Lucrare de Licenta - Libera Circulatie A Marfurilor in Ue

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Programul de studii Contabilitate și informatică de gestiune
- învățământ cu frecvență redusă –
LUCRARE DE LICENȚĂ
LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ
Coordonator:
Lect.univ.dr. Liviana-Andreea Nimineț
Student:
Ștefan-Iulian Coman
Bacău, 2021
CUPRINS
Introducere.......................................................................................................................................... 4
Capitolul I
TEMEIUL LEGAL AL PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA LIBERUL TRANZIT AL
MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
I.1. Instrumente juridice ale Uniunii

Europene......................................................................................5
I.2. Instrumente juridice naționale.........................................................................................................6
Capitolul II
CONDIȚII CU CARACTER GENERAL PENTRU LIBERA TRECERE A MĂRFURILOR
ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
II.1. Definiția „mărfurilor”...................................................................................................................9

II.2. Schimburile comerciale transfrontaliere/de tranzit.......................................................................9
II.3. Măsuri active și pasive.................................................................................................................10
II.4. Aplicarea teritorială.....................................................................................................................11
II.5. Restricții cantitative.....................................................................................................................12
II.6. Măsuri cu rezultat echivalent.......................................................................................................12
Capitolul III
BARIERE SPECIFICE ÎN CALEA COMERȚULUI
III.1. Prevederi teritoriale cu privire la import....................................................................................14

III.2. Cerințe privind desemnarea unui reprezentant și amenajarea punctelor de depozitare în țara
importatoare.........................................................................................................................................15
III.3. Mecanisme naționale de dominație a prețurilor.........................................................................16
III.4. Prohibiție națională pentru anumite produse sau substanțe........................................................18
2
III.5. Obligațiile privind garanția........................................................................................................20
III.6. Indicații de origine, mărci de calitate, încurajarea achiziționării de produse naționale.............21
III.7. Restricții de import pentru mărfuri de uz perosnal.....................................................................22
Capitolul IV
JUSTIFICAREA BARIERELOR ÎN CALEA COMERȚULUI
IV.1. Securitate, politică și moralitate.................................................................................................24

IV.2. Protecția vieții și a sănătății (oamenilor, animalelor și plantelor)..............................................26
IV.3. Potecția bunurilor valoroase din punct de vedere arheologic, artistic sau istoric......................27
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................30
3
Introducere
Reglementările în ceea ce privește condițiile prin care un stat membru al Uniunii Europene
participă la procesul continuu de circulație transfrontalieră a mărfurilor au reprezentat și continuă să
reprezinte, de la constituirea Comunităților Europene și până în prezent, una dintre preocupările
constante ale conducătorilor Uniunii Europene.
De la intrarea în vigoare în anul 1958 a Tratatului de la Roma de instituire a Comunității

Economice Europene (semnat în 1957), unul din obiectivele Tratatului l-a constituit realizarea Pieței
comune, ce se caracterizează în principiu prin libera circulație a mărfurilor, persoanelor,
capitalurilor, plăților și serviciilor.
Mărurile adoptate privind instituirea și asigurarea funcționării pieței interne a Uniunii

Europene intră sub incidența dispozițiilor tratatelor, în conformitatea cărora, piața internă cuprinde
un spațiu fără frontiere interne în care se asigură libera circulație a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor și capitalurilor. Astfel, la nivelul Uniunii Europene se constituie o uniune vamală ce
reglementează schimbul de mărfuri și implică interzicerea aplicării între statele membre a taxelor
vamale la import și la export, precum și a oricăror taxe cu efect asemănător dar și aplicarea unui tarif
vamal comun în relațiile cu terțe țări.
În conformitate cu actele normative în vigoare, între statele membre ale Uniunii Europene
sunt interzise restricțiile cantitative la import și export, precum și orice alte măsuri cu efect
echivalent. Aceste măsuri nu se opun însă interdicțiilor sau restricțiilor la import, export sau tranzit,
ce se justifică pe bază de motive de morală publică, de ordine publică, de protecție a sănătății, de
siguranță publică și a vieții persoanelor sau animalelor și de conservare a plantelor, de protejare a
unor bunuri cu valoare artistică, istorică sau arheologică ce aparțin patrimoniului național sau de
protecție a proprietățiii comerciale și industriale, dar, numai cu condiția ca aceste interdicții și
restricții să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul
dintre statele membre.
4
CAPITOLUL I
TEMEIUL LEGAL AL PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA LIBERUL TRANZIT

AL MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Participarea României la activitatea de comerț internațional este în general reglementată prin

acorduri internaționale, multilaterale și bilaterale. Legile cu privire la condițiile prin care un stat care
este membru al Uniunii Europene participă la procesul continuu de circulație transfrontalieră a
mărfurilor au reprezentat și continuă să reprezinte, de la constituirea Comunităților Europene și până
în prezent, una dintre preocupările constante ale conducătorilor Uniunii Europene.
I.1. INSTRUMENTE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE
În ceea ce privesc instrumentele juridice ale Uniunii Europene, sunt de menționat, în primul
rând, Tratatele UE care sunt în vigoare în acest moment, și anume: „Tratatul Privind Uniunea
Europeană” și „Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene” (T.F.U.E.). Acestora li se alătură
„Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice” 1, care prezintă ca principale
obiective, promovarea cercetării și răspândirea informațiilor tehnice, stabilirea unor standarde
uniforme de siguranță în vederea protejării publicului și a lucrătorilor în domeniu, facilitarea
cercetării și garantarea faptului că materielele nucleare civile nu sunt redirecționate către alte
scopuri, în special în scop militar.
Tot în categoria instrumentelor juridice aparținând U.E. includem și actele juridice ale
Uniunii Europene (directivele, regulamentele, deciziile, avizele și recomandările) 2, dar și totalitatea
acordurilor internaționale la care Comunitățile Europene/Uniunea Europeană sunt/este părți/parte.
Directiva are aplicabilitate doar în cazuri excpționale sau atunci când se precizează expres
acest lucru; ea are numai anumiți destinatari desemnați ce pot fi doar state membre, nu și
resortisanți. Directiva este totodată incompletă, privită din punct de vedere juridic, în sensul că
aceasta cuprinde numai un element (iar acesta prezintă caracter obligatoriu) și anume: scopul ce
trebuie atins de statele membre; formele și mijloacele de aducere la îndeplinire a obiectivelor sunt
lăsate la latitudinea statelor membre.
Regulamentul este definit prin aplicabilitate generală, apropiindu-se la asemănări cu legea
definită în cadrul dreptului intern, în sensul că este adresat unei categorii abstracte de destinatari;
1
„Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom)”, 25 martie 1957;
2
„Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată)”, 26 octombrie 2012;
5
acesta este destinat întotdeauna tuturor statelor membre. De asemenea, este obligatoriu în totalitate,
în sensul că dictează atăt sopul de atins, cât și formele și mijloacele prin care scopul poate fi
îndeplinit. Așadar, este interzisă aplicarea incompletă sau selectivă a regulamentului, deci acesta
este un act juridic al Uniunii Europene care din perspectiva juridică este complet și care totodată
implică atât aplicabilitate directă (nu necesită adoptarea de măsuri legislative la nivel național) cât și
efect direct (resortisanții asociați statelor ce fac parte din Uniunea Europeană au posibilitatea de a
face referire la dispozițiile dintr-un regulament, în măsura în care îneplinesc unele condiții: să fie
clare, precise și necondiționate).
Decizia este asemănătoare regulamentului, difeerența fiind dată de faptul că aceasta
constituie un act individual. Așadar, aceasta se poate adresa fie tuturor statelor membre, anumitor
state membre fie doar anumitor tipuri de resortisanți ale acestora; oricare ar fi cazul, decizia are,
într-un mod sau altul, caracter individual, ce vizează rezolvarea anumitor aspecte ce nu sunt comune
tuturor posibililor destinatari din Uniunea Europeană. Decizia, asemenea regulamentului, are ca
obligatorii atât scopul cât și mijloacele de aducere la îndeplinire a acestuia, avînd aplicabilitate
directă în dreptul intern și dispozițiile sale efect direct în condițiile precizate de jurisprudență.
Avizele și recomandările reprezintă în esență instrumente de orientare, care direcționează
destinatarii lor să adopte o anumită conduită. Acestea pot intervenii în unele domenii în care
Uniunea nu are competențe normative sau în sectoarele în care adoptarea de măsrui constrângătoare
este subordonată împlinirii perioadei de tranziție. Eficacitatea acestor instrumente este dată de forța
politică de care dispun, acestea putând duce la efecte juridice indirecte, ceea ce a determinat Curtea
de Justiție a U.E. să admită recursurile în interpretare având ca obiect recomandările sau avizele.
I.2. INSTRUMENTE JURIDICE NAȚIONALE
Într-o ipotetică ierarhizare a instrumentelor juridice naționale, situăm în mod firesc pe primul
loc legea fundamentală – „Constituția României, republicată”, care consacră în „titlul VI –
Integrarea euroatlantică”, „art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană”, eventualitatea înscrierii
României la Uniunea Europeană, prioritatea normelor juridice ale U.E. în raport cu dreptul intern
precum și urmărirea îndeplinirii obligațiilor României, rezultate prin actul aderării. Prin acesta, se
face trimitere la necesitatea ca „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în
scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu
celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în
6
ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul
deputaților și senatorilor”3. În raporturile stabilite între tratatele Uniunii Europene și legislația
internă a țării noastre, cele dintâi au prioritate, conform alin. (2) al art. 148 care prevede ca, „[...]
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare” 4. În plus, tot în cadrul acestui articol, alin. (4)
prevede că „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează
aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)” 5.
Alături de legea fundamentală națională stau și prevederile articolului 4 din „Codul de
Procedură Civilă”, republicat, care face trimitere la „Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii
Europene” și anume la faptul că „În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale
dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților” 6.
Totodată, alături de actele normative amintite mai sus întâlnim și „Legea de ratificare a
Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană”, semnat de
România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, denumit în continuare „Tratatul de aderare” 7.
Legea conține dispoziții asemănătoare cu cele ale articolului 148 din Constituție, cărora li se
adaugă precizări legate de definirea noțiunii de „resortisant”, termen a cărui înțeles nu îl regăsim în
dreptul U.E. și nici în dreptul internațional, deși utilizat în mod curent, dar al cărui sens este totuși
ușor de identificat.
Articolul 2 reamintește obligația originară, prevăzută de articolul 148 alineatul (5) din
Constituția României, republicată, în sensul că autoritățile române, în speță Guvernul și cele două
Camere ale Parlamentului, sunt responsabile pentru asigurarea respectării dispozițiilor Tratatului de
aderare, tratatelor de constituire ale U.E. și regulamentelor comunitare obligatorii.
Articolul 3 definește termenul de „resortisant”, care este în esență echivalentul în limba
română al termenilor „national” din limba engleză și „ressortissant” din limba franceză, prin care se
înțelege ca fiind „(...) persoana fizică sau juridică având cetățenia, respectiv naționalitatea acelui
stat, în conformitate cu legislația internă a acestuia” 8 iar termenul de „resortisant român” este definit
3
Parlamentul, „Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003”, 21 noiembrie 1991;
4
Ibidem;
5
Ibidem;
6
Parlamentul, „Codul de Procedură Civilă din 01 iulie 2010 (**republicat**)”, 1 iulie 2010;
7
Parlamentul, „Legea nr. 157”, 24 mai 2005.
8
Parlamentul, „Legea nr. 157”, 24 mai 2005;
7
ca fiind „(...) persoana fizică sau juridică având cetățenia, respectiv naționalitatea română, potrivit
legislației române.”9
CAPITOLUL II
CONDIȚII CU CARACTER GENERAL PENTRU LIBERA TRECERE A

