Noțiuni introductive

Cateheză patristică: Sfântul Ioan Gură de Aur, Din pricina desfrâului fiecare să-și aibă
nevasta lui
CATEHETICA se numără printre disciplinele cu tradiţie ale Teologiei Practice, care, la începuturile
programelor didactice ale Facultăţii de Teologie (la Bucureşti: 1881-1884), era inclusă într-o
singură Catedră, la un loc cu Omiletica, Liturgica şi Pastorala4, datorită apropiatei lor înrudiri,
având, totodată, profesor comun. Omiletica şi Catehetica s-au detaşat în anul 1928, avându-l
titular pe părintele Grigorie Cristescu.
TERMINOLOGIE. În cadrul acestei discipline întâlnim foarte frecvent următorii termeni: catehet,
catehumen, cateheză, catehetică. Catehetul este cel care învaţă pe altul, învăţătorul sau dascălul;
catehumenul este cel care învaţă de la altul, ucenicul, elevul; cateheza este, în general vorbind,
lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba catehizarea în biserică, în cadrul cultului divin, fie
că este vorba de ora de religie.
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu normele ştiinţifice de predare ale
învăţământului religios-educativ, cu scopul de a forma caractere religios-morale. elementele de
bază ale catehezei apostolice erau preluate, pe de o parte, din Noul Testament, iar pe de altă
parte, din Tradiţie. Trebuie să precizăm, de asemenea, că misiunea de catehizare apostolică nu
implica doar aspectul didactic, învăţătoresc, adică o predare şi o însuşire a doctrinei, ci,
deopotrivă, viaţa cultică şi disciplinară, propriu-zis întreaga activitate misionar-pastorală a Bisericii.
Cu alte cuvinte, cateheza nu se preocupa numai de împărtăşirea cunoştinţelor, ci şi de integrarea
aspiranţilor la Botez în viaţa liturgică: rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conştiinţei etc.
RAPORTUL CU OMILETICA. 1. În prima fază a propovăduirii învăţăturii creştine, se desfăşura
predica misionară = kerigma (de la gr. κηρύγγω = a fi crainic, a vesti, a anunţa). Kerigma a fost
opera Sfinţilor Apostoli şi a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia celor care încă nu auziseră
de ea. Astfel, iudeilor se adresau în limbaj biblic vetero-testamentar, arătând ca Hristos este
împlinirea profeţiilor pe care ei, ca membri ai poporului iudeu, le cunoşteau de la sinagogă.
Păgânilor se adresau potrivit gradului de înţelegere: grecilor, de pildă, în limbaj raţional şi chiar
filozofic. Se cunoaşte că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii
riscându-şi nu de puţine ori viaţa.
Conţinutul kerigmei era simplu dar de esenţă:
 Dumnezeul Cel Unic, creator al cerului şi al pământului, veşnic proniator;
 Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;
 Întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, la care sunt chemate toate neamurile, împărăţie
concretizată în Biserica tuturor celor botezaţi.

Dacă cei ce ascultau erau receptivi, urma catehizarea şi botezul, dacă nu kerigma rămânea o
încercare nereuşită pe moment, însă cu nădejdea propovăduitorului într-o reuşită viitoare.
Kerigmei îi urma, aşadar, catehizarea propriu-zisă, cu toate implicaţiile specifice, făcută iniţial tot
de Sfinţii Apostoli şi de ucenici ai lor, dar care era continuată, în cele mai multe cazuri, de
didascali sau învăţători. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezaţi şi integraţi, astfel,
în comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a
predicii tematice, în cadrul cultului, desigur.
În concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o completează, o
dezvoltă şi o desăvârşeşte.
Implicaţii actuale. Astăzi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înţelesul termenului din Biserica
primară.
1
După evenimentele din decembrie 1989 a fost posibilă reintroducerea religiei în şcoală, acest
demers constituindu-se, astfel, într-o formă organizată de catehizare.
Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial de cel din totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire
la doctrină şi cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmăreşte cu prioritate
formarea de caractere creştine16. Observăm, aşadar, că accentul nu cade atât pe aspectul
informativ, ci mai ales cel formativ. Mai adânc vorbind, a catehiza înseamnă a face din credincioşi
membri vii ai Bisericii, susţinându-i în creşterea duhovnicească spre desăvârşire,
Importanţa actuală a Cateheticii se leagă direct de importanţa misiunii Bisericii în
contemporaneitate. Alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul doctrinar,
biblic, istoric, cultic şi canonic al Bisericii drept-măritoare.

La cuvintele apostoleşti:
„Din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă nevasta lui"
Despre cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului,
fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie bărbatul său" (I Cor 7, 1-2). Despre nuntă legiuieşte
Pavel; şi nu se ruşinează, nici roşeşte. Ba, mai mult, este ceva firesc. Căci dacă Stăpânul lui a
cinstit nunta şi nu S-a ruşinat, ci a împodobit-o şi cu prezenţa Lui şi cu daruri (şi daruri mai mari
decât toţi a adus la nuntă, preschimbând firea apei în vin), cum să fi roşit robul să legiuiască
despre nuntă? Căci nu e rea nunta, ci rău e adulterul, rău e desfrâul. Nunta este leac ucigător
12
pentru desfrânare. Prin urmare, să n-o necinstim prin alaiuri diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei
din Cana Galileii să facă şi cei care acum îşi iau femei: să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum
se poate face aceasta? Prin preoţi! Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte"
Căci nunta a fost rânduită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfrânăm, ci ca să dobândim
întreaga înţelepciune. Auzi-1 pe Pavel, care zice: „din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia
lui, şi fiecare femeie bărbatul ei". Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să
29
dobândim întreaga înţelepciune şi să devenim părinţi . Dintre acestea două, întâietate are
întreaga înţelepciune.
Când a intrat pofta [în fire], a venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne înduplece să avem
o singură femeie. Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nunta, ci acel cuvânt al lui
Dumnezeu: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere l, 28). Şi dau mărturie de aceasta
toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi.
dacă pofteşti copii, mult mai buni şi spre mai multă mângâiere poţi să-i capeţi acum, când sunt
30
dureri duhovniceşti şi naştere mai uşoară şi îngrijitori de bătrâni mai buni , încât una este pricina
nunţii, să nu desfrânezi, şi de aceea s-a şi rânduit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci în
desfrâu, degeaba te-ai însoţit, de prisos şi în zadar. Ba, mai mult, nu numai în zadar, ci şi spre
vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavând femeie, să desfrânezi, iar după nuntă să faci la
fel. Nici desfrânare nu mai este după, un asemenea lucru, ci adulter. Şi chiar dacă ciudat ţi se pare
ceea ce am spus, e adevărat.
Ştim că mulţi socotesc că este adulter numai când cineva strică o femeie măritată. Dar eu spun că
31
este adulter şi dacă cel ce are femeie se poartă netrebnic şi neînfrânat fie cu o desfrânată de
obşte, fie cu o slujnică, fie cu orice altă femeie care nu are bărbat. Căci vina adulterului nu este
doar a celor cu care se păcătuieşte, ci şi a celor care păcătuiesc. „Femeia nu are stăpânie peste
trupul său, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul său, ci femei

2
 36
Mare este aici egalitatea cinstei , deşi în alte cele Pavel dă mai multă întâietate bărbatului,
zicând: „şi voi să fiţi ca unul singur, ca fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi, iar
femeia să se teamă de bărbat" (Ef 5, 33); şi: „bărbatul este capul femeii" (Ef 5, 23), şi: „datoare
este femeia să se supună bărbatului" (Ef 5, 22), iar în legământul cel vechi: „către bărbatul tău te
vei întoarce şi el va fi domnul tău" (Facere 3, 16). Cum de aic,i a pus egalitate între robie şi
stăpânie? Căci zicând: „Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul
37
nu are stăpânie asupra trupului său, ci femeia" (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate între ei.
ascultă-1 pe Pavel ce zice despre adulteri: „Cel ce se leapădă, nu de om se leapădă, ci de
Dumnezeu, Care v-a dat Duhul Sfânt" (I Ţes 4, 8). Uită-te, prin câte vorbe ţi-a arătat cuvântul că
adulter este nu numai a strica o femeie măritată, ci şi când cel însurat are parte cu o desfrânată.
fugi nu numai de adulter, ci şi de a-i da bănuieli soţiei. Iar dacă te bănuieşte pe nedrept, tămădu-
ieşte-o şi dă-i iarăşi încrederea în tine.
Dacă cineva este mai plecat spre plăcere, mai abitir să fugă de vorbirea împreună cu
desfrânatele. Căci nimic nu este mai amar decât acest obicei, nimic mai neplăcut decât întâlnirea
cu ele şi nici o abatere mai pângăritoare.

Curs 2
Istoricul catehezei. Cateheza în primele veacuri creștine
Cateheză patristică: Sfântul Ioan Gură de Aur, După moartea bărbatului femeia este liberă
II. SCURT EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârşit. Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii
creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este
simplă abordarea slujirii catehetice (sau învăţătoreşti) a Mântuitorului, datorită complexităţii ei,
propriu-zis complexităţii personalităţii Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în
istoria umanităţii.
În consecinţă, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoţite pe alocuri de ilustraţii,
acordând în schimb libertate cursanţilor să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet
din istoria mântuirii cu date şi remarci trecute prin filtrul cugetării şi trăirii personale. Iată, aşadar,
semnalările noastre:
 slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare, asumate
de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către
evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Διδάσκαλος)
apelativ pe care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că
sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audienţa era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă
vreme “mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de
învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre
deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă
neapărat un învăţător religios.

evanghelistul Ioan notează şi o explicaţie revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am

spus sunt duh şi viaţă” (6, 33). Iar puterea şi duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci
Omul–Hristos este, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul
prin excelenţă, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice.

 conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa
viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică:

3
Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei18. De
aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui
Dumnezeu

 locul activităţii catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a
mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea şi Samaria, învăţa în case, sub cerul liber,
în pieţele publice, în adunări sociale, pe mare şi pe uscat, pe munte şi la şes, în pustie etc.,
aşadar, în orice loc unde era ascultat.
metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe care
le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, şi
astăzi. Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost
simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de
demnitate, măreţie şi forţă spirituală.
1. Principii:
 Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează
permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte
cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de
tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit etc.;
 Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact
metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este
esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte
se vor adăuga vouă...” (Mt. 6, 33);
 Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu
precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive,
cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o
vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca:
“Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o palmă...” să se ia măsurile
corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr,
Vameşul şi fariseul) etc.

 Temeinic, durabil: El însuşi a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Mc.
13, 31). În acelaşi duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieţii
veşnice!” (6, 68). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească
definitiv inimile ucenicilor Săi

 Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei;
pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;

 Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului.

Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese
din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi: inductivă (parabolele), deductivă
(predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”),
genetică (“Eu sunt uşa...”), experimentală (pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor);
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în
pilde, cât şi cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile
particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
4. Moduri de învăţământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în faţa
mulţimilor) şi monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
Din cele de mai sus nu trebuie să înţelegem că succesul unic al învăţăturii Mântuitorului s-ar
datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactului
suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o
paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” şi “noutatea” sunt reprezentate de El
4
Însuşi: învăţătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se
întruchipează într-un model desăvârşit, înfăţişându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a
învăţat şi viaţa Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învăţătura Sa.
Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am
iubit pe voi...”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie...), Mântuitorul a folosit, de
fapt, o singură şi supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susţinută cu dumnezeiasca Sa
smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce!” –
Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului şi a filozofilor mari
ai antichităţii, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai raţiunii, în detrimentul evident
ai simţămintelor de dragoste.
nu cu raţiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raţionale, oricâtă admiraţie ar
stârni din partea ascultătorilor, nu mişcă inima şi nu determină, în final, săvârşirea faptelor bune.
De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat şi ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului
omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învăţământ. Iar pentru cel care cumpăneşte
bine realităţile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simţămintele. Evident, bune sau
rele
Iisus Hristos este modelul formator prin excelenţă. Tradiţia ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I
urmăm exemplul şi nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta din
urmă pretinde şi caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său.
III. CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREŞTINE
1. CATEHEZA SFINŢILOR APOSTOLI.
Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, ascultători poruncii Sale “Mergând, învăţaţi toate
neamurile...” (Mt. 28,19), au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind, totodată, episcopi,
preoţi şi diaconi, pentru plinirea slujirii învăţătoreşti. Factorul esenţial în demersul catehetic
apostolic nu se leagă, însă, de o anumită ştiinţă pedagogică, cu toate că ei erau înţelepţi
prin firea lor şi înţelepţiţi prin harul Sfântului Duh, ci de o neţărmurită dragoste faţă de
Hristos şi Evanghelia Sa, totodată faţă de cei cărora le făceau catehizare. Aşa se explică
râvna lor jertfelnică, ştiut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina sacrificiul. De
aceea, Sfinţii Apostoli, în slujba lor învăţătorească, s-au dus la moarte ca la nuntă!
Înarmaţi cu această dragoste şi întăriţi cu puterea Sântului Duh, primit la Cincizecime, Sfinţii
Apostoli au cutreierat trei continente (Asia, Europa şi Africa), propovăduind Evanghelia şi
întemeind peste tot Biserici creştine. O dată cu întemeierea Bisericilor, ei rânduiau episcopi şi
preoţi, cărora le porunceau să vegheze la păstrarea nealterată a învăţăturii evanghelice. Misiunea
catehetică s-a desfăşurat parte în scris (consemnată parţial în cele 27 de cărţi ale Noului
Testament), parte oral (consemnată sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare).
Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea “catehumenilor” pentru Taina Sf.
Botez. Obiectul catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie.
Metodele şi formele catehizării erau adaptate corespunzător situaţiilor concrete.
Bunăoară, Sfântul Apostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din
Legea Veche, iar cu păgânii argumente raţionale (uneori filozofice), intuitive etc., desprinse
din viaţa, obiceiurile şi gândirea lor. Învăţământul catehetic se desfăşura gradat, de cele
mai multe ori inductiv (de la simplu la complex) aşa cum mărturiseşte acelaşi Sfânt Apostol
Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V-am hrănit cu lapte, iar nu cu bucate (tari, n.n.),
căci încă nu eraţi în stare; şi nici chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă sunteţi încă
trupeşti...” (I Cor. 3, 2-3).

5
 2. SLUJIREA HARISMATICILOR. Împreună cu Sfinţii Apostoli, în Biserica primară au făcut
misiune profeţii şi didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale, specifice râvnei
incandescente a slujirii apostolice. Mărturie despre aceşti misionari-cateheţi depune Sfântul
Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi
apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători...” (12, 28).
Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar Profetul organul inspirat, care prezice,
revelează, ceartă şi sfătuieşte, Didascalul este, aşa cum îl arată şi numele, învăţătorul propriu-zis
al comunităţii, cel care o instruieşte mai de-aproape în cele ale credinţei şi moralei creştine,
purtător al cunoştinţei şi înţelepciunii. În triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, el este
factorul special al învăţământului creştin. Numai el are ca funcţie determinantă învăţătura.
Misiunea apostolilor şi a profeţilor s-a stins de timpuriu, dar a didascalilor a continuat până prin
secolul al V-lea. Funcţia didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbaţi instruiţi, care vor
întemeia şcoli catehetice şi alte instituţii de învăţământ. Toate, bineînţeles, cu binecuvântarea şi
sub ascultarea Bisericii.

