127
N
NALBĂ (Lavatera
thuringiaca L), fam. Malvaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, întâlnită
prin tufişuri, mărăcinişuri, marginea
drumurilor, locuri înierbate, pârloage,
plantaţii forestiere, margini de pădure,
crânguri, răzoare, prin vii, în toate
regiunile ţării; se mai numeşte ghilie,
nalbă sălbatică, rujă de deal, rujă floare
mare, salvie albă; Germ: Pappelrose;
Magh: Nagyvirágú pojzo-sajt; Rus:
Prosvirnik lesnoi. Răspândită în sudul
Europei, Asia Mică, Orientul Apropiat.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
vechime. Folosită probabil încă de pe
timpul dacilor şi daco-romanilor în
tratarea unor boli. Rădăcinile se opăreau
(infuzie), iar apa obţinută se folosea în
combaterea căilor respiratorii. Decoctul
părţilor aeriene se întrebuinţa contra
poalei albe (leucoree) prin spălături
vaginale. Numele ştiinţific Lavatera, este
dat după numele lui J. R. Lavater, medic
şi naturalist din Zürich, prieten al lui
Tournefort.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină erectă, cilindrică,
păroasă, înaltă până la 1 m. Frunze
inferioare 5-unghiulare, cele mijlocii
5-lobate, cu marginea scurt-dinţată,
lung-peţiolate, prevăzută la bază cu
stipele lanceolate, sesile. Flori palid-roz,
prevăzute cu nervuri mai închise,
lung-pedunculate, dispuse la subsuoara
frunzelor; caliciul extern din 3 lacinii
subrotunde, pâsloase, unite la bază şi
caliciul intern din 5 sepale laciniate;
corola din 5 petale triunghiulare,
obcordate, lungi de 2–4 cm, păroase la
bază; androceul din stamine cu filamente
păroase şi antere galbene; gineceul cu
ovar 3-plurilocular, stigmat globulos.
Înflorire, VI–IX. Fruct discoform,
comprimat, cu caliciul persistent, nucule
mericarpe brun-negricioase; seminţe
negre, reniforme, uşor comprimate lateral,
lungi de 2–3 mm.
RECOLTARE. Frunzele (Lavatheri
folium) se recoltează înainte de înflorit
sau în timpul înfloritului. Rădăcinile
(Lavatheri radix) se recoltează toamna,
către sfârşitul vegetaţiei. Se scot din
pământ cu cazmaua. Se scutură de
pământ. Se spală într-un curent de apă. Se
taie în fragmente foarte mici. Ambele
produse se usucă a umbră, în strat subţire,
în încăperi bine aerisite, de preferat în
podurile caselor acoperite cu tablă. Se
păstrează separat în pungi de hârtie, saci
de hârtie sau textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Nestudiată
în amănunţime. Conţine mucilagii,
vitamina C, substanţe minerale. Seminţele
conţin ulei gras (11–15,8%). Frunzele
conţin mici cantităţi de cauciuc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi
rădăcinile au utilizări terapeutice în
128

medicina umană tradiţională. Li se pedicelate, dispuse într-un racem lax;

atribuie proprietăţi secretolitice, caliciul extern din 6 lacinii ovat acute,
emoliente, expectorante, antiinflamatorii. pâslos păroase; corolă cu petale cuneat
Provoacă fluidificarea şi eliminarea obcordate sau cuneat obovate; androceu
secreţiilor căilor respiratorii cu cu antere galbene. Înflorire, VII–IX.
diminuarea inflamaţiilor. Fructe mari, la început păroase, mai târziu
MEDICINĂ UMANĂ. glabre, acoperite cu sepale, cu nucule
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru mericarpe, cu zbârcituri transversale pe
tratarea diferitelor afecţiuni ale căilor margine. Seminţe alb verucoase.
respiratorii (răceală, gripă, guturai, tuse):
infuzie, din 1–2 linguriţe pulbere frunze
dau rădăcină, sau un amestec proporţional
între acestea, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10 minute. Se strecoară. Se
îndulceşte cu miere. Se beau călduţe,
conţinutul a 1–2 căni pe zi.

NALBĂ ALBĂ (Althaea RECOLTARE. Florile (Althaea

pallida W. et K. in Willd), fam. pallidae flos) se culeg cu mâna şi se
Malvaceae. Plantă erbacee, anuală, folosesc proaspete.
hemicriptofită, întâlnită prin tufărişuri, la PROPRIETĂŢI
margini de păduri, în locuri ierboase, pe FARMACODINAMICE. Medicina
coaste şi coline aride, în fâneţe sterile, populară atribuie petalelor proprietăţi
mărăcinişuri şi pe lângă drumuri, din zona dezinfectante şi cicatrizante. Au
stepei până în etajul gorunului; se mai proprietatea de a distruge
numeşte nalbă mare, nalbă rumenă; microorganismele şi favorizează procesul
Magh: Halvány ziliz; Pol: Malva blinda; de epitelizare (vindecare) a rănilor,
Rus: Ştok-roza blednaia. Răspândită în bubelor.
Europa Centrală, de Sus şi de Est, Asia MEDICINĂ UMANĂ.
Mică, adventivă în sudul Europei. FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
ISTORIC. Planta este cunoscută din tratarea bubelor greu vindecabile şi a
vechime. Moşii şi strămoşii noştri spălau rănilor: a) decoct, din flori proaspete la o
bubele cu decoctul obţinut prin fierberea cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute
florilor, după care puneau cataplasme cu la foc domol. Se lasă să se răcească până
petale crude (Al. Borza, 1936). la călduţ. Se spală locul afectat
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină folosindu-se un tampon de vată; b)
pivotantă. Tulpină erectă, simplă sau puţin cataplasme, cu petale proaspete aplicate
ramificată, înaltă până la 150 cm, aspru pe locul afectat după ce acesta a fost
pâslos păroasă. Frunze peţiolate, spălat cu decoctul mai sus precizat.
subrotunde sau ovate, la bază cordate sau
trunchiate, aspru păroase, uşor 5–7-lobate,
pe margini inegal crenate, cele superioare
mai mici şi întregi sau trilobate. Stipele NALBĂ CREAŢĂ
membranoase, lanceolate, de obicei (Malva verticillata L), fam. Malvaceae.
divizate. Flori roze sau liliachii, solitare Plantă erbacee, anuală sau bianuală,
sau câte 2 rar câte 3 de cca 8 cm diametru, terofită-hemiterofită, cu subspeciile

verticillata şi crispa întâlnită pe locuri
gunoite din grădini cu flori, grădini de
legume, pe lângă garduri, mai ales în
jumătatea de nord a ţării, în regiunea de
dealuri până spre munte, uneori cultivată;
se mai numeşte caşul popii, floarea
zgăibii, nalbă; Magh: Fodors mályva;
Rus: Prosvirnik kirciavâi. Răspândită în
Asia de Est, naturalizată în Europa.
ISTORIC. În China este cunoscută ca
plantă alimentară şi medicinală. În Europa
Occidentală a fost introdusă prin Asia
Mică în secolul al XVI-lea şi cultivată ca
plantă ornamentală, probabil şi
alimentară. În Orientul Apropiat s-a
cultivat şi ca plantă textilă, cu fibrele
căruia se împleteau plase pentru prins
peşte. Medicina populară românească au
folosit-o la tratarea arsurilor, rănilor,
furunculelor, iritaţiilor pielii, umflăturilor.
A mai fost folosită pentru tratarea de
poală albă (leucoree) şi la hrănirea vitelor
obţinându-se lapte mai mult şi mai gras.
