GENUL JUGLANS

Caractere generale de diagnoză

- Sunt specii arborescente, cu înrădăcinarea, de regulă, pivotantă
- lujerii, caracteristic, au măduva largă, lamelar întreruptă. Mugurii alterni, uneori suprapuşi câte doi, cu 2-4 (5) solzi, cei terminali ovoizi, cei laterali
globuloşi; cicatricele mari, cu trei grupe de urme fasciculare.
- frunzele imparipenat compuse, aromate, cu foliolele laterale opuse sau imperfect opuse, pe margine întregi sau serate, după specie.
- florile unisexuat-monoice
o mascule în amenți (formați din toamna anului precedent), care se dezvoltă primăvara în amenți lungi, pendenți, multiflori, axiali (fiecare floare
cu perigon din 2-4 lacinii, o bractee şi două bracteole şi 8-40 de stamine);
o femele solitare/grupate în raceme terminale (au ovarul cu două stigmate răsfrânte şi încrețite, perigonul alcătuit din 3-4 lobi, un involucru
alcătuit, ca şi la florile mascule, dintr-o bractee şi două bracteole). Înflorirea are loc în intervalul aprilie-mai.
- fructul este o drupă neregulat dehiscentă sau indehiscentă, cu sâmburele lemnos şi neregulat brăzdat.
- germinația este hipogee.
Juglans regia Juglans nigra
Nuc comun, Nuc Nuc negru, Nuc negru american
MORFOLOGIE
Arbore de până la 30 m, arborii izolați cu tulpina scurtă, gâlmoasă, dar relativ Arbore de până la 40-45 (50) m, cu tulpina bine conformată în masiv, dreaptă,
dreaptă în masiv. bine elagată.
Scoarța mult timp netedă, cenuşie-argintie, apoi cu ritidom subțire, cenuşiu- Formează ritidom de la vârste mici, brun-întunecat, adânc brăzdat.
închis, cu crăpături rare.
Înrădăcinarea pivotantă, iar rădăcinile laterale ajung adeseori la distanțe mari, Înrădăcinarea pivotantă.
de peste 10 m si suculente
Lujerii-au măduva largă, lamelar întreruptă, Lujerii-au măduva largă, lamelar întreruptă
-viguroşi, bruni-verzui, glabri, lucitori, cu miros aromat. -nelucitori, pubescenți, toamna glabrescenți, devenind verzi-bruni.
Mugurii-alterni, negricioşi/cenuşii-închis, cu solzi fin tomentoşi. Mugurii-alterni, cenuşii-tomentoşi, cei laterali sunt solitari/suprapuşi, aflați
-terminali sunt ovoizi-globuloşi şi de circa 6-7 mm lungime în contact cu partea superioară a cicatricei.
-laterali globuloşi şi mici (3-4 mm).
Cicatricele frunzelor sunt mari, în formă de potcoavă, cu trei grupe de urme
fasciculare.
Frunzele-imparipenat-compuse, aromate Frunzele-imparipenat-compuse,
-cu 5-9 (11) foliole asimetrice, mari, de 6-12 cm, acute/scurt -cu foliole mai multe decât la nucul comun (15-23), dar mai mici, de
acuminate, pe margine întregi, glabre, pe dos cu smocuri de peri în axilele
4-12 cm, ovat-oblongi/ovat-lanceolate, aproape egale ca mărime (cu excepția
nervurilor. celei terminale care este mai mică), la bază rotunjite şi pe margini sunt
neregulat serate; pe față, la început scurt pubescente, apoi glabre, pe dos des
pubescente şi glanduloase.
Florile unisexuat-monoice Florile unisexuat-monoice
- mascule în amenți (formați din toamna anului precedent), care se - mascule în amenți (formați din toamna anului precedent), care se
 dezvoltă primăvara în amenți lungi, 8-10 (12) cm, pendenți,
multiflori, axiali (fiecare floare cu perigon din 2-4 lacinii, o bractee
şi două bracteole şi 8-40 de stamine); groşi, negricioşi/verzi-
negricioşi.
- femele terminale, sesile (fara codita), câte 1-4, cu stigmate
divergente, răsfrânte, purpurii sau verzui.
Fructele- drupe, sferice/elipsoidale, de 4-5 cm
-cu înveliş exterior cărnos, verde, care crapă neregulat la maturitate
şi este dehiscent.
-Nuca este ovoidă/elipsoidală, la vârf scurt rostrată (cu o prelungire
scurtă, acută), are suprafața neregulat-brăzdată. Sâmburele lemnos şi neregulat
brăzdat. Sămânța mare, albă, acoperită de o pieliță subțire. Este incomplet
divizată în doi lobi prin pereți subțiri, pieloşi.
Germinația este hipogee.
Juglans regia-Nuc comun, Nuc
AREAL
În țara noastră a fost foarte mult cultivat, de la câmpie până la circa 800 m
altitudine, cu frecvență mai mare la dealuri, în zona de podgorie. Apare uneori
şi subspontan, ca în Banat, în Subcarpații Olteniei, în Transilvania ş.a.
ECOLOGIE
Nucul este o specie pretențioasă față de condițiile staționale.
Stare de vegetație mai bună realizează în zone cu climă dulce, cu ierni blânde,
ferite de geruri mari, ferite de înghețuri (înghețurile târzii sunt greu suportate,
deoarece afectează atât mugurii foliari, cât, mai ales, pe cei floriferi, iar cele
timpurii pot afecta lujerii încă incomplet lignificați). Contraindicate pentru
cultura nucului sunt stațiunile cu vânt, în zone cu vânturi reci şi uscate.
Este pretențios şi față de condițiile edafice
Prefera solurile bogate, profunde, fertile, revene/ revene-jilave (mezohigrofit).
Optimul său edafic este asigurat mai ales în stațiunile din lunci. Solurile
excesiv de umede, ca şi cele uscate, compacte sau acide nu-i sunt favorabile
(preferă solurile cu reacție slab acidă spre alcalină – pH între 6,5 şi 7,5). Deşi
nu manifestă preferințe față de substratul litologic, stare de vegetație activă
înregistrează pe soluri formate pe calcare, mai ales înspre limita altitudinală
dezvoltă primăvara în amenți lungi, pendenți, multiflori, axiali
(fiecare floare cu perigon din 2-4 lacinii, o bractee şi două bracteole
şi 8-40 de stamine);
- femele stau, de regulă, câte 2-5.
Fructele-drupe sferice/piriforme, de 3,5-5 cm , până la maturitate verzi-gălbui,
pubescente, apoi negre, cu învelişul extern cărnos şi nedehiscent;
-Nuca aproape globuloasă, de 3-4 cm, puțin turtită lateral, brusc
mucronată, neregulat brăzdată, foarte tare, cu pereții groşi, lemnoşi, conține un
miez mic, amărui în stare crudă.
Germinația este hipogee.
Juglans nigra-Nuc negru, Nuc negru american
Specie alohtonă, originară din estul şi sud-estul Americii de Nord.
În țara noastră s-a introdus încă de la sfârşitul secolului trecut prin păduri-parc
(ca la Comarova-Mangalia), dar şi în plantații efectuate în fondul forestier,
cum sunt cele de la Săcuieni-Bihor (circa 50 ha), Zăvoi-Hereasca (Ocolul
Silvic Snagov), Fântânele (Bacău), Lighed (județul Timiş), Moldova Nouă şa.
Plantațiile cele mai importante se află în raza județelor Arad, Bihor, Bacău,
Buzău, Vâlcea, Timiş, Ilfov, Olt, Suceava însumând în total circa 260 ha.
Nucul negru este pretențios față de condițiile staționale.
Cultura sa fără riscuri, în arborete de mare randament, nu se poate face decât
în regiunile de câmpie şi coline, în zone cu climat blând, ferite de înghețuri
timpurii sau târzii, cu veri lungi şi călduroase (până la circa 500 m altitudine).
Realizează performanțe productologice foarte bune pe solurile aluvionare
din lunci, profunde, bogate în elemente minerale, humifere, permeabile,
nisipo-lutoase sau lutonisipoase, cu apa freatică accesibilă.
-Suportă şi inundații, dar de scurtă durată. În stațiunile de luncă,
productivitatea arboretelor este corespunzătoare doar pe soluri bogate,
humifere, constant aprovizionate cu apă. Vegetează slab pe soluri grele,
îndesate, de tipul celor pseudogleice sau gleice, ca şi pe cele cu exces de săruri
de sodiu, aşa cum a rezultat din comportarea unor plantații efectuate în județul
Arad.
superioară de cultură. Are temperament mai de lumină decât nucul comun, reliefat prin
Are temperament mijlociu, semiombrofil, rezistând mai bine la dimensiunile mici ale coroanei în condiții de arboret.
umbră decât nucii exotici americani. Starea de masiv încheiat nu-i prieşte, mai
ales după faza tinereții, când se dezvoltă mult mai bine în plină lumină.
Ribes nigrum
Coacăz negru
MORFOLOGIE
Arbust de 1-2 m înălțime, cu tulpini erecte, viguroase, cenuşii-negricioase, cu rădăcini adventive la bază.
Lujerii viguroşi, nespinoşi, în tinerețe cenuşii-gălbui, cu scoarța greu mirositoare, crăpată uşor spre baza lujerilor maturați. Mugurii ovoizi, scurt pedicelați,
bruni-roşcați, cu solzi ciliați la vârf.
Frunzele-subrotunde, de 5-10 cm, 3-5 palmat lobate, cu lobi triunghiulari, acuți, neregulat dublu serați.
-Sunt nelucitoare, pe fața superioară glabre, iar pe cea inferioară pubescente, în lungul nervurilor cu numeroase glande punctiforme, galbene
strălucitoare.
Florile-hermafrodite, campanulate, câte 5-10 într-un racem de 3-5 (8) cm lungime.
-Sunt verzui la exterior şi roşietice la interior. Pedicelii deşi, glabri sau păroşi. Receptaculul este păros
Fructele, bace sferice de circa 1 cm, negre, glandulos punctate, cu gust relativ neplăcut, dar comestibile (conțin vitaminele C, P, A şi B). Se coc prin iulie.
AREAL
Arbust autohton originar din ținuturile centrale şi nordice ale Europei şi din Asia.
La noi se cultivă mult ca arbust fructifer şi de interes farmaceutic, pentru fructele sale cu conținut ridicat în vitamine şi cu efecte curative în bolile de inimă
şi de stomac. Se întâlneşte şi ca specie spontană, începând din luncile înalte ale râurilor până în zona montană, mai ales în Transilvania şi Moldova.

ECOLOGIE
Rezistă bine la ger şi înghețuri (relict glaciar)
Preferă solurile cu multă umiditate, revene până la umede, din zăvoaie, lunci, depresiuni cu apă stagnantă, de-a lungul apelor, pe soluri grele, argiloase, gleizate
sau pseudogleizate. Suportă bine umbrirea.
 GENUL RUBUS
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbuşti şi subarbuşti. Unele specii sunt târâtoare sau cățărătoare, cu tulpinile şi lujerii ghimpoşi şi/sau cu peri mai mult sau mai puțin rigizi, mai
rar glabri. La baza mugurilor se păstrează restul uscat al pețiolului.
Frunzele sunt alterne, obişnuit compuse, cu 3-7 foliole.
Florile hermafrodite, mai rar unisexuate, obişnuit în inflorescențe pauciflore, rar solitare, de regulă cu învelişul floral pe tipul cinci, staminele şi
carpelele numeroase, iar receptaculul este alungit.
Fructele rezultate dintr-o floare sunt apocarpice (fruct format din mai multe carpele libere), multiple, cărnoase (pluridrupe, mai rar pluriachene). Dintre
numeroasele specii de Rubus de la noi, mai importante pentru flora forestieră sunt: R. idaeus, R. hirtus şi R. caesius.
Rubus idaeus Rubus hirtus Rubus caesius
Zmeur Mur târâtor, Rugi Mur de câmp
MORFOLOGIE
Specie de 1-2,5 m înălțime, sub formă de tufe cu Arbust târâtor, formând tufe mult ramificate, Specie subarbustivă, ± târâtoare. Are tulpinile şi
tulpini numeroase, erecte, cu vârful arcuit. scunde, ± târâtoare, cu tulpinile roşietice, violacee lujerii verzi-brumării, cu peri şi ghimpi rari, subțiri,
sau verzi, glandulos-păroase şi ghimpoase; ghimpii scurți, moi
sunt rigizi, rari, aciculari, subțiri, foarte înțepători.
Lujerii sunt geniculați, verzi-cenuşii, uneori glabri,
alteori ± acicular-ghimpoşi (de regulă ghimpii sunt
localizați spre partea inferioară a tulpinilor).
Frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 Frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu 3 (5) Frunzele alterne hibernante, imparipenat-compuse,
foliole pe tulpinile sterile (cele de un an) şi trifoliate foliole de formă variabilă, ovate/lat ovate (foliola trifoliate; foliolele de 3-7 cm lungime, subțiri, lat
pe cele fertile. Foliolele sunt ovate, cu vârful terminală, de obicei, mai mare, obovată), pe ovate, acute sau scurt acuminate, la bază slab
acuminat sau acut, pe margini inegal dublu-serate, margine inegal serate, cu vârful acut sau scurt cordate sau rotunjite, pe margine neregulat-dublu-
pe față verzi, glabre, pe dos alburiu-tomentoase acuminat, baza slab cordată sau rotunjită, pe față serate, adesea asimetric lobulate, verzi pe ambele
(frunzele de pe exemplarele umbrite sunt de nuanță verzi-închis, păroase, pe dos verzi-deschis, moi şi fețe.
ceva mai închisă pe dos, surii). des păroase. Frunzele sunt hibernante (rămân
verzi iarna).
Florile sunt mici, albe, lung pedunculate, reunite în Florile sunt tot mici şi albe, în raceme terminale Florile albe, mici, dispuse în corimbe scurte,
raceme pauciflore. Apar prin mai-iunie. pauciflore. Înfloreşte din iulie până în septembrie pauciflore. Înflorirea are loc pe tot timpul verii
(de obicei florile tardive nu mai sunt fecundate).
Fructele (fruct format din mai multe carpele libere) Fructele, pluridrupe negre, comestibile, detaşabile Fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui-brumate,
apocarpice, multiple, constituie o pluridrupă de pe receptaculul alungit sub formă de con. acrişoare, nedetaşabile de pe receptacul, mature
globuloasă, la maturitate roşie, suculentă, dulce, prin august-septembrie
uşor detaşabilă de pe receptaculul alungit sub formă
de con. Se coc vara, mai repede sau mai târziu, după
stațiune.
 Rubus idaeus-Zmeur
AREAL
La noi în țară este comună în toată zona forestieră
cuprinsă între dealuri şi limita superioară a pădurii,
îndeosebi în luminişuri, rarişti, pe taluzuri de
drumuri forestiere, din apropierea albiilor văilor
până în zona superioară a versanților.
ECOLOGIE
Se instalează foarte repede, formând tufărişuri
caracteristice în parchete, după exploatarea masei
lemnoase, deoarece dispune de o foarte mare
capacitate de drajonare şi lăstărire, fiind totodată
specie heliofilă şi nitrofilă (iubitoare de azot
rezultat din descompunerea resturilor organice
rămase după exploatare; de aceea, se instalează
chiar şi pe cioate sau trunchiuri, căzute pe sol, în
fază avansată de descompunere).
Rezistă foarte bine la ger şi are exigențe mari față
de umiditatea din sol (nu însă în exces – specie
mezofită), consumând cantități mari de apă.
Vegetează bine pe soluri trofice, bogate în humus.
Zmeurul este o specie indicatoare de soluri
bogate, bine aprovizionate cu apă şi azot.
Fructifică abundent, mai ales în plină lumină
Rubus hirtus-Mur târâtor, Rugi Rubus caesius-Mur de câmp
Specie autohtonă, cu areal european şi vest-asiatic. Specie autohtonă, cu areal eurasiatic. La noi apare
La noi se întâlneşte începând din gorunete, unde sporadic la dealuri şi, mai ales, în ținuturile
apare însă mai rar, dar mai ales în ținuturile montane inferioare, fiind însă o specie comună la
montane, în făgete, amestecuri de răşinoase cu fag câmpie, îndeosebi în lunci şi zăvoaie, pe soluri
şi molidişuri. aluvionare, hidromorfe (gleiosoluri, hidrisoluri
etc.). Se întâlneşte în Lunca şi Delta Dunării, în
luncile inferioare, în păduri rărite, la liziere, în
tufărişuri din afara pădurilor ş.a.
Rezistă foarte bine la ger şi înghețuri şi preferă Specie iubitoare de căldură, cu afinitate față de
versanții cu expoziție umbrită, cu multă umiditate solurile bogate, eubazice, humifere, bine
în atmosferă şi în sol, fiind o specie mezohigrofită- aprovizionate cu apă, chiar temporar inundabile.
mezofită. De aceea, apare adeseori spre fundul Suportă bine solurile compacte, gleice sau
văilor şi în treimea inferioară a versanților, rar mai pseudogleice.
sus.
Preferă solurile bogate în baze de schimb, revene-
jilave sau jilav-umede, moderat acide, cu mull sau
cu mull-moder.
Are temperament de semiumbră, dar se poate
dezvolta şi în plină lumină, ca în parchete. În
condiții de umbrire accentuată fructifică slab.
Tulpinile sunt târâtoare, ceea ce face ca asociațiile
dese pe care le formează în parchete, după
exploatarea masei lemnoase, să îngreuneze foarte
mult dezvoltarea semințişurilor naturale şi
reintroducerea prin plantații a speciilor dorite.
 GENUL ROSA
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbuşti erecți, cățărători sau chiar târâtori, cu tulpinile şi lujerii cu ghimpi rigizi, care provin din epidermă.
Frunzele imparipenat-compuse, alterne; caracteristic, stipelele persistente, concresc cu baza pețiolului.
Florile hermafrodite, cu învelişuri florale complete, pe tipul 5. Sepalele sunt întregi sau divizate (spintecate la vârf), persistente sau căzătoare la maturitatea
măceşei. Receptaculul este format din numeroase carpele libere, adâncit sub formă de cupă sau de urnă şi, la maturitate, devine cărnos, rezultând învelişul
extern al fructului fals multiplu (măceaşa), care închide la interior numeroase achene mici şi păroase.

Rosa canina (Rosa dumalis) Rosa pendulina (R. alpina, R. Rosa spinosissima (R. Pimpinellifolia)
Măceş, Răsură cinnamomea) Măceş
Măceş de munte
MORFOLOGIE
Arbust de până la 2-3 m înălțime; formează tufe cu Arbust de până la cca. 1 m înălțime, cu ramurile Arbust de 0,5-1 m înălțime, sub formă de tufă, cu
ramurile arcuite. divergente/pendule, caracteristic, lipsite adesea de tulpini numeroase, erecte
spini, mai ales cele florifere.
Lujerii glabri, verzi/bruni-roşcați, cu mugurii mici, Lujerii bruni-închis/bruni-roşcați, au, ca şi
ovoizi-globuloşi, roşcați şi ghimpi puternici, tulpinile, numeroşi ghimpi, patenți, inegali,
recurbați, comprimați lateral, lățiți la bază (ghimpii subulați, în amestec cu peri rigizi, glanduloşi.
se găsesc şi pe tulpină).
Frunzele imparipenat-compuse, alterne, cu Frunzele imparipenat-compuse, alterne, cu Frunzele imparipenat-compuse, alterne, cu
stipelele persistente, concresc cu baza pețiolului, cu stipelele persistente, concresc cu baza pețiolului, cu stipelele persistente, concresc cu baza pețiolului, cu
7 foliole ovate sau eliptice, de 2-4 cm, cu marginile 7-9 (11) foliole ovate sau eliptice, de 2-6 cm 5-11 foliole mici, de cca. 1-1,5 cm lungime, eliptice
simplu şi imperfect-dublu-serate, glabre pe ambele lungime, la vârf obtuze sau rotunjite, pe margine sau subrotunde, pe margine glandulos-serate, glabre
fețe. mărunt simplu/dublu glandulos serate, pe față
glabre, iar pe dos alipit păroase, mai ales pe nervuri.
Florile hermafrodite, terminale, solitare/câte 2-3, Florile hermafrodite, mari, de cca. 5-6 cm, de Florile hermafrodite, solitare, de cca. 6 cm, albe
de 4-5 cm; sunt roze/albe, au sepalele spintecate, obicei solitare, roze/purpurii, cu sepale întregi, (doar la baza petalelor galbene sau deschis rozee),
reflecte, persistente în vârful măceşei numai până înguste, mai lungi decât petalele, persistente în nemirositoare, cu sepalele întregi, lanceolate,
la maturitatea acesteia, apoi căzătoare vârful măceşei, în prelungirea acesteia. Apar prin persistente.
iunie-iulie.
Măceaşa este elipsoidală, de 1,5-2 cm, roşie- Măceaşa elipsoidală/oblongă, uneori uşor Măceaşa globuloasă, mai rar alungită, mică, de
stacojie, cu numeroase achene mici la interior, încovoiată, de cca. 2-2,5 cm lungime, glabră sau, de cca. 1 (1,5) cm, neagră-purpurie, mai rar roşcată
păroase, unisperme. obicei, cu peri glanduloşi
 Rosa canina (Rosa dumalis)-Măceş, Răsură
AREAL
Are o arie largă de răspândire, fiind specie
europeană, vest asiatică şi nord-africană.
În țara noastră este cea mai comună specie de Rosa
din flora spontană, de la câmpie, chiar de pe
litoralul Mării Negre, până în zona montană,
frecvent până la 1200 m altitudine, şi rar până la
1700 m.
Se instalează de obicei în plină lumină, în arborete
rărite, margini de pădure sau în tufărişuri din afara
fondului forestier.
ECOLOGIE
Dispune de o mare amplitudine ecologică. Astfel,
rezistă la ger şi înghețuri şi poate vegeta pe soluri
cu regim diferit de umiditate, de la uscate până la
revene (specie xerofită-mezofită). De asemenea,
solurile pe care vegetează sunt uneori superficiale,
mai mult sau mai puțin scheletice, compacte.
Preferă pe cele eubazice-mezobazice.
Are aptitudini reale pentru terenuri degradate,
măceşul fiind indicat pentru împăduriri în
perimetrele de ameliorare, nu numai pentru
cerințele sale ecologice modeste, ci şi pentru
înrădăcinarea dezvoltată.
Rosa pendulina (R. alpina, R. cinnamomea)- Rosa spinosissima (R. Pimpinellifolia)-Măceş
Măceş de munte
Specie din Europa Centrală, sudică şi sud-estică, Specie indigenă, spontană la noi din regiunea de
unde reprezintă un component al regiunilor coline până în ținuturile montane, cu rusticitate
montane. notabilă,
În țara noastră apare din zona montană mijlocie
până în subalpin, apărând în luminişuri din liziera
pădurilor de molid, pe soluri superficiale, acide,
scheletice, inclusiv pe grohotişuri şi stâncării din
chei şi defileuri.
Se poate cultiva ca specie ornamentală.
Este specie nitrofilă, cu preferințe pentru solurile Prefera coastele însorite, dogorite, cu deficit de
revene-jilave. umiditate (xerofită-mezoxerofită), cu soluri
Măceşele contin multă vitamina C (până la circa superficiale, scheletice, frecvent formate pe calcare.
9%). Are temperament de lumină. Fixează solurile şi
este o specie aptă pentru cultură în terenuri
degradate.
 GENUL MALUS
Caractere generale de diagnoză
Arbori şi arbuşti cu frunzele alterne, simple.
Florile hermafrodite, în raceme umbelate/ corimbe, învelişul floral pe
tipul 5, stilele 2-5, concrescute la bază, 10-20 stamine cu anterele galbene.
Fructele, poame fără sclereide, cu caliciul persistent la vârf, mai rar
căzător; au cavități la vârf şi la bază.
Malus sylvestris
Măr pădureț
MORFOLOGIE
Specie de dimensiuni arbustive/arborescente, de până la 10 (15) m înălțime.
Trunchiul cu ritidom solzos, brun negricios, exfoliabil în plăci poligonale.
Coroana puternic ramificată, neregulată, cu numeroase brahiblaste fructifere,
terminate adeseori în spini.
Lujerii la început păroşi, îndeosebi spre vârf, apoi glabri/glabrescenți, bruni
închis, cu muguri păroşi, alterni, alipiți de lujer, bruni-roşietici.
Frunzele lat ovate, eliptice/subrotunde, de 4-8 cm, cu vârful acut sau brusc şi
scurt acuminat, baza rotunjită, marginea simplu/ dublu crenat-serată, în tinerețe
scurt pubescente, apoi glabre, cel mult pe dos, în lungul nervurilor, slab
pubescente; pețiolul de 1-3 cm lungime, iar lamina este uşor încrețită, datorită
nervurilor dorsale proeminente.
Florile hermafrodite, pauciflore, în raceme umbelate, cu pediceli de 1-2,5 cm
lungime. Sunt albe/roz, cu petalele lungi de 1,3-2 cm.
Fructele poame fără sclereide, false drupe (poame), globuloase/ovoidale, de
2-2,5 cm diametru sau lungime, astringente, fără sclereide, verzi-gălbui.
GENUL PYRUS
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti cu lujerii anuali păroşi-tomentoşi/ glabri, spinoşi
la speciile de interes forestier. Mugurii conici sau ovoidali, glabri sau păroşi.
Frunzele simple, alterne, stipelate, pe margine întregi/fin serate, mai
rar dințate.
Florile hermafrodite, în corimbe umbeliforme, cu sepalele divergente
sau reflecte, triunghiulare, petalele ovate, rotunjite, îngustate la bază, albe
sau, uneori, roz, staminele 20-30, cu anterele roşii, stilele libere, 2-5.
Fructele sunt poame obovoidale/globuloase, fără cavitate
pedunculară, la vârf cu caliciul persistent, iar pulpa este cu numeroase celule
sclereificate, îndeosebi la speciile spontane.
Pyrus pyraster
Păr pădureț
Arbore de până la 20 m înălțime, mai rar arbust, cu tulpina puternic ramificată
în coroană, ritidomul solzos, mai mărunt decât la mărul pădureț, ± friabil.
Ramurile se termină uneori în spini, mai ales brahiblastele.
Lujerii slab muchiați (spre vârf), glabri, lucitori, bruni, cu muguri ovoizi-
conici, ascuțiți, puțin depărtați de lujer, glabri, lucitori.
Frunzele relativ mici, de numai 2-5 cm lungime, lat-eliptice/rotund-ovate, cu
vârful acut/foarte scurt acuminat şi baza rotunjită/slab cordată, pe margine
întregi/fin dințatserate, la maturitate glabre, pieloase, verzi închis lucitoare pe
față, pe dos verzi deschis, cu pețiol lung (chiar mai mare decât lamina).
Florile hermafrodite, sunt grupate în corimbe umbeliforme albe, câte 6-9.
Fructele, poame obovoidale/globuloase, pulpa este cu numeroase celule
sclereificate, de până la 3 cm, pietroase, verzi până la cafenii, cu calicul
persistent, astringente (devin comestibile numai după ce se înmoaie)
 Malus sylvestris-Măr pădureț Pyrus pyraster-Păr pădureț
AREAL
Este răspândit în ținuturile europene cu climă temperată, ajungând înspre nord Specie autohtonă, spontană în Eurasia, înaintând înspre nord până la circa 56°.
până aproape de cercul polar, la circa 66°. La noi se întâlneşte începând din silvostepă până în pădurile de deal şi
La noi este comun în pădurile de foioase din toată țara, în stațiuni de câmpie şi premontane, prin luminişuri, crânguri, păşuni împădurite ş.a.
dealuri. În regiunile montane inferioare apare foarte rar.
Are caracter de specie diseminată, vegetând în luminişurile din pădure, la
liziere sau pe păşuni împădurite şi fânețe de la dealuri şi din ținuturile
premontane.
ECOLOGIE
Rezită la ger şi înghețuri, chiar şi la un oarecare deficit de umiditate. Preferă Are amplitudine ecologică mai mare decât mărul pădureț, fiind rezistent la ger
însă solurile revene, permeabile. Rezistă mulțumitor pe soluri sărace şi şi secetă (semixerofit), vegetând şi pe soluri grele, compacte, ca în pădurile
pietroase. Pe cele argiloase, compacte şi supuse uscăciunii puternice este puțin silvostepice, în cerete şi gârnițete ş.a. Are temperament heliofil-subheliofil.
adaptat. Are temperament mijlociu, suportând bine expunerea totală în
lumină
 GENUL SORBUS
Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente şi arbustive, cu lujerii nespinoşi.
Frunzele alterne, simple/imparipenat-compuse.
Florile terminale, în corimbe multiflore, complete, cu învelişul floral pe tipul cinci, staminele 15-20 (25), galbene, carpelele 2-5, stilele, de asemenea, câte
2-5, libere sau unite la bază.
Fructele sunt false drupe (poame), roşi, galbene, portocalii sau brune, relativ mici, cu 2-5 loculi separati prin pereti cartilaginoşi, fiecare cu 1-2 seminte.

Sorbus aucuparia Sorbus torminalis

Scoruş de munte, Sorb păsăresc Sorb, Sorb de câmp
MORFOLOGIE MORFOLOGIE
Arbore de până la 10 (18) m înăltime, uneori arbust, cu tulpina dreaptă sau Arbust sau arbore de până la 20 (25) m înăltime, cu coroana rotată, mai rar
sinuoasă şi scoarta tânără cenuşie-lucitoare, apoi cu ritidom închis, brăzdat piramidală. Scoarta rămâne mult timp netedă, iar ritidomul este brun-cenuşiu,
longitudinal. Coroana largă, globuloasă. format din solzi cu marginile desprinse de trunchi.

Lujerii nespinoşi, la început tomentoşi, apoi glabri, lucitori, cenuşii până la Lujerii nespinoşi, la început sunt tomentoşi, apoi glabri, lucitori, bruni-cenuşii
bruni-roşcati, cu mugurii alterni, relativ mari (cel terminal de 1-1,5 cm, cu sau bruni-roşcati, uşor costati, lenticelati. Mugurii globuloşi sau chiar
vârful curbat), la vârf mătăsos-păroşi, rar glabri. obovoidali, glabri, lucitori, cu solzi verzi, pe margine cu dungă brună; sunt ±
cleioşi.

Frunzele alterne, imparipenat-compuse, de 10 (16) cm lungime, cu 9-17 Frunzele alterne tinere sunt pe dos tomentoase, apoi glabre (rar ± păroase).
foliole lanceolate, mai rar alungit eliptice, de 4-5 cm lungime, sesile, acute sau Petiolul lung de 2-5 cm.
obtuze, pe margini acut serate, doar spre bază (în 1/3 inferioară) întregi, pe dos
glabre sau păroase. Toamna se colorează în roşu-întunecat.

Florile erecte, terminale, în corimbe multiflore cu diametrul de 10-15 cm, albe. Florile terminale, în corimbe multiflore, grupate în corimbe de 5-8 cm
O floare este de 0,8-1 cm diametru, cu 3-4 stile şi circa 20 de stamine. diametru, albe, cu diametrul fiecărei flori de circa 1-1,5 cm, receptaculul
tomentos şi au două stile.

Fructele sunt poame ovoidale sau globulose, de circa 8-10 mm, roşii, mai rar Fructele, drupe false, elipsoidale sau obovoidale, de până la 1,5 cm lungime,
gălbui, persistente în coroană până în iarnă. la maturitate brune, albicios punctate, cu multe sclereide.
 Sorbus aucuparia-Scoruş de munte, Sorb păsăresc Sorbus torminalis-Sorb, Sorb de câmp
AREAL
La noi este una dintre speciile de mare răspândire, comună în toată tara, în Specie cu areal asemănător cu S. domestica, mai răspândită însă în tara noastră
regiunea dealurilor, dar mai ales în tinuturile montane, unde urcă până la limita decât acesta, apărând uneori diseminată în subarboretul pădurilor de cvercinee
superioară a pădurii, trecând şi dincolo de acesta, în subalpin (exemplare şi al şleaurilor din zonele colinare.
izolate se întâlnesc prin jnepenişurile inferioare). La câmpie sau în zona montană inferioară apare extrem de rar.
În păduri de câmpie şi dealuri joase a fost semnalat foarte rar, ca de exemplu
în Dobrogea (varietatea lanuginosa).
În molidişuri, unde este cel mai des întâlnit, apare de regulă diseminat sau
în pâlcuri, prin luminişuri, la liziere, în tăieturi sau pe abrupte stâncoase,
bolovănişuri, unde poate forma chiar mici arborete ca specie predominantă
(cazuri foarte rare).
ECOLOGIE
Manifestă pretentii mici fată de climă şi sol. Este specie iubitoare de căldură, submezotermă, cu preferinte fată de solurile
Rezistă la asprimile climatului continental şi este tolerant fată de umiditatea cu umiditate constantă, deşi rezistă multumitor şi pe cele cu deficit temporar
din sol, comportându-se la altitudini mici ca o specie mezoxerofită. Totuşi, în de apă, ca în stejăretele pufoase din zona Criş – Ocolul Silvic Sighişoara
zonele montane de maximă răspândire preferă solurile cu umiditate normală şi (specie mezofită-mezoxerofită).
apare frecvent acolo unde este multă umiditate atmosferică. Poate fi Sorbul se dezvoltă mult mai bine pe soluri cu umiditate normală, bogate,
caracterizat chiar ca specie eurifită, din moment ce se instalează inclusiv în trofice, aerisite, cum sunt cele din vestul tării, în zona colinară din ocoalele
turbăriile montane. silvice Bârzava, Radna etc., fiind mai putin adaptat pe soluri compacte, mai
Creşte pe soluri extrem de diverse, formate pe substrate diferite, de la cele ales dacă sunt deficitare în privinta aprovizionării cu apă. Nu este restrictiv fată
silicioase până la calcare. Preferă solurile eutricambosolurile şi districambo- de solurile carbonatate.Inspre limita sa altitudinală de vegetatie, în tara noastră,
solurile, acestea din urmă cu acumulări potrivite de moder sau humus brut. Pe prezenta sa este legată adeseori de asemenea soluri.
solurile scheletice, pietroase, stâncoase sau în turbării se comportă ca o Are temperament mijlociu, suportând bine umbrirea ca specie de subetaj.
specie pionieră. Are temperament subheliofil-semiombrofil, deci moderat.
În tinerete este foarte tolerant fată de umbrire. Apoi, cu înaintarea în vârstă,
cerintele sale fată de lumină cresc repede. Aşa se explică de ce exemplarele
vârstnice sunt destul de rare în pădurile umbroase de molid
 GENUL CRATAEGUS
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde specii arbustive şi arborescente, lujerii spinoşi şi frunzele alterne, lobate, penat sinuate până la penat sectate, stipelate.
Florile hermafrodite, mici, dispuse în corimbe multiflore, mai rar solitare; fiecare floare cu 5 sepale, 5 petale, (5) 10-20 (25) stamine şi 1-5 carpele
concres-cute cu receptaculul urceolat. Ovarul are 1-5 loji biovulate.
Fructele sunt poame cu resturi de caliciu în vârf şi cu 1-5 sâmburi tari, unispermi.

Crataegus monogyna
Păducel, Gherghinar, Mărăcine
MORFOLOGIE
Arbust sau, mai rar, arbore de mărimea a III-a, până la circa 8-10 m înăltime. Tulpina neregulat-sinuoasă, cu ritidom format de timpuriu, solzos, cenuşiu-brun.
Lujerii spinoşi sunt glabri, bruni-roşcati sau verzi-bruni, cu spini de circa 1 cm lungime, ± patenti, dispuşi lateral fată de mugure (brahiblastele se termină într-
un spin). Mugurii sunt mici, globuloşi, brun-roşcati.
Frunzele sunt alterne lungi de până la circa 7 cm, rombic-ovate, cu 3-7 lobi neregulati. Prezintă sinuri adânci, pe circa 1/2 din jumătatea laminei sau chiar mai
mult). Sunt glabre pe fată, lucitoare, iar pe dos numai cu smocuri mici de peri la subsuoara nervurilor.
Florile hermafrodite, în corimbe multiflore, erecte, albe, fiecare cu un singur stil. Receptaculul şi pedunculii sunt, de regulă, glabri.
Fructele sunt poame ovoide sau sferice, de 0,7-1 (1,4) cm lungime, roşii, făinoase, cu un singur sâmbure osos
AREAL
Specie de mare răspândire în emisfera nordică, în Europa (unde înaintează înspre nord până la circa 60°), Asia şi Africa de Nord.
La noi este comună în fondul forestier sau în tufărişurile din afara pădurii, de la câmpie, începând din silvostepă, până în zona montană (unde ajunge la circa
1400 m altitudine, dar numai în plină lumină).
ECOLOGIE
Dispune de o amplitudine ecologică mare, climatică şi edafică.
Suportă bine gerurile şi îngheturile, uscăciunea de la câmpie (xerofit-mezofit) şi poate vegeta pe soluri compacte, superficiale, scheletice. În pădurile de
cvercinee şi în şleauri este o importantă specie de subarboret, producând frunziş cu descompunere activă, humificând solul. Prin rădăcinile sale bine
dezvoltate afânează solul şi îl fixează foarte bine, fiind astfel şi o specie protectoare pe coaste cu fenomene de eroziune.
Temperamentul este variabil, heliofil-subheliofil.
 GENUL PRUNUS
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti, uneori cu lujeri spinoşi. Mugurii alterni, solitari sau colaterali (câte 2-3).
Frunzele simple, pe margine serate, crenate sau întregi.
Florile solitare sau în fascicule, raceme, corimbe; au cinci petale, cinci sepale, staminele obişnuit câte 15-20.
Fructele sunt drupe cu un singur sâmbure tare, ovoid sau globulos.

Prunus spinosa Prunus avium (Cerasus avium) Prunus padus (Padus racemosa)
Porumbar Cireş pădureț Mălin
MORFOLOGIE
Arbust sub formă de tufă deasă, spinos, de 3 (5) m, Arbore de până la 20 m înăltime, cu tulpina ± Arbore de până la 15 m înăltime.
cu rădăcini bine dezvoltate, profunde şi cu multe dreaptă. Scoarta lucitoare, brună-violacee, Tulpina dreaptă sau sinuoasă, cu scoarta netedă,
ramificatii laterale. Scoarta este închis-cenuşie, exfoliabilă în fâşii circulare, la vârste mari se cenuşie-negricioasă.
uşor crăpată. formează ritidom gros, negricios, dezvoltat
îndeosebi la baza tulpinii. Coroana este ovoidală
sau piramidală, formată din ramuri lungi, de obicei
erecte.
Lujerii spinoşi, tineri sunt cenuşii pubescenti, Lujerii anuali zvelti, spre vârf putin muchiati, Lujerii viguroşi, numai la început slab pubescenti,
catifelati, mai târziu glabrescenti, bruni-roşcati. glabri, cenuşii sau bruni-roşcati, lucitori. Mugurii ulterior glabrescenti, bruni, lucitori, cu numeroase
Brahiblastele sunt numeroase, terminate adeseori alterni, bruni-cenuşii, ovoizi. lenticele mari. Scoarta zdrelită degajă un miros
într-un spin şi prezintă numeroşi muguri puternic, greu. Mugurii mari, de 6-10 mm lungime,
aglomerati, îndeosebi spre vârf. Mugurii alterni, fusiformi, alipiti de lujer, doar cu vârful uşor
mici, de 1,5-2 mm, pe ramurile florifere, de obicei, depărtat. Sunt bruni ± lucitori, cu numeroşi solzi;
câte trei colaterali, cel mijlociu mai mic, globulos, solzii cu o dungă cenuşie la vârf.
cei laterali ovoizi.
Frunzele simple, eliptice până la obovate, de 2-5 Frunze sunt oblong-ovate/alungit-obovate, de 8-15 Frunzele eliptice, ovate/obovate, de 6-12 cm
cm lungime, obtuze/acute, cu baza cuneată, pe cm lungime, acuminate, pe margine neregulat lungime, la vârf brusc acuminate, baza rotunjită, pe
margine crenat-serate, la început, pe dos, dublu-crenat-serate, pe fată mate, glabre, uşor margine acut serate, pe fată verzi-închis, pe dos
pubescente, ulterior slab pubescente sau cu peri rugoase, pe dos ± pubescente. Pe petiol, sub verzi-cenuşii, verzi-albăstrui, glabre sau cu barbule
numai în lungul nervurilor. Lamina este încretită, lamină, cu 1-2 glande roşcate. Petiolul lung de de perişori în axilele nervurilor. Sunt groase, uşor
îndeosebi pe dos, ca urmare a nervurilor până la circa 5 cm. zbârcite (datorită nervurilor proeminente; nervurile
proeminente. Petiolul lung de 2-10 mm, adeseori laterale nu ating marginea frunzei, ci se arcuiesc
păros. spre vârful acesteia). Petiolul lung de 1-1,5 cm, cu
câte (1) 2 (3) glande roşii, mari. În anii secetoşi,
încă din vară, unele frunze se colorează în roşu-
portocaliu şi cad prematur.
Florile hermafrodite, albe, solitare, scurt Florile albe, de 2,5-3,5 cm, dispuse câte 3-6 în Florile albe, în raceme multiflore alungite, de 10-
pedicelate, de 1-1,5 cm diametru, apar înaintea fascicule umbelate. Pedunculii florali lungi de 3-5 15 cm lungime, dispuse în pozitii diverse, de regulă
înfrunzirii. cm, erecti/nutanti, cu solzii mugurelui persistenti la însă pendente; apar abundent în luna mai.
bază sub forma unor umflături. Sepalele sunt
reflecte. Apar prin aprilie-mai, cu putin timp
înaintea înfrunzirii.
Fructele - drupe globuloase, de 1-1,5 cm, negre- Fructele - drupe globuloase, de circa 1 cm Fructele - drupe globuloase, mici (6-8 mm
albăstrui-brumate, glabre, cu pulpa verzuie, foarte diametru, roşii închis până la negricioase, lucitoare, diametru), negricioase, lucitoare, amărui,
acră, astringentă, aderentă la sâmbure. zemoase, cu gust dulce-amărui. Sâmburele neted, necomestibile, cu sâmburele zgrăbuntos-brăzdat.
de 0,6-1 cm lungime.
Prunus spinosa-Porumbar Prunus avium (Cerasus avium)-Cireş pădureț Prunus padus (Padus racemosa)-Mălin
AREAL
În tara noastră este o specie comună în regiunea de La noi în tară este o specie diseminată, întâlnită cu La noi în tară reprezintă o specie comună,
câmpie şi dealuri, înaintând uneori până în în regiunea dealurilor subcarpatice, urcând uneori îndeosebi în luncile râurilor şi pe platformele şi
tinuturile montane inferioare, la 900–1000 m până la 800–1000 m altitudine. La câmpie, în zona piemonturile cu soluri umede, de la câmpie şi până
altitudine. forestieră, coboară foarte rar şi numai acolo unde în tinuturile montane inferioare.
dispune de umiditate suficientă, în luncile râurilor.
Se întâlneşte şi în afara pădurii, prin păşuni
împădurite şi fânete.
ECOLOGIE
Vegetează prin păduri rărite, la liziere de păduri şi Manifestă pretentii mari fată de conditiile Mălinul prezintă mare adaptabilitate climatică,
în tufărişuri din afara fondului forestier, dispunând stationale, ceea ce explică prezenta sa diseminată preferând solurile bine aprovizionate cu apă (specie
de o mare amplitudine adaptativă. prin păduri. Astfel, se dezvoltă bine în climate mezohigrofită), uşoare până la grele, adeseori
Suportă bine gerurile şi îngheturile, ca şi moderate (optimul ecologic se află în tinuturile cu umezite freatic, pseudogleizate, bogate în baze de
uscăciunea din tinuturile silvostepice şi din câmpia temperatura medie anuală 8-10°C – subtermofil- schimb, profunde, din locuri umbrite până la
forestieră, unde are statutul de specie xerofită. mezoterm), pe soluri fertile, bogate, trofice însorite.
Tolerează însă şi solurile cu umiditate ridicată, în (eubazic, eutrof-mezotrof), permeabile, aerisite,
zăvoaiele din lunci, precum şi pe cele compacte, pe bine drenate, cu umiditate suficientă (mezofit) şi
cele scheletice de pe versanti repezi, supuse continut moderat de CaCO3. Solurile compacte,
insolatiei. Este specie pionieră, invadând prea grele sau cele mlăştinoase ori sărăturoase sunt
luminişurile şi fixând solul prin rădăcinile bine contraindicate.
dezvoltate. Drajonează activ, fiind utilă în Are temperament de lumină, ceea ce explică
ameliorarea terenurilor degradate şi în prezenta sa în măsură mai mare în arborete rărite.
consolidarea lizierelor de pădure.
 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES)

Cuprinde plante lemnoase, rar ierbaceae, originare din regiunile subtropicale şi temperate.
Frunzele sunt, de regulă, compuse, simplu sau dublu-penate, mai rar simple.
Florile sunt hermafrodite sau chiar dioice şi poligame, cu caliciul format din cinci sepale libere, corola din 4-5 petale (uneori mai putine), cu simetrie ±
zigomorfă, staminele 5-10, libere şi un singur ovar. Inflorescenta este un racem terminal sau axilar, mai rar spic.
Fructul este o păstaie dehiscentă sau indehiscentă, adeseori turtită, rar unispermă sau cu putine seminte.

Gleditsia triacanthos
Glădiță, Roşcov sălbatic, Plătică
MORFOLOGIE
Arbore de până la 20 (45) m înăltime, cu coroana rară şi tulpina relativ dreaptă, cu ritidom solzos.
Lujerii sunt fin striati, glabri, lucitori, verzi, bruni-verzui sau bruni-roşcati. Ramurile, lujerii şi adesea şi trunchiul prezintă spini lungi, de până la 10 (15) cm,
simpli sau cu (1) 2-3 ramificatii, foarte rigizi. Mugurii mici, stau ascunşi în cicatrice, sunt nuzi sau cu solzi putini şi stau suprapuşi câte 2-5.
Frunzele sunt alterne, de până la 20-30 cm lungime, simplu/dublu paripenat-compuse. Cele simplu paripenat-compuse apar pe lujerii lungi şi prezintă 20-24
de foliole lanceolat-eliptice, de 2-3,5 cm lungime, crenate pe margini. Cele dublu paripenat-compuse apar pe lujerii scurti şi prezintă (4) 8 -14 aripi, fiecare cu
câte 20-32 de foliole, de 0,8-2 cm lungime, opuse sau imperfect opuse.
Florile sunt poligame, în raceme axilare înguste, de 5-7 cm lungime, sesile (subsesile), verzi, plăcut mirositoare, melifere. Apar relativ târziu, prin mai-iunie.
Fructul este o păstaie foarte mare, până la 30-40 cm lungime şi 4-5 cm lătime, indehiscentă, slab falcată şi longitudinal răsucită, turtită, brună-roşcată. Are
seminte brune, turtite, cu tegument foarte tare, înconjurate de o parte mai moale şi cu gust dulceag.
• Gleditsia triacanthos var. inermis nu prezintă spini, în timp ce G. t. var. ferox prezintă spini numeroşi şi foarte puternici, ramificati.
AREAL
Specie alohtonă, la noi s-a cultivat în zonele verzi şi în câteva plantatii forestiere din regiunea de câmpie şi dealuri, în perdele forestiere de protectie ş.a.
ECOLOGIE
Specie eutermă, de climat dulce şi sezon lung de vegetatie (îngheturile timpurii afectează lujerii anuali, care se lignifică greu).
Suportă secetele puternice, dar şi inundatiile (specie eurifită) şi se comportă bine pe soluri compacte, argiloase, având şi înclinatii semihalofile. Creşte greu pe
solurile cu concentratie mare de carbonati la suprafată, dar toleranta în astfel de situatii este evident mai mare decât a salcâmului.
Are temperament de lumină, dar nu atât de intens ca salcâmul.
 GENUL CYTISUS

Cytisus scoparius (Sarothamnus scoparius)

Mătură verde, Mături
MORFOLOGIE
Arbust erect de până la 2 m înăltime, tufos, des ramificat. Rădăcina bine dezvoltată, cu pivot puternic şi rădăcini laterale. Tulpina şi ramurile sunt verzi (după
uscare devin verzi-întunecate), subtiri, cu 5 (4) muchii longitudinale aripate. Mugurii mici, subglobuloşi, alterni.
Frunzele sunt dimorfe: spre baza ramurilor sunt trifoliate, petiolate/subsesile, în rest sunt simple, sesile; sunt mici, de 1-2 cm, eliptic-obovate sau lanceolate şi
cad devreme (în anii secetoşi chiar în timpul verii).
Florile galbene-aurii, de circa 2 cm lungime, axilare, câte 1-2 şi apar prin mai-iunie.
Fructele sunt păstăi de circa 4 cm lungime şi 0,6-0,8 cm lătime, turtite, dehiscente, cu valvele negricioase, caracteristic, pe margine lung albicios sau gălbui
ciliate.
Semintele câte 8-15 într-o păstaie.
AREAL
Specie originară din Europa, la noi este considerată specie naturalizată, fiind cultivată la câmpie şi dealuri (mai rar la munte), la liziere de păduri, prin rarişti
şi poieni, în fondurile cinegetice (lujerii sunt consumati iarna de iepuri şi căprioare, iar semintele sunt mâncate de fazani).
ECOLOGIE
Este o specie de mare rusticitate, foarte rezistentă la secetă şi pe soluri foarte sărace, scheletice, neevoluate. Nu suportă însă calcarele (calcifugă).
 GENUL AMORPHA GENUL ROBINIA

Amorpha fruticosa Robinia pseudacacia

Salcâm mic, Amorfă Salcâm
MORFOLOGIE
Arbust de 1-3 (5) m înăltime. Rădăcinile stufoase, des ramificate, mult întinse Arbore de până la 25 (30) m. Rădăcinile sunt bine dezvoltate, atât în
lateral. Formează tufe cu tulpini rămuroase, subtiri. profunzime (pivotul ajunge până la 1-2 m), cât şi lateral (până la circa 20 m).
Tulpina dreaptă în masiv strâns, bine elagată, respectiv relativ sinuoasă în
arborete rărite şi la arbori izolati, noduroasă şi chiar înfurcită. Ritidomul se
formează de timpuriu, devine gros, adânc şi larg brăzdat, ±oblic-longitudinal.
Coroana este largă, rară, luminoasă.
Lujerii anuali sunt supli, verzi sau bruni-verzui, netezi, nespinoşi, la început Lujerii sunt muchiati, spinoşi, glabri, lucitori, la început verzi-măslinii, apoi
dispers păroşi sau glabri. Iarna, de obicei, se brunifică. Mugurii foarte mici, bruni-roşcati. Spinii câte doi, dispuşi simetric fată de cicatrice; sunt patenti,
cu putini solzi, globuloşi, ± neregulat dispuşi, câte 2 (3) deasupra cicatricei, divergenti, triunghiular alungiti, bruni-roşcati, viguroşi şi provin din
unii dintre ei foarte depărtati de aceasta; sunt uşor gâtuiti la bază. transformarea stipelelor. Mugurii sunt foarte mici şi stau câte 3-4 sub o
proeminentă din mijlocul cicatricei. Cicatricea largă, convexă
Frunzele alterne, imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de salcâm, au Frunzele imparipenat-compuse, alcătuite din 9-19 foliole scurt petiolate,
însă mai multe foliole (11-25), care sunt eliptice sau ovat-eliptice, de până la 4 eliptice sau elipticovate, de 2,5-4,5 (6) cm lungime, la vârf rotunjite,
cm lungime, la vârf rotunjite şi mucronate, scurt petiolate, pe dos glabre sau emarginate şi scurt mucronate, cu margini întregi, pe fată verzi-închis, pe dos
fin pubescente; înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai. verzi-surii, glabre, subtiri.
Florile sunt liliachii, mici, cu caliciul 5-dintat, corola fără aripi şi carenă. Sunt Florile sunt albe (mai rar roz deschis), cu o pată gălbuie la baza vexilului, scurt
terminale, erecte, aglomerate în raceme spiciforme de 10-20 cm lungime şi pedicelate, foarte plăcut mirositoare, melifere. Stau în raceme lungi de 10-25
apar târziu, prin iunie-iulie. cm, la început ± erecte, apoi pendente. Apar prin mai-iunie.
Păstaia foarte mică, de circa 7-9 (10) mm lungime, este curbată, glandulos- Păstăile sunt scurt pedicelate, lungi de 5-10 cm şi late de 1-2 cm, turtite, brune-
verucoasă, indehiscentă sau greu dehiscentă, obişnuit monospermă. roşcate, dehiscente, cu 4-10 seminte reniforme brune, de 6-8 mm, foarte tari.
AREAL
Specie alohtonă, originară din America de Nord, cultivată mult la noi în Specie alohtonă, din sud-estul Americii de Nord.
parcuri, grădini, perdele de protectie, pe terenuri degradate, în zăvoaie de salcie În România, cultura salcâmului s-a bucurat de o atentie deosebită, mai ales
sau plantatii de plopi euramericani, pe taluzuri de-a lungul şoselelor şi căilor începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind cultivat în toată tara,
ferate etc. ca arbore ornamental, dar şi în culturi forestiere, în tinuturi cu multă căldură
estivală. S-a naturalizat, devenind subspontan, de la câmpie până în zona
montană inferioară. Primele culturi forestiere s-au făcut în anul 1852, la
Băileşti-Dolj, pentru ca, ulterior, să fie plantat pe suprafete tot mai mari,
îndeosebi în Oltenia, pe nisipuri mişcătoare. În afară de zona respectivă s-a
folosit şi în alte statiuni cu nisipuri continentale, ca în nord-vestul tării - între
Oradea şi Carei, în Moldova - la Hanul Conachi ş.a. S-au făcut culturi şi în

Amorpha fruticosa-Salcâm mic, Amorfă
ECOLOGIE
Este o specie rustică, rezistentă la uscăciune (aptă pentru culturi în silvostepă,
ornamentale sau în perdele de protectie, pe terenuri degradate ş.a.), foarte
putin pretentioasă fată de sol: vegetează bine pe cele sărace, erodate. Suportă
chiar şi inundatiile din Lunca şi Delta Dunării.
Este sensibilă fată de ger, lujerii degerând an-de-an.
Bărăgan, în Dobrogea, dar unele dintre acestea nu au dat rezultatele scontate,
datorită deficitului prea mare de umiditate. Totodată, salcâmul a fost foarte
mult folosit pe terenuri degradate, pe coaste erodate, pe soluri crude ş.a.,
fiind un bun fixator de sol.
Suprafata culturilor de salcâm este în prezent de circa 250 mii ha.
Robinia pseudacacia-Salcâm
Salcâmul vegetează bine în regiunile cu climă blândă, cu multă căldură
estivală şi sezon de vegetatie lung, care să permită lignificarea lujerilor. În
climate reci, cu geruri puternice şi îngheturi timpurii frecvente, ca în tinuturile
montane inferioare, este adeseori vătămat şi manifestă o slabă capacitate de
bioacumulare şi de supravietuire.
Optimul său ecologic, la noi, se situează în tinuturile cu temperatura medie
anuală de 9-11°C (în arealul natural la 7- 10°C). Este o specie termofilă, cu
adaptabilitate mică pentru zone caracteristice speciilor mezoterme (la
temperaturi medii anuale de 8-8,5°C se află în suboptimul său ecologic, pentru
ca la 6-7°C să se înregistreze limita de suportantă).
Suferă vătămări de pe urma vânturilor reci, iar chiciura şi zăpezile moi
provoacă ruperea lujerilor, a ramurilor, spintecarea tulpinilor înfurcite şi
dezgărdinarea (desprinderea lăstarilor de la insertia pe cioată).
În tara noastră, în părtile sud-vestice ale Olteniei vegetează şi la numai 400-
500 mm/an, preferând însă solurile care dispun în sezonul estival de o anumită
reveneală. Pe cele excesiv uscate, ca în situatiile în care pânza freatică este
foarte coborâtă, vegetează prost şi se usucă. Chiar dacă salcâmul nu are
posibilitatea să intercepteze apele freatice, deoarece acestea se află de multe
ori la foarte mare adâncime, pentru supravietuirea şi capacitatea sa
bioproductivă, pe solurile nisipoase, contează foarte mult gradul de umectare
al solului din apa urcată spre suprafată prin porii capilari. Solurile excesiv
uscate, cum sunt cele de pe aşanumitele “cioace”, în sud-vestul tării (coame de
dune de nisip), îi sunt nefavorabile. De asemenea, nu suportă nici apa freatică
prea la suprafată, în contact cu rădăcinile sale cele mai profunde, şi cu atât
mai putin terenurile inundabile sau cele cu apă stagnată, pe care se usucă rapid.
De mare importantă pentru dezvoltarea salcâmului, în afară de conditiile
termice şi de umiditate, sunt şi însuşirile fizice şi chimice ale solului. Astfel,
sunt contraindicate pentru cultura sa solurile argiloase, compacte, bătătorite,
bogate în carbonati. Continutul mare de calciu este mult mai nefavorabil în
conditii de uscăciune în sol. Îi sunt prielnice solurile cu textură grosieră,
nisipoase, aerisite, permeabile, neutre sau slab acide. Tolerează (fără însă să
realizeze performante deosebite) solurile relativ sărăturoase (cazul exempla-
relor de la Sf. Gheorghe-Deltă). Deşi se poate dezvolta şi pe soluri relativ
sărace, oligobazice, acestea nu-i sunt favorabile, deoarece salcâmul consumă
cantităti foarte mari de elemente minerale (fapt dovedit şi prin analizele foliare
şi de compozitie a cenuşii rezultată prin ardere). De aceea, cultura sa repetată
pe soluri deficitare în privinta aprovizionării cu baze de schimb epuizează solul
şi performantele de creştere se diminuează considerabil. Aşa cum preciza
Haralamb (1960) “cu cât nisipurile sunt mai alburii (lipsite de humus, deci mai
sărace, cu bobul mare, care pierde foarte repede umezeala), mai apropiate sau
mai îndepărtate de nivelul apelor freatice (avizate numai la apele din
precipitatii atmosferice, pe care nu le poate retine), mai putin profunde
(nisipuri aşezate pe argile compacte, marne sau pe orice substrate compacte),
cu atât creşterea salcâmului este mai slabă”.
Temperamentul salcâmului este de lumină, suportând însă o uşoară umbrire
laterală. De aceea, arboretele vârstnice de salcâm sunt adeseori rărite,
modificând foarte putin climatul interior.
 GENUL AILANTHUS

Ailanthus altissima (A. glandulosa)

Cenuşer, Fals oțetar
MORFOLOGIE
Arbore de până la 15 (20) m, cu tulpina relativ scurtă, sinuoasă. Scoarta cenuşie-deschisă, formează ritidom cu crăpături superficiale, albicioase sau gălbui.
Coroana este relativ rară şi largă.
Lujerii sunt foarte viguroşi, dar surprinzător de uşori (de aceea speciei i se mai spune uneori şi “nelemn”), bruni, cu lenticele mari, scurt pubescenti sau glabri
şi au măduva foarte largă, brună-portocalie. Mugurii sunt glabri, mici, globuloşi, dispuşi la partea superioară a unei cicatrice scutiforme mari, cu urme
fasciculare uşor vizibile.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, foarte mari (45-70 cm), cu 11-25 foliole urât mirositoare, lanceolat-ovate, de 6-12 cm lungime, la bază trunchiate
şi cu 1-2 (4) dinti glanduloşi.
Florile poligame, foarte mici (7-8 mm), verzi sau gălbui, grupate în panicule terminale mari (15-20 cm lungime), erecte, laxe.
Fructele sunt samare oblongi, de 3-4 cm, la coacere brune-roşcate, apoi brune-gălbui, torsionate, cu o ştirbitură în zona mediană a unei laturi. Sămânța este
aşezată central. Fructifică aproape anual, abundent, de timpuriu (de la 5-6 ani).
AREAL
Specie alohtonă, originară din China, cultivată foarte mult la noi îndeosebi în sudul tării, unde a devenit pe alocuri subspontană.
Culturile sunt cu caracter ornamental sau în terenuri degradate (fixează coastele, taluzurile etc).
ECOLOGIE
Adaptabilitatea climatică este limitată, manifestând sensibilitate fată de gerurile mari de iarnă şi îngheturile timpurii, care afectează lujerii partial lignificati.
De aceea, preferă climatele blânde şi statiunile adăpostite, în regiuni cu sezon lung de vegetatie. Rezistă relativ bine la secetă, dar nu în exces. Vegetează activ
pe soluri profunde, aerisite, fiindu-i mai putin favorabile dacă sunt de mare compactitate, argiloase, uscate, precum şi cele formate pe substrate calcaroase.
Are caracter semihalofil, cenuşerul fiind apt pentru fixarea nisipurilor marine. Temperamentul este heliofil.

Acer pseudoplatanus
Paltin, Paltin de munte
MORFOLOGIE
Arbore de mărimea I, 30 (40) m.
Tulpina dreaptă sau, cu
neregularităti de creştere.
Scoarta netedă până la 30-40 de
ani, cenuşie, apoi dezvoltă
ritidom subtire, solzos, brun sau
brun-gălbui, care se exfoliază în
plăci de mărimi şi forme
variabile (relativă asemănare cu
platanul). Coroana este largă şi
deasă, destul de simetrică.
Lujerii viguroşi, verzi până la
bruni-deschis, glabri, lucitori.
Mugurii sunt mari (comparativ
cu celelalte specii indigene de
Acer), ovoizi, opuşi, cu solzi
verzui, pe margine tiviti cu o
dungă brună, îngustă; cel
terminal mai mare şi
tetramuchiat, cei laterali sunt
depărtati de lujer, iar cicatricele
perechi sunt unite printr-o linie
stipelară orizontală, scurtă.
Frunzele 5-palmat-lobate, de
10-18 cm, cu baza cordiformă,
cu petiol lung de 5-15 cm, care
nu contine suc lăptos. Lobii sunt
ovati, pe margine neregulat
crenati-serati, la vârf acuti sau
scurt acuminati, despărtiti prin
Acer platanoides
Arțar, Paltin de câmp
Arbore, de dimensiuni mai mici
decât Acer pseudoplatanus, până
la 25 m (mărimea a II-a).
Înrădăcinarea este pivotant-
trasantă, iar coroana ovoidală
sau ovoidal-globuloasă.
Tulpina, bine conformată, cu
scoarta netedă până la circa 10-
20 de ani, cenuşie-albicioasă.
Ritidomul este relativ subtire,
brun-întunecat/cenuşiu,
neexfoliabil, mărunt crăpat
longitudinal (uneori
transversal); pe ritidom apar
destul de frecvent pete
albicioase, ca de var.
Lujerii viguroşi, bruni-roşcati.
glabri, lucitori, iar mugurii sunt
ovoizi sau globuloşi, bruni-
roşcati (rar verzi), alipiti de lujer.
Cei terminali sunt mai mari, ± 4-
muchiati.
Cicatricele frunzelor perechi
sunt unite direct (nu prin linie
stipelară), formând între ele un
unghi ascutit.
Frunzele de 10-15 (18) cm,
palmat-lobate, cu 5-7 lobi
despărtiti prin sinuri rotunjite.
Lobii au vârful evident
acuminat, fin ascutit (setaceu),
iar pe margine sunt prevăzuti cu
dinti (lobuli), de asemenea
GENUL ACER
Acer campestre
Jugastru
Arbore de mărimea a III-a, rar
arbust. Tulpina este rău
conformată, sinuoasă,
noduroasă, cu ritidom format de
la vârste mici, relativ gros,
friabil (slab suberos), cenuşiu-
gălbui, relativ superficial şi
neregulat crăpat, pe anumite
portiuni presărat cu pete
albicioase mărunte, ca de var.
şi
Lujerii anuali sunt bruni sau
bruni-gălbui, relativ subtiri, la
început pubescenti, apoi
glabrescenti. Cei de doi ani,
adeseori formează muchii cu
aripi de plută, îndeosebi pe
lăstari. Mugurii sunt mici,
ovoizi, alipiti/putin depărtati de
lujer, cu solzi des şi cenuşiu
ciliati; cicatricele perechi unite
direct sub un unghi obtuz.
Frunzele de 5-10 cm lungime,
3-5-lobate. Lobii sunt, de regulă,
obtuzi/rotunjiti, cu marginile
obtuz-lobulate, sinuate sau
întregi. Baza frunzei este
cordată, iar pe dos, mai ales pe
nervuri, sunt pubescente (uneori
Acer tataricum Acer monspessulanum
Arțar tătărăsc, Gladiş Jugastru de Banat
Arbust sau arbore de mărimea a Arbust sau arbore de până la 10
III-a, până la circa 10 m înăltime. m, cu tulpina strâmbă, adeseori
Tulpina rău conformată, ramificată de la bază şi coroana
strâmbă, cu scoarta netedă, globuloasă. Scoarta netedă în
cenuşie întunecată, cu nuantă tinerete, cenuşie-gălbuie, mai
roşiatică sau vinetie; târziu cu ritidom solzos.
caracteristic, nu formează
ritidom.
Lujerii subtiri, glabri, bruni- Lujerii glabri, bruni sau
roşcati sau roşii-purpurii. galbeni-roşcati, iar mugurii sunt
Mugurii sunt mici, ovoidali, ovoizi-alungiti, bruni-negricioşi,
alipiti de lujer, roşii-bruni, iar depărtati de lujer, aproape
cicatricele perechi se unesc glabri;
printr-o linie stipelară concavă. cicatricele perechi unite printr-
o linie stipelară orizontală,
scurtă.
Frunzele sunt ovate/ovat- Frunzele mici, 3-7 cm, late, cu
oblongi, de 5(6)-10 cm, acute numai trei lobi, care sunt
sau scurt acuminate, nelobate, pe aproape egali, ovat-
margini neregulat dublu serate, triunghiulari, cu marginile
uneori spre bază cu 1-2 lobuli. întregi, cei laterali divergenti, la
La bază sunt uşor cordate sau bază uşor cordate, cu petiol de 2-
rotunjite, pe fată verzi, glabre, pe 6 cm lungime (contine sus
sinuri cu baza îngustată, ascutită, ascutit-acuminati. Baza frunzei glabrescente sau chiar glabre). dos, la început pubescente pe lăptos); pe fată sunt glabre,
pe fată sunt verzi-închis, iar pe este larg cordată sau aproape Petiolul lung de 3-6 (10) cm, la nervuri, apoi glabre. lucitoare, iar pe dos
dos verzi-albăstrui-mate. trunchiată, iar pe dos, spre rupere elimină suc lăptos. Toamna se colorează în roşu glaucescente, cu smocuri de peri
deosebire de cele specii de purpuriu. Petiolul de 2-5 cm la subsuoara nervurilor.
paltin, sunt verzi. Petiolul este lungime.
lung 8-15 cm şi, la rupere,
elimină un lichid albicios.
Florile sunt poligame, Florile sunt poligame, Florile în corimbe erecte, apoi Florile sunt albe-verzui, în Florile sunt galbene-verzui sau
andromonoice, grupate în andromonoice, în corimbe pendente, galbene-verzui, panicule erecte, lung verzui-gălbui, grupate în
panicule pendente, verzui- erecte, galbene-verzi şi apar asemănătoare cu cele de la artari; pedunculate; apar după corimbe erecte, mai târziu
gălbui, lungi de 5- 15 cm şi apar prin aprilie-mai, cu putin apar însă ceva mai târziu, o înfrunzire. pendente; apar o dată cu
după înfrunzire. înaintea înfrunzirii. dată cu frunzele. frunzele.
Fructele sunt bisamare cu Fructele, bisamare pendente, cu Fructele sunt bisamare cu Fructele, bisamare cu nuculele Bisamarele sunt mici, de numai
aripile de 3-4 (5) cm lungime, pedunculi lungi; au nuculele nuculele convexe (aproape convexe, au aripile în întregime 1,5-2,5 cm, cu nuculele puternic
dispuse în unghi ascutit sau turtite şi aripile divergente, în turtite), păroase sau glabre, cu sau numai în parte roşii-purpurii, bombate şi aripioarele în unghi
drept, iar nuculele sunt convexe. unghi obtuz, lungi de 3-5 cm aripile ± orizontale, în prelungire scurte (de 2-3 cm), aşezate în ascutit până la paralele, uşor
Plantula are două cotiledoane (împreună cu nuculele). sau putin răsfrânte înapoi spre unghi ascutit. detaşabile din zona de
lanceolate, întregi pe margine. pedicel, lungi de 2-4,5 (5,5) cm. divergentă.

Acer pseudoplatanus
Paltin, Paltin de munte
AREAL
În tara noastră vegetează în
regiunile de deal, dar mai ales
în cele montane, unde urcă până
la 1500–1600 m. Izolat apare şi
în rariştile de limită şi în
subalpinul inferior, unde rămâne
însă de dimensiuni mici. Întră ca
specie de amestec, sub formă
diseminată sau mici pâlcuri, în
făgete (rar în gorunete de deal),
în amestecuri de răşinoase cu
fag, brădete şi molidişuri.
ECOLOGIE
Paltinul este specie mezotermă,
de climat răcoros în timpul
sezonului de vegetatie, cu
umiditate atmosferică ridicată.
Este rezistent la ger şi fată de
Acer platanoides
Arțar, Paltin de câmp
În tara noastră este mai frecvent
la câmpie (dar nu în silvostepă)
şi la dealuri, prin şleauri,
pătrunzând rar, în tinuturile
montane, prin făgete şi
amestecuri de răşinoase cu fag,
rămânând la altitudini mult mai
mici decât paltinul.
Este tot specie de diseminatie,
ca şi paltinul de munte.
Rezista la geruri mari şi
îngheturi, este mezoterm-
submezoterm, necesitând mai
multă căldură în sezonul de
vegetatie. De asemenea, suportă
Acer campestre
Jugastru
La noi, arealul său este
campestru şi colinar, în toată
tara, începând din silvostepă,
prin şleauri şi cvercete. Pătrunde
sporadic până în zona montană
inferioară, mai ales pe soluri
formate pe substrate calcaroase,
ca în Muntii Bârsei.
Specie eutermă-mezotermă.
Rezistă multumitor fată de
geruri şi îngheturi.
Totodată, este mai adaptat la
uscăciune decât artarul
Acer tataricum
Arțar tătărăsc, Gladiş
Specie autohtonă.
La noi se întâlneşte la câmpie şi
coline, începând din silvostepă,
ca specie de subarboret în şleauri
şi cvercete.
Are pretentii mari fată de căldura
din sezonul de vegetatie şi
rezistă bine la secetă, fiind,
totodată, tolerant fată de solurile
compacte, grele, cum sunt cele
Acer monspessulanum
Jugastru de Banat
Specie cu răspândire generală
mediteraneană-
submediteraneană, ajungând
spre răsărit până în Caucaz, Asia
Mică, Iran şi Turkestan.
Este specie iubitoare de căldură
(termofilă) şi rezistentă la secetă
(mezoxerofită), vegetând pe
soluri superfi-ciale, scheletice,
pe stâncării calcaroase.
îngheturi. Poate vegeta bine şi mai bine seceta din aer şi sol, ca (mezoxerofit-mezofit), ceea ce-i de pe platformele ocupate de cer Preferă locurile însorite. În
în climatul cu mai multă căldură la câmpie, preferând însă permite să se mentină inclusiv în şi gârnită. Suportă o uşoară regiunile calde şi uscate se poate
estivală, mai sărac în precipitatii statiunile cu o bună statiuni silvostepice. sărăturare în sol (slab halofil). folosi în scop ornamental.
şi cu mai putină umiditate aprovizionare a solului cu apă Este mai tolerant decât paltinul Temperamentul este
atmosferică de la dealuri şi chiar (specie mezofită). Caracterul de şi artarul, mentinându-se uneori semiombrofil, apropiat de al
de la câmpie, unde a fost cultivat specie de diseminatie este şi pe soluri mai putin fertile, jugastrului
îndeosebi în scop ornamental. determinat, ca şi în cazul relativ uscate şi compacte, cum
Vegetează pe soluri cu fertilitate paltinului, de cerintele sale mari sunt cele din cerete şi gârnitete
ridicată, bine aprovizionate în fată de sol, preferându-le pe sau stejărete pufoase.
baze de schimb, permeabile, cu cele fertile, profunde, afânate, Suportă şi o uşoară sărăturare a
drenaj normal, aerisite şi cu mull, slab acide. solului (slab halofil).
profunde, cu umiditate Are temperament Are temperament de
suficientă. De aceea, optimul semiombrofil, fiind apt pentru a semiumbră, tolerând umbrirea
său ecologic este caracteristic vegeta în etajul al II-lea al etajului dominant, dar se
eutricambosolurilor cu mull arboretelor de amestec. instalează şi se mentine cu
(humifere), slab până la uşurintă şi în plină lumină, în
moderat acide, profunde, liziera pădurilor sau în tufărişuri
formate pe roci vulcanice, din afara fondului forestier.
conglomerate poligene şi coluvii
calcaroase. Vegeteaza activ pe
soluri superficiale, cu mult
schelet, cu conditia să fie
humifere, bogate în baze de
schimb şi bine aprovizionate cu
apă, ca în tinuturile montane,
unde apare pe conurile de
dejectie, pe grohotişuri
calcaroase, formând pâlcuri mai
mari sau chiar mici arborete.
Creşte mai putin activ şi
realizează trunchiuri mai putin
valoroase pe soluri scheletice,
extrem de superficiale, în chei.
Are temperament de
semiumbră, dar nu atât de
accentuat ca al artarului,
suportând bine starea de specie
dominată în amestec cu fagul,
bradul sau molidul.
 Euonymus europaeus
Salbă moale, Voniceriu
MORFOLOGIE
Arbust de până la circa 6 m .
Lujerii sunt verzi, glabri, uşor de recunoscut după cele patru muchii
longitudinale rotunjite, albicioase sau brune. Pe lăstarii cu creştere viguroasă
muchiile sunt pronuntate, aripate, suberoase. Mugurii sunt opuşi sau imperfect
opuşi, apropiati de lujer, ovoizi, muchiati, cu câtiva solzi verzui.
Frunzele sunt ovat-eliptice sau ovat-lanceolate, de 3-10 cm, acuminate, pe
margini mărunt crenat-serate, cu baza îngustată, pe dos albăstrui-verzui, slab
pubescente sau glabre, prinse pe petioli de 0,5-1 cm lungime.
Florile hermafrodite, verzi-gălbui, pe tipul patru, de circa 1 cm diametru. Stau
câte 3-8 în cime axilare dispuse la subsuoara frunzelor, pe pedunculi de 1-3,5
cm.
Fructul este o capsulă de 1-1,5 cm diametru, cu patru lobi rotunjiti, la
maturitate roşie-carmin sau roz. În fiecare din cele patru loji se află 1-2 seminte
albicioase, acoperite complet de un aril cărnos, lucitor, portocaliu
AREAL
Specie autohtonă.
La noi este o specie frecventă în zona de câmpie şi dealuri, în subarboretul
pădurilor, în liziere şi tufărişuri extraforestiere. Urcă şi în zona montană
inferioară, unde preferă versantii însoriti şi solurile formate pe substrate
calcaroase, dar nu numai.
ECOLOGIE
Este tolerantă fată de ger şi îngheturi, dar preferă statiunile cu multă căldură
estivală, unde rezistă bine la secetă, ca în pădurile luminoase de stejar din
silvostepă. Creşte însă şi în statiuni de luncă, prin zăvoaie şi şleauri, uneori
chiar pe gleiosoluri (ca la Prejmer-Braşov). Ca urmare, este o specie relativ
eurifită. Manifestă frecventă mare de aparitie pe solurile eubazice, slab acide,
afânate, în luminişuri.
Euonymus verrucosus
Salbă râioasă
Arbust de 1-3 m înăltime.
Lujerii foarte subtiri, rotunzi, verzi, prevăzuti cu numeroase verucozităti de
culoare brună-închisă. Mugurii sunt mai mici decât la salba moale, ovoizi,
depărtati de lujer, opuşi sau imperfect opuşi, cu solzi verzi, tiviti pe margine
cu o dungă brună.
Frunzele tot ovat-eliptice sau ovat-lanceolate, însă mai mici decât la specia
precedentă, de 3-6 cm lungime, acuminate, cu marginile mărunt crenat-serate
şi baza rotunjită sau îngustată. Petiolul este de numai 0,2-0,3 cm lungime.
Florile în cime axilare, până la 3 (4) într-o inflorescentă, uneori chiar solitare,
tot pe tipul patru, mici (circa 6 mm în diametru), brune-violacee; pedunculul
cimei lung de până la 3-4 cm.
Capsulele au patru lobi, sunt de circa 1 cm diametru, la maturitate de culoare
roz, cu semintele negre, înconjurate incomplet de arilul portocaliu.
Este tot specie autohtonă.
La noi, este răspândită la câmpie şi dealuri, în subarboretul pădurilor şi în
tufărişuri din afara fondului forestier. Se ridică uneori până în zona montană,
unde se localizează, ca şi specia anterioară, de preferintă pe versanti însoriti,
adeseori calcaroşi, în luminişuri.
Manifestă o bună adaptabilitate la climatul continental marcat de geruri şi
îngheturi, dar pentru sezonul de vegetatie necesită multă căldură (specie
subtermofilă-eutermă). Prezenta sa mai frecventă fată de salba moale pe soluri
superficiale, scheletice, pe coaste dogorite de pe substrate calcaroase, atestă o
mai bună rezistentă la secetă. Pe de altă parte, este mult mai rar întâlnită în
statiuni de luncă (deci nu este eurifită). Ca şi salba moale, manifestă preferinte
pentru solurile fertile, eubazice, afânate, slab acide. Este tolerantă fată de
lumină, suportând însă bine umbrirea.
 Frangula alnus (Rhamnus frangula)
Pațachină, Cruşân
MORFOLOGIE
Arbust de până la circa 5 m înălțime, nespinos.
Lujerii bruni sau bruni-cenuşii, cu numeroase lenticele alungite, cenuşii, albicioase sau gălbui, la început pubescenți. Mugurii, caracteristic, nuzi, formați din
frunzişoare brune, păroase, cei laterali mai mici, alipiți de lujer, alterni (rar apar şi unii muguri imperfect opuşi).
Frunzele sunt eliptice sau lat-eliptice, de 4-7 (12) cm lungime, cu vârful acut sau ± scurt acuminat, pe margini întregi sau uşor sinuate, la bază îngustate, cu
(7) 8-9 perechi de nervuri laterale drepte, aproape paralele, numai către marginea frunzei brusc arcuite în sus. Pe față sunt verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-
deschis, ± pubescente în lungul nervurii principale (mai ales în tinerețe). Pețiolul este de 1-2 cm lungime.
Florile hermafrodite, pe tipul 5, albe-verzui, în cime axilare cu puține flori (de regulă câte 2- 3).
Fructele sunt drupe sferice, de 6-8 mm, la început verzi, ulterior roşii, la maturitate violet-negricioase, cu 2-3 sâmburi
AREAL
La noi este o specie comună la câmpie şi coline, iar la munte este sporadică la altitudini mici. De cele mai multe ori se localizează în zone cu multă umiditate
în sol (specie higrofită-mezohigrofită), de-a lungul apelor, pe terase şi piemonturi cu soluri grele. Suportă bine regimul alternant de umiditate şi chiar zonele
mlăştinoase, cu ape stagnante sau slab mobile (alternant higrofită, stagnofilă).
ECOLOGIE
Este tolerantă față de troficitatea solului şi conținutul acestuia în baze de schimb. Are temperament variabil, dezvoltându-se atât în plină lumină, cât şi la umbră
(semiombrofilă-heliofilă).
 GENUL VISCUM
Viscum album
Vâsc, Vâsc alb
MORFOLOGIE
Arbust semiparazit, de până la 50-60 (100) cm, ramificat dicotomic, fixat de
planta suport prin haustori, din care se dezvoltă cordoane corticale şi apoi
“sugători” secundari.
Ramurile şi lujerii se rup cu uşurintă de la locul de înfurcire; sunt verzi-gălbui.
Frunzele persistente, opuse, alungit-obovate, pe margine întregi, concolore,
verzi-gălbui, sesile.
Florile unisexuat-dioice, mici, galbene-verzui, dispuse câte 3-5 în dichazii
capituliforme; apar prin februarie-aprilie
Fructele sunt false bace (la formarea lor participă şi axul floral, dezvoltat în
jurul ovarului), albe, sferice, de circa 8 mm diametru, translucide, la interior
cu o substanță cleioasă (viscina), care se întăreşte în contact cu aerul şi
înglobează 1 (2) semințe. Se coc prin decembrie
AREAL
La noi este întâlnit de la câmpie până în tinuturile montane.
ECOLOGIE
Apare mai ales pe exemplare debilitate, vârstnice, îndeosebi în arborete de
mică altitudine. Determinările efectuate în legătură cu vâscul de brad atestă
că, germinatia semintelor se produce numai la un anumit cuantum al intensitătii
luminii, pentru ca apoi, mentinerea sa să fie posibilă chiar şi în conditii de
semiobscuritate. Totuşi, vâscul se instalează în măsură mult mai mare în
arborete rărite şi în zonele puternic luminate ale coroanelor. Instalarea masivă
accentuează starea de debilitare a arborilor gazdă.
GENUL LORANTHUS
Loranthus europaeus
Vâsc de stajar
Semiparazit, ca şi vâscul alb, de până la 50-60 (100) cm înălțime, ramificat tot
dicotomic. Se instalează preferențial pe specii de cvercinee, mai rar pe castan
brun, tei argintiu, fag, mesteacăn.
Lujerii sunt bruni.
Frunzele de 2-4 cm lungime, oblong-obovate, cuneate, cu marginea întregă,
uneori revolută, pețiolate, verzi-închis. Caracteristic, sunt căzătoare.
Florile tot unisexuat-dioice, dispuse în inflorescențe spiciforme şi apar prin
mai-iunie.
Fructele sunt false bace, sferice, galbene, de circa 8 mm diametru, cu conținut
cleios, mature prin luna octombrie.
La noi este prezent îndeosebi în regiunea de dealuri, dar şi la câmpie.
Poate determina uscarea ramurilor şi grăbeşte moartea exemplarelor debilitate
din diverse alte cauze. Se instalează preferențial tot pe arbori slăbiți, debilitați.
 GENUL ELAEAGNUS GENUL HIPPOPHAË GENUL TAMARIX
Elaeagnus angustifolia Hippophaë rhamnoides Tamarix ramosissima (T. pallasii)
Sălcioară, Salcie mirositoare Cătină albă, Cătină de râu Cătină roşie
MORFOLOGIE
Arbust sau arbore de mici dimensiuni, până la 7-8 m, cu Arbust de 2-3 m. Formează tufe puternic ramificate, Specie arbustivă, de până la circa 4 m, ramificată
tulpina neregulată, sinuoasă. Formează ritidom solzos, foarte spinoase. Rădăcinile se întind mult superficial şi puternic, formând tufe cu numeroase tulpini subtiri.
subțire. au nodozități în care trăiesc bacterii fixatoare de azot
(simbioză).
Lujerii tineri sunt albicios-mat-tomentoşi, cu peri stelati Lujerii anuali sunt cenuşii-argintii, cu peri solzoşi. Lujerii sunt foarte subtiri, rotunzi, roşcati sau cenuşii-
sau solzi argintii; unii lujeri sunt spinoşi. Mugurii sunt Ramurile sunt prevăzute cu spini axilari puternici, iar roşcati. Au măduva îngustă, excentrică. Mugurii sunt
alterni, ovoizi, argintii-lucitori, cu solzii desfăcuți. brahiblastele au spini terminali. Mugurii sunt mici, minusculi, alterni, acoperiti de câte o frunzulită
subglobuloşi, de culoare brună-arămie, alterni. solziformă.

Frunzele sunt alungit-lanceolate, de 4-8 cm, cu vârful Frunzele sunt liniar-lanceolate, de până la 6 cm, la vârf Frunzele, şi ele foarte mici, de numai 2-3 mm lungime,
acut sau obtuz, marginile întregi, pe față verzi-cenuşii, acute sau obtuze, pe margine întregi, scurt pețiolate, pe solziforme, ovat-lanceolate, cu vârful ascutit,
pe dos argintii-lucitoare, cu peri stelați, solzoşi. dos cenuşii-argintii, la început lucitoare, cu peri solzoşi glaucescente, aproape amplexicaule.
(rar apare şi o formă cu perii dorsali arămii-roşcați).
Florile hermafrodite/poligame, andromonoice, axilare, Florile sunt dioice, apetale, mici. Cele mascule cu două Florile hermafrodite, pentamere, mici, slab mirositoare,
mici (de circa 1 cm), solitare sau câte 2-3, lipsite de sepale valvate şi patru stamine, formând inflorescențe dispuse în raceme spiciforme de până la 4-5 cm lungime.
petale, formate pe lujerii din anul precedent. Caliciul globuloase. Cele femele cu receptacul bine dezvoltat, Sunt roz-deschis sau albe, fiecare cu 4-6 stamine egale
este cu 4 lobi, la exterior argintiu iar la interior gălbui, prevăzut în vârf cu două sepale. Sunt axilare şi apar (uneori mai multe), libere, cu 3-4 stile scurte. Înfloreşte
receptaculul cu tub campanulat, iar staminele sunt în devreme, prin martie-aprilie, înaintea înfrunzirii. prin mai-iunie.
număr de patru. Florile sunt plăcut mirositore (de aici
“salcie mirositoare”), melifere şi apar prin luna mai.
Fructele sunt false drupe (receptaculul participă la Fructele sunt drupe false (ca la sălcioară, receptaculul Fructele sunt capsule foarte mici, cu 3-5 valve şi contin
formarea fructului), elipsoidale, de circa 1 cm, argintii participă la formarea fructului), globuloase sau ovoide, numeroase seminte minuscule, de circa 0,25 mm,
(sub pielița solzoasă, argintie, sunt gălbui-portocalii). de 7-8 mm diametru, cărnoase, astringente, translucide, prelungite într-un pedicel în întregime păros.
Miezul este făinos, dulceag portocalii. Stau îngrămădite spre vârful ramurilor de doi
ani, persistând pe acestea la începutul iernii. Conțin
vitamine (C, A ş.a.) în cantități mari.
Elaeagnus angustifolia-Sălcioară, Salcie mirositoare Hippophaë rhamnoides-Cătină albă, Cătină de râu Tamarix ramosissima-Cătină roşie
AREAL
Specie alohtonă Deşi partea sudică a Europei este La noi în țară apare mai rar în ținuturile montane, Este specie autohtonă, cu areal sud-est
considerată adeseori ca făcând parte din arealul natural, întâlnindu-se din Delta Dunării până în ținuturile european şi asiatic.
totuşi, se consideră că sălcioara a fost cultivată aici în premontane. Are o frecvență mare de apariție în La noi, spontan se întâlneşte prin luncile râurilor, cu
urmă cu sute de ani, devenind însă specie subspontană. ținuturile subcarpatice, cu precădere în jumătatea aparitii sporadice îndeosebi în sudul şi estul tării, de la
răsăriteană a țării. câmpie până la dealuri. Se instalează pe aluviuni
nisipoase şi pietrişuri din marginea cursurilor de apă,
având cerinte reduse fată de sol.
ECOLOGIE
Rezistă bine la ger şi secetă, comportându-se foarte bine
în ținuturile cu multă căldură estivală, afectate de
uscăciune, pe soluri nisipoase şi sărăturoase (specie
halofilă), dar şi pe soluri compacte, sărace sau bogate,
afectate de eroziune.
Este o specie aptă pentru cultură în zone cu terenuri
alunecătoare. A dat rezultate excelente în acțiunea de
împădurire a haldelor de steril (de exemplu, la Moldova
Nouă – Chisăliță, 2000).
Se dezvoltă bine în plină lumină.
Prin rusticitatea extraordinară pe care o manifestă, Rezistenta mare la uscăciune şi toleranta fată de
având amplitudine adaptativă mare față de climă şi sol, sărăturarea solului au făcut-o aptă pentru culturi
ca şi prin puterea mare de instalare şi extindere în ornamentale pe litoral, pentru împădurirea grindurilor
diverse situații (drajonează foarte activ, lăstăreşte şi nisipoase din Delta Dunării, în perdelele forestiere de
marcotează), în plină lumină (specie heliofilă), protectie ş.a. Transpiră putin, având frunzele extrem de
îndeplineşte rolul de veritabilă specie pionieră. Astfel, mici.
rezistă foarte bine la ger şi înghețuri, dar este capabilă să Temperamentul este de lumină.
suporte condițiile limitative din climate uscate, cu
insolație puternică. Rezistă nu numai la uscăciune, ci şi
la exces şi regim alternat de umiditate, având astfel
atributul de specie eurifită. Este, de fapt, o specie
euriedafică, suportând solurile crude, superficiale,
scheletice, sărace, chiar salinizate, de pe nisipuri marine,
marne salifere, grohotişurile şi prundişurile, argilele
umede, solurile compacte ş.a.
 GENUL POPULUS
Lujerii rotunzi sau ± muchiati, cu muguri alterni, adeseori relativ mari şi ± aromatici, vâscoşi; mugurii au 3-5 solzi (cel inferior acoperă pe ceilalti ca un
guler).
Florile unisexuat- dioice, în amenti pendenti, cele mascule cu 4-5 sau până la 60 de stamine, anterele roşii; cele femele cu ovarul îngroşat la bază, sub
forma unui cornet şi cu 2-4 stigmate. Florile pornesc din baza unei bractee (scvamă) dintată sau laciniată.
Fructele sunt capsule cu 2-4 valve şi contin numeroase seminte egretate (cu smocuri de peri albi); se coc devreme, prin mai-iunie, când se diseminează
anemocor.
Plantula prezintă două cotiledoane mici, rotunde sau ovate.
Dintre cele cinci sectii ale genului Populus (Leuce Duby, Aigeiros Duby, Tacamahaca Spach, Turanga Bge. şi Leucoides Spach), de interes pentru noi sunt
primele trei.
SECTIA LEUCE SECTIA AIGEIROS
Cuprinde specii de plopi albi (subsectia Albidae) şi tremurători (subsectia Trepidae), Cuprinde speci de plopi negri şi hibrizi dintre aceştia.
cu scoarta mult timp netedă, albicioasă, verzuie sau cenuşie (arborii vârstnici Mugurii sunt mari, cu miros aromat, cleioşi.
formează, totuşi, ritidom). Frunzele glabre pe ambele fete. Scvamele florale sunt laciniate, dar glabre, căzătoare
Florile mascule cu 5-20 stamine. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. în timpul înfloririi. Capsulele sunt evident pedicelate
Populus x canadensis (P. x
Populus tremula Populus nigra
Populus alba euramericana)
Plop tremurător Plop negru, Plută
Plop alb Plopi euramericani, Plopi negri hibrizi,
Plopi de Canada
MORFOLOGIE
Arbore de până la 30-35 m şi circa 1,5 m Arbore de mărimea I sau a II-a, în statiuni Arbore de mărimea I, până la 30-35 m Arbori de până la circa 40 m înăltime, cu
diametru, cu tulpina ± sinuoasă, favorabile până la 30 m. Are înăltime şi peste 1 m diametru, cu tulpina trunchi drept, bine elagat.
cilindrică, puternic ramificată în coroană. înrădăcinarea superficială, cu rădăcini adeseori sinuoasă, spre bază, de regulă,
Coroana largă, neregulat ramificată, mult întinse lateral, din care drajonează gâlmoasă (aglomerări de muguri
relativ rară. Scoarta albicioasă, mult timp intens. Tulpina dreaptă sau ± sinuată, cu dorminzi, din care lăstăreşte abundent).
netedă, dezvoltă la vârste înaintate un scoarta netedă, cenuşie-verzuie, Ritidomul se formează de timpuriu, fiind
ritidom negricios, tare, cu crăpături lenticelată; la vârste înaintate formează negricios, adânc brăzdat, gros. Coroana
adânci. ritidom negricios, crăpat cu solzi este rară, asimetrică, largă, formată
poligonali. Elagajul este foarte activ, adeseori din ramuri viguroase.
încă din tinerete. Coroana ovoidală sau
larg-cilindrică, rară, compusă din putine
crăci groase.
Lujerii, caracteristic, sunt acoperiti cu un Lujerii rotunzi, glabri, bruni-roşcati sau Lujerii nemuchiati, glabri, gălbui sau Lujerii muchiati, viguroşi, glabri sau, la
toment albicios-cenuşiu; au muguri bruni-gălbui, lucitori, cu muguri conici, galbeni-verzui; sunt numeroşi lujeri început, dispers pubescenti, cu cicatrice
alterni, de asemenea tomentoşi, ovoizi, de bruni-roşcati, cu vârful ascutit, glabri, scurti. Mugurii mari, de 1-2 cm lungime, evident mai mari decât la plopul negru,
4-8 mm lungime, cu 3-5 solzi. lucitori, apropiati de lujer, de 6-7(10) conici-alungiti-ascutiti, apropiati de lujer, trilobate, iar mugurii sunt asemănători ca
mm, cu 3-4 solzi; cei floriferi sunt dar cu vârful uşor recurbat spre exterior formă şi mărime cu ai plopului negru, dar
globuloşi (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai putin mai îndepărtati de lujer.

Frunzele sunt dimorfice: cele de pe
lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm
lungime, ovate sau rotund-ovate, cu 3-5
lobi palmati, la vârf acuti, baza frunzei
trunchiată până la slab cordată, pe dos şi
pe petiol alb tomentoase, respectiv cele
de pe lujerii scurti sunt mai mici, de 2-5
cm lungime, ovate, eliptice, oblongi sau
subrotunde, pe margine numai sinuat-
dintate sau lobulate, pe dos tomentoase,
dar de culoare cenuşie.
Ambele feluri de frunze sunt lung
petiolate (petiol de până la 3-4(5) cm,
uşor comprimat către baza laminei).
Florile unisexuat-dioice, în amenti de
(4)5-7 cm, cu scvame dintate, pe margine
lung şi rar ciliate. Capsulele de 3-6 mm
lungime, cu două valve, contin
numeroase seminte mici, prevăzute cu
peri lungi, albicioşi.
Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii
lungi sunt subrotunde sau lat ovate, de 4-
8 cm, cu vârful acut sau rotunjit, baza
trunchiată, rotunjită sau slab cordată, pe
margine inegal serat-crenate, glabre
(numai la început sericeu păroase), cu
petiol lung de până la circa 8 cm, puternic
comprimat (tremurătoare la cea mai mică
adiere de vânt), respectiv cele de pe
lăstari sunt mai mari, de până la 15 cm
lungime, păroase pe dos, ovat-
triunghiulare, cordiforme, mai scurt
petiolate
Florile unisexuat-dioice, în amenti mari,
de până la 8-10 (15) cm lungime, foarte
păroşi, cu scvame laciniate şi lung ciliate.
Capsulele devin mature pe la sfârşitul
lunii mai
depărtati de lujer); sunt aromatici şi
vâscoşi.
Frunzele rombic-ovate, de 5-10 cm, lung
acuminate, la bază lat-cuneate sau chiar
îngust-cuneate, pe margini mărunt crenat-
serate, glabre, pe dos verzi-deschis, cele
de pe lujerii scurti mai mici, la bază
trunchiate sau rotunjite. Petiolul este de
până la circa 6 cm lungime, comprimat.
Florile unisexuat-dioice: mascule în
amenti de 4-6 cm, iar cele femele în
amenti de 10-15 cm. Scvamele sunt mici,
laciniate, glabre, căzătoare de timpuriu.
Capsulele de 7-9 mm, bivalvate, ovoide,
drepte, evident pedicelate.
Varietăti de cultură (cultivare):
Populus nigra cv. Italica (P. n. var.
pyramidalis) - Plop negru piramidal
Populus nigra cv. Thevestina (P. n.
thevestina) - Plop algerian
Frunzele sunt mai mari decât ale
plopului negru, obişnuit deltoide (mai rar
romboidale), cu baza trunchiată, larg
emarginată, mai rar lat cuneată; pe petiol,
sub baza limbului, obişnuit cu 1-2 glande.
Scvamale sunt laciniate şi cad în timpul
înfloririi.
Sunt arbori rezultati din hibridarea
plopului negru european (P. nigra) cu
plopii negri americani (P. Deltoides)
Sunt hibrizi de un singur sex, pentru a
căror înmultire se utilizează metoda
butăşirii
Cele mai vechi şi mai larg creditate
cultivare de plopi euramericani sunt:
- P. x canadensis cv. Serotina (P. nigra x
P. deltoides) - hibrid de sex mascul,
- P. x c. cv. Robusta (P. nigra var.
plantierensis x P. angulata) - de sex
mascul,
Principalele cultivare admise în prezent
în cultură, în tara noastră, sunt:
- cv. Serotina (clonele R1, R3, R4),
- cv. Robusta (clonele R13, R18, R20,
Oltenita, şi, îndeosebi, clona R16),
- cv. Sacrau (clonele 59 şi 79),
- cv. Italia (clonele I214, I45/51, I45/55,
I69/55),
- cv. Cetate,
- cv. Argeş,
 Populus alba-Plop alb
AREAL
Specie autohtonă
La noi în tară, plopul alb se întâlneşte la
câmpie şi dealuri joase, mai ales în luncile
râurilor, începând din Lunca şi Delta
Dunării, formând arborete pure sau de
amestec cu plopul negru, sălciile sau cu
aninul negru (arborete denumite
“zăvoaie”).
Suprafata ocupată de plopul alb s-a
diminuat ultimul secol foarte mult, ca
urmare a culturilor instalate cu plopii
negri hibrizi.
ECOLOGIE
Dispune de o mare amplitudine
ecologică, mai ales climatică, dar totuşi,
fata de ceilalti plopi indigeni, este cel mai
pretentios. Astfel, este euterm-mezoterm,
necesitând multă căldură estivală şi un
sezon de vegetatie lung. Totodată, se află
în fruntea plopilor indigeni în ceea ce
priveşte cerintele fată de sol, având
nevoie pentru o bună dezvoltare de soluri
profunde, afânate, cu textură uşoară,
umedeude (specie mezohigrofită-
higrofită), neutre-alcaline, aşa cum sunt
mai adesea cele aluvionare din lunci.
Suportă inundatiile, dar nu de mare
amploare ca în cazul salciei albe sau al
plopilor negri hibrizi.
Nu tolerează însă statiunile cu apă
stagnantă. Poate vegeta şi pe soluri
nisipoase, sărace, caz în care capacitatea
de bioacumulare este evident diminuată.
Dispune de adaptabilitate multumitoare
pe soluri alcaline, salinizate, fără a se
comporta, totuşi, în asemenea conditii, la
Populus tremula-Plop tremurător
În tara noastră, aria de răspândire a
plopului tremurător este foarte mare,
întâlnindu-se din regiunile de deal
(coboară uneori, totuşi, şi la câmpie) până
în zona montană, în molidişuri, la circa
1600 m altitudine.
Se instalează cu uşurintă şi rapiditate în
parchetele tăiate ras, în păduri rărite,
poieni sau alte suprafete lipsite dintr-un
motiv sau altul de vegetatie forestieră.
De obicei se găseşte diseminat sau sub
formă de pâlcuri, însă, uneori, poate
forma şi arborete derivate, care înlocuiesc
speciile natural-fundamentale.
Adaptabilitatea ecologică a plopului
tremurător este mult mai mare decât a
celorlalti plopi indigeni. Astfel, rezistă
foarte bine la zone cu amplitudini mari de
temperatură, cu ierni lungi şi geroase şi
îngheturi târzii sau timpurii frecvente.
De asemenea, suportă bine şi căldura din
tinuturile sudice ale arealului său, dar nu
şi uscăciunea excesivă, ceea ce explică
absenta sa din statiunile stepice din tara
noastră.
Sub raportul cerintelor sale fată de
edafotop, este cu certitudine mult mai
tolerant fată de plopul alb sau plopul
negru. NU este arbore tipic de luncă,
preferând terenurile în pantă, cu regim
normal de umiditate (preferential
mezofit). Pe solurile supuse uscăciunii, se
întâlneşte foarte rar sau lipseşte cu
desăvârşire. De asemenea, este rar întâlnit
pe soluri cu exces de umiditate, suferind
atacurilor de ciuperci cripogamice care
atacă rădăcinile sau tulpina. În turbării se
Populus nigra-Plop negru, Plută
Specie autohtonă
În tara noastră creşte prin lunci şi
depresiuni umede, în zăvoaiele de la
câmpie şi coline. Urcă ceva mai mult în
altitudine decât plopul alb. De asemenea,
este cultivat ca arbore ornamental, în
aliniamente de-a lungul şoselelor. Ca şi în
cazul plopului alb, în prezent există
preocupări pentru selectia de clone
valoroase şi reintroducerea sa în eco-
zonele ce-i sunt caracteristice
Este o specie mezotermă-eutermă, dar
suportă, totuşi, mai bine rigorile
climatului continental caracteristice
perioadei hibernale şi se multumeşte cu
mai putină căldură estivală (în populatiile
marginale de limită altitudinală sau
latitudinală din aria sa de răspândire).
Statiunile caracteristice, de mare
productivitate, sunt tot cele din luncile
râurilor, cu soluri aluvionare, profunde,
uşoare, afânate, bogate în elemente
minerale şi bine aprovizionate cu apă
(mezohigrofit-higrofit). Totuşi, şi fată de
însuşirile fizice şi chimice ale solului este
mai tolerant decât plopul alb, deoarece
suportă multumitor şi soluri cu textură
mai fină, cu un grad relativ mare de
argilozitate şi compactitate, şi chiar
anumite deficiente de aprovizionare cu
elemente minerale nutritive. Totodată,
este specie semiinundofilă, suportând
inundatii de lungă durată, cu conditia ca
apa să nu stagneze. Evită însă terenurile
Populus x canadensis-Plopi euramericani
Cultura plopilor negri hibrizi s-a practicat
pe o scară destul de mare în tara noastră,
atât în luncile interioare ale râurilor, la
câmpie, cât mai ales în Lunca Dunării.
Plantatii există însă şi în Delta Dunării.
Suprafata acestor culturi este în prezent
de circa 51000 ha, din care: aproximativ
22000 ha în Lunca Dunării, 6000 ha în
Delta Dunării şi circa 23000 ha în luncile
râurilor interioare
Culturile de mare randament se obtin
numai la câmpie, în statiuni de luncă.
Plopii euramericani sunt eutermi,
necesitând multă căldură estivală şi un
sezon lung de vegetatie, chiar daca exista
unele clone şi cultivare care s-au dovedit
adaptabile chiar în tinuturi montane, ca de
exemplu în plantatiile din aliniamente de-
a lungul unor drumuri forestiere. Astfel,
realizează creşteri remarcabile pe soluri
aluvionare, profunde, afânate, nisipoase,
supuse inundatiilor cu apă curgătoare
(rezistă chiar până la 100 de zile de
inundatii pe an). După retragerea apelor
de inundatie, în special vara, o influentă
mare o exercită nivelul apei freatice, care
nu trebuie să fie prea coborât (între 1 şi 3
m de la suprafată). De aceea, cele mai
multe culturi de plopi euramericani din
Lunca Dunării se realizează în zona dig-
mal, cu precizarea că, acolo unde există
pericolul ca apa să stagneze după
retragerea apelor de inundatie, nu este
fel de bine ca sălcioara sau cătina roşie.
De asemenea, pe solurile cu
descompunere greoaie a resturilor
organice, cum sunt cele cu humus brut
hidromorf sau turboase, se află la limita
sa de suportantă, vegetând foarte slab.
Este specie heliofilă-subheliofilă,
suportând foarte bine insolatia. Tolerează
însă mai bine decât plopul negru un
anumit grad, totuşi redus, de umbrire
instalează foarte rar.
Prezintă vitalitate ridicată şi se instalează
mult mai uşor pe soluri relativ bogate în
substante nutritive, deşi vegetează
multumitor şi pe soluri sărace, chiar
oligobazice şi acide. De asemenea,
suportă relativ bine şi solurile
sărăturoase.
În esentă, plopul tremurător poate fi
caracterizat ca o specie euritrofă,
mezofită-eurifită, şi chiar cu înclinatii
euriedafice.
Temperamentul său este pronuntat de
lumină. Corelând rusticitatea de care dă
dovadă cu capacitatea de fructificatie şi
de diseminare, cu creşterile active din
tinerete, putem încadra fără nici o
restrictie plopul tremurător în categoria
speciilor pioniere, una dintre cele mai
reprezentative din pădurile de la noi.
prea joase, cu apa freatică aproape de
suprafată. Rezistenta la inundatii şi
suportanta pe care o manifestă în zonele
respective, ca urmare a depunerilor de
aluviuni, se datorează capacitătii de a
produce rădăcini adventive în zona de
trunchi acoperită de depuneri. Are
temperament pronuntat de lumină.
indicată cultura lor. Nu suportă solurile
sărăturoase, pe care randamentul lor este
necorespunzător, ca în cazul unor
plantatii de pe nisipurile sărăturoase de la
Sf. Gheorghe. Deltă, după cum nu le este
favorabilă nici uscăciunea din sol.
O altă caracteristică ecologică definitorie
a plopilor negri hibrizi o constituie
temperamentul lor pronuntat de
lumină, ceea ce determină reactii de
fototropism accentuat (curbarea
trunchiurilor spre lumină, dezvoltarea
asimetrică a coroanelor). Sunt sensibili
chiar şi la umbrirea din lateral, ceea ce
impune ca schemele de plantare să fie
aerisite, cu distante mari între exemplare.
 GENUL SALIX
Specii arborescente sau arbustive (unele chiar arbuşti pitici sau subarbuşti), cu lujerii obişnuit netezi şi flexibili. Mugurii alterni, foarte rar opuşi sau
imperfect opuşi, cu un singur solz aparent, ca un cornet conic (în realitate doi solzi concrescuti).
Frunzele adeseori lanceolate, petiolate sau sesile, cu stipele persistente; marginile serate, crenate sau sinuate, mai rar întregi.
Florile unisexuat-dioice, amentiforme, nude; amentii, de regulă, erecti, la baza fiecărei flori se află câte o scvamă pubescentă, ciliată, cu marginea întreagă
şi 1-2 glande nectarifere. Staminele câte 1-12, libere sau concrescute (câte două la sălciile indigene, cu exceptia speciilor S. triandra – cu trei stamine şi S.
pentandra - cu cinci stamine). Ovarul este bicarpelar, glabru sau păros, sesil sau pedicelat. Stilul terminat în două stigmate.
Fructele sunt capsule bivalvate, dehiscente, cu seminte mici, egretate, cu peri lungi, albi, mătăsoşi.

Salix alba
Salcie albă
MORFOLOGIE
Specie indigenă, arbore de până
la 10-15 m (exceptional 20-25
m), cu tulpina defectuoasă,
sinuoasă, de la vârste mici
scorburoasă. Scoarta cenuşie-
verzuie, iar ritidomul este brun-
cenuşiu, adânc crăpat, format de
la vârste mici. Coroana
neregulată, globuloasă, rară.
Lujerii subtiri, flexibili, verzi-
gălbui sau bruni, în tinerete
alburiu-sericeu-mătăsos păroşi,
mai târziu numai spre vârf slab
sericeu pubescenti. Mugurii
alterni, mici, alungiti, alipiti de
lujer, gălbui până la roşcati.
Frunzele lanceolate, de 4-10 cm
şi 1-2(3) cm lătime, cu vârful
acuminat, baza îngustată şi
marginile mărunt glandulos-
serate, la început, pe ambele fete
argintiu-mătăsos sericeu
păroase, apoi numai pe dos
Salix caprea
Salcie căprească, Iovă
Arbust sau arbore, de până la 9- Arbust de 3-6 m.
10 m, cu tulpina strâmbă,
scoarta netedă în tinerete,
cenuşie-verzuie, mai târziu cu
ritidom subtire, neregulat
crăpat.
Lujerii bruni-roşcati sau verzi-
gălbui, în tinerete cenuşii păroşi,
apoi glabri, lucitori, cu mugurii
alterni, ovo-conici, uşor
comprimati, glabri, gălbui-
roşcati; se deschid primăvara de
timpuriu.
Frunzele lat-eliptice până la
oblongi, de 4-8(11) cm, cu vârful
acut/scurt acuminat, baza
rotujită/îngustată (foarte rar slab
cordată), marginile întregi/
neregulat sinuat-dintate/crenate,
pe fată, la început slab
Salix cinerea
Zălog
Lujerii cenuşii-verzui sau bruni,
viguroşi, ± muchiati, cenuşiu-
catifelat-tomentoşi (până în al
doilea sau al treilea an), cu
muguri alterni, ovoizi, scurt
tomentoşi.
Frunzele obovat-lanceolate
până la eliptic-obovate, de 5-10
(12) cm, acute/scurt acuminate,
la bază cuneate/slab rotunjite, pe
margini neregulat serate sau
crenate, pe fată, în tinerete
tomentoase, apoi glabrescente,
Salix viminalis
Răchită, Mlaje
Arbust, rar arbore de mărimea a Arbust de până la 4 m, tufos.
III-a (4 până la 8 m), cu ramuri
lungi, erecte
Lujerii lungi, flexibili verzui-
cenuşii sau bruni-gălbui, în
tinerete cenuşii-pubescenti, apoi
glabri, cu scoarta internă verde.
Mugurii alterni, caracteristic,
inegali, cel putin dublu de lungi
decât lati, albicioşi-păroşi, cu
vârful obtuz, adeseori curbat
lateral, comprimati pe lujeri,
catifelati.
Frunzele lanceolate sau liniar
lanceolate, de 8-15 cm lungime
şi 0,5-1,5 cm lătime, cu lătimea
maximă în treimea inferioară, la
bază cuneate, marginile întregi
sau neregulat-sinuoase, uşor
răsfrânte dorsal, pe fata verzi
Salix purpurea
Răchită roşie
Lujerii subtiri şi elastici, glabri,
roşii-purpurii sau galbeni, cu
scoarta internă galbenă-oliv.
Mugurii alterni, alungiti, roşii-
bruni până la gălbui,
caracteristic, alterni, imperfect-
opuşi şi opuşi.
Frunzele obovat - lanceolate, de
4-7(11) cm, acute sau scurt
acuminate, baza prelung
cuneată, în treimea superioară
mărunt serate, în rest întregi,
verzi-întunecate pe fată, verzi-
albăstrui (glauce) pe dos, glabre
păroase/uneori glabrescente,
semi-argintii sau glaucescente;
petiol de circa 0,7-1 cm. Stipele
de timpuriu căzătoare.
Florile unisexuat-dioice, Florile
amentiforme, nude, cu nude, în amenti; cei masculi nude, în amenti elipsoidali sau
scvama alb-păroasă, cele
mascule în amenti de 2-6 cm,
fiecare floare cu două stamine,
cele femele în amenti de până la
4-5 cm, cu ovar scurt pedicelat,
glabru şi o glandă nectariferă la
bază.
Salix alba-Salcie albă
AREAL
Este specie autohtonă.
În tara noastră este cea mai
importantă dintre speciile
acestui gen, interesând mai ales
ca specie producătoare de lemn,
la câmpie, în special în lunca
inundabilă a Dunării, în Deltă
şi în luncile principalelor râuri
interioare.
Formează arborete pure (sălcete)
sau de amestec cu plopii
(zăvoaie).
Urcă adesea în lungul văilor
până în zona de dealuri, însă în
zona montană inferioară se
întâlneşte rar.
Cultura salciei albe se practică în
prezent în Lunca şi în Delta
Dunării şi mai putin în luncile
inferioare ale râurilor interioare.
tomentoase, apoi glabre, pe dos
alburii-cenuşii, tomentoase, cu
nervurile foarte proeminente,
astfel că limbul apare încretit;
petiolul lung de până la 2 cm.
unisexuat-dioice, Florile unisexuat-dioice,
ovoidali, relativ scurti, 2-3(4)
cm lungime, iar cei femeli
cilindrici, de până la 6 cm
lungime. Scvamele lanceolate, la
vârf negricioase. Staminele
două, ovarul lung pedicelat,
cenuşiu păros. Florile cu o
glandă nectariferă
Salix caprea-Salcie căprească,
Iovă
La noi se întâlneşte la deal şi
munte, până în etajul
pădurilor de molid, unde este
înlocuită de salcia căprească
de munte - Salix silesiaca.
Apare frecvent în luminişuri,
la margini de pădure, pe
taluzul drumurilor forestiere
sau în parchete, devenind
invadantă, alături de
mesteacăn şi plop tremurător.
Ulterior, la adăpostul său se
instalează, pe cale naturală
sau prin plantatii şi
semănături, alte specii mai
valoroase specifice regiunii
(molidul, bradul, fagul ş.a.)
pe dos cenuşii sau albăstrui-
cenuşii pubescente/tomentoase,
cu nervurile laterale uşor arcuite
şi petiolul de până la 1,5 cm
lungime; frunzele persistent
stipelate.
cilindrici, asemănători cu cei de
la S. caprea, cu scvamele la vârf
negricioase. Florile mascule cu
două stamine, cele femele cu
ovar pedicelat, păros şi stilul
scurt
Salix cinerea-Zălog
Specie autohtonă.
La noi se întâlneşte în statiuni
de câmpie, dealuri şi
montane, în luncile râurilor.
întunecat, pe dos alb-cenuşiu- sau, la început, slab-pubescente;
sericeu păroase, cu nervura după uscare se înegresc. Petiolul
mediană proeminentă, galbenă scurt, până la 5 mm lungime.
şi nervurile laterale patent
arcuite pe nervura principală;
petiolul scurt, nedepăşind 10
mm.
Florile unisexuat-dioice, Florile unisexuat-dioice,
amentiforme, nude: mascule amentiforme, nude: mascule
cu două stamine, cele femele cu cu două stamine concrescute,
ovar sesil, sericeu-păros, cu stil cele femele cu ovar scurt, sesil,
subtire, alungit, stigmate alb-cenuşiu tomentos, fără stil
divergente; au o glandă sau cu stilul foarte scurt.
nectariferă
Salix viminalis Salix purpurea
Răchită, Mlaje Răchită roşie
Specie indigenă, cu areal Este specie
eurasiatic, întâlnită la noi autohtonă, cu răspândire
sporadic, la câmpie şi dealuri, eurasiatică, una dintre cele
în luncile râurilor. mai frecvente de la noi pe
prundişurile râurilor şi de-a
lungul pâraielor, în zăvoaie,
dar şi în locuri mlăştinoase
sau pe stâncării din
vecinătatea cursurilor de apă
şi a izvoarelor, de la câmpie
până în zona montană.
 Salix alba-Salcie albă
ECOLOGIE
Rezista bine la ger şi fată de
îngheturile timpurii sau târzii.
Are pretentii mari fată de
căldura din sezonul de
vegetatie (ceea ce explică
preponderenta sa la altitudini
mici), ca şi pentru umiditatea
din sol (higrofită-
ultrahigrofită), fiind astfel
dependentă de statiunile
specifice luncilor râurilor.
Solurile favorabile salciei
albe sunt bine şi constant
aprovizionate cu apă din
pânza freatică, fertile,
afânate, neutre-alcaline.
Totodată, se situează în
fruntea speciilor lemnoase
indigene în privinta
suportării inundatiilor de
lungă durată, chiar de peste
100 de zile pe an, motiv
pentru care este mai indicată
decât plopii euramericani
pentru statiunile joase din
Lunca şi Delta Dunării.
Totodată, tolerează mult mai
bine decât plopii negri hibrizi
solurile argiloase,
pseudogleizate sau chiar
gleice.
Are temperament pronuntat
de lumină.
Salix caprea-Salcie căprească, Salix cinerea-Zălog Salix viminalis Salix purpurea
Iovă Răchită, Mlaje Răchită roşie
Este extrem de rustică, de Este specie higrofită, arealul Vegetează bine pe soluri Preferă solurile
mare adaptabilitate fată de său fiind strâns legat de bogate în humus, jilave până nisipo-argiloase, jilave-
diverse conditii stationale statiuni cu exces de apă, cum la umede, inclusiv pe cele umede. Rezistă destul de bine
(mai putin fată de lipsa acută sunt terenurile mlăştinoase cu grele, lutoase sau luto- pe soluri superficiale şi cu
de apă din sol – mezofită- apă încet curgătoare sau chiar argiloase. Este cea mai grad relativ mare de
mezohigrofită), fiind o stagnantă, marginile de valoroasă dintre speciile uscăciune
veritabilă specie pionieră. turbării, lăcoviştile ş.a., cultivate în răchitării, unde,
Astfel, suportă asprimile însotind uneori aninul negru. în conditii de irigare, pe soluri
climatului (gerurile şi Importanta sa este redusă, bogate, poate produce până la
îngheturile) şi poate creşte interesând mai ales prin faptul circa 20 tone la hectar.
atât pe soluri sărace, cât şi că, alături de alte specii
bogate, profunde sau higrofite, contribuie la
superficiale, moderat uscate drenajul biologic al solurilor
până la mlăştinoase. cu exces de umiditate.
Manifestă vitalitate mai mare
pe soluri mai putin sărace, cu
regim hidric normal,
asemănându-se cu plopul
tremurător.
Are temperament pronuntat
de lumină.
 GENUL TILIA
Arbori cu liberul bine dezvoltat sub scoartă, fibros, flexibil.
Lujerii geniculati, cu muguri dispuşi distih, oblic divergenti fată de lujer, cu 2-3 solzi exteriori.
Frunzele adesea asimetrice la bază, cordiforme sau oblic trunchiate, acuminate sau acute, frecvent subrotunde.
Florile hermafrodite, complete, cu cinci sepale şi cinci petale. La unele specii, la baza petalelor apar 5-10(11) staminodii petaloide. Inflorescentele sunt
cimoase şi, caracteristic, pedunculul cimei porneşte din nervura mediană a unei bractee frunzoase, alungită sub formă de limbă.
Fructele sunt achene globuloase, uniloculare, cu 1-3 seminte. Plantulele cu cotiledoane reniforme sau cordate, palmat-lobate, cu marginile răsucite.

Tilia cordata (T. parvifolia) Tilia tomentosa (T. argentea) Tilia platyphyllos (T. grandifolia)
Tei de deal, Tei pucios, Tei cu frunza mică Tei argintiu, Tei alb Tei cu frunza mare
MORFOLOGIE
Arbore de mărimea a II-a, de până la 20 m. Tulpina Arbore de mărimea a II-a sau mărimea I, poate Arbore de până la 30 m înăltime, cu coroana
în masiv este, în general, dreaptă şi bine elagată. ajunge până la 30 m, având coroana deasă şi largă, globuloasă. Scoarta tot cenuşie şi mult timp
Scoarta este cenuşie, rămâne netedă până la 20-30 ramurile ± îndreptate în sus. Coloritul argintiu al netedă, iar ritidomul este negricios, brăzdat
de ani, după care dezvoltă un ritidom negricios, cu coroanei se remarcă uşor de la mare distantă. longitudinal. Liberul este foarte bine dezvoltat, de
şanturi longitudinale înguste. Coroana arborilor Scoarta cenuşie. Ritidomul se formează târziu, la calitate bună.
izolati este largă, ± globuloasă, în masiv devine început prezentând crăpături subtiri, în lung, apoi
relativ îngustă, ovoidal-piramidală. devine adânc brăzdat, negricios. Liberul este bine
dezvoltat, fiind în cantitate mai mare şi de calitate
mai bună decât la teiul de deal.
Lujerii geniculati anuali sunt vezui-măslinii până Lujerii anuali sunt geniculati, cenuşii-tomentoşi, cu Lujerii tineri slab pubescenti, apoi, începând
la roşcati, geniculati, glabri, cu muguri dispuşi peri stelati, iar mugurii sunt ovoidali, tomentoşi, cu din vară, devin glabri. Sunt verzi-măslinii până la
distih, ovoidali, glabri, cu doi solzi exteriori (cel doi solzi aproape egali ca lungime. brun-roşcati, cu muguri ovoidali, în general mai
inferior putin mai lung decât jumătatea mugurelui). mari decât la celelalte două specii de tei, glabri, cu
trei solzi externi (cel de-al treilea solz mai mic decât
1/2 din lungimea mugurelui.

Frunzele, subrotunde până la lat ovate, relativ mici,
de 5-7 cm, cu vârful brusc acuminat, marginile
serate, la bază cordiforme sau oblic trunchiate,
adeseori asimetrice, pe dos cu smocuri
caracteristice de peri ruginii la subsuoara
nervurilor, îndeosebi la baza laminei, în rest
glabre. Petiolii sunt glabri, de 1,5-4 cm lungime.
Frunzele sunt mari, de 7-13 cm, subrotunde sau lat
ovate, cordiforme, uneori, oblic trunchiate, cu
vârful brusc acuminat, pe margini serat-dintate până
la lobulate, pe fată verzi, slab lucitoare, la început
± răzlef stelat pubescente, apoi glabre, pe dos
argintii sau cenuşii, stelat-tomentoase, fără smocuri
de peri în axilele nervurilor. Petiolii sunt şi ei stelat
pubescenti.
Frunzele mari, de 6-12 (15) cm lungime,
subrotunde până la lat ovate, adeseori asimetrice,
tot brusc acuminate, pe margini acut serate, pe dos
cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui în axilele
nervurilor, în rest moi păroase, cu peri simpli (chiar
şi pe fată sunt adeseori păroase, dar fără smocuri de
peri). Nervurile sunt foarte proeminente, chiar şi
cele tertiare, ± paralele.
Florile hermafrodite, complete, cu cinci sepale şi Florile hermafrodite cu petalele mai lungi decât Florile fără staminodii, cu 15-40 stamine,
cinci petale, fără staminodii, cu învelişul floral pe sepalele, au 50-80 stamine şi 5-10(11) staminodii grupate în inflorescente pendente, cu bracteele, de
tipul 5, au 15-40 stamine, sunt galbene, mai slab spatulate. Stau grupate în inflorescente pendente, regulă, sesile sau scurt pedunculate.
mirositoare decât la ceilalti tei, dispuse în cu bracteea sesilă sau scurt pedunculată. Sunt mai
inflorescente erect-divergente sau întinse orizontal. plăcut mirositoare şi mai melifere decât la teiul de
Bracteea inflorescentei este verde-gălbuie, lung deal şi apar târziu, prin iunie-iulie.
pedunculată, glabră, reticulat-nervată. Înfloreşte
prin mai-iunie, la circa două săptămâni după teiul
cu frunză mare, dar înaintea teiului argintiu.
Fructele sunt achene globuloase sau ovoidale, de Achenele sunt de 5-7 mm, globuloase sau Achenele sunt, în general, mai mari decât la ceilalti
4-6 mm, netede sau slab (4)5 costate. Au peretii elipsoidale, cenuşiu-tomentoase, cu pereti foarte doi tei, de 6-8(9) mm lungime, globuloase,
subtiri, fragili (se sparg uşor prin apăsare între tari, netezi până la pronuntat 5-costati (de multe oripiriforme sau obovoidale, cu vârful apiculat, cu
degete), foarte scurt şi alipit tomentoşi însă slab costati). peretii foarte tari, scurt tomentoşi, prevăzuti în lung
cu 4-5 coaste proeminente
Plantulele cu cotiledoane reniforme sau cordate, Plantulele cu cotiledoane reniforme sau cordate, Plantulele cu cotiledoane reniforme sau cordate,
palmat-lobate, cu marginile răsucite palmat-lobate, cu marginile răsucite palmat-lobate, cu marginile răsucite
Tilia cordata (T. parvifolia) Tilia tomentosa (T. argentea) Tilia platyphyllos (T. grandifolia)
Tei de deal, Tei pucios, Tei cu frunza mică Tei argintiu, Tei alb Tei cu frunza mare
AREAL
În tara noastră este cea mai răspândită dintre La noi este mai bine reprezentat în pădurile din La noi se întâlneşte mai rar decât ceilalti tei,
speciile de tei, participând frecvent la constituirea nordul Dobrogei (unde formează teişuri întinse), în prin pădurile de câmpie şi de la dealuri, ca specie
şleaurilor de deal şi ridicându-se uneori până în pădurile din nord-vestul Olteniei (Tismana, Baia de de amestec.
zona montană, la circa 900 m altitudine. Coboară Aramă ş.a.), pe dealurile vestice ale Muntilor
rar până la circa 100 m altitudine, la câmpie. Apuseni, în pădurile colinare transilvănene din
bazinele Sebeşului, Ampoiului, Arieşului,
Târnavelor ş.a., sau pe colinele din Moldova, până
în nord-est, spre Prut.
ECOLOGIE
Este o specie mezotermă, asemănătoare ca Ca specie campestră şi colinară (rar montană Cerintele ecologice sunt mai apropiate de ale teiului
adaptabilitate climatică cu gorunul şi frasinul. Prin inferioară), manifestă sensibilitate fată de ger şi argintiu, având pretentii sporite fată de căldură
comparatie cu ceilalti tei, preferă climatele mai preferinte pentru climatele calde în sezonul de (subtermofil) şi rezistând relativ bine la secetă. Se
moderate termic în sezonul de vegetatie, din regiuni vegetatie (specie eutermă până la subtermofilă). întâlneşte tot pe soluri cu însuşiri chimice şi fizice
cu mai multe precipitatii, ceea ce explică atât Suportă mai bine decât teiul de deal uscăciunea din favorabile, adeseori de tipul preluvosolurilor (brune
prezenta sa la altitudini mai mari, la dealuri, cât şi sol şi din atmosferă. roşcate) profunde, bine structurate. Suportă greu
plasarea pe versantii nordici ai colinelor joase, unde Se dezvoltă viguros tot pe soluri fertile, eubazice şi compactitatea ridicată şi excesul de umiditate. Are
umiditatea atmosferică este mai mare, iar solurile eutrofe, slab acide-neutre, afânate. temperament semiombrofil
sunt vara revene [specie mezofilă şi mezofită Este însă mai tolerant fată de solurile relativ
(submezofită)].
Pretentiile fată de sol sunt mari, prezenta sa
indicând favorabilitatea însuşirilor chimice şi fizice
ale solurilor. Se dezvoltă bine pe cele fertile,
humifere, bogate în substante nutritive, profunde şi
aerisite, slab acide-neutre, cu regim constant de
umiditate, revene sau revene-jilave. Solurile
compacte, sărace şi cu umiditate în exces sunt
contraindicate. Nu suportă sărăturarea solului.
Temperamentul este mijlociu, mai de
lumină decât al carpenului. Prin punere bruscă în
lumină, trunchiul se încarcă de crăci lacome.
compacte, unde coabitează cu cerul şi gârnita sau
chiar cu stejarul pufos.
Nu suportă însă solurile excesiv compacte, avansat
pseudogleizate, uscate, din statiunile de terasă,
precum şi pe cele excesiv umede, hidromorfe, din
luncile râurilor.
Temperamentul este apropiat de al teiului
de deal, semiombrofil.
 Cornus sanguinea Cornus mas
Sânger Corn
MORFOLOGIE
Arbust înalt de până la 3-4 m. Arbust sau arbore, cu înăltimi de până la 7-8 m; în diametru poate realiza
dimensiuni remarcabile, de până la 40 cm sau chiar mai mult, formând ritidom
mărunt, solzos. De cele mai multe ori este însă de dimensiuni arbustive.
Lujerii subtiri, glabri sau ± puberuli, roşii-purpurii, lucitori (pe părtile Lujerii anuali sunt verzi, mai rar bruni-roşcati, fin pubescenti, iar mugurii
neexpuse luminii pot fi verzui). Mugurii sunt opuşi, alipiti de lujer, cu doi sunt opuşi, îngust-conici (cei floriferi mai mari, globuloşi, pedicelati), cu doi
solzi ierbacei, păroşi, iar cicatricele foliare sunt unite printr-o linie stipelară solzi şi stau depărtati de lujer.
(caracter de gen).
Frunzele simple, întregi, lat-eliptice sau ovate, de 4-8 cm, scurt acuminate, pe Frunzele ovate sau ovat-eliptice, de 4-10 cm, acuminate, pe margini întregi, la
margine întregi, la bază obişnuit brusc îngustate, petiolate (circa 1 cm), pe fată bază rotunjite sau uşor atenuate într-un petiol ceva mai scurt decât la sânger,
şi pe dos dispers şi alipit pubescente, dar fără smocuri de peri în unghiurile de asemenea cu 3-4 perechi de nervuri laterale arcuite şi convergente; pe fată
nervurilor, cu 3-4 perechi de nervuri caracteristice, arcuite spre vârf şi sunt dispers pubescente, pe dos verzi-deschis şi mai pronuntat pubescente
convergente. Toamna se colorează frumos, devenind roşii-purpurii. (perii drepti, alipiti de lamină), dar, spre deosebire de sânger, cu smocuri de
peri pe dos în unghiurile nervurilor.
Florile hermafrodite, complete, pe tipul patru, lipsite de involucru bracteal; Florile sunt mici, pe tipul patru, galbene, axilare, în cime umbeliforme, scurt
sunt albe-verzui, terminale, în corimbe umbeliforme dese, apar după pedicelate, la bază cu involucru 4-bracteat (bracteele ovate, galbene-verzui);
înfrunzire, prin mai-iunie. apar primăvara foarte devreme, prin martie, înaintea înfrunzirii
Fructele sunt drupe sferice, la început roşcate, apoi negre-albăstrui, de 5-8 Fructele (denumite coarne) sunt drupe alungit-elipsoidale, de 1,2-1,5 cm
mm diametru. Sâmburele este globulos. Se maturează prin septembrie- lungime, purpurii (rar gălbui), lucitoare, pendente, acrişoare, astringente,
octombrie. comestibile, mature prin august-septembrie. Sâmburii sunt biloculari (cu două
seminte).
AREAL si ECOLOGIE
Specie europeană, spontană şi frecventă la noi în păduri, de la câmpie până în Specie autohtonă.
zona montană inferioară (900–1000 m altitudine). Se întâlneşte şi în La noi se întâlneşte frecvent la câmpie şi dealuri, iar în zona montană urcă mai
tufărişuri din afara fondului forestier. Prezintă o mare adaptabilitate climato- rar şi mai putin decât sângerul, până la 700-800 m. Se diferentiază ecologic de
edafică, rezistând la ger şi suportând climatul secetos din pădurile de sânger prin faptul că este mai iubitor de căldură (eutermsubtermofil) şi nu
silvostepă. Tolerează însă şi solurile hidromorfe, în lunci şi zăvoaie (specie mai este eurifit, manifestând o amplitudine mai restrânsă în ceea ce priveşte
eurifită: mezoxerofită-mezohigrofită). Se întâlneşte şi în statiuni de terasă, pe umiditatea (mezoxerofit-mezofit), rezistând mai bine la uscăciune. Poate
soluri grele, argiloase, compacte, pseudogleizate. Preferă însă solurile vegeta pe soluri uscate de pe substrate calcaroase, dar se dezvoltă mai bine pe
aerisite, permeabile, fertile, revene-jilave sau jilav-umede, pe care prosperă cele revene, afânate, bogate în baze de schimb.
şi se instalează masiv chiar şi la umbră. Temperamentul este mai de lumină decât al sângerului, astfel că, apare mai
rar ca specie de subarboret în păduri încheiate, preferând arboretele rărite şi
mai ales luminişurile, lizierele de pădure ş.a.
 Vaccinium myrtillus
Afin
MORFOLOGIE
Arbust pitic, înalt de până la 0,5 m, puternic ramificat. Rădăcinile sunt
superficiale, dese, întretesute cu ale exemplarelor apropiate, ca o pâslă,
drajonând viguros şi, în felul acesta, răspândindu-se foarte uşor.
Ramurile şi lujerii sunt verzi, cu muchi evidente, ascutite
Lujerii geniculati, cu muguri alterni, mici, turtiti, alipiti de lujer.
Frunzele sunt căzătoare, rotunjit-ovate, ovate sau eliptice, de 1-3 cm, cu
marginile fin serate, baza rotunjită, scurt petiolate, subtiri, verzi-deschis pe
ambele fete, uşor pieloase.
Florile hermafrodite, solitare, pendente, palid-rozee, cu caliciul gamosepal şi
corola globulos urceolată, cu cinci lobi, staminele în număr de 10; apar prin
mai-iunie.
Fructele sunt bace sferice, de 6-10 mm, negre-albăstrui, brumate; sunt
zemoase (contin un suc roşu-închis, care pătează uşor), comestibile
AREAL
La noi este o specie des întâlnită, comună din regiunea dealurilor până în zona
alpină. La dealuri se întâlneşte prin gorunete acidifile şi făgete de deal,
continuând apoi la munte prin făgete cu floră acidifilă, iar în molidişuri apare
cu frecventă sporită în parchete, la liziere, pe taluzuri, în arborete rărite
(Trece însă şi de limita altitudinală a pădurii, în subalpin şi alpin, unde se
asociază cu jneapănul, bujorul de munte şi alte specii din tinuturile respective)
ECOLOGIE
Este specie euritermă, neadaptată însă la uscăciune (mezofită-higrofită),
ceea ce explică lipsa sa din tinuturile de mică altitudine. Se găseşte pe soluri
cu umiditate în exces, ca de exemplu în turbării. Este un indicator fidel al
solurilor uşoare, acide, sărace în baze de schimb (oligobazice), de troficitate
adeseori scăzută (oligotrofe), cu acumulări însemnate de humus brut sau
moder. În locurile luminoase (specie heliofilă), afinul este practic nelipsit de
pe solurile districambosoluri, prepodzoluri, luvosoluri acidificate ş.a., formate
pe roci silicioase (şisturi cristaline, gresii, conglomerate gresoase). Lipseşte
însă de pe substratele calcaroase, mai ales dacă solul este superficial, scheletic,
cu concentratie mare de CaCO3 încă de la suprafată (calcifug).
Vaccinium vitis-idaea
Merişor, Cocăzar, Coacăză de munte
Arbust pitic, de până la 0,30 m înăltime, erect
Ramurile şi lujerii sunt verzi, cu muchi evidente, ascutite
Frunzele persistente, eliptice sau obovate, de 1-3 lungime, pieloase, la vârf
obtuze, sau rotunjite, adeseori emarginate, rigide, pe margini întregi sau fin
crenate, revolute, pe fată verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-palid, mate, cu
puncte brune, rare.
Florile în raceme dese, nutante, albe, uşor nuantate cu roşu; corola este
campanulată, iar staminele sunt câte 10.
Fructele sunt bace sferice, la început albe, la maturitate roşii, lucitoare,
comestibile, acrişoare, astringente.
Specie autohtonă
La noi este întâlnit foarte rar la dealuri, însă este continuând apoi prin
subalpin şi alpin, prin jnepenişuri şi alte asociatii de plante frecvent la mare
altitudine, mai ales începând din rariştile de limită altitudinală şi specifice
tinuturilor respective.
Prezintă amplitudine climatică mai restrânsă decât afinul, fiind foarte rezistent
la temperaturi scăzute (oligoterm), dar manifestă tolerantă mai mare fată de
umiditatea din sol, vegetând uneori în locuri cu uscăciune avansată,
determinată nu de regimul pluviometric limitativ, ci de uscăciunea temporară
apărută ca efect al insolatiei puternice şi vântuirii versantilor, pe soluri
superficiale, ca în zonele de mare altitudine. Suportă însă, la fel ca afinul,
excesul de umiditate în sol (specie mezoxerofită-higrofită). Fată de soluri,
este foarte asemănător afinului, vegetând pe cele sărace în elemente minerale,
de troficitate foarte scăzută, puternic acidificate (oligobazic-extrem oligobazic,
oligotrof-extrem oligotrof, acidifil-extrem acidifl).
 Sambucus nigra Sambucus racemosa
Soc negru, Soc comun Soc roşu, Soc de munte
MORFOLOGIE
Specie autohtonă, obişnuit arbust de până la 4-5 m, rar arbore (maxim 10 m), Arbust tufos de 1,5-4(5) m înăltime.
cu tulpina neregulat ramificată şi ritidom format de le vârste mici, cenuşiu-
gălbui, crăpat, suberos.
Lujerii sunt viguroşi, cenuşii-verzui sau verzui-gălbui, cu lenticele Lujerii bruni-deschis, viguroşi, glabri, cu măduva de asemenea largă, însă
proeminente şi măduva caracteristică, largă, spongioasă, moale, albă. brună-roşcată. Mugurii opuşi, ovoid-globuloşi, depărtati de lujer, cu solzii
Mugurii sunt opuşi, ovoidali, ascutiti, mari, cei terminali adeseori avortati persistenti; mugurii terminali sunt adeseori avortati, datorită lignificării
(degeră); caracteristic, au numai 2-4 solzi, care cad de timpuriu, încă din iarnă, incomplete a lujerilor în partea lor terminală (ca la Sambucus nigra).
astfel că frunzulitele devin vizibile.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice sau ovat-eliptice, de 4- Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole, care sunt însă mai înguste decât
12 cm, la vârf acuminate, pe margini ± neregulat-ascutit-serate, pe dos dispers la socul negru, ovat-lanceolate până la îngust-eliptice, cu vârful prelung
păroase, prevăzute cu petiol scurt; degajă un miros relativ greu. acuminat, marginile acut şi relativ adânc serate, lungi de 5-10(12) cm. Sunt
glabre sau numai pe dos dispers păroase în lungul nervurilor.
Florile hermafrodite, terminale, în cime umbeliforme bogate, de 12-20 cm Florile hermafrodite, în panicule ovoidale, gălbui-verzui, care apar devreme,
diametru, alcătuite din flori mici, albe sau albe-gălbui, plăcut şi intens putin înaintea frunzelor sau odată cu acestea.
mirositoare. Apar prin mai-iunie, după înfrunzire. Se folosesc pentru
preparare de suc.
Fructele sunt drupe baciforme sferice, de 6-8 mm diametru, negre, cu 3(5) Fructele sunt drupe baciforme globuloase, roşii, de circa 5 mm diametru.
sâmburi turtiti; partea cărnoasă este suculentă (un lichid roşu), bogată în zahăr
şi vitamine (A, B, C). Se folosesc în industria alimentară şi farmaceutică
(diuretice, purgative).
AREAL
În tara noastră se întâlneşte la câmpie, dealuri şi în tinuturile montane Specie autohtonă
inferioare, până în brădete şi făgete. De-a lungul cursurilor de apă, în lunci, La noi înlocuieşte socul negru la altitudini mari (specie vicariantă),
este mult mai frecvent. Acolo unde dispune de umiditate suficientă, avansează întâlnindu-se din pădurile montane de altitudine mijlocie până în subalpin. Mai
şi pe versanti, ocupând mai ales luminişurile şi lizierele, ca în brădetele de la frecvent apare în molidişuri, pe care le însoteşte până la limita superioară a
limita cu şesul Bârsei (pădurile Cristian, Valea VulcăniŃei ş.a.). pădurii, instalându-se în parchete, la liziere, în luminişurile situate de-a lungul
potecilor, drumurilor, cursului apelor etc.
ECOLOGIE
Deşi este specie mezotermă, suferă adeseori din cauza gerurilor mari din Preferă solurile formate pe substrate silicioase (dar se instalează şi pe alte
iarnă şi a îngheturilor, care determină uscarea portiunii terminale a lujerilor, substrate, mai rar însă pe calcare cu roca la suprafată), scheletice, afânate, cu
suportând însă bine aceste situatii. Socul negru este însă foarte exigent fată humificare accentuată, revene sau revene-jilave. Are temperament heliofil,
de sol, instalându-se pe cele bogate în baze de schimb (eubazice), fertile asfel încât se instalează rar în păduri încheiate.
(eutrofice-mezotrofice), profunde, afânate, bogate în humus, cu continut
ridicat de azot (nitrofil), bine aprovizionate cu apă (mezofit-mezohigrofit).
Acolo unde solurile sunt bogate, profunde şi bine aprovizionate cu apă acceptă
şi conditii de drenaj mai slab (soluri cu textură fină, pseudogleizate).
Temperamentul este mijlociu, subheliofil-semiombrofil, dar suportă bine
lumina plină.
 Viburnum opulus
Călin
MORFOLOGIE
Specie arbustivă, de 2-4(5) m înăltime.
Lujerii cenuşii, glabri; degeră uneori, astfel că au vârful uscat. Mugurii
opuşi, apropiati de lujer (aproape alipiti), ovoizi, bombati pe partea exterioară,
de multe ori roşietici, cu un singur solz aparent (în realitate doi, concrescuti).
Frunzele simple, 3-5 palmat lobate, glabre, de 4-12 cm lungime. Pe lujerii
scurti sunt cu 5 lobi scurti şi adânc dintati, la bază trunchiate, în timp ce pe
lujerii lungi şi lăstari sunt cu 3 lobi acuminati, slab dintati, rotunjite la bază.
Petiolul de 1-2 cm lungime, canaliculat, prevăzut aproape de limb cu 2-4
glande proeminente.
Florile hermafrodite, pe tipul 5, în cime umbeliforme dense, terminale, de 5-
10 cm diametru. Caracteristic, pe marginea inflorescentei se află un rând de
flori mari, albe, sterile; cele fertile sunt albe sau albe-roşietice
Fructele sunt drupe roşii, sferice, de 8-10 mm diametru, suculente, acrişoare,
prevăzute cu un singur sâmbure roşu, neted.
AREAL si ECOLOGIE
La noi este foarte frecventă, începând de la câmpie până în tinuturile montane
inferioare.
Ca şi socul negru, suferă din cauza gerurilor şi a îngheturilor, care determină
degerarea lujerilor din ultimul an (de obicei partea terminală a acestora).
Se instalează frecvent pe soluri cu umiditate ridicată, pe aluviunile din luncile
râurilor, în tufărişurile riverane cursurilor de apă, pe gleiosoluri ş.a. (soluri
revene până la umede-ude – specie mezofită-higrofită).
Preferă solurile bogate în elemente minerale.
Se localizează mai ales în luminişuri, dar suportă relativ bine şi umbrirea, însă
nu accentuată (heliofilă-semiombrofilă).
Viburnum lantana
Dârmox, Dârmoz
Arbust de 1-3(5) m, cu ramuri defectuoase, strâmbe, sau lăstari drepti, flexibili.
Lujerii sunt acoperiti cu o pâslă gălbuie de peri stelati. Au muguri opuşi, nuzi;
cei foliari formati din două frunzulite încretite, lungi de 1-2 cm, apropiati de
lujer, iar cei floriferi dispuşi terminal, sferic-turtiti, flancati adeseori de doi
muguri foliari.
Frunzele simple, ovate până la alungit-ovate, de 5-12 cm lungime, scurt
petiolate, acute sau obtuze, pe margini mărunt dintate, la bază rotunjite sau slab
cordate, pe fată ± aspre şi dispers stelat-pubescente, pe dos păroase, stelat-
tomentoase.
Florile pe tipul 5, hermafrodite, în cime umbeliforme, de 6-10 cm diametru,
cu axele inflorescentei stelat-pubescente; sunt obişnuit albe, fără flori sterile,
intens mirositoare.
Fructele sunt drupe ovoidale, de 7-8(10) mm lungime, comprimate, la început
verzi, ulterior roşii, la maturitate negre-strălucitoare.
Specie autohtonă.
La noi se întâlneşte frecvent în tinuturile de dealuri şi montane inferioare, mai
rar la câmpie (mai ales în silvostepă).
Este specie iubitoare de căldură, suportând însă relativ bine climatul mai aspru
din timpul iernii şi mai răcoros în sezonul de vegetatie, caracteristic tinuturilor
montane inferioare.
Rezistă, de asemenea, la secetă (semixerofită-mezofită, subcalcicolă).
Se instalează adeseori pe soluri scheletice de pe versanti însoriti (heliofilă),
evitând pe cele compacte, excesiv de umede, cu apă stagnantă.
Prezintă importantă pentru protectia solului, pe coaste însorite şi se poate
utiliza în culturi de interes ornamental (înfloreşte abundent de la vârste mici).
 Lonicera xylosteum
Caprifoi, Loniceră

MORFOLOGIE
Arbust înalt de 1-2(3) m, cu tulpini erecte, ramificate.
Lujerii sunt fistuloşi, cenuşii, la început scurt pubescenti, apoi glabri, cu muguri caracteristici, foarte mult depărtati de lujer, chiar perpendiculari, solitari sau,
adeseori, suprapuşi câte 2-3 (cei suprapuşi sunt inegali ca lungime, etajati în ordinea mărimii), cu solzi cenuşii, acuti, ciliati.
Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate, de 3-6 cm lungime, cu marginile întregi, la bază rotunjite sau brusc îngustate, pe dos verzi-deschis, des şi moi
pubescente pe ambele fete (mai accentuat însă pe dos).
Florile stau câte două pe un peduncul comun, lung de 1-2 cm, tot cu corola bilabiată, la bază cu un tub scurt de 3-4 mm, mai umflat spre partea inferioară;
petalele albe sau, mai târziu, galbene deschis, la exterior pubescente.
Fructele sunt bace libere sau putin concrescute la bază, roşii-închis, lucioase.
AREAL si ECOLOGIE
Este tot specie autohtonă, frecventă în tara noastră la dealuri şi în regiunile montane joase şi mijlocii, din gorunete până în molidişuri. Se instalează în
luminişuri sau în locuri semiumbrite (heliofilă-subheliofilă), pe soluri bogate, afânate, uneori scheletice, de preferintă carbonatice
 GENUL FRAXINUS
Lujerii anuali sunt de obicei turtiti în dreptul mugurilor, viguroşi.
Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi, cel terminal mai mare, tetragonal, cu patru solzi, iar cei laterali relativ mici, globuloşi, cu doi solzi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu foliole adeseori lanceolate sau ovatlanceolate.
Florile poligame, hermafrodite sau dioice, paniculate sau racemoase, cu învelişuri florale sau nude, la unele specii lipseşte numai corola. Caliciul prezintă
patru diviziuni, iar corola este cu patru petale libere sau unite la bază.
Fructele sunt samare cu aripă alungită, spatulată.
Fraxinus excelsior Fraxinus ornus Fraxinus pallisiae (Fr. holotricha)
Frasin, Frasin comun Mojdrean Frasin pufos
MORFOLOGIE
Arbore de până la 40 m, de grosimi mari (exemplare de Arbust sau arbore de până la 12-14 m, cu tulpina Arbore înalt de până la 25 m.
peste 1 m diametru). Înrădăcinarea bine dezvoltată în strâmbă, neregulat ramificată, scurtă şi scoarta
profunzime, dar mai ales lateral, cu ramificatii subtiri cenuşie, mult timp netedă.
numeroase, etajată (foarte bine dezvoltate sunt
rădăcinile ce explorează orizonturile superioare de sol,
care se întind foarte mult lateral). Tulpina este
cilindrică, bine elagată în masiv, ± dreaptă, însă cu
înfurciri destul de frecvente, ca urmare a pierderii
mugurelui terminal. Este acoperită în tinerete de o
scoartă cenuşie-verzuie, gălbuie sau uşor roşietică.
Ritidomul se formează relativ de timpuriu, fiind
cenuşiu-deschis până la negricios, mărunt crăpat
longitudinal. Coroana ovoidală (la vârste mari chiar
globuloasă), cu ramuri ascendente
Lujerii sunt glabri, viguroşi, adeseori evident turtiti Lujerii cenuşii-bruni sau bruni-gălbui, mai slab Lujerii anuali pubescenti, cenuşii, cu muguri păroşi
în dreptul mugurilor, cenuşii sau verzui. Mugurii turtiti în dreptul mugurilor (uneori aproape rotunzi), (mai rar glabri), bruni-închis (uneori negri).
opuşi sau imperfect opuşi, cei laterali mici, cu mugurii caracteristici, cenuşii, fin tomentoşi, cei
globuloşi, cel terminal mai mare, laterali ovoizi-globuloşi.
tetragonalpiramidal; caracteristic, sunt de culoare
neagră-mată.
Frunzele imparipenat-compuse, mari (până la 40 Frunzele imparipenat-compuse, cu 7-9 foliole Frunzele imparipenat-compuse, pe rahisul foliar
cm lungime), cu petiol lung de 5-10 cm; au 7-11(15) ovate sau eliptice, cea terminală de regulă obovată, cenuşiu-pubescente, cu 5-13 foliole lanceolate, de
foliole ovat-lanceolate sau lanceolate, de 4-14 cm, de obicei petiolate (cele de frasin sunt sesile), cu 3-5(8) cm lungime, pe margini scurt dintate;
sesile, acuminate, cu marginile mărunt serate, la vârful brusc şi scurt acuminat, marginile fin serate caracteristic, sunt evident păroase pe ambele fete.
bază obişnuit cuneate, pe dos slab păroase (numai sau crenat-serate, pe dos, în lungul nervurii
în lungul nervurilor). principale, la început alburiu pubescente, ulterior
perii devin ruginii.
Florile poligame, mai rar hermafrodite, nude,
fiecare cu 2-3 stamine, de nuantă violacee. Sunt
axilare, grupate în panicule fasciculate, la început
erecte, ulterior pendente şi apar înaintea
frunzelor
Fructele sunt samare spatulate, lanceolate, rar
eliptice, de 2-4 cm lungime, nucula turtită, la bază
uşor cuneate sau rotunjite; aripa decurentă până la
baza nuculei, la vârf obtuză, emarginată sau chiar
acută. Germinatia epigee. Cotiledoanele înguste,
alungit-ovate.
Fraxinus excelsior-Frasin, Frasin comun
AREAL
În tara noastră se întâlneşte de obicei diseminat,
mai rar în arborete pure pe suprafete restrânse,
detinând împreună cu ceilalti frasini o suprafată
efectivă restrânsă, de circa 60 mii ha.
Apare de la câmpie, din statiuni de luncă, până în
statiunile montane de altitudine mijlocie, la circa
1400 m.
ECOLOGIE
Frasinul comun prezintă amplitudine climatică
destul de largă, ceea ce-i permite să ocupe un
teritoriu atât de mare, de la câmpie până în regiunea
montană mijlocie (specie relativ euritermă). Este
însă afectat adeseori de îngheturile târzii, care
surprind mugurele terminal pornit în vegetatie
(deschiderea acestuia se face cu circa două
săptămâni mai repede decât a celor laterali), ceea ce
Florile hermafrodite, complete, cu 4 sepale mici Florile asemănătoare cu ale frasinului comun,
(circa 1 mm), 4 petale liniare, de 7-15 mm, albe- nude.
gălbui, 2(3) stamine. Stau grupate în panicule
terminale mari, de 7-12(15) cm lungime, la început
erecte, ulterior cu vârful nutant şi apar după
înfrunzire, prin mai. Sunt plăcut şi intens
mirositoare.
Fructele sunt samare înguste, liniare sau Samarele alungite, lanceolate sau obovate, cu
lanceolate, de 1,5-3(4) cm lungime şi 4-5 mm vârful obtuz sau rotunjit, uneori slab emarginat,
lătime, cu nucula bombată, cu resturi de caliciu la mucronate sau uşor acute, la bază cuneat-îngustate.
bază şi aripa la vârf trunchiată sau emarginată, mai
lată în treimea superioară, decurentă lateral până la
aproximativ jumătatea nuculei.
Fraxinus ornus-Mojdrean Fraxinus pallisiae -Frasin pufos
Limita sa nordică trece prin tara noastră, avansând La noi a fost semnalat în Delta Dunării, în pădurile
cel mai mult până în Muntii Apuseni, de unde se Frasinul şi Spătaru, de lângă Buzău, în câteva
retrage spre Carpatii Meridionali, unde rareori urcă puncte din judetul Focşani, lângă Iaşi etc.
până în tinuturile montane inferioare. De altfel, la
noi se întâlneşte mai ales la dealuri, în statiuni
calde şi însorite. În afară de dealurile vestice ale
Muntilor Apuseni, frecventă mare de aparitie
prezintă şi în Banat, mai ales de-a lungul Dunării,
apoi pe defileul Oltului, pe bordura sudică a
dealurilor dintre râurile Teleajen şi Buzău, în
bazinul râului Buzău şi în Dobrogea. În Moldova se
întâlneşte mai rar, uneori numai insular, ca de
exemplu pe Măgura Odobeştilor.
Mojdreanul este exigent fată de căldură, Cerintele ecologice relevă dependenata sa de
comportându-se adeseori ca o specie termofilă, ca tinuturi cu climă caldă, instalându-se pe soluri
în Dobrogea, pe Valea Dunării sau în sudul tării, bogate, cu umiditate variabilă, de la cele relativ
unde se asociază adeseori cu scumpia, stejarul deficitare în apă din unele statiuni silvostepice,
pufos, cărpinita, liliacul, porumbarul, vişinul unde rar se asociază cu stejarul brumăriu, până la
turcesc ş.a. cele inundabile temporar din Delta Dunării (specie
Rezistă bine la secetă, dar nu este, totuşi, specie mezoxerofită-higrofită).
xerofită, ci doar mezoxerofită-mezofită. Adeseori,
explică frecventele înfurcirii ale trunchiului. mai ales la altitudini mari, se instalează pe versantii
La altitudini mici, specifice câmpiei forestiere, este însoriti, pe soluri superficiale, scheletice, de tipul
localizat mai ales în luncile râurilor, unde găseşte rendzinelor litice (specie calcicolă). Preferă solurile
umiditate suficientă, suportând chiar inundatii de bogate în baze de schimb.
scurtă durată. Pe solurile aluvionare, profunde şi
fertile, bine aprovizionate cu apă, chiar hidromorfe
(de tipul gleiosolurilor, ca în pădurea Prejmer-
Braşov), prosperă, manifestând chiar tendinta de a
abandona statul de specie de diseminatie,
participând în proportie semnificativă în
compozitia arboretelor sau formând arborete pure
(tendintă de frăsinizare).
La altitudini mijlocii sau mai mari din arealul său,
mai ales în regiunile bogate în precipitatii, se
instalează uneori pe soluri superficiale, scheletice,
chiar pe stâncării, de obicei pe substrate calcaroase,
comportându-se ca o specie mezoxerofită şi
subtermofilă. Ca atare, în cazul frasinului se
conturează două ecotipuri, unul de luncă, pe
soluri profunde, altul de calcar, pe soluri
superficiale, rendzinice.
Este o specie pretentioasă fată de continutul
solului în baze de schimb (eubazică), euritrofă însă
(de la eutrofă în statiuni de luncă, la oligotrofă pe
stâncării calcaroase; troficitatea potentială redusă în
cel de-al doilea caz se datorează superficialitatii
solurilor şi continutului ridicat de schelet).
Are temperament de lumină. În tinerete, însă mai
ales în primii 5-6 ani, suportă relativ bine umbrirea,
pentru ca apoi, o dată cu înaintarea în vârstă, să fie
din ce în ce mai pretentios fată de lumină.
 Ligustrum vulgare
Lemn câinesc
MORFOLOGIE
Arbust de până la 4(5) m înăltime, bogat ramificat.
Lujerii tineri fin păroşi, apoi glabri, verzui-bruni, cu lenticele. Scoarta zdrelită degajă un miros neplăcut. Mugurii opuşi sau imperfect opuşi, ovo-conici, cu
4-6 solzi, cu vârful brun.
Frunzele alungit-ovate sau lanceolate, de 3-6(10) cm lungime, obtuze sau acute, pe margini întregi, la bază cuneate; uneori rămân verzi şi iarna (mai ales cele
de la baza ramurilor).
Florile hermafrodite, pe tipul patru, în panicule terminale erecte, piramidale, de circa 6-8 cm lungime, albe. Apar târziu, prin iunie-iulie.
Fructele sunt bace sferice, de 6-8(10) mm, negre, lucitoare, cu 1-4 seminte; rămân pe ramuri şi iarna.
AREAL si ECOLOGIE
Specie autohtonă.
Dispune de o mare amplitudine ecologică, suportând gerurile şi îngheturile, climatele calde şi secetoase, ca şi pe cele moderate sau reci. Vegetează pe o mare
diversitate de soluri, ca factori limitativi de natură edafică fiind aciditatea prea mare, compactitatea excesivă şi sărăturarea prea puternică.
Suportă bine umbrirea, ceea ce explică proportia mare de participare a sa în subarboretul pădurilor. Se poate dezvolta însă şi în plină lumină, în păduri rărite,
la liziere sau în culturile de interes ornamental.