3. LITERATURA CATEHETICĂ ÎN PRIMELE VEACURI. Câteva repere.

literatura catehetică a primelor veacuri poate fi clasificată în trei categorii: a. perioada Părinţilor
Apostolici; b. perioada apologetică-polemică; c. perioada post-apologetică.
demersul catehetic de astăzi nu poate ignora bogăţia informativă şi mai ales formativă pe care
izvoarele patristice le oferă preoţilor şi dascălilor de religie din zilele noastre. Operele Sfinţilor
Părinţi, ca o fericită completare şi tâlcuire a Sfintei Scripturi, constituie temelia pe care se zideşte
edificiul trainic al unui învăţământ complet, care să-şi poată împlini scopul, acela de a forma
caractere religios-morale, ţintind în ultimă instanţă desăvârşirea, în vederea mântuirii.

a. Perioada Părinţilor Apostolici. Se numesc Părinţi Apostolici scriitorii creştini care au trăit în a
doua jumătate a secolului întâi şi prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai
Sfinţilor Apostoli, sau cel puţin i-au cunoscut33. Cele mai însemnate scrieri ale Părinţilor Apostolici
sunt: Învăţătura celor doisprezece Apostoli (Didahia)34, Epistola Sf. Barnaba, Epistola către
Corinteni a Sf. Clement al Romei, Epistolele Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Epistola Sf. Policarp al
Smirnei, Păstorul lui Herma, Epistola către Diognet etc.35
32 Pentru
Alături de aceste scrieri, de mare importanţă sunt şi Constituţiile Apostolice, operă al cărei autor
nu este cunoscut, apărută probabil în sec. III-V, alcătuită din opt cărţi, care conţin un rezumat al
întregii învăţături dogmatice, morale şi cultice creştine a Bisericii primare.
b. Perioada apologetico-polemică a înregistrat opere ale apologeţilor greci, ca: Quadratus,
Ariston de Pella, Sf. Justin Martirul şi Filozoful (Apologiile I şi II, Dialogul cu iudeul Trifon),
Miltiade, Apolinarie, Meliton de Sardes, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul
etc.36 şi ale apologeţilor latini: Tertulian, Menunciu Felix, Sf. Ciprian etc.37
c. Literatura catehetică de după epoca apologetică, înregistrează lucrări de adâncă erudiţie,
precum: Pedagogul (autor: Clement Alexandrinul), Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, Marele
cuvânt catehetic (al Sf. Grigorie de Nyssa) etc.
Pedagogul 38 aparţine marelui erudit creştin Clement Alexandrinul (sec. II-III), scriitor cu o cultură
literară, filozofică şi teologică strălucită, la care se adaugă o excelentă elocinţă. Scrierea se
adresează catehumenilor din Alexandria, în sânul cărora se strecuraseră nişte deprinderi păgâne.
Este compusă din trei cărţi şi se încheie cu un imn de slăvire al Mântuitorului. De fapt, El este
Pedagogul Suprem, după cum însuşi Clement mărturiseşteClement propune şi o “definiţie” a
Pedagogiei creştine: “Pedagogia este credinţă în Dumnezeu; este învăţătură a slujirii lui
Dumnezeu; este instruirea spre cunoaşterea adevărului; este vieţuire dreaptă, care duce la cer...”
6
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, constituie şi astăzi, la fel ca în
sec. al IV-lea când au fost rostite, un izvor deosebit de preţios pentru Catehetica creştină41, mult
apreciate de teologii români, dovadă fiind studiile si articolele consacrate lor42. Sunt în număr de
24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni (care urmau să fie botezaţi) şi 5 cateheze
mistagogice, adresate celor de curând botezaţi (neofiţilor).

Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa (Λόγος κατηχητικός ο μέγας este cea
mai importantă lucrare a sa45. Scrisă pe la anul 385, lucrarea cuprinde 40 de capitole şi are mai
mult un conţinut dogmatic, fiind adresată dascălilor creştini din acea vreme (între care şi didascalii
Dintre autorii de literatură catehetică ai primelor veacuri din Apus evidenţiem doi Părinţi:
 Sfântul Niceta de Remesiana46, cu lucrarea Catechismus sive instructionis libelli sex
(Catehismul, sau şase cărticele de învăţătură), publicată în anii 374-381, cu învăţături pentru
candidaţii la Botez (competentes). S-au păstrat în întregime numai cărţile a 3-a şi a 5-a. Între
preocupările principale se numără combaterea păgânismului, a politeismului, ocultismului şi
astrologiei.
 Fericitul Augustin47 cu scrierea De catechisandis rudibus (Despre trebuinţa de a-i învăţa pe
cei simpli), scrisă aprox. pe la anul 400, în 27 de capitole, adresată unui
diacon din Cartagina, Deogratias, la cererea acestuia, pentru a-i fi îndrumar în munca lui de
catehizare. Această lucrare este considerată primul manual de catehetică al Bisericii primare
apusene, după cum Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit primul “manual catehetic” din
Orient.

4. C A T E H U M E N A T U L . Sub acest nume se cuprinde perioada dintre jumătatea

secolului al II-lea şi secolul al V-lea, în care, sub o formă organizată, s-a desfăşurat
catehizarea iudeilor şi a păgânilor în scopul încreştinării. Ca formă neorganizată didactic
putem vorbi de catehumenat chiar de pe vremea Sfinţilor Apostoli, întrucât era firesc ca
înainte de Botez candidaţii să fie instruiţi, pentru a putea da dovadă, apoi, despre credinţa
lor. Cu timpul s-a simţit însă nevoia unui învăţământ catehetic cu un program coerent, pe o
anumită durată, în funcţie de situaţiile specifice. Primele dovezi despre organizarea
catehumenatului le avem în jurul anului 150, în scrierile Sf. Justin Martirul şi Filozoful.
Instrucţia catehetică, aflăm tot de la Justin Martirul, era asigurată de cateheţi. Iar catehumenii
au fost împărţiţi iniţial în două categorii: instruiţi elementar şi înaintaţii.
Conţinutul instruirii îl constituia învăţătura de bază a Bisericii, cuprinsă îndeosebi în
Simbolurile de Credinţă. Evident, era explicată doctrina despre Sfânta Treime, Biserică, Taine,
moarte, înviere, viaţa veşnică etc., alături de învăţăturile morale, necesare unei conduite
creştine fireşti.
Durata catehumenatului a crescut progresiv (aflăm din Constituţiile Apostolice, în special Cartea a
VII-a): 3 luni, 1 an, 2 şi chiar 3 ani.
Treptele catehumenatului erau trei: ascultătorii (participau la Sfânta Liturghie până la “câţi sunteţi
chemaţi...”); îngenunchetorii – catehumeni mai avansaţi (participau până la Heruvic); luminaţii,
numiţi şi competenţi, erau catehumenii înscrişi deja pe listele pentru Taina Botezului, cu 40 de zile
înaintea Sfintele Paşti.
Iniţial, Botezul se săvârşea numai în sâmbăta Paştilor. Noii botezaţi se numeau “luminaţi” sau
“neofiţi” şi umblau îmbrăcaţi într-o haină albă toată Săptămâna Luminată (de la Paşti la
Duminica Tomii). Mai apoi Botezul s-a săvârşit şi-n ajunul altor Praznice Împărăteşti: Naşterea,
Botezul, Rusaliile, Floriile. Ca o reminiscenţă (şi dovadă) a acestui fapt este cântarea la
Liturghie “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat...”, în loc de Trisaghion.

„Femeia este legată prin Lege

câtă vreme îi trăieşte bărbatul;
iar dacă moare, liberă este, dacă vrea,

7
 să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa"

Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; şi despre îndreptările referitoare la ea aşa le-a
scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este bărbatului să nu se atingă de
femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei" (I
Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim şi noi toată convorbirea cu aceste cuvinte. „Femeia
este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul, iar dacă adoarme, liberă este dacă vrea,
să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa, după gândul meu.
Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor 7, 39-40).
nu e lucru de şagă să poţi trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej de mii de răutăţi pentru cei
ce nu o trăiesc cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, aşa se poate face adesea şi
potrivnică sfătuitoare. Aşadar, după cum liman poate fi nunta, tot aşa şi scufundare, nu prin
56
firea ei, ci din pricina voii libere [ ] a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o trăieşte după legile
potrivite ei află în soţia şi în căminul său mângâiere şi [puterea] de a se rupe de toate răutăţile
57 58
de zi cu zi . Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare , chiar dacă se va bucura de
59
linişte în afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuţite ce [ascund pierzania] .
Aşadar, fiindcă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară], este de trebuinţă să
avem multă luare-aminte la cele spuse şi să ne ducem căsnicia după legiuirile lui Pavel.

„Femeia - zice - este legată prin Lege"; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp trăieşte
bărbatul. Nici să nu meargă la alt bărbat, nici să se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă
precizie s-a folosit de cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul" cât timp e viu, ci
„femeia e legată prin Lege" câtă vreme trăieşte bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă carte de
despărţire, chiar dacă părăseşte căminul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin Lege, adulteră
se face una ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori femeia vrea să-
1 lase pe bărbat, să-şi aducă aminte de cuvintele acestea şi să cugete că Pavel stă de faţă şi o
prigoneşte, strigând: „femeia este legată prin Lege" . Căci, după cum robii fugari, chiar dacă
părăsesc casa stăpânului, sunt împiedicaţi de lanţuri, aşa şi femeia, chiar dacă îl lasă pe bărbat,
are legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanţ, osândind-o şi pe adulteră şi pe cei care o
primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Şi tot cel ce se însoară cu cea
fugită săvârşeşte adulter. Şi doar atunci - zice [Pavel] - îi este cu putinţă să se mărite a doua oară,
când se dezleagă de lanţ, când se sfârşeşte bărbatul.
„Cel ce se desparte de femeia lui în afară de motiv de desfrânare face adulter, iar cel care se
însoară cu cea lăsată face adulter" (Mt 5, 32). Pentru aceasta a venit Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, pentru aceasta a luat chip de rob, pentru a-ceasta Şi-a vărsat preascumpul sânge, a
pierdut moartea, a stins păcatul, ne-a dat cu îmbelşugare harul Duhului Sfânt, ca să te aducă pe
tine la o mai mare filosofic. Sau altfel: nici Moise nu a legiuit aceasta fără să se gândească, ci silit
fiind să se coboare la slăbiciunea celor cărora le dădea legi.
Vrednic este să ascultăm însăşi legea lui Moise: „Dacă cineva îşi ia femeie - zice - şi trăieşte
împreună cu ea şi se va întâmpla că ea nu va găsi har înaintea lui, iar el va găsi în ea lucru
necuviincios, îi va scrie carte de despăţire şi i-o va da în mâinile ei" (Deut 24, 1). Şi celor care au
bărbaţi şi celor care nu au, şi văduvelor şi celor căsătorite a doua oară, şi simplu spus, tuturor le
este de folos acest cuvânt. Căci cea care are bărbat, cât trăieşte acela, nu va alege să fie a altuia,
de vreme ce este legată cât timp el trăieşte. Iar cea care îl pierde, dacă voieşte, se poate mărita a
doua oară. Nu pur şi simplu, nici oricum să facă aceasta, ci ţinând seama de legiuirile aşezate de
Pavel, care zice: „liberă este să se mărite cu care vrea, numai în Domnul". Adică s-o^facă cu
67
întreagă înţelepciune şi cu curăţie .

8
Ceea ce a făcut în legătură cu fecioria şi căsătoria, aceasta face şi în legătură cu prima căsătorie
şi cu cea de a doua. Căci după cum acolo nu a oprit nunta, ca să nu îngreuieze pe cei mai slabi,
dar nici nu o socotit-o obligatorie, ca să nu depărteze de la cununile puse deoparte pe cei ce vor
să rămână feciorelnici, ci a arătat că bună este nunta, dar a limpezit că mai bună e fecioria, aşa şi
aici ne pune înainte alte trepte.
Ştiind toate acestea, să ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă. Iar dacă o facem pe a doua, s-
o facem după rânduiala şi înfăţişarea cuvenită şi după legile lui Dumnezeu. Căci de aceea a zis:
„liberă este să se mărite cu cine vrea". Şi a adăugat: „numai întru Domnul", în acelaşi timp dându-i
73
şi libertate , dar şi îngrădindu-i-o, oferindu-i şi liberă stăpânie asupra sa, dar punând iarăşi de
pretutindeni hotar şi lege acesteia. De pildă: femeia să nu aducă în casă bărbaţi pângăriţi şi
stricaţi, sau actori, sau pe cei ce iau aminte la desfrânate. Ci întru curăţie şi întreagă înţelepciune
şi evlavie să se facă, pentru ca toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Fiindcă mai bine decât toate este să rămână fidelă celui mort şi să păzească legămintele faţă de
acela şi să aleagă înfrânarea şi să rămână cu copiii hărăziţi şi să atragă mai multă bunăvoinţă din
partea lui Dumnezeu. Dar dacă vrea să se mărite a doua oară, s-o facă întru curăţie, întru întreagă
înţelepciune şi după legiuirile cuvenite, căci îngăduit este şi acest lucru. Oprite sunt numai desfrâul
şi adulterul.

Curs 3
Școli catehetice
Cateheză patristică: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre alegere soției

IV. Ş C O L I L E C A T E H E T I C E ALEXANDRIA. În acest centru vestit al antichităţii au călcat

picioarele Sfântului Marcu, unul din cei şaptezeci apostoli, autor al Evangheliei a 2-a. Iată ce ne
relatează Eusebiu de Cezareea în privinţa lui: “Despre Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis
să predice Evanghelia în Egipt, aşa cum a compus-o, şi tot el a întemeiat acolo primele
biserici”52. Iar în Cronică spune că Marcu a evanghelizat şi Alexandria, ştire preluată probabil de
la Dionisie, episcopul Alexandriei, ucenic al lui Origen, la care Eusebiu se referă deseori în Istoria
sa53.
Ei bine, în acest centru evanghelizat deja, pe la jumătatea secolului al II-lea s-a deschis o
importantă şcoală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). Interesant
este faptul că şcoala alexandrină este cunoscută sub nume diferite: şcoala cuvintelor sau
învăţăturilor sacre διδασκαλεῖον τῶν ίερῶν λόγον); şcoala catehizării (τὸ τῆς κατηχήσεως
διδασκαλεῖον); adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor (ἠ τῶν πιστῶν διατριβή)sau, simplu,
Şcoala din Alexandria (τὸ κατ΄Αλεξάνδρεαν διδασκαλεῖον). După Panten, cei mai valoroşi cateheţi
au fost Clement Alexandrinul (150-217) şi Origen (185-245). La început această şcoală nu a fost
întreţinută de Biserică, ci prin mijloace particulare. erudiţia profesorilor alexandrini avea să se
răsfrângă benefic asupra prestigiului şcolii, în special prin studierea şi interpretarea Sfintei
Scripturi. Metoda prioritară de interpretare în această şcoală este cea alegorică54
De la Clement ne-au rămas trei lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul şi Stromatele.
Dintre acestea, în ceea ce priveşte Catehetica, cel mai mult ne interesează Pedagogul55, Origen
s-a impus posterităţii în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea Despre Principii
(Περὶ ̉Αρχῶν), adică ,,Despre Începuturi”, în patru cărţi, în care se ocupă cu învăţătura creştină
despre: Sfânta Treime, îngeri, lume, om, suflet, înviere, libertate, Sfintele Scripturi etc
9
ANTIOHIA. Este vorba de capitala provinciei romane Siria60, în care , după moartea martirică a
Sfântului Arhidiacon Ştefan de la Ierusalim, s-au refugiat mulţi dintre creştinii de aici de teama
represaliilor. Aici va propovădui şi Sfântul Apostol Pavel împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) şi cu
alţi “prooroci şi învăţători” (Fapte 13, 1). De reţinut, de asemenea, că în Antiohia ucenicii lui Hristos
s-au numit prima oară creştini (Fapte 11, 26-27).
Aici va fiinţa, astfel, o puternică şcoală catehetică, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei fiind
următorii: Lucian de Samosata (preot martir), Diodor de Tars, Sf. Ioan Gură de Aur († 407). Linia
prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau istorico-gramaticală, cum se
poate observa foarte bine îndeosebi la Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezentantul cel mai renumit al
acestei şcoli.
De cetatea Antiohiei se leagă şi numele lui Teodor de Mopsuestia (†428), de la care s-au păstrat
16 omilii catehetice. Cu toate că în urma acuzaţiilor de nestorianism, Teodor a fost condamnat de
sinodul al V-lea ecumenic, rămâne totuşi un nume de referinţă pentru şcoala antiohiană, fiind –
după opinia părintelui I. Gh. Coman – „pionul cel mai raţionalist” al ei68. El fusese foarte apropiat
şi de Sf. Ioan Gură de Aur, pe care îl apără energic în faţa adversarilor. Pentru merite reale a fost
ales episcop de Mopsuestia, în Cilicia (392), păstorind aici până la moarte. Cu toate că după
condamnarea de la sinodul al V-lea (533 – Constantinopol), mare parte dintre lucrări i-au fost
distruse, au mai rămas destule cât să stârnească admiraţia cercetătorilor. Între acestea, omiliile
catehetice, rostite pe când era preot în Antiohia, hirotonit şi apreciat de episcopul Flavian. Aceste
cateheze s-au păstrat, de fapt în traducere siriacă, a cărei descoperire este relativ recentă.
Primele zece omilii catehetice sunt comentarii la Simbolul de credinţă, analoage cu cele ale Sf.
Chiril al Ierusalimului. Sunt urmate, apoi, de o cateheză la Tatăl nostru, apoi de cinci mistagogice:
două despre Botez, una asupra Mirungerii, două despre Euharistie69