MĂRFURILOR ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
II.1. DEFINIȚIA „MĂRFURILOR”
9
Ibidem.
8
„Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene” cuprinde, prin articolele sale (art. 34 și
35), toate bunurile și produsele supuse importului sau exportului. Categoria de mărfuri acoperită de
acestea include totalitatea mărfurilor ce prezintă valoare economică: „prin mărfuri, în înțelesul
tratului..., se înțeleg produse evaluabile în bani și care pot face, ca atare, obiectul tranzacțiilor
comerciale”10.
Curtea de Justiție a clarificat în hotărârile sale denumirea corectă a unui anumit produs. În
categoria mărfurilor se includ și lucrările artistice 11, banii scoși din circulație, bancnotele sau
varianta acestora, cecurile la purtător12. Donațiile în natură, totuși, nu intră în această categorie 13.
Deșeurile, fie ele și nereciclabile, sunt considerate mărfuri. Acestea pot fi totuși și tranzacționate
comercial. Tot în sfera de cuprindere a mărfurilor vizăm și gazele naturale și electricitatea dar fără a
lua în considerare semnalele de televiziune14.
Prin exemplul din urmă deosebim din perspectivă juridică mărfurile și serviciile. Așadar, de
exemplu, peștele constituie fără îndoială o marfă dar permisul de pescuit și dreptul la pescuit nu mai
intră în sfera de cuprindere a principiului de „liberă circulație”, acestea constituind „prestare de
servicii”15.
II.2. SCHIMBURILE COMERCIALE TRANSFRONTALIERE / DE TRANZIT
În conformitate cu formularea sa, articolul 34 al T.F.U.E. se aplică în cazul obstacolelor

întâlnite în calea comerțului „între statele membre”. Așadar, evaluarea unei cauze se va face în
funcție de prevederile dispoziției în cazul unui element transfrontalier. Măsurile naționale care ,prin
domeniul lor de utilizare alterează din punct de vedere tranzitoriu doar mărfurile comercializate pe
plan intern, ies din sfera de acoperire a articolului. Pentru ducerea la îndeplinire a cerinței
transfrontaliere condițiile sunt simple; trebuie doar ca măsura în cauză să afecteze schimburile cu
caracter comercial în interiorul U.E. 16
Totodată, necesitatea unui element transfrontalier demonstrează faptul că dreptul U.E. nu
împiedică statele membre să producă discriminare asupra propriilor produse interne în favoarea
importurilor. Problema aceasta va fi găsită rar în practică, statele membre nu au practic niciun
10
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 7-68 (10 decembrie 1968).
11
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 7-78 (23 noiembrie 1978).
12
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-358/93 (25 februarie 1995).
13
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-318/07 (27 ianuarie 2009).
14
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-155/74 (30 aprilie 1974).
15
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-97/98 (21 octombrie 1999).
16
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 8/74 (11 iulie 1974).
9
interes în a defavoria propriile mărfuri produse pe teritoriul național. Articolul 34 al T.F.U.E. nu se
poate aplica atunci când un produs din interiorul unui stat membru este exportat, în scopul
reimportului, pentru a eluda normele legale intrerne.17.
Cerința transfrontalieră este ușor de îndeplinit, aceasta se poate înfăptui și în situația în care
produsul se află numai în tranzit pe teritoriul statului membru în cauză. Curtea a adus în discuție
necesitatea existenței unui principiu care să poată fi aplicat la modul general în problema privind
libera traversare și libera circulație a mărfurilor în spațiul uniunii 18. Indiferent dacă ele sunt produse
în interiorul pieței interne sau în exterior, absolut toate mărfurile beneficiază de același principiu și
anume principiul liberei circulații, în urma admiterii în interiorul pieței interne.
II.3. MĂSURI ACTIVE ȘI PASIVE
Adesea art. 34 din „Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene” este invocat ca un drept
de apărare contra măsurilor instituite la nivel național prin care se produc obstacole lipsite de
justificare în calea schimburilor transfrontaliere. Așadar, încălcările mai sus menționatului articol
par a presupune participarea statului. Prin urmare, măsurile luate, ce țin de domeniul lui de aplicare,
constau, în mare măsură, în dispoziții care prezintă un caracter obligatoriu, prevăzute de legislația
statelor membre ale uniunii, dar încălcarea lui se poate materializa și în urma adoptării unor măsuri
ce nu prezintă caracter obligatoriu 19. O practică administrativă, de pildă, poate fi considerată ca fiind
echivalentă a unui obstacol în fața liberei circulații a mărfurilor dacă prezintă un anumit caracter
general și permanent20.
Potrivit art. 4 alin. (3) din „Tratatul privind Uniunea Europeană”, care impune statelor
membre să adopte toate acele măsuri ce țin de asigurarea ca obligațiile tratatului și a efectului util al
dreptului Uniunii Europene să fie respectate, articolul 34 al Tratatului poate fi încălcat, în anumite
situații, și prin lipsa implicării unui stat membru, de pildă în circumstanțele în care statul în cauză nu
asigură toate măsurile necesare îndreptării barierelor create în bunul mers a liberei deplasări a
mărfurilor, bariere care pot fi și consecințele demersurilor unor persoane private. Într-o cauză a
Curții, unii fermiri francezi vizau în mod clar și evident restricționarea sau cel puțin micșorarea
importurilor de produse agricole provenite din state membre, recurgând la interceptarea și/sau
distrugerea încărcăturii autocamioanelor și chiar a autocamioanelor propriu-zise care duceau aceste
17
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 229/83 (10 ianuarie 1985).
18
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-320/03 (15 noiembrie 2005).
19
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 249/81 (24 noiembrie 1982).
20
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 21/84 (9 mai 1985).
10
mărfuri. Pentru faptele lor, Franța a fost găsită direct răspunzătoare. Pasivitatea arătată de către
autoritățile naționale contra acestor acțiuni a fost văzută ca fiind o încălcare a art. 34. Statelor
membre le revine deci atât datoria cât și obligația de a face posibilă libera deplasare a mărfurilor pe
teritoriul lor prin luarea tuturor măsurilor utile și potrivite combaterii tuturor impedimentelor create
prin acțiunile persoanelor fizice21.
mai mult, art. 34 al „Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene” poate constitui o
obligație pentru rezultat. Aceasta poate fi considerată ca fiind încălcată în clipa în care un stat nu își
duce la îndeplinire obiectivele din cauza acțiunilor sale deficiente sau a inacțiunii sale totale. Într-o
altă cauză a Curții, ce face referire la un sistem de origine germană cu caracter obligatoriu de
preluare a ambalajelor pentru băuturi, condiția fiind ca acestea să fie de unică folosință, Curtea a
susținut că pentru a da valabilitate sistemului de garanție în condițiile principiului liberei circulații a
mărfurilor este necesară existența unui ansamblu operațional în care se poate angrena orice
distribuitor sau producător. Cu toate că ducerea la îndeplinire a funcționării sistemului revenea
întreprinderilor abilitate în acest sens, statul în care acestea își desfășurau activitatea era văzut ca
fiind direct responsabil pentru îndeplinirea și în mod echivalent neîndeplinirea obiectivului 22.
II.4. APLICAREA TERITORIALĂ
Obligația respectării prevederilor articolului 34 al „Tratatului pentru Funcționarea Uniunii