DESCRIEREA SPECIEI. Malva
verticillata ssp. verticillata. Rădăcină
pivotantă. Tulpină dreaptă, simplă sau
puţin ramificată spre bază, înaltă de 20–
200 cm, dispers păroasă şi glanduloasă
până la aproape glabră, verde sau
purpurescentă. Frunze aproape rotunde, la
bază cordate, cu 5 lobi semicirculari,
obtuzi, serat dinţaţi, pe ambele feţe glabre
sau dispers păroase. Flori palid purpurii
sau aproape de culoare roză, dispuse
axilar; caliciu aspru păros, cu lobi lat
triunghiulari, la maturitate galbeni roşcaţi;
caliciu extern cu lacinii îngust lanceolate,
păroase, mai scurte decât cele interne;
corolă cu petale uşor emarginate, la bază
îngustate care întrece caliciul intern;
androceu cu tubul staminal în jumătatea
superioară scurt-păros. Înflorire, VI–IX.-
Fructe glabre, format din 10–12 nucule
mericarpe. Malva verticillata ssp. crispa
(L.) syn M. crispa. Rădăcină pivotantă.
Tulpini erecte, simple sau ramificate,
înalte de 20–200 cm, dispers scurt stelat
păroase şi glanduloase, până la aproape
glabre. Frunze mari, cordat orbiculare, cu
129
5–7 (9) lobi scurţi, ondulat încreţite şi
foarte mărunt dinţate pe margini. Pe faţa
inferioară cu peri simpli şi glomeraţi,
peţiol lung. Stipele ovate. Flori palid
purpurii, roze sau aproape albe,
numeroase, îngrămădite în glomerule
axilare, cu pediceli foarte scurţi, aproape
sesile; caliciul extern format din 3 lacinii
lineare, păroase, iar caliciul intern divizat
în lobi triunghiulari, acuţi, cu sepale
concrescute la bază, păroase în partea
anterioară; corola mai lungă decât
caliciul, format din petale lat obovate sau
cuneat obcordate, la vârf uşor emarginate.
Înflorire, VI–IX. Fruct glabru, cu 10–11
nucule mericarpe. Seminţe brune, foarte
mărunt punctate.
RECOLTARE. Frunzele (Malvae
verticillatae folium sau Malvae crispae
folium) se recoltează şi se folosesc
imediat. Pentru anotimpul rece, se
recoltează mai înainte de înflorit sau în
timpul înfloritului. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă, în strat subţire. Florile
(Malvae verticillatae flos sau Malvae
crispae flos) se recoltează pe timp frumos,
după ora 10. Se usucă în strat subţire, în
camere aerisite sau în poduri acoperite cu
tablă. Uscarea artificială, la 40–50oC.
Rădăcinile (Malvae verticillatae radix sau
Malvae crispae radix) se recoltează
toamna către sfârşitul perioadei de
vegetaţie. Se scot din pământ cu cazmaua.
Se spală într-un curent de apă. Se taie în
rondele foarte mici. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la
40–50oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Conţine probabil aceleaşi
130
substanţe ca nalba mică (Malva
neglecta). Frunzele ei mari sunt foarte
bogate în mucilagii (peste 30%).
Seminţele conţin 10,4% ulei.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzelor şi
rădăcinilor li se atribuie proprietăţi
emoliente, antiinflamatorii, protectoare şi
cicatrizante. Prin mucilagiile pe care le
conţine relaxează ţesuturile şi diminuează
starea inflamatorie; favorizează procesul
de epitelizare (vindecare) a rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Empiric,
pentru tratarea leucoreei (poală albă):
decoct, din 1 linguriţă frunze uscate şi
mărunţite la 200 ml vin alb vechi. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea câte un păhărel, de 3 ori
pe zi. 2. Pentru tratarea de tuse, bronşită,
laringită, inflamaţii ale rinichilor şi ale
căilor urinare: infuzie, din o linguriţă cu
vârf flori şi frunze uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru
tratarea furunculelor: cataplasme, cu
frunze. Frunzele se introduc în apă
clocotită pentru câteva secunde pentru a
se înmuia. Se aplică pe furuncul după ce
în prealabil a fost spălat cu extractul unei
infuzii obţinută tot din această plantă. Se
pansează. 2. Pentru tratarea furunculelor,
iritaţiilor pielii, inflamaţiilor, arsurilor,
rănilor: infuzie, din 2–3 linguriţe frunze şi
flori uscate, bine mărunţite, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se spală locul afectat, folosind
un tampon de vată.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
extern. Pentru tratarea furunculozei şi
eczemelor: a) infuzie, din 10 g rădăcină
uscată şi mărunţită, frunze uscate şi
mărunţite sau flori uscate şi mărunţite,
peste care se toarnă 100 ml apă în clocot.
Se lasă acoperită 30 minute. Se strecoară
Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau frunze la
100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se
strecoară; cu infuzia sau cu decoctul
obţinute se spală de mai multe ori pe zi
locul afectata; c) cataplasme, cu frunze;
frunzele se introduc în apă în clocot
câteva secunde pentru a se înmuia. Se
scot, se lasă să se răcească şi se aplică pe
furuncul sau eczeme după ce în prealabil
acestea au fost spălate cu infuzie sau
decoct.
NALBĂ DE CULTURĂ
(Malva glabra Desv), fam. Malvaceae.
Plantă erbacee, bienală, cultivată ca plantă
anuală; se mai numeşte nalbă bună, nalbă
de nalbă, nalbă folositoare; Engl: Dwarf
mallow; Franc: Guimauve; Germ:
Kultur Käsepappel; Magh: Csúszóka,
Málva; Rus: Prosvirnik lesnoi,
Prosvihneak. Răspândită în Africa de
Nord, adventivă în Europa.
ISTORIC. Nalba de cultură este
originară din nordul Africii. Ea a fost
adusă în Europa şi cultivată pentru
scopuri medicinale. În ţara noastră zonele
cele mai favorabile pentru cultură sunt
judeţele Suceava, Botoşani, Prahova,
Buzău, Ialomiţa, Teleorman şi Bihor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, cărnoasă, albicioasă, puţin
ramificată. Tulpină cilindrică, glabră sau
păroasă, înaltă de 25–100 cm, ramificată.
Frunze palmat-lobate, cu 5 lobi dinţaţi pe
margine, mai rar cu 3 sau 7 lobi, cu
nervuri proeminente pe faţa inferioară,
lung-peţiolate şi abundent-păroase. Flori
roşii-violacee, solitare, mari (4–5 cm
diametru), dispuse la subsuoara frunzelor;
caliciu dublu; corolă actinomorfă,
dialipetală, cu petale emarginate şi lungi
de 2–3 cm; androceu cu numeroase
stamine concrescute într-un tub; gineceu
cu stigmate concrescute într-o coloană.

Înflorire, VI–X. Fructe, capsule în formă
de disc, care se deschid în 9–11 segmente
zbârcite.
RECOLTARE. Florile (Malvae
glabrae flos) se recoltează cu caliciu, fără
codiţă, pe timp frumos şi uscat, la
intervale de 1–2 zile, pe măsură ce se
deschis bobocii, din iunie – iulie până în
septembrie. Frunzele (Malvae glabrae
folium) se recoltează când au diametrul de
10–12 cm, înainte de înflorire şi în timpul
înfloritului. Ambele produse se recoltează
pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua.
Se transportă fără a se îndesa. Se usucă la
umbră, în strat subţire (un singur rând de
flori sau frunze), în podurile caselor,
şoproane, camere bine aerisite. După
uscare se controlează şi se îndepărtează
părţile necorespunzătoare. Uscarea
artificială, la 35–40oC. Randamentul de
uscare este de 4–5:1 la flori şi 5:1 frunze.
