Metode de cercetare – curs 3 – anul univ.

2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III

____________________________________________________________________________________________________________________________

Analizele de conţinut
Planul temei
1. Definire şi clasificare
2. Materialul şi obiectivele analizei de conţinut
3. Analiza de conţinut tematică
4. Validitatea şi fidelitatea analizei de conţinut tematice

1. Definire şi clasificare

Analiza de conţinut constă în descompunerea ansamblului unui discurs în elemente simple şi

cuantificarea lor cu scopul clasificării, măsurării sau ierarhizării acestora. Tehnica se referă la analiza
cantitativă a documentelor, urmărindu-se evidenţierea unor teme, tendinţe, atitudini, valori, pattern-uri
având ca mecanism convertirea unui material simbolic calitativ în unul cantitativ.
În general, când se vorbeşte despre analiza de conţinut, se înţelege analiza tematică. Dar aceasta nu
este decât una din multele forme de analize care sunt inventariate la această dată. Analiza tematică este
cea mai veche formă a analizei de conţinut. Tehnica constă într-un decupaj transversal a corpusului
discursiv. Unitatea de decupaj este tema, care reprezintă un fragment de discurs. Fiecare temă este
definită printr-o grilă de analiză a discursurilor, elaborată empiric, iar modul de decupaj rămâne acelaşi
de la un interviu la altul.
O clasificare facilă a analizelor de conţinut, după Quivy şi Campenhoudt (1995), ne trimite la
stabilirea a două categorii: (1) cantitative (extensive, axate pe gruparea unui număr mare de date, cu
scopul de a stabili frecvenţe de apariţie şi corelaţii între ele) şi (2) calitative (intensive, axate pe analiza
detaliată şi complexă a unui număr restrâns de date). O altă clasificare este propusă de Laurence Bardin
(1993) care împarte ansamblul analizelor în trei categorii: (1) formale, (2) tematice şi (3) structurale.
Într-o manieră asemănătoare, teoretizează şi Mucchielli (1988), pornind de la raporturile analizei de
conţinut cu lingvistica tradiţională şi hermeneutica.

Spre lingvistică

Dome- Metode Metode Dome-

niul logico - Metode semantice niul
lingvis- estetice logico - şi herme-
şi semantice structurale
ticii neuticii
formale

Spre hermeneutică

Combinând cele două clasificări (a lui Bardin şi a lui Mucchielli), obţinem următoarea structură
taxonomică:
1
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

I. Analize logico-estetice şi formale (numite de Bardin formale). Analizele formale au în vedere

principalele forme utilizate în discurs şi înlănţuirea discursului. Interesează stilul, figurile retorice,
procedeele habituale, repertoriile lingvistice ale grupurilor şi persoanelor, analiza efectelor narative etc.
Există mai multe tipuri, iar dintre acestea, două sunt mai importante (1) analiza exprimării (stilistică),
care are în vedere analiza comunicării: vocabularul (structură, bogăţie etc.), structura şi lungimea
frazelor, raporturi dintre termeni sau propoziţii etc. şi (2) analiza formulării (enunţiativă), care
presupune analiza dinamicii discursului: secvenţe, repetiţii, rupturi de ritm, ezitări etc.
II. Analize logico-semantice (numite de Bardin tematice). Analizele tematice pun în evidenţă
reprezentările şi judecăţile locutorului, pornind de la câteva elemente constitutive ale discursului. În
mod fundamental, operaţia este una de clasare logică a conţinutului după explicitare. Presupune
clasarea cuvintelor cheie ale unui text sau corpus textual (realizarea indexului), rezumarea conţinutului,
categorisirea răspunsurilor la întrebările deschise, analiza tendinţelor etc. Sunt două variante mai des
utilizate: (1) analiza tematică (tematic-categorială sau categorială), care presupune gruparea temelor
în categorii şi calculul frecvenţelor, ocurenţelor şi (2) analiza tendinţei (evaluativă), care reprezintă
analiza judecăţilor locutorului: frecvenţa diferitelor judecăţi, calculul direcţiei şi intensităţii lor etc.
III. Analize semantice şi structurale (numite de Bardin structurale). Analizele structurale pun
accentul asupra manierei în care elementele discursului sunt aranjate, ajustate, precum şi analiza
conceptelor cheie în relaţie cu ansamblul discursului. Se urmăreşte, totodată, descrierea şi definirea
unui univers particular, individual, sau social şi cultural al emiţătorilor. Dintre ele, câteva tipuri sunt
mai importante: (1) analiza co-ocurenţelor1 (sau analiza de contingenţă), care presupune studiul
asocierii temelor în secvenţe de comunicare şi (2) analiza structurală, care studiază principiile care
organizează elementele discursului de o manieră independentă de conţinut, chiar şi de aceste elemente.
Sub această denumire se găsesc cuprinse multiple forme distincte: analiza structurală propriu-zisă,
analiza relaţiilor de opoziţie, analiza propoziţională a discursului, analiza cognitivo-discursivă etc.

