202
J
JALEŞ (Stachys
germanica L), fam. Lamiaceae/Labiatae.
Plantă erbacee, perenă, rar bianuală,
hemicriptofită, comună, întâlnită prin
fâneţe, păşuni, păduri luminoase,
tufărişuri, margini de drumuri; se mai
numeşte jale, pavază; Germ: Filziger
Ziest; Magh: Gyapjas tisztesfü; Rus:
Cistet germanskii. Răspândită în Europa
şi Asia (pontic-mediteranean).
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate şi folosită contra tusei.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
erecte, simple sau ramificate, des-alb
lanate, înalte de 30–100 (120) cm.
Frunze groase, rugoase, pe faţă
cenuşiu-verzui, cu peri lungi, disperşi, pe
dos alb lanate, cu peri fasciculaţi, lungi
de 3–10 cm şi late de 1–5 cm; frunzele
radicale şi tulpinale inferioare
alungit-ovate, cu baza uşor cordată,
foarte fin-crenate; frunzele superioare
ovat-alungite, cele florale inferioare mai
lungi decât florile. Flori de culoare
purpuriu-deschis, la exterior mai mult
sau mai puţin alb-lanate, grupate în
inflorescenţe superioare apropiate, sub
forma unui spic des; caliciu tubulos
campanulat, lanat-păros, cu dinţi inegali,
triunghiulari, pe partea inferioară puţin
păroşi, de 2,5 ori mai scurţi decât tubul;
corolă cu tubul mai mult sau mai puţin
de lungimea caliciului, în interior cu un
inel păros, labiul superior bombat, la vârf
întreg sau emarginat, cel inferior puţin
mai lung, cu lobul median ovat; androceu
din stamine închise în labiul superior, cu
filamente păroase în partea inferioară.
Înflorire, VI–VIII. Fructe, nucule cu trei
muchii, negricioase, netede.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Sideritidis herba sau Stachysi
herba) se recoltează în timpul
înfloritului, pe timp însorit, între orele
13–15. Se usucă la umbră, în strat
subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Probabil
conţine betaină, stahidrină, colină,
taninuri, acizi fenolici, principii amare,
ulei volatil.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina îi
atribuie proprietăţi antitusive. Folosită
sporadic în tratamentul tusei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de tuse: infuzie, din o linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se îndulceşte cu miere. Se bea conţinutul
a 2–3 căni pe zi, cu înghiţituri rare.
JALEŞ-DE-CÂMP
(Salvia nemorosa L), fam.
Lamiaceae/Labiatae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită frecvent
203
prin pajişti uscate, marginea drumurilor,
tufărişuri, locuri necultivate, de la
câmpie până în zona montană (etajul
fagului); se mai numeşte brăileancă,
coada vacii, corovatic, corovatică, iarba
Sf. Ion, jale, jale sălbatică, jale de câmp,
năduf; Franc: Sauge sauvage; Germ:
Hain-Salbei; Magh: Ligeti zsálya; Rus:
Şalfei dubravnâi; Ucr: Stepovi vaselioc.
Răspândită în Europa Centrală şi de
Sud-Est.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
timpuri străvechi. Folosită sub formă de
decoct contra durerilor de gât, răceli şi
tuse.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă sau puţin ascendentă, înaltă de 20–
60 cm, simplă sau ramificată mai ales în
partea superioară, adesea cu lăstari sterili
la subţioara frunzelor, scurt, des şi
alipit-păroasă, în partea inferioară adesea
mai mult sau mai puţin violet-nuanţată.
Frunzele tulpinale inferioare şi cele
radicale lanceolate sau mai mult sau mai
puţin lanceolate, cu baza slab-cordată sau
rotunjită spre vârf ascuţite, pe margini
regulat sau inegal crenate,
reticulat-nervate şi adesea rugoase, pe
faţa superioară glabre sau uşor puberule,
iar pe cea inferioară scurt-păroase în
lungul nervurilor până aproape la glabre,
uneori glandulos-punctate, cenuşii-verzi.