Producţii medii de 2.800–5.000 kg/ha
flori proaspete, respectiv 700–1.000 kg/ha
flori uscate, şi 3.500–4.000 kg/ha frunze
proaspete din care rămân 700–900 kg/ha
frunze uscate. La desfiinţarea culturii se
pot recolta şi rădăcinile (Malvae glabrae
radix). Se usucă la umbră în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin mucilagii (2,6–15%), un principiu
cu acţiune ocitocică, materii tanante,
vitamine A, B1, B2, C şi săruri minerale.
Florile conţin mucilagii, antocianozizi
care au ca gianină malvidolul. Mucilagiile
din frunze şi flori prin hidroliză dau acid
d-galacturonic, d-galactoză, glucoză,
l-arabinoză, l-ramnoză, xiloză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina,
131
frunzele şi florile plantei au utilizări
terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Proprietăţi
emoliente, calmante, expectorante,
bahice, anticatarale, antiinflamatorii,
protectoare şi cicatrizante. Principiile
active pe care le conţine planta şi în
special mucilagiile relaxează ţesuturile,
diminuează starea inflamatorie până la
dispariţie, favorizează expectoraţia,
diminuează accesele de tuse, favorizează
procesul de vindecare şi epitelizare a
rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea tusei de diverse etiologii,
bronşitei, laringitei, traheitei, inflamaţiilor
rinichilor şi căilor urinare (nefrite, pielite,
uretrite, cistite): a) infuzie, din 1 linguriţă
flori şi frunze mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi; b)
macerat la rece, din 1 linguriţă rădăcină
mărunţită sau pulbere rădăcină la o cană
(200 ml) cu apă. Se lasă 30 minute Se
adaugă apoi un vârf cuţit cu bicarbonat de
sodiu. Se strecoară. Se bea treptat în
cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru
tratarea abceselor dentare, amigdalitelor:
infuzie, din 2 linguriţe flori şi frunze
uscate mărunţite, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se face
gargară de mai multe ori pe zi. După
fiecare gargară se clăteşte bine gura cu
infuzia obţinută. 2. Pentru tratarea
hemoroizilor: infuzie, din 2 linguriţe
frunze uscate mărunţite, peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară.
Cu infuzia călduţă se fac 1–2 clisme pe zi,
dimineaţa şi seara. 3. Pentru tratarea
furunculozei: cataplasme, din frunze
opărite cu apă clocotită, aplicate pe zona
infectată. Rol calmant şi maturatic.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice,
gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea
132
mucoaselor (bucale, rectale, vaginale,
vezicale, uretrale etc.): a) infuzie, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau 10 g
frunze şi flori uscate şi mărunţite peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau 10 g
frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100
ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol.
Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară
şi se administrează prin breuvaj bucal; c)
macerat, din 10 g frunze şi flori peste care
se toarnă 100 ml apă rece. Se lasă 2 ore.
Se strecoară. Se administrează prin
breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 30–60–
100 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–20–30 g; animale mici
(câini, pisici), 2–5–10 g. Atenţie!
Nerespectarea dozelor provoacă tulburări
circulatorii datorită influenţării cordului,
diverse tulburări digestive şi nervoase. Se
intervine cu spălături de evacuare,
tratament simptomatic.
NALBĂ DE GRĂDINĂ
(Althaea rosea (L) Cav. var. nigra Hort),
fam. Malvaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, exclusiv de cultură; se mai
numeşte cabulişte, nalbă de ai mare,
nalbă înaltă, nalbă învoalată, nalbă
mare, nalbă roşie, rojă, ruj, rujalină, ruji
de botă, ruji de tuleu, trandafir cu pari,
tufănică; Engl: Hollyhock, Marshmallow;
Franc: Rose trémière, Guimauve (Alceé)
rose, Mauve; Germ: Pappelrose,
Stockrose, Schwaeze Malvenblüte; Magh:
Mályva ziliz, Mályva rosa; Rus: Ştokroza
rozovaia, Malva cernaia, Altei rozovâi.
Răspândită în Europa, Asia Mică, China.
ISTORIC. Specia a fost adusă din
Orient de către turci şi de către cruciaţi.
Ea reprezintă o formă obţinută în cultură
şi apoi vulgarizată, descendentă din
Althaea palida W. et K. Folosită de
medicina populară din vremuri
îndepărtate. Frunzele se puneau pe bube
pentru a se vindeca şi pe uime (adenită).
Ceaiul din flori se lua contra tusei, iar
decoctul se lua pentru opărirea rândurilor
roşii (metroragie, menstruaţie).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
cărnoasă, fusiformă, ramificată. Tulpină
erectă, cilindrică, robustă, simplă sau
puţin ramificată, dispers-scabru-păroasă,
înaltă de 1–3 m. Frunze lung-peţiolate,
palmat-lobate, cu 5–7 lobi, cu marginea
crenată, prevăzute cu peri asprii. Flori
purpurii-negricioase, roşii-purpurii,
albe-roz până la roşii, solitare, mari
(diametrul 6–10 cm), grupate în spice
terminale lungi (spicastre); caliciu dublu,
cel extern mai lung decât cel intern.
Corolă cu 5 petale lăţite, la bază
vilos-barbate; androceu cu numeroase
stamine concrescute terminate cu antere
gălbui ce înconjoară stilele gineceului.
Înflorire, VI–X. Fruct, capsulă disciformă,
turtită la mijloc, caliciu persistent.
RECOLTARE. Florile fără caliciu
(Malvae arboreae flos sine calicibus) şi
florile cu caliciu (Malvae arboreae flos
cum calicibus) se recoltează zilnic, numai
pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat
roua. Recoltarea constă în ruperea corolei
fără caliciu; aceasta se desprinde cel mai
bine când florile au început să se
deschidă. Recoltarea florilor cu caliciu
constă în ruperea ei de pe peduncul.
Recoltarea florilor cu sau fără caliciu se
realizează în funcţie de solicitări. Florile

se aşează în coşuri fără presare. Se
transportă în scurt timp la locul de uscare.
Uscarea naturală se face mai întâi la soare
(5–6 ore), apoi se continuă în încăperi
special amenajate. Se preferă poduri
acoperite cu tablă. Uscarea artificială, la
40–50oC. Randamentul de uscare: pentru
florile fără caliciu este de 5:1, iar pentru
cele cu caliciu 6:1. După uscare se
ambalează în saci de hârtie. Se păstrează
în camere uscate, aerisite şi întunecoase.
Producţie: 700–800 kg/ha flori uscate fără
caliciu şi 1.000–1.200 kg/ha flori uscate
cu caliciu. Pentru recoltarea seminţelor,
plantele se taie cu secera şi se leagă în
snopi; după 2–3 zile se treieră. Producţia
medie de seminţe este de 3–5 q/ha.
Ambalarea şi păstrarea. Florile prea
uscate şi fragile se ţin un timp în straturi
mai groase pentru a ajunge la umiditatea
de 11%. Înainte de ambalare se elimină
impurităţile reprezentate de corpuri
străine organice sau minerale, flori
brunificate sau decolorate, resturi de
caliciu etc. Florile se păstrează în saci de
hârtie, lăzi căptuşite cu hârtie sau în vrac,
în încăperi uscate şi aerisite, ferite de
insecte şi praf. Păstrarea se face la
întuneric pentru a nu se decolora (Maria
Verzea, 1986).
