“Tu, Toamna, tu, frumoasa cerșetoare!

”, iar ai venit și mi-ai răpit privirea,

gândurile, trăirile!
Contemplu pe geamul camerei mele , din ungherul sihastru, cum frunzele de un
rubiniu prăfuit se iau de mâna, una câte una, formând un covor al firii stinse.
Aceasta simfonie de culori și trăiri își revarsă acordurile peste întreaga natura
și peste sufletul meu trist.
Mă-ntorc din nou,in parcul desfrunzit, pe banca mea favorita, care ma primește
mereu , cu aceeași caldura , neținând cont de starea mea sufleteasca...este pe
marginea unei alei, înconjurată de copaci semeți și de un gingaș izvor care susura
dorul de zilele răvășitoare ale verii.
O rândunică ciripește abătută, cântul ei pierzându-se in adâncul
depărtării ;tăcerea e pretutindeni , soarele plange cu lacrimi grele ... ma simt
fericita pentru ca pot admira acest tablou autumnal , dar totodata trista pentru ca
fiecare toamna este un sfârșit al firii, un sfârșit al vietii.
Privesc in zare , știu ca totul va trece și va veni o alta toamna, intr-un alt an,
o toamna poate mai frumoasa, mai darnica și mai bogata!
Privesc natura și exclam:” Ce bine ca ești,ce mirare ca sunt!”(Nichita Stanescu).