2. Materialul şi obiectivele analizei de conţinut

În conversaţia cotidiană, oamenii fac o analiză de conţinut a discursului interlocutorului sau a altor
mesaje în mod spontan, natural. Deficienţele unei asemenea analize sunt evidente: lipsa de specializare
a analistului, lipsa de antrenament, dezavantajele nesistematizării etc. Analiza de conţinut de care
vorbim este una ştiinţifică, care se desfăşoară după un algoritm, într-o manieră sistematică, operând cu
criterii specifice. În mod concret, analiza de conţinut se realizează preponderent asupra discursurilor
libere, interviurilor, dialogurilor sau documentelor scrise. Toate aceste materiale sunt prezentate
cercetătorului pe un suport fizic: scrisori, acte oficiale, jurnale, reviste, benzi audio, benzi video, date
computerizate etc.
Sunt două clasificări curente ale acestor materiale: după modul de producere şi după numărul
persoanelor implicate. După modul de producere, Jean Maisonneuve şi Margot Duclos diferenţiază
între două domenii ale analizei de conţinut: (1) analiza materialului dat apriori (care cuprinde acel
ansamblu de comunicări sau informaţii care este situat în afara unei metode de cercetare; care de
exemplu, carte, afiş, raport, desen, pictură etc.) şi (2) analiza materialului special creat prin cercetare
(răspunsuri la întrebări deschise dintr-un chestionar, interviuri, protocoale de teste, rezultate ale

1
În general, termenul ocurenţă înseamnă întâlnire, apariţie, circumstanţă întâmplătoare. În lingvistică, semnifică un cuvânt
care apare în text într-o anumită formă flexionară. Pentru analiza de conţinut din psihologie, termenul ocurenţă se referă la
apariţia, întâlnirea unităţii de analiză. Fenomenul de co-ocurenţă presupune apariţia aceleaşi unităţi de analiză sub acelaşi
raport de timp sau loc.
2
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

experimentelor etc.). În ceea ce priveşte clasificarea materialelor după numărul de persoane implicate,
distingem între analiza monologurilor, a dialogurilor, a conversaţiei de grup şi a comunicării de masă.
Considerând materialele analizei de conţinut drept acte de comunicare, Bardin (1993) realizează o
sinteză încrucişând, într-un tabel, două variabile: (1) numărul de persoane implicate în comunicare şi
(2) natura codului şi suportul mesajului.

Număr de persoane implicate în comunicare

Codul şi suportul O persoană Comunicare Comunicare multiplă
Comunicare de masă
(“monolog”) duală (“dialog”) (grup restrâns)
Scrisori,
Note de serviciu într-o Jurnale, cărţi, afişe,
răspunsuri la
Agende, jurnale întreprindere, toate anunţuri publicitare,
Lingvistic scris chestionare,
intime, notiţe comunicările scrise literatură, texte juridice
răspunsuri la teste
schimbate într-un grup etc.
proiective
Delirul bolnavului Interviuri şi Expuneri, discursuri,
Discuţii, conversaţii de
Lingvistic oral mental, relatarea conversaţii de tot emisiuni radio, emisiuni
grup, focus-grupuri
viselor felul TV, cinema, publicitate
Mâzgălituri mai Răspunsuri la Toate comunicările
Iconic (grafisme, mult au mai puţin teste proiective, iconice într-un grup
Cinema, publicitate, afişe,
imagini, fotografii, automate, grafitti, comunicare prin mic (simboluri iconice
televiziune
filme) desene, picturi, imagine între într-o societate secretă,
fotografii două persoane gaşcă, castă etc.)
Alte coduri Manifestări
Comunicări non-verbale către altul (posturi, Mediul fizic şi simbolic:
semiotice (muzică, isterice ale
gesturi, distanţă socială, semnale olfactive, semnalizarea urbană,
obiecte diverse, maladiei mentale,
manifestări emoţionale, obiecte cotidiene, monumente, artă, mituri,
comportamente, posturi, gesturi,
veşminte etc.), comportamente diverse cum stereotipuri, instituţii,
semne patologice ticuri, dans,
ar fi ritualurile sau regulile de politeţe elemente ale culturii etc.
etc.) colecţii de obiecte

Harold Lasswell considera că a descrie obiectivele analizei de conţinut, înseamnă să răspundem la o

serie de întrebări puse de în privinţa comunicării: Cine vorbeşte? Ce se spune? Cui se vorbeşte? Cum se
spune? În ce scop? Cu ce rezultat?