Europene” este relevantă pentru toate țările membre ale U.E., în unele cazuri aceste obligații
aplicându-se chiar și asupra teritoriilor aflate la distanță din punct de vedere fizic dar dependente sau
asociate unui stat membru precum și teritoriilor europene pentru care modul de desfășurare al
relațiilor externe intră sub responsabilitatea unui stat membru al uniunii.
Comerțul de mărfuri ce se desfășoară între statele ce fac parte din Uniunea Europeană și alte
țări nu este reglementat prin T.F.U.E., ci prin diferite acorduri specifice. Produsele industriale ce iși
au originea în Turcia, de pildă, beneficiază de principiul liberei deplasări potrivit art. 5-7 din
„Decizia nr. 1/95 a Consiliului de asociere CE-Turcia privind etapa finală a uniunii vamale” 23 iar
produsele de proveniență din Norvegia, Liechtenstein și Islanda profită de același principiu în baza
art. 11 din „Acordul privind Spațiul Economic European”.
II.5. RESTRICȚII CANTITATIVE

21
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-265/95 (9 decembrie 1997).
22
23
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 35, (13 februarie 1996)
11
Restricțiile cantitative au fost definite ca fiind acele reglementări adoptate care prezintă
caracteristici asociate total sau parțial cu interdicția de import sau de tranzit 24. Exemple în ceea ce
privesc aceste reglementări îl pot constitui interdicțiile totale sau aplicarea unor restricții pe baza
unui sistem de contingente25, adică limitări cantitative ce se pun în practică atunci când un anumit
nivel al importurilor sau exporturilor este atins. Totuși, în prevederile articolului sunt incluse doar
contingentele netarifare, contingentele tarifare fiind prevăzute la articolul 30 al T.F.U.E.
O restricție cantitativă poate reprezenta o practică administrativă sau poate fi reglementată
prin lege. Așadar, în aplicarea articolului 34 al T.F.U.E. se includ și acele sistemele contingente
considerate ascunse sau mascate.
II.6. MĂSURI CU REZULTAT ECHIVALENT
Cadrul de aplicare al termenului „măsuri cu rezultat echivalent” este mult mai cuprinzător
decât doar o restricție cantitativă. În ciuda neclarității cu privire la diferența dintre restricțiile de
cantitate și măsurile considerate ca fiind cu rezultat echivalent, aceasta, în practică, nu are prea mare
însemnătate în situația în care atât restrângerile cantitative cât și măsurile cu rezultat echivalent intră
sub incidența acelorași legi. Comentariul Curții cu privire la descrierea și locul în care se aplică
măsurile considerate ca fiind cu rezultat echivalent limitărilor cantitative se prezintă astfel: „Orice
reglementare comercială a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect,
efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată o măsură cu
efect echivalent unor restricții cantitative”26.
În cazul măsurilor cu rezultat echivalent, aducem în discuție o directivă ce a fost pusă în
practică în mod oficial în perioada intermediară a Comunității și anume „Directiva 70/50/CEE” 27,
care cuprindea obiectivul Comisiei de a detecta acele măsuri discriminatorii care tratau în mod
diferit produsele interne, în raport cu cele de import, precum și pe acelea care se aplicau mărfurilor
respective în mod egal. Ulterior, Curtea a evidențiat faptul că elementul cheie pentru a hotărâ dacă o
normă națională intră sau nu sub incidența prevederilor art. 34 T.F.U.E. este urmarea sa, ceea ce
rezultă că aspectul unei măsuri care face deosebiri între produsele interne și cele importate nu mai
poate fi considerat elementul determinant pentru aplicarea art. 34. Curtea a considerat ca fiind
24
25
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 13/68 (19 decembrie 1968).
26
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 8/74.
27
Comisia Europeană, Directiva 70/50/CEE (22 decembrie 1969).
12
evident faptul că măsurile discriminatorii clare nu sunt singurele ce pot produce impedimente în
calea libertății schimburilor de produse între statele membre.
Într-o altă cauză, „Cassis de Dijon”28, hotărârea Curții confirma afirmațiile anterioare din
„Directiva 70/50CEE”. Admițând faptul că diferențele între reglementările implementate la nivel
național în fiecare stat membru pot duce la îngrădirea libertății comerțului de produse, Curtea a
recunoscut că în sfera de acoperire a art. 34 pot fi cuprinse și legile care se impun atât asupra
produselor interne cât și, în mod egal, acelora aduse din exterior.. În cadrul acestei hotărâri s-a
consacrat pentru prima dată conceptul că statele membre pot dobândi derogări, invocând prevederile
articolului 36 al T.F.U.E. și cerințele obligatorii.
Prin urmare, se poate trage concluzia că articolul 34 al T.F.U.E. se pune în practică atât când
vine vorba de regulile teritoriale discriminatorii față de mărfurile externe cât și acelora care la prima
vedere lasă impresia că se impun în mod echivalent asupra produselor interne și celor din exterior
dar, în realitate, aduc și mai multe obstacole în calea importurilor, obstacole ce provin din
necesitatea îndeplinirii de către produsele de import a două seturi de reguli: unul valabil în statul
membru producător, celălalt valabil în statul membru importator. În concluzie, în urma hotărârii
Curții în cauzele 8/74 din 1974 și 120/78 din 1979, nu este necesară existența unui element de
discriminare pentru includerea unei măsuri naționale în prevederile articolului 34 al T.F.U.E.
CAPITOLUL III
BARIERE SPECIFICE ÎN CALEA COMERȚULUI
Există multe și diferite forme de bariere comerciale. Din când în când, acestea se compun
din măsuri directe care fixează în obiectiv produsele externe sau tolerează o tratare favorabilă a
produselor din interior. Este de asemenea agreat faptul că unele măsuri și hotărâri generale pot da
naștere unor efecte secundare imprevizibile ce pot duce la forme ale obstacolelor specifice în
comerț.
În ultimele zeci de ani au apărut multe feluri specifice ale jurisdicției de punere în aplicare a
prevederilor art. 34-36 ale „Tratatului Privind Funcționarea Uniunii Europene” în demersurile ce
vizează abaterea de la dreptul comunitar.
III.1. PREVEDERI TERITORIALE CU PRIVIRE LA IMPORT
28
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 120/78 (Cassis de Dijon) (20 februarie 1979).
13
Dispozițiile interne care fac o legătură directă cu importul de bunuri și mărfuri din celelalte
state membre, fac importurile mai greu de realizat și sunt din această cauză de cele mai multe ori
considerate măsuri cu rezultat echivalent împotriva art. 34 al „Tratatului privind Funcționarea
Uniunii Europene”. Un exemplu relevant de o astfel de dispoziție internă este dat de necesitatea de a
procura o autorizație de import pentru a aduce mărfuri din exteriorul statului în cauză. Indiferent
dacă statul în cauză eliberează licențele în mod automat și nu dorește să își păstreze dreptul de a le
retrage pe cele acordate, acestea contravin art. 34 datorită faptului că pot provoca întârzieri majore 29.
Măsurile de inspecție și verificare (sanitare, fitosanitare, veterinare, etc.) precum și cele
efectuate la graniță (la importuri/exporturi) sunt văzute ca fiind cu rezultat asemănător unei restricții
în baza art. 34 (și art. 35)30. Astfel de verificări pot duce la sporirea costurilor de import/export și pot
de asemenea îngreuna întregul proces prin creșterea timpului necesar procedurii de import/export la
care se adaugă întârzierea provocată de verificarea propriu-zisă. În plus, toată aceasă procedură
îngreunată produce de asemenea și niște costuri suplimentare care vor fi asociate comerciantului.
Controalele vamale la importurile/exporturile comerciale de mărfuri au început să fie tot mai
rare pe măsură ce piața internă creștea. Acum, pentru a dispune astfel de controale trebuie ca acestea
să facă parte dintr-un ansamblu general de măsuri de verificări vamale ce se aplică pe întreg
teritoriul național sau dacă are ca scop o verificare inopinată în teren. Totuși, dacă aceste controale,
indiferent de locul în care se desfășoară, sunt echivalente cu un control sistematic al produselor
importate, vor fi privite ca fiind măsuri cu rezultat asemănător unei restricții de cantitate 31. Condițiile
pentru care acestea ar putea fi luate în considerare ca fiind juste sunt foarte stricte și sunt analizate
doar în unele cazuri considerate atipice.
III.2. CERINȚE PRIVIND DESEMNAREA UNUI REPREZENTANT ȘI AMENAJAREA

