CARDENIO

DUCELE RICARDO DE AGUILAR

PEDRO fiul său
FERNANDO fiul său mai tânăr
CARDENIO
DAN CAMILLO tatăl său
LUSCINDA iubita lui Cardenio
DON BERNARDO tatăl ei
GERARDO
DOROTEA fiica unui fermier înstărit
SERVITOAREA DOROTEEI
UN CETĂȚEAN
UN PREOT
DUENNA
PĂSTORUL ȘEF
PRIMUL PĂSTOR
AL DOILEA PĂSTOR
MĂICUȚĂ, la mănăstire

1
 ACTUL I

Scena 1

Palatul DUCELUI RICARDO

Intră DUCELE RICARDO și PEDRO

PEDRO:
Iubite tată, cele ce mi-ai spus
Vin din senin și mă apasă greu
Pe suflet cu tristețe…

DUCELE RICARDO:
De ce, băiete?
Obișnuindu-mi limba să rostească
Al morții mele nume, nu-i aduce
Sorocul mai aproape chiar deloc.
Onoarea ce pe frunte-ncununată
O port de mult, ți-aș da-o mai departe
Cât încă-i verde și îmbelșugată,
Nu veștejită. Vrednic e bărbatul
Ce-mi moștenește gloria și ducatul.

PEDRO:
Mândria ce mi-o dai mă-mbujorează.

DUCELE RICARDO:
Nu te gândi că te-aș flata, drag Pedro,
Sau că atârnă dragostea-n balanță
Mai greu decât atenta judecată.
Precum oglinda cea curată, tu
Arăți virtutea tinereții mele
Și sângele bătrân mi-l liniștești:
Pe când Fernando, fratele-ți iubit
2
Năbădăios își risipește viața
Și numele cinstit pe care-l poartă,
Nesocotindu-mi vrerea și-a lui stare.
Cu firea-atinsă de sălbăticie
El face rău onoarei casei noastre
Și trebuie strunit numaidecât.

PEDRO:
Mă-ncred în al meu frate și sunt sigur
Că, de la înălțimea-nțelepciunii,
Își va răscumpăra în ochii Curții
A tinereții fierbințeală multă,
Și aurită îi va fi purtarea.

DUCELE RICARDO:
Profet să fii, căci dulce ți-e cuvântul!
Dar eu îi cumpănesc necumpănirea
Și las trecutul să-i prezică firea.
Trezesc suspiciunea și-ndoiala
Ale sale insistențe mari
Și rugăminți aprinse și-ncordate
Cu care-a smuls cu greu a mea-nvoială
Să părăsească prea degrabă Curtea.
Tu-i ești apropiat și sper că poate
Inima lui ți s-a deschis, și astfel
Ai ști să dai o formă mai plăcută
Neliniștii din suflet ce m-apasă.

PEDRO:
Nu știu de ce a insistat să plece;
Dar spune că-și dorește banii
Să cumpere un armăsar anume
Ce-i e pe plac, și-l cere pe Cardenio,
A bunului Camillo fiu, dibaci
În mânuirea cailor de rasă,
Să-i fie de-ajutor în târguire.
3
Cardenio i-e cunoscut din Franța
Și cu mult drag la Curte-l recomandă.

DUCELE RICARDO:
Plecând urechea la ruga lui Fernando
Eu pe Cardenio l-am chemat la curte.
Fă tot ce poți să îl formezi, drag Pedro,
În confident al tău în ce privește
Grozava rătăcire-a lui Fernando.
Să ne prezinți când tânărul ajunge.

Ies.

4
Scena 2

Orășelul Almodovar.
Intră LUSCINDA și CARDENIO.

CARDENIO:
Luscinda, dragoste, nu mai hrăni
Suspiciuni ce-aievea nu pot fi!
Te porți nedrept și nu îți șade bine,
Mi-e greu să-ți spun; căci tot ce te așteaptă
E bun și te-mbunează. Nu-i obstacol
Să mi se-mpotrivească, decât astfel
De mari întârzieri ce rod răbdarea
Sub apăsarea rece-a judecății;
Întârzieri ce nu tocesc iubirea
Ci dimpotrivă, o ascut mai grabnic.

LUSCINDA:
Te-ndatorezi prea mult iubirii,
Pe mine și pe tatăl tău pețindu-i:
Se poate întâmpla ca el să-ți spună
Că nu mă vei avea, și gata;
Și tu, ce-i ești supus în toate,
Va trebui să uiți că mă iubești,
Și-atunci, Cardenio, durerea mea
Va fi prea mare, prea îndoliată
Pentru o astfel de tânără fată.

CARDENIO:
O, nu mă-mpovăra cu-asemeni temeri
Și nu gândi că vârsta-naintată,
Deși a stins văpaia-ndrăgostirii,
I-a luat lui tata și privirea dreaptă.
Frumusețea ți-o nedreptățești
Și Venus se încruntă furioasă
Dac-al său dar tu îl renegi așa,
5
Căci ai un chip în stare să îl facă
Și pe un pustnic înghețat, de stâncă,
Să sară din chilia-i și să-și ardă
Rozariul sfânt, de dragul sărutării;
Ochii tăi nasc șiraguri de dorințe
În cei ce le privesc lumina, pururi.
Nu poți avea motiv să te-ndoiești.

LUSCINDA: De ce?
Când nu cutezi s-alegi fără părinte
Și când iubești, tu nu cutezi să juri?
Doar ochii nu îi sunt de-ajuns privirii;
Pot eu – crezi tu – cumva, întrucâtva
Atinsă de-ale tale vorbe dulci,
Să mă așez și să aștept convinsă
Spunând-mi doar „El vrea, dar nu cutează”?

CARDENIO:
Nu văd în tine-arzând deloc fervoarea
Aprinsă de iubirea tinereții.
E „da”-ul tău ca-n fața unei mese
Când nu ți-e foame, iar iubirea ta
E-atât de prefăcută-ncât se sparge
Chiar neatinsă, moare înghețată
‘Nainte să apuc să o dezgheț,
Pe când a mea, ca un ținut privit
De ochiul lui Hyperion, de foc,
Mă arde aprig cu a sa căldură.

LUSCINDA:
Tatăl meu –

Intră DON BERNARDO

DON BERNARDO:

6
Cum așa, Cardenio, în văzul lumii? Pețești prea în grabă. Ai cerut deja
binecuvântarea tatălui tău, care se cuvine să fie primul să descurce-aceste
ițe?

CARDENIO:
Nu încă, tatei nu i-am spus pe larg,
Deși îi sunt supus în tot ce fac;
Atât i-am spus: că-mi urmăresc soție!

DON BERNARDO:
Urmărești! – Mai lasă urmărirea: nu contează. – Te poți opri în urma ei,
spunându-i c-o urmezi și c-o vei prinde; dar Doamne, nu-nainte ca tatăl tău
să îți dea drum liber. – Pe scurt îți cer, iar ea îmi spune că sfaturile mele-i
sunt și ochi să vadă și tălpi să pășească, să încetezi cu insistența până când,
după cum ți-am mai spus, Camillo mi se-arată de acord cu noi: odată ce îmi
spune, s-a făcut. Dar până-atunci, pețirea ta nu are viață și nici început.

CARDENIO:
Domnul meu, îi voi afla părerea
Încă-nainte să adorm diseară;
La răsărit vei ști dorința lui –
Eu plec. O, virtuoasa mea Luscinda,
Odihnă-atât de dulce îți doresc,
Ca frumusețea ta, să-ți stea pe gene;
Ține minte și fii credincioasă –
Din nou, adio!

Iese CARDENIO.

DON BERNARDO:
Tatăl său este pe-atât de zbuciumat, pe cât e de capricios în toane. De n-aș
crede că firea tânărului Cardenio nu este modelată după mintea mamei
sale, aș fi nebun să-mi dau consimțământul la această potrivire: și, ca să fiu
sincer, dacă ochii mei îți pot dirija mintea, aș vedea în acest oraș douăzeci de
bărbați mai potriviți alegerii tale. Nu spun toate acestea ca să-ți ofilesc
afecțiunea pentru el: înțelesul vorbelor mele este că prețul pe care ți-l pui
7
față de el, l-ar plăti mulți alții, și mai buni decât el, privind virtuțile tale ca
pe-un lucru într-adevăr rar și valoros; iar dacă nu îl va putea plăti, vei fi mai
de preț în ochii altcuiva.

LUSCINDA:
Supunerea mea, domnul meu, este înlănțuită sfaturilor dumneavoastră.

DON BERNARDO:
Înțelept și bine spui. Mă tem că dragul tău e puțin atins de sminteală, și-o
vei regreta la scurt timp după ce se dovedește astfel.

LUSCINDA:
Domnul meu, mărturisesc că mi-e mai drag dintre toți bărbații pe care-i
cunosc; dar acest drag nu înseamnă nimic fără consimțământul
dumneavoastră.

DON BERNARDO:
Vom auzi în curând ce dorește tatăl lui, și ne vom proceda în consecință. Nu-
mi face mult pe plac această potriveală, dar nici nu mă voi opune cu tărie: s-
o lăsăm puterilor ce conduc aceste treburi și atât. Vino, să ne grăbim acasă,
fata mea.

Ies.

8
Scena 3

Intră DON CAMILLO cu o scrisoare.

DON CAMILLO:
Cum se face că Ducele l-a luat în seamă într-atât pe fiul meu încât îl
dorește neapărat la curte și îmi ordonă să- l trimit imediat ce văd
scrisoarea?
Călărie! Ce știe Cardenio despre călărie? Cred că nu-i în stare de mai
mult decât să convingă o mârțoagă să galopeze, doar dacă n-a învățat
călăria în Franța. S-ar putea să fie așa, fiindcă a fost plecat acolo
îndelung timp. Dar nu l-am auzit vorbind prea mult despre călărie. Dar
nu contează: dacă nu e un călăreț bun, e totuna în cazul acesta,
trebuie să meargă la curte. Prinții au întâietate absolută; au dreptul de
a face ceea ce doresc oricând, cu excepția a ce nu pot face.

Intră CARDENIO.

Oh, vino, domnule; citește această scrisoare: Ducele Ricardo

poruncește să-i intri în grații.

CARDENIO încearcă să vorbească dar este întrerupt de tatăl său.

Nu mai trage de timp, citește-o: nu trebuie să-i răspund în scris nici eu,
nici tu, ci trebuie, pe scurt, să-i răspunzi prin propria persoană
întreagă. Citește tare.

CARDENIO:
Domnul meu, dă-mi voie s-o citesc.

DON CAMILLO:
Eram prost dispus deunăzi din pricina noilor tale costume: acum cred
că soarta trebuie să-ți fi fost croitor, fiindcă de-acum sunt pentru
Palatul Ducelui.

CARDENIO: Ha! La Curte?

9
DON CAMILLO:
Casa tatălui tău e prea prăfuită. Ducele Ricardo, după cum cred că
știi, este unul din mai-marii Spaniei, iar
Ducatul său e în cea mai frumoasă parte a Andaluziei.

CARDENIO (aparte):
Ce e mai bine, să slujești o stăpână sau un Duce? Sunt chemat să-i
fiu slujitor, dar chemarea mea e către
Luscinda.

DON CAMILLO:
Vei găsi că-ți este lăudat mult talentul la călărie în scrisoare; ești un
călăreț atât de bun?

CARDENIO:
Până acum am fost mereu lăudat pentru postura mea, sau batjocorit.

DON CAMILLO:
Ia laudele una câte una, tot a treia va fi o batjocură. Nu aștepta, deci,
laude. Aici se împletesc și ruga și porunca;
nu le poți nega, trebuie să mergi, e clară scrisoarea.

CARDENIO (aparte):
Orice destin ar întâlni plecarea mea, nu va fi bun; ce las în urmă face
orice bine searbăd.

DON CAMILLO:
Va trebui să mergi neapărat; el mai degrabă te conjură, nu te roagă.

CARDENIO (aparte):
Nu-l va mișca dragostea mea acum.

DON CAMILLO:
Crescut-au destine mai mărețe din pământ mai aspru.

10
CARDENIO (aparte):
Ce va crede tatăl ei despre mine, când se așteaptă ca fiica să-i fie pețită
chiar diseară?

DON CAMILLO:
Acele părți răzlețe de virtute ce-i sunt în fire, Curtea le va șlefui, lipi și
îndrepta.

CARDENIO (aparte):
Va crede sigur că mă port ușuratic, dezonorant sau nebunesc, fără
îndoială; ba chiar necinstit; să-i forțez mâna cu consimțământul tatei,
pe care nici măcar nu l-am atins cu-o rugăminte.

DON CAMILLO:
Ei, domnule, ai citit-o?

CARDENIO: Da, domnule.

DON CAMILLO:
Și-ai chibzuit la ea?

CARDENIO: Atât cât pot.

DON CAMILLO:
De poți fi pețit de buna soartă, trebuie să mergi.

CARDENIO:
Cum vă e placul, domnule.

DON CAMILLO:
Desigur, și chiar mâine: nu-atunci e termenul dat de scrisoare?

CARDENIO:
Ba da, domnule.

11
DON CAMILLO:
Trebuie deci să mergi pe loc, să împlinești dorința Ducelui; și să nu
uiți să-i mulțumești lui Dumnezeu
Atotputernic, căci îți deschide astfel calea să obții, în sfârșit, ceea ce
știu că meriți.

CARDENIO:
Tată…

DON CAMILLO:
Trebuie să mă gândesc la cele trebuincioase, fără de care ai pleca
nepregătit, și ți le voi trimite imediat. Vino acum în garderoba mea,
acolo să vorbim mai multe.

Iese DON CAMILLO.

CARDENIO:
Chemat la Curtea Ducelui Ricardo,
Să-i fiu însoțitor fiului său?
Va trebui să mă supun pe loc
Dorinței tatălui meu, vrând-nevrând.
Dar la Luscinda să alerg să-i spun
Ce s-a-ntâmplat aici în astă seară,
Cât și tatălui ei, să-i cer s-aștepte
O zi sau două înainte ca
Să-mi dea iubita dulce altcuiva,
Până vom înțelege vrerea Ducelui.

LUSCINDA apare la fereastra cu gratii.

Iată, frumoasă mea îmi luminează casa! O, adaugă al vocii dulce

cântec,
Precum privighetoarea dimineața, Și mă voi crede-n Paradis pe loc!

12
LUSCINDA:
Ce spune tatăl tău?

CARDENIO:
Încă nu știe.

LUSCINDA:
Atunci nu-i spune.

CARDENIO:
Să nu îi spun? Dar nu chiar tu mi-ai spus
Consimțământul lui să îl obțin
Pentru iubirea noastră?

LUSCINDA:
Așa o fi, dar eu m-am răzgândit.

CARDENIO:
Răbdare, draga mea.

LUSCINDA:
Răbdare! Și mai ce? Mi-e focu-ncremenit! Aș suspina, de-aș pierde-un
soț, probabil; Dar să nu-l am deloc… De strig „robie”,
Să-mi piară libertatea.

CARDENIO:
Ce gând aduce-acestea?
Acum văd clar că tu nu ții la mine.
Duce, mă supun poruncii tale
Oricare-ar fi aceasta: de vrei război,
Îți vin soldat la oaste; sau de vei vrea
Să-mi desfășor mătasea orelor
La Curte, un sclav al modei trecătoare,
Cu dragă inimă accept exilul
Acesta lenevos, cât voi trăi,
De când Luscinda mi-a rostit destinul.
13
LUSCINDA:
Ce vrei să spui? De ce vorbești de Duce? De ce război, sau curte, sau
exil?

CARDENIO (arătându-i scrisoarea Ducelui): Cum a ajuns la mine-așa

scrisoare,
Nu știu, dar iată, Ducele mă cheamă. Venind să-i spun lui tata ruga
noastră Eu l-am găsit citind această foaie,
Și ea mă cheamă negreșit la Curte, Pe loc să merg, serviciul să-mi ofer.

LUSCINDA:
Acum îți înțeleg întârzierea –
Luscinda n-a fost vrednică de tine.
Să mergi la Curte? Da, și-acolo poate,
De fapt desigur, ai să vezi o alta
Frumoasă foarte și fermecătoare,
Deprinsă să alinte, și atunci
Te va cuprinde spiritul tăriei
Și îi vei spune: „Tată, de-ți e pe plac,
Găsit-am o iubită…”

CARDENIO:
… rău mă judeci:
Mereu sunt sluga ta, așa să știi,
Nici marea, nici pământul n-or să schimbe
Iubirea mea, de le-aș primi pe toate.

LUSCINDA:
Dar când pornești?

CARDENIO:
Chiar mâine, draga mea, îmi cere Duca,
Și astfel ne restrânge sărutarea
Și ne scurtează trista despărțire
Și schimbul unei mii de jurăminte
Cu iureșul și graba neplăcută.
14
Iubiții au discuții mai urgente
De dezbătut, decât visează prinții
Sau cunosc măriții demnitari,
Iar tronul lui Cupidon e mai mare
Decât ceremoniile lumii-ntregi. De ce oftezi?

LUSCINDA:
Cardenio, dă-mi voie
Să îți șoptesc ce, de n-ar fi plecarea,
Mi-ar fi rușine să îți spun aievea:
Mi-e inima-ncărcată mult de temeri
Că veselia și splendoarea de la Curte
Îți vor știrbi iubirea pentru mine
Și chipul mi-l vor șterge-n amintiri,
Iar eu, rămasă-aici, voi plânge
O dragoste plecată pe vecie…
Batjocura femeilor în casă.

CARDENIO:
O, lasă-mi cuvintele să te-aline,
Să-ți întărească liniștea în suflet –
Fidel îți voi fi eu întotdeauna,
Ca soarele din cer către lumină
Și umbra neagră către întuneric,
Precum dorința către frumusețe,
Și de m-abat, îndată să mă prindă
Ticăloșia-n mreje-atât de mari
Încât pedeapsa să lovească-asemeni
Celor mai mari minciuni și nedreptăți.

LUSCINDA:
Ajunge, sunt convinsă: voi rămâne
A ta, cu hotărâre neobosită.
Revino iute, bătrânii-s schimbători
Și-și uită pentru bani cuvântul dat.
15
De-ncepe alt bărbat să mă pețească
Când ești plecat, se poate mult prea lesne
Să mi se-ncerce greu loialitatea
Sau dragostea supusă de părinte.

CARDENIO:
N-ai teamă, căci cu cea mai mare grabă
Eu voi lucra să mă întorc la tine.

Ies.

16
Scena 4

Un sat din Andalusia. Noaptea.

Intră FERNANDO, GERARDO și servitori cu lumini.

FERNANDO:
Aduceți-mi lumina mai aproape -
Și muzica cea dulce unde-i, domnilor?

GERARDO:
Îndată va începe, stăpâne.

