Calea lactee

Calea Lactee, rar cu denumirea Calea Laptelui, iar foarte rar cu denumirea Drumul lui
Trăian, este o galaxie spirală barată din care face parte Sistemul Solar. Văzută de pe Pământ,
apare ca o bandă strălucitoare și difuză vizibilă pe cerul nopții format din stele, care nu pot fi
distinse în mod individual de către ochiul liber. Termenul Calea Lactee este o traducere a
latinescului via lactea, din greaca veche γαλαξίας κύκλος (galaxías kýklos, „cerc lăptos”). De
pe Pământ, Calea Lactee apare ca o bandă, deoarece structura sa în formă de disc este privită
din interior.
Denumirea „Calea Lactee” este o traducere a latinescului via lactea, din grecescul γαλαξίας
κύκλος/galaxías kýklos, care înseamnă literalmente „cerc galactic”, „cerc lăptos”. Este unul
dintre cele unsprezece cercuri pe care grecii antici le-au identificat pe
cer: zodiacul, meridianul, orizontul, ecuatorul, tropicele Capricornului și Racului, cercul
arctic, cercul antarctic și cele două coluri care trec prin cei doi poli cerești.

Această denumire își are originea în mitologia greacă: Zeus, dorind ca fiul său Heracle să
devină nemuritor, îl pune să sugă de la sânul Herei laptele nemuririi, când aceasta dormea.
Trezindu-se, Hera, încearcă să-l smulgă pe Heracle de la sân, lăsând stropi de lapte să se
răspândească pe cer într-o dâră albicioasă, formând Calea Lactee.

În Antichitate, primele observații ale cometelor au dat naștere multor mitologii ale Căii Lactee
și apoi interpretărilor din filosofia naturală greacă. Parmenide credea că Calea Lactee este un
amestec de dens și rar din care s-au desprins Soarele, din partea rară și fierbinte, și Luna, din
cea densă și rece. Pentru Anaxagora, stelele erau pietre rupte din Pământ și devenite albe din
cauza căldurii provocate de mișcarea lor, iar Soarele era o piatră incandescentă mai mare
decât Peloponezul. Leucip credea că aștrii cerești erau concentrații umede și noroioase de
atomi mișcați de vârtejul universal în care erau prinși, care se uscau pe măsură ce erau purtate
în cerc, luând în final foc și formând substanța stelelor încinse datorită vitezei
mișcării. Aristotel este primul filosof care consideră cerul și astrele alcătuite din al cincilea
element, eterul. În tratatul său De caelo („Despre cer”), Aristotel împarte cosmosul în lumea
cerească, compusă din elemente sferice perfecte și lumea sublunară cu obiectele sale
imperfecte.
În Meteorologicele, el consideră Calea Lactee ca un fenomen atmosferic situat în regiunea
sublunară mijlocie. Potrivit lui Macrobius, Teofrast, un discipol al lui Aristotel, consideră
Calea Lactee drept sutura celor două emisfere care unește și formează sfera cerească; locul
unde emisferele se întâlnesc, este, potrivit lui, mai luminos decât în altă
parte. Dar Democrit și Anaxagoras, mult mai vechi, consideră că această luminozitate
cerească trebuie să fie produsă de o multitudine de stele, prea mici pentru a le distinge cu
ochiul liber. Această concepție stelară despre Calea Lactee a apărut pentru prima dată în India.
Calea Lactee este vizibilă de pe Pământ ca o bandă luminoasă, cu o lățime de aproximativ
30°, care se întinde pe cerul nopții. Toate stelele care pot fi văzute cu ochiul liber fac parte din
Calea Lactee. Regiunile întunecate din interiorul bandei, cum ar fi Marele Rift și Nebuloasa
Sacul cu Cărbuni, sunt zone în care lumina de la stele îndepărtate este absorbită de praful
cosmic. Zona cerului întunecat din Calea Lactee este denumită zona de evitare.