Un astfel de aspect ne trimite la personalitatea emiţătorului. Se regrupează sub această

rubrică analizele având drept obiectiv personalitatea autorului comunicării sau textului,
Cine vorbeşte? studiul caracteristicilor sale psihologice sau sociale, comportamentul verbal, valorile,
cadrele de referinţă, universul său semantic etc.
Aici se studiază caracteristicile propriu-zise ale mesajului. Ne interesează cuvintele,
Ce se spune? ideile, argumentele, concluziile, afirmările şi negările (ceea ce s-ar numi, în general, drept
conţinut).
Această rubrică ne invită să cercetăm caracteristicile receptorului. Destinatarii mesajelor
Cui se vorbeşte? pot fi: o clientelă, grupuri ţintă, un public etc. Ne putem ocupa de aşteptări, valori, mituri,
condiţii psihologice şi sociale ale receptării mesajelor, manipulări etc.
Studiul se îndreaptă spre forma şi vehiculul comunicării. Alegerea suportului (cod, mod
Cum se spune? de prezentare), stil şi figuri de stil, structura mesajului, lizibilitatea mesajului sunt scopuri
ale analizei.
În ce scop? Ne îndreaptă spre obiectivele afişate sau ascunse ale comunicării.
Aici cercetarea vizează efectele comunicării. Ne interesează în ce măsură aceste efecte
Cu ce rezultat? sunt congruente cu scopurile comunicării şi care sunt rezultatele efective ale comunicării,
în măsura în care acestea sunt măsurabile.

Analiza de conţinut poate lua în calcul unul sau mai multe dintre aceste întrebări, important este ca
cercetătorul să-şi definească din start obiectivele propuse.
3
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

3. Analiza de conţinut tematică

Analiza tematică2 este cea mai veche şi cea mai frecvent utilizată tehnică a analizei de conţinut. În
cea mai simplă formă a sa, presupune identificarea şi descrierea principalelor teme care străbat un
corpus discursiv (Ghiglione, Beauvois, Chabrol, Trognon, 1980; Mucchielli, 1988 etc.). Unii autori,
precum Bardin (1993), susţin gruparea temelor pe baza unor reguli în clase, numite categorii tematice.
Din acest motiv, analiza tematică s-a mai numit şi analiză categorială sau tematic-categorială. Însă
organizarea temelor în categorii este opţională.
Cu privire la desfăşurarea acestei analize, în general, se discută următoarele etape: (a) pre-analiza
sau pregătirea materialului; (b) codarea şi analiza propriu-zisă şi (c) interpretarea datelor. În continuare,
vom discuta primele două etape.
a. Pre-analiza
Mai mulţi autori (Mucchielli, 1988; Bardin, 1993) consideră pre-analiza drept o fază de organizare
care are ca obiectiv sistematizarea ideilor de plecare şi alcătuirea unei scheme precise pentru executarea
operaţiilor, a planului de analiză. Prima activitate constă în inventarierea documentelor de analiză, în
vederea primelor impresii, orientări. Puţin câte puţin, munca devine mai precisă în funcţie de
emergenţa unor ipoteze, de proiecţia în materialul lecturat a unor teorii etc.
Cum am precizat anterior, documentele pot fi date apriori (presă, de exemplu) sau obţinute special în
vederea cercetării. Indiferent de provenienţă, ele trebuie să constituie un „univers” clar determinat, care
va conduce la constituirea corpusului supus analizei. În ceea ce priveşte constituirea acestui material, se
recurge la o selecţie a unităţilor, care presupune aplicarea următoarelor reguli (Bardin, 1993): (1)
regula exhaustivităţii (nu trebuie omis nici un material semnificativ din motive de timp, dificultate de
obţinere, costuri etc.); (2) regula reprezentativităţii (la un material prea vast, supradimensionat, se
poate reduce volumul acestuia prin proceduri sistematice); (3) regula omogenităţii (materialul selectat
trebuie să fie omogen cu tema cercetării şi în nici un caz singular) şi (4) regula pertinenţei (textele
supuse analizei trebuie să corespundă scopului, obiectivelor, metodei, populaţiei implicate în
cercetare).
b. Codarea şi analiza propriu-zisă
Codarea este principala operaţie a analizei propriu-zise. Ea presupune o transformare, efectuată după
reguli precise, a datelor brute ale textului. Ole Holsti (1969) definea această operaţiune în felul
următor: codarea este procesul prin care datele brute sunt transformate sistematic şi agregate în
unităţi care permit o descriere precisă a caracteristicilor pertinente ale textului. Organizarea codării
presupune trei faze: (I) decuparea (alegerea unităţilor), (II) enumerarea (alegerea regulilor de
contabilizare) şi (III) clasificarea şi agregarea (alegerea categoriilor sau categorizarea).
I. Decuparea (alegerea unităţilor)
Răspunde la întrebarea: care elemente ale textului trebuie luate în seamă? În acest sens, se vorbeşte
de “unitate de înregistrare” şi “unitate de context”.
a. Unitatea de înregistrare corespunde unui segment de conţinut considerat ca unitate de bază în
vederea contabilizării frecvenţei. Unitatea de înregistrare poate fi de natură foarte variabilă. Există o
anumită ambiguitate în privinţa criteriilor de distincţie a unităţii de înregistrare. Pentru unii, este tema
(cea mai frecventă), pentru alţii cuvântul (dacă se merge pe nivelul lingvistic), iar pentru alţii
propoziţia sau fraza. Dar unitatea de înregistrare poate fi şi persoana (personajul), un eveniment sau, în
cazul analizei de conţinut a operelor de artă sau a desenelor subiecţilor, forma şi culoarea.

