S.U.A.

în perioada interbelica

Deşi la începutul primului război mondial Statele Unite îşi declaraseră neutralitatea faţă de
conflictul izbucnit în Europa, treptat se va produce o apropiere faţă de tabăra Antantei, motivele
fiind diverse. Oricum, un rol foarte important în acest sens l-a jucat preşedintele Woodrow Wilson.
Acesta, va câştiga alegerile din 1916 propagând ideea menţinerii neutralităţii, deşi, în mai 1915,
submarinele germane scufundaseră pachebotul Lusitania, provocând moartea a 128 de cetăţeni
americani. După ce, în ianuarie 1917, va ţine celebrul discurs Pace fără învingători, el îşi va modifica
sensibil poziţia în urma unui document interceptat de serviciile secrete britanice şi transmis celor
americane, telegrama Zimmerman, potrivit căruia germanii se ofereau să sprijine pretenţiile
Mexicului asupra Texasului, dacă acesta ataca Statele Unite. Ulterior, trei nave americane vor fi
scufundate de germani, astfel că, la 2 aprilie, Wilson va cere Congresului să declare război
Reichului pentru apărarea democraţiei în lume. După patru zile, forul legislativ suprem american
va declara război Germaniei, procedând apoi identic şi faţă de restul Puterilor Centrale.
Preşedintele Wilson s-a implicat activ atât în pregătirea campaniei militare decisive de pe
frontul de Vest din 1918, cât şi în privinţa organizării postbelice a lumii. Din această perspectivă
trebuie subliniat impactul la scară planetară al celor 14 puncte wilsoniene, formulate în cuprinsul
mesajului anual către Congres, rostit la 8 ianuarie 1918. După ofensiva finală declanşată, cu
participarea trupelor americane, la 18 iulie 1918, încununată de capitularea Germaniei la 11
noiembrie, la 13 decembrie, Wilson sosea la Paris pentru a participa la Conferinţa de pace, însoţit
fiind de secretarul de stat Robert Lansing. Aici, el va deţine o poziţie foarte importantă, fiind unul
din factorii principali de decizie.
Cu toate acestea, textul Tratatului de la Versailles supus adoptării Congresului, la 10 iulie
1919, va fi respins de Senat după lungi controverse, la 19 martie 1920, cu 49 la 35. Votul a avut
un impact deosebit în plan internaţional, contribuind la şubrezirea din start a sistemului gândit în
capitala Franţei. De asemenea, el era un puternic semnal în favoarea revenirii Statelor Unite la
doctrina Monroe.
In plan intern, după război, Statele Unite au beneficiat de faptul că teritoriul naţional nu fusese
câmp de luptă, având în plus de câştigat din punct de vedere material. De aceea, societatea
americană se confrunta cu alte probleme faţă de cele ale statelor europene, una dintre acestea fiind
consumul de alcool. De altfel, un mare impact în epocă a avut adoptarea legii prohibiţiei (Volstead
Act) la 28 octombrie 1919, care va contribui la înflorirea contrabandei cu băuturi spirtoase şi chiar
la înflorirea activităţilor de tip mafiot. De exemplu, celebrul Al Capone, care controla piaţa
alcoolului la Chicago, avea un venit anual de zece ori mai mare decât al celui mai bine plătit actor
de la Hollywood. Impopulară, prohibiţia va fi abrogată de administraţia Roosevelt în 1933.
După ce, potrivit celui de-al 19-lea amendament la Constituţie, adoptat la 28 august 1920,
femeile au primit drept de vot, alegerile generale din noiembrie au fost dominate de prima emisiune
radio la nivel naţional, asigurată de la Washington de către Electrical Company. Scrutinul s-a
soldat cu victoria senatorului republican Warren Harding, ales preşedinte în faţa
contracandidatului democrat James M. Cox. De altfel, până astăzi, sistemul electoral american
continuă să fie dominat de lupta dintre cele două mari partide, Republican şi Democrat, care şi-au
împărţit perioadele în care au dominat viaţa politică americană. Un rol important au jucat alegerile
primare, în urma cărora cele două formaţiuni principale îşi desemnau candidaţii la funcţiile de
preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia înfruntându-se apoi pentru a obţine votul unui număr cât mai
mare de electori. De aceea, din cauza unui sistem electoral diferit de cel european, uneori a fost
posibil ca un candidat care a câştigat votul popular să nu fie desemnat preşedinte datorită faptului
că nu a adunat un număr suficient de electori.
Preşedintele Harding nu şi-a dus mandatul până la capăt, în urma decesului său el fiind înlocuit
de vicepreşedintele Calvin Coolidge, la 2 august 1923. Acesta va reuşi să obţină victoria la
alegerile din 1924, impunându-se în faţa democratului John Davis, speculând perioada de
dezvoltare economică şi de creştere a nivelului de trai din „ţara tuturor posibilităţilor". Americanii
vor obţine succese importante şi în alte planuri, cum a fost zborul fără escală al lui Charles
Lindbergh pe ruta New York - Paris, cu monoplanul Spirit of St.Louis. Pentru aceasta, el a avut
nevoie de 33 de ore şi 39 de minute, evenimentul istoric având loc la 20/21 mai 1925.
Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile din noiembrie 1928, de această
dată Herbert Hoover fiind ales preşedinte în faţa democratului Alfred Smith. Explicaţia rezidă în
creşterea constantă a nivelului de trai, fapt reflectat şi de statistici: americanii deţineau în 1920 un
număr de circa opt milioane de autoturisme, pentru ca în doar un deceniu cifra să atingă 23 de
milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în 1930 în casele a peste 13 milioane de
familii, la fel ca şi alte instrumente electrocasnice. Visul avea să se destrame însă o dată cu
prăbuşirea Bursei din New York, în octombrie 1929. Va urma o perioadă de adevărat haos, o mare
criză economică, însoţită de şomaj pe scară 82 largă, falimente, dezastre financiare şi numeroase
drame personale ori de grup lovind America.
Pe fondul unor semnale îngrijorătoare, evenimentele de pe Wall Street din joia neagră, 24
octombrie 1929, au început printr-o dimineaţă dezastruoasă. Totuşi, intervenţia marii bănci
patronate de J.P. Morgan, urmată şi de alte bănci, va salva oarecum impresia generală, lăsând
speranţa că totul a fost o criză de o zi. Insă, săptămâna următoare, după ce luni indiciile erau deja
îngrijorătoare, a venit marţea neagră, 29 octombrie. De această dată, dezastrul a fost total,
înregistrându-se falimente în lanţ. Intervenţia preşedintelui Hoover şi a Congresului s-a dovedit
tardivă, criza perpetuându-se timp de câţiva ani.
Ieşirea din haos este legată de numele lui Franklin Delano Roosevelt, ales preşedinte la 8
noiembrie 1932. Democratul l-a învins categoric pe Hoover, asigurându-şi 472 de electori faţă de
doar 59 ai adversarului. Primul mandat al lui Roosevelt, care a debutat la 4 martie 1933, a început
sub auspicii din cele mai nefavorabile, în ţară fiind înregistraţi peste 13 milioane de şomeri.
Roosevelt va promova o nouă politică economică, cunoscută sub numele de new deal (noul curs).
Era vorba despre o serie de reforme în plan legislativ menite să revigoreze agricultura, băncile
şi industria. Erau promovate o nouă politică monetară şi un nou curs extern. Prin măsurile luate,
Roosevelt a redus numărul şomerilor şi a depăşit criza, economia americană trecând peste şocul
din anii 1929 - 1933. La 16 iunie 1933, preşedintele a trecut prin Congres legea reconstrucţiei
industriei naţionale care oferea două soluţii pentru ieşirea din impas. Pe de o parte, erau
disponibilizate trei miliarde de dolari pentru programe de investiţii publice cu scopul declarat de a
crea peste un milion de noi locuri de muncă. Pe de alta, se urmărea crearea unui cod al comunităţii
de afaceri prin unirea eforturilor angajatorilor cu cele ale sindicatelor. Deşi new deal-ul nu a reuşit
să stimuleze puternic economia, acesta are meritul de a fi creat un mediu economic stabil, bază a
unei creşteri sănătoase de perspectivă. Astfel, Roosevelt a câştigat simpatia americanilor, care l-
au reales ca preşedinte la 3 noiembrie 1936 cu un scor fabulos: 524 la 7, în faţa republicanului
Alfred London. Urmare a celui de-al 20-lea amendament la Constituţie, valabil şi astăzi, el îşi va
începe cel de-al doilea mandat la 20 ianuarie 1937. În plan extern, preşedintele a luat măsuri pentru
o prezenţă mai activă a Statelor Unite în chestiunile majore. Sesizând starea de lucruri din Europa,
precum şi aspiraţiile Japoniei, la 12 ianuarie 1939, el va solicita Congresului alocarea unei
importante sume, 552 milioane de dolari, pentru apărare. Mai mult, la 15 aprilie, cum am arătat,
Roosevelt se va adresa în scris lui Hitler şi Mussolini cerându-le să garanteze că în următorii zece
ani se vor abţine de la orice agresiune faţă de 31 de state din Europa şi bazinul mediteranean.
Totuşi, la data izbucnirii războiului în Europa, Statele Unite au ales neutralitatea, proclamată
la 5 septembrie. În ciuda acestui fapt, simpatiile pentru Marea Britanie vor fi evidente, iar legislaţia
va fi acomodată în acest sens. Totuşi, America nu se va amesteca în conflictul mondial decât după
ce va fi atacată de Japonia la baza sa militară din Pacific, Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941.