Bracteole ovate, brusc ascuţite, sesile,
amplexicaule, mai lungi decât caliciul
sau egale cu acestea. Flori de culoare
albastre-violet, mai rar roze sau albe,
dispuse în verticile; caliciu campanulat,
în partea superioară de culoare violetă,
evident nervat, scurt şi alipit aspru păros
în lungul nervurilor şi cu glande sesile
punctiforme între nervuri, aproape până
la mijloc despicat în două labii, cel
superior cu 3 dinţi, cel inferior puţin mai
lung, prevăzut cu doi dinţi drepţi; corolă
lungă de 8–12 mm, cu tubul egal cu
caliciul sau puţin mai lung, labiul
superior puţin încovoiat prevăzut cu peri
albi şi scurţi, mai ales pe partea dorsală şi
cu peri glanduloşi sesili, labiul inferior
cu doi lobi laterali alungiţi şi cel median
eliptic, emarginat, pe faţa externă la
mijloc scurt-păros şi glandulos punctat;
androceu din stamine cu filamente scurte
închise în labiul superior; gineceu cu stil
mai lung decât labiul superior, cu lobii
stigmatului aproape egali. Înflorire, V–
IX. Fructe, nucule cu trei muchii, puţin
evidente, netede, brune, cu dungi
longitudinale.
RECOLTARE. Frunzele plantei
(Salviae nemorosae folium) se recoltează
în timpul înfloritului, pe timp însorit,
între orele 12–15. Se usucă la umbră, în
strat subţire, de preferat în podul caselor
acoperite cu tablă. Uscarea artificială la
30oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
ulei volatil, tanin, acid ursolic şi
glicozide.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi
antiseptice, antispastice, sedative,
anticonvulsive. Principiile active
împiedică înmulţirea microorganismelor;
diminuează sau înlătură contracturile
muşchilor netezi de la organele interne;
calmează durerile; suprimă crizele tusei
convulsive. Utilizată de către medicina
populară contra durerilor de gât, contra
răcelii şi tusei şi a durerilor reumatice.
MEDICINĂ UMANĂ.

FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea de tuse, răceală: infuzie,
din o linguriţă frunze peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se beau 2 ceaiuri
pe zi. Pentru oprirea transpiraţiei se bea
rece. Uz extern. Empiric, pentru tratarea
durerilor de gât, reumatism: infuzie, din 5
g frunze peste care se toarnă 100 ml apă
în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se face gargară şi
se pun comprese pe zonele reumatice
dureroase.
JNEAPĂN (Pinus
mugo), fam. Pinaceae. Arbust conifer,
răşinos, spontan, megafanerofit, întâlnit
în etajul alpin inferior şi subalpin, între 1
500–2.300 m altitudine, formând
tufărişuri întinse sau pâlcuri, mai ales pe
versanţii nordici sau estici în nord-est,
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali,
mai rar în Munţii Apuseni; se mai
numeşte cătan, cătin, căţim, căţin, cetină
strâmbă, cătuni, dârzău, durzău,
gneapăn, gneapen, îndorsăi, jep, jepi,
jepi de munte, jip, jip mare, jipel, jipuşor,
jneap, jneapen, jnep, jnepen, jup, molift
mic, pehin, pin, pin pitic, pin de piatră,
pin mic, pin strâmb, pin târâtor,
şneapăn, şneapăn mare; Germ:
Latschen, Legföhre, Zwergkiefer; Magh:
Balzam fenyö, Krumpuc fenyö. Răspândit
în Europa Centrală până în zona munţilor
Pirinei şi Abruzzi.
ISTORIC. Arbust cunoscut din
Antichitate. Era folosit ca lemn de foc
pentru aşezările omeneşti din zona
alpină.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
lungi până la 3 m, la bază culcate, spre
vârf oblic-ascendente sau erecte, foarte
elastice. Scoarţa nu se exfoliază; este
brună-cenuşie, crăpată în solzi
neregulaţi. Mugurii bruni, răşinoşi.