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin mucilagii, fitosterine, pigmenţi
antociani, substanţe albuminoide, săruri
minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile sunt
utilizate în medicina umană cultă şi
tradiţională. Principiile active din plantele
florilor au acţiune emolientă,
antiinflamatorie şi expectorantă.
Mucilagiile au rolul de a relaxa ţesuturile
şi diminua starea inflamatorie;
favorizează expectoraţia. Florile sunt
folosite în bronşite, afecţiuni ale
aparatului respirator, inflamaţii
buco-faringiene. Florile intră în
compoziţia ceaiului pectoral preparat de
PLAFAR. Frunzele au acţiune emolientă
şi antiinflamatorie.
133
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea afecţiunilor aparatului respirator
(bronşite, traheite, astm): a) infuzie, din 1
linguriţă flori cu sau fără caliciu,
mărunţite, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi; b) decoct, din 1
linguriţă flori cu sau fără caliciu,
mărunţite, la 200 ml apă. Se fierbe 5
minute la foc domol. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi. Uz extern.
Pentru tratarea inflamaţiilor
buco-faringiene: infuzie sau decoct,
pregătite ca mai sus. Se fac 3 gargare pe
zi, din care ultima înainte de culcare.
NALBĂ DE PĂDURE
(Malva sylvestris L), fam. Malvaceae.
Plantă erbacee, bienală sau perenă,
hemiterofită-hemicriptofită, tinctorială,
medicinală, întâlnită frecvent prin locuri
ruderale, dărâmături, pe lângă drumuri,
garduri, în culturi de cartofi, sfeclă, locuri
păscute, rar prin tăieturi de pădure şi
fâneţe; se mai numeşte bănuţei,
caşul-popii, colăcei, creaţă, floricele
negrâi, mălagă, nalba-calului cea
măruntă, nalbă albă, nalbă de câmp,
nalbă mică, nalbă sălbatică, vărsat;
Engl: Mallow; Franc: Guimauve; Germ:
Wilde Käsepappel; Magh: Eredei mályva;
Rus: Prosvirneak lesnoi. Răspândită în
Europa, Asia, Africa de Sud, America,
Australia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate, fiind folosită în scopuri
medicinale ca emolient şi expectorant, la
combaterea tusei, durerilor de piept şi în
afecţiunile de ochi. Ea a fost cultivată de
greci, romani, daci şi daco-romani.
Hipocrates şi Galenus o socoteau printre
plantele medicinale ale vremii lor. Dacii o
numeau tútra (turtă). În spaţiul Daco-getic
pe lângă folosirea ei în medicină a mai
servit şi ca plantă alimentară. La fel a fost
134
folosită de egipteni, greci şi romani. În
Evul Mediu era mult preţuită ca legumă.
Astăzi este folosită ca plantă medicinală,
iar pe alocuri şi ca legumă.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, cărnoasă, puţin ramificată.
Tulpină erectă sau ascendentă, păroasă,
ramificată, înaltă de 25–120 cm. frunze
lung-peţiolate, cu limb rotund până la
reniform, păros, cu 3–7 lobi (des cu 5
lobi) semicirculari sau triunghiulari, pe
margine neregulat-seraţi; stipele
triunghiulare mici. Flori roşii-violacee, cu
vinişoare mai închise la culoare,
lung-pedunculate (1–3 cm), dispuse câte
2–6 (14) la subsuoara frunzelor; caliciu
dublu, cu 3 sepale externe, păroase,
alungit-lanceolate şi 5 sepale concrescute
pe 2/3 din lungimea lor; corolă
dialipetală, actinomorfă, cu 5 petale, la
bază cuneate şi păroase, iar la vârf
obcordate; androceu păros cu numeroase
stamine concrescute într-un tub; gineceu
cu numeroase stile concrescute în partea
inferioară şi stigmate filiforme. Înflorire,
V–X. Fruct, capsulă discoformă.
RECOLTARE. Frunzele (Malvae
sylvestris folium) se recoltează înainte de
înflorire, fără peţiol, prin ciupire. Florile
(Malvae sylvestris flos) se recoltează în
timpul înfloririi, pe timp frumos, la
intervale de 1–2 zile, pe măsură ce se
deschid bobocii. Ambele produse se usucă
la umbră, în strat subţire, pe un singur
rând florile sau frunzele, pe rogojini sau
hârtie în podul caselor, şoproane etc.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin mucilagiu (cca 1%), zaharuri,
vitamina C, săruri minerale. Mucilagiul
este de natură ozuronică. Hidrolizează
trecând în acid galacturonic, ramnoză,
arabinoză şi galactoză. Florile conţin
mucilagiu şi un antocian numit malvină,
care, prin hidroliză, pune în libertate
agliconul malvidina, eterul dimetilic al
delfinidolului, identic cu siringidina.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
din plantă au acţiune secretolitică
pulmonară, emolientă, expectorantă,
antiinflamatoare. Substanţele pe care le
conţine şi în special mucilagiile relaxează
ţesuturile şi diminuează starea
inflamatorie, provoacă fluidifierea
secreţiilor bronşice şi favorizează
expectoraţia. Frunzele, florile şi în unele
părţi din ţară sunt folosite în inflamaţiile
căilor respiratorii, în infecţiile renale,
tulburări gastrointestinale, răni, boli de
piele etc. Este cea mai bună dintre nalbele
cultivate.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor bronho-pulmonare,
colitelor, hemoroizilor, în atonii
intestinale, afecţiuni ale căilor urinare:
infuzie, din o linguriţă flori peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi. Bun laxativ
pentru copii şi bătrâni. 2. Pentru tratarea
astmului, tusei, hemoragiilor: infuzie, din
1 lingură flori şi frunze uscate şi
mărunţite peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea fracţionat
câte 1 linguriţă. 3. Pentru tratarea
afecţiunilor bronho-pulmonare, tusei de
diverse etiologii: infuzie, din 1 linguriţă
de amestec în părţi egale de flori de nalbă
şi flori de soc, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
îndulceşte cu miere sau zahăr după gust.
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi.
Acţiune emolientă, expectorantă, uşor
laxativă. 4. Empiric, pentru tratarea

durerilor de rinichi: decoct, făcut din
frunze. Se amestecă cu lapte dulce muls
proaspăt şi se bea. 5. Pentru tratarea
ascitei (practica terapeutică tradiţională)
se fierb împreună frunze de nalbă de
pădure, urzici crăieşti şi pătrunjel de
câmp. Din decoctul obţinut se bea câte o
ceaşcă dimineaţa, la amiază şi seara.
Pentru răceala la plămâni se bea ceai de
nalbă de pădure cu flori de soc. Uz
extern. 1. Pentru tratarea rănilor: a)
pulbere de frunze de nalbă împreună cu
pulbere de frunze de salcie se presară pe
zona afectată; b) comprese, cu amestec
pulbere frunze de nalbă şi salcie umectate.
2. Pentru tratarea bolilor de piele şi de
ochi: infuzie, din ½ linguriţă flori peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se fac spălături locale sau se
aplică comprese. 3. Pentru tratarea
umflăturilor picioarelor: planta întreagă
(rădăcină, tulpină, frunze, flori) se fierbe
şi se fac cataplasme locale. Plantele se
leagă pe locul afectat cu un bandaj
înmuiat în decoctul obţinut prin fierbere.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice,
în gastroenterite, colite, inflamarea
mucoaselor (bucale, rectale, vaginale,
vezicale, uretrale): a) infuzie, din 10 g
rădăcină sau frunze şi flori uscate şi
mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă
în clocot. Se lasă acoperită 20–30 minute.
Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau frunze şi
flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal; c) macerat la rece, din
100 g rădăcină uscată şi mărunţită la 1
litru de apă sau 100 g frunze şi flori
uscate şi mărunţite la 1 litru de apă. Se
lasă acoperită 60 minute. Se strecoară şi
se administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament: animale mari
(cabaline, taurine), 30–60–100 g; animale
135
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10–20–
30 g; animale mici (pisici, câini), 2–5–10
g. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei
şi eczemelor: infuzie, decoct sau macerat
la rece, pregătite ca mai sus. Se spală
local, folosind un pansament steril sau un
tampon de vată, după care se aplică
cataplasme cu frunze proaspete. Frunzele
se ţin câteva secunde în apă clocotită
pentru a se înmuia şi apoi se aşează pe
locul afectat.
NALBĂ MARE (Althaea
officinalis L. ssp. officinalis), fam.
Malvaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, spontană şi cultivată,
comună, întâlnită prin fâneţe umede, pe
lângă tufărişuri din lunci şi zăvoaie, pe
lângă trestiişuri, ierburi înmlăştinite, pe
lângă ape curgătoare sau bălţi, uneori
ruderală, de la câmpie până în regiunea
montană inferioară; se mai numeşte nalbă
albă, nalbă bună, nalbă de câmp, nalbă
de luncă, nalbă de pădure, rujă,
turtă-mare; Engl: Marshmallow; Franc:
Guimauve; Germ: Gebräuchlicher
Eibisch; Magh: Orvosi ziliz; Pol:
Zygmarck; Rus: Altei lecarstvennâi;
Sârbo-Cr: Belislez; Ucr: Pseaceaia ruja.
Răspândită în Europa, Asia şi Africa de
Nord, adventivă în America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate de către greci, romani şi daci.
Amintită în scrierile lui Dioscorides,
Teofrast, Galen şi Plinius cel Bătrân.
Dacii o numeau tútrama, de unde mai
târziu a derivat numele de turtă-mare.
Decoctul din rădăcini şi frunze era un leac
obişnuit contra tusei şi durerilor de piept.
Decoctul obţinut din rădăcină şi amestecat
cu miere, se lua pentru tratarea de
răguşeală. Diareea la copii se combătea
prin administrarea a 3–4 ceşcuţe pe zi cu
fiertură rece de rădăcină. Decoctul
rădăcinii mai era folosit la abureli pentru
durerile de urechi, sau se bea contra
136
răcelii, colicilor abdominale şi ulcerului
stomacal. Doftoraiele din unele sate da
flăcăilor să bea zeama rezultată din
fierberea florilor şi frunzelor cu barba
ursului (Equisetum telmateja) pentru a nu
mai visa făcând treaba cea rea (poluţii,
ejaculări nocturne în urma viselor
erotice). Cultivată de multă vreme în
Germania, Franţa, Italia, Letonia, Estonia,
Lituania, Federaţia Rusă şi alte ţări din
CSI.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
cărnoasă, cilindrică, lungă de 20–30 cm,
cu ramificaţii puţine, albă-gălbuie în
interior, cenuşie-deschis la exterior.
Tulpină erectă, cilindrică, lignificată la
bază, puţin ramificată sau simplă,
dens-pâslos-păroasă înaltă de 0,50–150
(200) cm. Frunze uşor lobate, cele
inferioare cu 5 lobi, cele superioare cu 3
lobi, cordiforme, pe margini
neregulat-serat-dinţate, catifelat-păroase,
cu nervuri proeminente pe dos,
scurt-peţiolate. Flori albe-roz, tipul 5,
dispuse în raceme axilare; caliciul cu
sepale concrescute la bază,
pâslos-păroase, dublu; corolă
actinomorfă, cu petale triunghiulare de 1–
2 cm, papiloase pe faţă; androceu cu
filamente staminale pufos-păroase,
violacee, antere roşii-purpurii; gineceul cu
pistilul înconjurat de stamine. Înflorire,
VII–IX. Fruct, capsulă turtită, pâsloasă.
Seminţe netede, raniforme, turtite lateral.
RECOLTARE. Frunzele (Althaceae
folium) se recoltează fără peţiol înainte de
înflorire şi numai acelea care au ajuns la
maturitate. Se îndepărtează cele atacate de
insecte şi rugină. Se usucă la umbră, în
strat subţire, în încăperi bine aerisite.
Uscarea artificială, la 40–50oC.
Randamentul de uscare este de 4:1.
Florile (Althaeae flos) se recoltează
împreună cu caliciul la începutul înfloririi.
Se usucă la fel ca frunzele. Randamentul
de uscare este de 4–5:1. Rădăcinile
(Althaeae radix) se recoltează în
octombrie – noiembrie, după ce se usucă
partea aeriană, şi primăvara în martie şi
prima jumătate a lunii aprilie. În aceste
perioade conţinutul în substanţe active
este maxim. Se scot din pământ cu
cazmaua. Se curăţă pământul de pe ele cu
peria. Nu se spală. Se înlătură părţile
lemnificate, seci şi atacate de insecte. Se
curăţă scoarţa (se cojeşte) cu cuţitul până
la primul strat alb. Se secţionează în
fragmente de 20 cm în rondele sau cuburi
de 1–2 cm. Se usucă la soare sau în
încăperi bine aerisite, în strat subţire.
Uscarea artificială, la maxim 40oC.
Randamentul de uscare este de 4–5:1.
Producţie: 800–1.200 kg/ha frunze uscate;
200–300 kg/ha flori uscate; 1.500–2.000
kg/ha rădăcini uscate, decojite (Althaeae
radix mundatae). Condiţii tehnice de
recepţie. Pentru frunze se admit ca
impurităţi maximum, 8% frunze atacate
de insecte, brunificate, îngălbenite sau
pătate; maximum, 0,5% corpuri străine
organice; maximum, 1% corpuri străine
minerale; maximum, 14% umiditate.
Pentru flori se admit ca impurităţi:
maximum, 5% flori brunificate;
maximum, 2% resturi din plante;
maximum, 0,5% corpuri străine organice;
maximum, 0,5% corpuri străine minerale;
maximum, 13% umiditate. Pentru rădăcini
se admit ca impurităţi: maximum, 5%
rădăcini lignificate; maximum, 5%
rădăcini brunificate; maximum, 3%
rădăcini în afara limitelor admise;
maximum, 0,5% corpuri străine organice;
maximum, 1% corpuri străine minerale;
maximum, 14% umiditate.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rădăcinile
conţin amidon (20–37%), mucilagii (10–
35%), glucide simple libere (glucoză
10,2%, zahăr invertit 0,78%,
glucozamină), ulei gras (1,7%), format
din acizii palmitic, oleic, butiric;
asparagină (2%), taninuri, flavonoide,
mici cantităţi de lipide şi proteine, săruri
minerale. Prin hidroliză mucilagiile trec în
galactoză, ramnoză, glucoză, arabinoză,
acid galacturonic, xiloză. Frunzele conţin
mucilagii (9–15,65%), glucide simple
libere (zaharoză, glucoză), ulei eteric
(0,022%), plastochinone, săruri minerale
cu K, Ca, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, B, Cu,
Mo. Florile conţin mucilagii (6%), ulei
eteric. Prin hidroliză, mucilagiile trec în
galactoză (41%), ramnoză (26%), glucoză
(12,8%), acid galacturonic (22%),
arabinoză (19,8%), urme de xiloză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina,
frunzele şi florile plantei au utilizări
terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Principiile
active sunt reprezentate de mucilagii şi
produşii de hidroliză. Planta nu conţine
produşi toxici. Frunzele conţin ca
principiu activ un mucilagiu de natură
pectică. Pentru acţiunea emolientă,
frunzele intră în compoziţia unor
preparate PLAFAR (ceaiul pectoral,
ceaiul pentru gargară şi a ceaiului
expectorant pentru fumători pentru a le
degaja căile respiratorii). Rădăcinile
decorticate conţin ca principiu un
mucilagiu, substanţe glucidice, între care
o cantitate mare de amidon. Acţiunea
farmacodinamică majoră o are mucilagiul.
Este utilizată ca emolient sub formă de
macerat la rece. Rădăcina intră în
compoziţia ceaiurilor pectorale. Sub
formă de gargarisme este utilizată ca
antiinflamatoare în tratamentul
inflamaţiilor de la nivelul cavităţii bucale,
iar intern, ca protector în forme catarale
intestinale. În tehnica farmaceutică se
utilizează ca excipient pilular. În
ansamblu, prezenţa mucilagiilor (frunze,
137
flori, rădăcină) conferă produsului acţiuni
emolientă, calmantă şi antidiareeică. Se
folosesc în tratamentul inflamaţiilor căilor
respiratorii (tuse, bronşită, laringită), în
tulburări gastrointestinale (diaree), acţiuni
ale rinichilor şi căilor urinare etc.
Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor
PLAFAR pectoral nr. 2 şi pentru gargară.
Frunzele şi rădăcinile intră în Species
pectorales (FR IX).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei de diverse etiologii,
bronşitei, laringitei, traheitei, inflamaţiilor
rinichilor şi căilor urinare (nefrite, pielite,
uretrite): a) infuzie, din 1 linguriţă flori şi
frunze mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi; b) macerat la
rece, din 1 linguriţă rădăcină mărunţită
sau pulbere rădăcină, la o cană (200 ml)
cu apă. Se lasă 30 minute. Se adaugă un
vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu. Se
strecoară. Se bea treptat în cursul unei
zile. 2. Pentru tratarea abceselor dentare,
în faringite, tuse, afecţiuni ale rinichilor şi
căilor urinare: decoct, din 1 linguriţă
pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se
bea călduţ. 3. Pentru tratarea afecţiunilor
digestive şi ale aparatului respirator:
macerat la rece, din 1 linguriţă pulbere
rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se
lasă 30 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi. 4. Pentru
tratarea catarurilor intestinale, tusei,
bronşitelor, laringitelor, în inflamaţii
rinichilor: a) infuzie, din 10 g rădăcină
mărunţită peste care se toarnă 150 ml apă
în clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se îndulceşte. La adulţi se
administrează câte 1 linguriţă la 1–2 ore,
iar la copii câte 1 linguriţă la 2 ore; b)
sirop, pregătit din 15 g rădăcină mărunţită
peste care se toarnă 15 ml alcool de 50o şi
300 ml apă. Se lasă la macerat o oră. Se
strecoară. Se fierbe cu 300 g zahăr până la
dizolvare. Se administrează câte 1–2
138
linguriţe la 2–3 ore; c) tinctură, din 20 g
rădăcină mărunţită, peste care se toarnă
500 ml alcool (ţuică) 25o. Se lasă la
macerat 5 zile. Se strecoară. Se
administrează la adulţi câte 1 lingură la 2
ore. 5. Empiric, pentru tratarea diareei la
copii: decoct, din rădăcină, câte 3–4
ceşcuţe pe zi. 6. Empiric, pentru tratarea
poluţiilor (ejaculări) nocturne la tineri:
decoct, din frunze de nalbă mare şi
coada-calului mare (Equisetum
telmateja), părţi egale, câte un pahar
înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru
tratarea amigdalitei, abceselor dentare:
infuzie, din 2 linguriţe frunze şi rădăcini
uscate şi mărunţite (eventual pulbere),
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se face gargară de
mai multe ori pe zi. Efectul creşte dacă se
adaugă şi muşeţel. După fiecare gargară
se clăteşte bine gura cu infuzia obţinută.
2. Pentru tratarea leucoree (candida,
infecţii strepto-stafilococice): macerat la
rece, din 4 linguri pulbere rădăcini
decorticate la o cană (250 ml), cu apă
fiartă şi răcită. Se lasă 30–60 minute. Se
strecoară. Se fac spălături vaginale pe zi,
seara şi dimineaţa. 3. Pentru tratarea
furunculozei: a) cataplasme, din frunze
opărite cu apă în clocot şi aplicate pe zona
infectată; rol calmant şi maturativ; b)
decoct, din 2 linguri pulbere frunze la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute.
Se acoperă şi se lasă la răcit 15 minute. Se
strecoară. Se spală locul afectat. 4. Pentru
tratarea hemoroizilor şi amigdalitei:
decoct, din 60 g pulbere rădăcină la 1 litru
apă. Se fierbe 10–15 minute la foc moale.
Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară.
Se fac spălături pentru hemoroizi şi se
aplică comprese pe gât în amigdalite. 5.
Pentru tratarea durerilor de urechi:
abureală cu decoctul rădăcini, urmată de
aplicarea unui cataplasme – pansament
steril îmbibat în decoct cald.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice,
în gastroenterite, colite, inflamarea
mucoaselor (bucale, rectale, vaginale,
vezicale, uretrale, oculare): a) infuzie, din
10 g rădăcină uscată şi mărunţită peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 20–30 minute. Se strecoară.
Se răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din 10
g frunze sau flori uscate şi mărunţite peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 20–30 minute. Se strecoară
şi se răceşte. Se administrează prin
breuvaj bucal; c) decoct, din 10 g rădăcină
uscată şi mărunţită sau frunze şi flori
uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal; d) macerat la rece, din
100 g rădăcină uscată şi mărunţită la 1
litru de apă sau 100 g frunze şi flori
uscate şi mărunţite la 1 litru de apă. Se
lasă acoperită 60 minute. Se strecoară şi
se administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament: animale mari
(cabaline, taurine), 30–60–100 g; animale
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 10–20–
30 g; animale mici (pisici, câini), 2–5–10
g. Uz extern. Pentru tratarea furunculozei
şi eczemelor: infuzie, decoct sau macerat
la rece, pregătite ca mai sus. Se spală
local, folosind un pansament steril sau un
tampon de vată, după care se aplică
cataplasme cu frunze proaspete. Frunzele
se ţin câteva secunde în apă în clocot
pentru a se înmuia şi apoi se aşează pe
locul afectat. Atenţie! Supradozarea în
tratamentul intern provoacă tulburări
circulatorii, diverse tulburări digestive şi
nervoase. Se intervine cu spălături de
evacuare şi tratament simptomatic.
NALBĂ MICĂ (Malva
pusilla Sm), fam. Malvaceae. Plantă
erbacee, perenă, terofită, hemicriptofită,
cultivată în numeroase forme şi
subspontană întâlnită prin locuri ruderale
şi cultivate, prin grădini, pe lângă

drumuri, garduri şi locuinţe, adesea cu
nalba măruntă (Malva neglecta),
frecventă în toată ţara, mai ales prin
comune; se mai numeşte bănicei, caş,
caşi, caşul-babei, caşul-popii,
căşişţii-popii, căşuţ, colăcei,
colăceii-babii, covrigei, nalbă, nalbă
sălbatică, nălbuşoară, pâinea-Domnului,
pâinişoară, turta-Domnului; Franc:
Petite Mauve; Germ: Kleine Käsepappel;
Magh: Apró mályva, Kerek levelü
mályva; Rus: Prasvirnic nizkii.