2
În cadrul acestui material vom trata analiza de conţinut tematic-categorială, dar se vor face referiri şi la alte tipuri de
analize (a evaluării, a co-ocurenţelor etc.)
4
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

Tema este o idee, o unitate de sens, o remarcă, un cuvânt, o propoziţie, o frază, o situaţie de un
anumit tip care străbate un text, cu mici variaţii. Caracteristica temei este aceea de a putea fi
recunoscută ca atare, indiferent de variaţia, fluctuaţia şi, în general, individualitatea discursului. După
Marie Christine d’Unrug (1974) tema este o unitate de semnificaţie complexă, de lungime variabilă,
care se situează într-o serie de raporturi cu conţinutul textului: (1) o afirmaţie sau o aluzie se poate
constitui într-o temă; (2) o temă poate fi dezvoltată în mai multe afirmaţii; (3) unul şi acelaşi fragment
(afirmaţie) poate trimite la mai multe teme. În acest sens, s-a introdus termenul specificare sau
propoziţie (Ghiglione, Beauvois, Chabrol, Trognon, 1980). Specificarea este aspectul particular al
temei, variaţia de care aminteam mai sus. În fapt, specificările sunt diverse propoziţii care conţin o
temă. Specificarea nu mai reţine decât un element minor (dar definitoriu) din generalitatea elementelor
de mai sus.
b. Unitatea de context serveşte de mijloc de înţelegere pentru codarea unităţii de înregistrare.
Corespunde unui segment de mesaj (text, corpus) cu o talie mai mare decât unitatea de înregistrare.
Astfel, putem avea fraza pentru cuvânt, paragraful pentru temă etc. În majoritatea analizelor, este
necesară o referinţă permanentă a unităţii de înregistrare la unitatea de context. Dacă mai mulţi analişti
lucrează pe acelaşi corpus, un acord prealabil este necesar. De exemplu, în cazul unei analize a
mesajelor politice în care avem teme ca: libertate, ordine, progres, democraţie, societate etc. este nevoie
de context pentru a defini sensul utilizării.
Referinţa la context este foarte importantă în analiza evaluării sau în cea a contingenţei. În aceste
situaţii, chiar talia unităţii de context este importantă. Într-o analiză a evaluării, de exemplu, noi dăm o
anumită valoare pe o scală atitudinală unei teme – e clar că fluctuaţia mărimii contextului duce la
fluctuaţia aprecierii pe scală. La fel şi în analiza contingenţei. Şansa de a găsi o co-ocurenţă
(contingenţă) creşte cu cât mărim talia unităţii de context. Codorii au aşadar datoria să fixeze de la bun
început talia unităţii de context.
Două criterii sunt mai importante în alegerea mărimii unităţii de context: costul şi pertinenţa. Este
clar că o unitate mai mare duce la creşterea timpului necesar re-lecturii, dar o micşorare excesivă duce
la pierderea sensului real. Este necesar, aşadar, un echilibru între cele două criterii. În orice caz, se
recomandă o pretestare a unităţii de context.
II. Enumerarea (alegerea regulilor de contabilizare)
Sunt mai multe tipuri de operaţii circumscrise sferei enumerării. Doar o parte dintre acestea sunt
specifice analizei categoriale (prezenţa/absenţa temei, frecvenţa simplă şi frecvenţa ponderată). Alte
două (intensitatea şi direcţia) corespund analizei evaluării. Ordinea apariţiei temei prezintă importanţă
în cadrul analizei asociaţiilor de termeni, iar co-ocurenţele în analiza de contingenţă.
a. Prezenţa sau absenţa temei. De exemplu, din patru teme care pot fi urmărite în interviurile clinice
ale unor pacienţi, două pot lipsi la unii dintre ei. În cazul acesta, absenţa este un indicator al unei stări.
Ea poate arăta manifestarea unor blocaje sau refulări; de asemenea, mai poate semnifica voinţa
ascunderii unei probleme în faţa terapeutului (o acţiune deliberată, conştientă).
b. Frecvenţa simplă. Este măsura cea mai frecventă. Ea corespunde postulatului următor (valabil în
anumite cazuri, dar nevalabil în altele): importanţa unei unităţi de înregistrare creşte cu cât creşte
frecvenţa sa de apariţie. Acest postulat mai are un corolar: itemii sunt echivalenţi ca valoare în ochii
subiecţilor şi, implicit, ai analiştilor.
c. Frecvenţa ponderată. Dacă presupunem că o temă este mai valoroasă, mai importantă în sine
decât alta, pentru a vedea locul ocupat în economia discursului, trebuie să apelăm la un sistem de
ponderare. La patru elemente (a, b, c, d), ponderarea poate fi a=1, b=2, c=1, d=2. Dacă contabilizăm
frecvenţele şi aplicăm ponderarea, rezultă un posibil clasament (exemplu): a=5 (din frecvenţa 5 x
ponderarea 1), b=6 (din 3 x 2), c=3 (3 x 1) şi d=8 (4 x 2). Ponderarea poate corespunde unei decizii
apriorice sau poate fi luată ca urmare a evaluării prin intermediul unităţii de context.
5
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