Frunze aciculare, perene (5–6 ani),
grupate câte 2, cu o teacă membranoasă
204
la bază, lungi de 3–7 cm, îngrămădite şi
încovoiate spre vârful lujerului, pe
margini fin-serate, cu 2–6 canale
subepidermale. Flori unisexuate. Cele
mascule lungi de 1–1,5 cm, grupate în
buchete în vârful ramurilor. Cele femele
în conuri de 3–5 cm lungime,
brun-închise, de consistenţă lemnoasă.
Înflorire, VI–VII. Polenizare anemofilă.
Seminţe mici, galbene. Maturaţia are loc
în al doilea an, iar diseminarea în
primăvara următoare. Conurile rămân pe
lujeri mai mulţi ani.
RECOLTARE. Pentru cetină,
recoltarea se face din mai, până în
octombrie. Se taie ramurile foliate la o
grosime de 10–15 mm şi maximum 20
cm lungime. Ramurile, strânse grămezi,
sunt transportate de culegători în saci
până la mijlocul de transport. Mugurii
(Turiones Pinii mugo) se recoltează cu
mâna prin martie–aprilie, când nu sunt
desfăcuţi.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Cetina şi
mugurii conţin ulei volatil (0,30–0,60%),
constituit din -pinen (10%), -pinen
(4%), I--felandren (15%), limonen
(5%), 3-caren (25–30%), acetat de
bornil (5%), mici cantităţi de aldehide
anisică şi caproică, alcooli secundari
monociclici, aldehide şi cetone
sesquiterpenice, alcooli, terpeni terţiali
etc, tanin, rezine, vitamina C, substanţe
minerale. Conţinutul cel mai ridicat se
află în rămurelele tinere înainte de
deschiderea mugurilor (F. Crăciun, O.
Bojor, M. Alexan, 1976).
205
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
din frunze şi muguri au acţiune
balsamică, antiinflamatoare,
expectorantă, antiseptică, fluidifiantă ale
secreţiilor bronhice, sedativă asupra
tusei, dezinfectantă a căilor respiratorii;
antiseptică şi antiinflamatorie asupra
aparatului excretor; stimulează producţia
de limfocite.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea laringitei, traheitei: inhalaţie cu
15–20 picături de ulei volatil turnate în
apă fierbinte, sau inhalaţie cu câteva
picături de ulei volatil de pin, ulei de
mentă, ulei de levănţică. 2. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor respiratorii
(bronşite, traheite, traheo-laringite):
infuzie, din 1 linguriţă muguri la cană. Se
bea conţinutul a 3 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea inflamaţiilor rinichilor şi căilor
urinare (pielite, pielonefrite, cistite,
uretrite, litiază renală): infuzie, din
muguri, 1 linguriţă la cană, peste care se
toarnă apă în clocot. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea
afecţiunilor căilor respiratorii şi căilor
urinare: a) sirop, pregătit din macerarea,
în cantităţi egale, de muguri şi zahăr,
timp de 7–10 zile, la temperatura
bucătăriei. Se strecoară, se storc mugurii.
Se pune la foc pentru a da în clocot. Se
lasă la răcit. Se strecoară în sticle închise
la culoare şi se astupă cu dop. Se ia 4–5
linguri pe zi; b) sirop, diluat în apă
minerală sau sifon; se utilizează ca
băutură răcoritoare. Uz extern. 1. Pentru
tratarea durerilor reumatice, prin băi:
decoct, din 150 g muguri la 1 litru de
apă. Se strecoară şi se adaugă în cadă la
apa de baie. 2. Pentru tratarea rănilor:
infuzie, din 1 lingură muguri la cană (250
ml) peste care se toarnă apă în clocot. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
fac băi locale.