PUNCTELOR DE DEPOZITARE ÎN ȚARA IMPORTATOARE
Curtea Europeană de Justiție a subliniat că prin constrângerea importatorului la înființarea

unui sediu în statul vizat ca destinatar se încalcă în mod clar principiul liberului tranzit al mărfurilor.
Aceasta a evidențiat mai departe un aspect referitor la accesul pe piață a întreprinderilor, în special
cele nou înființate sau cele care încă nu au atins maturitatea financiară și anume că pentru acestea
este foarte dificil sau de-a dreptul imposibil șă își permită toate cheltuielile necesare pentru crearea
29
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauzele 51-54/71 (15 decembrie 1971).
30
31
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-272/95 (15 aprilie 1997).
14
unui punct de lucru (reprezentanță) sau pentru amenajarea punctelor de depozitare în țara destinată
importului32. În consecință, de cele mai multe ori constrângerile în aceste privințe au tendința de a se
opune prevederilor art. 34 al „Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene” și prin urmare nu
sunt admise.
În unele cazuri țările membre, deși erau conștiente că aceste măsuri impuse îngreunează
liberul tranzit al mărfurilor, au căutat să motiveze necesitatea înființării unui sediu în țara destinată
importului susținând că acesta este necesar pentru a asigura aplicarea conformă a legilor naționale,
invocând de asemenea motivul sănătății publice în temeiul art. 36 al Tratatului. În plus, acestea au
mai susținut că doar prin luarea acestor măsuri se poate asigura eficiența urmăririi penale în cazul în
care se încalcă normele naționale cu privire la sănătatea publică. Curtea a admis că deși principiul de
bază prezentat de aceste țări, și anume că în special într-un domeniu nearmonizat încă la nivel înalt,
cum este cel al sănătății publice, țările au dreptul să ia măsurile considerate necesare pentru protecția
publică este incontestabil, a demontat totodată raționamentul înființării reprezentanțelor în țara
importatoare susținând că această măsură poate fi luată doar în cazul în care nu există nici un al mod
prin care se poate asigura îndeplinirea măsurilor naționale privind sănătatea publică și care să
impună o mai mică restricție a liberului tranzit al mărfurilor în Comunitate. Curtea a mai declarat că:
„deși sancțiunile penale pot avea un efect disuasiv în ceea ce privește comportamentul pe care îl
sancționează, acest efect nu este garantat și, în orice caz, nu este sporit (...) exclusiv prin prezența la
nivel național al unui reprezentant legal al producătorului” 33. În consecință, Curtea a concluzionat că
impunerea înființării unei reprezentanțe în țara destinată pentru import nu prezintă suficiente garanții
pentru a motiva excepția de la interdicția precizată la art. 34.
Într-o altă cauză legată de reglementările naționale care impun depozitarea produselor
importate pentru o anumită perioadă de timp prestabilită și dacă acestea încalcă sau nu prevederile
art. 34, Curtea a susținut că „(...) este suficient ca măsurile în cauză să împiedice, direct sau indirect,
efectiv sau potențial, importurile între statele membre”. Măsurile considerate astfel discriminatorii
sunt cele care fac diferențe clare între regulile la care sunt supuse produsele importate și cele de pe
propriul teritoriu. Astfel, o reglementare adoptată de o companie germană care impunea păstrarea
băuturilor alcoolice din vin pentru minim șase luni pentru a îndeplini anumite condiții de calitate a
fost considerată ca având rezultat asemănător cu o restricție de cantitate. 34.
32
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 155/82 (2 martie 1983).
33
34
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 13/78 (12 octombrie 1978).
15
În concluzie, pot fi considerate bariere în libertatea de mișcare a produselor în interiorul
Comunității în temeiul art. 34 toate acele măsuri impuse de țările membre prin care sunt favorizate
produsele interne, indiferent de modul în care sunt avantajate acestea față de cele importate (de
exemplu prin aplicarea unor reguli mai stricte privind depozitarea produselor importate în timp ce
produsele naționale nu se supun acestora).
III.3. MECANISME NAȚIONALE DE DOMINAȚIE A PREȚURILOR
Tratatul în sine nu prevede reglementări particulare în direcția controlului prețurilor, însă,

Curtea a întărit deseori ideea că dispozițiile naționale ce vizează un anumit control al prețurilor intră
sub incidența articolului 34 T.F.U.E. Aceasta a definit unele concepte considerate a controla
prețurile și anume: „prețuri de minim și de maxim”, „înghețarea prețurilor” și „marje minime și
maxime ale profitului”. La prima vedere putem crede că aceste concepte fac referire la unele măsrui
care la prima vedere nu par a face o diferență între produsele interne și cele de import, însă
detalierea lor demonstrează contrariul, astfel:
„Prețuri minime”: s-a observat că normele și reglementările de stabilire a unui preț minim
pot avea un efect negativ asupra comercializării produselor de import, în condițiile în care un
asemenea preț minim fixat la o anumită valoare împiedică efectiv reflectarea prețului mai mic al
produselor aduse din exterior în prețul acestora de vânzare cu amănuntul. Așadar, astfel de
reglementări pot constitui în mod clar măsuri cu efect asemănător unei restricții de cantitate a
produselor importate, în măsura în care acestea impun un preț minim al produselor exclusiv pe baza
prețului de cost al produselor naționale, anulând astfel orice avantaj competitiv al produselor
importate. 35
„Prețuri maxime”: în ceea ce privește prețurile maxime, acestea nu constituie de la sine o
măsură cu rezultat asemănător unei restricții cantitative în sensul precizărilor tratatului, dacă se
aplică în mod echivalent atât produselor locale cât și celor importate. Aceste prețuri maxime pot
avea însă un rezultat cu efect echivalent unei restricții cantitative în momentul în care sunt stabilite
la un nivel care discriminează produsele importate față de cele locale 36.
„Înghețarea prețurilor”: într-o cauză cu privire la o reglementare națională ce impunea
comunicarea către autorități a oricăror creșteri de prețuri cu cel puțin două luni înainte de intrarea în
vigoare, Curtea de Justiție a confirmat că înghețările prețurilor aplicabile atât produselor naționale
35
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 231/83 (29 ianuarie 1985).
36
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 65-75 (21 ianuarie 1976).
16
cât și celor importate, nu reprezintă în sine măsuri egale unei limitări cantitative. Totuși, dacă aceste
prețuri sunt blocate la un nivel care cel puțin îngreunează, dacă nu chiar duc la imposibilitatea
schimburilor de bunuri de import în raport cu cele naționale, pot provoca un efect asemănător unei
astfel de restricții.37.
„Marje minime și maxime ale profitului”: dreptul comunitar nu interzice stabilirea unei
marje brute de profit care să incorporeze, pe lângă profitul net al comerciantului cu amănuntul,
numai costurile de comercializare suportate de comerciant în stadiul vânzării către consumatori, cu
condiția ca această marjă sa nu fie arbitrară și să permită vânzătorilor cu amănuntul o remunerație
echitabilă pentru activitatea lor38.
III.4. PROHIBIȚIE NAȚIONALĂ PENTRU ANUMITE PRODUSE SAU SUBSTANȚE
În ceea ce privește problema liberului tranzit al produselor pe teritoriul unui stat membru a
produselor din exterior, aplicarea unei interdicții ce se aplică la nivel națioanl care vizează un
anumit produs sau o anume substanță constituie cel mai limitativ demers pe care îl poate adopta un
stat membru. Majoritatea mărfurilor supuse interdicțiilor la nivel național sunt produse alimentare 39,
inclusiv suplimente alimentare, vitamine și substanțe chimice 40. De cele mai multe ori, justificările
invocate de către națiunile membre pentru aplicarea acestor tipuri de măsuri pun în balanță
necesitatea lor și motivul protecției sănătății și vieții persoanelor, animalelor și plantelor, precum și
la cerințele privind protecția mediului. Acestea se prezintă deseori în combinații.
Curtea susține că restricțiile asupra importurilor care sunt sunt justificate, în special, din
motive de protecție a sănătății vieții oamenilor, animalelor sau plantelor, sunt autorizate în măsura în
care acestea nu constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o restricție disimulată a
comerțului între statele membre. Așadar, dacă un stat membru aplică o astfel de interdicție la nivelul
său, care vizează o anumită substanță sau un anumit produs, trebuie să prezinte argumente clare și
solide din care să rezulte necesitatea interdicției datorată rezultatelor nocive pe care respectiva
37
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauzele conexate 16/79-20/79 (6 noiembrie 1979).
38
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 116/84 (5 iunie 1985).
39
40
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-473/98 (11 iulie 2000).
17
substanță sau produs le poate avea la adresa sănătății publice, respectându-se totodată și principiul
proporționalității în aplicarea acestor interdicții. Argumentele pot include furnizarea unor dovezi
clare, cum ar fi informații cu caracter tehnic, științific, statistic și nutrițional, precum și a tuturor
informațiilor relevante41.
Mai mult, țara membră care impune o astfel de prohibiție are obligația de a verifica dacă
rezultatul la care se dorește să se ajungă prin aplicarea unei interdicții nu poate fi atins prin aplicarea
altor măsuri cu un mai mic rezultat restrictiv asupra schimburilor dintre statele membre în interiorul
Uniunii Europene. De exemplu, într-o cauză din Franța care avea ca motiv, pe lângă altele,
interzicerea adaosului de cafeină în băuturi peste un anumit nivel, pentru justificarea impunerii unei
astfel de interdicții, Franța a susținut că, „Comisia nu a prezentat dovezi suficiente pentru a pune sub
semnul întrebării analiza autorităților franceze în ceea ce privește pericolele pe care aceste băuturi le
prezintă pentru sănătatea publică”. În acest caz Curtea a demonstrat faptul că acest rezultat poate fi
atins prin măsuri mai puțin restrictive și anume „etichetarea adecvată și informarea consumatorilor
în privința naturii, ingredientelor și caracteristicilor produselor energizante poate permite
utilizatorilor a căror sănătate poate fi afectată de consumul excesiv al unui element nutritiv adăugat
acestor produse să decidă singuri dacă le vor consuma” 42, concluzionând astfel că interzicerea cu
strictețe a adaosului de cafeină peste un anume nivel nu este necesară pentru protecția
consumatorilor.
Într-o altă cauză, cu privire la vitaminele daneze și la interzicerea suplimentării produselor
cu vitamine și minerale43, Curtea a susținut că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile care îi
revin în temeiul art. 34 T.F.U.E. dacă aplică o practică administrativă care presupune ca produsele
alimentare îmbogățite cu vitamine și minerale, produse sau comercializate legal în alte state membre
pot fi comercializate în statul respectiv numai dacă se demonstrează că o astfel de îmbogățire cu
nutrienți răspunde nevoilor populației statului respectiv (în cazul acesta statul danez).
A mai fost subliniat și faptul că „deși dreptul comunitar nu împiedică, în principiu, un stat
membru să interzică, cu excepția unei autorizări prealabile, comercializarea produselor alimentare
care conțin nutrienți, cum ar fi vitamine sau minerale, altele decăt cele a căror utilizare este legală în
temeiul legislației comunitare, deoarece este pentru statele membre, în lipsa armonizării și în măsura
în care incertitudinile continuă să existe în stadiul actual al cercetării științifice, pentru a decide cu
41
42
Curtea Europeană de Justiție, Cauza C-24/00 (5 februarie 2004).
43
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-192/01 (23 septembrie 2003).
18
privire la nivelul preconizat de protecție a sănătății și a vieții umane, această discreție trebuie totuși
exercitată în conformitate cu principiul proporționalității”. Așadar, deși în prima instanță curtea
afirmă că stabilirea nivelului de protecție a propriei populații revine, în acest caz, Danemarcei, a
subliniat ulterior faptul că pentru a putea fi aplicat acest ptinvipiu, autorităților daneze le revenea
misiunea de a „demonstra în fiecare caz, în lumina obiceiurilor alimentare naționale și ținând seama
de rezultatele cercetării științifice internaționale, că normele propuse sunt necesare pentru a proteja
efectiv interesele vizate de dispoziția respectivă și, în special, că din comercializarea produselor în
cauză rezultă un risc real pentru sănătatea publică”44. După examinarea practicii administrative
daneze în cauză, Curtea a ajuns la concluzia că „nu permite respectarea legislației comunitare în
ceea ce privește identificarea și evaluarea unui risc real la adresa sănătății publice, care necesită o
examinare atentă, de la caz la caz, a efectelor pe care le poate presupune îmbogățirea cu minerale și
vitamine”45.
Într-o altă cauză, Curtea a făcut precizări cu privire la aprobarea prealabilă a adăugării
substanțelor aditive în produse, în interesul sănătății publice, prin norme naționale, în cazul în care
acestea au fost autorizate într-un alt stat membru, susținând că „normele naționale care, pentru
protecția sănătății publice, supun autorizării utilizarea unui aditiv alimentar și se aplică în mod egal
produselor alimentare care conțin acest aditiv importat din alte state membre în care sunt fabricate și
comercializate în mod legal sunt în conformitate cu legislația comunitară, cu condiția să fie
îndeplinite două condiții. În primul rând, normele trebuie să prevadă o procedură care să permită
comercianților să obțină includerea aditivului în cauză pe lista națională a aditivilor autorizați,
procedura trebuie să fie ușor accesibilă și să aibă o durată rezonabilă și, în cazul în care duce la o
respingere, această respingere trebuie să fie deschisă contestării în fața instanțelor. In al doilea rand,
o cerere de includere a unui aditiv pe lista mentionata poate fi respinsa de autoritatile administrative
competente numai daca nu satisface o nevoie reala, in special o nevoie tehnologica, sau daca
prezinta un pericol pentru sanatatea publica”46.
III.5. OBLIGAȚIILE PRIVIND GARANȚIA
Sisteme de garanție și de returnare, în special în sectorul băuturilor, a dat naștere la

neîncetate discuții în lumina legislației de mediu și regulile pieței interne din ultimii ani. Pentru
44
45
Ibidem, punctul 56.
46
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-344/90 (16 iulie 1992).
19
operatorii de pe piață implicați în mai multe state membre, astfel de sisteme duc adesea la situații
imposibile cum ar fi încercarea de a vinde același produs în același ambalaj în mai multe state
membre. În schimb, producătorii sau importatorii trebuie să adapteze ambalajul la nevoile fiecărui
stat membru în parte, care de obicei duce la generarea de costuri în plus. Așadar, aceste măsuri au un
impact asupra produsului în sine și nu doar asupra angajamentului de comercializare. Rezultatul
unor astfel de sisteme, adică împărțirea piețelor, este adesea contrar ideii unei piețe cu adevărat
interne. Prin urmare, astfel de măsuri pot fi considerate impedimente în calea comerțului în sensul
articolului 34 T.F.U.E.
Deși așa cum am specificat, acestea sunt văzute ca fiind impedimente în calea comerțului,
ele se pot justifica prin considerente de protecție a mediului. În modelul impus de Germania care
obliga la o garanție pentru ambalajele nereutilizabile pentru băuturi, Curtea de Justiție a confirmat în
două hotărâri faptul că, în conformitate cu legislația Uniunii Europene, statele au opțiunea de a alege
dintre cele două sisteme disponibile sau o combinație a lor 47. În cazul în care sistemul de garanție și
returnare este preferat de către un stat membru, sistemul va fi considerat conform cu dispozițiile
Directivei 94/62/CE48 și articolele 34-36 ale T.F.U.E. doar după îndeplinirea anumitor condiții. Un
exemplu ar afi acela că statul membru trebuie să se asigure de faptul că sistemul este complet
funcțional, este la îndemâna oricărui producător sau distribuitor fără discriminare și acoperă întregul
teritoriu. Mai mult, producătorii și distribuitorii trebuie să beneficieze de o suficientă perioadă de
tranziție, pentru a se adapta la noile cerințe și pentru a garanta buna funcționare a sistemului.
Într-o cauză49, Curtea a fost nevoită să analizeze o cerință impusă cu privire la garanția și
returnarea recipientelor de bere și băuturi răcoritoare, introdusă în Danemarca, în care puteau fi
utilizate, de regulă, doar recipiente standardizate autorizate și, deși Curtea a susținut sistemul de
garanție și returnare, deoarece a fost considerat ca fiind un element fundamental al unui sistem al
cărui scop este acela de a asigura reutilizarea recipientelor și atingerii obiectivelor de mediu, a
considerat că limitarea la recipiente standard și cerința privind autorizarea nu respectă principiul
proporționalității.
III.6. ÎNCURAJAREA ACHIZIȚIONĂRII DE PRODUSE NAȚIONALE, INDICAȚII DE

