului asupra atenuării realizate.
Forma şi mărimea secţiunii transversale a atenuatorului au şi ele o mare influenţă asupra atenuării
realizate (fig.3.23).
Astfel un atenuator de secţiune circulă cu m=64 asigură o atenuare maximă de 30dB faţă de 20 dB
cât poate realiza un atenuator de secţiune eliptică cu m=16.
Creşterea numărului de camere măreşte eficacitatea atenuatorului. Cercetările efectuate au arătat că
din punct de vedere practic nu este indicat să se utilizeze mai mult de două camere identice [2 şi 6].

Fig. 3.21 Monogramă pentru calculul atenuării realizate de un atenuator cu o singură cameră

Fig. 3.22. Influenţa lungimii atenuatoarelor cu o cameră asupra caracteristicii de atenuare

 Fig. 3.33. Influenţa secţiunii atenuatoarelor cu o cameră asupra caracteristicii de atenuare

În cazul unui atenuator cu două camere, valoarea atenuării se poate calcula cu relaţia:
(
∆L = 10 lg A 2 + B 2 ) [dB] (3.19)
în care:

[ ]
 A = 4m (m + 1) cos 2k (l c + l r ) − (m − 1) cos 2k (l c − l r )
1 2 2


[( ) ( ) (
 B = 1 m 2 + 1 (m + 1)2 sin 2k (l + l ) − m 2 + 1 (m − 1)2 sin 2k (l − l ) − 2 m 2 − 1 2 sin 2kl
 8m 2
c r c r )r ]
l r este lungimea tubului de racord
Experimentările efectuate au arătat o bună concordanţă între valorile măsurate şi cele calculate
(fig. 3.24).
Comparând spectrele atenuărilor reprezentate în figurile 3.22 şi 3.24, rezultă ca în cazul m=16,
atenuatoarele cu două camere realizează atenuări maxime de 40 dB, faţă de numai 20dB, cât asigură cele
cu o singură camera.

Fig. 3.24. Influenţa lungimii conductei de racord asupra Fig 3.25. Influenţa lungimii tubului de racord interior
caracteristicii de atenuare, în cazul atenuatoarelor asupra atenuării realizate, în cazul atenuatoarelor
cu două camere. cu două camere.
În multe cazuri din punct de vedere constructiv este mai avantajos ca tubul de racord din cele două camere
să fie montat în interior. În acest caz atenuarea se poate determina cu relaţia:
(
∆L = 10 lg C 2 + D 2 ) [dB] (3.20)
în care: C = cos 2kl c − (m − 1)sin 2kl c tgkl r

1  1  1  1  
D=  m +  sin 2kl c + (m − 1) m +  cos 2kl c −  m − tgkl r 
2  m  m  m  
Atenuarea calculată cu relaţia (3.20) este comparată cu valorile atenuărilor pe cale experimntală
(fig.3.25).
Se constată că în general pe măsură ce creşte lungimea tubului de racord interior, creşte şi valoarea
atenuării realizate.
Atenuatoarele cu rezonanţă constituie cavităţi cu pereţi rigizi, care comunică cu conducta printr-un
orificiu. Aceste cavităţi pot fi cu secţiune constantă (ramificaţie laterală) sau variabilă.
În cazul în care ramificaţia laterală are forma unui tub deschis de lungimea l şi de aceeaşi secţiune
cu conducta, atenuarea se determină cu relaţia:
 1 
∆L = 10 lg 1 + ctg 2 k (l + α ) [dB] (3.21)
 4 
în care α cuprinde o corecţie terminală la capătul deschis şi o alta la capătul care se uneşte cu conducta.
Benzile de tăiere apar la intervale regulate, centrate în jurul acelor frecvenţe pentru care
1+α n
= unde λ este lungimea, iar n este un număr întreg oarecare.
λ 2
În cazul în care ramificaţia laterală are forma unui tub închis, calculul atenuării se face cu relaţia:
 1 
∆L = 10 lg1 + tg 2 k (l + α ) [dB] (3.22)
 4 
Benzile de tăiere apar de asemenea la intervale regulate în jurul acelor frecvenţe pentru care
1+α 2n − 1
= .
λ 4
În figura 3.26 sunt comparate rezultatele obţinute prin măsurări şi cele obţinute prin calcule pentru
tuburile închise de diferite lungimi având m=1 şi admitanţa c o =0.5.
 Fig. 3.26. Influenţa lungimii ramificaţiilor sub formă de
tuburi închise, asupra spectrului atenuării.