Fitohomeopatie. Uz intern. 1. Pentru
tratarea durerilor articulare gutoase:
tinctura-mamă, în diluţiile a 3-a
decimală la a 4-a centezimală. 2. Pentru
tratarea copiilor scrofuloşi şi rahitici, cu
glezne slabe: tinctura-mamă, în diluţia a
4-a centezimală. 3. Pentru tratarea
urticariei sau eretemelor pruriginoase din
jurul articulaţiilor sau de la nivelul
abdomenului; tinctura-mamă, în diluţiile
a 3-a decimală.
Gemoterapie. Uz intern. 1. Pentru
tratarea artrozelor, artrozelor vertebrale,
reumatismului degenerativ, osteoporozei,
consolidarea fracturilor: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri de
jneapăn (Pinus mugo). Se iau 50
picături, de 3 ori pe zi, în puţină apă. 2.
Pentru tratarea altor boli sau afecţiuni,
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH,
obţinut din muguri de jneapăn (Pinus
mugo). Se poate asocia cu alte macerate
glicero-hidro-alcoolic 1 DH de la alte
plante: a) cu macerate din mugurii de
coacăz negru (Ribes nigrum), mugurii
viţei de vie (Vitis vinifera), mlădiţe
proaspete de mur (Rubus fruticosus),
pentru tratarea reumatismului cronic
degenerativ şi a artrozelor generalizate;
b) cu maceratele obţinute din mugurii de
coacăz negru (Ribes nigrum), mugurii
viţei de vie (Vitis vinifera) şi muguri de
mesteacăn pufos (Betula pubescens),
pentru coxartroze; c) cu macerate din
muguri proaspeţi de coacăz negru
(Ribes nigrum), muguri proaspeţi de viţă
de vie (Vitis vinifera), mlădiţe proaspete
de măceş (Rosa canina) şi mlădiţe
proaspete de mur (Rubus fruticosus),
pentru gonartroze; d) cu mlădiţe
proaspete de merişor de munte
(Vaccinium vitis idaea), pentru lombagii;
e) cu macerate din mlădiţe proaspete de
măceş (Rosa canina), mlădiţe proaspete
de merişor de munte (Vaccinium vitis
idaea), mur (Rubus fruticosus) şi mlădiţe
proaspete de arbore mamut (Sequoia
gigantea), pentru osteoporoză post-
menopauză; f) cu maceratul mugurilor de
brad (Abies alba), pentru fracturi

patologice şi întârzierea consolidării
fracturilor. În cazul asocierii maceratului
glicero-hidro-alcoolic 1 DH obţinut din
jneapăn, cu alte macerate obţinute de la
alte plante, se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă (F. Piterà, 2000).
JUGASTRU (Acer
campestre), fam. Aceraceae. Arbore
indigen de talie redusă, uneori arbust,
megafanerofit până la microfanerofit,
ornamental, melifer, întâlnit în păduri de
amestec, tufărişuri, margini de păduri,
începând din silvostepă şi până în
regiunea de deal, sporadic până în etajul
montan, mai ales pe fundul văilor, pe
substraturi calcaroase; se mai numeşte
arţar, claniţă, leordina, giugastru,
jugrast, mustăreţ; Engl: Common maple;
Franc: Érable champêtre; Germ:
Feld-Ahorn; Magh: Mezei juhar; Pol:
Biloklen zugastru; Rus: Klen polevoi.
Răspândit în centrul şi sud-estul Europei,
sud-vestul Asiei, Algeria.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din Antichitate. Acer este numele
arţarului şi paltinului la romani. El a fost
bine cunoscut şi folosit de strămoşii
noştri la cozi de unelte, juguri, scoarţa a
fost folosită de medicina populară pentru
tratarea de diaree, dizenterie şi drept ca
cel mai bun combustibil. A mai fost
folosit ca plantă meliferă. În mitologia
greacă, jugastrul era considerat arborele
lui Fobos, zeul fericirii, iar în Germania
se credea că berzele îşi pun ramurile
acestui arbore în cuib pentru alungarea
liliecilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasantă. Tulpină până la 15 m
înălţime, adeseori strâmbă, noduroasă;
scoarţa cu ritidom timpuriu, gros,
cenuşiu-gălbui presărat cu pete
albicioase mărunte, cu crăpături fine;
lemn omogen, fin, greu, foarte trainic.
Coroana rotundă, deasă, cu lujerii de doi
206
ani, sau mai bătrâni, prevăzuţi cu muchii
longitudinale de plută, cei tineri la
început pubescenţi, apoi glabrescenţi.
Mugurii ovoizi, albicioşi, alipiţi sau puţin
distanţaţi de axă; cicatricele frunzelor
perechi cu extremităţile unite sub un
unghi obtuz. Frunze palmat-lobate, cu 3–
5 lobi, pe faţa inferioară pubescente, mai
ales pe nervuri, purtate de un peţiol scurt
(2–4 cm); conţine suc lăptos. Flori
galbene-verzui, andromonoice, grupate
câte 10–20 în inflorescenţe corimbiforme
la subsuoara unor bractee; apar o dată cu
frunzele. Înflorire, V. fructe, disamare cu
nucula turtită, păroasă sau glabră, şi aripi
aşezate în prelungire sau uşor răsfrânte
spre peduncul. Capacitate de drajonare.
Longevitate până la 100 ani. Fructifică la
2–5 ani.
RECOLTARE. Scoarţa (Acerae
cortex) se recoltează toamna sau
primăvara devreme. Se usucă la soare
sau la umbră, apoi se macină.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Mugurii şi
scoarţa conţin principii active cu rol
important în arteroscleroză, litiază
biliară, colecistită, dislipidemie, herpes,
zona Zoster, nevralgie intercostală,
hiperglicemie etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric
pentru tratarea de diaree, dizenterie:
decoct, din o linguriţă cu vârf, scoarţă
uscată şi mărunţită la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, cu
înghiţituri rare. Uz extern. Empiric,
pentru tratarea rănilor: decoct, din o
207
lingură cu vârf scoarţă uscată şi
mărunţită (pulbere) la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se strecoară. Se
spală rănile folosindu-se un pansament
steril.
Gemoterapie. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de arteroscleroză, litiază biliară,
colestază, colicistite, dislipideemie,
herpes, zona Zoster, nevralgie
intercostală, hiperglicemie, tulburări
metabolice: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
jugastru (Acer campestre). Se iau 30-50
picături, o dată pe zi, în puţină apă, timp
de maximum 40 zile. 2. Pentru tratarea
unor boli, maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH de jugastru, se asociază cu
alte macerate glicero-hidro-alcoolice 1
DH după cum urmează: a) cu maceratul
mugurilor proaspeţi de frasin (Fraxinus
excelsior), pentru litiază biliară, mâl sau
noroi biliar; b) cu maceratul mlădiţelor
proaspete de rozmarin (Rosmarinus
officinalis), pentru dischinezie biliară; cu
maceratele mugurilor de jneapăn (Pinus
mugo) şi mlădiţelor proaspete de
rozmarin (Rosmarinus officinalis),
pentru dislipidemie şi
hipercolesterolimie; c) cu maceratele
mugurilor de dud negru (Morus nigra)
şi mugurilor proaspeţi de nuc (Juglans
regia), pentru diabetul florid; d) cu
maceratul mugurilor proaspeţi de
mesteacăn pufos (Betula pubescens),
pentru nevralgie facială şi intercostală: e)
cu maceratul mugurilor proaspeţi de tei
argintiu (Tilia tomentosa), pentru
nevroză fobică, nevroză anxioasă cu
atacuri de panică, frică de un pericol. În
toate aceste asocieri de macerate se iau
50-70 picături, o dată pe zi, în puţină apă
(F. Piterà, 2000).