ORIGINE ȘI MĂRCI DE CALITATE
47
48
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, „Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului”,
20 decembrie 1994.
49
20
Ca regulă generală, obligația impusă de stat de a face o declarație de origine constituie o
măsură care contravine articolului 34 T.F.U.E. În acele cazuri în care un stat membru al Uniunii
Europene impune sau sprijină o inițiativă privind indicarea pe etichetă a originii/calității, Curtea a
hotărât că un asemenea sistem are, cel puțin teoretic, efecte asemănătoare unei bariere în calea
liberului tranzit al mărfurilor între membri. Un astfel de sistem, conceput cu scopul de a promova
distribuirea unor produse confecționate într-o anumită regiune și pentru care mesajul publicitar
subliniază originea produselor relevante, poate încuraja consumatorii să cumpere astfel de produse,
marginalizând produsele importate50. Aceeași regulă este valabilă și în situația în care în locul
marcajelor privind țara de producție, subliniază conformitatea produsului cu standardele naționale 51.
Normele unor state membre privind marcajele de calitate/origine pot fi agreate în ideea în
care produsul respectiv deține într-adevăr calități și caracteristici datorate originii sale dintr-o
anumită arie geografică52, sau dacă originea indică un loc cu o anumită semnificație pentru tradiția
regiunii în cauză53. O asemenea obligație poate fi justificată, de asemenea, într-un caz în care, în
lipsa ei consumatorii pot fi induși în eroare de ambalajul sau eticheta produsului.
Măsurile care favorizează sau încurajează exclusiv achiziționarea produselor interne sunt
doar măsuri cu efect echivalent în sensul art. 34 al T.F.U.E. Cel mai cunoscut astfel de caz a fost
campania publicitară „Buy Irish”54, o mare campanie care încuraja consumul de produse interne în
detrimentul produselor importate. Curtea a hotărât în acest caz că, deoarece campania face obiecul
unei încercări clare de limitare a importurilor, aceasta reprezintă în mod clar o restricție în sensul art.
34, afirmând că „punerea în aplicare a unui program definit de guvernul unui stat membru care
afectează economia națională în ansamblu și care este destinat să verifice fluxul schimburilor
comerciale dintre statele membre prin încurajarea achiziționării de produse naționale, prin
intermediul unei campanii publicitare la scară națională și prin organizarea unor proceduri speciale
aplicabile exclusiv produselor naționale, aceste activități fiind imputabile în ansamblu guvernului și
exercitate în mod organizat pe întreg teritoriul național, trebuie considerate ca o măsură cu efect
echivalent cu restricțiile cantitative”.
Statele membre au posibilitatea de a permite unor organizații să încurajeze achiziționarea
anumitor tipuri de mărfuri, prin menționarea proprietăților lor, chiar dacă acestea sunt specifice
50
51
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-227/06 (13 martie 2008).
52
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 12/74 (20 februarie 1975).
53
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 113/80 (17 iunie 1981).
54
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 249/81 (24 noiembrie 1982).
21
naționale, atât timp cât consumatorii nu sunt îndemnați în mod direct să achiziționeze acele produse
interne doar prin prisma originii lor55.
III.7. RESTRICȚII DE IMPORT PENTRU MĂRFURI DE UZ PEROSNAL
Potrivit cauzei „Schumacher”56, dispozițiile naționale care interzic importul de către o

persoană particulară pentru nevoile sale personale de preparate medicamentoase care sunt autorizate
în statul membru importator, sunt disponibile în statul membru respectiv fără prescripție medicală și
au fost achiziționate într-o farmacie dintr-un alt stat membru constituie o restricție a comerțului
intracomunitar care nu este justificată din motive de protecție a sănătății publice. În cuprinsul
acestei cauze, o persoană fizică din Germania a comandat, în scopul utilizării personale, un produs
medicamentos din Franța. Respectivul produs medicamentos, care era produs în Franța, era autorizat
și în Germania și putea fi achiziționat din farmacii fără rețetă, însă prețul de vânzare din Germania
era mai mare decât cel din Franța. Autoritățile vamale din Germania au refuzat să vămuiască
produsul în cauză iar persoana fizică a dus acest conflict în instanța națională, care la rândul ei a
cerut ajutorul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea a arătat ca fiind indisputabil faptul că
această legislație constituie o încălcare a art. 34. Principalele motive invocate de către Germania în
acest subiect au fost legate de motive de sănătate publică, însă Curtea a explicat faptul că
achiziționarea unui preparat medicamentos într-o farmacie dintr-un alt stat membru oferă o garanție
echivalentă cu cea care rezultă din faptul ca preparatul medicamentos este vândut de o farmacie în
statul membru în care preparatul medicamentos este importat de o persoana privată, mai ales că
pentru a avea acces la profesia de farmacist și condițiile de exercitare a acestei profesii fac obiectul
directivelor comunitare.
Totuși, precum s-a arătat într-o altă cauză a Curții 57, în care două persoane fizice au fost
urmărite penal pentru nerespectarea legislației franceze privind introducerea pe piață, deținerea și
utilizarea de produse de uz fitosanitar care nu dețineau o autorizație de introducere pe piață,
observăm că și persoanele fizice pot fi supuse uneori la respectarea unor obligații la import în
aceleași condiții ca și persoanele juridice. Cele două persoane fizice au susținut că produsele
importate de ei obținuse deja o autorizație de introducere pe piață în Franța în favoarea altor
55
56
57
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauzele conexate C-260/06 și C-261/06 (Escalier și Bonnarel) (8 noiembrie
2007).
22
importatori precum și faptul că procedura simplificată de autorizație de introducere pe piață nu poate
fi aplicat agricultorilor care realizează importuri pentru uz personal și nu comercial.
Curtea a subliniat că directiva abordată în această cauză nu prevede o recunoaștere reciprocă
de către statele membre a unei autorizații de introducere pe piață pentru produse fitosanitare, ci că
această autorizație este de competența fiecărui stat membru în parte. Așadar, un operator care a
dobândit un produs fitosanitar dintr-un stat membru în care produsul are o autorizație de introducere
pe piață emisă de autoritatea competentă, nu poate importa produsul în propriul stat membru în
vederea comercializării sau utilizării acestuia dacă nu are o autorizație de introducere pe piață
eliberată legal în statul importator. Aceste reguli se aplică indiferent de natura importului și inclusiv
persoanelor fizice care importă produsele exclusiv pentru utilizarea în scopuri proprii.
CAPITOLUL IV
JUSTIFICAREA BARIERELOR ÎN CALEA COMERȚULUI
IV.1. SECURITATE, POLITICĂ ȘI MORALITATE
Din punct de vedere a securității publice, acest motiv a fost folosit pe piața energiei pentru a
se justifica unele bariere în liberul tranzit al mărfurilor, însă motivele care duc la o astfel de
acceptare a barierelor trebuie să fie temeinic justificate și aplicate numai pentru soluționarea
problemei privind securitatea. În cazul despre care vorbim, statul în cauză impunea importatorilor de
petrol să achiziționeze un procent din totalul necesarului lor de la o rafinărie a statului la un preț
fixat de către autoritățile competente în acest sens. Curtea a afirmat în cazul acesta că prin a impune
o astfel de măsură unui importator se încalcă în mod clar prevederile tratatului cu privire la liberul
tranzit al mărfurilor.
Cu toate acestea, Curtea a concluzionat că această măsură este necesară, justificând faptul că
„un stat membru care este în totalitate sau aproape în totalitate dependent de importuri pentru
livrările sale de produse petroliere se poate baza pe motive de securitate publică în sensul art. 36 din
tratat, în scopul de a cere importatorilor să acopere o anumită proporție din nevoile lor prin achiziții
de la o rafinărie situată pe teritoriul său la prețuri stabilite de ministrul competent pe baza costurilor
suportate pentru funcționarea rafinăriei respective, dacă producția rafinăriei nu poate fi lansată la
prețuri competitive pe piața în cauză. Cantitățile de produse petroliere care fac obiectul unui astfel
de sistem nu trebuie să depășească cerințele minime de aprovizionare fără de care securitatea publică
a statului în cauză ar fi afectată sau nivelul de producție necesar pentru a menține capacitatea de
23
producție a rafinăriei disponibilă în caz de criză și pentru a-i permite să continue să rafineze în orice
moment țițeiul pentru care statul a încheiat contracte pe termen lung.” 58.
Pe lângă motivul energiei, Curtea a fost dispusă să fie de acord și în cazuri referitoare la
comerțul cu mărfuri sensibile din punct de vedere strategic 59 și mărfuri cu dublă utilizare60, deoarece
„... riscul tulburării grave a relațiilor externe sau a coexistenței pașnice a națiunilor poate afecta
securitatea unui stat membru”, susținând în aceste cazuri faptul că domeniul de aplicare al articolului
36 include atât securitatea internă cât și cea externă61.
Curtea de Justiție interpretează politica publică într-o manieră foarte strictă și este rareori
acceptată ca motiv de derogare în temeiul articoului 36 al T.F.U.E., care subliniază faptul că
„Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, export sau de
tranzit, justificate pe motiv de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică (...)” 62.
Încercarea de a utiliza aceste motive în scopuri pur economice nu va trece neobservată și nu se va
putea profita de ele ca atare. În puținele cazuri în care Curtea acceptă astfel de motive, se utilizează
derogări de la prevederile art. 36 împreună cu alte posibile justificări.
De exemplu, a fost de acord cu privire la legislația „care are ca obiectiv orientarea
consumului de alcool astfel încât să prevină efectele negative asupra sănătății persoanelor și a
societății ale substanțelor alcoolice și urmărește, astfel, să lupte împotriva abuzului de alcool
răspunde unor preocupări privind sănătatea și ordinea publică recunoscute la articolul 36 TFUE” 63.
Un stat membru al Uniunii Europene nu poate invoca motivul moralității publice pentru a
interzice importul anumitor bunuri pe motiv că acestea sunt indecente sau obscene atât timp cât
legislația sa nu conține nicio interdicție privind fabricarea și comercializarea acelorași bunuri pe
teritoriul național. Justificarea unei astfel de interdicție existentă într-un stat cu propria legislație
internă poate fi realizată numai prin luarea în considerare a întregii legislații relevante. Deși nu e
necesar ca fabricarea și comercializarea produselor al cărăr import a fost interzis să fie interzise pe
teritoriul tuturor statelor membre, trebuie să se poată concluziona măcar din normele de aplicare,
luate în ansamblu, că scopul lor este acela de interzice fabricarea și comercializarea acestor produse.
Totuși, nu este cazul în ceea ce privește normele conform cărora astfel de produse pot fi fabricate și
58
59
60
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-157/96 (5 mai 1998).
61
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-367/89 (4 octombrie 1991).
62
„Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată)”, 26 octombrie 2012;
63
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-434/04 (28 septembrie 2006);
24
comercializate sub o interdicție absolută pentru transmiterea acestora prin poștă, a unei restricții cu
privire la afișarea publică și, în unele locuri, a unui sistem de aprobare a spațiilor destinate vânzării
acestor bunuri către clienți cu vârsta de cel puțin 18 ani64.
IV.2. PROTECȚIA VIEȚII ȘI A SĂNĂTĂȚII (OAMENILOR, ANIMALELOR ȘI

PLANTELOR)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene afirma într-o hotărâre faptul că „sănătatea și viața
persoanelor ocupă cel mai important loc între proprietatea sau interesele protejate prin articolul [36],
iar statele membre decid, în limitele impuse de tratat, care va fi gradul de protecție pe care îl vor
asigura și, în special, cât de stricte vor fi controalele pe care le vor desfășura” 65. Totuși, în această
hotărâre, a mai afirmat și că „norme sau practicile naționale nu intră sub incidența excepției
prevăzute la articolul 36, dacă sănătatea și viața oamenilor pot fi la fel de bine protejate prin măsuri
care nu restricționează comerțul intracomunitar atât de mult.”
Acest motiv al protecției este cel mai adesea întâlnit în încercările țărilor membre de a pune
piedici în calea liberului tranzit al mărfurilor și, deși jurisprudența Curții de Justiție este largă în
acest domeniu, sunt câteva reguli de bază care trebuie respectate și anume: „... în lipsa unei
amortizări și în măsura în care subzistă incertitudini în stadiul actual al cercetării științifice, statele
membre sunt cele care decid cu privire la nivelul la care înțeleg să asigure protecția sănătății și a
vieții persoanelor (...). Cu toate acestea, atunci când își exercită puterea de apreciere în ceea ce
privește protecția sănătății publice, statele membre trebuie să respecte principiul proporționalității.
Prin urmare, mijloacele pe care le aleg trebuie să se limiteze la ceea ce este efectiv necesar pentru a
asigura protecția sănătății publice. Acestea trebuie să fie proporționale cu obiectivul astfel urmărit,
care nu ar fi putut fi atins prin măsuri care să restrângă mai puțin schimburile intracomunitare (...).
Mai mult, întrucât articolul 30 CE conține o excepție, de strictă interpretare, de la regula liberei
circulații a mărfurilor în interiorul comunităților, revine autorităților naționale care o invocă sarcina
de a demonstra în fiecare caz, în lumina obiceiurilor alimentare naționale și ținând cont de
rezultatele cercetării științifice internaționale, că reglementarea acestora este necesară pentru a
proteja efectiv interesele vizate de dispoziția menționată și, în special, că din comercializarea
produsului în cauză rezultă un risc real pentru sănătatea publică (...)”66.
64
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 121/85 (11 martie 1986);
65
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza 104/75 (20 mai 1976).
66
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-319/05 (15 noiembrie 2007);
25
În scopul acestui concept al protecției intră în aplicare un principiu fundamental și anume
„principiul precauției”. Acest principiu a fost aplicat în premieră de către Curte în cauza „National
Farmers’ Union”67, afirmând faptul că: „atunci când există incertitudine în privința existenței sau
importanței drepturilor la sănătatea persoanelor, instituția poate adopta măsuri de protecție fără a fi
obligată să aștepte până când realitatea și gravitatea acelor riscuri devine evidentă”. Acest principiu
definește practic circumstanțele în care o autoritate națională, a Uniunii Europene sau internațională,
poate impune măsuri de protecție împotriva eventualelor riscuri la adresa sănătății care, deși incerte
la momentul cercetării științifice, se pot asocia unui produs sau serviciu. Potrivit unui comunicat al
Comisiei Europene68 constatăm faptul că „... aplicarea principiului precauției este justificată doar
dacă sunt îndeplinite trei condiții prealabile: identificarea potențialelor efecte negative; evaluarea
datelor științifice disponibile; gradul de incertitudine științifică”. În plus, Comisia mai specifică
faptul că această normă „... trebuie să se ghideze după trei principii specifice: o evaluare științifică
cât mai completă și determinarea, în măsura posibilului, a gradului de incertitudine științifică; o
evaluare a riscului și a eventualelor consecințe în cazul inacțiunii; participarea tuturor părților
interesate la examinarea măsurilor de precauție, de îndată ce rezultatele evaluării științifice și/sau ale
evaluării riscului sunt disponibile”.
IV.3. POTECȚIA BUNURILOR VALOROASE DIN PUNCT DE VEDERE ARHEOLOGIC,