d. Intensitatea. Există situaţia în care un element al textului (o temă) apare cu mai multe grade de
intensitate (corespunzând unor variaţii semantice sau formale din sânul unei aceleaşi clase). De
exemplu, într-o cercetare psihoterapeutică, ne interesează nivelul încrederii în terapie, speranţa de
vindecare de la începutul curei. Derulăm mai multe interviuri clinice cu un lot de pacienţi pe aceeaşi
afecţiune psihică. Pentru codare, alegem mai multe dimensiuni ale conceptului (a, b, c, d), ca de
exemplu încrederea în tehnica terapeutică (a), încrederea în terapeut (b), motivaţia de participare (c),
ajutorul din partea familiei (d) etc. Fiecare dimensiune (temă) va fi operaţionalizată în trei grade de
intensitate (mare, medie, mică), notate cu valori de la 1 la 3. Pe un text (interviu) putem obţine o
structură, de exemplu, de tipul: a1, b1, c2, b2, c1, b3, d3, d1, a2. Acest fapt ne permite o dublă
evaluare: (1) pe de o parte putem calcula un scor global al subiectului în cazul în care admitem o
egalitate relativă între dimensiuni (şi atunci avem 16); ulterior putem calcula punctaje globale pe loturi,
stabili diferenţe statistice etc. şi (2) pe de altă parte putem calcula valoarea pe temă. În cazul de mai
sus, a=3, b=6, c=3, d=4. Acestea sunt frecvenţe calculate în funcţie de intensitate.
e. Direcţia. Intensitatea evaluată mai sus poate fi şi polarizată, orientată, direcţionată. Direcţia poate
fi neutră, favorabilă sau defavorabilă. De exemplu, într-un studiu asupra atitudinii faţă de o anumită
terapie, putem apela la o scală simplă, de la foarte favorabilă la foarte defavorabilă
(+3__+2__+1__0__-1__-2__-3). Toate unităţile de înregistrare vor fi evaluate prin intermediul acestei
scale. La sfârşit, se poate calcula suma algebrică. Pentru a complica modelul se poate opera şi o
ponderare.
f. Ordinea apariţiei. Ordinea de apariţie a unor teme într-un interviu sau într-o sarcină de asociere de
termeni şi expresii prezintă, de asemenea, importanţă. Cercetătorii consideră, în special pentru interviul
non-directiv, că la personalităţile instabile sau obsesive, apare apelul imediat la temele dominante ale
discursului. Nu întotdeauna şi pentru orice afecţiune clinică este valabilă această ipoteză. Însă, în cazul
în care este admisă, se poate face o ponderare şi în funcţie de ordinea de apariţie. Prima temă apărută
va avea ponderea cea mai mare, iar următoarele din ce în ce mai mică. Calculele se fac ca mai sus.
g. Co-ocurenţa. Co-ocurenţa este prezenţa simultană a două sau mai multe unităţi de înregistrare în
aceeaşi unitate de context. Analiza co-ocurenţelor dă seamă de distribuţia temelor şi de asociaţia dintre
ele. Postulatul de bază este următorul: dacă temele sunt asociate în acelaşi context verbal, ele trebuie să
fie asociate într-un fel sau altul şi în mintea vorbitorului. Trei aspecte se pot verifica: asocierea (ceea ce
s-a descris mai sus), echivalenţa (când cei doi termeni apar împreună cu funcţie de substituire a unuia
cu altul) şi opoziţia sau excluderea (un element nu apare niciodată unul cu altul în aceeaşi unitate de
context).
III. Clasificarea şi agregarea (alegerea categoriilor sau categorizarea)
Categorizarea este operaţia de clasificare a elementelor constitutive ale discursului printr-o
diferenţiere şi apoi o regrupare pe gen (analogie) după criterii în prealabil definite. Categoriile sunt
rubrici sau clase de elemente care adună sub un titlu generic, în grupări, unităţi de înregistrare care au
caracteristici comune. Categoria tematică are un grad mare de generalitate şi se referă la aspectele
fundamentale, centrale, ale discursului. Într-o categorie tematică sunt cuprinse mai multe teme, asociate
ideii centrale, care fundamentează categoria.
Categoriile au menirea de regrupa, a sistematiza unităţile de informaţie identificate în documente şi
extrase în vederea cercetării. Există două riscuri în legătură cu stabilirea categoriilor de analiză. Unul
este de a stabili categorii prea fine, prea înguste sau particular individuale, în care realitatea investigată
se găseşte aproape în întregime (teme singulare, nesemnificative, pierdute în diversitatea celorlalte, cu
frecvenţă slabă). Cel de-al doilea este de a stabili categorii prea generale, adică prea largi, care cuprind
teme prea eterogene. Stabilirea unui număr redus de categorii uşurează munca cercetătorului, dar există
riscul tratării prea grosiere a informaţiei.
Cercetătorii admit trei modalităţi de abordare a analizei, din perspectiva categoriilor:
6
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

