Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi

trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin
albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era
atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le
deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

Un ţigan voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea

la numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre
ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia.
...drugii de fier magici ai lui Melchiade. "Lucrurile au şi ele viaţă,
proclama ţiganul cu un accent gutural; totul este să le trezeşti sufletul".
José Arcadio Buendía, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă întrecea întotdeauna
însuşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, socotise că s-ar
putea servi de această invenţie gratuită pentru extragerea aurului din
măruntaiele pământului

Ursula Iguarán - sotia lui Jose arcadio buendia

José Arcadio Buendía nici nu încercă măcar să o mângâie, fiind cu totul

absorbit de experienţele sale tactice pline de abnegaţia unui cercetător,
duse până la primejduirea propriei sale vieţi. Voind să demonstreze
efectele lupei asupra trupelor inamice, se expuse el însuşi concentrării
razelor solare şi fu atins de arsuri transformate apoi în ulcerări care luară
multă vreme până să se vindece

Cu toate că pe vremea aceea călătoria până în capitală era aproape

imposibilă, José Arcadio Buendía făgăduia să o întreprindă de îndată ce
guvernul îi va fi dat un semn, pentru a începe demonstraţiile practice ale
invenţiei sale în faţa împuterniciţilor militari şi pentru a-i iniţia personal
în metodele complexe ale războiului solar. Aşteptă timp de mai mulţi ani
răspunsul.

în timp ce Ursula şi copiii se speteau în grădinărie pentru a cultiva

bananele şi malanga, maniocul şi ignama, bostanii şi pătlăgelele vinete.

, tremurând de febră, răvăşit de veghile-i prelungite şi de imaginaţia sa

exacerbată şi le dezvălui descoperirea lui: — Pământul este rotund ca o
portocală. Ursula îşi pierdu răbdarea: — Dacă ai chef să înnebuneşti,
înnebuneşte singur, strigă ea. Nu încerca însă să bagi în capul copiilor
ideile tale ţigăneşti!
MELCHIADE: Dar în timp ce acesta îşi păstra energia puţin obişnuită
care-i îngăduia să răstoarne un cal numai prinzându-l de urechi, ţiganul
părea ros de o boală tenace. Erau de fapt urmările bolilor stranii şi
multiple contractate în cursul nenumăratelor sale înconjururi ale
pământului. După cum îi povesti el însuşi lui José Arcadio Buendía în
timp ce-i ajuta să-şi instaleze laboratorul, moartea îl urmărea pretutindeni
dându-i mereu târcoale, fără a se hotărî totuşi să-şi înfigă ghearele în el.
Scăpase din toate catastrofele şi flagelurile pe care le îndurase omenirea.
Supravieţuise pelagrei în Persia, scorbutului în arhipelagul Sundei, leprei
în Alexandria, boalei beriberi în Japonia, ciumei bubonice în Madagascar,
cutremurului de pământ din Sicilia şi naufragierii unui furnicar de oameni
în strâmtoarea Magellan. Această fiinţă miraculoasă, care susţinea că
deţine cheile lui Nostradamus, era un personaj lugubru, învăluit în
tristeţe, cu o privire de asiatic care părea să cunoască faţa ascunsă a
oricărui lucru. Purta o pălărie neagră şi mare care semăna cu aripile
întinse ale unui corb, şi o jiletcă de catifea patinată toată de cenuşiul
verzui al veacurilor

Aureliano - fiu Jose Arcadio Buendia

Jose Arcadio - fiu Jose Arcadio Buendia
Nazianz.
Astfel că toată lumea se
îndreptă către cort şi în schimbul unui bănuţ putu să-l vadă pe Melchiade
cu totul întinerit, înzdrăvenit, fără nici un rid, înzestrat cu o dantură cu
totul nouă, strălucitoare. - ?? realism magic

La început, José Arcadio Buendía era un fel de patriarh tânăr care

dădea îndrumări pentru semănături, sfaturi pentru creşterea copiilor şi
animalelor, şi colabora cu toţi până şi la muncile manuale, pentru bunul
mers al comunităţii. Deoarece casa lui era încă din primele zile cea mai
frumoasă din sat, s-au clădit şi celelalte după asemănarea ei. Aceasta
avea o sală comună, spaţioasă şi bine luminată, o sufragerie cu flori în
culori vii, două camere, o curte cu un castan uriaş, o grădină bine
cultivată şi un ocol în care trăiau paşnic caprele la un loc cu porcii şi
găinile. Singurele animale interzise, nu numai în casa aceasta, ci în satul
întreg, erau cocoşii de luptă.

În domeniul ei, Ursula făcea treabă bună ca şi soţul ei într-al său.

Activă, meticuloasă, foarte serioasă, această femeie cu nervii tari, pe
care nimeni n-a putut-o auzi vreodată fredonând o melodie, părea
pretutindeni prezentă, din zorii zilei până la ceasurile târzii din noapte,
însoţită mereu de foşnetul molcom al fustelor garnisite cu volane.
 Macondo deveni satul cel mai bine gospodărit, cel mai harnic dintre
toate satele cunoscute până atunci de cei trei sute de locuitori ai săi.
Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani,
nimeni nu murise încă.

El ştia că spre răsărit se întindea un lanţ de munţi de netrecut şi, de

cealaltă parte a acestor munţi, vechea cetate Riohacha

Această chestiune nul preocupă de loc pe José Arcadio Buendía atunci

când dădu de mare, la capătul altor patru zile de mers, cam la doisprezece
kilometri depărtare de galion. Visările sale se risipiră la vederea acestei
mări de culoare cenuşie, înspumată şi murdară, care nu merita riscurile şi
sacrificiile impuse de aventura sa.
— La naiba! blestemă el. Macondo este înconjurat de ape din toate
părţile!
Multă vreme predomină ideea că Macondo era aşezat pe o peninsulă,
după harta cu totul arbitrară pe care o desenase José Arcadio Buendía la
reîntoarcerea din expediţia sa.

Se produse atunci ceva în el; ceva misterios şi definitiv care-l smulse din
existenţa sa prezentă şi-l făcu să se îndepărteze spre un ţinut neexplorat al
memoriei. În timp ce Ursula se apucă să măture casa, pe care acum era
sigură că nu o va mai părăsi în tot restul vieţii, el continuă să fie absorbit
de contemplarea copiilor săi, cu privirea fixă, până ce ochii i se umeziră
încât trebuia să şi-i zvânte cu dosul palmei, înainte de a scoate un suspin
adânc de resemnare.

José Arcadio, copilul cel mai mare, avea patrusprezece ani trecuţi.
Avea un cap pătrat, părul zburlit şi caracterul încăpăţînat al tatălui său.
Deşi se dezvoltase la fel de repede şi dobândise o forţă fizică
asemănătoare cu a lui, se putea şti încă de pe atunci că era lipsit de
imaginaţie. Fusese zămislit şi născut în cursul acelei treceri penibile
peste munţi, înainte de a se fi întemeiat Macondo, iar părinţii săi
mulţumiră cerului constatând, la naştere, că trupul lui nu avea nici o
parte animalică.
Aureliano, prima fiinţă omenească născută la Macondo, mergea pe
şase ani. Era tăcut şi timid. Plânsese în pântecele maicii sale şi se
născuse cu ochii deschişi. În timp ce i se tăia cordonul ombilical, îşi
întorcea capul în dreapta şi în stânga, reperând toate obiectele care se
aflau în odaie şi privindu-i fix pe oamenii de faţă, cu o curiozitate lipsită
de mirare.
J.a.b. Aşa fu întotdeauna, cu totul străin faţă de
existenţa copiilor săi, fie pentru că socotea copilăria ca pe o perioadă de
debilitate mintală, fie pentru că el însuşi era mereu prea absorbit de
propriile sale speculaţiuni himerice.

"Melchiade a murit". Sub lovitura acestei veşti, José Arcadio Buendía

rămase ca împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o
resimţea, până când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte
spectacole şi până ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet.
Mai târziu, alţi ţigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de
friguri, în dunele de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea
lavei în locul unde era mai adâncă.