În cazul atenuatoarelor cu rezonanţă cu camere, disiparea maximă a energiei acustice se constantă

la frecvenţa de rezonanţă f r , care se determină cu relaţia:

fr =
c c0
[dB] (3.23)
2 V
S1
în care c este viteza sunetului în conductă; V este volumul de rezonanţă; c0 = este admitanţa
π ⋅d
l0 +
4
orificiului rotund care uneşte conducta cu camera de rezonanţă; S 1 este aria secţiunii gâtului rezonatorului;
l g este lungimea gâtului rezonatorului; d este diamentrul gâtului rezonatotului.
Pentru rezonatoarele de acest tip este de asemenea caracteristică atenuarea selectivă într-o bandă
de frecvenţe foarte îngustă. Pentru aceeaşi admitanţă a gâtului atenuatorului c o =constant, frecvenţa de
rezonanţă se micşoreaza cu creşterea volumului şi invers (fig.3.27).
Pentru calculul atenuării se poate utiliza relaţia:
  cV  2 
   

∆L = 10 lg 1 +  2 S   [dB] (3.24)
  f fr  
  −  
  f r f  

 Fig. 3.27. Influenţa volumului camerei asupra frecvenţei de rezonanţă
la atenuatoarele cu rezonanţă.
Deoarece la deducerea relaţiei (3.24) s-a neglijat vâscozitatea, valoarea de calcul a atenuării creşte
la frecvenţa de rezonanţă până la infinit, ceea ce în practică nu are loc.
Pentru determinarea atenuării realizate de atenuator cu rezonanţa se poate utiliza nomograma din
figura 3.28.

Fig. 3.28. Monogramă pentru calculul atenuării realizate

de atenuatoarele cu rezonanţă.
Principalul dezavantaj al atenuatoarelor cu rezonanţă este domeniul îngust de frecvenţe în care se
asigură o valoare mare a atenuării. Pentru a se lărgi plaja de frecvenţe în care se pot obţine valori mari ale
atenuării se poate proceda ca în figura 3.29.
 Fig. 3.29. Posibilităţi de lărgire a plajei de frecvenţe cu atenuări mari,
în cazul atenuatoarelor cu rezonanţă.

3.3. Carcase fonoizolante

Închiderea completă a unei surse de zgomot într-o carcasă fonoizolantă şi fonoabsorbantă conduce
la rezultate bune în ceea ce priveşte izolarea fonică a sursei respective, dacă un asemenea sistem este
corect conceput şi proiectat.
ÎN CAZUL UNEI ASEMENEA CARCASE, ZGOMOTUL SE POATE PROPAGA SPRE
EXTERIOR PE URMATOARELE CĂI (fig.3.30) [8]:
A: propagarea prin pereţii carcasei
B: propagarea prin neetanşeităţile şi deschiderile inevitabile
B1: prin îmbinările neetanşe dintre anumite părţi ale carcasei, ca de exemplu uşi, ferestre
de vizitare etc.
B2: prin treceri neetanşe ale unor elemente ale maşinii prin pereţii carcasei, de exemplu
conducte, arbori etc.
B3: îmbinări neetanşe între pereţii carcasei şi elemente învecinate ale construcţiei, ca de
exemplu pardoseala, fundaţia etc.
B4: prin deschiderile carcasei necesare pentru aerisire
C: prin structura carcasei
C1: prin elemente de legatură dintre carcasă şi maşină
C2: prin treceri ale unor părţi componente ale maşinii care sunt legate rigid de pereţii
carcasei
 C3: prin elemente învecinate ale construcţiei care sunt legate rigid de carcase
D: prin elemente componente ale maşinii sau ale construcţiei şi radierea lor în mediul
înconjurator
D1: prin elemnte componente ale maşinii
D2: prin elemte de construcţie cu care se învecinează maşina şi carcasa
Atenuarea nivelului de zgomot realizată prin carcasarea unei surse, considerând că în interiorul
carcasei există un camp difuz, se poate determina cu relaţia:

∆L = R − 10 lg
Sc
= R − 10 lg
Sc
[dB] (3.25)
Ac ∑α i Si
i

Fig. 3.30. Căile de propagare în exterior a zgomotului

în cazul carcasării surselor de zgomot.
în care R c este reducţia sonoră a peretelui carcasei; S c - suprafaţa peretelui carcasei; A c - absorbţia totală a
suprafeţei interioare a peretului carcasei; α- coeficientul de absorbţie al elementelor interiorului carcasei;
S 1 - suprafeţele interioare corespunzătoare.
Din relaţia (3.25) rezultă că atenuarea realizată de o carcasă depinde de reducţia sonoră R a
peretelui carcasei respective, de masa peretelui şi de coeficientul de absorbţie.
În cazul particular în care suprafaţa interioară a carcasei este tratată în totalitate cu acelaşi material
fonoabsorbant, relaţia (3.25) devine:

∆L = R − 10 lg
1
[dB] (3.26)
α
Utilizând legea masei, reducţia sonoră se poate calcula cu relaţia:
R = 20 lg pf − 47,5 [dB] (3.27)
în care p este greutatea unui metru pătrat de element despărţitor (greutatea de suprafaţă), în daN/m2, f-
frecventă, în Hz.
Pentru determinarea atenuării realizate de carcase executate din tablă de oţel sau de aluminiu se
poate utiliza nomograma din fig.3.31.
De exemplu, pentru o carcasa executată din tablă de oţel de 2mm grosime şi căptuşită cu un
material având α=0.2 la 500 Hz, se obţine o reducţie sonoră R=97 dB şi o atenuare ΔL=11 dB.
 Pentru construirea caracteristicii de frecvenţă a reducţiei sonore pentru elemente despărţitoare într-
un singur strat, se poate utiliza o metodă aproximativă de construcţie [1,2 şi 3]. Aceasta metodă este
aplicabilă pentru frecvenţele de două sau de trei ori mai mari decât prima frecvenţă de rezonanţă a
elementului despărţitor.

Fig.3.31. Monogramă pentru determinarea atenuării realizate

de carcase executate din oţel şi aluminiu: d – grosimea peretelui carcasei.

BANDA DE FRECVENŢĂ, ÎN LIMITELE CĂREIA SE EFECTUEAZĂ DETERMINAREA

CARACTERISTICII DE FRECVENŢĂ A REDUCŢIEI SONORE, SE ÎMPARTE ÎN TREI DOMENII:
1)Domeniul frecvenţelor în care reducţia Sonoră este comandată de masa elementului despărţitor
2)Domeniul frecvenţei limită
3)Domeniul peste frecvenţă limită.

METODA PREZINTĂ URMĂTOARELE ETAPE:

1)Se determină greutatea p a elementului despărţitor, în da N/m2
2)Din tabelul 3.4 cu ajutorul valorii p, în funcţie de materialul peretelui despărţitor se obţine
indicele de atenuare Sonoră R B şi R C , precum şi frecvenţele corespunzătoare f B şi f C .
Tabel 3.4.
Valorile indicilor de atenuare sonoră
 În figura 3.32 se fixează punctele B şi C corespunzătoare indicelor de atenuare Sonoră R B şi R C , şi
frecvenţa corespunzătoare f B şi f C .
Curba caracteristicii de frecvenţă a atenuării sonore se aproximează cu ajutorul a 4 segmente de
dreaptă AB,BC,CD şi DE (fig.3.32). Pentru aceasta se unesc punctele B şi C formând astfel porţiunea
orizontală.

Fig. 3.32. Construcţia caracteristicii de frecvenţă a reducţiei

sonore la un element despărţitor într-un singur strat.

Din punctul B spre stânga jos se duce dreapta AB cu o cădere de 6 dB/octavă, iar din punctul C spre
dreapta în sus o dreapta, fixându-se punctul D pe dreapta CD corespunzătoare unei căderi de 10
dB/octavă. Din punctual D în sus spre dreapta se fixează dreapta DE cu căderea de 6 dB/octavă. Metoda
de calcul este valabilă şi pentru elemente în 2 straturi fără punţi acustice.
În acest caz se procedează astfel:
1) Se determină caracteristica de frecvenţă a indicelui de atenuare Sonoră a unui strat, aşa cum
s-a arătat mai înainte.
2) Se stabileşte frecvenţa proprie f 0 a peretelui cu relaţia:
2
γ d  c1
f 0 = 0,42 1  [Hz ] (3.28)
 γ 2 hh  h1
în care: γ 1 este densitatea aparentă a materialului straturilor, în daN/m3; γ 2 - densitatea aparentă a
materialului elementelor despărtţitoare, adiacente laturii celei mai lungi a elementului în două straturi, în
daN/m3; h 1 - grosimea unui strat, în cm; d- distanţa între cele două straturi, în cm; c 1 - viteza de propagare a
undelor longitudinale ale zgomotului în straturi, în cm/s. Valorile sale sunt indicate în tabelul 3.5.
Cu ajutorul valorilor f 0 , h 1 şi d se obţin, prin intermediul relaţiilor date în tabelul 3.6, indicii de
îmbunătăţire a atenuării fonice ΔR B şi ΔR C precum şi frecvenţele f B şi f C .
 Tabelul 3.5. Tabelul 3.6.
Viteza de propagare a undelor sonore Calculul indicilor de îmbunătăţire a
atenuării sonore

În figura 3.33 cunoscând indicii de îmbunătăţire a atenuării fonice ΔR B şi ΔR C la frecvenţele f B şi

f C se fixează punctele B şi C.
Caracteristica de frecvenţă a indicelui de îmbunătăţire a atenuării sonore ΔR se aproximează aşa
cum este arătat în figura 3.33 cu ajutorul a trei segmente de dreapta AB, BC, şi CD.
3) Valorile obţinute pentru un singur strat se adună cu indicele de îmbunătăţire a atenuării
sonore, obţinându-se caracteristica de frecvenţă a indicelui de atenuare sonoră totală a elementului
despărţitor în două straturi.
În cele mai multe cazuri pereţii carcaselor nu au o structură omogenă, continuitatea lor fiind
întreruptă prin montarea de uşi şi ferestre de vizitare, canale prevăzute cu atenuatoare de zgomot etc., care
înrăutăţesc reducţia sonoră a carcasei.

Fig. 3.33. Îmbunătăţirea atenuării fonice ∆RB şi ∆RC la frecvenţele

f B şi f C pentru elementele despărţitoare în două straturi.

Valoarea totală a reducţiei sonore R a peretelui unei asemenea carcase se determină cu relaţia:
 S 
( ) [dB]
R = R − 10 lg 1 + 1 10 0,1( R − R1 ) − 1  (3.29)
 S0 
în care: R este reducţia sonoră a peretelui fără deschideri; R 1 - reducţia sonoră a uşii sau atenuatorului; S 0 -
aria totală a peretelui inclusiv deschiderile; S 1 -aria deschiderii.
Pe baza relaţiei (3.29) s-a construit nomograma din figura 3.34.
În cazul în care carcasa este prevăzută cu mai multe deschideri, reducţia sonoră totală R se poate
calcula cu relaţia:
 S n

R = R − 10 lg  A + ∑ i 10 0,1( R − Ri )  [dB ]
S
(3.30)
 S 0 i =1 S 0 
în care: S A este aria exclusiv a peretelui; S i -aria celei de-a i(i=1,2…n) deschideri; R i - reducţia sonoră
corespunzătoare.

Fig. 3.34. Influenţa deschiderilor asupra valorii reducţiei

sonore totale a peretelui unei carcase.

3.4.Ecrane fonoizolante
O altă posibilitate de protecţie împotriva zgomotului constă în utilizarea unor ecrane fonoizolante
şi fonoabsorbante. Eficienţa acestor ecrane variază în funcţie de frecvenţa sunetului.
Considerând sursa de zgomot Z şi observatorul O şi utilizându-se notaţiile din figura 3.35 obţinem:
1) Pentru frecvenţe până la 500 Hz:

∆L = −20 lg
l1l 2
[dB] (3.31)
h1 h2
2) Pentru frecvenţele situate între 500 şi 1000 Hz:
 f 
∆L = −20 lg
l1l 2
+ 2,5 − 1 [dB] (3.32)
h1 h2  500 
3) Pentru frecvenţe peste 1000 Hz:
 f 
− 1 − 6 [dB ]
l1l 2
∆L = −20 lg + 3,5 (3.33)
h1 h2  1000 
unde: l 1 – distanţa de la sursa Z la ecran
l 2 – distanţa de la ecran la observatorul 0
Se
h1 = r12 + r02 ; h2 = r22 + r02 ; r0 =
π
S e – suprafaţa ecranului; r o – raza cercului a cărui suprafaţă este echivalentă cu cea a ecranului; f-
frecvenţa în Hz.
Atenuarea nivelului de zgomot realizată de un ecran se mai poate determina şi prin altă metodă
[12].
Se calculează coeficientul K care depinde de frecvenţa sunetului, de distanţa dintre ecran şi sursa
de zgomot, respective muncitorul care urmează să fie protejat:
2
1
h   2

K = 0,05 f b (3.34)

2
a
1 + 4 
h
Unde: f este frecvenţa, în Hz; h- înălţimea ecranului măsurată de la nivelul capului muncitorului, în
m; a,b distanţa de la ecran la sursa de zgomot, respective la muncitor, în m; l - distanţa dintre ecran şi
locul de muncă, în m.
Cunoscând valorile coeficientului K, cu ajutorul tabelului 3.7 se poate determina valoarea atenuării
ΔL.

Fig. 3.35. Schema de calcul a atenuării unui ecran

Tabelul 3.7.
Valorile parametrului K

Se recomandă ca lăţimea ecranului să fie de cel puţin 1.5-2 ori mai mare decât înălţimea.

3.5.Insonorizarea încăperilor zgomotoase.

Atenuarea zgomotelor într-o încăpere tratată cu materiale fonoabsorbante se obţine prin reducerea
intensităţii acustice a câmpului reverberant adică prin reducerea duratei de reverberaţie.
Reducerea nivelului de zgomot realizată prin căptuşirea cu materiale fonoabsorbante se poate
calcula cu relaţia:
 ∆L = 10 lg
A1
[dB] (3.35)
A2
în care A 1 este absorbţia acustică a încăperii după aplicarea fonoabsorbanţilor suplimentari, iar A 2 -
absorbţia acustică a încăperii înainte de tratarea fonoabsorbantă.
În cazul halelor industriale netratate fonoabsorbant, valoarea absorbţiei A 2 se determină cu relaţia:
A2 = 0,35V 3 / 2 m 2UA [ ] (3.36)
în care V este volumul încăperii respective, în m3. În cazul halelor industriale tratate fonoabsorbant,
absorbţia fonică A 1 se determină prin formula:

[m UA]
n
A1 = 0,35V 3 / 2 + ∑ Ai 2
(3.37)
i =1

în care A i sunt absorbţiile fonice ale diverselor tratamente acustice, în m2 şi care se calculează fiecare cu
relaţia:
Ai = α i S i ; (i = 1,2,..., n ) (3.38)
în care: α i este coeficientul de absorbţie acustică a diferitelor elemente de construcţie ale halei respective;
S i - suprafaţa respectivă i, cu coeficientul de absorbţie fonică α i , în m2.
Timpul de reverberaţie T a unei hale se determină cu ajutorul relaţiei:

T =−
0,161V
[s ] (3.39)
S ln (1 − α m )
în care S este suprafaţa totală a încăperii, în m2; α m - coeficientul de absorbţie acustică mediu al încăperii şi
care se poate calcula cu relaţia:
n

∑α S i i
αm = i =1
(3.40)
S

3.6. Materiale fonoizolante

La executarea lucrărilor de finisare absorbantă a locurilor de muncă din halele zgomotoase, la

finisarea fonoabsorbantă a sălilor, studiourilor de radio şi televiziune şi a altor încăperi pentru reglarea
procesului de reverberaţie, la executarea căptuşelilor fonoabsorbante în atenuatoare de zgomot ale
instalaţiilor de ventilare şi în alte instalaţii destinate atenuării energiei undelor acustice care trec prin ele,
pot fi folosite în present o serie de materiale fonoizolante şi fonoabsorbante produse de Întreprinderea de
materiale izolatoare-Berceni.
Vata minerala tip P cu densitatea aparentă, sub sarcina de 10 daN/m2, de 20-30 daN/m3 şi 40-60
daN/m3- STAS 5838-67- este un material izolator, format de fibre minerale prin fibrilizarea unor tipuri de
roci naturale care se pulverizează cu o emulsie de ulei mineral. Se utilizează la izolaţii termice şi fonice.
Depozitarea vatei minerale şi a celorlalte materiale se face în condiţii de protecţie contra umezelii şi
tasării.
Pâsla minerală clasică tipurile P.27, P.40, P.60, P.90 conform N.I.I. nr. 814-69 (cifrele indicând
densitatea aparentă, în daN/m3) realizată prin presarea vatei minerale şi adaugirea unui liant pe baza de
polimeri, poate fi, de asemenea, utilizată ca material pentru izolaţii fonice. Se livrează sub formă de
rulouri sau pachete ambalate cu hârtie de ambalaj. Dimensiunile sub care se livrează plăcile sunt de
1200X 600mm, cu grosimi între 20 şi 50mm.
Plăcile fonoizolatoare tipurile FI-90, FI-100 şi FI-120, conform N.I.I. nr.814-69 sunt plăci din vată
minerală obţinute prin presarea vatei minerale, căreia i s-a adăugat un anumit liant pe baza de polimeri. Se
livrează sub forma de pachete de plăci, de dimensiunile 1 200 X 600 mm şi grosimi de 10 şi 20mm,
ambalate în hârtie de ambalaj.
Plăcile fonoabsorbante de 20mm de tipurile FA-140/S (stropite), tip FA-140/V (văruite) şi FA-
140/P (perforate) sunt plăci obţinute prin prelucrarea şi tratarea plăcilor din vată minerală, aşa cum s-a
arătat mai înainte. Se utilizează pentru tratamente fonoabsorbante, pentru amortizarea zgomotelor de
impact şi ca plăci termoizolante. Dimensiunile plăcilor fonoabsorbante sunt de 600 X 600 X 20mm, iar ale
celor pentru amortizarea zgomotelor de impact în cutii de carton.
Plăcile autoportante de tipurile AP/S (stropite) şi AP/V (văruite), conform N.I.I. nr.814-69 sunt
produse obţinute prin presarea şi tratarea plăcilor de vată minerală, armate cu fâşii de tablă. Se utilizează
ca izolant fonic şi termic la intradosul învelitorilor din plăci ondulate de azbociment, la halele industriale
etc. Dimensiunile plăcilor sunt de 1 200X 500mm, cu grosimi de 35, 40 si 50mm. Se livrează ambulate în