 Analiza deschisă (demers inductiv) (metoda grămezii). Nu există categorii prestabilite, ele se
definesc treptat, pe măsură ce apar tipuri noi de informaţii, de teme, unităţi de semnificaţie. Acestea
sunt elaborate în funcţie de înrudirea, similitudinea sau regruparea lor naturală.
 Analiza închisă (demers deductiv) (metoda cutiilor sau a sertarelor). Presupune existenţa unor
categorii prestabilite, formulate de către cercetător, în care vor fi regrupate temele şi specificaţiile.
Există riscul ca acest sistem de categorii să nu fie bine adecvat scopului cercetării sau materialului
de analizat. Este preferabil ca el să fie experimentat deja în alte împrejurări.
 Analiza mixtă (demers combinat). Presupune atât existenţa unor categorii prestabilite, cât şi
identificarea altor categorii pe parcurs. O altă modalitate mixtă e să se utilizeze categorii
prestabilite şi să se lase la nivelul conţinutului temele şi specificările. Prin urmare, temele ar rezulta
din analiza conţinutului.
Cercetătorul trebuie să-şi adapteze grila de categorii la tipul de material utilizat. Spre exemplu, într-
un fel se face o analiză pe materialele documentare (care au un stil de redactare oficial, eliptic,
sistematizat) şi altfel se realizează acelaşi lucru pe un interviu nestructurat, clinic (care are un stil liber,
multe paranteze, repetiţii etc.). În primul caz, grila poate fi mai precisă, stabilită din start şi materialul
poate fi analizat în detalii, în timp ce în al doilea caz, situaţia poate sta invers.
În stabilirea temelor şi categoriilor de analiză trebuie să respectăm anumite criterii (Bardin, 1993):
(1) excluderea mutuală (o informaţie nu poate fi clasată decât într-o singură temă sau categorie), (2)
exhaustivitatea (întreg conţinutul materialului trebuie clasificat şi categoriile trebuie să permită
încadrarea întregului material), (3) obiectivitatea şi fidelitatea (categoriile trebuie să permită
clasificarea materialului într-o manieră care să depindă cât mai puţin posibil de subiectivitatea
analistului); (4) pertinenţa (categoriile trebuie să fie adecvate scopului urmărit de temă şi conţinutului
documentelor, să existe o adecvare a etichetei categoriale) şi (5) omogenitatea (trebuie să existe
aceleaşi criterii şi principii de clasificare a materialului indiferent de analişti sau de categorii).
Exemplul 1 (de analiză deductivă). Analiza unei stări psihologice
Gottschalk şi Hoigaard (1986) au încercat să măsoare prin intermediul unei grile de analiză,
prestabilită, gradul de manifestare a unei stări sau sentiment psihologic. Aceste grile pot funcţiona
asupra unor producţii verbale diversificate: scrisori, autobiografii, literatură, teste proiective, interviuri
psihoterapeutice etc. Un anume număr de stări psihologice pozitive sau negative face obiectul grilei:
anxietate, mânie, depresie, sociabilitate, ostilitate, perceperea interacţiunilor interpersonale, costuri
psihologice ale unui eveniment etc. Fiecare stare este operaţionalizată, la rândul ei, prin intermediul
unor sub-categorii. În cazul sub-categoriei depresiei, avem următoarele:
Toate menţiunile privitoare la lipsa şansei, nefericire, succesul altora, lipsa
Lipsa speranţei
stimei, încrederii, sentimentul de disperare, pesimism, descurajare etc.
Sentimentul de culpabilitate, sentimentul de ruşine, ostilitatea dirijată spre
Acuzarea eului
sine, ideile de suicid, automutilare, decepţie şi regret etc.
Ipohondrie, perturbarea somnului, tulburări sexuale, dureri de cap, pierderea
Îngrijorări psihosomatice
energiei etc.
Angoasă şi separare Abandon, pierderea dragostei, respingere etc.
Ostilitate dirijată spre
Impulsul de a omorî, a răni, a deprecia sau blama pe altul etc.
celălalt