IERUSALIM. Nu se cunosc anii de început ai şcolii catehetice din această cetate. Abia în secolul
al IV-lea ne este cunoscută activitatea ei, datorită Sf. Chiril al Ierusalimului, care în anii 347-348
şi-a rostit aici celebrele sale cateheze

CEZAREEA PALESTINEI. Începuturile acestei şcoli se leagă de numele lui Origen, care, în urma
unor neînţelegeri cu episcopul Demetrius din Alexandria, se refugiază aici. Între elevii săi se
numără Pamfil, Sf. Grigorie de Nazianz şi Eusebiu de Cezareea. Sf. Grigorie lasă posterităţii, între
alte opere, Cele cinci cuvântări teologice, care, pe lângă valoarea lor dogmatică, au şi o mare
importanţă catehetică. Cei interesaţi pot beneficia de traducerea românească70. Trebuie să notăm
şi contribuţia însemnată a lui Pamfil în această şcoală, el înzestrând-o cu o bibliotecă
impresionantă, totodată prestigiul de care s-a bucurat Eusebiu, cel mai învăţat episcop al Cezareii
Palestinei, căruia istoria bisericească îi datorează atât de mult pentru informaţiile din primele
secole ale creştinismului71.
EDESA SIRIEI. Şcoala de aici îşi datorează începuturile învăţatului Protogene, pe la sfârşitul
veacului al II-lea. Între cateheţii mai însemnaţi amintim pe Efrem Sirul († 378), cunoscut imnolog şi
orator bisericesc, numit şi “liră a Sfântului Duh”, pentru vorbirea sa frumoasă. În interpretarea
Sfintei Scripturi a ţinut calea de mijloc, între cea alexandrină şi cea antiohiană.
ŞCOALA APUSEANO-AFRICANĂ include cetăţile Roma, Milanul, Cartagina, Hippo-Regius etc.
La Roma s-au remarcat Sf. Justin Martirul şi Filozoful72 şi Hipolit (cu a sa Tradiţie
Apostolică73). La Milan a activat Sf. Ambrozie, cu scrieri preponderent dogmatice şi morale,
între care celebra De mysteriis74. La Cartagina – Tertulian (De baptismo75, De anima, De
poenitentia etc) şi Sf. Ciprian, care-şi avea aici reşedinţa episcopală (De dominica oratione=

10
Despre Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru). La Hippo (nordul Africii) îşi avea reşedinţa
episcopală Fericitul Augustin, despre ale cărui lucrări s-a vorbit mai sus.
ŞCOLILE MĂNĂSTIREŞTI. După ce creştinismul a dobândit libertate de manifestare, în secolul al
IV-lea se pun bazele monahismului organizat. Între iniţiatori amintim pe Pavel de Teba († 341) ,
Antonie cel Mare († 356) Pahomie cel Mare († 346). Organizator strălucit al monahismului
răsăritean este, de asemenea, Sf. Vasile Cel Mare (330-379), care dă între altele şi Regulile mari
şi mici pentru monahi, alături de alte scrieri ascetice76. Trebuie să notăm că, înainte să
întemeieze monahismul pe baze chinovitice, Sf. Vasile cel Mare a vizitat Alexandria (prin anul 357)
şi împrejurimile, mergând prin locurile pe unde odinioară vieţuiseră Antonie, Pahomie şi alţi
călugări îmbunătăţiţi
Din opera sa aparţinând câmpului omiletic şi catehetic recomandăm în chip special Omilia către
tineri, în care Sfântul Vasile sfătuieşte pe tinerii creştini din vremea sa ce atitudine trebuie să aibă
faţă de scrierile profane. Această omilie catehetică impresionează în primul rând prin erudiţia în
câmpul profan de care autorul dă dovadă, citând cu o dexteritate debordantă din mai toţi scriitorii
şi filozofii antichităţii: Homer, Hesiod, Pericle, Socrate, Platon, Pitagora, Euripide, Solon etc.
Departe de a respinge scrierile lor, le recomandă cu sinceritate, dar atrage atenţia că trebuie
extras din ele numai ceea ce foloseşte vieţii, dând exemplul albinei, care zăboveşte asupra tuturor
florilor, dar nu de la toate culege mierea
În Apus, întemeietorul şcolilor mănăstireşti este considerat Benedict de Nursia, care a înfiinţat
ordinul călugăresc al Benedictinilor (529), la mânăstirea de pe Monte-Casino (Italia). Treptat, au
luat fiinţă şcoli în tot Apusul Europei, în care religia nu era obiect de învăţământ separat, ci
interferată cu celelalte materii, întrucât toate cele septem artes liberales81 se predau în spirit
religios. “Manuale” de bază erau: Sfânta Scriptură, cărţile de cult şi scrierile lui Aristotel
(“încreştinate”). Limba de predare-ascultare era latina, metoda prioritară – memorizarea. Călugării
ajung cu timpul şi preoţi parohi, fiinţând astfel aşa-numitele Şcoli parohiale, în care erau ajutaţi de
cântăreţi şi paraclisieri, singurii “intelectuali” ai comunităţilor şi, implicit, singurii luminători ai celor
dornici de învăţătură. Materialul didactic se reducea la citirile din cărţile pomenite mai sus, la care
se adăuga memorizarea Simbolului de credinţă, a rugăciunii Tatăl nostru, a celor zece porunci etc.

Laudă lui Maxim şi

despre ce fel de soţie trebuie să ne luăm
90
cei care voiesc să se căsătorească să aibă multă grilă pentru acest lucru. Căci dacă cei ce vor
să cumpere case şi slujitori cercetează cu de-amănuntul şi se târguiesc cu cei care vând şi vor [să
91
vadă cu atenţie] cele spre vânzare şi îndemânarea celor pe care îi vor cumpăra şi starea trupului
92
lor şi înclinarea sufletului, cu cât mai mult cei care vor să-şi ia soţie, nu trebuie oare să arate o
mult mai mare grijă? Dacă o casă este proastă se poate da iarăşi înapoi, iar un slujitor ce se arată
[după cumpărare] netrebnic, se poate da înapoi celui ce 1-a vândut. Dar soţia, o dată luată, nu se
mai poate da înapoi celor care au dat-o, ci eşti silit să o ai până la sfârşit.
2. Tu însă, când vrei să-ţi iei nevastă, alergi cu multă grăbire la legile cele din afară şi stând
asupra lor, le cercetezi în toată amănunţimea: cum să fie femeia, să nu aibă copii, dacă are copii,
dacă are doi sau trei, şi ce fel de tată are, dacă ea se poate folosi de bunurile proprii, dacă mai are
şi alţi fraţi la moştenire, ce parte îi revine [viitorului] soţ, şi când soţul va deveni stăpân peste toate
ale ei ca să nu lase pe nimeni să ia nici o fărâmă din averea ei, şi în ce condiţii este lipsit acesta
de toată averea. De aceea, vă rog şi vă sfătuiesc pe cei ce urmaţi să vă însuraţi, să ieşiţi în
întâmpinarea lui Pavel şi să citiţi legiuirile despre nuntă aşezate de el, şi să vă instruiţi mai întâi ce
11
 96
porunceşte să facem, să [cercetaţi] acea femeie dacă este rea şi vicleană ori robită de beţie,
batjocoritoare, fără pic de minte, ori are alt scăzământ de acest fel, şi abia după aceea să vorbiţi
despre nuntă. Dacă vezi că [Pavel] îţi dă [deplină] putere [să cercetezi], găsind una din aceste î
patimi la aceea, desparte-te de ea şi.ai cutezanţa de a-ţi lua alta, ca să fii departe de orice
primejduire. [Dar să-ţi lepezi femeia după nuntă] nu îngăduie, ci porunceşte ca pe cea care are
toate celelalte neputinţe în afară de desfrâu, s-o iubeşti şi s-o ţii la tine, şi astfel te asigură că
[trebuie] să porţi toată răutatea femeii. Iar dacă acest lucru este greu şi împovărător, fă orice şi
preocupă-te ca să-ţi iei o soţie bună, îngăduitoare, vrednică de încredere, ştiind că altfel faci una
din două: ori îţi iei soţie rea şi îi porţi povara ori - şi aceasta nu-i de dorit - o alungi, şi atunci cazi în
adulter.
Să cercetăm bine acestea înainte de nuntă şi să cunoaştem aceste legiuiri şi să ne sârguim mult
97
ca să ne luăm o soţie care dintru început se armonizează şi se potriveşte cu felul nostru de a fi .
Luându-ne o asemenea femeie nu vom avea doar această bucurie, că niciodată nu o vom părăsi,
ci şi că o vom iubi cu toată tăria cu care Pavel a poruncit. Căci zicând: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile
voastre" (Ef 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsură dragostei: „după cum şi Hristos a
iubit Biserica". Şi spune-mi, cât a iubit-o Hristos? încât S-a dat pe Sine pentru ea. Aşadar, chiar
dacă trebuie să murim pentru soţie, să nu ne dăm la o parte. Căci dacă Stăpânul [tău] aşa a iubit
98
pe roabă , că S-a dat pe Sine pentru ea, cu cât mai mult trebuie să o iubeşti la fel pe cea
împreună roabă cu tine.
Dacă e în ea oarecare răutate, nu lepăda femeia, ci scoate afară răul. Căci femeia se poate
îndrepta, dar adesea un mădular vătămat nu mai este cu putiinţă să-1 vindecăm. în cazul femeii,
chiar dacă bolnavă fiind rămâne netămăduită, multă plată ni se pune deoparte dacă o învăţăm şi o
educăm. Şi chiar dacă aceea nu se foloseşte cu nimic de învăţătura noastră, vom primi de la
Dumnezeu multă răsplată pentru răbdarea noastră. Căci pentru frica Aceluia am arătat atâta
răbdare şi am suferit cu blândeţe răutatea ei şi nu am lepădat mădularul nostru. Căci femeia ne
108
este un mădular de neapărată trebuinţă şi de aceea trebuie mai cu seamă s-o iubim. Acest lucru
1-a învăţat iarăşi Pavel, când a zis: „Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe trupurile
lor. Nimeni, vreodată, nu si-a urât trupul, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, după cum şi Hristos,
Biserica. Iar noi, mădulare suntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui" (Ef 5, 28-30).
După cum Eva - zice [Pavel] - a fost din coasta lui Adam, aşa şi noi suntem din coasta lui Hristos,
căci aceasta înseamnă din trupul Lui şi din oasele Lui".
deoarece viaţa noastră obişnuieşte să aibă două laturi, una publică şi alta privată, Dumnezeu,
121
deosebindu-le, a hărăzit femeii cârmuirea casei, iar bărbaţilor toate treburile civile, cele din
122 123
piaţă , de la tribunal, din conducere , din armată, şi toate celelalte. Căci femeia nu poate să
ţină lancea, nici să sloboadă săgeţi, dar poate să ţină fusul şi să ţeasă pânza, şi toate celelalte din
124
casă să le pună cu bună rânduială . Nu poate să-şi manifeste voia în senat, dar poate să şi-o
manifeste în casă şi adesea cele pe care le cunoaşte bărbatul despre cele ale casei, ea le
cunoaşte mai bine. Nu poate să orân-duiască bine averile obşteşti, dar poate să-şi crească bine
125
copiii, care sunt cea mai mare avere . Poate cunoaşte răutăţile slujnicelor, poate să se
îngrijească de neprihănirea celor făcute de slugi, să ofere soţului toată cealaltă asigurare şi să
abată de la el toată grija de cele din casă. Ea se preocupă de camere, de lână, de pregătirea la
timp pentru toate, de înfăţişarea hainelor şi de toate celelalte care nu i se potrivesc bărbatului, nici
nu le poate face cu uşurinţă vreodată, chiar de s-ar sârgui de mii de ori. Căci şi aceasta, da, şi
126
aceasta este lucrarea dărniciei şi înţelepciunii lui Dumnezeu, ca acel ce este de folos în treburile
mai mari să fie inferior şi de nici un folos în cele mai mici, aşa încât necesară este trebuinţa femeii.
12
Căci dacă îl făcea pe bărbat să fie deprins în amândouă, uşor de dispreţuit devenea neamul
femeiesc. Şi iarăşi, dacă îngăduia femeii să se ocupe de ceea ce este mai mare şi mai de folos,
umplea femeile de multă nebunie [arcovoia]. De aceea nu i le-a dat doar unui singur neam [în
îngrijire] pe amândouă, ca nu cumva să fie micşorat celălalt neam şi să pară că există de prisos.
Pentru aceasta este nunta, nu ca să umplem casele de război şi lupte, nu ca să ne ţinem în
întărâtări şi certuri, nici să ne răzvrătim unii împotirva altora şi să ne facem traiul de netrăit, ci ca
să ne bucurăm de într-ajutorare şi să avem un liman şi loc de scăpare şi mângâiere de relele ce
sunt asupră-ne, ca să convorbim cu soţia cu plăcere.

Curs 4 - 5
Cateheți reprezentativi: Sfântul Teodor
Studitul și Sfântul Simeon Noul Teolog
Cateheză patristică: Sfântul Ioan Gură de Aur
Firea femeii nu este piedică pe calea virtuții,
Nunta din Cana Galileii
V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI POSTPATRISTICE:
SF. TEODOR STUDITUL (759-826) şi SF. SIMEON NOUL TEOLOG
(949-1022)
În afară de faptul că Sf. Teodor Studitul este pomenit în şirul iconodulilor, în prima
duminică a Postului Mare (a Ortodoxiei), iar Sf. Simeon Noul Teolog este considerat al
treilea sfânt, în ordine cronologică (după Ioan Evanghelistul şi Grigorie de Nazians), căruia
Biserica i-a recunoscut supranumele de „teologul”, puţină lume ştie că aceşti doi cu
adevărat mari sfinţi ne-au lăsat scrieri foarte valoroase, cu un impact duhovnicesc actual
deosebit. Între ele, aşa cum anticipam în titlu, un important număr de cateheze, rostite în
comunităţile monahale în sânul cărora au vieţuit. Chiar dacă au fost rostite şi scrise, aşadar,
pentru monahi, cea mai mare parte a învăţăturilor cuprinse în ele pot fi de mare folos în
instruirea duhovnicească şi pentru slujitorii căsătoriţi ai sfintelor altare, totodată pentru toţi
credincioşii de rând, care vor să-şi îmbogăţească sufletul cu sfaturi înţelepte ale părinţilor
Bisericii.
Sf. Teodor Studitul. S-a născut în Constantinopol, în anul 759, din părinţii Fotin –
intendent al finanţelor bizantine83 şi Teoctista – soră cu Sf. Platon, celebrul egumen al
mănăstirii Studion din Constantinopol. Teodor a crescut duhovniceşte pe lângă acest unchi,
dovedindu-se ucenic foarte râvnitor prin ascultare, nevoinţe, lepădare de sine, motiv pentru
care Sf. Platon îi încredinţează grija construirii bisericii, rânduindu-l, apoi, egumen în locul
său. Sfinţii Teodor şi Platon s-au mutat la mânăstirea lui Studion din Constantinopol, situată în
partea de apus a cetăţii, în apropierea „Porţii de Aur”84. Întemeiată în 463, de patriciul Al.
Studios (originar din Apus), pe proprietăţile sale, mânăstirea fusese bogat înzestrată şi
populată de la început cu călugări „achimiţi” (neadormiţi), întrucât slujbele aici erau
neîncetate85. Programul liturgic de aici a influenţat în mare măsură pe cel al mănăstirilor de la
muntele Athos. după venirea Sfinţilor Platon şi Teodor aceasta a
cunoscut o îndelungată perioadă de înflorire. Numărul monahilor a crescut continuu
datorită bunei rânduieli stabilite şi aici de Sf. Teodor în privinţa slujbelor şi ascultărilor,
ajungând la cifra de 1000 de vieţuitori. De aceea, Sf. Teodor s-a văzut nevoit să pună mai
mulţi duhovnici şi supraveghetori ai obştii, pe care nu mai putea să o conducă de unul
singur86. El însuşi se adresa călugărilor de trei ori pe săptămână, prin faimoasele de
acum Cateheze. Idealul de viaţă monahală, după opinia Sf. Teodor,
este cel de obşte, punând la bază ascultarea, munca manuală şi cea intelectuală. Toate într-o
disciplină urmărită până la amănunt. Sf. Teodor a trecut în veşnicie la 11 noiembrie 826, la
Crescentius, iar după biruinţa Ortodoxiei, din anul 843, moaştele sale au

13
fost aduse în triumf la mânăstirea lui Studion, la 26 ianuarie 84488. Catehezele sale au fost
strânse la un loc la scurt timp după moartea Sf. Teodor şi grupate de primul lor. editor, după cum
arată Julien Leroy, în patru volume, care se constituie în două colecţii
separate, menţionate, astfel, în toate cele trei variante ale vieţii Sf. Teodor: Marile
Cateheze, care cuprind primele cărţi ale culegerii, şi Micile Cateheze, care constituie cea
de-a patra carte a cuvântărilor90. Micile Cateheze sunt descrise cu precizie, şi aflăm că ele
sunt în număr de 13491, însă Marile Cateheze sunt mai puţin cunoscute. Din cuprinsul Marilor
Cateheze se
deduce adesea că Sf. Teodor învăţa în Constantinopol, ceea ce nu se observă în Micile
Cateheze. De asemenea, în Marile Cateheze se pomeneşte de muncile câmpului şi alte
activităţi cotidiene ce presupun timpuri de pace, nu de persecuţie. În limba română există o
singură traducere (parţială) a Catehezelor Sf. Teodor, făcută de episcopul Filaret al Râmnicului, în
anul 1784. Catehezele cuprind învăţături valabile pentru toţi monahii, impregnate de intransigenţa
ce trebuia să-i motiveze pe aceştia în împlinirea datoriilor. Catehezele sunt punctate cu dese
mărturii verbale de umilinţă ale Sf. Teodor, dintre care
mai ales epitetul ασώτος (nemântuit, osândit) îi repugnă lui Pavel Everghetis, care îl omite
sistematic97. Obiectul Catehezelor este unul singur: viata monahală, cu diversele ei trăsături. În
spiritul Sf. Pahomie şi al Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodor arată obligativitatea păzirii tuturor
poruncilor divine, fără excepţie, iar prin poruncile Domnului se înţeleg toate cuvintele
Mântuitorului care pot direcţiona comportamentul nostru. Intrarea în monahism este (sau ar trebui
sa fie) un botez al pocăinţei, care şterge păcatele de
după Sf. Botez, spune Sf. Teodor, în timp ce Sf. Simeon va accentua că al doilea botez este
însăşi pocăinţa de toată viaţa însoţită de lacrimi. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului este
sprijinită de exerciţiul supunerii de bunăvoie şi al ascultării până la moarte. Supunerea
necondiţionată trebuie însoţită de iubire faţă de egumen, pentru ca acesta să-şi poată duce cu
bine înfricoşătoarea sarcină şi
răspundere. De aceea, cei ce vor să ocupe această funcţie trebuie să dea dovadă de daruri
sufleteşti şi resurse deosebite şi să demonstreze o bună cunoaştere a Scripturii şi a Sfinţilor
Părinţi, iar nu să se încreadă în ei înşişi şi să se grăbească spre dregătorii. Egumenul trebuie
să fie un exemplu pentru monahii săi, pe care să-i „molipsească” cu pilda sa. Modelul suprem
rămâne însă, pentru
toţi, Mântuitorul Iisus Hristos. Legătura egumenului cu ucenicii este asigurată de
ἐξαγóρευσις - mărturisirea gândurilor, prin care ucenicii îşi dezvăluiau în întregime
sufletele înaintea duhovnicului, iar acesta din urmă observa starea sufletească a fiecărui
monah şi turna în sufletele lor din priceperea, harul, experienţa şi iubirea sa. Un accent deosebit
este pus şi pe virtutea curăţiei trupeşti, piatră de temelie a vieţii
monahale, de fapt starea în care a fost creat primul om. Esenţa acestei virtuţi este stăpânirea
sufletului asupra trupului, pentru ca amândouă să devină locaş al Sfântului Duh. Singura diferenţă
dintre monahi şi laici, spune el – urmând Sfântului Vasile cel Mare – este
că cei dintâi nu se căsătoresc niciodată şi trebuie să dobândească virtuţile în mod desăvârşit. Sf.
Teodor indică drept scop al vieţii monahale unirea sufletului cu Hristos, asemănată iubirii dintre
soţi, dar superioară acesteia, din unghiul de vedere al consacrării pentru slujirea integrală
Sf. Simeon Noul Teolog. s-a născut în Paflagonia, din părinţii Vasile şi Teofano, supranumiţi
“galatoni”, după locul de baştină (Galata) şi a fost trimis de la o vârstă fragedă la bunicii
săi din Constantinopol, oameni cu trecere la curtea imperială. Încredinţat unui “grămătic”
pentru a primi primele studii, copilul s-a dovedit receptiv şi inteligent. La un moment dat,
la o vârstă pe care criticii o fixează între 14 şi 18 ani, Simeon accede la demnitatea de
spătar-obicular. Potrivit lui P. A. Yanopoulos, această funcţie era rezervată eunucilor, cel
puţin până în secolul al IX-lea103. Nelăsându-se ispitit de funcţii şi demnităţi Simeon se ataşează
tot
mai tare de Simeon Studitul (zis Evlavis), vieţuitor la celebra mănăstire Studion şi
îndrumătorul său duhovnicesc încă din copilărie, şi îi cere să-l primească pentru a fi trecut
în rândul monahilor. Sf. Simeon Evlavis îl refuză pe moment, îndemnându-l să aştepte

14
vârsta maturităţii şi dându-i pentru îndrumare spirituală “cartea” lui Mc. Ascetul (Despre
legea duhovnicească). Purcezând fără întârziere sau ezitare la aplicarea acestui precept şi
progresând
mereu în nevoinţă şi rugăciuni, Sf. Simeon ajunge “după puţină vreme”106 să aibă o primă
viziune a luminii dumnezeieşti, Sf. Nichita relatează cum, la
6 ani după această primă viziune, Simeon a trebuit să facă o călătorie acasă. Înainte de a
pleca, el îşi vizitează părintele duhovnicesc care, spre uimirea sa, îi recomandă pe loc
intrarea în monahism. Surprins, tânărul promite să facă aceasta de îndată ce va rezolva
“misiunea datorată slujirii împăratului“. Ajungând în casa părintească, în vremea Postului
Mare, îşi sporeşte nevoinţele, însoţindu-le de lectura Scării Sfântului Ioan Sinaitul, al
cărei manuscris l-a aflat în biblioteca sa.
Noviciatul şi începutul vieţii monahale. Ajuns după opt zile în capitală, Simeon a
mers direct la părintele său duhovnicesc, care s-a îngrijit mai întâi să împartă bunurile
acestuia săracilor, păstrând două livre de aur pentru a “plăti” intrarea lui Simeon la Studion.
A doua zi l-a prezentat egumenului Petru şi l-a îmbrăcat în haina monahală de novice, iar
egumenul l-a încredinţat pe Simeon părintelui său, deoarece nu aveau vreo chilie liberă. Simeon
Studitul îi ceru tânărului ucenic să-şi facă sălaşul în mica
încăpere “asemănătoare unui mormânt”109 de sub scara chiliei sale, şi îi dădu noi îndrumări
pentru deprinderea virtuţii: preocuparea doar de sine, evitarea convorbirilor inutile şi a
vizitelor la chiliile fraţilor, înstrăinarea faţă de toţi şi meditarea la propriile sale păcate şi
la chinurile veşnice. Tânărul Simeon dădea dovadă de o ascultare desăvârşită, fiind gata “să
se arunce într-un cuptor în flăcări sau în adâncul mării”110 la porunca bătrânului, care
folosea această ascultare pentru a-l face să-şi şi taie voia proprie: uneori îi poruncea
tânărului râvnitor de post şi rugăciune să mănânce şi să doarmă, iar Simeon se străduia să
împlinească acestea; alteori îl punea în situaţii umilitoare şi obositoare; altădată îi dădea
cinste şi odihnă. Prin toate acestea, tânărul sporea în virtute şi, totodată, se umplea de
respect şi veneraţie faţă de părintele său, încât săruta locul unde văzuse pe bătrân în
picioare, rugându-se, sau lua cu mâinile sale lacrimile căzute ale bătrânului şi le punea pe
ochii şi inima sa, socotindu-se chiar nevrednic să-i atingă vreun veşmânt”111. Rar se poate
întâlni un asemenea ataşament al unui ucenic faţă de maestrul său!!
Curând după mutarea la Mănăstirea Sf. Mamas, Sf. Simeon Studitul, care îi făcea dese vizite
ucenicului
său, îi conferi acestuia tunderea deplină în monahism şi îl îmbrăcă “cu veşmântul
bucuriei”123. De acum, Sf. Simeon se dăruieşte unor nevoinţe mai înalte: lăsând la o parte
toate celelalte, se ocupă numai cu rugăciunea şi liniştirea (isihia), cu meditarea
dumnezeieştilor Scripturi, unindu-se cu Dumnezeu în lumina contemplaţiei (θεορία).
Programul zilnic al Sf. Simeon, descris de Sf. Nichita în paragraful 25 Vieţii, este foarte
asemănător în linii generale cu cel al Catehezei 26 a Sf. Simeon, adresată monahilor săi,
despre care am mai vorbit. Se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine ale lui Hristos (ceea ce
înseamnă că şi Liturghia se săvârşea zilnic), consuma verdeţuri şi seminţe, care constituiau
toată hrana sa din timpul zilelor săptămânii. Duminicile şi în sărbători lua parte la masa
fraţilor, stând cu capul plecat, într-o permanentă pocăinţă. După rugăciunea de sfârşit se
grăbea spre chilia sa, unde se închidea pentru rugăciune. Aceasta era urmată de o scurtă
lectură şi de puţin repaus, culcat pe pământ, în zilele lungi de vară, desigur124. Tot în
duminicile şi la sărbătorile importante, Sf. Simeon petrecea noaptea întreagă fără somn,
rugându-se de seară până în zori, iar la răsăritul soarelui iarăşi începea rugăciunea, “căci nu
socotea nimic mai important decât convorbirea cu Dumnezeu”125. O mare grijă o arăta faţă
de orice vorbă ce ar fi putut fi rostită fără rost, dovedind faţă de respectarea poruncilor
Domnului aceeaşi intransigenţă pe care o cunoaştem din scrierile sale.
Stăreţia la mânăstirea Sf. Mamas. Catehezele simeoniene.
Ajuns la “starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13), Simeon Studitul
tocmai se gândea la aşezarea ucenicului “ca o lumină în sfeşnic”, adică la hirotonia lui,

15
când a intervenit moartea stareţului Antonie. Cu asentimentul monahilor de la Sf. Mamas şi
al Patriarhului Nicolae Hrisoverghis, Sf. Simeon este hirotonit preot, mărturisit fiind de toţi
cu voce mare ca vrednic de aceasta, şi ridicat la vrednicia de egumen. În timpul hirotoniei,
pe când Sf. Simeon stătea în genunchi, cu capul plecat în faţa arhiereului ce citea
rugăciunea, a avut viziunea pogorârii Duhului Sfânt peste el, ca „o lumină nemărginită,
simplă şi fără formă”133. Smerenia sa ajunse la extrem, căci dorea să evite orice slăvire
omenească. Iar celor ce-l întrebau despre vrednicia celui ce va să fie preot, Sf. Simeon le
răspundea că este un lucru cutremurător.
Iată acum un al doilea aspect al reformei sale: după ce s-a îngrijit mai întâi să refacă
numărul monahilor de la Sf. Mamas, Sf. Simeon a purces şi la o reformă a modului de viaţă
al acestora, printr-o neobosită catehizare. Cuvintele sale, puternic întărite de exemplul
personal – aici el este asemănat Apostolului Pavel – îi călăuzeau pe monahii săi spre “arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor, vieţuirea monahicească”139. Primele dintre învăţături, în ordine
cronologică, sunt Catehezele, discursuri adresate de Sf. Simeon monahilor de la mănăstirea
Sf. Mamas – din Xylokerkos, aşa cum arată titlul manuscris al cărţii140, iar altele sunt
scrisori de îndrumare duhovnicească, adresate aceloraşi monahi
Revolta monahilor „ucenici”. O nouă experienţă harică extraordinară ne este
descrisă în cap. 36 al Vieţii: într-o noapte, în timpul rugăciunii, un nor luminos s-a pogorât
din cer peste capul său, prin acoperişul desfăcut al casei, şi l-a acoperit timp de mai multe
ceasuri, umplându-l de nespusă bucurie, şi ”a auzit o voce tainică ce-l învăţa taine străine şi
ascunse”158. După această viziune, harul dumnezeiesc l-a transformat cu totul, dăruindu-i
cuvânt de învăţătură, şi “deşi era cu totul neînvăţat în disciplinele profane, teologhisea, ca
odinioară ucenicul cel iubit”159. Biruind cu totul nevoia fizică a Domnului, a foamei şi a
setei, Sf. Simeon “petrecea nopţi întregi în cele ale teologiei”160, iar harisma sa a început să
se materializeze în scrieri: “uneori scria Imne ale iubirii dumnezeieşti în metru liber, alteori
cuvinte de exegeză…, sau scria cuvântări catehetice, sau chiar prin epistole trimise către
unii, se făcea auzit de toţi”161Călăuzirea duhovnicească a monahilor nu era lipsită de
greutăţi, căci unii dintre aceştia, atraşi poate la Sf. Mamas de personalitatea Sf. Simeon, nu
reuşeau să plinească exigenţele ascetice şi duhovniceşti ale acestuia, şi probabil curând
deveneau nemulţumiţi de asprimea cerută de egumenul lor. Astfel de monahi existau şi la
Studion pe vremea noviciatului Sf. Simeon, şi este foarte probabil că nu numai acolo se
sălăşluiau cei ce vedeau în monahism o viaţă comodă şi uşoară. S-a întâmplat, astfel, ca
într-o zi, pe când Sf. Simeon cuvânta în biserică după obiceiul său, după doxologia
Utreniei, un număr de aproximativ 30 de monahi să-l întrerupă în mod violent, rupându-şi
deodată hainele ca Ana şi Caiafa, scoţând strigăte neînţelese şi repezindu-se la el ca fiarele,
probabil cu gândul de a-l scoate din mănăstire. Sf. Simeon., văzându-i, rămase calm şi
surâzător, aşteptând cu mâinile împreunate. Monahii furioşi nu s-au putut însă apropia de
el, ”căci harul care locuia în Simeon îi ţinea la distanţă…”162. Neştiind ce să mai facă,
răzvrătiţii au ieşit alergând din biserică ca nişte ieşiţi din sine şi nebuni, spărgând zăvoarele
porţilor mănăstirii şi îndreptându-se spre locuinţa patriarhală. După ce au trecut de prima
poartă a marii biserici a lui Dumnezeu – catedrala Sf. Sofia – au început să strige nemulţumirea,
încât patriarhul Sisinios s-a văzut nevoit să-i primească şi să le asculte
plângerile. După ce a aflat “nebuneştile lor intrigi”, patriarhul l-a chemat şi pe Sf. Simeon,
şi aflând de la acesta desfăşurarea întâmplărilor şi cauza revoltei monahilor, i-a dat
dreptate, hotărând exilarea din mănăstire a celor nemulţumiţi. Sf. Simeon imploră atunci pe
patriarh să-i ierte, dar acesta cu greu consimţi la revocarea sentinţei de exil, fără a le
permite, însă, revoltaţilor să intre în mănăstire, încât aceştia se răspândiră în diferite părţi:
unii au fost trecuţi între catehumenii bisericilor, alţii trimişi în alte mănăstiri, iar cei mai răi
se răspândiră pe ici şi colo. ”Nesuportând să vadă gol staulul oilor”163, Sf. Simeon se strădui
să-i întoarcă pe cei rătăciţi, căutându-i pe fiecare unde se găsea şi străduindu-se să-i
îmblânzească prin dăruirea celor necesare şi prin cuvinte mângâietoare, până ce a reuşit săi
readucă pe toţi în mănăstire. Mănăstirea Sf. Mamas devine, astfel, un important centru
duhovnicesc unde

16
înflorea sfinţenia şi punctul de plecare al unei mişcări de înnoire duhovnicească a
monahismului bizantin.
Retragerea din egumenat. Redactarea Capetelor ascetice.
După 25 de ani de
egumenat, când obştea monahală era bine organizată şi închegată, Sf. Simeon începe să se
simtă împovărat de prea multele griji gospodăreşti şi, asemenea Sf. Platon – întemeietorul
monahismului studit, cu ucenicul său, Sf. Teodor, el hotărăşte să se retragă, lăsându-l în
locul său pe Arsenie, pe care l-am întâlnit mai înainte, cu aprobarea patriarhului Serghios II
(1001-1019), desigur. Sf. Simeon ţine o cuvântare în faţa obştei despre calităţile stareţului
şi datoriile lui şi ale monahilor faţă de el167- identificată de B. Krivocheine a fi Cateheza
18168, apoi se retrage “într-un colţ izolat”169, făcând ascultare de ucenicul său, asemenea
tuturor celorlalţi, dar rămânând îndrumător duhovnicesc al monahilor170
Conflictul cu sincelul Ştefan “al Alexinei”. Discursurile teologice şi etice. Sigur pe sine, Ştefan se
lăuda că uşor îl va pune pe Sf. Simeon într-o situaţie penibilă,
atunci când se vor întâlni, datorită propriei priceperi în subtilităţi teologice. Numai că arma
sofismului pregătită de sincel a dat greş în faţa Sfântului. Întâlnindu-se în palatul patriarhal,
sincelul găseşte momentul să-i pună acestuia problema teologică menită să-l pună în
încurcătură şi să-i arate neştiinţa. Întors la chilia sa, Sf. Simeon se roagă mai întâi, apoi
alcătuieşte răspunsul în proză,
şi îl transcrie după aceea în versurile care sunt cunoscute astăzi drept Imnul 21194
Redactate probabil în această perioadă, “celebrele sale Tratate teologice (1-3) şi
etice (1-15)”196 constituie cea mai importantă operă cu caracter teologic a Sf. Simeon, cea
care-i va aduce supranumele de “Noul Teolog”, operă de controversă şi “veritabil şi
pasionat manifest al teologiei autentice a Bisericii: trinitară, eclezială şi existenţială,
împotriva teologiei intelectualiste, scolastice şi formaliste ce se înfiripase în Bizanţ”197.
Scrise probabil în focul conflictului cu sincelul Ştefan, Tratatele teologice şi etice (în
traducerea românească numite Discursuri) nu par să fie adevărate cuvântări rostite în faţa
unui auditoriu (ca în cazul Catehezelor), ci “scrieri de circumstanţă fără altă legătură între
ele decât o aceeaşi doctrină generală”198, în care Sf. Simeon nu mai vorbeşte în calitate de
egumen, ci de apărător al adevăratei teologii mistice, împotriva celor ce o neagă sau o
denaturează, vizând un auditoriu mai larg199.
Exilarea din Constantinopol. Ultimele scrieri şi săvârşirea din viaţă a Sf.
Simeon. Sf. Simeon se văzu în situaţia de a se apăra şi în scris, şi redactă prima sa
apologie, păstrându-o pentru timpul unui nou proces. Aşteptarea nu a fost lungă, căci Sf.
Simeon este adus iarăşi în consistoriu, fiind pus să aleagă: ori să înceteze sărbătoarea, ori să
părăsească mănăstirea şi oraşul. Citirea lungii sale apologii nu a putut, prin tăria
argumentelor, să schimbe voinţa sinodalilor şi el a fost condamnat la exil, probabil în ziua
de 3 ianuarie, data când mai apoi ucenicii săi comemorau acest eveniment. Sf. Simeon a
fost debarcat dincolo de Propontida, în apropierea unui orăşel de lângă Hrisopolis, numit
Palukiton, “lipsit de toate, pe timp de iarnă, şi într-un loc pustiu, unde se află coloana
prinţului osândit”206.
Primul lucru făcut de Sf. Simeon a fost să-l slăvească pe Dumnezeu, apoi “coborând
la poalele colinei a aflat un paraclis (schit – eukterion) ruinat, cu hramul Sf. Marina, în
care a intrat şi a înălţat către Dumnezeu rugăciunile ceasului al nouălea”207. Întâmpinat şi însoţit
de mulţimea ucenicilor săi, Sf. Simeon reveni în capitală
pentru a-l întâlni pe patriarh, dar nu acceptă nici un compromis în privinţa sărbătoririi
părintelui său, ori ascunderii nevinovăţiei sale/“De vreme ce pentru dreptate şi păzirea
poruncii lui Dumnezeu Cel Viu am fost izgonit, nu mă voi mai întoarce acolo cât voi
trăi”210. Patriarhul îi răspunse, mirat: “Cu adevărat, studit eşti!”211, şi îi dădu voie să se
sălăşluiască oriunde ar voi. Astfel, Sf. Simeon rămase un timp în Constantinopol, în casa
prietenului său Hristofor Fagura, învăţând pe toţi cei ce doreau să-l asculte (oameni de cele
mai diverse categorii şi vârste), apoi se reîntoarse la locul său de exil. Aici începu – cu
ajutorul financiar al “celor puternici”– să construiască o mănăstire în jurul paraclisului Sf.

17
Marina, pe care-l primise în dar de la Hristofor Fagura, la începutul exilului său. După încheierea
lucrării,
Sf. Simeon adună aici “mica sa turmă”212, cumpără metocul mănăstirii Eughenios, şi
continuă să prăznuiască pomenirea părintelui său duhovnicesc cu mare fast, atrăgând
“clerul Marii Biserici a lui Dumnezeu (Sf. Sofia), împreună cu mulţi monahi şi laici”213.
Dobândind, în sfârşit, liniştea dorită, Sf. Simeon se consacră contemplaţiei, şi continuă
compunerea “Imnelor iubirii dumnezeieşti”214Cea mai mare parte a Imnelor este atribuită de
critică222 perioadei ultime a vieţii Sf. Simeon, acestea conţinând aluzii la bătrâneţea sa223, la
apropierea morţii224, sau chiar la
exilul său225, fiind astfel în concordanţă cu relatarea biografiei scrisă de Sf. Nichita
Stithatul. Cu toată vârsta sa înaintată, Sf. Simeon mai dori să-şi revadă – pentru ultima dată –
patria şi casa părintească
Aşa cum am văzut, relatarea morţii Sf. Simeon lipseşte din codicele Parisinus
Graecus. În Coislinianus 692 se relatează cum, după 13 ani de exil, Sf. Simeon muri în ziua
de 12 martie, conform descoperirii, nu înainte de a fi profeţit şi ziua mutării moaştelor sale:
“La al cincilea indiction mă veţi îngropa, şi la al cincilea indiction mă veţi vedea din nou,
ieşind din mormânt şi rămânând cu voi”228. După Krivocheine, “este foarte posibil ca
Nichita Stithatul să fi asistat la moartea lui Simeon”229. Împlinirea profeţiei a avut loc la 30
de ani după moartea Sf. Simeon în acest fel: “Printr-un semn (de sus) s-a hotărât mutarea
sfintelor sale moaşte, întipărindu-se în mod misterios a cincia literă (a alfabetului) în
marmura chiliei ucenicului său Nichita Stithatul… Astfel, la sfârşitul celui de al cincilea
indiction, în anul 6560 (1052)… s-a făcut mutarea moaştelor sale pline de har şi bună
mireasmă, care strălucesc acum pe pământ…”230
Supranumele de „Noul Teolog”.
numele de „teolog” i-a
fost atribuit în chip firesc, ţinându-se seamă, desigur, atât de opera profund teologică scrisă,
cât şi de vieţuirea duhovnicească îmbunătăţită. A „teologhisit”, aşadar, nu doar cu ajutorul
vorbei şi al condeiului, ci mai ales prin viaţa ascetică, descrisă atât de amănunţit de
ucenicul său, Nichita Stithatul. Sfântul Simeon s-a dovedit „teolog” mai ales prin dragostea
sa pentru rugăciune şi contemplaţie, confirmând, astfel, prin felul de a trăi cuvintele
inspirate ale lui Evagrie Ponticul (Monahul): „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu
contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”231.
Se naşte, însă, întrebarea firească, al cărei răspuns a stârnit o sumedenie de
controverse: de ce i s-a atribuit supranumele de „noul” teolog? Dacă în unele manuscrise este
numit “Sf.
Simeon cel Nou”, pentru a-l deosebi de predecesorii săi omonimi233, numirea de “Noul
Teolog” îl pune alături şi în acelaşi timp îl distinge de predecesorii săi “teologi”, la distanta
de secole, Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Grigorie de Nazians. Ideea de “al treilea teolog” se
pare ca nu era străină Bizanţului, care “îl numise astfel pe Maxim Mărturisitorul”234, dar în
acelaşi timp risca să capete, în privinţa Sf. Simeon, o tentă de inovaţionism, vecină cu
erezia.

Omilia aceluiaşi, rostită în Biserica Sfintei Irina,

despre râvna celor prezenţi la biserică
şi despre uşurătatea celor care lipsesc
şi despre cântare; şi că firea nu este pricină
s-o oprească pe femeie de a apuca pe calea virtuţii
nimic nu ne
poate produce o atat de mare placere precum o constiinta curatita. Iar o constiinta devine
curata daca asculta neincetat si cu luare-aminte Scriptura, chiar daca mai inainte era incarcata
de mii de pacate153. Ca prin aceasta nici nu se adauga la pacatele de mai inainte altele - ba si
cele ce sunt se nimicesc - si nici sufletul nu mai este dispus asa de usor sa se porneasca iar spre
aceleasi fapte rele.
18
Ca nimic altceva nu-i desparte de adunarea de aici, decat acea cumplita boala si
focul [acela] care nu se stinge niciodata, al banilor. Aceasta stapana156 este mai salbatica decat
orice
barbar si mai cumplita decat orice fiara si mai necrutatoare decat orice diavol, caci ii prinde pe
cei robiti ei si ii poarta in ceasul de acum157 prin piata si le da insarcinari grele si nu le
ingaduie nici macar un pic sa rasufle din pricina chinuitoarei munci [la care ii supune]. Dar ce
vor face, oare, in ziua cea infricosata, la judecata cea nemitarnica, in fata neamagitului
Judecator, cand cortinele cerurilor se vor strange si poporul ingerilor se va pogori cu Cel
Drept, cand toate vor fi goale si in vazul tuturor? Atunci nici vorbaria impestritata a ritorilor,
nici multimea averii, nimic altceva nu va putea sa-L induplece158 pe Cel Drept. Fiindca cel
Nemitarnic, Care vede cu limpezime toate, va pune inaintea ochilor [tai]159 toate pacatele,
zugravite ca intr-o icoana160. Atunci nu va mai fi nici imparat, nici om simplu, nici sarac, nici
bogat, nici intelept, nici neinvatat, ci se vor smulge toate aceste masti, si fiecare isi va arata
infatisarea din cele faptuite161.
Nu se vor mai vedea atunci nici coroana, nici visonul162.
Pentru aceea plang pe cei
ce nu sunt de fata, ca putand sa aiba parte de atata purtare de grija [din partea noastra],
[prefera] sa primeasca rani si lovituri in fiecare zi si nici macar nu stiu ca bolesc. De aceea
este si anevoie sa se insanatoseasca. Caci cine le va vorbi despre aceste lucruri? Femeile lor?
Dar acelea au o singura grija: aurariile, hainele si luxul. Iar grija casei apasa pe sotii lor. Oare [se
vor indrepta] ei insisi? Cum, dar, o vor face, de vreme ce n-au timp nici sa rasufle de
povara treburilor, ci se macina zi si noapte pentru acestea? O, cat de jalnici sunt cei ce capata
mii de rani, insa nu vin aici, unde pot sa invete ca si de ar avea rani, este cu putinta sa se scape
de ele si sa se faca sanatosi.
Atat de
vestit este bunul neam al Bisericii169, ca nici nu se poate inchipui ca stapanul sa poata canta cu
multa indrazneala daca servitorul carteste impotriva lui. Si nici bogatul nu-si misca limba
atata timp cat saracul il osandeste prin tacerea lui. Nici barbatul nu canta si vorbeste cu
indrazneala daca femeia tace si sta fara de glas. Ci cu totii au parte de cinste egala si inalta
jertfa comuna si daruri170 comune. cel ce se infrumuseteaza, dar este lipsit de barbatie, cum sa
stea in ceata de bataie? Sau cum sa
fie numit barbat un om cu o dispozitie launtrica mai moale decat orice femeie? Tot asa, dupa
cum pe acesta nu 1-as numi barbat, ci mai muieratic decat o femeie, la fel si o femeie plina de
barbatie poate fi mai tare decat orice barbat, daca manuie armele cele duhovnicesti si
imbraca platosa dreptatii, daca isi ia coiful mantuirii si isi pune in fata scutul credintei, daca
se incinge cu cingatoarea adevarului si ia sabia Duhului. Una ca acesta, care straluceste
invesmantata cu armele, sa stea in ceata de lupta. Caci este mai presus decat cerurile in
cugetul ei si imprastie ostile demonilor si nimiceste tirania diavolului, alunga patimile si dupa
ea raman mai multe cadavre decat de pe urma razboaielor, nu [cadavre] ale oamenilor, ci ale
gandurilor necuviincioase. Caci femeia si barbatul se deosebesc numai in trupurile lor, femeii
fiindu-i rezervat razboiul de tesut si fusul si a framanta [painea] si grija caminului si
dereticarea prin casa si cresterea copiilor, iar barbatului tribunalul si conducerea cetatii si
afacerile si catania si razboaiele si luptele174. Dar in luptele pentru vietuirea in dreapta
credinta, comun este stadionul, comune si razboa-j$le. Caci, la fel [ca barbatii], si femeile se
dezbraca175 si nu parasesc lupta, ci si ele sunt gata de bataie si se incunu-gfcaza si sunt laudate
si au parte de cele mai de seama , jjfemii si cununi si de trofee stralucite si de necontenite
Biruinte si de toate celelalte.

I. Nunta din Cana Galileii

19
1. „Iar a treia zi s-a facut nunta în Cana Galileii. Si a fost chemat si Iisus la nunta. Si erau si
Mama lui Iisus acolo si fratii Lui" (In 2, 1-2).
Am spus si mai înainte281 ca El era cunoscut mai ales în Galileea. Pentru aceea L-au si
chemat la nunta si S-a dus. Ca n-a cautat la vrednicia Sa, ci la binefacerile noastre. Fiindca
Cel Ce nu S-a socotit nevrednic ca sa ia chip de rob (Flp 2, 7) cu atât mai mult nu a socotit
lucru nevrednic sa vina la nunta robilor.
„Si, terminându-se vinul - zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin." Vrednic lucru este
a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale sa-si închipuie ceva maret despre copilul ei. Caci
nu facuse [pâna atunci] nici o minune. Fiindca spune Scriptura ca „acest început al minunilor
1-a facut Iisus în Cana Galileii" (In 2, 11
Asadar, daca Cel Ce a stralucit cu multimea minunilor în asa scurt timp si-a facut
tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, daca facea minuni din cea dintâi vârsta,
nu putea sa fie uitat numai în atâta vreme! Caci întâmplarile ce par nemaiauzite si care s-au
petrecut cu un copil, timpul le face de doua ori mai vestite si de trei ori, ba chiar de mult mai
multe ori. însa nimic nu a facut pe când era copil, ci numai acest lucru îl marturiseste Luca, ca
fiind de doisprezece ani a sezut împreuna cu dascalii [templului] si prin întrebarile pe care le
punea parea un copil minunat (Le 2, 46).
Dar si pentru alta [pricina], [de asta data] rationala, nu a început sa faca minuni din cea
dintâi vârsta: fiindca [iudeii] socoteau ca lucrul acesta este închipuire. Caci daca multi erau
banuitori fata de un om în puterea vârstei, daca facea aceasta, cu atât mai mult daca un baietas
facea minuni, mistuiti cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea
cuvenita.
El începuse sa Se descopere: si din faptul ca a fost aratat de Ioan si din
cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însasi zamislirea si
cele ce s-au petrecut dupa Nasterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetari despre Copilul ei.
„Caci a auzit - zice - toate cele despre Prunc si le pazea în inima ei" (Le 2, 19). Dar pentru ce
nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindca, si asta am mai spus-o,
atunci numai a primit voie sa-L faca aratat.
Mai înainte era ca unul din cei multi si ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndraznit
Mama Sa sa spuna asa ceva catre El. Dar când a auzit ca Ioan a venit tocmai pentru El si ca Ia
marturisit cele pe care I le-a marturisit, si ca avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând
îndrazneala, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin". Fiindca voia ca si acelor [nuntasi] sa le
faca bucurie si pe sine sa se faca mai stralucita prin fiul ei.
Când parintii trupesti nu împiedica cu nimic, nici nu se pun de-a curmezisul
vreunuia din lucrurile cele dupa Dumnezeu, suntem datori si este de neaparata trebuinta
sa-i ascultam. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit si
împiedica ceva din cele duhovnicesti, nu trebuie sa-i ascultam nicidecum.
Pentru aceea i-a si raspuns aici astfel, dupa cum a facut-o si în alta împrejurare, când a
zis: „Cine este mama Mea si fratii Mei?" (Mt 12, 48). Caci [fratii Sai] nicidecum nu aveau
despre El parerea care trebuia. Dar fiindca ea L-a nascut, s-a socotit pe sine îndreptatita, dupa
obisnuinta maicilor, ca sa-I porunceasca toate, când ar fi trebuit sa-L cinsteasca si sa I se
închine ca Stapânului [a toate]. De aceea i-a raspuns atunci asa [Mamei Sale].
Caci si un medic, chiar daca ar fi foarte priceput, intrând într-o bolnita cu multi bolnavi,
daca nu ar asculta nimic de la cei neputinciosi, nici de la cei ce le-au venit în vizita, ci ar
mângâia-o doar pe mama sa, va fi banuit si dispretuit de cei bolnavi si nimeni, nici dintre cei
ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lânga ei, nu va crede ca este în stare sa faca ceva bun si
vrednic de uimire. Pentru aceea a si certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie si tie, femeie?"
si asa, a învatat-o sa nu mai faca asemenea lucruri în viitor. Caci daca Se îngrijea
pâna si de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului si de
20
binefacerea cea pentru cei multi, pentru care a si îmbracat trup. Nu ca sa Se dea mai presus
de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multa purtare de grija pentru ea si ca
sa pregateasca cu vrednicia cuvenita minunile ce le va face.

II. „Ce este Mie si tie femeie?

Nu a venit înca ceasul Meu."
Dupa ce Mama lui Iisus a zis ca nu mai au vin, Hristos i-a raspuns: „Ce este Mie si tie,
femeie? Nu a venit înca ceasul Meu". Dar zicând aceasta a facut totusi ceea ce i-a spus Mama
Lui. Acest lucru nu este mai putin, decât cel de ieri, o problema. Dar daca îl vom ruga chiar pe
Cel Ce a facut minunea, vom primi dezlegarea. Ca nu numai aici zice, ci si altundeva.
Acelasi evanghelist arata ca: „Nu puteau sa-L prinda, ca înca nu sosise ceasul Lui" (In 8, 20).
si iarasi: „Nimeni nu a pus mâinile pe El, caînca nu venise ceasul Lui" (In 7, 30). si: „A venit
ceasul. Slaveste pe Fiul Tau" (In 17, 1). Toate acestea le-am adunat aici de prin întreaga
Evanghelie ca sa le dam la toate o singura dezlegare. Care e aceasta? Nu fiindca ar fî
fostHristos supus necesitatii vremurilor sau ceasurilor a zis „Mu a venit înca ceasul Meu"
(caci cum ar putea sa se întâmple aceasta cu Facatorul vremilor, si al timpurilor, si al
veacurilor?293), ci, prin aceste expresii, vrea sa arate lamurit ca [Hristos] toate le lucreaza la
timpul cuvenit si nu le face pe toate deodata si oricum].
Caci s-ar fi produs o amestecare si o neorânduiala daca nu facea fiecare lucru la
vremea lui, ci le-ar fi plamadit pe toate deodata: si Nasterea Sa, si învierea si Judecata [lumii].
Ia aminte, dar! A trebuit sa faca creatia, dar nu a facut-o toata deodata. Trebuia sa faca pe
barbat si pe femeie, dar nu i-a plamadit deodata. Trebuia ca neamul omenesc sa fie osândit la
moarte, dar sa fie si învierea, însa mare este distanta dintre ele. Trebuia sa fie data Legea, dar
nu în acelasi timp cu harul, ci pe fiecare 1-a iconomisit la vremea cuvenita. Asadar, Hristos nu
este supus necesitatii vremilor, caci El este Cel Care a pus rânduiala în vremi, tocmai pentru
ca este Facatorul lor. Dar Ioan a spus aici ca Hristos a zis „Nu a venit înca ceasul Meu", ca sa
arate ca nu era înca cunoscut celor multi si ca nu avea nici ceata întreaga a ucenicilor, caci îl
urmasera numai Andrei si, împreuna cu el, Filip. Ba, mai mult, nici chiar acestia toti [care
erau cu El] nu-L cunosteau cum trebuie, nici Mama Sa, nici fratii. Deoarece chiar dupa [ce
facuse] multe minuni, evanghelistul spune despre fratii Lui ca „Nici fratii Lui nu credeau în
El" (In 7, 5). însa nici cei de la nunta nu-L stiau. Caci [daca L-ar fi stiut], ar fi venit chiar ei,
care aveau nevoie, sa-L roage. Pentru aceea zice: „Nu a venit înca ceasul Meu". Nu sunt
cunoscut celor de fata - [zice Iisus] - nici celor care au vazut ca s-a terminat vinul Lasa-i sa
simta ei mai întâi294 acest lucru. Fiindca n-arfi trebuit ca ei sa auda acestea despre Mine din
partea ta. Caci tu esti Mama Mea si de aceea ai putea aduce banuiala asupra minunii. Ar fi
trebuit ca cei ce aveau nevoie sa vina si sa Ma roage, nu fiindca as fi avut nevoie sa fiu rugat,
ci pentru ca ei sa primeasca ceea ce se savârsea cu toata inima29
Sa învatam de aici ca si daca suntem nevrednici, adeseori tocmai prin staruinta ne
facem vrednici de a primi. Pentru aceea si Mama Sa a staruit si ea, dar, în chip întelept, i-a
adus si pe slujitori, încât cererea sa fie din partea mai multora. De aceea a si adaugat: „Ceea
ce va va spune, sa faceti". Fiindca ea stia ca refuzul nu era din pricina neputintei, ci ca sa nu
se semeteasca si sa nu para ca vrea pur si simplu sa se repeada sa faca minuni. Pentru aceea ia
si adus pe slujitori29
si când au umplut vasele, a zis: „Scoateti acum si
duceti nunului". „si i-au dus. Iar când a gustat nunul apa prefacuta în vin, nu stia de unde este
(dar slujitorii care scosesera apa stiau) si a strigat pe mire si i-a zis: Tot omul mai întâi pune
vinul cel bun, iar când se îmbata, atunci îl pune pe cel mai rau. Tu ai tinut însa vinul cel bun
pâna acum".
Iar când nunul a gustat apa prefacuta în vin si nu a stiut de unde este - însa slujitorii
21
stiau - a strigat pe mire. Dar pentru ce nu a strigat pe slujitori, caci astfel ar fi fost descoperita
si minunea? Fiindca nici Iisus însusi nu a descoperit ceea ce s-a întâmplat, ci cu binisorul si
câte putin a vrut sa se faca cunoscuta puterea semnelor Sale. Fiindca, daca S-ar fi dat pe fata
atunci, nu ar fi crezut nici chiar de ar fi povestit slujitorii, ci ar fi socotit ca au înnebunit daca
dadeau marturie despre asemenea lucruri, cum ca ar fi fost savârsite de cineva ce parea în
ochii celor multi un simplu om.
III. „Acest început al minunilor l-a facut Iisus în
Cana Galileii"
Dar de ce este în Cana Galileii?
Pentru ca zice ca acest început 1-a facut în Cana. Mai mult si mai amanuntit nu mai spun
despre acestea. Ci numai atât, ca abia dupa botez a început sa faca semne si ca înainte de
botez nu a facut nici o minune.
„si a aratat slava Lui." Cum si în ce fel? Ca nu multi au fost cei care au luat aminte la
ceea ce s-a întâmplat, ci numai slujitorii, mirele si nunul. Asadar, cum si-a aratat slava? în
acea clipa numai în parte. si chiar daca atunci nu, însa mai pe urma toti urmau sa auda de
minune. Ca pâna azi este laudata si nu a fost uitata. Iar ca în acea zi nu toti au stiut de ea, vom
arata din cele ce urmeaza. Zicând: „si-a aratat slava", a adaugat: „si au crezut într-însul
ucenicii Lui", care si mai înainte de aceasta au fost uimiti de El. Vezi ca atunci era cel mai
necesar sa faca minuni, când erau de fata persoane cu buna dispozitie a vointei si care luau
aminte cu cuget limpede la cele ce se petreceau? Caci acestia erau mai dispusi si sa creada cu
mai multa usurinta si sa ia aminte cu amanuntime la cele ce se faceau. si cum s-ar fi facut
cunoscut daca n-ar fi savârsit minuni? Ca sufletele celor care ascultau aveau si învatatura
destula, stiau si profetiile si minunile [ce s-au facut cu israelitii], încât sufletul, fiind mai
dinainte obisnuit cu acestea, sa poata sa ia aminte cu o dispozitie [potrivita] la cele ce se
savârseau.

Curs 6 - 7
Învățământul catehetic românesc
Cateheză patristică: Sfântul Ioan Gură de
Aur, Îmbrățișați pe Priscilla și Aquila

VI. ÎNVĂŢĂMÂNTUL CATEHETIC ROMÂNESC. Repere ale unui scurt

excurs istoric - catehetic.
Din darul lui Dumnezeu, evenimentele din decembrie 1989, cu jertfele a sute de
tineri, ne-au oferit posibilitatea de a reaşeza Religia ca obiect de învăţământ în programele
şcolare, la toate nivelele. Biserica însăşi a putut ieşi din “ghetoul” în care sistemul totalitar
comunist-ateu o izolase aproape un sfert de veac, pentru a-şi desfăşura nestingherită
misiunea lăsată ei de Dumnezeu-Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Din punct de vedere legislativ a
fost necesară trecerea câtorva ani buni până când
Parlamentul a votat acele articole în favoarea predării religiei în şcoală ca materie
obligatorie, de importanţă egală cu... educaţia fizică, biologia, istoria, geografia etc
Nicolae Iorga, personalitate uriaşă a culturii noastre,
recunoscută unanim ca atare, pe vremea când era Ministru al Cultelor şi Artelor, a rostit în
Parlament aceste memorabile cuvinte: “Învăţământul religios în şcoala primară chiar, este
în aceste timpuri, când moralitatea laică se dovedeşte incapabilă de a da cheagul sufletesc
societăţii, o necesitate de neînlăturat... De aceea am primit idea de a se face învăţământul
religios în însăşi şcoala primară...”238.
22
Se cunoaşte din paginile Istoriei Bisericii Române că până la înfiinţarea şcolilor
propriu-zise şi la organizarea învăţământului, la noi se făcea carte în şi pe lângă sfintele
lăcaşuri, îndeosebi tinda bisericii ţinând multă vreme loc de “sală de clasă”. Mai înainte,
însă, de a se ţine lecţii în “tindă”, învăţăturile de bază ale dreptei credinţe au fost “predate”,
cu timp şi fără timp, prin cultul însuşi, prin reprezentarea iconografică şi, mai ales, prin
predică. Se ştie că o bună bucată de timp slujbele se oficiau în alte limbi decât cea vorbită
de popor (latină, greacă pe alocuri, slavonă), dar cel puţin la spovedanie şi la predică se
utiliza limba înţeleasă de cei mulţi, graiul autohton. Această realitate, cunoscută direct de
către slujitorii consacraţi, este recunoscută şi de către pedagogii laici, unii asumându-şi
curajul s-o mărturisească chiar în plină perioadă a comunismului. Amintim în acest sens
lucrarea “Învăţământul oral prin predică – cel dintâi sistem de învăţământ de durată la
români”, elaborată de pedagogul Ştefan Bârsănescu241, care scrie, între altele: “În istoria
poporului român a existat pe plan de învăţământ un moment deosebit de important: apariţia
învăţământului oral prin predică, care a cunoscut atât o largă rază de acţiune, cât şi o durată
mare în timp. Toate aceste aspecte au făcut ca el să joace un rol însemnat în viaţa poporului
român... Această statornicire şi organizare a vieţii sociale reclamau şi un sistem de norme
de viaţă. Factorul principal care îşi asuma acest rol atunci a fost Biserica, dispusă ca, o
dată cu procesul de creştinare a populaţiei şi de răspândire a credinţei creştine, să
desfăşoare un învăţământ oral prin predică, în cadrul căruia să predea poporului şi norme de
conduită a vieţii...”
După răspândirea creştinismului, o dată cu învăţământul religios, cultic şi
predicatorial, promovat prin bisericile din cetăţi şi sate, un rol important l-a avut misiunea
creştină din aşezările mânăstireşti. Cu toate că nu putem vorbi la noi de un monahism
organizat până la Sf. Nicodim de la Tismana († 1406)247, călugări şi pustnici au vieţuit pe
teritoriul ţării noastre dintru început. Aceştia, la fel ca şi preoţii de mir, au predicat şi au învăţat
poporul dogmele credinţei creştine, cu râvnă, cu pricepere şi cu eficienţă. Luând
apoi o formă organizată, mânăstirile devin adevărate şcoli ale învăţământului religios, aici
promovându-se totodată, ca nicăieri altundeva, scrierea şi mai târziu tipărirea de cărţi. În
tratatele de istorie pedagogică românească aceste şcoli sunt consemnate cu titlul
“mânăstireşti”, ca de exemplu la Ieud, Peri, Vad, Tismana, Cozia, Neamţ etc
Începând cu secolul al XVI-lea ne vom întâlni cu tot mai multe tipărituri religioase
româneşti, deosebit de importante şi în plan catehetic, dintre care vom consemna şi noi
câteva, deodată cu amintirea unor şcoli şi a unor nume de cărturari, clerici şi mireni.
La începutul secolului al XVI-lea, domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) va
scrie, în slavonă, Învăţăturile către fiul său Teodosie, lucrare în care expune anumite
norme de conduită pentru viitorul domn. Din conţinutul său se desprinde faptul că ea nu era
adresată exclusiv lui Teodosie249 şi celorlalţi fii, ci şi “altor domni”, având, astfel, un
caracter educaţional normativ general. următorul pasaj este concludent, credem: “De aceea, te
sfătuiesc, fiul meu, mai
întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă
tuturor binefacerilor şi îndreptărilor “
În anul 1544, Filip Moldoveanul (zugrav, dar şi tipograf, cunoscător al mai multor
limbi străine) va tipări la Sibiu Catehismul românesc, din păcate astăzi pierdut252, iar prin
anii 1551-1553 va da la lumină Tetraevanghelul slav-român, prima carte în limba română
păstrată.253
aceeaşi vreme istoria consemnează strădaniile altui tipograf însemnat, Diaconul
Coresi, deopotrivă cărturar, iscusit traducător, din osteneala căruia notăm: Întrebare
Creştinească (Braşov, 1560), un mic Catehism în limba română (aşadar, primul în
româneşte păstrat), sub formă de întrebări şi răspunsuri, cuprinzând Cele 10 porunci,
Crezul, Tatăl nostru, câteva învăţături sumare despre rugăciune, botez, împărtăşanie etc
Evanghelia cu învăţătură sau Cazania254, cea mai importantă tipăritură a sa (Braşov,
1581), care cuprinde tâlcuirea Evangheliilor din toate duminicile şi sărbătorile de peste an,
începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului . O menţiune aparte facem în legătură cu