cutii de carton.
Plăcile pentru izolaţii generale tip G.80 şi tip G.100, conform N.I.I. nr. 814-69, pot fi utilizate ca
plăci fono şi termoizolante şi se livrează cu dimensiunile de 1 200 X 600mm şi grosimi de 20, 30 şi 40mm
sub forma de pachete ambulate în hârtie de ambalaj.
Pentru executarea izolaţiilor fonice la automobile, Întreprinderea de materiale izolatoare-Berceni
produce împâslitura bituminata de 5mm grosime.
Cochiliile din vată minerală, care se utilizează pentru tratarea fonică şi termică a conductelor, se
livrează cu diametrul interior al cochiliilor de 17, 22, 27, 32, 38, 45, 50, 54, 60, 63, 70, 76, 83, 95, 102,
108, 114, 121, 127, 133, 140, 146, 152, 159, 168, 219, 273 şi 325mm şi cu grosimea peretelui de 20, 25,
30, 40, 50, 60, 70 şi 80mm. Se livrează ambalate în cutii de carton. Întreprinderile pot procura aceste
materiale fonoizolante şi fonoabsorbante direct de la întreprinderea producătoare.
Întreprinderea de materiale izolatoare – Berceni mai livrează fâşii din vată minerală, precum şi
şnur din vată minerală cu împletitura din sârmă sau cu împletitura din sfoară.
 Pentru a cunoaşte proprietăţile fonoabsorbante ale acestor materiale s-au efectuat măsurări ale
coeficientului de absorbţie.
Măsurările s-au efectuat prin metoda undelor staţionare. Principiul acestei metode de măsură este
următorul: difuzorul montat la unul din capetele tubului Kundt este alimentat la frecvenţa dorită de măsură
de către oscilatorul de frecvenţă audio. Undele sonore parcurg tubul, lovesc proba de material
fonoabsorbant fixate la celalalt capăt al tubului într-un suport special, prevăzut cu un fund gros pentru a
evita orice absorbţie a sunetelor de către aparatul însuşi şi sunt reflectate în tub, luând naştere unde
staţionare. Câmpul sonor este explorat cu ajutorul unui microfon prevăzut cu o sondă care pătrunde în tub.
Tensiunea de ieşire a microfonului este introdusă în analizorul de frecvenţe, acordat de frecvenţa
oscilatorului. Valoarea maximelor şi minimelor undelor staţionare formate în tubul Kundt depinde de
amplitudinea undelor incidente şi reflectate, deci de coeficientul de absorbţie al materialului din care este
tăiată proba. Oscilatorul utilizat permite citirea directa pe scala aparatului a coeficientului de absorbţie
măsurat.
Deoarece la determinarea coeficientului de absorbţie în tub măsurarea se face numai la incidenţa
coeficientului de absorbţie măsuraţi sunt, în general, ceva mai mici decât cei determinaţi prin metoda
camerei de reverberaţie, potrivit formulei lui W.C.Sabine. Metoda undelor staţionare prezintă însă, faţă de
alte metode de măsurare a coeficienţilor, avantajul că sunt foarte bine precizate condiţiile de măsurare,
deci valorile obţinute pot fi comparate cu cele rezultate din alte măsurări similare, dar nu dă rezultate
precise la materiale ale căror proprietăţi fonoabsorbante depind de suprafeţele lor, ca, de exemplu, panouri
de vibraţie, rezonatori.
În tabelul 3.1 au fost date rezultatele măsurărilor coeficientilor de absorbţie al câtorva tipuri de
materiale fonoabsorbante produse de Întreprinderea de materiale izolatoare- Berceni- Ploieşti, prin metoda
undelor staţionare pentru câteva frecvenţe caracteristice, centre ale benzilor de 1/3 octavă din domeniul de
funcţionare al tubului Kundt:100, 125, 160, 200, 250, 315, 400, 500, 630, 800, 1000, 1250, 1600, 2000,
2500, 3150, 4000, 5000 si 6000 Hz. Lanţul electrostatic utilizat la aceste măsurări a fost format din
următoarele aparate marcate Bruel şi Kjaer: oscillator de frecvenţe tip 1024, tub Kundt tip 4002 şi analizor
de frecvenţe tip 2107.
Din analiza acestor date rezultă o serie de concluzii, care sunt date în continuare.
Astfel, pâsla minerală clasică prezintă proprietăţi fonoabsorbante ridicate având coeficienţi de
absorbţie mai mari de 50% pentru frecvenţe începând de la peste 400 respectiv 800 Hz, dar având în
vedere ca are o structură mai puţin compactă, se recomandă să se utilizeze numai acoperită cu un strat
protector de pânză sac, sită, tablă perforate sau ştanţată, (peste 20% din suprafaţa metalică), în funcţie de
locurile unde se execută tratamentul fonoabsorbant.
 Plăcile fonoizolatoare au proprietăţi fonoabsorbante destul de ridicate, coeficienţi de absorbţie
având valori mai mari de 50% aproape de frecvenţa de 1000, respectiv 1 600 Hz. Se pot utiliza numai
acolo unde este suficientă capacitatatea lor de absorbţie. Plăcile fonoizolatoare sunt mai compacte ca pâsla
ceea ce face mai uşoară utilizarea lor în anumite lucrări de finisare fonoizolantă.
Plăcile fonobsorbante au coeficienţi de absorbţie mai mari de 50% începând din vecinatatea
frecvenţei de 1000 respectiv 630 şi 2000 Hz, dar au calitatea ca sunt mai compacte şi pot fi utilizate în
mod curent la finisări fonoabsorbante, fără a mai fi acoperite cu vreun strat protector. Placa
fonoabsorbantă tip FA-140/V, cu toate că are proprietăţi fonoabsorbante mai scăzute decât FA-140/S şi
FA-140/P, prezintă avantajul ca fiind văruită, poate fi aplicată cu partea văruită înspre exterior, imitând
foarte bine peretele şi fără a exista posibilitatea să lase scame.
Plăcile autoportante sunt materiale cu proprietăţi fonoabsorbante foarte ridicate, coeficienţii de
absorbţie fiind mai mari de 50% începând din vecinatatea frecvenţei de 400 Hz. Ele prezintă, de
asemenea, avantajul ca fiind compacte şi armate, rezistă mai bine în exploatare, indiferent de sistemul sub
care sunt prinse; plăci încadrate sau plăci agaţate. Plăcile autoportante sunt cele mai indicate pentru
finisări fonoabsorbante, unde este necesară o reducere substanţială a nivelului de zgomot şi se aplică pe
suprafeţe mari.
Plăcile pentru izolaţii generale au coeficienţi de absorbţie destul de ridicaţi, mai mari de 50%
începând de la frecvenţa de 500, respectiv 800 Hz şi se utilizează în mod curent în acelaşi timp pentru
lucrări şi termoizolante.
Pentru realizarea de fonoizolaţii la automobile, Întreprinderea de materiale izolatoare- Berceni a
realizat o împâslitură bitumată cu proprietaăţi fonoizolatoare detul de ridicate la astfel de materiale.
Pentru executarea tratamentelor acustice cu eficienţă maximă şi la un preţ cât mai redus se aleg
acele materiale fonoabsorbante ale căror caracteristici tehnice sunt cele mai adecvate în conformitate cu
calculul acustic elaborat şi cu forma, dimensiunile şi structurile construcţiei care se tratează.
Datorită sortimentelor de materiale fonoizolante şi fonoabsorbante produse în present în ţara,
precum şi prin lărgirea gamei acestora, pe baza necesităţilor şi în funcţie de experienţa acumulată, au
crescut şi vor creşte în continuare posibilităţile acusticienilor nostrii de a realiza lucrări de cea mai bună
calitate, pentru combaterea cât mai eficientă şi la un preţ cât mai redus a zgomotului în ţara noastră.