Exemplul 2 (de analiză inductivă). Violenţa în România postcomunistă

Grila se construieşte pe parcurs, pe măsură ce analiza înaintează. Putem avea următoarele elemente
identificabile în interviurile subiecţilor:

7
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

1. Categorii posibile (pot apărea în ghidul de interviu): explozia fenomenului delincvenţial, tipuri
noi de violenţă, violenţa la adolescenţi, problema recidiviştilor, atitudinea poliţiei etc.
2. Teme posibile (în acest exemplu, sunt de la prima categorie şi se stabilesc după producerea
materialului, reprezentând o expresie a analizei acestuia): delincvenţa în continuă creştere, delincvenţa
extinsă la alte vârste, categorii sociale, delincvenţa la ţară, delincvenţa neraportată etc.
3. Specificări posibile (în acest exemplu, se referă numai la prima temă, cea cu delincvenţa în
continuă creştere): “cred că a crescut delincvenţa în ultimul timp”, “tot mai mulţi oameni încalcă
legea”, “puşcăriile nu mai încap de delincvenţi” etc.

Categoria Tema Specificările

1. Delincvenţa “A crescut delincvenţa în ultimul timp” (3A, 6B, 24A, 16B etc.)
în continuă “Tot mai mulţi oameni încalcă legea” (11B, 12B, 45A etc.)
creştere “Puşcăriile nu mai încap de delincvenţi” (18A, 11B etc.)
1. Explozia 2. Delincvenţa
fenomenului extinsă la alte idem
delincvenţial vârste
3. Delincvenţa
extinsă la alte idem
categorii sociale

Unii autori fundamentează, în tabel, alte coloane pentru componentele analizei: stabilirea temelor
principale (eliminându-se categoriile), repartizarea specificărilor, precizarea interpretării, remarci
diverse etc. Însă, indiferent de situaţie, metoda de lucru este aceeaşi, respectiv materialul se transferă în
tabele având rubrici care să cuprindă diverse elemente de analiză. Aceasta este o muncă foarte
laborioasă, consumând timp, energie. Este bine să se lucreze în echipă, deşi prezenţa mai multor
analişti poate produce un număr ridicat de erori. Dezavantaje pot exista şi într-un caz şi în altul.
Ceea ce este cu adevărat important, la introducerea datelor în tabele, este să se noteze codificat
subiectul care a făcut specificarea respectivă (spre exemplu, în tabel, 3A semnifică subiectul nr. 3 din
grupul A, iar 6B semnifică subiectul nr. 6 din grupul B; grupurile sunt separate prin intermediul unei
variabile, de gen, de exemplu). Astfel se va putea realiza o tratare statistică, ulterioară, corectă, a
datelor.

4. Validitatea şi fidelitatea analizei de conţinut tematice

a. Validitatea
Validitatea depinde de pertinenţa categoriilor şi unităţilor de înregistrare alese (teme, specificaţii).
Criteriul fundamental al validităţii este coerenţa internă a acestor elemente care se asigură cu
respectarea principiilor amintite mai sus. Validitatea poate fi verificată înainte de realizarea analizei
propriu-zise, dar se poate face şi după.
Verificarea validităţii înainte de demersul analitic se realizează prin două metode (după Bardin): (1)
intervenţia experţilor (un grup de specialişti în domeniul respectiv este invitat să evalueze setul de
categorii din perspectiva cuprinderii domeniului, a reprezentativităţii acestuia pentru tema aleasă,
denumirea şi forma de prezentare etc.) şi (2) consultarea mai multor analişti între ei (este o metodă mai
puţin sigură şi constă în combinarea mai multor propuneri de grile de analiză, elaborate independent şi
avansate de fiecare analist). Verificarea validităţii după analiză este relativ mai simplă; primul lucru
care atrage atenţia este în ce măsură categoriile elaborate se suprapun peste corpusul discursiv.
Validitatea poate fi îmbunătăţită pe parcurs, anulând anumite categorii sau introducând altele noi.

8
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
 Metode de cercetare – curs 3 – anul univ. 2022-2023, specializarea Jurnalism, anul III
____________________________________________________________________________________________________________________________

b. Fidelitatea
Evaluarea fidelităţii analizei are în vedere: (1) fidelitatea între cercetători (dacă sunt antrenaţi mai
mulţi analişti în acelaşi studiu, atunci rezultatele lor trebuie să fie uniforme şi constante, omogene,
comparabile sub acelaşi raport, pentru aceleaşi date şi categorii) şi (2) fidelitatea analizei aceluiaşi
analist (are în vedere constanţa, omogenitatea, comparabilitatea datelor furnizate de acelaşi analist dar
pentru documente, interviuri diferite sau etape diferite ale analizei).
Pentru a evita distorsiunile, primele analize trebuie făcute în comun. Este recomandabil, când un
cercetător lucrează cu o echipă, să se urmeze câteva etape preliminare: (1) analiza demonstrativă
realizată de cercetător a unuia sau a două interviuri; (2) analizarea a două sau trei interviuri în grupuri
de câte trei analişti, membri ai echipei; (3) analizarea a două interviuri (aceleaşi), dar în mod individual
şi (4) controlul fidelităţii analizei tematice. Controlul are o dublă natură: (1) asupra fidelităţii (unul şi
acelaşi interviu trebuie analizat de mai mulţi membri ai echipei) şi (2) asupra omogenităţii (fiecare
analist trebuie să reanalizeze două interviuri analizate deja de colegii săi).
În funcţie de precizia dorită, controlul poate fi apreciat la simplă vedere-comparare, dar şi
matematic. Această a doua metodă se bazează pe calculul indicelui H, de coerenţă între două analize
tematice (A şi B). Formula de calcul este H = n x 2 / i + j, unde i = numărul de specificări relevate de
analiza A, j = numărul de specificări relevate de analiza B şi n = numărul comun de specificări ale celor
două analize. De exemplu, la A de 10, B de 7, n de 5, indicele H este de 0,58. Indicele este acceptabil
dacă este superior lui 0,7. În cazul de mai sus, nu este. În această situaţie, avem câteva posibilităţi:
reluarea instructajului, eliminarea analistului deviant sau dublarea analistului deviant de către altul mai
capabil. Formula este valabilă nu numai pentru specificări, ci şi pentru teme sau categorii.

9
Curs elaborat de către conf. dr. Mihai Curelaru din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi