CAP.

8 ACUSTICA CLADIRILOR
Zgomotele au o influenţă dăunătoare asupra al sistemuIui nervos al omului,
provocând o stare de oboseală. Din acest motiv, izolările fonice sunt necesare atât
la clădiri civile cât şi la cele industriale, pentru a opri răspândirea zgomotelor ce se
produc în interiorul şi la exteriorul construcţiilor sau a zgomotelor şi vibraţiilor
provocate de utilaje în exploatare.

Problemele acusticii construcţiilor sunt:

1 - protecţia faţă de zgomote şi vibraţii;
2 - asigurarea condiţiilor optime de audiţie în săli.

Prima categorie de probleme se poate rezolva prin:

- reducerea intensităţii zgomotelor la sursă;
- atenuarea zgomoţelor la trecerea prin elementele de închidere.

Pentru asigurarea condiţiilor necesare unei audiţii corespunzătoare în săli trebuie

adoptate următoarele masuri:
- tratamente acustice absorbante, pentru a reduce reflexia sunetelor şi efectele sale
negative;
- dirijarea convenabilă a sunetelor utile pe baza reflexiei.

Realizarea unor clădiri corespunzătoare din punct de vedere acustic impune

necesitatea cunoaşterii modului de propagare şi de percepere a sunetelor şi
zgomotelor, cât şi analiza proprietăţilor acustice ale materialelor şi elementelor de
construcţie.

Sunetele sunt vibraţii transmise printr-un mediu elastic sub formă de unde, care
având o anumită intensitate şi frecvenţă sunt percepute de urechea omenească,
producând senzaţii auditive.

Sunetele pot fi simple sau complexe (sunete muzicale, zgomote). Sunetele

supărătoare, indiferent de natura lor reprezintă zgomote.

Sunetele se pot propaga prin aer, în care caz se numesc sunete sau zgomote
aeriene, sau prin medii solide (elemente de construcţie) fiind numite sunete sau
zgomote structurale.

Zgomotele produse de lovituri, şocuri etc. sunt zgomote de impact şi se transmit

prin structură şi prin aer.

Din punct de vedere fizic sunetele sunt caracterizate prin mărimi specifice
oscilaţiilor (undelor): amplitudine, perioadă, lungime de undă, frecventă, pulsaţie,
precum şi prin mărimi energetice: energie sonoră, presiune sonoră, intensitate
sonoră, nivel de intensitate acustică, nivel de presiune sonoră.

Din punct de vedere fiziologic sunetele sunt caracterizate prin: înaltime, timbru,
nivel de tărie sonoră.

Numărul vibraţiilor pe secundă determină frecvenţa sunetului, care se măsoară în

Hertzi (1Hz = 1 perioadă pe secundă).

Sunetele produse de un număr mic de vibraţii, adică cele cu frecventă mică se

numesc sunete joase, iar cele produse de un număr mare de vibraţii deci cu
frecvenţă mare se numesc sunete înalte. Urechea omenească percepe sunete cu
frecventa între 16 şi 20000 Hz. Vibratiile mecanice cu frecvenţe mai mici de 16 Hz
se numesc infrasunete iar cele cu frecvenţe mai mari de 20000 Hz se numesc
ultrasunete. In construcţii interesează în special intervalul de frecvenţe 100 ...
6400 Hz.

Intensitatea sunetului (I) este fluxul de energie acustică care străbate unitatea
de suprafaţă perpendicular pe direcţia de propagare a undelor sonore în unitatea de
timp. Se măsoară în W/m2.

Nivelul de intensitate acustică (Li) exprimă constatarea că senzaţia auditivă este

proporţională cu logaritmul excitaţiei şi se defineşte prin relaţia:

Li = 10 log I/I0

în care:

I este intensitatea sunetului, iar I0 - intensitatea sonoră de referinţă, cu valoarea de

10-12 W/m2.
Unitatea de măsură a nivelului de intensitate sonoră este 1 decibel (dB), definit ca
nivelul sonor al unui sunet a cărui intensitate este de 1,26 ori mai mare decât
intensitatea sunetului de referinţă.

Rezultă că dacă intensitatea unui sunet creşte de 10 n ori nivelul de intensitate

acustică creşte cu 10 log 10n = 10 n (dB).

Nivelul de tărie acustică este corespondentul auditiv al nivelului de intensitate

sonoră şi se măsoară în foni. Pentru frecvenţa de 1000 Hz, nivelul de tărie al
sunetului este numeric egal cu nivelul de intensitate sonoră.

La întâlnirea unui obstacol o parte din energia sonoră se reflectă (Er), o parte este
absorbită (Ea) şi o parte (Et) este transmisă prin element (E = E r + Ea + Et).
Raportul dintre energia acustică absorbită şi cea incidentă se numeste coeficient
de absorbţie (α = Ea/E) şi variază cu natura materialalor şi cu frecvenţa sunetului.

Reverberaţia reprezintă amortizarea energiei acustice într-o încăpere închisă după

încetarea emisiei sursei, concretizată prin prelungirea sunetului. Durata de
reverberaţie (T) este timpul în care nivelul acustic dintr-o încăpere scade cu 60 dB
după încetarea sursei sonore.

8.1 IZOLAREA ACUSTICĂ ÎN CONSTRUCŢII

8.1.1 Izolarea la zgomot aerian.

Elementele de construcţie de închidere sau de separaţie trebuie să asigure o
atenuare corespunzătoare a zgomotului din exterior sau din încăperile adiacente,
astfel încât nivelul de zgomot efectiv din încăperea protejată să nu depăşească
nivelul admisibil (Lad). In acest scop este necesar ca gradul de izolare acustică
efectiv (Def) al elementelor să fie cel putin egal cu gradul de izolare necesar
(Dnec) stabilit functie de nivelul de zgomot perturbator (Li) şi nivelul admisibil
(Lad) corespunzător destinaţiei încăperii.
Def ≥ Dnec ; Dnec = Li - Lad
Izolarea acustică efectivă a unui element se poate determina experimental sau pe
cale analitică, cu ajutorul unor relaţii care ţin seama de variaţia Iogaritmică a
gradului de izolare acustică cu masa elementului (legea masei):
 Def = k log m + c

Rezultă că îmbunătăţirea gradului de izolare acustică la zgomot aerian a

elementelor se poate face pe baza creşterii masei, fie prin majorarea grosimii, fie
prin adoptarea unui material cu densitate mai mare.

8.1.2 Izolarea la zgomot de impact

Zgomotul de impact se produce la clădirile obişnuite în special datorită circulaţiei, a
deplasării mobilierului, unor şocuri pe planşee etc. Transmisia zgomotului de impact
într-o încăpere alăturată are loc atât direct, cât şi prin căile colaterale constituite de
elementele de construcţie aflate în legătură cu elementul pe care se produce şocul.

Izolarea la zgomot de impact interesează în special pentru complexul planşeu -

pardoseală. Pentru aprecierea capacităţii de izolare la zgomot de şoc al unui
planşeu se fac determinări experimentale, constând din aplicarea unor şocuri ca
ajutorul unui aparat standard şi măsurarea nivelului de zgomot rezultat în
încăperea de dedesubt, care se compară cu nivelul de zgomot admisibil. Există de
asemenea relaţii de calcul bazate pe legea masei.

Pentru a se obţine o calitate corespunzătoare a ansamblului planşeu - pardoseală

din punct de vedere al izolării la zgomot de impact se recomandă asigurarea masei
optime a planşeuIui, precum şi atenuarea şocurilor prin straturi absorbante
prevăzute între pardoseală şi planşeu. Pentru evitarea propagării zgomotului prin
structură se evită contactul direct dintre pardoseală şi pereţi prin intermediul unui
rost.

8.2 ACUSTICA SĂLILOR

Problema asigurării unei audiţii optime interesează în special pentru sălile de
spectacole (concerte, teatru, cinema), de conferinţe (aule, amfiteatre etc.) şi poate
fi asigurată prin: reducerea intensităţii sunetelor produse de sursele interioare,
reducerea nivelului de zgomot din încăperi prin absorbţie, reducerea fenomenului
de reflexie a zgomotelor şi prin dirijare convenabilă a sunetelor utile printr-o formă
corespunzătoare a sălii şi a elementelor limitatoare.

8.2.1 Absorbţia acustică

Din punctul de vedere al unui ascultător dintr-o încăpere, energia acustică care nu
rămâne în interior (fiind transmisă şi absorbită) apare ca energie absorbită. Sub
acest aspect o fereastră deschisă prezintă capacitatea maximă de absorbţie,
întrucât din energia totală nu se restituie nimic prin reflexie în încăpere.

Pentru materiale, capacitatea de absorbţie depinde de frecvenţa sunetului incident.

Unele materiale de construcţie, cum sunt: vata minerală, pâsla, tencuiala poroasă,
ceramica poroasă etc. absorb bine sunetele înalte (cu frecvenţă ridicată) pe când
altele prezintă capacitate ridicată de absorbţie în domeniul frecvenţelor joase.

Natura suprafeţelor elementelor influenţează în mare măsură capacitatea de

absorbţie a energiei sonore. Astfel, elementele cu suprafeţe netede reflectă aproape
integral sunetele, având deci absorbţia sonoră foarte redusă.

Ca unitate de absorbţie a sunetului se consideră capacitatea de absorbţie a unui m2

de fereastră deschisă, numită sabine.

Rezultă că pentru ca un material de construcţie cu coeficient de absorbţie α = 0,2

să prezinte aceeaşi capacitate de absorbţie ca 1 m 2 de fereastra deschisă (1
sabine), trebuie să aibă o suprafaţă de 1/0,2 = 5 m2.

Capacitatea de absorbţie acustică a unui element cu suprafaţa S dintr-un material

cu coeficient de absorbţie α se determină cu relaţia:
A=αS
iar pentru o sală având suprafeţele (Sk) tratate cu diferite materiale (αk), cu relaţia:
A = ∑ α k Sk
Mobilierul şi celelalte obiecte aflate în încăperi, precum si persoanele, absorb de
asemenea o parte din energia sonoră, fiind caracterizate prin diferite valori ale
capacităţii de absorbţie (ak), astfel că absorbţia acustică totală a unei săli ocupate
rezultă:

A = ∑ αk Sk + ∑ak
Absorbţia acustică a materialelor şi a obiectelor se determină pe cale
experimentală, cu ajutorul tubului acustic sau în camere reverberante.

8.2.2 Reverberaţia

Un sunet emis într-o încăpere suferă numeroase refIexii de suprafeţele elementelor,

rezultând o suprapunere a undelor reflectate care determină întărirea şi prelungirea
sunetului. Prelungirea sunetului într-o încăpere după încetarea emisiei, datorită
reflexiilor repetate, constituie reverberaţia. Reverberaţia este mai evidentă la
încăperile mari şi intervine defavorabil asupra calităţii audiţiei.

Caracterizarea reverberaţiei unei săli se face prin durata de reverberaţie (T),

reprezentând (convenţional) timpul necesar pentru ca nivelul acustic dintr-o
încăpere să scadă cu 60 dB după încetarea emisiei sursei, ceea ce corespunde cu
reducerea de 106 ori a energiei sonore. Durata de reverberaţie a unei încăperi se
poate determina experimental prin măsurători sau prin calcul ca ajutorul relaţiei lui
Sabine, funcţie de volumul încăperilor (V) şi absorbţia totală (A):

T = 0,16 V/A

Pentru asigurarea unei audiţii corespunzătoare în săli este necesar ca durata de

reverberaţie să prezinte o valoare optimă: Tef ~ Topt . Durata de reverberaţie optimă
depinde de destinaţia sălii, fiind cuprinsă între 0,5 şi 4 sec.

Dacă durata de reverberaţie efectivă este prea mare (T ef > Topt) sala este
răsunătoare, sunetele se aud prelungit şi datorită suprapunerilor nu se înţeleg, iar
dacă Tef < Topt sunetele apar seci, înfundate şi slabe.

Efectele supărătoare datorită reverberaţiei se pot înlătura printr-o formă specială a

sălii (pereţi paraleli, tavan şi pardoseală curbe etc), iar reducerea nivelului de
zgomot se poate asigura prin absorbţie acustică, pe baza tratamentelor acustice
absorbante.