ARTISTIC SAU ISTORIC
Datoria unui stat membru de a-și proteja bunurile și patrimoniul național poate justifica
măsuri care creează obstacole la import sau la export.
Noțiunea de „patrimoniu național” este predispusă la multe interpretări. Deși este clar faptul
că bunurile cuprinse în această noțiune trebuie să fie cu o anume „valoare arheologică, artistică sau
istorică”, statele sunt cele care stabilesc bunurile ce pot fi încadrate în una sau mai multe din aceste
categorii. Însă, „Directiva 93/7/CEE” 69 se dovedește a fi un instrument esențial de interpretare, prin
faptul că aceasta reglementează „restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui
stat membru”. Deși directiva confirmă faptul că statele membre își definesc componența bunurilor
de patrimoniu, în cazul apariției incertitudinilor se dovedește a fi utilă în interpretarea eventualelor
67
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-157/96 (5 mai 1998);
68
Comisia Europeană, „Sinteză privind Comunicarea [COM (2000) 1final] privind principiul precauției”, 2 februarie
2000.
69
Consiliul Uniunii Europene, „Directiva 93/7/CEE”, (15 martie 1993);
26
dubii prin mențiunile din anexă care prezintă unele categorii de bunuri ce pot fi clasificate ca
aparținând patrimoniului național, astfel:
„1. Obiecte arheologice cu o vechime de peste 100 de ani și care provin din săpături
arheologice sau descoperiri terestre și submarine, situri arheologice, colecții arheologice.”
„2. Elemente care fac parte integrantă din monumente artistice, istorice sau religioase și care
provin din dezmembrarea acestora, cu o vechime de peste 100 de ani.”
„3. Tablouri și picturi făcute în întregime de mână, pe orice suport și din orice materiale.”
„4. Mozaicuri, în afara celor care intră în categoriile 1 sau 2, și desene făcute în întregime de
mână, pe orice suport și din orice materiale.”
„5. Gravuri, stampe, serigrafii și litografii originale și matrițele lor, precum și afișe
originale.”
„6. Producții originale de artă statuară sau de sculptură și copii obținute prin același procedeu
ca și originalul, altele decât cele care intră în categoria 1.”
„7. Fotografii, filme și negativele acestora.”
„8. Incunabule și manuscrise, inclusiv hărți geografice și partituri muzicale, izolate sau în
colecție.”
„9. Cărți care au peste 100 de ani vechime, izolate sau în colecție.”
„10. Hărți geografice tipărite care au peste 200 de ani vechime.”
„11. Arhive de orice tip care conțin elemente de peste 50 de ani vechime, indiferent de
suportul acestora.”
„12. (a) Colecții și specimene care provin din colecții de zoologie, botanică, mineralogie sau
anatomie.
(b) Colecții care prezintă interes istoric, paleontologic, etnografic sau numismatic.”
„13. Mijloace de transport care au peste 75 de ani vechime.”
„14. Alte obiecte antice care nu sunt incluse în categoriile menționate la categoriile A.1-A.13
și care au peste 50 de ani vechime.”
Observăm că directiva menționează totuși elemente ce prezintă caracteristici generale, cum
ar fi valoarea și vechimea, fiind evident faptul că în definirea „patrimoniului național” există o
mulțime de alți factori ce sunt luați în considerare. Din acest motiv directiva menționează faptul că
„[...] întrucât anexa la prezenta directivă nu are ca obiect definirea bunurilor cu statut de bunuri
aparținând patrimoniului național în sensul articolului 36, ci doar a categoriilor de bunuri care pot fi
27
clasificate astfel și care ar putea fi supuse, prin urmare, unei proceduri de restituire în sensul
prezentei directive.”
Introducerea „Directivei 93/7/CEE” s-a realizat odată cu desființarea controalelor la
frontiere, deși obiectul ei îl fac bunurile ce au fost deja exportate ilegal și nu prezintă metode de
prevenire a exporturilor ilegale.
Așadar, în baza articolului 36, statele membre implementează diferite măsuri restrictive la
exporturile de artefacte culturale și alte antichități și măsurile administrative aferente acestora
(completarea de declarații și anexarea documentelor însoțitoare) care sunt considerate, în general,
justificate. Acest fapt încurajează statele membre să încerce să impună o taxă la export, pentru a
descuraja astfel exportul în sine a obiectelor de artă. Această taxă a fost considerată nejustificabilă,
constituind o măsură echivalentă cu o taxă vamală (articolul 30 al T.F.U.E.) alături de care articolul
36 nu poate fi asociat ca justificare.70
70
28
BIBLIOGRAFIE
1. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) [Internet]. 1957
[citat 12 martie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?
uri=LEGISSUM:xy0024
2. Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată) [Internet]. 2012 [citat
13 martie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-
a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF
3. Parlamentul. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003 [Internet]. 1991 [citat 13 martie 2021]. Disponibil la:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/47355
4. Ibidem [Internet]. 1991 [citat 13 martie 2021]. Disponibil la:
5. Parlamentul. Codul de Procedură Civilă din 01 iulie 2010 (**republicat**) [Internet]. 2010
[citat 13 martie 2021]. Disponibil la: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/140271
6. Parlamentul. Legea nr. 157 [Internet]. 2005 [citat 13 martie 2021]. Disponibil la:
7. Parlamentul. Legea nr. 157 [Internet]. 2005 [citat 13 martie 2021]. Disponibil la:
8. Parlamentul. Ibidem [Internet]. 2005 [citat 13 martie 2021]. Disponibil la:
9. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza 7-68 [Internet]. 1968 [citat 24 martie 2021].
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX
%3A61968CJ0007#CO
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A61978CJ0007&qid=1616578637749
11. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza C-358/93 [Internet]. 1995 [citat 24 martie 2021].
%3A61993CJ0358&qid=1616578942930
%3A62007CJ0318&qid=1616579590858
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A61973CJ0155
%3A61998CJ0097&qid=1616581363884
15. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza 8/74 [Internet]. 1974 [citat 26 martie 2021].
%3A61974CJ0008&qid=1616784640642
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:61983CJ0229
%3A62003CJ0320&qid=1616583016006
29
%3A61981CJ0249&qid=1617040557981
%3A61984CJ0021&qid=1617041085044
%3A61995CJ0265&qid=1617043072553
%3A62002CJ0309&qid=1617043759876
22. Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. L 35. 13 februarie 1996 [citat 24 martie 2021];
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/ALL/?uri=OJ%3AL
%3A1996%3A035%3ATOC
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A61973CJ0002
%3A61968CJ0013&qid=1616589352777
25. Comisia Europeană. Directiva 70/50/CEE [Internet]. 1969 [citat 26 martie 2021]. Disponibil la:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A61974CJ0008&qid=1616784640642
26. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza 120/78 (Cassis de Dijon) [Internet]. 1979 [citat
26 martie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A61978CJ0120&qid=1616787660266
27. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauzele 51-54/71 [Internet]. 1971 [citat 24 martie
2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX
%3A61971CJ0051
%3A61975CJ0004&qid=1616604776119
%3A61995CJ0272&qid=1616605371076
%3A61982CJ0155&qid=1616606105061
%3A61982CJ0155&qid=1616606105061
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61978CJ0013
%3A61983CJ0231&qid=1616693307453
30
%3A61975CC0065&qid=1616693625780
35. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauzele conexate 16/79-20/79 [Internet]. 1979 [citat 25
martie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A61979CJ0016&qid=1616694126960
%3A61984CJ0116&qid=1616694326378
37. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza C-24/00 [Internet]. 2004 [citat 7 aprilie 2021].
%3A62000CJ0024&qid=1617818371024
%3A61998CJ0473&qid=1617818506879
%3A62002CJ0270&qid=1617819088383
%3A62001CJ0192&qid=1617820321615
%3A62001CJ0192&qid=1617820321615
42. Ibidem, punctul 56. [Internet]. [citat 7 aprilie 2021]. Disponibil la:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A62001CJ0192&qid=1617820321615
%3A61990CJ0344&qid=1617823261789
%3A62001CJ0463&qid=1617904902273
45. Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene. Directiva 94/62/CE a Parlamentului
European și a consiliului [Internet]. 1994 [citat 26 martie 2021]. Disponibil la: https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A31994L0062&qid=1617906756859
%3A61986CJ0302&qid=1617905146483
%3A62000CJ0325&qid=1617905198555
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX:62006CA0227
49. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza 12/74 [Internet]. 1975 [citat 8 aprilie 2021].
%3A61974CJ0012&qid=1618942765931
31
%3A61980CJ0113&qid=1618942876897
%3A61981CJ0249&qid=1618943190345
%3A61982CJ0222&qid=1618943325996
%3A61987CJ0215&qid=1618943883341
54. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauzele conexate C-260/06 și C-261/06 (Escalier și
Bonnarel) [Internet]. 2007 [citat 7 aprilie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62006CJ0260&qid=1619113825500
%3A61983CJ0072&qid=1619545217636
%3A62005CJ0319&qid=1619547821090
%3A61996CJ0157&qid=1620154532574
%3A61989CJ0367&qid=1619545359779
59. Consiliul Uniunii Europene. Directiva 93/7/CEE [Internet]. 1993 [citat 5 mai 2021]. Disponibil
la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A31993L0007
%3A62004CJ0434&qid=1619544856338
%3A61985CJ0121&qid=1619544526054
%3A61975CJ0104&qid=1619545997419
%3A62005CJ0319&qid=1619547821090
%3A61996CJ0157&qid=1620154532574
65. Comisia Europeană. Sinteză privind Comunicarea [COM (2000) 1 final] privind principiul
precauției [Internet]. 2000 [citat 20 aprilie 2021]. Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al32042
32
66. Consiliul Uniunii Europene. Directiva 93/7/CEE [Internet]. 1993 [citat 10 mai 2021].
Disponibil la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A31993L0007
67. Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cauza 7/68 [Internet]. 1968 [citat 10 mai 2021].
%3A61968CJ0007&qid=1621081430301
33

Lucrare de Licenta - Libera Circulatie A Marfurilor in Ue

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Licenta - Libera Circulatie A Marfurilor in Ue

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” BACĂU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA

I.1. Instrumente juridice ale Uniunii

II.1. Definiția „mărfurilor”...................................................................................................................9

III.1. Prevederi teritoriale cu privire la import....................................................................................14

IV.1. Securitate, politică și moralitate.................................................................................................24

De la intrarea în vigoare în anul 1958 a Tratatului de la Roma de instituire a Comunității

Mărurile adoptate privind instituirea și asigurarea funcționării pieței interne a Uniunii

TEMEIUL LEGAL AL PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA LIBERUL TRANZIT

Participarea României la activitatea de comerț internațional este în general reglementată prin

I.1. INSTRUMENTE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

I.2. INSTRUMENTE JURIDICE NAȚIONALE

CONDIȚII CU CARACTER GENERAL PENTRU LIBERA TRECERE A

II.1. DEFINIȚIA „MĂRFURILOR”

II.2. SCHIMBURILE COMERCIALE TRANSFRONTALIERE / DE TRANZIT

În conformitate cu formularea sa, articolul 34 al T.F.U.E. se aplică în cazul obstacolelor

II.3. MĂSURI ACTIVE ȘI PASIVE

II.4. APLICAREA TERITORIALĂ

Obligația respectării prevederilor articolului 34 al „Tratatului pentru Funcționarea Uniunii

II.5. RESTRICȚII CANTITATIVE

II.6. MĂSURI CU REZULTAT ECHIVALENT

BARIERE SPECIFICE ÎN CALEA COMERȚULUI

III.1. PREVEDERI TERITORIALE CU PRIVIRE LA IMPORT

III.2. CERINȚE PRIVIND DESEMNAREA UNUI REPREZENTANT ȘI AMENAJAREA

Curtea Europeană de Justiție a subliniat că prin constrângerea importatorului la înființarea

III.3. MECANISME NAȚIONALE DE DOMINAȚIE A PREȚURILOR

Tratatul în sine nu prevede reglementări particulare în direcția controlului prețurilor, însă,

III.4. PROHIBIȚIE NAȚIONALĂ PENTRU ANUMITE PRODUSE SAU SUBSTANȚE

III.5. OBLIGAȚIILE PRIVIND GARANȚIA

Sisteme de garanție și de returnare, în special în sectorul băuturilor, a dat naștere la

III.6. ÎNCURAJAREA ACHIZIȚIONĂRII DE PRODUSE NAȚIONALE, INDICAȚII DE

III.7. RESTRICȚII DE IMPORT PENTRU MĂRFURI DE UZ PEROSNAL

Potrivit cauzei „Schumacher”56, dispozițiile naționale care interzic importul de către o

IV.1. SECURITATE, POLITICĂ ȘI MORALITATE

IV.2. PROTECȚIA VIEȚII ȘI A SĂNĂTĂȚII (OAMENILOR, ANIMALELOR ȘI

IV.3. POTECȚIA BUNURILOR VALOROASE DIN PUNCT DE VEDERE ARHEOLOGIC,

S-ar putea să vă placă și