FERNANDO:
Să nu îi lași să vină prea aproape.
Privirea-mi zboară spre această fată
Prin cețurile reci ale-nserării,
E de născare simplă, dar frumoasă
De parcă toată măiestria firii
S-a-ngemănat s-o-alcătuiască astfel
Cu fantezia cea mai generoasă. Și ce?
Obscuritatea nașterii nu poate
Umbri sclipirea ce în ochi îi arde,
Făcând-o toată, parcă, din lumină.
Cântați, maeștrii mei, dar strunelor
Pioasă mângâiere să le dați;
Pe sunet să mi-l dăscăliți așa
Încât urechea somnoroas-a nopții
S-o alinte și să miște lenevos
Melancolia din culcușul ei
Iar nepăsării firea să i-o schimbe
Și s-o prefacă în bunăvoință.

Începe muzica.

Ea mă conduce spre uimire! Când,

Din când în când, o-aud vorbind de Curte,
17
Cu zvonul doar și bănuiala sfetnici,
Se-aprinde-atât de tare-ncât ai zice
C-a risipit acolo timpul ca regină
A șapte stăpâniri neîntrerupte.
Când se apleac-apoi la starea țării,
Ce simplu, ce modest, ce virtuos,
Ce sănătos e cugetul ei care
Numește frumusețea-adevărată
Zeflemisind înfumurarea artei;
E liber deopotrivă să gândească
Și să înfăptuiască ce e bine -
Iar inima mi se îngreunează
De scârbă pentru ranguri și origini
Ce-mi sună-acum a goale tinichele,
Iar eu devin țăran prin năzuință.
Cântați într-una - doarme prea adânc -
Ba nu! Liniște! Nevăzuți să fiți!
Sclipirea zilei la fereastra-i văd;
O, luminiță binecuvântată
De mâna ei trezită-n miezul nopții!

DOROTEA apare deasupra la fereastră.

DOROTEA:
Cine-i acolo de pețește-n toiul nopții? Ce ești?

FERNANDO:
Sunt unul ce de dragul tău privește noaptea fără stele!

DOROTEA:
E domnul meu Fernando, de nu mă-nșel.
Mi-ai auzit răspunsul și e straniu
Peste măsură să i te opui.
Bunul meu domn, fi-ți prieten ție însuți
Și sănătății tale, uită-mă,
Și lasă faimei mele modestia;
18
Nu sunt de plâns durerile ce juri
Că-n chinuri te căznesc, și nu se poate
Sub umbra mea să semeni, sau să crească
Simțirea nobilă de care-mi spui.

FERNANDO:
De ce spui asta, Dorotea mea?

DOROTEA:
Vai, scumpe domn, nenumărate pricini
Am ca avântul să ți-l stăvilesc.
Ascultă orele mai bune deci,
Căci pe acestea le veghezi zadarnic.
Povești citit-am despre tineri lorzi,
Și teamă-mi e că sunt adevărate,
Ce astfel au cântat la geamuri rele
Și și-au turnat în rime suferința
Iar fete simple, cum sunt eu, au pus
Pe piedestaluri 'nalte, idolatre,
Chiar spre rușinea Celor Sfinte, astfel,
Apoi lăsându-le să-și plângă soarta
Și să suporte tot disprețul lumii.

FERNANDO:
În amintiri îți pui credință mare
Când vine vorba de puține rele
Ce le-au pățit și mai puține fete,
Iar teama ta e mult prea-ncăpătoare.

DOROTEA:
Eu spun atâta doar: să fim modești,
Căci castitatea nici un rău nu face,
Pe când să dai crezare unui spirit
Ce-animă jurăminte-nflăcărate
Așa cum spui, se poate s-aducă-n schimb
Durere de-o parte sau de alta. Acasă!
19
Du-te, doamne! Ce-mi spui nu se cuvine;
Ce-mi cânți îmi sună aspru și fără tact,
Și până și parfumul ce-l porți, și-l simt,
Îmi pare mai neplăcut decât mireasma
Viorelei de câmpie...

FERNANDO:
Cu cât m-alungi,
Cu-atât mă-mbii să stau.

DOROTEA:
Bărbați ca tine
Își fac din tot desiș de poticneală.
Nedreptățesc acum ce-ncerc să-mi apăr -
Cuvântul de fecioară - stând de vorbă.
Să vă îndrepte deci virtutea voastră
Către-mplinirea vreunui țel mai nobil!

Iese DOROTEA.

FERNANDO:
Stai, luminoasă fată! Vino-afară
Și lasă-mi o speranță mai plăcută.
S-a dus, dar nu-i nimic, căci servitoarea
O voi plăti să îmi deschidă calea. -
Dar cine sunt, să fiu respins așa?
Mezinul unui prinț? Ei și, ce dacă?
De ce să te opreasc-a ta noblețe
De la împreunare mai comună?
Ea e alcătuită tot din lutul
Ce forma unui duce o-ntrupează,
Dar mai pur! Și de eu îmi pierd titlul,
Ce nu-i din mine însumi, ci-al sorții dar,
Sau din vechimi, izbândă neștiută
A vreunui străbunic nespus de nobil,
Atunci ea moștenește doar pustiul
20
Ce mă-ncarcă. Va trebui să cad
Ca s-o câștig, s-arunc deoparte titluri,
Și să renunț la mândre afectări,
Decât să le fiu slugă prea cuminte.
Ni-s titlurile daruri din trufii,
Dar înțelepții râd de fandacsii.

21
Scena 5

Palatul Ducelui.

Intră PEDRO și CARDENIO.

PEDRO:
Deși e scurt răgazul ce-a trecut
Decând la curte ai venit, să știi
Că Ducele ți-a arătat un drag
De-s oamenii mirați, Cardenio.

CARDENIO:
Stăpâne drag, atât de prietenos
Am fost primit încât roșesc obrajii,
Rușinați de-a lor nevrednicie.

PEDRO:
Și cel ce e-ncântat mai mult ca toți
Că ești la curte-acum e chiar Fernando,
Și te privește cu atât respect
Și-ii ești atât de drag încât eu simt
Invidia cum începe să-și reia
Din vechile-obiceiuri...

CARDENIO:
...Stăpâne, eu voi...

PEDRO:
Măritul Duce arde vrând să știe
De ce Fernando e plecat adesea
Și, domnule, ar lua-o ca hatâr
Ce-ți stă-n puteri și nu i-l poți opri,
Să-i spui îndată tot ce doar tu știi.

22
CARDENIO:
Văd ce țintiți, stăpâne, dar...

PEDRO:
Poruncă
A Ducelui primit-am, mă supun.
Eu sarcina ți-o-ncredințez și voi
Privi cu grijă cum o împlinești,
Cum mi-aș privi un frate. Iată-l, vine.

Intră FERNANDO ca după călărie.

FERNANDO:
Stârnește sângele această muncă
A îmblânzirii cailor sălbatici.
Englezii lenevoși se străduiesc
Să călărească doar pe cai cuminți.
Dar călărețul cel adevărat
Își îmblânzește singur armăsar,
Iar iapa și-o învață din nimic
S-ajungă la înaltă dibăcie.

PEDRO:
Drag frate, bună ziua! E devreme!
FERNANDO:
Stimate domn, de-aici plăcerea-i dublă:
A minții mulțumire excelentă,
Și-a trupului destindere unite-s!

PEDRO:
Te las, atunci. Drag frate, mă înclin.

FERNANDO:
Privește-acest viteaz înflăcărat,
Nu-i călăreț mai nobil decât el.
Îl poți vedea urcându-se în șa
23
Și săvârșind minuni pe armăsar
De-ai spune că e una cu șoimanul.
Nici chiar Perseu nu călărea ca el;
Nici Parții, galopând fără de ham,
N-au grația și forța lui, nu zici?

PEDRO iese.

FERNANDO:
Din toate darurile ce-mi sunt date
Prin grația lui Jupiter, bogată,
Mai multă bucurie ca oricare
Mi-aduce acela-l prieteniei tale.

CARDENIO:
Iar eu cu-același drag și grijă mare
Privesc prietenia ce-mi arăți
Și scumpă mi-e la suflet...

FERNANDO:
...Drag Cardenio,
Spune-mi acum mai multe de domnița,
Iubita ta Luscinda, ce-ți lipsește,
Și despre care mi-ai ținut secrete.
Vorbește-mi de comoara tăinuită.

CARDENIO:
Ce-i place dragostei să se audă...
De-i Rai pe-acest pământ, stăpâne drag,
În care dragostea ascunde tot ce vreau,
Este în ea - atât e de frumoasă.
Luscindei i-am purtat flacără-n suflet
Și-am onorat-o încă din pruncie,
Și ea la fel pe mine, neschimbată,
Pe cât a ajutat-o tinerețea.
Cum am crescut, crescut-a și iubirea,
24
Atât de mult încât prea-bunu-i tată
Mi-a interzis să îi mai calc în casă...

FERNANDO:
La fel ca tatăl Thisbei pentru Piram.

CARDENIO:
Acest sever obstacol n-a făcut
Decât dorința s-o dospească dulce,
Văpaia s-o aprindă mai vârtos.
Deși pe limbă ni s-a pus tăcerea,
Condeielor s-a-mpotrivit zadarnic,
Iar noi adeseori ne-am scris în taină
Și cu adâncă zbuciumare-n suflet,
Șoptindu-ne secretele din inimi.
Câte scrisori i-am scris, nu pot să număr
Și câte cântecele și poeme,
Ale pasiunii mele mărturii Din suflet.

FERNANDO:
Prietenia ce ți-o port
Trece cu mult de granițele grației
Și se prechimbă în iubire mare,
Astfel, am trebuință de înțelepciune
Nu doar când vine vorba de-armăsari;
Și ca-ntre prieteni să nu fie taine,
Îți voi mărturisi tot ce-am în minte,
Dar mai cu seamă gândul de iubire,
Cardenio, iubite prieten drag;
De vrei s-auzi, am și eu o stăpână.

CARDENIO:
Cu drag, domnia-ta.
FERNANDO:
Ascult-atunci!
O țărăncuță mi-a stârnit iubirea,
25
Ce e supusă tatei, cum se pare,
Și-are părinți bogați peste măsură.
E-atât de castă și de minunată,
Că nimeni ce-o cunoaște nu va spune
În care dintre farmece-i mai mare.
Și-aceste însușiri ale copilei
M-au stors din dragoste o hotărâre:
Îi voi învinge cinstea neștirbită
Jurându-i să o iau pe loc soție,
Căci altfel eu mă zbucium în zadar.

CARDENIO:
Și cum o cheamă?

FERNANDO:
O cheamă Dorotea.

CARDENIO:
Și tatăl tău, Ducele, Don Ricardo,
Aflat-a despre asta? El consimte?
Legat de prietenia ce ți-o port,
Egală cu a ta, ce mi-o porți mie,
Sunt nevoit să-ncerc să-ți schimb părerea
Și să-ți opresc avântul până când
Chiar Ducele acordul ți-l va da.

FERNANDO:
Te rog Cardenio, hai să schimbăm vorba.
E gata de galop Napoletanul?

CARDENIO:
Dă-mi voie totuși să vorbesc cu tine
Și nu lua seama la afecțiune,
Ci cu dreptate să-mi asculți cuvântul:
Nu-ți azvârli, te rog, întreaga viață
În creuzetul aspru al mâniei
26
Tatălui tău...

FERNANDO:
Întâi o iapă trebuie călărită
Ceea ce doar răbdarea înlesnește.

CARDENIO:
Cel mai ades iubirea nu-i iubire,
Ci poftă, căutând doar mulțumirea.
Îndată ce-o obține, ea e moartă,
Decade și degrabă se retrage.

FERNANDO:
Ea va afla dorința mea de domn
Prin îmboldiri voioase și prin semne
Cu grijă-alese ale grijii mele.
Intră GERARDO. GERARDO:
V-așteaptă Ducele, stăpâne, iute!

CARDENIO:
Nu-s jucării copilele, stăpâne.

FERNANDO: Iubire!
În care dintre limbile din lume
Înseamnă oare-acest cuvânt și cinste?
Hai, Cardenio.

Ies.

27
Scena 6

Camera DOROTEEI. Noaptea.

Este liniște. Se aude muzică de la depărtare.

DOROTEA:
Fiesta în piață astă seară?

SERVITOAREA:
Nu doarme nimeni, muzica e tare.

DOROTEA: Cum, din nou?

Și cine tot plătește-aceste jocuri?
Ai ferecat tu porțile, fetițo?

SERVITOAREA:
Stăpână, nu mai știu atât de sigur.

SERVITOAREA iese. Intră FERNANDO.

DOROTEA:
Vai, Don Fernando, ce v-aduce-aici?

FERNANDO:
Ce m-aduce? Vai, dar nu se vede?
Sau dragostea-i golită de-nțelegeri
Sau e prea generoasă în cruzimi,
Căci chinurile și durerea aspre
Ce dragostea mă face să suport
Sunt peste puterea inimii mele să rabde
De nu m-ajuți.

DOROTEA:
În fălci de leu de-aș fi
Acum eu prinsă, și sigură de-aș fi
28
De libertate, numai să-mi lepăd cinstea,
Mi-ar fi la fel de greu să rabd aceasta
Ca leului să-și uite firea sa.
Așa cum tu mă-nlănțui între brațe
Și mintea mea mi-o cetluiesc degrabă
Cu gânduri virtuoase, viguroase
(Ce-s altele decât cele din tine)
Așa cum vei vedea, de siluiești.

FERNANDO:
Spune-mi, cine-mi sortește-aceste chinuri?

DOROTEA:
Îți sunt vasal, dar nu sunt sclavă, doamne;
Și nici noblețea din înaltu-ți sânge
Pe-al meu, modest, nu-i liberă să-l spurce.
Eu mă respect, deși sunt doar o fată,
O fiică de țăran, femeie simplă,
La fel cum te respecți, fiind sânge nobil.

FERNANDO:
Nu-ncape răutatea-n frumusețe.

DOROTEA:
La mine nu răzbești cu violență
Cu bogățiile nu poți să mă-mbii,
Cuvântul tău nu poate să mă-nșele,
Privirile și plânsul să mă-ndure;
Dar de aceste calități le are
Acel pe care-ai mei părinți vor crede
Că bun va fi de soț să mi-l ofere,
Mă voi supune vrerii sale toată
Și nu mă voi opune nici o clipă.

29
Căci de rămân cinstită lângă el,
Chiar de renunț la multe desfătări,
I-aș da cu drag, voit, doar lui ce-mi ceri
Și ce te străduiești acum s-obții.
Vorbesc așa ca gândul să-ți abat,
Să nu cuteze-n veci a plăsmui
Că m-ar avea un om ce nu mi-e soț.

FERNANDO:
Dacă atât lipsește să te am,
Atunci privește, Dorotea mea,
E mâna mea, ți-o dau aici, acum,
Să fie-a ta și doar a ta în veci;
Atoateștiutorul Cer să vadă
Ca și icoana Prea-Sfintei Marii
Și să mărturisească - e aievea!

DOROTEA:
Doamne, te implor, privește bine
La cele ce le faci și la ce spui.
Vei mânia pe tatăl tău de iei
Soție un vasal comun, ca mine.

Să nu te-orbească frumusețea mea

Căci nu ajunge ca să-ți ierte vina:
Și de voiești să-mi faci un bine, atunci
Te rog, de dragul dragostei ce-mi porți,
Să-mi lași norocul să se-nvârtă-n sfera
Ce-i e menită, atât cât mi-e sortit.
Astfel de-mpreunări nepotrivite
Nicicând nu își păstrează desfătarea
Și nici plăcerea de-nceput n-o rabdă.

FERNANDO:
Dorotea mea, nu vei fi prima
30
Ce prin căsătorie se ridică
Și nici eu primul care, prin aleasă,
Mă-ndepărtez de măreții alese.
Și cum astfel nu plăsmuim lumi noi,
Accept-această onoare. Noroc pe soarta-ți!
Îți voi fi soț, mi-e martor Dumnezeu.

Dar de îndepărtezi din nou cu silă

Cerința mea, și îmi refuzi pețirea,
Uita-voi poate că sunt nobil domn
Și voi păta cu violență pactul sfânt.

Ce pricini, Dorotea, ar avea

Să creadă tatăl tău cel înțelept
C-un nobil de statura mea-ar putea
Să-ți intre în iatac chiar nechemat?

DOROTEA:
Îmi voi chema slujnica de afară,
Ca martor pe pământ să fie-alături
De martorii din cer. Hei, tu de-acolo!

Intră SERVITOAREA.

FERNANDO (către DOROTEA):

O, nu te îndoi de mine. Știu
Că-s oameni care spun că dragul
zboară, Iar alteori el pasul plimbă galeș,
Aici aleargă, iar acolo trece,
Aprinde-aici, iar rece e dincolo.
Pe unii îi rănește, alții mor chiar,
Începe-ntr-un moment, și-n altul piere.
Cetăți asediază dimineața
Iar noaptea le-a forțat deja să cadă.
Iubirii nu-i putere să-i reziste.
31
Respectă deci ce-a hotărât iubirea.

FERNANDO îi dă un inel.

O, Dorotea mea, îți jur din nou,

Și-ii chem pe sfinți să-mi fie martori iar,
Și îmi doresc o mie de sudălmi
De nu-ți voi fi loial, cum ți-am promis.

Ceremonia a avut loc. Fiesta continuă afară. Sfârșitul Primului Act.

32
 ACTUL II

Scena 1

Satul. Dimineața devreme. Fiesta continuă. Un dans sălbatic și beat.

FERNANDO intră dinspre casă. CARDENIO, care privea fiesta, îl vede.

FERNANDO:
Ah! S-a ajuns aici? La Dracu! La Dracu! La Dracu!
Unde-i sunt ochii, glasul, farmecele,
Alcătuirile frumoase fiecare
Și fiecare grație nespusă,
Părinții dragostei strălucitoare?
Nu-n ea, se pare, ci în mine sunt,
O boală ce le-a năzărit în ea.
Încet! Onoarea-n mine e scârbită
Privindu-se-n această oglindă neagră.

CARDENIO:
Ei, uite-l, chiar acolo. Domnul meu?
Nu mă aude... dar de ce privește
Atât de-nfricoșat, și se strecoară?
Oare-i întreg la minte...

FERNANDO:
Ce rușine!

CARDENIO:
Furtuna se-ntețește. E nebun?

FERNANDO:
Stai... să fiu sever cu mine însumi, dar nu nedrept. Se cheamă c-a fost
siluire? Nu, căci țipetele și strigătele ei m-ar fi îndepărtat. Într-adevăr,
și-a dat consimțământul; într-adevăr mi-a rezistat, dar numai în tăcere.
Și s-a născut vreodată un bărbat să nu riște vina de dragul desfătării?
33
Vina! Chiar așa - și-apoi pericolul, lacrimile, strigătele fetei ruinate,
urmându-mă la curte. De-acestea, de-acestea mă tem, așa cum fac
deja cu-a mea conștință, că-mi vor sfărma întrucâtva onoarea.

CARDENIO:
Prea cald, stăpâne?

FERNANDO:
Cum, Cardenio?
Mi-l cheamă vina-aici! Cardenio!
Mă vezi pe-o lume rea, iubit prieten,
Iar stelele revarsă suferință
Ce curge-n valuri peste noi de sus
Și nici o forță pământeană nu e,
Și nici o vrere omenească nu,
Să poată stăvili acest prăpăd.

CARDENIO:
Veniți acasă, doamne. E târziu.

FERNANDO:
Văd pe deplin acum, m-am cufundat
Într-o capcană lâncedă și aspră,
Morție într-atât încât gândirea
Se-oprește toată. Acum îmi văd pieirea.
Mi-a revărsat furia peste minte
Puhoi de rătăciri.
În veci pierdută
E-acum a fericirii amintire.
Mă tem că-n bezna nopții mă voi pierde.

CARDENIO:
Se risipesc și norii-n zori de zi.

FERNANDO:
34
„Cel mai ades iubirea nu-i iubire,
Ci poftă...”

CARDENIO:
Drag prieten, în năpastă
Se-arată școala dreapt-a prieteniei,
Și învățăm principiile prin care
Ne suntem prieteni neclintiți, să nu uiți!
Se îmbrățișează. FERNANDO:
Îmi pari acum, Cardenio, ca un soare
Și din șiroaie-adânci și zbuciumate
Răsari, ca zorii, după negre vise.
Prieten drag și bun. Mâine mi-e voia
Să călărim pân-la Almodovar
Un cal să văd, și să ne târguim.

CARDENIO:
Almodovar? E satul meu natal.

FERNANDO:
Acolo-s caii cei mai buni, se spune.

CARDENIO:
Este faimos, stăpâne, pentru caii
Cei mai frumoși din lume. Dar la Curte
Nu va dori chiar Ducele să stai?

FERNANDO: Hei, Gerardo!

CARDENIO (aparte):
Ce șansă apărută din senin
S-o văd din nou pe draga mea Luscinda...

FERNANDO:
De-avut-a cineva prieten loial,
35
Eu sunt acela, și mi-aduce slavă.

Ies.

36
Scena 2

Intră DOROTEA.

DOROTEA:
Pe cine voi privi fără rușine?
Nu este vreo fecioară să mă vadă
Fără să nu-mi înjunghie păcatul.
Cu ce m-ajută spusa că n-am vrut?
Atâta doar că-mi trâmbițează vina
Și faima mi-o rănește și mai mult. O, ce chin!
Să pari în ochii lumii înstărită
Dar să te știi săracă, ticăloasă.

Intră SERVITOAREA, apoi GERARDO cu o scrisoare.

SERVITOAREA:
Stăpână, e Gerardo, cu-o misivă.

DOROTEA:
O misivă! Doamne, cum mai tremur!
Bun Gerardo, stăpânul tău plecat-a
Spre Curte, nu-i așa?

GERARDO:
Nu, stăpână.

DOROTEA:
O, inima presimte. Unde e?

GERARDO:
Primit-a trebi în altă parte, doamnă.

DOROTEA:
Unde, te rog! O, spaima mă frământă!
37
GERARDO:
Două luni lipsi-va.

DOROTEA:
Unde? Unde!
Te rog să-mi spui! O Doamne,
Îmi pierd răbdarea-ntreagă!
A pus la cale asta? Din senin
Primit-a el însărcinare nouă?

GERARDO:
Doamnă, nu știu; și nici nu mi-e poruncă să vă aștept răspunsul. Vă las
deci în voie să citiți scrisoarea.

GERARDO iese.

DOROTEA:
O, inimă, ce chin e așteptarea.
Pecete, dă-te-n lături! De scrisoarea
Mi-aduce fericire sau năpastă,
Mi se cuvine toată și o merit.

Citește.
„Prudența ar trebui acum să ne învețe să uităm ce-a săvârșit
nechibzuința. Am făcut deja un pas înspre această înțelepciune,
impunându-mi să-ți spun adio.”

O! O! Mușcată și-aruncată!
O, ticăloasă și trădată!
Pierdută Dorotea! -
Cu inima rănită de o mie
De jurăminte strâmbe, mincinoase,
Înveninată de cuvânt mieros
Sunt acum cavoul cinstei mele,
38
Un palat negru, un sălaș al morții.
Te chem, mistuitoare dezolare
În acest templu ce ți se cuvine.
Aruncă deci pe dată afară vălul
Cel sfâșiat, ce nu se poate drege.

Ce pot să fac? - Să nu mă mai gândesc;

În voia întâmplării treacă timpul
Ce-am să-l trăiesc de-acum încolo tot.
Adio tată, n-am să-ți mai fac rău
Bărbați, adio, n-am să vă mai cred,
Femei, adio, n-am să vă rușinez
De-acum încolo. Unde plec, nu știu.
Să-mi fie întristarea călăuză.

DOROTEA iese.

39
Scena 3

O stradă, în fața casei lui DON BERNARDO. Intră CARDENIO și

FERNANDO.

CARDENIO:
Fiindcă îți dorești să-mi vezi orașul
Și ale prieteniei legi opresc
S-ascunzi comori din fața unui prieten
Dă-mi voie să-ți arăt acea domniță
De care-ți povesteam pe drum, stăpâne. E casa ei și poarta de fier
aspră,
Prin care ne șopteam noapte de noapte.
Lumina lumânării să ne-o-arate,
De-avem noroc! Dar iat-o vine-acum!

LUSCINDA purtând văl, însoțită de tatăl ei, DON BERNARDO și de

DOICĂ trec înspre casă, întorcându-se de la slujba de seară. CARDENIO
se ascunde. LUSCINDA își scapă cartea de rugăciuni, spre care se
îndreaptă FERNANDO, pentru a-i o înmâna. Ei îi cade vălul iar
FERNANDO îi vede chipul. Alaiul intră în casă.

FERNANDO:
Căzut-a vălul ca un nor ce-n cer
Alunecă din fața soarelui.
Ce înger, tânăr precum zorii zilei,
Dar mai frumoasă în obrajii rumeni.
Săriți în apărare, gânduri bune,
Căci altfel mă sălbăticesc pe dată.
Ce ochi! Ce Raiuri mici privesc bărbații
Stârnindu-le privirea! Paradisul
E în a ei alcătuire-ntreagă!
Te potolește, sânge, fii cuminte.
Ochii să-mi mut. Asemenea priveliști
Orbesc pe loc vederea omenească.
40
CARDENIO (se apropie):
Așa femeie, domnule, așa!

FERNANDO:
De ce aștepți?

CARDENIO:
Pe el nu l-ai văzut, tatăl Luscindei?
În el ascunse-s toate piedicile.
Amână nunta noastră, vrea ca tata
Să-i ceară-ntâi al său consimțământ;
Iar îndrăzneala mie îmi lipsește
Ca tatei să îi spun dorința noastră,
De teamă că nu va fi de acord.

FERNANDO:
Vorbi-voi eu cu tatăl ei. Sunt sigur
Că de adeveresc eu pentru tine,
Nu se va mai opune-atunci nuntirii.
Și-acum, fiindcă o faptă bună cere
Să fie răsplătită cu o alta
Te rog să mergi la Curte, să m-asiguri
C-ai mei vor fi cei șase armăsari
Pe care i-am văzut cu tine-alături
Și plin de zel tu mi i-ai cercetat.
Mai bine spus, ai noștri ei să fie,
Căci dintre ei te rog să ți-l alegi
Pe cel ce-ți place ție cel mai mult:
Poneiul, atul sau calul de război.
Astăzi îi scriu fratelui meu mai mare
Să-ți dea și galbeni ca să îi plătești.
Să pleci chiar mâine vreau. Acum adio,
Și ia-ți rămasul bun de la Luscinda.
41
Deslușește-i că mă ocup de tot.

CARDENIO:
Luscinda! Iubita mea Luscinda, eu sunt!

LUSCINDA apare la zăbrelele porții/ferestrei.

FERNANDO:
Spun oamenii că aurul răzbate,
Răspunde și răpune-orice pericol.
Eu spun că frumusețea e mai tare.
Nici Indiile bogate peste poate
Și nici chiar Vistierul Regelui
Nu m-ar putea nici chiar pe jumătate
Atrage să m-arunc în suferinți
Așa cum poate-această desfătare.
Frumoasă ești, Luscinda! Mărturisesc,
Domnești regină și tiran suprem
Pe inima-mi, chiar dacă-i răsculată.
Uzurpatoare simplă-i Dorotea.
Cardenio înlăturat va fi
Curând de vorba mea meșteșugită.

O, prietenie, ce vei face-atunci?

O, de-ar putea un om să se opună
Cu mintea sa la febra sângelui,
Sau să-i șoptească vorbe de-alinare
Furtunii ce în suflet aprig fierbe!
Atunci, Cardenio, ți-aș fi prieten drept.
Să mă condamne numai acei care
Născuți lipsiți de pasiune sunt
Sau n-au luptat nicicând în vrajba aspră
Ce arde-ntre dorință și virtute.
Iar cei, și sunt câțiva, ce, ca și mine
Cunosc ușurătatea tinereții
42
Să îmi surâdă înțelegători
Și indulgenți la propriile-escapade.

Iese FERNANDO.

CARDENIO:
Și cât eu voi lipsi, Luscinda dulce,
Un prieten nobil, oaspete cinstit,
Lordul Fernando va vorbi în locu-mi
Cu tatăl tău, binevoind a-i spune
Cu limbă prietenoasă, despre mine
Și de pețirea mea, jucând iubitul
Cât timp Cardenio-al tău va fi plecat.

LUSCINDA:
N-ai auzit nicicând de prieteni falși?
Ia aminte și nu iubi prin altul, Cardenio. Vine tata...

LUSCINDA iese.

CARDENIO:
Când suferința curge chiar din stele
Nu e putere pământească-n lume
Să poată stăvili prăpădul lor.

CARDENIO iese.

43
Scena 4

La Curte.
Intră DUCELE și PEDRO, cu o scrisoare de la FERNANDO.

PEDRO:
Îi am misiva scrisă nu demult
În care-mi cere aur să-i trimit,
Să ia șoimani de la Almodovar.

DUCELE:
Alți cai? Dar are grajdul plin deja.

PEDRO:
Stăpâne, văd că el nu crede asta.
Trimis-a pe Cardenio, scumpul prieten
Pe care îl aștept din oră-n oră.
Mă roagă să-l rețin câteva zile
Ca să-i testeze-astfel statornicia.

Fernado, frate drag, spre ce primejdii te îndrepți din nou?

Ies.

Scena 5

Înaintea casei lui DON BERNARDO.

Intră FERNANDO.

FERNANDO:
Cum aș putea, cu-onoarea neștirbită
Soție să mi-o iau chiar pe Luscinda?
Să uit jignirile îngrămădite
Pe Dorotea-ntâi, și pe Cardenio;
Ei ticălos sperjur, lui trădător;
44
Și mie însumi aspru acuzat,
Cu bună știință ucigaș onoarei,
Când făr' de ea, mi-e câinele mai nobil.
Dar lângă lațul chibzuinței, iată
Că desfătarea are-ntâietate
Și chiar conștiința zace copleșită
De dulcea frumusețe-ntrezărită.
Luscinda, sorginte a vinei mele,
Vino, și întărește-ți stăpânirea,
Ajută-mă s-alung zăbava-onoarei, Și sunt al tău întreg.

Intră DON BERNARDO și LUSCINDA.

DON BERNARDO:
Vai, domn cinstit, de ce aștepți afară?
De te-ndoiești că ești binevenit
Adus-am pe Luscinda-ncredințare.

FERNANDO (o salută pe LUSCINDA):

O, sărutul dulce ca mireasma
Ce-n primăvară ne alintă firea,
Dar rece precum roua dimineții
Ce se așterne-n florile deschise!
Spune-mi, Luscinda, tatăl te-a învins?
Îndatorirea te va răsplăti
Cu-acel câștig ce n-ai vrut să-l iubești?
Și lui Bernardo îi va datora
Fernando-ntreaga fericirea sa?
Dar nu! Citesc pieirea în privirea ta:
Mâhnirea strigă-n ochii tăi mai mult
Decât o mie glasuri ridicate
Chemându-mi deznădejdea.

DON BERNARDO:
45
 Hai, Luscinda,
Neștiutoare nu ești, domnul nobil,
Ce numai de-l numesc, întineresc,
Frumoasă te-a văzut, cu ochi de drag
Prin care inima-i vorbește răspicat,
Mai bine decât orice vorbă poate;
Ți se ivește astfel fericirea,
Și cinstea vine-acum în casa noastră.
Închipuiește-ți spița și noblețea
Celui ce te iubește - de le știi,
Prea mult nu le vei putea prețui.

LUSCINDA:
O, tată, în genunchi eu te implor
Să cugeți doar o clipă la ruina
Ce fiicei tale o sortești în pripă.
Mă jur, iar inima îmi sângerează,
Și-ți mulțumesc pentru blândețea ta
De pân'acum, dar bănui viitorul.
Ia seama, domnul meu, acela care
Prilejuiește vina unui altul
Nu poate fi nevinovat el însuși.
Nu da prilej de-ocară lumii-ntregi
Prin porunci aspre, și nu pune-n seama-mi
Cumplita spaimă de-a mă nesupune.
DON BERNARDO:
Te rog ascultă, nu-ți fie teamă nici de una nici de alta. Îți spun, fătucă,
spaima-ți e mai mare decât pericolul. Cât despre mine, îndată ce vei fi
soția acestui nobil lord, spaimele mele se vor fi terminat.

LUSCINDA:
Aș fi femeia cea mai încrezută
De nu m-aș socoti nevrednică
De-această onoare. Poate-a fost o dată
O vreme-n care jurămintele
46
Stăpânului Fernando, auzite,
Mi-ar fi robit nepriceputul suflet,
M-ar fi făcut a sa - dar a trecut:
Și-acum credința mea cea neschimbată
Și întărită de acordul tău,
Demult e dată lui Cardenio.

DON BERNARDO:
Atunci, cu-al tău acord s-o iei-napoi din nou! Tu, ca o fătucă proastă,
ți-ai risipit afecțiunea pe un om care nu dă doi bani pe ea. Unul ce te-a
lăsat pentru o escapadă la curte, spunându-și „Îmi voi face un loc acolo
acum, am vreme să mă-nsor când mă vor alunga.”

FERNANDO:
Așa cum se adeverește, draga mea,
Cardenio nu simte pentru tine
Cu înfocarea mea: iubirea sa
E doar zăbava unei ore dulci,
O pauză din muncă și ambiții,
Un sport al tinereții, moda vârstei.
O, de-ar cunoaște focul și speranța,
Sau îndoiala, măcar jumătate
Din fețele duioase-ale pasiunii
Ce-mi sunt tirani în oropsitul suflet,
N-ar fi plecat să-și caute norocul,
În ploconiri să își petreacă timpul
Înconjurat de slugile spășite
Și să își târguiască fericirea
Pentru onoruri șubrede și vane.

LUSCINDA:
O, cum suflă vântul împotriva-mi,
Ținându-i piept și fluxului din mare,
Cu înfiorătoare strigăte:
Mi-e teamă că mă voi pierde-n suflarea-i.
47
Stăpâne, poți uita ce se cuvine
Prin spiță-naltă unui nume nobil,
Sau legii sfinte a prieteniei,
Încrederii cu bizuință date,
Cinstei, onoarei sau chiar lui
Cardenio, Adânc jignit?
Gândește, domnul meu,
La dragostea ce-ți poartă, amintește-ți
Cât te-a servit, credința-i neștirbită;
Să cugeți că acum, oriunde-ar fi,
Favoarea ta e pizma-ntregii Curți
Și biruința tainică ce-o poartă
Cardenio-n suflet, cu recunoștință.
O, biet Cardenio, cât de mult te sprijini
Pe cinstea și onoarea-unui stăpân;
Copil smintit! Căci chiar acum îți fură
Tot ce-i mai drag inimii tale! - Iată,
Așa Fernando răsplătește astăzi
Virtuțile sărmanului Cardenio. (Plânge.)

FERNANDO (aparte):
Din adormire cinstea mi-o stârnește.
E vina mea că i-am vorbit asemeni:
M-arată mie însumi și mă tulbur.

DON BERNARDO:
Smintită e, smintită, curat smintită se adeverește.

LUSCINDA:
Abia acum încep să fiu. Te rog,
De dragul rânduielilor naturii,
De dragul dragostei nevinovate
Ce-i între tine și iubita-mi mamă,
(O Ceruri Sfinte, de-ar trăi acum!)
Mă iartă, fie-ți milă. Amintește-ți
48
Cum mama îmi spunea de mii de ori
Că tatăl său i-ar fi forțat ursita,
Dar când iubirea și supunerea
S-au înfruntat, deși acea din urmă
Se cuvenea să biruie, atunci
Degrabă mama mea fidelitatea
Și-a dat-o dragostei, și te-a luat soț.
Această faptă ai privit-o bine,
Și lăudat-a fost pentru aceasta,
Și pentru-această faptă-a fost cinstită!
Nicicând n-a înfierat-o neascultarea,
Iubirea ei a biruit orice
Și multă vreme-a prosperat alături
De tine, ca soție mult iubită.
Împrejurarea mea aceeași este:
Tu ești un tată, ce-l mustrai atunci,
Iar eu, ca mama, dar mai amărâtă.

DON BERNARDO:
Du-te, ești smintită. Fără îndoială, ai povești vechi destule ca să te-
ngropi în ele. - Cum, nu te poți lepăda pe tine însăți decât luând probă,
ha? - Te-ai mărita cu unul care nu te vrea? Într-adevăr nu vei putea fi
fericită decât pe calea ta? Ascultă bine-acum și ia aminte, să-ți ții limba
de acum încolo (și bag de seamă că e nedreptate chiar și să-ți cer să
înfânezi ce ai deja cu mult prea mult în tine); du-te, du-te-n calea ta,
auzi? Să te pregătești în două zile să fii măritată cu-n soț pe care nu-l
meriți; - așa să faci, sau pe sufletul tatălui meu răposat, nu te cunosc.

FERNANDO:
Plânge; bun Bernardo, fii mai blând cu ea.

LUSCINDA:
Vai de-această zi! De foc sunt prinsă,
Încercuită-n flăcări arzătoare
Și doar prin ele-am cale de scăpare.
49
Cum să găsesc tăria de-a trăi
Fără a tatălui blagoslovire
Sau pe Cardenio abandonându-l?
Altor fecioare, soarta le surâde;
Camăta, ce lumea-o stăpânește,
A izbândit în marfă să preschimbe
Chiar inimile, iar fecioarele
Au de ales doar când sunt licitate
Și se mărită fără socoteală.
Mai nobile izvoare va avea Iubirea mea, și nu se va pleca
Vreunui stăpân, ci doar celui iubit.

Iese LUSCINDA.