Răspândită în Europa Centrală şi de Nord,
Ucraina, în Orient până în India.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Era folosită în medicină şi
alimentaţie. Frunzele se foloseau la bube,
umflături şi răni. Se puneau la infecţiile
păr la deget (panariţiu) şi se bandaja.
Pentru udmă (adenită) se puneau
cataplasme cu frunze de nalbă şi troscot
sau cataplasme cu frunze de nalbă mică,
cu găinaţ de hulub şi urdă dulce (V.
Butură, 1936). La cei care le curgeau
urechile, frunzele se fierbeau în lapte
dulce şi se puneau pe o cârpă lângă
urechi. Pentru durerile de cap, picioare şi
mâini se făceau oblojeli cu nalbă mică
fiartă. Decoctul din rădăcină, frunze şi
flori se lua contra tusei, răguşelii şi
durerilor de piept. Frunza şi rădăcina se
fierbeau, decoctul obţinut se amesteca cu
untdelemn într-o sticlă de 1 litru şi
administra vitelor când aveau bai la rânză
(Francisca Lutz, 1939).
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
înaltă de 10–15 cm, ramificată, erectă sau
culcată la pământ, dispers păroasă sau
glabrescentă. Frunze rotund reniforme,
cordate la bază, cu 5–7 lobi, neregulat
serat dinţate, pe faţa inferioară cu peri
simplii, fasciculaţi şi glanduloşi, pe faţa
superioară cu peri simpli, alipiţi, lung
peţiolate, stipele îngust lineare, păroase.
Flori axilare, roz sau albe; caliciu extern
cu 3 lacinii lineare, ciliate, iar cel intern
cu 5 lacinii concrescute până la jumătatea
lungimii; corola cu petale alungit obovate,
emarginate, dispers ciliate la bază;
139
androceu cu stamine concrescute într-un
tub lung de 3 mm, glabru; gineceu cu ovar
pluricelular. Înflorire, VII–IX. Polenizare
entomofilă. Fruct, capsulă discoformă.
Seminţe reniforme, brune, netede.
RECOLTARE. Rădăcinile (Malvae
pusillae radix) se recoltează toamna câtre
sfârşitul vegetaţie. Se scot din pământ cu
cazmaua, se scutură de pământ. Se usucă
în podurile caselor acoperite cu tablă.
Frunzele (Malvae pusillae folium) se
recoltează în timpul înfloritului, fără
peţiol. Florile (Malvae pusillae flos) se
recoltează după deschiderea bobocilor
florali, împreună cu caliciul. Ambele
produse se recoltează pe timp frumos,
după orele 10, când roua s-a ridicat. Se
transportă în coşuri, fără a fi presate. Se
usucă la umbră în strat foarte subţire, în
încăperi aerisite. Se preferă podurile
caselor acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
verde conţine apă (87,9%), substanţe
azotate (4,9%), mucilagii în cantitate
mare, vitamina C, tanoizi, lipide,
fitosteroli, săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcinile,
frunzele şi florile au utilizări terapeutice
tradiţionale în medicina umană şi
veterinară. Principiilor active li se atribuie
proprietăţi emoliente, expectorante,
antitusive. Planta nu are toxicitate.
Frunzele sunt folosite de medicina umană
tradiţională ca remediu contra retenţiilor
urinare, iar rădăcinile în curele de slăbire.
Alte utilizări: inflamaţiile căilor
140
respiratorii, abcese, ulceraţii, hemoroizi
etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Ca
remediu împotriva retenţiei urinare şi în
inflamaţiile căilor respiratorii: infuzie, din
1 lingură frunze uscate şi mărunţite, peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni pe zi.
2. Empiric, în cură de slăbire: infuzie, din
1 lingură rădăcină uscată şi mărunţită,
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni pe
zi. După ce s-a ajuns la greutatea dorită
cantitatea de infuzie consumată într-o zi
se scade. 3. Pentru tratarea tusei, răguşelii,
durerilor de piept: decoct, din 3 linguri
rădăcină, frunze şi flori uscate şi
mărunţite, părţi egale la 1 litru de apă. Se
fierbe 5 minute. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se administrează de
3 ori pe zi câte 200 ml (o cană). Uz
extern. 1. Pentru tratarea hemoroizilor,
ulceraţiilor, în panariţiu, adenită, dureri de
cap, dureri de picioare: decoct, din
rădăcină, frunze şi flori, uscate şi
mărunţite (3 linguri din fiecare) la 700 ml
apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se
lasă să se răcească până la călduţ şi se
aplică cataplasme cu un pansament steril
înmuiat în decoct. 2. Pentru tratarea
panariţiului: cataplasme, cu frunze
proaspete ţinute câteva secunde în apă
clocotită. Se aplică pe locul afectat şi se
bandajează. 3. Empiric, pentru tratarea
durerilor de cap, de mâini şi picioare:
frunze proaspete, fierte aplicate sub
bandaj, folosind o pânză curată. 4.
Empiric, pentru tratarea gâlcilor
(amigdalită, angină difterică, scrofule):
decoct, din rădăcină şi tărâţe de grâu. Cu
decoctul se face gargară, iar cu terciul se
aplică cataplasmă în jurul gâtului, sub
bandaj.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Empiric, pentru tratarea bovinelor
de indigestie: decoctul din frunze şi
rădăcină, se amestecă cu untură şi ulei, se
pune într-o sticlă de 1 litru şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Substanţele mucilaginoase
au efect favorabil în gastrită. Uleiul şi
untura nu se cunoaşte că ar avea efect
emolient sau protector asupra mucoaselor
digestive.
NALBĂ ROTUNDĂ
(Malva neglecta Wallr), fam. Malvaceae.
Plantă erbacee, anuală sau perenă,
terofită, medicinală, meliferă, întâlnită în
locuri ruderale, necultivată, prin curţi,
marginea drumurilor, pe câmpuri, ogoare,
pârloage, grădini de zarzavat, de la
câmpie până în zona montană, în toate
judeţele ţării; se mai numeşte bănuţi,
caşul-popii, caşul-copiilor, colăcel,
colăceii-popii, covrigi, nalbă măruntă,
nalbă sălbatică, turtiţă, turtele; Engl:
Dwarf mallow; Germ: Gemeine
Käsepappel; Magh: Papsajt màlyva,
Apró málva; Rus: Prosvirneak
prenebrejennâi. Răspândită în Europa,
Asia Mică, Africa de Nord. Introdusă în
Australia şi America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Scriitorii antichităţii Horaţius,
Plinius cel Bătrân, Scribonius Largus o
menţionează ca plantă alimentară
obişnuită sau o recomandă să fie
întrebuinţată ca legumă. Dacii îi spuneau
tútrida. Ca plantă de cultură a fost mai
întâi introdusă în Europa unde, după
Camerarius, se mai cultiva încă în Evul
Mediu. Este indicată ca plantă de nutreţ
pentru cornute şi iepuri. În medicina
populară frunzele au fost utilizate la bube,
umflături şi răni. Pentru tratarea de gâlci
(amigdalită) se aşezau frunze în jurul
gâtului şi se legau cu o pânză, ori se
fierbea rădăcina cu tărâţe de grâu, cu
zeama se făcea gargară, iar cu terciul se
făcea legătură în jurul gâtului. Pentru
tratarea infecţiei păr la deget (panariţiu)

se punea frunze de nalbă rotundă. Cu
nalba fiartă se făceau oblojeli contra
durerilor de cap, de mâini şi picioare.
Decoctul din rădăcini, frunze şi flori se
lua contra tusei, răguşelii şi durerilor de
piept. Pe udmă (adenită) se puneau frunze
de nalbă, după care se spăla locul cu
decoct de nalbă.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, subţire. Tulpină cilindrică,
ramificată, ascendentă sau culcată,
dispers-păroasă, lungă de 10–45 cm.
Frunze alterne, lung-peţiolate, păroase, cu
limb reniform până la cordat-rotund,
prevăzut cu 5–7 lobi dinţaţi pe margine;
stipele triunghiular-ovate, ciliate,
marginal asimetrice. Flori alb-roz,
lung-pedunculate (2–4 cm), dispuse câte
1–6 la subsuoara frunzelor; caliciu dublu,
cu 3 sepale externe libere, mici şi 5 sepale
mai mari şi unite; corolă cu 5 petale lungi
de 1–2 cm, la bază cuneate şi păroase, la
vârf emarginate; androceu cu stamine
concrescute într-un tub roz sau alb,
scurt-păros; gineceu format din 10–15
carpele. Înflorire, V–X. Fruct, capsulă
turtită, discoformă, cu caliciu persistent,
se desface în mai multe segmente.
Seminţe reniforme.
RECOLTARE. Florile (Malvae
neglectae flos) se recoltează cu caliciu,
fără codiţă, pe timp frumos şi uscat. Pe
măsură ce se deschid, din mai până în
septembrie. Frunzele (Malvae neglectae
folium) se recoltează înainte de înflorire şi
în timpul înfloritului. Ambele produse se
recoltează pe timp frumos, după ce s-a
141
ridicat roua. Se transportă fără a se îndesa,
se usucă la umbră, în strat subţire, în
poduri acoperite cu tablă sau în şoproane.
Uscarea artificială, la 25–30oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine mucilagii, tanoizi, lipide,
fitosteroli, săruri minerale cu elementele
K, Na, Ca. Frunzele mai conţin
provitamina A şi vitamina C.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi florile
plantei au utilizări terapeutice în medicina
umană tradiţională şi medicina veterinară
tradiţională. Principiile active au
proprietăţi emoliente, calmante,
expectorante, anticatarale,
antiinflamatorii, protectoare şi
cicatrizante. Relaxează ţesuturile,
diminuează starea inflamatorie până la
dispariţie, favorizează expectoraţia,
înlătură accesele de tuse, stimulează
procesul de vindecare şi epitelizare a
rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea tusei de diverse etiologii,
bronşitei, laringitei, traheitei, inflamaţiilor
rinichilor şi căilor urinare (nefrite, pielite,
uretrite, cistite): a) infuzie, din 1 linguriţă
flori şi frunze mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi; b)
macerat la rece, din 1 linguriţă rădăcină
mărunţită sau pulbere rădăcină la o cană
(200 ml) cu apă. Se lasă 30 minute Se
adaugă apoi un vârf cuţit cu bicarbonat de
sodiu. Se strecoară. Se bea treptat în
cursul unei zile. Uz extern. 1. Pentru
tratarea abceselor dentare, amigdalitelor:
infuzie, din 2 linguriţe flori şi frunze
uscate mărunţite, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se face
gargară de mai multe ori pe zi. După
fiecare gargară se clăteşte bine gura cu
infuzia obţinută. 2. Pentru tratarea
hemoroizilor: infuzie, din 2 linguriţe
frunze uscate mărunţite, peste care se
142
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară.
Cu infuzia călduţă se fac 1–2 clisme pe zi,
dimineaţa şi seara. 3. Pentru tratarea
furunculozei: cataplasme, din frunze
opărite cu apă clocotită, aplicate pe zona
infectată. Rol calmant şi maturatic.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice,
gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea
mucoaselor (bucale, rectale, vaginale,
vezicale, uretrale etc.): a) infuzie, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau 10 g
frunze şi flori uscate şi mărunţite peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g
rădăcină uscată şi mărunţită sau 10 g
frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100
ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol.
Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară
şi se administrează prin breuvaj bucal; c)
macerat, din 10 g frunze şi flori peste care
se toarnă 100 ml apă rece. Se lasă 2 ore.
Se strecoară. Se administrează prin
breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 30–60–
100 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–20–30 g; animale mici
(câini, pisici), 2–5–10 g. Atenţie!
Nerespectarea dozelor provoacă tulburări
circulatorii datorită influenţării cordului,
diverse tulburări digestive şi nervoase. Se
intervine cu spălături de evacuare,
tratament simptomatic.
NAP (Brassica napus L.
convar. rapa ssp. rapifera), fam.
Brassicaceae. Plantă erbacee, bienală,
alogamă, meliferă, cultivată şi
subspontană, la marginea locurilor
cultivate, pe lângă drumuri; se mai
numeşte brojbe, broajbe, ciuş, colză,
curechi chinezesc, curechi de câmp,
hardal, napi cureceşti, napi de mirişte,
napi de vară, napi sălbatici, năpşor de
câmp, pere de pământ, rapiţă, rapiţă
colţa, rapiţă colza, rapiţă de câmp, rapiţă
măruntă, rapiţă sălbatică, râpac, ripac,
rips, turnep, tuş; Engl: Turnip rooted
cabbage; Germ: Repskohl, Raps; Magh:
Recekáposzta; Rus: Briucva, Raps; Ucr:
Repa. Răspândit în Europa şi Asia.
ISTORIC. Patria de origine este
necunoscută. Cultivat din Antichitate.
Romanii îi spuneau rapum şi napus.
Probabil a fost cunoscut şi de daci. O
identificare mai precisă a fost făcută abia
prin secolul al XIX-lea. Cultura acestei
plante se extinde în jumătatea de nord a
Europei (Marea Britanie, Danemarca,
Germania, Franţa etc), Canada, Noua
Zeelandă, Federaţia Rusă. În România se
cultivă pe suprafeţe mici în judeţele
Braşov şi Maramureş. A fost folosit sub
formă de decoct pentru combaterea tusei,
iar extern pentru oblojeli în scopul
potolirii durerilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, îngroşată, cărnoasă.
Ramificaţiile secundare pornesc de sub
partea secundară. Tulpină suriu-glaucă.
Înaltă de 50–100 (150) cm, ramificată.
Frunzele bazale şi tulpinale inferioare,
lirat-penat-partite, peţiolate, cele mijlocii
şi superioare nedivizate, ovat-lanceolate,
sesile, baza cordată, amplexicaulă, cenuşii
sau glauce. Flori galbene, grupate în
racem alungit. Înflorire, IV–VIII.
Polenizare entomofilă. Fruct, silicvă,
patent erectă, puţin turtită. Seminţe
uniseriate, globuloase, negre-glauce sau
roşii-întunecate.

RECOLTARE. Recoltarea rădăcinilor
(Brassici napusi radix) are loc când planta
se apropie de maturitate; orientarea se
face după îngălbenirea frunzelor externe.
Soiurile mai târzii se recoltează după
cerinţe până la venirea îngheţului. Se
păstrează mai bine în pământ decât în
spaţii amenajate. Producţie, 20.000–
50.000 kg/ha. Se pot păstra pentru scopuri
medicinale şi prin uscare. Rădăcinile se
taie în rondele mici şi se usucă artificial la
50oC, apoi se macină. Frunzele (Brasici
napusi folium) se recoltează la nevoie. În
scop medicinal se folosesc proaspete. Se
recoltează şi în scopuri furajere.
Producţia, 4.000–10.000 kg/ha.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Rădăcinile
(napii) conţin apă (88,6%), proteine
(1,6%), grăsimi (0,2%), substanţe
extractive neazotate (7,3%), celuloză
(1,6%), