

Sfinții – prietenii
lui Dumnezeu și
prietenii noștri
3 OCTOMBRIE 2022 / PR. FILARET RUSCAN

Cunoscutul scriitor Emil Cioran, care se

declara neputincios în a crede în
Dumnezeu, preciza într-una din cărțile
sale că „tot ce este Siberie în sufletul
nostru îi cere pe sfinți” (Emil Cioran,
Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas,
București, 2017, p. 48). În aceeași lucrare,
se exprima într-un mod metaforic, dar
plin de sens: „Sfinții sunt perna pe care
se odihnește Dumnezeu”. Însă ceea ce
este suficient de lămuritor este
remarca: „toți filosofii din lume nu
cântăresc cât un sfânt”. Prin aceasta,
scriitorul amintit nu desconsidera
filosofia, ci filosofarea fără sens,
întâlnindu-se aici, involuntar, cu
gândirea filocalică a Fericitului Diadoh
al Foticeii care spunea că „nimic nu e
mai sărac decât cugetarea care, stând
afară de Dumnezeu, filosofează despre
Dumnezeu” (Fericitul Diadoh, Episcopul
Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața
morală, despre dreapta și despre
dreapta socoteală duhovnicească în
Filocalia, vol. 1, trad. introd. și note, Pr.
prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
București, 2008, p. 406). Emil Cioran
observa distincțiile acestea foarte bine
și preciza: „filosoful stă aproape de foc
pe când sfântul intră chiar în foc”.

În societatea modernă sfințenia apare

ca un mit sau ceva extraterestru. Cu
toate acestea, chemarea la sfințenie
este precisă și lipsită de echivoc: Fiţi
sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt! (Levitic
20, 26; I Petru 1, 16). În cadrul Sfintei
Liturghii, înainte de a ne împărtăși cu
Trupul și Sângele Domnului, preotul
rostește: Sfintele, sfinților! Această
exprimare este profundă și
provocatoare. Toți care se împărtășesc
sunt candidați la sfințenie. Iar
credincioșii, întru smerenie mărturisesc:
Unul Sfânt, Unul Domn, adică El este
izvorul sfinţeniei. Omul poate deveni
sfânt prin asceză şi participare la
sfinţenia dumnezeiască. Sfinţenia o
dobândeşte omul prin multă strădanie,
împletită cu împărtăşirea din Sfintele
Taine. Omul care trăieşte în Hristos se
sfinţeşte, se elibează de păcat, după
cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul (I
Ioan 3, 9). Nepăcătuirea este semnul cel
mai important al sfințeniei.

Sfântul armonizează în mod deplin

dorința trupului cu cea a sufletului. El
este persoana, în care radiază
frumuseţea paradisiacă. Primul lucru pe
care îl vedem din viața sfinţilor este
manifestarea cu dragoste față de
întreaga creație. Sfântul nu
dispreţuieşte pe nimeni şi atunci când
trăieşte singur, el îmbrăţişează întreaga
lume în rugăciune, după expresia lui
Evagrie Ponticul: „omul despărţit de toţi
care se împacă cu toţi” (Evagrie
Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în
Filocalia, vol. I, p. 90). El nu se mai teme
de oameni sau de Dumnezeu pentru că
îi iubeşte curat, iar dragostea alungă
frica (I Ioan 4, 18).

Sfinţii care au biruit taberele vrăjmaşilor,

făcându-se tari în război, deşi erau
foarte slabi (Evrei 11, 34), devin model de
sfinţenie. Odată asumat, aceste model îi
oferă omului şansa de a se îndepărta
de rău, sădind în locul aceluia binele
mântuitor, după cum spune Sfântul
Grigorie Palama: „Omul păcătos dacă
ocoleşte tovărăşia celor răi, devenind
prieten al celor drepţi, va izbuti să se
îndrepte şi să-şi mântuiască sufletul”
(Omilia 17, în PG 151, 236A). Convieţuirea
cu oamenii buni are puterea de a-i
schimba pe cei răi, dar în aceeaşi
măsură locuirea celor buni printre cei
răi îi poate perverti. Oamenii cu viaţă
sfântă au spiritualizat contexte şi relaţii
neprietenoase. Eliberat de patimi,
sfântul devine liber de orice manifestare
egoistă. Viața lui se desfășoară în ritmul
vieţii veşnice chiar din această lume,
după cum mărturiseşte Apostolul Pavel:
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine (Galateni 2, 20).

Legătura dintre sfinţi şi Hristos se face

prin iubirea concentrată în starea de
prietenie: De acum nu vă mai zic slugi,
că sluga nu ştie ce face stăpânul său,
ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că
toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi
le-am făcut cunoscute. (Ioan 15, 15).
Oamenii care trăiesc în rugăciune și
săvârșesc fapte bune duc o viață de
sfințenie. De aceea Sfântul Apostol
Pavel se adresează creștinilor cu
expresia: iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi
sfinţi (Romani 1, 7); celor sfințiți în Iisus
Hristos, celor numiți sfinți (I Corinteni 1,
2); sfinților care sunt în Efes (Efeseni 1, 1);
Sfinților şi credincioșilor frați întru
Hristos, care sunt în Colose (Coloseni 1,
2).

Sfinţii nu obligă pe cineva să fie cum

sunt ei, ci provoacă dorinţa de imitare,
de asumare a modelului lor de trăire în
Hristos. Ei ne învaţă prin faptele lor mai
mult decât prin cuvintele lor. Un cuvios
părinte menţiona în acest sens:
„Vorbele nu ajung, oamenii de azi sunt
plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta
trebuie căutată, pentru că vorbele fără
fapte nu rodesc”( Patericul, Avva Iacob,
trad., introd. şi prezentări, Cristian
Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 183). În
aceeaşi direcţie se exprima şi părintele
Dumitru Stăniloae: „Faptele înfăţişează
şi mai efectiv caracterul profetic şi
transformator manifestat în cuvinte” (Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Responsabilitatea creştină, în Ortodoxia,
nr. 2, Bucureşti, 1970, p. 183).

Faptele credinţei în Hristos

transfigurează omul. Uneori chiar şi un
chip cuviincios are puterea de a ne
motiva să ne schimbăm viaţa, după
cum îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul, în
privinţa călăuzirii celuilalt, printr-o
înfăţişare cuviincioasă, care poate
influenţa starea lăuntrică (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara – Despre plânsul de
bucurie făcător, în Filocalia, vol. IX, trad.,
introd. și note, Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1980, p.
168). În legătură cu acest îndemn
putem pune şi relatarea din Pateric
unde se vorbeşte despre trei părinţi,
care obişnuiau să meargă anual la
cuviosul Antonie. Doi dintre ei erau
mereu preocupaţi despre gândurile lor
şi despre mântuirea sufletului. Unul însă,
tăcea şi nu întreba nimic. Observând
atitudinea acestui frate, Avva Antonie îi
zice: „Vii aici de o grămadă de vreme şi
nu mă întrebi niciodată nimic. El i-a
răspuns: Destul îmi este să te privesc
părinte” (Patericul, Avva Antonie, p. 50).

Atunci când omul are în faţă un model

autentic pe care poate să-l imite, se
dezvoltă în mintea lui convingerea că
poate ajunge la sfinţenie. Este conştient
că aceasta presupune împlinirea după
putere, a etapelor pe care le-a parcurs
acel om cu viaţă sfântă, având
încredere foarte mare, că imitând acel
model, poate ajunge la o stare
asemănătoare de desăvârşire. Sfântul
Vasile cel Mare aseamănă acest
proces, cu cel al unui pictor, care, are
nevoie de un tipar, de un model, pentru
a face vreo lucrare (Sfântul Vasile cel
Mare, Scrisori, în PSB, vol. 12, p. 120).

Acest îndemn la imitaţie, sau la

preluarea în viaţă a unui model de
sfințenie este lansat şi de Sfântul Ioan
Casian: „Veniţi şi-i vedeţi mai întâi pe
bătrânii, care locuiesc nu departe de
mănăstirea noastră, a căror vârstă se
cunoaşte după trupurile lor înconvoiate,
iar sfinţenia le străluceşte chiar pe
trupurile lor, în aşa măsură, încât şi
numai faptul de a-i privi este un izvor
de învăţătură” (Sfântul Ioan Casian,
Convorbiri duhovniceşti, în, PSB, vol. 57,
trad. prof. Vasile Cojocaru şi David
Popescu, introd. şi note, Nicolae
Chiţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p.
502). Sfântul Maxim consideră că
această imitaţie dezvăluie în sine „toată
măreţia înţelepciunii dumnezeieşti,
purtată în chip tainic de către făpturi”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Răspunsuri către Talasie, în Filocalia,
Vol. III, trad., introd. şi note, Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma,
București, 1994, p. 238). Urmarea sau
reproducerea unui model nu afectează
libertatea sau personalitatea, ci le
amplifică. Fiecare alege modelul care i
se potriveşte şi adaugă la acesta
specificul său.

Viaţa creștinului este o invitaţie la

sfinţenie, la libertatea specifică fiilor lui
Dumnezeu (Romani 8, 21), iar răspunsul
liber la aceasta presupune apropierea
de oameni, care ne pot conduce spre
atingerea scopului nostru. Aceasta nu
este o subordonare care ne limitează, ci
este o legătură vie, diferită de cea dintre
maestrul și discipol, în care cel dintâi
care se pronunţă numai din exterior.
Părintele duhovnicesc se apropie atât
de mult de ucenicul său, învăţându-l în
primul rând frica de Dumnezeu. În acest
sens redăm îndemnul oferit de Avva
Paisie unui ucenic, care-l întreba ce să
facă pentru sufletul său nesimţitor şi
fără frică de Dumnezeu. Răspunsul
întăreşte cele afirmate: „Du-te, lipeşte-
te de un om, care se teme de
Dumnezeu, şi în preajma lui învaţă să te
temi”( Patericul, Avva Pimen, p. 276).

Înţelegem din cele precizate mai sus că

persoana cu viață sfântă nu transmite
celor din jur numai un cod de reguli
scrise sau orale, sau o serie de tehnici
de meditaţie, ci, mai curând, o relaţie de
prietenie, în cadrul căreia oamenii cresc
şi se dezvoltă împreună. Omul care a
dobândit sfinţenia, vorbeşte cuvintele
lui Dumnezeu. Iar acestea sunt asumate
ca atare, pentru că sunt transmise de
Duhul lui Dumnezeu (Ioan 17, 14), care
împarte daruri felurite (I Corinteni 12, 4-
12). Împărtăşirea și cultivarea acestor
daruri înseamnă să păşim pe urmele
sfinților, pentru a cunoaşte adevărul, a
săvârşi binele şi a cultiva frumosul.

La sfârșitul veacurilor, Iisus Hristos

dimpreună cu sfinții vor judeca lumea
(cf. Matei 19, 28; I Corinteni 6, 2).
Dumnezeu a încredințat judecata Fiului,
care S-a făcut om și sfinților, care au
fost tot oameni. Atunci nu va mai fi loc
de justificări, de motivări sau
îndreptățiri, pentru că prezența celor din
neamul nostru în ceata sfinților ne arată
cine puteam fi și cine am ajuns de fapt.

Pr. Filaret RUSCAN – consilier eparhial

 

# ANTERIORUL URMĂ TORUL $

Powered by ArhiepiescopiaSucevei.ro 2021

  