DON BERNARDO:
Du-te-n calea ta, nepotrivito - urmeaz-o, stăpâne; urmeaz-o chiar în
flăcări. Încăpățânarea aceasta trebuie înfruntată cu străduință la fel de
încăpătânată.

Iese FERNANDO, după ea.

Fata are dreptate: mama sa era exact la fel. Îmi amintesc, eram doi
ce-o pețeam deodată. Nu ne-a iubit pe niciunul, dar m-a ales pe mine
doar ca să-i facă-n ciudă socrului meu posac și căpos.

Intră DON CAMILLO.

Cine vine, Camillo? Acum rolul refuzului e-al meu -

DON CAMILLO:
Stimatul meu vecin, sunt foarte norocos să te găsesc de unul singur.
Am rugăminte.

DON BERNARDO:
Te rog s-o spui, stimate.
50
DON CAMILLO:
Domnule, de mult te privesc cu respect fără pereche, iar ce-ți voi
spune acum este dovada. Cunoști, domnule, că nu am decât un fiu.

DON BERNARDO: Da, domnule.

DON CAMILLO:
Și averea ce mi-a dat-o soarta cred că o cunoști destul de bine.

DON BERNARDO:
Este cinstită, domnule.

DON CAMILLO:
Atâta câtă e, e toată a fiului meu. El este-acum la porunca stăpânului
nostru, Ducele. Dar înainte să plece, mi- a lăsat taina inimii lui:
dragostea pentru fumoasa dumneavoastră fiică. Mi-a spus că nu
așteaptă decât consimțământul vostru; într-adevăr am stat puțin pe
gânduri, și vi-l aduc pe-al meu; venit-am dar să încheiem contractul, cu
jumătate din averea mea acum, averea-ntreagă după ceva timp, iar
între timp, cu binecuvântarea mea din toată inima. Ei? Ce spui de asta,
Don Bernardo?

DON BERNARDO:
Ei, într-adevăr, vecine, trebuie să mărturisesc, am auzit câte ceva de
toate-acestea.

DON CAMILLO:
Ai auzit? Nu mă îndoiesc!

DON BERNARDO:
Da, îmi amintesc prea bine acum.

DON CAMILLO:
51
Atât de multă vreme a trecut?

DON BERNARDO:
Foarte multă, vecine - încă de marțea trecută.

DON CAMILLO:
Mă batjocorești, Don Bernardo?

DON BERNARDO:
Nu-i batjocură, bunule Camillo, nu-i batjocură; dar în chestiuni de-ale
inimii, știi că e prisos de schimbări chiar și-ntr-o jumătate de ceas.
Timpul, timpul, vecine, ne ia peste picior pe toți.

DON CAMILLO:
Timpul, domnule! Ce-mi spui mie de timp? Hai, văd limpede cum
merge treaba. Poate puțin timp să apuce umerii unui bărbat și să-i
scuture onoarea? Dă-mi voie să-ți spun, vecine, trebuie fie un vânt
foarte puternic, fie o cinste foarte mălăiață care să cadă astfel. Timp,
zici?

DON BERNARDO:
Ascultă-mă Camillo, și rogu-te pune-ți indignarea-n buzunar o clipă, să-
ți spun adevărul întregii afaceri. Fiica mea, cum știi, este un suflet atât
de fraged, încât nu poate vedea mezinul unui Duce fără să o cuprindă
disperarea îndrăgostirii. Acum știi, vecine, când o astfel de măreție
caută un bărbat la vârsta bătrâneții, e și înțelept și semn de bună
creștere să se lase cuprins de ea. Cine s-ar putea pune împotrivă? Îți
declar că nu eu am căutat-o, vecine.

DON CAMILLO:
Declar, vecine, că și-ar putea face bârlog și-o vulpe în golul care-l ai în
inimă, și gata. De i-aș face conștiinței încărcate un portret, ar trebui să
fie desenat după un vecin foarte apropiat față de un vecin foarte sărac
al dumitate. - Halal vecin!

52
DON BERNARDO:
Nu, că ești atât de vioi cu mine că n-auzi nimic.

DON CAMILLO:
Domnule, dacă nu spun nimic, nici nu aud nimic. Cât despre ce ai
dumneata de spus, dacă-ți vine din inimă este miniciună încă dinainte
de rostire. - Merg la Luscinda, și de-mi spune aceeași poveste, ei,
atunci voi crede că ți-a fost soția credincioasă, și că fiica ta îți aparține.
La revedere.

DON BERNARDO:
Da, dar am și eu ceva de spus legat de asta. Se face că sunt de părere
că fiica mea nu va mai primi vizitatori astăzi, cu atât mai puțin unii ca
tine.

Ies.

53
Scena 6

Intră LUSCINDA, sus.

LUSCINDA:
Cât de jenant am așteptat în geam,
Și nu cunosc pe nimeni care trece. -
De-ncredințez scrisoarea-unui străin
Al cărui chip mi s-ar părea cinstit
(Ades ne credem pricepuți în asta...),
Mult m-aș putea-nșela. Josnic Fernando,
O pildă nouă ce mă-nsângerează
Și-mi ofilește până și nădejdea
În orice chip cinstit ce-l văd trecând,
Căci chipul său făgăduia onoare
Și adevăr. De-nșeală, deci, natura,
Și-n dărnicia unui chip de soi,
Ferice sunt cei fără daruri false!

Intră CETĂȚEANUL.

Iată unul! L-am mai văzut pe-aici,

Dar nu-l cunosc. Are un chip cinstit,
Și el, dar nu contează. - Domnule!

CETĂȚEANUL:
Cine, eu?

LUSCINDA:
Cum ești născut din mamă virtuoasă
(Și nu e îndoială că-i așa),
Îți cer o binefacere, te rog!
Domnul meu, spune-mi, mă cunoști pe mine?

CETĂȚEANUL:
54
Da, ești Luscinda, cu un tată vrednic.

LUSCINDA:
Nu pot pe îndelete să explic
Ce rugăminte am, căci nu am timp,
Iar de-aș avea, cuvintele-mi lipsesc,
Dar de-al dreptății drag, și de-ndurare
Găsești în fața unei suferințe -
Dar bat câmpii. Îl știi, dar, pe Cardenio?

CETĂȚEANUL:
Da, îl cunosc prea bine și mi-e drag.

LUSCINDA:
O, mi-a vorbit un înger! Te implor,
Să-i duci a mea scrisoare, și mă crede,
Faci Raiului un bine și-osteneala
Nu va deschide calea remușcării.
Nu știu ce-avere ai, mă iartă deci
Că îndrăznesc să îți ofer aceasta.

Îi oferă o pungă cu bani.

CETĂȚEANUL:
Nici vorbă, Doamna mea, nu pot -

DON BERNARDO (înăuntru):

Luscinda!

LUSCINDA:
Mă-ncred în tine! Domnul să-ți ajute
Și-n inimă să-ți spună să m-ajuți!

CETĂȚEANUL:
Să nu te îndoiești, domnița mea.
55
Rugile tale m-au pătruns atât
Încât primejdii-o mie de-aș avea,
Să te servesc, cu toate aș lupta.

LUSCINDA:
Să-ți dea răsplat-o mână mai bogată!

Iese CETĂȚEANUL.

DON BERNARDO (înăuntru): Ei, fiica mea...

LUSCINDA:
Vin! O, Cardenio!
De mi-ai simți pe sfert doar întristarea
Mai repede ca Timpul chiar, în zbor,
Ai alerga să-mi vii în ajutor.

Iese LUSCINDA de la fereastră.

56
 ACTUL III

SCENA 1

La Palat.
Intră CETĂȚEANUL și CARDENIO.

CETĂȚEANUL:
Când din fereastră m-a chemat strigând,
De tulburare glasu-i tremura.
Și ochii ei, în lacrimi înecați,
Vădeau neliniști mari, nu supărare.

CARDENIO:
Biată Luscinda! Trădător Fernando!
Mă roagă mintea să mi-o oțelesc,
Căci e pericol. Da, Luscinda, da,
Mi-e cugetul întreg umplut de griji;
Mai jos, îmi scrie-aici, că pricina
Va fi o mărturie-a dragostei;
Se roagă-aici scrisoarea să-i ajungă
La mine-n siguranță și în grabă.
Ruga i-a fost primită sus în Ceruri;
Mă rog pe toate să i le primească!

CETĂȚEANUL:
Stimate domn, vă rog, aveți răbdare.

CARDENIO:
Drag prieten, prea multă răbdare am.
Mai cunoscut-a cineva trădare
Atât de josnică? E cea mai cruntă:
Nu are soț decât în sine însăși:
Și încă printr-un prieten declarat!
Prietenie? Pururi stâlcit cuvânt!
57
El prieten? Mai bun prieten mi-e calul!
Țap spurcat! Ți-e pofta nesătulă,
Mai mult încă decât mormântul însuși!
Asemeni josnicie! -
Nici un autor în scenă n-ar putea
Să scrie fapte-atât de ticăloase
Fără ca publicul să-l ia-n răspăr
Că spune basme mult prea deșănțate!

CETĂȚEANUL:
Reproșuri multe revărsate astfel
Ne fac să pierdem timpul.

CARDENIO:
Iau aminte.
Ție îți dau de-a pururi mulțumiri.
Făcut-ai multe pentru noi și sper
Blândețea ta să-ți spună să mai faci.

CETĂȚEANUL:
Orice-mi vei da să fac, cinstit îți spun,
Chiar de-i primejdios, voi face-n dată.

CARDENIO:
Vreau doar atât: voi merge la Luscinda;
Cardenio de se-arată, ar putea
Să strice binele ce ar urma:
Te rog deci schimbă-ți haina cu a mea.
Cu prefăcătorie aș putea
În taină să ajung la draga mea.

CETĂȚEANUL:
Ți se va da. Pornește cât mai grabnic.
Ia-mi și catârul. O, de-ar fi ca Pegas!

58
CARDENIO:
Stimate domnule, îți mulțumesc.
Primi-va aripi din furia mea.
O, Luscinda! Rabdă zdruncinarea,
Și cu credință ține piept urgiei
Acestui lord prea ticălos. Iar eu,
Cu viața mea întreagă voi plăti
Statornicia ta, plin de credință.
O, trădător Fernando, iată, vin,
Și-ai să-mi plătești jignirea ce mi-o aduci.
Cu mâinile-am să-ți smulg din piept inima
În care viclenia și minciuna
Domnesc peste tot răul cuibărit.

Ies.

59
Scena 2

Casa lui DON BERNARDO. Au loc pregătiri de nuntă.

LUSCINDA la fereastra cu zăbrele.

LUSCINDA:
Sperat-am până-n ultimul moment
Ce poate chiar speranța să mi-l dea:
Nu va veni; nu mi-a primit scrisoarea;
Poate o alta i-a răpit privirea,
Mișcându-i-o dinspre căminul nostru:
Căci ce-ndeletnicire ar putea
Scuza o-ntârziere-atât de lungă?
Nici una. Deci nu e-ndeletnicire.
O, e scrisoarea - nu cred c-a ajuns;
Sau e bolnav; Sau - o, imaginație,
De ce te strădui să mă sperii astfel?
De-i țel sau potrivire, ce contează?
Cardenio lui Fernando mă cedează,
Și și-a găsit o alta să-l iubească.
Tot ce pot cugeta-ntărește faptul
Că pe Fernando l-a lăsat în urmă,
Să-i țină locul, ca o prelungire
(Căci fără gelozie, nu-i iubire);
Așa cum se golește viața-n moarte
Devine bănuiala siguranță.
Fernando n-ar putea, n-ar cuteza
Să calce legea prieteniei astfel,
Și să provoace un bărbat încins
La brâu cu spadă, tânăr, în puteri,
Așa cum e Cardenio. N-ar putea!
Simt dar mânjirea unei viclenii
Între ei doi. Dar cine mă aude?...

Intră CARDENIO, înfofolit.

60
CARDENIO:
Stai, Luscinda! Deghizarea mea
M-a șters din gândul tău?

LUSCINDA:
Prezența ta aici îmi și oprește
Gâlceava aspră dintre îndoieli,
O, Cardenio!
Și mă tămăduiește chiar pe loc
De spaimele din suflet, mii, ce-au fost Născute de absența ta. Și totuși
Stârnit din somn e alt alai de temeri. Plângi?

CARDENIO:
O, de plânge aș putea, atunci
Mi-aș potoli cu lacrimi flacăra
Ce-n inimă îmi arde.

LUSCINDA:
Știi atunci
Cum lucrurile stau. Bine-ai venit,
Din inimă îți spun. Bine-ai venit
În ultimul ceas bun din viața mea:
S-a dus de-acum a verii fericire,
Și zilele îmbelșugate duse-s.
Nu mai am loc în ele.CARDENIO:
Luscinda, nu!

LUSCINDA:
Ba da, Cardenio, vreme de furtună
Fără sfârșit se-adună peste mine
Și nu-i pot ține piept, nu pot răbda.
Nu pot vorbi prea mult; n-avem răgaz; Așa e dar: absența ta născut-a
Ce în scrisoare îți mărturiseam
Și-acum e clipa-nfăptuirii, iată.

Agitație înăuntru.
61
Ascultă, muzicanții se-acordează
Pentru o sărbătoare disonantă.
Spune-mi ce vei face?

CARDENIO:
Să-l ucid?
Dă-mi sfat, căci nu știu:

LUSCINDA:
O, nu! Ia seama! Moartea-i
Nu ne ajută cu nimic, Cardenio.

CARDENIO:
În vine sângele e sloi de gheață
Și cugetul mi-e amorțit prin farmec.
A ta e dar puterea îndurării
Și mă însuflețește să opresc
Această vătămare fioroasă!
Iubita mea, avem o clipă doar,
Dar e a noastră - hai s-o folosim,
Și să fugim din a mâhnirii casă.

LUSCINDA:
Vai, nu se poate. Pașii mi-s priviți,
Nu am scăpare. Nici tu. Suntem prinși.

CARDENIO: Cum!
Să zac privind cum mi te smulg din brațe?
Voi tăia cale! Ori spadă am degeaba?
Nicicând bărbat n-a fost încins mai bine.
De-l rabd pe trădător să-și joace rolul,
De nu cinstesc onoarea bărbăției,
Să fiu numit un laș dresat și palid
Pe care cucuveaua-n toiul nopții
Să tremure îl face, ca pe frunze!

62
Își scoate sabia din teacă.

S-o ia deci un bărbat, mie să-mi dea

Suveica-n schimb!

LUSCINDA:
Cardenio, răbdare!
Încrede-te în mine! Am găsit
O cale să înșel această nuntă.
Pleacă urechea! Clopotele bat,
Ne sună ceasul. Drag Cardenio, iată,
Se-apropie lumini! Ascunde-te
În spatele perdelei de acolo
Și stai în taină. Nu mi te opune;
Am eu motive, le vei ști în dată:
De-acolo să privești cum trece noaptea.
Mai mult: îți cer să mi te legi îndată
Să rabzi tot ce se va-ntâmpla diseară,
Orice-ai vedea, orice ai auzi,
Să fii mereu statuie tăinuită.
Nu! Să te-ascunzi, sau iată, eu mă jur
Cu-acest pumnal să mă jertfesc aievea,
Și-nsângerată să-ți cad la picioare.

Îl împinge în spatele draperiei.

Nu îndrăznesc să-ți spun ce vreau, Cardenio,

De teamă că în chinuri te-aș lega,
Mai mari decât iubirea mea-ar putea
Să vadă și să rabde.

Intră un alai de servitori printr-o ușă, purtând lumini, urmați de

FERNANDO, DON BERNARDO și un PREOT.

FERNANDO:
Iar fiica ta cum e? Mireasa mea?
63
Frumoasa mea stăpână-i pregătită?

DON BERNARDO:
Domnul meu, sunt sigur că nu zăbovește. Fetele de vârsta ei calcă pe
spini și simt că un ceas e-o veșnicie până când preotul își împlinește
rolul.

Intră LUSCINDA.

FERNANDO:
Ei, Luscinda, vrei cu tristețea asta
Să îmi întuneci biruința astfel,
Să suferi vrajbă, palidă mâhnire
Pe-obraz, acolo unde dragostea
Ar trebui să stea încununată?
Privește-ți sclavul, nu te încrunta!
Căci fiecare oră care trece
Mă va înduioșa în ochii tăi
Până ce dragul, din virtute-ivit,
Va șterge pata umilului Cardenio
Din minte.

LUSCINDA:
Așa mi-aș face-o ticăloasă;
E-un sfat stricat.

FERNANDO:
Îți vei schimba părerea.

LUSCINDA:
De ce ți-ai lua soție o femeie
În stare să se schimbe-atât de grabnic?
Această faptă spurcată vorbește
Chiar împotriva ei și defăimează
Al tău discernământ curat și nobil.
De dragul spiței tale nu-ți voi spune
64
Blestemele-ncărcate de obidă,
Nici nu voi da glas gândirii mele.
De dragul binelui, să iei aminte,
Și pe Ispititor să îl respingi.

DON BERNARDO:
Cred că ești nebună, ticăloasă și necugetată, nemernico!

LUSCINDA:
Supusă și-nțeleaptă cum să fiu?
De ascultare nu pot să mă lepăd,
Dar astfel nu pot să fiu înțeleaptă:
Virtutea se opune-astfel virtuții!
Nevirtuoasă sunt de nu ascult
De tatăl meu, dar mai mult, de ascult.

Ia seama, deci, stăpâne, nu-i târziu,

Odată ce se leagă nodu-acela
Ce numai prin cumplită violență
Se poate-apoi desface, ia aminte,
Că trupul mi-l 'nădești, nu inima,
Și nici o iotă din iubire, tată!
Stăpâne, îți place deci cum sună-aceasta?
„Iubirea lui Cardenio e nevasta
Stăpânului Fernando” - cum îți sună
Această vorbă aspră, în ureche?

FERNANDO:
Nu poate tunul rațiunii sparge
Pereții fortăreței de iubire.
Veni-va însă ziua-aceea-n care
Vei răde de-ncăpățânarea-aceasta
Și fericită te vei socoti
De zelul nostru.

65
LUSCINDA:
Nu, Fernando, nu,
Când vei vedea profetul care ești
Nu vei mai profeți.

DON BERNARDO:
Ci încetează!
De ții să te supui, să-mi fii supusă!
De nu, deschide poarta și te du;
Cuvântul meu rămâie-n urma ta.

LUSCINDA:
Iertare, domnul meu, îmi cer iertare
Din fața-ndatoririi nu mă dau
Nici cu un pas, deși mă costă scump.

DON BERNARDO:
Atunci la treabă! Mâna să mi-o dai.
Stăpân iubit, primește-mi fiica
(Stai! Nu te împotrivi, căci te blestem!)
Ți-o dau cu drag și cinste vă doresc.

PREOTUL:
Don Fernando, iei femeia aceasta, aici de față, să-ți fie soție rânduită,
după cum poruncește sfânta noastră mamă, Biserica?

FERNANDO:
O iau.

PREOTUL:
Dar tu, Domniță Luscinda, îl iei pe acest lord, Don Fernando, aici de
față, să-ți fie soț rânduit, după cum poruncește sfânta noastră mamă,
Biserica?

LUSCINDA nu răspunde.

66
CARDENIO (aparte):
O Luscinda, gândește-te ce faci.
Nu poți fi-a altuia, căci ești a mea.
Mișel Fernando, scump îmi vei plăti,
Eu moartea-mi văd...

PREOTUL:
Stăpână scumpă?
LUSCINDA:
Da.

FERNANDO îi pune inelul; se apropie să o sărute; LUSCINDA leșină.

FERNANDO:
Îmi moare-n brațe! Ajutor! Săriți!

Agitație generală. LUSCINDA este dusă afară. Ies toți, mai puțin
CARDENIO.

CARDENIO:
Pierdută-ntr-o secundă, 'ntr-un cuvânt.
Lepădat de Ceruri, fără sfat,
Numit acum dușman pământului
Ce-ar trebui să-mi fie sprijin tare.
Nu-mi lasă aerul suflare-n piept
Nici apa umezează ca să plâng,
Doar focul crește atât, încât eu ard
Până la os, gelos și plin de furie.

Stăpân meschin! Mult rău tu mi-ai făcut,

Atât de josnic, într-un punct prea slab,
Încât pătezi obrazul cinstei roș;
Se taie astfel nodul servituții,
Se-aruncă-n vânt respectul spiței 'nalte,
Al demnității și al eminenței,
67
Și-n locul lor sfidarea legiuită
Îmi umple inima, cu suflu greu.

De ce nu i-am zvârlit o provocare,

De ce n-am spus ”De simți, doamne, rușine
Sau înțelegi dreptatea, lasă fapta
Cea rea ce-o plănuiești, sau scoate-ți spada,
Răspunde-mi ca bărbat, și-ți mulțumesc!
Cardenio când e mort, atunci abia
Luscinda poate fi numai a ta,
Dar cât trăiește, ea-i prea de preț s-o las!”
Trădător și Iudă-nșelătoare!
Cel mai perfid sperjur al prieteniei!

Meschină, crudă, disprețuitoare

Luscinda, trădătoare schimbătoare,
Jinduitoare la agoniseală,
Închide ochii duioșiei sale
Și i-o oferă lui, iubit de soartă.

Iar eu, un laș ce nu m-am răzbunat

(Deși puteam, căci nu mă bănuiau)
M-oi răzbuna atunci pe mine însumi
Și mai sever îmi voi da pedeapsa care
Li se cuvine-n întregime lor.
Prost mai sunt, mai bine-aș fi tăcut
Decât să-mi spun să fac ce n-am făcut.

Fără Luscinda, nu vreau sănătate

Dar fiindcă mă renegă, vreau să mor.
De îmi arată, fiind necredincioasă,
Că-mi vrea surparea, mie îmi rămâne
Prin suferință astfel să mă strădui
Să o conving că meritam o soartă
Mai bună decât falsul ei sperjur.

68
Cardenio, lovit cu răni adânci,
Un ticălos, pierdut propriului cuget,
Va părăsi acest sălaș, ca Lot,
Neîndrăznind privirea înapoi,
Și va porni în beznă și-n pustiu,
Între copaci și stânci ducându-și timpii
Și dând frâu liber glasului și limbii.

Iese.
Scena 3

Grădină în casa lui DON BERNARDO. Imediat după scena anterioară.

Tot alaiul în jurul LUSCINDEI leșinată.

DON BERNARDO:
Nu vă îmbulziți în jurul ei, dați-ii aer!

FERNANDO (aparte):
Îmi arde-n flăcări sufletul întreg,
Nerăbdător de-această-ntârziere!

DON BERNARDO:
Înclinați-ii capul.

FERNANDO:
Ce foaie are-acolo? Să vedem!

DUENNA:
E scrisul ei.

DON BERNARDO:
E spaima doar, se va reface-ndată.
Stăpâne, tulburarea nebunească
Se va opri-n curând, n-are sorginte,
Iar pacea se va-așterne iar pe toate.
69
În pasiuni femeia e grăbită -
Pe cât de scurte sunt, pe-atât de tari.
Preotul așteaptă. Stăpâne scump,
Ce aflii din scrisoarea fiicei mele?

FERNANDO:
Că-și va sorti ea însăși silnicia
Pe care firea i-a sortit-o astăzi.
Declar-aici că nu-mi va fi soție
Căci e promisă în căsătorie.
De ce pumnal vorbește? Căutați-o!

DUENNA:
Iată pumnalul.

DON BERNARDO:
O, sex îndârjit.
Pripit chiar și-n sminteală, înverșunat.

FERNANDO:
Cum? Să-și bată joc de mine astfel?

DON BERNARDO:
Revine viața-n chipul ei.

FERNANDO:
Probabil.

FERNANDO încercă să o înjunghie pe LUSCINDA.

DON BERNARDO:
Stai! Prindeți-l!

FERNANDO:
Câini ordinari!

70
DON BERNARDO și servitorii săi îl stăpânesc pe FERNANDO, care însă
scapă și iese.

DON BERNARDO:
Duceți-o-n odaie.
Dar s-o păziți ca pe-o comoară scumpă.

Ies.

71
Scena 4

În fața casei lui DON CAMILLO. Dimineața. Intră PEDRO.

PEDRO:
Plecarea lui Cardenio de la curte,
Și lunga, îndoielnica absență
A fratelui meu drag, ce n-o resimte,
Dar tatălui durere îi aduce,
Mi-au dat prilej de bănuieli și vise
De rău augur, ce somnul mi-l opresc,
Îmi ofilesc chiar pofta de mâncare,
Și searbede mi-s orele de-odihnă
Pe care sănătatea mi le cere;
Dar iată, m-au adus aici degrabă,
Ca un vârtej, lumină să le fac.
Știu că Fernando l-a avut drept gază
Pe tatăl lui Cardenio. De la el
Afla-voi poate multe, de-l întreb.

Intră DON CAMILLO.

PEDRO:
Domn venerabil, multă bucurie
Mi-aduce să te văd: dar ce-i cu tine? Camillo?

DON CAMILLO: Ha?

PEDRO:
Se poate dar să-ți uiți prietenii?

DON CAMILLO: Prieteni? Ce-s aceia?

PEDRO:
Cei cărora le ești drag, stimate domn.

72
DON CAMILLO:
De ești Lord Pedro, nu ești dintre ei.

PEDRO:
Da, sunt Lord Pedro și nu mint când spun
Că-mi ești drag tare, o declar solemn.

DON CAMILLO:
Și fiul meu ți-a fost drag tare, nu?
Cel ce-a crezut prea repede în Curte.

PEDRO (aparte):
Ceva nu-i bine. -
Bătrâne prieten, nu mă ocărî!

DON CAMILLO:
Stăpâne-al meu, mi-ai fost prea necinstit.

PEDRO:
Domn drag, atât sunt de îndepărtat
De-asemeni rele josnice încât
Nu înțeleg cu ce te-am păgubit.

DON CAMILLO:
Zău așa!
Pe conștiința mea, nu înțelegi
Cum nobilul Fernando, virtuousul,
Fratele tău (și cum îi semeni, doamne,
Pieirea să vă ia fățărnicia),
Veni aici sub vălul târguielii,
Cai căutând, și mai știu eu ce,
I-a târguit băiatului meu totul,
Chiar și logodna dată! N-a fost cinstit?
Nu i-a fost prieten bun?

73
PEDRO:
Nu pot să spun.

DON CAMILLO:
Acum că i-ați furat și dragostea,
Luați-ii tot! Cu pizma oțelită
Luați-ii și viața, haideți, ce mai stați?

PEDRO:
Te rog ascultă-mă, stimate domn...

DON CAMILLO:
Bătrânul tatăl tău, bărbat viteaz,
Mai repede s-ar fi lăsat ucis,
Rupt în bucăți de cai sălbăticiți
Decât s-ajungă la trădări asemeni.
Pe conștiința mea, de-ar fi visat
Că fii lui ar fi înfăptuit
Asemeni mișelii nebărbătești...

PEDRO:
Ce nebunii îmi spui?

DON CAMILLO:
Am terminat,
Mi-am descărcat din inimă. Vorbește.

PEDRO:
Atunci, cum sunt un cavaler, mă crede
(Căci n-am mințit nicicând) că sunt departe
De vină sau de orice bănuială
A unei crime astfel făptuite,
Și că, speriat c-absența-ndelungată
A lui Cardenio și a lui Fernando
Putea fi rădăcina vreunui rău,
Venit-am ca să aflu adevărul
74
Chiar de la tine.

DOROTEA intră din spate.

DOROTEA (aparte):
Lord Pedro și-un străin? Poate-alinarea
Se-ascunde-n vorba lor. Voi sta deoparte,
S-aud ce țese soarta din ce-și spun.

PEDRO:
De ce te miri?

DON CAMILLO:
Se poate să împarți același sânge
Cu unu ca Fernando, și să-ai cinste?

PEDRO:
Admit, cât era bun, mi-era aproape; Dar dezonoarea l-a făcut să-mi fie
Un chip străin văzut abia deunăzi
Și-uitat pe loc.

DON CAMILLO:
Stăpâne-mi cer iertare.
Am fost pripit și aspru.

PEDRO:
Nu-i nimic.

DON CAMILLO:
Dar cum se poate că n-ai auzit
Pățania Luscindei cu Fernando?

PEDRO:
Nici un cuvânt n-am auzit de asta.

Intră CETĂȚEANUL.
75
DON CAMILLO:
Ce-i nou?

CETĂȚEANUL:
Veștile ce le-aduc, stimate domn,
Aș vrea să vi le spună-altcineva.

DON CAMILLO:
Te rog să-mi spui de unde-s veștile?

CETĂȚEANUL:
Sunt de la fiul dumneavoastră, domnule.

DON CAMILLO:
De la Cardenio? Unde rătăcește?

CETĂȚEANUL:
Asta nu pot să știu, stimate domn,
Dar vă asigur că nu e-n oraș,
Cerul să-l aibă-n pază, a plecat
Cuprins fiind de furie și nebun.
A fost la nunta-aceea blestemată.

DON CAMILLO:
Te rog, te du și spune-le așa:
Să bată clopotele pentru mine:
Piciorul în mormânt mi-l țin demult.
Nu, du-te, prieten bun, asemeni vești
Nu-s vrednice de mulțumiri. Adio.

Iese CETĂȚEANUL.

DON CAMILLO:
Cum simți, domnia-ta?

76
PEDRO:
Că bine spui...
Bătrâne, sper că toate vor fi bune.

DON CAMILLO:
Ar fi cazul, căci e sucită lumea...
Să ai drum bun de-aici, sărman flăcău!

Intră DON BERNARDO.

DON BERNARDO:
Iată ce iese de forțezi femeia
Acolo unde nu vrea ea să meargă:
Păcatu-a fost al meu, sunt răsplătit.
Acum sunt ca stejarul vârstnic, singur,
Lăsat la mila vijeliilor toate.
Aș vrea să plâng, dar nu mai am putere:
În pragul morții sunt, uscat de-obidă.
O, mi-aș putea mușca din inimă
Și sufletul să mi-l arunc, din chin.
Doamne! Ce povară grea m-apasă!
O suflet, suflet, suflet!

DON CAMILLO:
Ajuns-ai dar
Cu vremea rea să te-ntâlnești și tu?

DON BERNARDO:
N-am plâns până acum, treizeci de ani.

DON CAMILLO:
Orișice porc are Ignatul lui.

DON BERNARDO:
O, fata mea, de-aș fi cu tine-acum!
77
DON CAMILLO:
Nu vii să mă batjocorești acum?

DON BERNARDO:
Cum?

DON CAMILLO:
Nu te preface, s-ar putea să dai
Peste-un netrebnic tot atât de rău
Pe cât ești tu, de hac să-ți vină iute:
Sper să prind ziua-aceea până mor.

DON BERNARDO:
Camillo, n-ai de ce, netrebnic sunt
Destul să-mi fiu de-ajuns. De ocărești,
Atunci s-o faci cu tot amarul tău,
Căci merit tot ce spui. Lovește-mă
Chiar cu bastonul tău, îți mulțumesc.
Eu fiica mi-am pierdut-o, dusă e,
Plecat-a și nu știu unde adastă.
Amărăciunea-i oaspete obraznic,
Te-urmează pretutindeni, te agață,
Și nu se lasă dusă nici cu vorba
Și nici cu lovituri.

DON CAMILLO:
Noroc pe capul ei că e cu tine.
Măriei tale i-am fost frate slab,
Voiai să te ridici în nobilime,
Să-ți crească demnitatea:
De mine-ai râs,
Și mi-ai nesocotit loialitatea.
Un fiu pierdut-am și eu - nu-i puțin!

Se oferă să tragă sabia din teacă pentru duel.

78
PEDRO:
Stați și-ascultați-mi sfatul, rogu-vă!
Pierdut-ați amândoi, nu sporiți jalea!
De Cerul vede-acum iubirea voastră
Îl mulțumiți, și poate va aduce,
Dar ce spun, vor veni cu siguranță
'Napoi copiii să v-aline viața:
Piciorul meu va fi primul pe calea
Ce va-mplini cele ce v-am promis.
Eu mai numesc un om - cinstitu-mi tată -
Ce plânge-acum un fiu, chiar decăzut.
Aleanul ce-l împărășiți să fie
Ca un balsam vindecător pe răni
Aduse de o soartă vitregită.

DON BERNARDO:
Hai, Camillo...
Nu-ți renega iubirea de blândețe.
Te rog atât - să-l lași pe lordul nobil
Să ne-nfrățească, fiindcă sorțile
Nu ne-au lăsat s-o facem pân-acum.
Ce-am fost, să uiți. Ce voi a fi, să crezi
Și să nutrești. Mărturisesc greșeala.
Dă-mi mâna.

DON CAMILLO:
Cerul să-ți dea cinste. Iat-o.

PEDRO:
Acum e-nfăptuită împăcarea.
Nu ne rămâne așadar decât
S-o luăm la drum, pe calea sa fiecare
Și să-i găsim astfel pe-ai noștri prieteni:
O parte din alaiul meu v-așteaptă
Acolo, după stâncile aride.
Odată căutarea încheiată
79
Aici să ne-ntâlnim și să ne spunem
Poveștile călătoriilor noastre.

Ies.
DOROTEA:
O, de-ar avea Fernando jumătatea
Virtuții ce o ai, stăpâne Pedro!
Rămâne dar un licăr de speranță
Să îmi aducă-un strop de alinare.
Fitilul e aprins, s-au separat,
Iar eu îl voi vedea poate din nou
Pe-acel bărbat ce m-a trădat și-ii voi
Răni conștiința pentru fapta sa.
Acolo tatăl meu stă lângă-un crainic
Și face-oferte zdravene oricui
Ce s-ar lega să mă aducă-acasă.
Dar nu mă-ntorc, mă las în voia sorții,
Chiar de-aș păși mereu doar pe primejdii
Ca moartea - pale și îngrozitoare.
Nu, nu, Fernando, te voi urmări
Atât cât fi-vor zile și lumină,
Căci timpul poate naște un miracol.

80
 ACTUL IV

SCENA 1

În Munții Sierra Morena.

DOROTEA, îmbrăcată în păstor, cântă un cântec de dragoste. Trei sau

patru PĂSTORI și PĂSTORUL ȘEF o ascultă cu toții.

Cu grijă iese la iveală CARDENIO și ascultă, fascinat de cântecul

DOROTEEI. CARDENIO este pe jumătate gol, are o barbă lungă și
încâlcită, părul murdar...

PRIMUL PĂSTOR:
Să-i ajute Cerul!

AL DOILEA PĂSTOR:
Dacă are o mamă, credeți-mă vecinilor că e bocitoare pentru el acum.

PĂSTORUL ȘEF:
De ce să bântuie aceste creste
Nelocuite și sălbatice,
Umblate doar de vânturi și de foame?

PRIMUL PĂSTOR:
Aleanul, domnule, acesta-l îmboldește cel mai aprig. Mi-e teamă c-a
primit prea multă-nșelăciune.

PĂSTORUL ȘEF:
Cum a ajuns aici?

PRIMUL PĂSTOR:
În pârâul de-acolo am găsit leșul unui catâr pe jumătate mâncat de
câini și de corbi.

81
PĂSTORUL ȘEF:
De unde-și ia mâncarea?

AL DOILEA PĂSTOR:
Din când în când ne ia merindea cu forța, deși i-am da-o cu drag; și-
nloc de mulțumiri, cât de scurte, ne bate bine și cu sete, apoi
mănâncă.

PĂSTORUL ȘEF:
Unde doarme?

PRIMUL PĂSTOR:
Unde îl prinde noaptea.

PĂSTORUL ȘEF:
Să mă spânzurați de nu-i vreo muiere sau alta, jucăușă, cu botic
frumos, la rădăcina nebuniei lui.

PRIMUL PĂSTOR:
Știam că muzica noastră îl va momi, de era adăpostit atât de-aproape
încât s-o audă.

AL DOILEA PĂSTOR:
Cât de atent stătea, și cât de fix privea când Florio (referindu-se la
DOROTEA) își cânta cântecelul de dragoste. O, iată-l, vine iar.

Intră CARDENIO.

PĂSTORUL ȘEF:
Lăsați-l singur, ne privește straniu.
Priviți-ii chipul, cum e ars de soare!

PRIMUL PĂSTOR:
De dragul șalelor voastre, domnilor, nu spuneți nici un cuvânt care să-l
mânie.

82
AL DOILEA PĂSTOR:
Pare foarte smintit: cred că e-n criza nebuniei.

CARDENIO:
Călărie! La dracu - călăritul
Ar trebui să fie interzis!
Liberi de pinteni fie armăsarii,
Și sălbatici! Sunt fiare nobile,
Prea nobile să fie doar avere,
Supusă josniciei omenești.
Fratelui său ce i-a scris în misivă?
Ce fel de om sunt eu? Cum mă numea?
Nici chiar Perseu nu călărea ca mine;
Nici Parții, galopând fără de ham,
N-au grația și forța mea, spunea.
Să moar-acest stăpân, când pentru el
Se roagă alți bărbați? Crezi c-ar fi bine?

PRIMUL PĂSTOR:
Nu știu ce să-ți răspund. Nici eu, și nici ai Spaniei duhovnici, în sobor,
tot n-ar putea să îți dezlege vorbele sucite.

CARDENIO:
La Curte, iute! În grații să ajung,
Întâmpinat de-un șir de laude!
La Dracu! Cât venin ascunde lumea,
Când laudele-s pricina ruinei!
Cuvintele mieroase, domnule,
N-au fost decât obezi și lanțuri, toate,
Ca să mă țină țintuit acolo,
În timp ce trădătorul ce le-a spus
Liber era să-și joace mârșăvia.
Stai, domnule, și vino mai aproape
Obrazul tău ascunde-nțelepciunea
83
Și mult umblat-ai căile științei.
Văzut-ai tu vreodată Phoenixul,
Măiastra pasăre a Raiului?

AL DOILEA PĂSTOR:
Eu nu, stimate domn, într-adevăr.

CARDENIO:
Eu da; văzut-am vizuina ei
Și tainița din cuibu-nmiresmat,
Până ce eu, ca un nebun naiv,
I-am spus unui prieten de credință
Unde-i comoara, iar el mi-a furat-o:
Să nu te-ncrezi în prieteni niciodată,
Și inima în taină s-o păstrezi.
Ai o iubită? Nu vorbi de ea,
Și să nu-ți lași mândria să-i arate
Din farmece oricui, în văzul lumii;
Molipsitoare este dragostea,
Și până și suflarea unei slave,
Sau o privire, și aprinsă-i flama
Ce schimbă prietenii în trădători.
Mi-e mărturie mintea vătămată.

PRIMUL PĂSTOR:
Iată, se-arată-nțelepciunea din sminteală, și-ar trebui să învățăm din
asta.

AL DOILEA PĂSTOR:
Eu cred că-i goală căpățâna lui, ca un ou spart.

PĂSTORUL ȘEF:
Priviți, devine liniștit și-ngândurat.
Du-te spre el, băiete, dar fără să-l privești.

DOROTEA:
84
Vai! Mă cutremur.

CARDENIO:
O, june frumos!
Vino aici, copile; adineauri
Nu cântai ceva despre iubire?

PRIMUL PĂSTOR:
Ha-ha - se-ndreaptă-ncolo? De e deștept băiatul, vom desluși ceva.

DOROTEA:
Da, domnule, de dragoste cântam.

CARDENIO:
Așează-te atunci; nu tremura,
Suflet curat, și nu îți fie teamă
Din partea mea de nici o vătămare.

DOROTEA:
De ce mă privești astfel?

CARDENIO:
Am motive.
Îmi zăpăcește cugetul să cred
Că vântul aspru, soarele puternic
Și biciul ploilor n-au dus război
Cu tinerețea ta mai mult de-atât,
Și nici n-au vătămat mai cu asprime
Bujorii din obrajii tăi cei rumeni.
Plângi și tu, nu-i așa?

DOROTEA:
Da, câteodată.

CARDENIO:
Și eu plâng uneori. Ești foarte tânăr.
85
DOROTEA:
Mâhniri mai multe decât ani văzut-am.

CARDENIO:
Și toate-acestea nu ți-au brăzdat chipul.
Ai suflet mai puternic și voios.
Pun chezășie că ești o femeie
Ce mult iubit-a și încă iubește.

DOROTEA:
Femeie, eu? (aparte) Mă tem că m-a aflat.

AL DOILEA PĂSTOR:
Crede că băiatul e femeie. Nebun din nou!

CARDENIO:
Ai întâlnit în cale deznădejdea,
Înșelăciunea - ți-o citesc pe chip.

DOROTEA:
Citești dar adevărul.

CARDENIO:
Unde-i vina?
E în bărbat? Vreun ticălos fățarnic,
În care s-a-ncrezut? Am nimerit?

DOROTEA:
Nu ești prea departe.

CARDENIO:
Prea-plină este lumea de netrebnici;
Fecioarele să fie chibzuite.
Am cunoscut și-un fiu de duce-n stare
De-asemenea ticăloșii cumplite.
86
Vrei sfatul meu?
DOROTEA:
Ascult.

CARDENIO:
Curmă-ți viața.
Îi va spăima conștiința de mișel
Până la ziua cea din urmă-a vieții.

DOROTEA:
Prin nici un mijloc! Cum? Să mă omor?!

CARDENIO:
Într-adevăr, așa-mi doresc să faci.

PRIMUL PĂSTOR:
Mi-e teamă că sminteala îi revine. Luați seama toți. Domnule, dorești
ceva?

CARDENIO:
Minți! Nu mă poți răni! De alte rele
Nu mai am teamă și nici slăbiciune!
Ascunde-te-ndărătu-mi, scumpă doamnă,
Te-oi răzbuna!

DOROTEA:
Sunt liberă, o Doamne!

CARDENIO:
Fernando, trădătorule! Te-am prins?

CARDENIO îl apucă pe AL DOILEA PĂSTOR.

AL DOILEA PĂSTOR:
Săriți! Săriți vecini, altfel mă-omoară!

87
DOROTEA aleargă afară din scenă.
CARDENIO:
Acum plăti-vei relele cu sânge,
Căci le-ai îngrămădit pe capul meu.
Păgân nemernic! Tu, canalie!
Am să m-adap din sângele din tine!

PRIMUL PĂSTOR:
Domn bun, aveți răbdare! Nu-i Fernando!

Păstorii îl salvează pe Al DOILEA PĂSTOR.

CARDENIO:
Lăsați-l să se-ntoarcă, laș, la Curte;
Nici chiar ai tatălui său paznici toți
Nu-l vor scuti acolo pe vecie.
Sau, de-i prea strașnic pentru muritori,
Îi voi chema sfinții toți din Ceruri
Să mă răzbune. Am să mă pornesc.
Mânia firii va purta război,
Voi pune Furiile să-l bântuie
Și vulturii să-i roadă din ficat
Natura însăși va vărsa asupra-i
Tezaur de năpastă și de chin,
Pedeapsă-i vor aduce împreună
Pentru încrederea ce mi-a trădat.

Iese CARDENIO.

AL DOILEA PĂSTOR:
Du-te-n pustie, lua-te-ar răzbunarea!
Vă rog, vecini, mi-e nasul drept? Spuneți-mi!

PRIMUL PĂSTOR:
E cât de drept se poate.

88
AL DOILEA PĂSTOR:
A tras de el de parcă încerca să tragă înapoi un taur prins de coadă. De
era ca nasurile altor oameni ce-i cunosc, cine știe pe unde-ar fi fost
acum, vecini? M-a pocnit atât de îndrăcit peste gură încât mă tem că n-
oi mai fluiera în veci către mioare. Și-or crede că-i sărbătoare.

PRIMUL PĂSTOR:
Hai, mergem?

AL DOILEA PĂSTOR:
Da, de groază, că de se-ntoarce tânărul din nou, a doua porție ne va
prii și mai puțin.

PRIMUL PĂSTOR:
Gata, gata, hai, pornim.

AL DOILEA PĂSTOR:
Încotro?

PRIMUL PĂSTOR:
Hai, să-l căutăm, și-odată ce-l găsim să-l ducem ori cu forța ori cu
binișorul la Almodovar, căci e cale de numai opt leghe, și-acolo îl vom
vindeca de boala sa, de-i cu putință, sau măcar vom afla cine e, atunci
când e cu mințile întregi, și de are prieteni cărora să le spunem despre
nenorocirea lui.

PĂSTORUL ȘEF:
Luați-o-nainte; eu mai stau o clipă
Băiatului să-i spun ce să mai facă,
Și-apoi vin și eu. Vom ciocni pahare.

PRIMUL PĂSTOR:
Rogu-te, nu zăbovi.

PĂSTORUL ȘEF: Nu voi întârzia.

89
(PĂSTORII ies.)
Nu e băiat.
Mina, vocea, gestul, tot ce face,
Are aromă de femeie fină,
Ce se preface doar c-ar fi băiat.
Până și haina-mi spune despre ea
Că e de rang, și mă convinge astfel
Că joacă rolul unui flăcăiaș
Și că ascunde-n sine un secret,
Nu vreo nevoie care o constrânge.
Mult timp am așteptat să deslușesc
Ce urmărește, astfel deghizată,
Dar nu sunt sigur încă. Zbuciumatul
A-nfricoșat-o și s-a dus fugind,
Iar tremurul din sân o dă de gol.
Smintitul de-a ghicit, sunt fericit.
Dar iat-o, vine.

Intră DOROTEA.

Vino, băiete. Copile, unde-i turma?

DOROTEA:
Paște mai jos, domnule. (Aparte.) Ce-nseamnă că mă mângâie astfel
pe-obraz? Sper că nu sunt trădată.

PĂSTORUL ȘEF:
Să fluieri te-ai deprins? Dar să-nchizi țarcul?
Și cum să-l faci pe câine să adune
Mioarele ce se despart de turmă?

DOROTEA:
Cu timpul voi deprinde-aceste treburi;
Dorință am, cunoașterea-mi lipsește.

PĂSTORUL ȘEF:
90
Copil cuminte; Ei, roșești, băiete?
(Aparte.) (Sunt sigur că-i femeie.) Spune, flăcău.

DOROTEA:
O Ceruri, cum mai tremur. Nu-s deprins
Cu-asemenea blândețe la stăpâni,
Căci sunt flăcău sărac și prea bicisnic
Să merit bunătate, doar prin rugă.
Și-apoi, ades i-am auzit pe cei bătrâni
Spunând că de răsfeți prea mult băieții,
Devin mojici și prea neobrăzați.

PĂSTORUL ȘEF:
Îmi ești viclean?

DOROTEA (aparte):
Cât jar îi arde-n ochi,
Și cum îmi cumpănește tinerețea!
Mioarele vor apă! Să le duc
Pân-la bazin? Vreți să alerg degrabă?

(aparte) Vai cum mă strânge... de-aș fi cât mai departe!

PĂSTORUL ȘEF:
Hai, hai, copile, nu ajung acestea
Pe mine lesne să mă păcălească.
Ai mâna fină - palma delicată,
A cărei netezime nu se schimbă;
M-ai înțeles - e-o mână de femeie.

DOROTEA:
Te-nșeli amarnic. Dar de-aș fi femeie,
Știu sigur că ești om cinstit și bun,
Și de m-aș deghiza din vreun motiv,
Nu m-ai răni...

91
PĂSTORUL ȘEF:
Ei, hai, ești pârguită;
Mi te supui? Mă-nnebunești cu vorba
Și n-ai ce să îmi spui ca să m-oprești.

DOROTEA:
O, potolește-ți poftele murdare
Ce ți-au răpit gândirea ca tâlharii,
Și, fiind femeie, am să-ncep să-ți spun
Povestea mea atât de mohorâtă
Încât de om ești, și ai suflet tandru,
Pe loc vei plânge tinerețea-mi dusă.

PĂSTORUL ȘEF:
Fără povești.

DOROTEA:
Atunci omoară-mă!
De știi ce-i bunătatea, curmă-mi viața.

PEDRO (din culise):

Alo! Păstorule, m-auzi, domnia ta?

PĂSTORUL ȘEF:
Ce potlogar mă strigă iar, la Dracu!

DOROTEA:
Să-l binecuvânteze Dumnezeu!

DOROTEA fuge afară. Intră PEDRO.

PEDRO:
Seara bună, prietene. Credeam că ați adormit cu toții prin părțile
acestea.
92
PĂSTORUL ȘEF:
Mințeai atunci, căci erai treaz când te-ai gândit așa.

PEDRO:
Mulțumesc, domnul meu.

PĂSTORUL ȘEF:
Să-ți fie de bine, dar n-ai motiv să-mi mulțumești, stimate.

PEDRO:
Al tău era băiatul ce-a fugit plângând?

PĂSTORUL ȘEF:
Da; ce-i cu asta?

PEDRO:
De ce-l băteai așa?

PĂSTORUL ȘEF: Ca să crească.

PEDRO:
Bun tratament! Nu-mi poți spune calea spre cea mai apropiată
mănăstire?

PĂSTORUL ȘEF:
Ce înțelept mai ești. Da, pot să-ți spun: dar întrebarea este dacă vreau
sau nu; și-ntr-adevăr, nu vreau. Vezi-ți de drum.

Iese PĂSTORUL ȘEF.

PEDRO:
Ce brută de bărbat. Toți sunt așa?
Fratele meu Fernando-mi scrie astfel,
Că-aleasa lui, Luscinda cea frumoasă,
93
Se-adăpostește pe-undeva pe-aici:
Mă roagă deci să-i sar în ajutor
Și s-o aduc acasă, înapoi.
Am îndoieli. Dar locul întâlnirii
Aici l-am stabilit. Și iată-l, vine.

Intră FERNANDO.

Ei frate, spune-mi care-i graba care

Te-ndeamnă prin pustii. După femei...

FERNANDO:
Ți-am scris misivă lămurită, frate.

PEDRO:
Adevărat, mi-ai scris de o iubită
Pentru care inima-ți sângerează,
Dar nu mi-ai spus vrei s-o cucerești,
Smulgând-o din sanctuarul mănăstirii.
Mereu astfel te-amesteci...

FERNANDO:
Nobil frate,
Mărturisesc, prea slab eu am strunit
A tinereții fierbințeală aspră
Și ale ei dorinți năvalnice:
Dar să nu crezi că ți-aș târî virtutea
În treburi pentru care inima
Nu mi-este hotărâtă și fidelă,
Sau nesupravegheată de gândire.
Până acum, pasiunea a domnit
În sânge doar, iar mintea n-a pătruns-o,
Însă acum la gânduri mai curate
Eu m-am întors, și-mi voi petrece viața
În chinuri nesfârșite, de n-o am:
Atât de mare-i dragostea din mine.
94
PEDRO:
Dar cum? E-n mănăstire, nu-i așa?
Așa cum suntem, zidurile-acelea
În veci nu le vom trece. Sunt puțini
Bărbații care intră-n mănăstire -
Doar de-s călugări pot, iar noi nu suntem.

FERNANDO:
Pentru Luscinda mea, sunt orișice.

PEDRO:
Atât ești de aprins?

FERNANDO:
Hei, Gerardo!

Intră GERARDO însoțit de un altul, îmbrăcat în călugăr. Aduce cu el

încă două sutane. FERNANDO îi dă una dintre ele fratelui său.

Ia, „frate” ce îmi ești, și ce-mi vei fi.

Ambii se îmbracă în sutane.

PEDRO:
Să îmi spui simplu, frate, ce plan ai?

FERNANDO:
Va trebui să ne prefacem că purtăm
Cu noi un mort, spre-nmormântare,
Și-ntârziind pe drum, dorim o noapte
Să odihnim funebrul car acolo.
Aceasta-i calea, fiindcă pentru asta,
Al mănăstirii zel și datina
Ne vor deschide porțile îndată.

95
PEDRO:
Să născocești un mort - pe Sfânta Slujbă,
Nu se cuvine-așa ceva deloc.

FERNANDO:
Dar iată, soarta bună a făcut
Să treacă dricul chiar azi dimineață
După o-nnmorântare abia-ncheiată.
Noi ne-am tocmit cu el și l-am năimit
Ca planul astfel să-l îndeplinim.
Odată găzduiți, avem și calea
În taină, în deplină siguranță
Și lesne s-o aducem înapoi.

PEDRO (aparte):
Am să-l ajut, ca să-i salvez onoarea.

Ascultă, frate, căci am o condiție:

De vrea iubita ta să se întoarcă
În lumea largă, și de tata crede
Că este vrednică, atunci pețește-o,
Câștig-o dacă poți. Dar dacă tata
Nu-și dă consimțământul...

FERNANDO:
Să fii sigur,
Nu am privit la ea cu ochi de rând,
Ci am ales o nobilă fecioară
Ce are daruri binecuvântate
De Cer și din Pământ deopotrivă.
De este cu putință ca femeia
Să fie înger, ea este aceea.

PEDRO:
Ei, lauda unui îndrăgostit
96
Nu e ospăț pentru urechi de rând.

FERNANDO:
Venit-a timpul să țesem urzeala
Și noaptea-n sihăstrie s-o aducem.

Ies.

97
Scena 2

Intră CARDENIO și cei doi PĂSTORI.

PRIMUL PĂSTOR:
Bun domn, găsește-ți liniștea.

CARDENIO:
Luscinda,
De Dumnezeu te-ar fi putut clădi
Cu sufletul mai tare ca femeia,
Cât aș fi fost de fericit atunci!

PRIMUL PĂSTOR:
E calm din nou, e timpul să-i vorbesc.
Acest pustiu însingurat, sălbatic
Durerea ți-o stârnește, scumpe domn;
Ascultă deci mai blândă judecată
Și lasă deznădejdea, nu-ți e sprijin.

Se aud acorduri de lăută din culise.

CARDENIO:
Ha! Un sunet smuls din Rai! Nu îl auzi?

PRIMUL PĂSTOR:
Ba da, din strune iese-un sunet dulce.

AL DOILEA PĂSTOR:
Dar nu e nimeni.

CARDENIO:
Nu, cu-atât mai bine.

PRIMUL PĂSTOR:
E-un loc ciudat de muzici să răsune.
98
CARDENIO:
Ades aud aceste melodii.
E spiritul sărman al vreunui om
Ce a murit lăsându-și dragostea
Ascunsă-ntro femeie infidelă,
Și bântuie-acești munți, fără-ndoială.

DOROTEA cântă în culise.

DOROTEA (cântând):
Înainte cântă-mi, iubit ecou,
Ascultă cu-alean cum plânge fecioara,
Și unei urechi de fățarnic flăcău
Să-i șoptești cât de-adânc o doare trădarea.
Du-te să-i spui cum îmi port întristarea,
Să vezi dacă-n inim-ascunde vre-un dor,
Căci de nu mă alină și-mi ia disperarea,
Va plânge de milă când eu am să mor.

PRIMUL PĂSTOR:
Auzi cum se zbuciumă sufletu-n el!

AL DOILEA PĂSTOR:
Melodia
Cea tristă l-a răvășit.

CARDENIO:
Minunată tristețe!
N-ați iubit?

AMBII PĂSTORI:
Nu.

CARDENIO:
Pace vouă; 'nvățați să jeliți.
99
DOROTEA cântă din nou.

DOROTEA (cântând):
Du-te să-i spui cum îmi port întristarea,
Să vezi dacă-n inim-ascunde vre-un dor,
Căci de nu mă alină și-mi ia disperarea,
Va plânge de milă când eu am să mor.

CARDENIO:
Nu-i așa că-i cântecul Ceresc?

PRIMUL PĂSTOR:
Asemeni cântec n-am mai auzit.

AL DOILEA PĂSTOR (aparte):

Oare nu mă-nșel, n-o fi Florio?

CARDENIO:
Mărturisesc, nu spuneți nimănui,
Ciudat m-atinge-această muzică.
Cântarea cea divină m-a umplut
De pace sfântă în întregul suflet.
Dar mă întreb ce trist tovarăș vine,
Mânat aici de-o jale mai cumplită
Decât mâhnirea ce o port în mine?
Feriți, feriți, feriți! Prieteni, iată-l!

Intră DOROTEA.

DOROTEA:
Aceste creste aspre sunt mai blânde,
Și-acești copaci mai recunoscători
Decât noblețea-ntreagă a omenirii,
Căci jalea mi-o primesc și o îngână
Prin glasuri de ecou, plângând cu mine.
100
Au dormit pe veci oamenii buni,
S-au topit cu toții, ce-i ce-aveau
Blândețea în atingere și-n simț
De dragul bunătății. Abia mai știu
În cine să mă bizui pentru sfat,
Sau cine să-mi asculte tânguirea
Sau cine să îndrepte nedreptatea.

CARDENIO:
E înduioșătoare, nu vorbiți!

DOROTEA:
Prin ce primejdii și prin ce ocări
Trecut-am eu, ruină ce-am ajuns!
O, blestemat să fii, stăpân hain!
Cine s-ar fi gândit că acești sărmani,
Hrăniți cu pâine tare și cu apă,
Au sângele atât de grosolan?
Tremur toată și mă-nroșesc gândind
Ce-aș fi pățit de nu m-ar fi salvat
De el acel bărbat binevenit.

CARDENIO:
Fiindcă nu e Luscina, e Cerească.
Când va vorbi din nou, s-o ascultați
Așa cum vântul îl ascultă dimineața
Femeile cu soții duși pe mare.

DOROTEA:
Nu-mi pot goli mintea de amintirea
Acestui om perfid. O, voi fecioare
Ce îmi veți auzi, trăind, povestea,
Atunci când eu voi fi cenușă iar,
Fiți înțelepte: să nu dați crezare
Făgăduințelor, nici lacrimilor.
Toate-s fățarnice, la fel cu tot
101
Ce poate un bărbat să vă promită.
Toate-s ca norii-n cer - frumoși o clipă
Ca mai apoi să se topească-n van.
Vor înșela (de pot fi înșelați)
Până și zeii cărora se roagă.
Dreptatea, vitejia, 'nțelepciunea,
Cinstea lor, și tot ce și-ar dori
Să-i facă să ne pară nouă sfinți,
Sunt numai vicleniile prin care,
Sirene fiind, ne cheamă spre pierzanie.

CARDENIO:
Nu plângeți voi acum? M-aș arunca
Chiar și într-o fântână, pentru ea.

PRIMUL PĂSTOR:
Cumplite lacrimi varsă.

CARDENIO:
E bine-așa,
Se frânge-altminteri sufletul în ea.
Lăsați-o dar să plângă, căci mâhnirea
În lacrimi își găsește bun sălaș.

DOROTEA:
O, mișel Fernando!

CARDENIO:
Ha!

DOROTEA:
Și vai,
Nebună, oropsită Dorotea!
Aici te-aduce dragostea credulă,
Copilărească... du-te-atunci și mori.
Nu ți-a rămas nimic spre ce să speri
102
Că ți-ar putea aduce alinare
Decât mormântul cel liniștitor.
Acolo toate suferințele
Ce le-am simțit prelung, și cele care
Vor mai veni, dormi-vor deopotrivă.
Se poate Soarta să-l aducă aici
Chiar pe Fernando cel înșelător,
Căința să și-o plângă peste leșul
Meu palid și-a mea umbră străvezie
S-o-mbucure după îngropăciune
Cu dragostea pierdută-n timpul vieții.

CARDENIO:
Așteaptă, doamna mea, te rog așteaptă:
Se poate să fii chiar tu Dorotea?

DOROTEA:
S-aud rostit acest nume pierdut
De cineva care-mi cunoaște-amarul
Mi-a luat din spate-a temerii povară.
Cine ești, domnul meu? Eu sunt aceea,
Chiar deznădăjduita Dorotea.

CARDENIO:
Iar eu, neștiind ce fel de alinare
De pe pământ m-ar mai putea ajunge,
Cardenio sunt, adânc nedreptățitul.

DOROTEA:
Cardenio!

CARDENIO:
Cândva, așa credeam.
De poate blestematul de Fernando
Să te preschimbe în băiat, O! doamnă,
Nu se cuvine-atunci ca vătămarea
103
Să mă preschimbe astfel și pe mine
Într-o făptură tot la fel lovită
De toată suferința-ngrămădită
Asupra noastră de nelegiuit?

DOROTEA:
Prea bine zici, și iartă-mi neștiința,
Căci nu ți-am cunoscut virtuțile
'Nainte să-ți cunosc amărăciunea.
Când cea din urmă oară ne-am văzut
Urechea mi-ai atins cu tonul vocii
Pe care-o cunoșteam din ceața vremii,
Dar amintirea fost-a înecată
Între puhoaie de alean și jale.
De vrei să șezi, (căci mi-am găsit tovarăș
Adevărat să-mi știe suferința),
Și să m-asculți, îți povestesc îndată
Despre Luscinda vești de alinare.

CARDENIO:
Fii binecuvântată, de vrea Cerul!
Dar vino-ncet! Bieți pașii să ni-ii ducem
Înspre o-ntunecime mai tăcută,
Unde netulburați ne vom putea
Asemăna tristețile în voie
Și vom putea să depănăm povestea
Jignirilor aduse-asupra noastră
Până ce ochii se vor revărsa
Și ne vom molipsi cu noi dureri.
Spui de-alinare? Ea pe nebuni nutrește,
Și nu ne-om ospăta decât din jale.
În grota cea morție să intrăm
Suflarea cea din urmă s-o oftăm.

104
Scena 3

Seara. În mănăstire.

LUSCINDA, îmbrăcată în veșmântul unei măicuțe.

LUSCINDA:
Această mănăstire tăinuită
Între domenii este locu-n care
Îmi voi deplânge veșnic întristarea
Și-mi voi petrece restul zilelor
De nu pot fi alături de Cardenio.
Din el nu mi-a rămas decât scrisoarea
Aceasta plină de nefericire,
Pe care o citesc mereu prin lacrimi
Ce-mi ustură privirea și mă dor.
„Ingrată”-mi spune, „adorat vrăjmaș”.
O, de l-aș putea eu lumina.

Citește scrisoarea.

„Luscinda, jurământul tău perfid

Mă duce într-un loc din care tu
Mai repede vei auzi că-s mort
Decât vei ști de jalba-mi cuvenită.
Disprețul mi l-ai dat pentru un altul
Mai înstărit, dar nu de statul meu.
Prin frumusețe, te-am crezut un înger,
Prin cele ce-ai făcut, te știu femeie.
Să te-odihnești în tihnă îți doresc
(O, pricină a zbuciumului meu!).”
Cui să mă plâng? Și cui să-ngenunchez?
Surzit-ați, sfinți, la strigătu-mi? Surziți?
Surzit-ai Cer? Surzit-ai, tu speranță?
Surzit-a și dreptatea? Oropsită
Am fost, și voi ce le vedeți pe toate,
105
Ați văzut! Și ați surâs văzând
Acel netrebnic ce m-a batjocorit.
Ați văzut! Și-apoi i-ați dat puteri!
De ce v-am înălțat atâtea rugi?
O, Cardenio! Afla-va lumea-ntreagă
Că soțului i-am fost eu credincioasă
Până în clipa cea mai de pe urmă.
Stăpân fățarnic, când a dat Luscinda
Un singur semn sau vreun cuvânt măcar
Să cugeți c-ai avea orice speranță
Să-ți mulțumești tu poftele. Ei? Când?
Când nu ți-am refuzat cuvintele
Aprinse cum erau, îndrăgostite,
Și când nu ți-am mustrat cu-asprime pofta?
Dorința însă nu se-aprinde atât,
Fără măcar un licăr de speranță,
Și fără îndoială sunt blamată
Măcar în parte, fără îndoială
Sunt vinovată de vreo ușurință
Smintită ce-a aprins în el sfidarea.
De e așa într-adevăr, aici
Voi ispăși nelegiuirea lui.

Bate clopotul în capelă.

Ne țină-n pază Dumnezeu pe toți!

Intră o altă MĂICUȚĂ.

De ce trag clopotele-atât de lung

Ca pentru bocet de înmormântare?

MĂICUȚA:
Un suflet au adus niște călugări,
Îl poarte mâine spre îngropăciune.
Noaptea i-a prins la zidurile noastre
106
Și ne-au rugat să îi lăsăm s-adaste
Venirea dimineții-aici la noi.

LUSCINDA:
Cum a murit? A fost ucis? Cine la răpus?

MĂICUȚA:
Chiar Dumnezeu, căci calul l-a zvârlit.

LUSCINDA:
Rogu-te soră, spune-i iar pe nume.

MĂICUȚA:
Nu l-am mai spus, și nu l-au spus nici ei
Sau de l-au spus, eu nu îi ascultam.
Par pare-se c-a fost un nobil domn.
De ce restriște suferi? Iată-i, vin.

Intră PEDRO, GERARDO și alți doi, îmbrăcați în călugări, purtând un

sicriu.

LUSCINDA:
Cine e mortul, fraților? Spuneți-mi!

Ei lasă sicriul și ies.

MĂICUȚA:
Tihnește. Nu-i bine să te zbuciumi astfel.

Iese MĂICUȚA.

LUSCINDA:
Cardenio... Nu poate fi chiar el.
Sfântă Maria, Maica lui Isus,
Mă rog la tine, orișiunde-ar fi,
Cardenio să nu fie acolo
107
Unde îmi spune sufletul că e.
Te rog să-i dai odihnă sus în Cer.
Nu-i amintire timpul să n-o șteargă
Și nici durere moartea să n-o ia.
De ce mă cotropesc aceste gânduri?
Privirea și auzul amăgite-s
De teamă, căci amarul și oroarea
Pot să orbească simțurile toate
Și să le facă să-și închipuie
Că simt prea bine tot ce nu-i aievea.
Să nu-mi las inima să plăsmuiască
Tot ce mă sperie mai mult pe lume,
Și să mă-ndepărtez puțin, să-l las
Pe mort cu sine însuși, în tăcere,
Căci multe-are să-i spună Domnului.

Dintr-o dată se deschide sicriul și FERNANDO sare din el.

FERNANDO:
Hai, „soră”, vino-acum, orice ar fi,
Ascultă-mi jurământul cel spășit.
Cu tot ce-i sfânt și eu voi a vorbi:
Sfântă Luscinda-a mea ești! Te-am găsit.

FERNANDO înăbușă țipătul LUSCINDEI, o împinge în sicriu și o răpește,

alături de complicii lui.

108
 ACTUL V

Scena 1

Mai târziu.

Intră PEDRO, LUSCINDA și FERNANDO.

PEDRO:
Domnița mea, vă rog să fiți tihnită,
Nimic necuviincios nu vă pândește,
Ci numai nobile și drepte fapte.
Îmi cer iertare pentru violența
Cu care v-am răpit din sanctuarul
Căruia vă încredințaseți viața.

LUSCINDA: Unde sunt?

PEDRO:
Deși nu-n mănăstire, nu roșiți,
Și tremuratul să nu vă cuprindă,
Căci cinstea dumneavoastră e păzită
La fel de bine ca în sihăstrie.
Deși nu înțelegeți pe deplin,
Ce-am făptuit are un rost curat,
În a salva viața unuia
Ce moare chinuit de dragul vostru:
Fernando, frate-meu, ce vă e prieten.
De-aceea ne-am pretins sobor funebru
Și am cerut să ne-odihnim o noapte
În casa sfântă-n care v-am surprins.

LUSCINDA:
Sunteți cumva Lord Pedro, cel vestit
C-ar fi cinstit, cu viață virtuoasă?
Și îndrăzniți să pierdeți toate-acestea
109
Fiindu-i ortac unui astfel de frate,
Unui frate atât de păcătos,
Un frate trădător, nedrept, sălbatic?

PEDRO:
Ce cruntă acuzare. (Îl privește pe FERNANDO.)

LUSCINDA:
De voiți
Să cred că mai purtați respect în suflet
Pentru virtute, cinste și onoare,
Să mă păziți atunci de-acest Fernando
Așa cum v-ați păzi propriile fiice
De-ar fi la fel ca mine de mâhnite.
Atunci voi fi senină.

PEDRO:
Dă-ți răspunsul,
Domnule, căci mie mi-e rușine.

FERNANDO:
O Luscinda! Lovind în mine însumi,
Eu la picioare îți îngenunchez
Și-aprins te rog să ai milă de mine.
De ți-am greșit, iubirea mi-e de vină:
Acea zeiță-asupritoare care
Sub voia ei pe toți ne-ngenunchează,
Sfidând și legea și porunca minții
Bărbaților ce-altinteri s-ar struni,
Și care nu permite ca a adepții ei
Să-și înfrâneze astfel comportarea,
Spunând că-i dreaptă numai ascultarea.
Când ochii ți-am văzut, mi-a poruncit,
Căci raza lor divină m-a pătruns
Până în suflet - iată, l-am golit
De orișice dorințe necurate,
110
Ca pe un templu sfânt în care arde
Acum o flacără nevinovată.

LUSCINDA:
Ridică-te. Pasiunea-nșelătoare
Ce mi-o arăți nu ți-a adus decât
Sporirea urii care arde-n mine.
Vrei să-mi închipui că mă poți iubi,
Când, ca o lepră, îmi ucizi dorința?
Unde-i Cardenio? Ce i-ai mai făcut?

PEDRO:
Domniță, hai la mine;
Nu îți cunosc povestea-ntreagă încă,
Dar văd că ai trăit prea multe rele
Ce-acum se cer pe loc răscumpărate.
Te rog doar să-ai răbdarea să ajungem
La hanul ce se vede-acolo-n zare,
Unde nenorocirea ta găsi-va
Numai respectul ce i se cuvine;
Până atunci mă va mâna mâhnirea
Ce-o simți, la fel de mult ca dragostea
Și-apropierea mea de frate-meu.
Socoate-mi servitorii ca ai tăi
Și folosește-i cum crezi de cuviință,
Căci pe onoarea mea de gentilom,
Nici o putere alta decât tine
Nu se va apleca asupra ta.
Urmeaz-o deci pe doamna de acolo,
Eu vin în urma voastră negreșit.

Pe măsură ce ies, intră DOROTEA (încă deghizată) și îl trage pe PEDRO

de mânecă; ceilalți părăsesc scena.

DOROTEA:
Urechea să mi-o dați, o clipă doar,
111
Și fecioria nu-mi zeflemisiți.

PEDRO:
Ce-l doare pe acest sărman băiat?
De ce-ai venit la mine țintă? Spune-mi.

DOROTEA:
Văzând virtutea voastră-azi dimineață,
Am cutezat, căci este nepătată,
S-o rog să mă ajute înc-o dată.

PEDRO:
Nu ești tu băiatul ce-a trecut
Plângând pe lângă mine mai devreme,
Copilul păcurarului posac?

DOROTEA:
Ba da, și Cerului îi mulțumesc,
Și dumneavoastră, pentru ajutor.

PEDRO:
Dar cum te-am ajutat, băiete, nu știu.

DOROTEA:
Deși înfățișarea mea înșeală,
Sunt o femeie, domnul meu, pe care
Odată fratele tău a iubit-o,
Sau a mințit cumplit, să-l ierte Cerul.

PEDRO:
Sărmană mea domniță, nu mai plânge.
O, frate-al meu, ce mult ai decăzut.
Cum ai ajuns să bântui munții-aceștia?

DOROTEA:
De vrei să știi, voi spune cum, pe drum.
112
Vă-ncredințez, stimate domn, că munții
Ascund multe minuni înfăptuite
De-al vostru frate. Aici e rătăcit
Cardenio, nefericit și vrednic,
Înnebunit de-amaruri...

PEDRO:
Cum ai spus?...

DOROTEA:
Cardenio am spus, stimate domn.
I-a cotropit un somn profund privirea,
Chiar când veneai, sleită fiind de veghe.

PEDRO:
O frate-al meu! Afla-vom adâncimea
Minciunii tale, de e adevărat!
Atât îți cer - să mă conduci la el:
Mai am speranța unui sfârșit bun.
Aș vrea pe el întâi să îl slujesc.
Domniță, multă bucurie mi-ai adus.
Dreptate vei avea și dumneata:
Să-i spui și Ducelui aceste fapte
Și nu te îndoi că întristarea
Va fi răscumpărată cu dobândă
De dreapta-i judecată. Spre Cardenio!

Ies.

113
Scena 2

Intră DUCELE, DON BERNARDO și DON CAMILLO.

DON CAMILLO:
Da, domnia voastră ar fi avut un fiu în plus; el o fiică; iar eu moștenitor;
dar s-o lăsăm așa, n-avem ce face; într-un fel sau altul, voi pritoci
jignirea până la mormânt, și asta-i tot.

DUCELE:
Mâhnirea nu ne-ajută, stimați domni.

DON CAMILLO:
Seniorule, mă spânzură, de lacrimi eu mai vărs. Pe zei, am plâns atât
de mult încât sunt la fel de orb ca Dreptatea. Când îmi voi vedea din
noi șoimii (care îi țineam drept jucării în prejma fiului meu), chiar de-ar
zbura la înălțimea unei case doar, și tot îi voi ținti ca un tunar.

DUCELE:
Iată, își poartă doliul bărbătește.
Don Berbardo, tu ești ca precum April,
Mustind încă de rouă și de ploaie,
Dar nu te-nvinuiesc; căci și eu însumi
Sunt năpădit de-aceleași simțăminte.
Dă-le drumul, sunt doar copii obraznici.

DON BERNARDO:
Da, stăpâne, dar poate își revin.

DON CAMILLO:
Lasă-i să-și încerce aripile; sunt tineri și destrăbălați; la prima furtună
se vor năpusti acasă, urlând precum godacii biciuiți de vânt.

DON BERNARDO:
Oricum ar fi, de mi-aș vedea fiica.

114
DON CAMILLO:
Ai vrea-o chiar și grea? Spune drept, omule!

DON BERNARDO:
Nu îmi pasă, de tatăl e cinstit.

DON CAMILLO:
Așa ai fi putut-o avea deîndată,
De i-o dădeai fiului meu.
Acum Te du și caută-ți un tolomac,
Să-ți peticești onoarea, de nevoie.

DUCELE:
Îmi spui că Pedro te-a rugat s-aștepți
Aici venirea sa: a-ntârziat,
Deși mi-a scris cu grabă ca să vin
Să-l întâlnesc asemenea cu voi.
Mi-e teamă că-i un semn nefericit
Întârzierea asta, nu-mi surâde.

Intră GERARDO.

GERARDO:
Stăpâne, la porunca dumneavoastră.
Stăpânul Pedro se apropie.

DUCELE:
Îți mulțumesc, prietene, de vești -
La timp mi le-ai adus. Vine singur?

GERARDO:
Nu, domnul meu, ci cu mare alai;
Și-n urma lui e-un car cernit, funebru,
Gătit cu toate cele de pe urmă.

115
Iese GERARDO.

DON BERNARDO:
Un dric!

DUCELE:
Ferească Dumnezeu să fie Fernando!

DON CAMILLO:
Este Cardenio, băiatul meu!

Intră PEDRO în grabă.

DUCELE:
Bine-ai venit de zece ori, drag Pedro!
Bunule fiu, ce vești aduci cu tine?

DON CAMILLO:
De-s bucurii sau întristări, tot una,
Din partea mea, fie ce-o fi, stăpâne.
Eu mai trăiesc o lună, două poate,
Atât că va vrea guta, după care,
Blestem pe doctor cea din urmă oară,
Și-apoi... „Sub piatra asta odihnește...”

PEDRO:
Răbdarea-i bărbătească, domnul meu.
Iubite tată, ți-am adus ceva
Să-ți ușureze greaua suferință:
Strădaniile mele nu au fost
Cu totul vane în călătorie.

DUCELE:
Binevenită-i alinarea, fiule,
Dar mari speranțe-aveam din partea ta.

116
Intră LUSCINDA purtând voal, FERNANDO în spatele ei, și mai mulți
servitori.

PEDRO:
Alaiul ce-l aduc mărturisi-va
Că mult timp petrecut-am căutând
Să-nfăptuiesc această sarcină.
Sub voal găsi-va fiica Don Bernardo;
Tată regesc, în spatele domniței
Găsi-vei fiul cel rătăcitor.
Cum i-am aflat și cum aici i-am dus
Voi spune imediat.

FERNANDO:
Tata-i aici!
Și tatăl lui Cardenio! Ce rușine!
(Către Duce) Jos la pământ mă plec în fața voastră.

DON BERNARDO:
O, fata mea! Aduci o viață nouă!

DUCELE:
Tu, fiul meu, adu-mi o alinare
Ce mult timp a lipsit din casa mea.
Sper ca sminteala ți-ai lăsat-o-n urmă.

DON CAMILLO:
Da, da; v-ați alinat cu toții, fără mine; pe mine m-ați distrus, mi-ați
omorât sărmanul meu fecior; l-ați amăgit și l-ați pieit; iar eu n-am
alinare.

PEDRO:
Răbdare, domnul meu; Poate că timpul
Mă va-ndruma să vă aduc și sprijin...

117
DON CAMILLO:
Ai mulțumirea mea, dar Tatăl Timp,
De era blând, cum spui, m-ar fi tihnit,
Și ne-am fi bucurat deopotrivă,
Ca buni tovarăși, însă bunul moș
E-atât de ocupat încât mă mir
Că măcar atât bine a făcut.

DON BERNARDO:
Gata, copila mea, fii liniștită
Aceste lacrimi aduc tulburare.

DUCELE:
Domniță, ascultă-ți tatăl.

LUSCINDA:
Bucuroasă.

DUCELE:
Glasul părintelui e glas de zeu:
Pentru copiii lor, sunt soli Cerești:
Făcuți să fie tați, nu spre-a prăsi,
(Căci altfel dobitoacele de rând
Ar fi la fel de nobile ca noi)
Ci spre-a struni prin vifor și primejdii
Sălbatica povară-a tinereții,
Ce se îndreaptă înspre ele oarbă,
Cu pânzele deschise larg în vânt,
Și spre-a-ndrepta a vieții lor morală,
A cărei linie o calcă-adesea:
De-aceea-s făcuți tații și de-aceea
Copiilor le încercăm respectul.
Supunerea e jertfa unor îngeri
Al căror chip voi îl purtați pe lume.

118
DON BERNARDO:
Ascultă spusa Ducelui, fiică.

LUSCINDA:
Ascult cu toată grija. (Către DUCE) Stăpâne bun,
Iartă-mi neobrăzarea dacă-ți cer
Să nu mă îmboldească prin convingeri
În clipa-aceasta; aibă doar răbdarea
Să-și înfrâneze agera pețire
Până când împăcarea-o voi găsi
Cu vechea jale...

DON CAMILLO:
De ce mă privești astfel?
Nu-ți pot fi de-ajutor.

LUSCINDA:
... și îl voi plânge
Pe bietul meu Cardenio, ucis.

DON CAMILLO:
Să-ți binecuvânteze Dumnezeu
Sărmanul suflet, orișicând pleca-va.

LUSCINDA:
Stăpâne-asemeni rituri triste trebuie
Să fac, 'nainte să iubesc din nou.
Fecioare ce-au iubit, de-s vrednice
De-asemenea cinstite mărturii,
Și-au strâns iubirea chiar aici, în inimi,
Adânc, adânc în inimi, nu în ochi
Și nici în vorbă, căci de-acolo scapă,
Sau dusă e de lacrimile curse,
Spălându-le din orice amintire.
Iubirii mele leac e numai timpul,
Sau moartea - nici un vraci n-o va curma.
119
FERNANDO:
A ta e hotărârea, pun sigiliu
Sărutul meu pe mâna-ți virtuoasă.

DON CAMILLO:
Ei bine, fata mea, perechea ta
Nu este lesne de găsit în lume.
Atât îți spun - ești sinceră și dreaptă
Din cap până-n picioare. Tatăl tău
(Căci fără îndoială mucu-acela
Nu te-a făcut chiar el) era un om
De mare calitate, un gentilom;
Îi mulțumesc deci mamei tale - gata.
De-aș fi tânăr din nou, să te-am pe tine,
Un armăsar de soi, și-o sabie,
Eu alte moșteniri nu mi-aș dori.

DOROTEA aproape se arată, dar se retrage.

DUCELE:
Cine-i băiatul care a-ncercat
De două sau de trei ori să vorbească?
Eu l-am văzut, dar este-nfricoșat.

PEDRO:
Un băiețel, seniorule, păstor?

DUCELE: Da.

PEDRO:
E pajul lui Fernando, sau a fost.

FERNANDO:
Pajul meu? Ce paj?

120
PEDRO:
Mereu așa îmi spune - pajul tău;
Mai mult, și mai cu seamă rău, îmi spune
Că l-ai răpit dintre prieteni și-ai jurat
Că-l vei griji și îl vei propăși.

FERNANDO:
Să-l propășesc?

PEDRO:
Și l-ai lăsat, cu vreun prilej ivit,
Să rătăcească munții-aceștia goi
Și-ar fi murit de foame negreșit
De nu l-am fi găsit, călătorind.
Fratele meu, n-ai fost mărinimos.

FERNANDO:
Glumești pesemne.

PEDRO:
E-adevărul sumbru.

DUCELE:
De-i așa, îți spun că nu e potrivit.

FERNANDO:
Seniorul meu, acestea-s născociri.
Te rog mult, frate scump, să îți găsești
Un alt nebun pe care să-l prostești;
Prea limpede se vede păcăleala:
Vă rog, nobile tată, să-mi permiteți
Să chem aici băiatul: de mă știe
Și spune că l-am luat de lângă prieteni,
Și l-am abandonat în munții-aceia,
Nu mai sunt fiul tău. Frate drag,
Te rog să nu-mi faci rău cu bună știință.
121
Intră DOROTEA.

PEDRO:
Iată băiatul. De-ți neagă tot ce-am spus
Atunci mărturisesc nedreptățirea.

DUCELE:
Ascultă-aici, băiete, cum te cheamă?

DOROTEA:
Mărite domn, mă cheamă Florio.

DUCELE:
Frumos flăcău. Spune-mi, de unde ești?

DOROTEA:
Din partea cealaltă a munților.

DUCELE:
Ce neamuri ai?

DOROTEA:
Un tată doar, sărman.

DUCELE:
Cum ai ajuns aici? L-ai părăsit?

DOROTEA:
Acelui gentilom i-am fost pe plac
Și, să nu mint, atât ținea la mine
Încât mi-a câștigat prin jurăminte
Și tinerețea și îndatorirea;
L-am urmat, lăsând în urmă-un tată.

PEDRO:
122
Ce mai spui, frate?

DON CAMILLO:
Domnule, ce spui?

FERNANDO:
De am un suflet viu în mine, jur
Că e un șiretlic, stimate domn.
Nicicând nu l-am văzut pe-acest băiat.

DOROTEA:
O, domnul meu, pe suflet nu jura
Asemeni strâmbăciuni, căci nu e nobil
Din partea ta acest dispreț ce-l dai
Pe-acela ce chiar tu l-ai oropsit.
Pedeapsa-ntreagă a Dreptății-aștept De mint.

DUCELE:
Nu ți-e rușine, Fernando?
N-are băiatul pic de viclenie!

DON CAMILLO:
Bun flăcău! Copile, nu te teme,
Rostește liber tot ce ai în suflet.
Natura-ar fi dorit să fii fecioară,
Și-atunci n-ar fi nici o mirare mare
Ca el să te fi luat de lângă-ai tăi.

DUCELE:
De ce te-a părăsit?

DOROTEA:
Încă nu știu,
Seniorul meu, nu pentru-a mea credință,
Căci niciodată nu l-am înșelat;
Pentru servire n-a avut motiv:
123
Deși-s necopt, voință am avut
Să-i fac pe plac stăpânului, mereu.
Să fur nu știu, deci nu asta-i pricina
Pieirii mele, nici să mint nu știu.
Sunt om de rând, dar sunt cinstit...

DUCELE:
Nu plânge!

DON CAMILLO:
Acest senior a oropsit bărbați, femei și chiar copii, până acum; ce
intrigi mai urzește, numai Dracul poate ști.

DUCELE:
De ai un martor bun al nedreptății,
(Căci altfel n-ar fi drept ca eu să cred,
Fiindc-a jurat că nu el e făptașul),
Atunci mă leg pe-onoarea mea, avea-vei
Îndeplinirea oricărei dorințe.

DOROTEA:
Nici nu-mi doresc altminteri, domnul meu.
De dragul adevărului și-al cinstei,
Eu am un martor nobil.

PEDRO:
Să-l aduci.

Iese DOROTEA.

FERNANDO:
Fugi-va deci, băiatul mincinos,
Lăsându-mă hulit.

PEDRO:
Îi sunt chezaș.
124
FERNANDO:
Atunci e clară conspirație!

PEDRO:
Se vede-aici că ți-a fost slugă, frate.
Iat-o scrisoare, chiar de mâna ta,
(Mi-a dat-o vrând-nevrând, să-i cred cuvântul)
Despre o chestiune de iubire;
Băiatul spune c-o va desluși.

DON CAMILLO:
Fără perdea va fi, cel mai probabil.

FERNANDO:
Mă zăpăcește-această plăsmuire.

DUCELE:
Citește-o, Pedro.

PEDRO (citește):
„Prudența ar trebui acum să ne învețe să uităm ce-a săvârșit
nechibzuința. Am făcut deja un pas înspre această înțelepciune...”

FERNANDO:
Oprește, domnule. (aparte) E chiar scrisoarea
Pe care i-am trimis-o Doroteei!

DUCELE:
Citește înainte.

FERNANDO:
Nobile tată, ascultă-mă te rog;
Mărturisesc, am scris asemeni vorbe
(Al căror sens e prea neînsemnat
125
Pentru urechea dumneavoastră-naltă)
Dar cum ajuns-a să le aibă-n mână
Acest fățarnic tânăr, eu nu știu.
Mă jur pe al meu suflet și pe-onoarea
Spiței mele și-a acestei case,
Eu chipul pajului nu l-am văzut.

PEDRO:
Nu te-afunda prea mult în declarații,
De ce-ai nedreptățit acest copil?

FERNANDO:
Mă lasă!
Nu iartă-acum trecuta prietenie
Și nu-mputernicește nedreptatea!
De mă provoci astfel, eu voi uita
Că mi-ai fost frate bun până acum.
Aceste josnicii și clevetiri
Sunt spuse ca-n scandal să mă atragă.

PEDRO:
Ajunge! Ești un copil, și iată omul
Ce va vădi că asta ești! Ajunge!

Intră CARDENIO.

Acum să-mi spui, cine-i clevetitorul?

FERNANDO:
Un alt mișel!

FERNANDO îl atacă pe CARDENIO dar este bătut la pământ.

GERARDO încearcă să intervină, dar DUCELE îl reține.

DUCELE:
Opriți!
126
DON CAMILLO:
Acum ce se întâmplă?
Cine e, domnul meu? Cine e?

PEDRO:
E fiul tău anume.

DON CAMILLO:
E un drac.

PEDRO:
De-i drac, atunci îți spune „Tată” dracul.

DON CAMILLO: Aproape sunt topit...

Ești fiul meu sărman, pierdut în munți?

CARDENIO (în șoaptă):

Tată...
CARDENIO și DON CAMILLO se îmbrățișează.

PEDRO:
Ce credeți despre-acest bărbat, domniță?

LUSCINDA:
Îmi amintește chipu-i de ceva
Ce mi-a fost drag... O, cum mă mai privește!
Plânge, sărmanul om. Vai! Nu se poate,
Îi are chipul, ochii, gestu,-nfățișarea.
De ar vorbi...

CARDENIO:
Luscinda!

LUSCINDA:
El e, sigur.
127
CARDENIO:
O, Luscinda mea, te văd aievea.

Pe măsură ce CARDENIO și LUSCINDA sunt pe punctul să se

îmbrățișeze, FERNANDO sare brusc de la pământ, cu sabia în mână, și
o prinde p LUSCINDA. În același moment, intră DOROTEA, îmbrăcată în
femeie. Se aruncă la picioarele lui FERNANDO.

DOROTEA:
Soarele ce-l întuneci între brațe
Astfel îți ia vederea din orbite
Încât n-o vezi aici, îngenuncheată,
Pe biata ta soție, Dorotea.

Sunt simpla fată de țăran pe care,

Ori din plăcere, ori din bunătate,
Ai plănuit s-o pui atât de sus,
Încât de la-nălțimi amețitoare
Să-ți poată spune astfel: „Ești al meu.”

Cu toate astea, n-am venit aici

Mânată de motive necinstite,
Ci numai de durere îmboldită,
Căci vreau să văd cum jalnic m-ai uitat.

Știi bine care-au fost condițiile

Prin care m-am supus dorinței tale,
Să nu rămână pic de bănuială
De viclenie sau de-nșelăciune.

Șă știi, stăpâne scump, că te iubesc.

Îți port neasemuită dragoste.
Ia-o în schimbul frumuseții ei,
A soarelui ce-n brațe-acum îl strângi
128
Și pentru care tu m-ai lepădat.

Acestea fiind astfel, într-adevăr,

De ce te zbați, de ce te mai codești
Să-mi faci sfârșitul fericit, precum
Tu mi-ai promis, încă de la-nceput?

De nu mă vrei pre mine-așa cum sunt,

Căci sunt soția ta legiuită,
Atunci mă ia drept slugă, sclava ta,
Căci de aș fi a ta proprietate
M-aș socoti pe veci blagoslovită.

Nu poți fi al Luscindei; ești al meu;

Nici ea a ta, căci e a lui Cardenio.
Spre cea care te-adoră-ndreaptă-ți voia,
N-o risipi pe cea care te-urăște.
Să nu mă lepezi iar întru necinste.

FERNANDO:
Îmi pare iar frumoasă, nepătată,
La fel ca-n clipa-n care am jignit-o.

DOROTEA:
O vorbă doar mai spun și-am încetat:
De vrei sau nu, eu tot îți sunt soție;
Ai martori chiar cuvintele rostite,
Ce nu au voie ca să fie false.

Și martor fi-va chiar și mâna ta.

Și martor Cerul, căci l-ai invocat
Să fie chezășie promisiunii.
Și când acestea toate nu-s de-ajuns,
De nu-s de-ajuns, conștiința ta întreagă
Va fi de-ajuns s-oprească desfătarea,
S-aducă liniștea în veselie;
129
Căci adevărul ce ți l-am rostit
Va tulbura mereu plăcerea ta
Și desfătarea ți-o va tulbura.

FERNANDO:
Cinstită Dorotea. Ești prea bună!
Cutezi iubirea pentru un bărbat
Atât de necinstit cum m-am vădit?
Tu m-ai înfrânt, nu mai pot să rezist
Nici să mă-opun atâtor adevăruri.

Sus, doamna mea!

N-ar trebui să-ngenuncheze astfel
Icoana ridicată-n mintea mea.
Iubirea ce mi-o porți e limpede.
Așa, așa, și-așa pecetluiesc
Pe-obrazul tău sigiliul pocăinței:
Să-l vadă-acolo privirea-ntreagă-a lumii.
Îți cer iertarea, tată, și îți cer
Prinosul consimțirii să mi-l dai:
Ea mi-e soție, n-aș alege alta
Nici chiar de-ar fi regină.

DON CAMILLO:
Ce schimbare!

FERNANDO:
Bună Luscinda, din a cărei brațe
Mi-am smuls jignitul prieten, pe Cardenio,
Mă iartă. Du-ți sfântul legământ acasă
Și dă-i-l celui care este vrednic.

CARDENIO:
De Cerul milostiv e mulțumit
Și vrea să-ți dea odihnă și-alinare,
Nu este loc mai bun decât aici,
130
În brațele ce te primesc, iubito.

LUSCINDA:
Să mă agăț ca iedera de ziduri,
Căci numai moartea mi te poate lua.
Se îmbrățișează.

DON CAMILLO:
Acum ce fac?

PEDRO:
Camillo, dă-le pace;
Sunt hămesiți de sărutări, sărmanii.

DON CAMILLO:
Să nu v-apropiați! Vă interzic
Să-i tulburați acum, căci ne priește!

DON BERNARDO:
Când astfel jurăminte de credință
Își fac îndrăgostiții, îngerii
Pe metereze stau, în Rai, și suflă
Din sfintele alămuri, către Tron,
Șoptindu-i legămintele curate.

DUCELE:
Așa cum sunteți vă vom cununa.
O-nțelepciune din înalt veghează,
Mai tare ca puterea pământească.
Cere-i iertare, fiule.

CARDENIO:
O are.

FERNANDO:
Din nou, prieten drag, să fii părtaș
131
În inima ce nu va mai aduce
Jigniri și rele la adresa ta. Și frate-al meu -

PEDRO:
Te iert cu-o-mbrățișare.

DUCELE:
În parte voi răscumpăra din vina
Pricinuită vouă de Fernando:
Cardenio, oricând vei vrea, la Curte
Să știi că poți veni, neabătut.
Iar Dorotea (căci te-am cunoscut)
Îți sunt dator: de dragul cinstei tale,
Deși nu ești de spiță nobilă,
„Tată” să mă numești de-acum încolo.
O potrivire bună și cinstită
E mai de soi ca orice obârșie.
V-am mulțumit pe toți?

Îi dă mâna DOROTEEI lui FERNANDO.

DON CAMILLO:
Pe toți.

FERNANDO și DON BERNARDO:

Pe toți.

CARDENIO:
Pe toți.
DUCELE:
Și nu-un ultimul rând, pe mine.
Ne vom întoarce-acum 'napoi la
Curte (Și-această scurtă drumeție, sper,
Acum că dragostele vi-s depline,
Va pune capăt veșnic rătăcirii).
Acolo vom lega nuntirile
132
Solemn, cu drag s-aducă veselia,
Și de-or citi iubiții întristați
Povestea voastră, să-și dorească aprig
Ca dragostea, peregrinând, să-și afle
Izbândă ca a voastră, pentru ei.

Ambele cupluri se îmbrățișează din nou.

FERNANDO, ținând-o pe DOROTEA, îl privește pe CARDENIO.

Finalul piesei.

133