23
termenul “cazanie” care în slava veche înseamnă “învăţătură” (kazanie)255, fapt care indică
rolul acestor cărţi în actul catehetic propriu-zis, care trece graniţele utilităţii omiletice, fiind
receptate ca un fel de “manuale” pentru învăţarea poporului.
Un eveniment deosebit în literatura catehetică îl constituie Mărturisirea de credinţă
a lui Petru Movilă, primul catehism dezvoltat din spaţiul ortodox, structurat pe cele trei
virtuţi teologice, credinţa, nădejdea şi dragostea, aprobat de sinodul de la Iaşi din anul
1642, ca normativ pentru întreaga ortodoxie, recunoscut drept a treia Mărturisire de
credinţă a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul Credinţei şi Dogmatica Sf. Ioan Damaschin
S-a tipărit mai întâi la Amsterdam, în limbile latină (1643) şi greacă (1667), iar în
româneşte a fost tradusă de logofătul Radu Greceanu, cu sprijinul fratelui său Şerban şi al
lui Constantin Cantacuzino Stolnicul (Buzău, 1691). Această Mărturisire va fi reeditată de
mai multe ori, ultima diortosire mai însemnată făcându-se pe vremea patriarhului Justinian
Marina (Bucureşti, 1952), ediţie care păstrează structura celei originale, dar va beneficia de
unele îmbunătăţiri şi adaosuri.
Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643) se prezintă ca un monument al culturii noastre
religioase şi literare, o expresie a unităţii de neam, credinţă şi limbă a românilor din
Moldova, Muntenia şi Transilvania.
Este momentul să amintim în continuare de două tipărituri cu totul excepţionale:
Noul Testament de la Bălgrad, prima ediţie românească integrală a Noului Testament
(1648), rod al ostenelilor mitropolitului Simion Ştefan (1643-1656) şi al ieromonahului
Silvestru, fost egumen la Govora, în prefaţa căruia mitropolitul scrie acele cuvinte
memorabile despre folosul utilizării limbii înţelese de toţi: “...Bine ştim că cuvintele trebuie
să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea
sunt bune care le înţeleg toţi...”258; Biblia de la 1688, prima ediţie integrală a Sfintei
Scripturi în limba română, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, la tipărirea căreia au
semnat, alături de domnitor, episcopul Mitrofan de Huşi, fraţii Radu şi Şerban Greceanu,
învăţatul moldovean Nicolae Milescu Spătaru etc259. Textul românesc tipărit al Sfintei
Scripturi a reprezentat un salt considerabil şi în misiunea de catehizare, preoţii şi învăţătorii
având la îndemână acum cuvântul lui Dumnezeu în limba neamului, spre a-l face cunoscut
cu mai mare râvnă, căci necunoaşterea acestui izvor al Revelaţiei dumnezeieşti este pricină
a tuturor relelor, după cum opinează Sf. Ioan Gură de Aur260. Iar despre folosul mântuitor
al Bibliei, acelaşi sfânt părinte spune: “Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă
conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor
diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului,
dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată
mai bine”261.
Tot în acest veac, în binecuvântata cetate a Iaşului, mitropolitul Dosoftei (1671-
1686) va scoate la lumină prima încercare de versificare în limba noastră: Psaltirea în
versuri, tipărită la mânăstirea de la Uniev din Polonia în anul 1673262. Psalmii, atât de
prezenţi în cultul public, dar şi în cel particular, vor fi fost utilizaţi şi ca “bucăţi de lectură”,
alături de cele din Ceaslov şi celelalte cărţi de cult, în orele ţinute în tinda bisericii.
Versificaţi, au fost desigur mult mai atractivi pentru copiii daţi la şcoli ca să înveţe cititul,
scrisul etc.
Păşind în veacul al XVIII-lea, se impune zăbovirea pentru câteva momente asupra
personalităţii mitropolitului cărturar Antim Ivireanul (1708-1716), unul din cei mai mari
tipografi şi traducători pe care i-a avut Ţara Românească, cel căruia îi datorăm, între altele,
introducerea definitivă a limbii române în cultul Bisericii noastre. Între cărţile care
interesează direct învăţământul catehetic, alături de cunoscutele Didahii, amintim
Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii (Râmnic, 1705), cu scurte explicaţii asupra
Tainei Mărturisirii şi Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos
pentru învăţătura preoţilor (1710, Târgovişte), un mic catehism în trei părţi, folositor
preoţilor în misiunea lor de catehizare263.
menţiune aparte se cuvine despre cărţile propriu-zise, de şcoală. Amintim mai

24
întâi Bucoavnele sau Bucvariile, cu lecţii în care se cuprind învăţături de bază ale credinţei,
enunţate chiar din titluri264. De pildă, Bucoavna de la Bălgrad (Alba Iulia, 1699) este
intitulată după însuşi cuprinsul ei
Iar bucoavna de la Râmnic (1726) este
tipărită cu titulatura următoare: “Întâia învăţătură pentru tineri (în slavoneşte şi
româneşte)... cu litere şi silabe într’însa. Scurtă tâlcuire a legii celor zece Cuvinte,
Rugăciunea Domnului, Simbolului credinţei şi a celor nouă fericiri
În principal,
Bucoavnele cuprindeau alfabetul chirilic, exerciţii de silabisire şi texte pentru lectură cu
conţinut creştin. Partea de lectură propriu-zisă consta exclusiv din lecturi de ordin pur religios şi
anume: rugăciunea când va să înceapă copilul a învăţa, rugăciunile dimineţii
(Împărate ceresc, Prea Sfântă Treime, Tatăl nostru şi Din somn sculându-mă); apoi:
Simbolul credinţei şi Simbolul Sf. Atanasie, Cele zece porunci de căpetenie ale legii vechi şi
cele şase desăvârşiri ale legii noi. De la p. 36 la 62 se tratează pe larg despre cele şapte
taine, prin întrebări şi răspunsuri, arătându-se şi locurile din Sf. Scriptură şi dându-se şi
începuturile rugăciunilor corespunzătoare din Molitvelnic. Sfârşitul îl formează: cele trei
fapte bune ale bogosloviei, cele şapte daruri şi cele douăsprezece roduri ale Duhului Sfânt,
cele şapte lucruri ale milei trupeşti şi cele şapte faceri de bine împotriva acestora şi, în fine,
cele patru lucruri mai de apoi ale omului”.268 Conţinutul eminamente creştin al acestei
Bucoavne dezvăluie intenţia unei educaţii profund religioase, avându-se în vedere formarea
caracterului religios moral, ţel întru-totul valabil şi astăzi în cadrul educaţiei religioase din
şcoli.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea îşi fac
apariţia câteva lucrări de pedagogie propriu-zisă: Pedagogia lui Iosif Mesiodax (numele grecesc al
lui Iosif, dacul din Moesia, potrivit precizărilor lui N. Iorga din lucrarea “Un
pedagog moldovean pe la 1800”), carte ce se ocupă cu educaţia copiilor, publicată la
Veneţia în anul 1789271; Pedagogia Creştină sau Tratat despre buna conducere, educarea
şi formarea pe care copiii trebuie să o primească de la părinţi pioşi şi dascăli virtuoşi,
alcătuită de umilul monah Grigorie din Ţara Moldovei şi cu îngrijire revăzută de către
unul din cei mai buni dascăli Domn Nicodem de Naxos, pentru folosul a tot poporul
ortodox, “umilul monah din Ţara Moldovei (de la Neamţ, n. n.)" fiind de fapt mitropolitul
de mai târziu al Ungro-Vlahiei, Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834). Meritul aparte al
acestei Pedagogii este că se oferă copiilor un catehism mult mai accesibil decât Psaltirea
sau alte cărţi de cult. În conţinutul său autorul insistă asupra importanţei principiului
intuiţiei
Secolul al XIX-lea va înregistra un număr tot mai mare de catehisme, o dată cu
deschiderea unor importante şcoli, inclusiv instituţii de nivel universitar, al căror baze s-au
pus, de fapt, încă din secolele precedente. Este cazul să privim în urmă, fie şi lapidar, la
Academia domnească din Iaşi (1640) de pe vremea lui Vasile Lupu, Şcoala grecă-latină de
la Târgovişte (1646), Academia domnească de la Bucureşti (1694), pe vremea domnitorului
martir Constantin Brâncoveanu, Şcolile deschise în Transilvania prin legiuirile date de
împărăteasa Maria Tereza pe la 1764 etc. Bunăoară, în Transilvania şcolile elementare se
împărţeau în trei grupe: comunale (sau “triviale”, numite aşa după cele trei materii: religie,
citire, aritmetică), capitale şi normale, acestea din urmă pregătind învăţători. În toate cele
trei şcoli religia avea loc privilegiat, fiind stabilit şi faptul că trebuia să fie predată numai de
către preoţi273. Un fapt cu totul remarcabil este
că lecţiile de religie pentru şcoala primară erau incluse în Cartea de citire275.
În Ţara Românească un eveniment deosebit îl constituie începuturile învăţământului
de nivel superior, datorate în mare măsură lui Gheorghe Lazăr, conducător al Şcolii de la
Sf. Sava (1818), şcoală a cărei programă prevedea, alături de cursurile de inginerie şi de
filozofie, predarea Catehismului şi a Istoriei “vivliceşti” a Vechiului şi a Noului Testament.
Chemarea tinerilor la studii a făcut-o cu râvnă apostolică Gh. Lazăr prin “Înştiinţarea către

25
de toată cinstea vrednică tinerime” (august, 1818). După o muncă epuizantă de trei ani acest
apostol al învăţământului românesc se întoarce grav bolnav la Avrig – Sibiu, unde se
născuse în anul 1779 şi unde va închide ochii la numai 44 de ani (1823)...
Un alt moment însemnat în afirmarea învăţământului catehetic îl constituie
înfiinţarea şi organizarea Seminariilor Teologice: 1803 la Socola-Iaşi, cu binecuvântarea
mitropolitului Veniamin Costachi, care a avut grijă să rânduiască aici “dascăli procopsiţi”;
1811 la Sibiu, prin purtarea de grijă a episcopului Vasile Moga, seminar la care va preda o
vreme şi Gheorghe Lazăr; 1836 este anul în care se vor deschide Seminarii la Bucureşti,
Buzău şi Argeş, iar în 1837 şi la Râmnic. Iar cu privire la înfiinţarea Facultăţilor de
Teologie notăm: 1850 la Sibiu (sub păstorirea mitropolitului Andrei Şaguna), 1860 la Iaşi
(pe vremea lui Cuza), 1881 la Bucureşti (mitropolit Calinic Miclescu). Chiar dacă unele au
trebuit să-şi închidă temporar porţile (ca de exemplu cea din capitala Moldovei în 1864),
aceste facultăţi au pecetluit reuşita mult dorită de înaintaşi de a avea un învăţământ teologic
superior în Ţările Române.
dintre toţi ierarhii
ortodocşi care au militat pentru promovarea învăţământului românesc, Andrei Şaguna s-a
remarcat într-un chip aparte. El înfiinţează şcolile elementare, numite “poporale”, care, sub
oblăduirea Bisericii, beneficiau de prestaţia învăţătorilor şcoliţi la Institutul pedagogic din
Sibiu. Directori ai şcolilor poporale erau preoţii parohi, iar protopopii aveau misiunea de
inspectori în raza protopopiatului. La sfârşitul arhipăstoririi sale, numai în Arhiepiscopia
Sibiului funcţionau aproape 800 de astfel de şcoli (!), dintre care mai mult de jumătate
înfiinţate de el. Alături de cărţile de cult şi manualele şcolare, tipărite cu binecuvântarea sa,
un rol catehetic major l-a avut Telegraful Român, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853
până azi
În rândul şcolilor cu impact pozitiv deosebit în veacul al XIX-lea trebuie pomenită
şi Preparandia de la Arad (1812) cu limba de predare română, pentru pregătirea viitorilor
învăţători ai şcolilor confesionale din Arad, Crişana şi Banat, propriu-zis un Institut
Pedagogic, care va pregăti terenul pentru deschiderea în acelaşi oraş a unei şcoli teologice
cu doi ani de studii, iar din 1824 cu durata de trei ani.
Râvna promotorilor învăţământului religios ortodox a avut în decursul istoriei
nenumărate piedici, mai ales în Ardealul pluriconfesional, Semnalăm, însă, că unele tulburări s-au
produs de multe ori şi datorită unei altfel de “râvne”, cea fără pricepere, în genul celei de
care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Rom. (10, 2). Ne referim, concret, la
anumite influenţe pedagogice externe exagerate, cum este cazul celei herbartiene, venită în
Ardeal prin studenţii români aflaţi în Germania, anume un caracter prea intelectualistraţional,
sub care s-a asimilat şi predat chiar şi Teologia. Iar “povestirea liberă”, de altfel
metodă clasică a predării învăţământului, a alunecat în etalare subiectivă de “talente”, prin
îndepărtarea peste limitele admise de textele sacre, biblice. De aceea, pentru astfel de
probleme şi altele asemenea, s-au convocat şi ţinut două congrese catehetice, la Sibiu
(1922) şi Mânăstirea Dealu (1933)277.
O contribuţie însemnată la precizarea statutului religiei în şcoală l-a avut, desigur,
legislaţia cu privire la învăţământ . primul cod modern de legislaţie şcolară îl datorăm ilustrului
pedagog Spiru Haret (1851-1912), profesor universitar, inspector general şi ministru al
învăţământului278. Cu privire la subiectul nostru, legea care ne interesează este cea din
1898: “Legea asupra învăţământului secundar şi superior”. Până în anul 1948, când religia a
fost suprimată din programele şcolare, această materie a fost considerată prioritară şi, o dată
cu apariţia cataloagelor, figura în fruntea tuturor celorlalte materii.
Secolul al XX-lea, până la venirea tăvălugului comunist, a înregistrat prestaţia unor
pedagogi de mare valoare, care s-au preocupat, deodată cu problemele pedagogiei moderne
în general, şi de educaţia religioasă, cu totală dăruire şi solicitudine. În primul rând trebuie
să avem în vedere mulţimea de preoţi-profesori care şi-au consacrat timpul şi energia vieţii
pentru învăţământul religios, atât la nivel primar şi mediu, cât şi la cel universitar. O dată
cu ei la pedagogii laici trecuţi în veşnicie, profund trăitori ai creştinismului ortodox: Vasile

26
Băncilă, G. G. Antonescu, Constantin Narly, Simion Mehedinţi şi Teodor M. Popescu, cu
preocupări remarcabile şi în câmpul învăţământului religios românesc, ignoraţi în perioada
comunismului din motive politice, din păcate foarte puţin cunoscuţi şi astăzi, la zece ani
după “Revoluţie”.
Din prima categorie s-a evidenţiat cu vigurozitate părintele Mihail Bulacu (1898-
1985), profesor de religie la Seminarul Pedagogic Universitar, titular al catedrei de
Omiletică şi Catehetică al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1936-1952), autor de cărţi
şi studii omiletice şi catehetice, propriu-zis cel mai prolific publicist român din domeniul
catehetic din toate timpurile279 În aceeaşi categorie a preoţilor-profesori cu preocupări catehetice
deosebite se
înscrie şi numele părintelui Dumitru Călugăr (1907-1988)281, strălucit titular al catedrei de
Omiletică şi Catehetică al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1968-1978), care a
lăsat, între altele, cel mai recent manual de Catehetică de nivel universitar (Bucureşti 1976;
ediţia a II-a, 1984).
Începem acum şirul pedagogilor creştini ortodocşi laici cu Vasile Băncilă (1897-
1979), scriitor şi filozof creştin, reprezentant strălucit al elitei interbelice284, necunoscut de
marea masă a cititorilor români decât după trecerea câtorva ani de la evenimentele din
decembrie’89, prezent acum în bibliotecile noastre prin două cărţi deosebit de valoroase,
editate de “Anastasia”: Duhul sărbătorii şi Iniţierea religioasă a copilului, ambele apărute
la Bucureşti în anul 1996. Pentru Metodica predării religiei ne interesează, desigur ambele
lucrări, dar cea de-a doua fiind mai apropiată preocupărilor noastre285facem o scurtă
zăbovire asupra ei. Cartea are şapte capitole. Pentru demersul catehetic actual, aceasta lucrare
este de importanţă capitală. Autorul
pledează în mod inteligent şi cu dovada unei înalte conştiinciozităţi pentru educaţia
religioasă timpurie a copilului. un copil crescut cu religie va fi mai
spiritualizat şi deci mai serios la toate obiectele din şcoală, precum şi în toate
manifestările lui.
Un alt reprezentant strălucit al pedagogiei creştine româneşti este G. G. Antonescu
(1882-1953), profesor de Pedagogie la Universitatea din Bucureşti, o vreme şi la Seminarul
Nifon din acelaşi oraş, autor al unor lucrări de prestigiu în domeniu289, înlăturat de la
catedră de către comunişti în anul 1948, sub acuzaţia de “fideism” şi “naţionalism”, acuzaţii
care constituie mai degrabă recunoaşterea unor merite, decât stigmatizarea propriu-zisă:
“fideist” înseamnă credincios (lat. fides-i = credinţă), iar “naţionalist” românul ce ţine la
identitatea neamului, la caracterul “naţional” al Statului Român. Lucrarea ce ne interesează
în chip aparte este Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească (Bucureşti, 1937),
structurată în trei mari capitole. G. G. Antonescu
pledează pentru “o serioasă cultură filozofică”, pe care viitorii profesori de religie să o
dobândească în cadrul Facultăţii de Teologie.
Constantin Narly (1896-1956) este un alt mare pedagog al perioadei interbelice292,
rămas în conştiinţa educatorilor mai ales prin lucrarea Pedagogia generală, publicată întâia
oară în anul 1938, reeditată în 1996,
Prin etica pe care o susţine, religia exercită o influenţă totală asupra
Omului
Simion Mehedinţi (1869-1962) a fost nu numai un mare geograf, ci şi unul dintre
cei mai mari pedagogi ai României, dăruit de Dumnezeu cu o viaţă bogată, atât ca număr de
ani (93) cât şi ca activitate consacrată slujirii neamului293. A fost profund credincios,
mărturisind public convingerea că Iisus Hristos este nu numai Mântuitorul lumii ci şi cel
mai mare educator al omenirii 294, avertizând tineretul că nu poţi fi om deplin fără să fii
creştin şi că un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie...295.
Scrisul său din câmpul pedagogic este atât de pătruns de duhul evanghelic, încât instrucţia
religioasă de astăzi ar suferi o gravă pierdere ignorând-i cărţile, în care, fără excepţie, se
observă fără greutate o împletire armonioasă a convingerilor creştine cu simţămintele unui
patriotism exemplar. Căci Simion Mehedinţi n-a slujit doar poporul român cu o

27
conştiinciozitate ieşită din comun, ci a fost un mare admirator al virtuţilor sale strămoşeşti. Cu
toate că
ştia foarte bine şi anumite scăderi ale conaţionalilor, n-a pregetat o clipă să le evidenţieze
doar virtuţile, cu tact pedagogic şi mare optimism, aşa cum se recomandă mai ales în zilele
noastre, când exemplele pozitive pot avea un rol întăritor, sursă de nădejde şi inspiraţie
Teodor M. Popescu (1893-1973)298, nume de referinţă în galeria profesorilor
teologi laici, care, deodată cu preocupările de strictă specialitate din domeniul pe care l-a
slujit cu devotament total, Istoria bisericească şi Patrologia, este prezent şi în literatura
noastră catehetică, îndeosebi prin lucrarea Primii didascali creştini 299. Acest studiu este
foarte important pentru observarea etapelor catehizării în Biserica primară, didascalii
făcând parte din triada slujitorilor harismatici de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel: “Şi
pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea profeţi; al treilea învăţători
(διδάσκαλοι)...” (I. Cor. 12, 28). Aceşti învăţători aveau misiunea să explice dogmele
credinţei creştine neofiţilor şi să-i apere, totodată, de influenţele ereticilor. Ceea ce Popescu M.
Teodor a spus atunci este întru-totul valabil şi astăzi: pe
de o parte, Biserica trebuie să fie deschisă culturii, se înţelege – celei autentice, aşa cum a
fost dintru început, căci marii bărbaţi ai ei au fost şi mari oameni de cultură, pe de altă parte
ea trebuie să ofere culturii miezul fără de care aceasta riscă să cadă în derizoriu. concluzia este
pe cât de concisă şi fermă, pe atât de
realistă: “Biserica trebuie să creştineze din nou cultura!”
În actualitate, Metodica predării religiei beneficiază de osteneala câtorva
reprezentanţi remarcabili, atât din rândurile clerului, cât şi ai laicatului, prin cărţile şi
studiile publicate, totodată prin activitatea practică din biserici şi şcoli.
“Decan” de vârstă şi preocupări este părintele Constantin Galeriu (1918-2003), fost titular
al catedrei Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1978-1994), după aceea îndrumător de
doctorate pentru Omiletică şi Catehetică, autorul unui curs de Metodică şi a câtorva studii
fundamentale în domeniu303. Convingerile puternice asupra folosului indiscutabil al predării
religiei în şcoli le-a exprimat îndată ce s-au redeschis porţile libertăţii, după decembrie
1989, fiind preotul cu cea mai mare popularitate în Bucureşti, în întreaga ţară (prin
conferinţele susţinute în ultimii ani în diferite oraşe), totodată în străinătate. Convins că
“educaţia este un dar, o acţiune specifică omului, căci numai omul se educă, animalul se
dresează”, opinând, totodată, că “credinţa religioasă nu reprezintă o achiziţie evolutivă în
istoria omenirii, ci un dat originar, căci ea începe o dată cu omul...”, părintele Galeriu
conchide: “Astfel, educaţia religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală. Asupra
noastră apasă o răspundere grea în faţa lor şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului Care a spus:
“Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”
(Mt. 19, 14)304.
Un alt nume de referinţă în ogorul catehetic românesc contemporan este al p. cv.
arhimandrit Veniamin Micle (n. 1939), în prezent duhovnic la Mânăstirea Bistriţa –
Vâlcea, care a publicat studii catehetice deosebit de consistente, cuprinse mai apoi într-un
singur volum, Iniţieri catehetice305, volum cu importanţă specială şi pentru faptul că
semnalează peste 500 de repere bibliografice, în limbile română, franceză, germană,
engleză, italiană, spaniolă şi portugheză.
Dintre profesorii laici, un loc special în bibliografia “Metodicii predării religiei” l-a
câştigat Constantin Cucoş306, specialist în Pedagogie, Psihologie şi Filozofie, de la
Universitatea din Iaşi, prezent în bibliotecile noastre, între altele, cu două lucrări strâns
legate de domeniul catehetic: Educaţia religioasă, conţinut şi forme de organizare 307 şi
Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice 308, aceasta din urmă reluând-o, cu
adaosuri şi completări, pe cea dintâi, de fapt.

„Imbratisati pe Priscilla si Aquila" si cele urmatoare

Cuvântul l

28
Asadar, ce este cu adresarea: „îmbratisati pe Priscilla si Aquila, cei împreuna lucratori
ai mei întru Domnul" (Rom 16, 3)?
Mai întâi, trebuie sa ne minunam de virtutea lui Pavel, ca având grija a toata lumea si
purtând întru sine si pamânt si mare, si toate orasele de sub soare, si pe barbari, si pe elini si
atâta amar de popoare, se framânta atât de mult pentru un barbat si o femeie. Iar al doilea
lucru de care sa ne uimim este cum de avea sufletul treaz si purta de grija nu numai de toate la
un loc, ci îsi amintea în parte de fiecare dintre cei probati si cu suflet nobil.
Dar sa vedem care si cum erau acestia pe care Pavel îi avea în grija si de care îi era
atât de dor. Erau oarecare generali si conducatori de osti ori guvernatori sau în alta functie
stralucita sau înconjurati de multa bogatie, ori dintre cei ce conduc orasul? Nimic din toate
acestea nu se poate spune, ci dimpotriva, cu totul altceva: erau saraci si strâmtorati, traind din
munca mâinilor lor. Caci zice ca erau facatori de corturi (Fapte 18, 3). si nu s-a rusinat Pavel,
nici nu a socotit lucru de ocara pentru preaîmparatescul oras si pentru niste oameni care
cugetau maret, poruncindu-le sa îmbratiseze pe acei mestesugari si nici nu a crezut ca îi va
dezonora pe ei prin dragostea pentru aceia. si asa i-a învatat pe tosi atunci sa filosofeze. Iar
noi, adesea având neamuri doar cu putin mai sarace, ne rupem de legatura fireasca cu ele si
socotim ca ne este spre ocara daca am fi surprinsi în compania acelora.
Caci cel ce poruncea diavolilor si
învia mortii, si îmbolnavea doar prin porunca, si putea sa vindece pe cei bolnavi, ale carui
haine si umbra tamaduiau orice fel de boala, de buna seama ca nu era socotit a fi om, ci vreun
înger coborât din cer. si, bucurându-se de atâta slava si fiind admirat în tot locul, încât
oriunde s-ar fi aratat îi aducea la Hristos pe toti, nu s-a rusinat de un facator de corturi, nici nu
i-a socotit mai prejos de cei ce erau în functii atât de mari. Caci de buna seama ca în Biserica
romanilor erau multi oameni de vaza pe care i-a silit sa-i îmbratiseze pe acei sarmani [facatori
de corturi]. Caci stia, stia în chip limpede ca nobletea nu o da stralucirea avutiilor, nici
prisosul bunurilor, ci blândetea si dragostea felului de a fi. Prin urmare, stiind Pavel toate acestea,
nu s-a prea sinchisit de ele, ci îl interesa
nobletea sufletului si învata si pe altii sa admire aceasta.
Caci zicând „îmbratisati pe Priscilla si Aquila", a adaugat si vrednicia lor. Care
era aceasta? Nu a zis: pe cei bogati, pe cei straluciti, pe cei de bun neam. Dar ce? „Pe cei
împreuna-lucra-tori cu mine întru Domnul". Nimic nu ne arata mai mult decât acest lucru
virtutea lor. si nu numai de aici se vede, ci si din faptul ca a ramas la ei nu o zi sau doua, sau
trei, ci doi ani întregi; de aici se poate vedea virtutea lor. Caci dupa cum stapânitorii cei din
afara nu aleg niciodata sa fie gazduiti la cineva dintre cei de conditie joasa si smerita, ci cauta
conacele stralucite ale oarecaror barbati slaviti, ca nu cumva saracia celor ce-i primesc sa le
întunece marimea vredniciei lor, tot asa faceau si apostolii. Nu gazduiau la care se întâmpla,
ci, dupa cum aceia cautau case stralucite, asa si acestia cautau suflet virtuos. si cautând cu
cercetare adânca pe cei ce se potriveau cu ei, la aceia ramâneau. Caci si legea lui Hristos
porunceste aceasta. Fiindca zice: „în care oras sau casa veti intra, întrebati cine este vrednic, si
acolo sa ramâneti" (Mt 10, 11). Acestia erau vrednici de Pavel, iar daca erau vrednici de el,
erau vrednici si de îngeri. Iar eu voi îndrazni sa numesc casuta aceea a lor si cer si Biserica.
Caci unde era Pavel, acolo era si Hristos. „Iar de cautati probare - zice - Hristos este Cel Ce
graieste în mine" (II Cor 13, 3). Iar unde era Hristos, acolo si îngerii neîncetat erau de fata.
Apoi, vrednic lucru este si sa cercetam pentru ce, atunci când îi saluta, pe Priscilla o
pune înaintea barbatului ei. Caci nu zice: „îmbratisati pe Aquila si Priscilla", ci „pe Priscilla si
Aquila". Nici aceasta nu a facut-o pe degeaba, ci mie îmi pare ca era constient ca ea avea mai
multa evlavie decât barbatul ei. Caci pe Apollo, barbat învatat si puternic în Scripturi si care
cunostea
doar botezul lui Ioan, ea l-a luat si l-a învatat calea lui Dumnezeu si 1-a facut învatator
desavârsit. Caci femeile crestine de pe vremea apostolilor nu se îngrijeau de aceste lucruri de
29
care se îngrijesc cele de acum: sa îmbrace haine stralucite, sa-si înfrumuseteze fata cu
farduri si încondeieri ale ochilor, sa devina povara pentru barbatii lor, sa se sileasca sa-si
cumpere haine mai scumpe decât vecina sau decât cele de acelasi rang, sa aiba cai albi si
frâie de aur, multi eunuci care sa le slujeasca, cârd de slujnice, si toate celelalte închipuiri desarte
si vrednice de batjocura. Ci scuturând toate acestea si lepadând
îngâmfarea lumeasca, un singur lucru cautau: cum sa se faca partase apostolilor si sa aiba
parte chiar de plata lor.
Iar daca nu esti iubitor de oameni si nu
iubesti pe straini, chiar daca ai agonisi toate lucrurile, tot strâmta ti se pare casa ca sa mai
încapa în ea si pe straini. Nu avea Priscilla paturi argintate, dar avea multa întreaga
întelepciune [ ]. Nu avea asternuturi, dar avea o vointa [ ] iubitoare de straini si blânda. Nu
avea colonade aurite, dar avea frumusete preastralucitoare în suflet. Nu avea ziduri de
marmura, nici podea împodobita cu mozaicuri, ci era ea însasi templu al Duhului. Aceste
lucruri le-a laudat Pavel, de acestea a dorit. Pentru aceea a si ramas doi ani în casa lor si nu a
plecat. Pentru aceea îi pomenea pururea si le-a alcatuit mare si minunata lauda, nu ca sa-i
slaveasca pe ei, ci ca pe ceilalti sa-i aduca catre aceeasi râvnire; si a crezut de cuviinta sa-i
fericeasca nu pe cei bogati, nici pe cei ce stapânesc în orase, ci pe cei iubitori de straini, pe cei
milostivi, pe cei iubitori de oameni, pe cei care au aratat multa cugetare iubitoare fata de
sfinti.

30
31
32
33
34
35
36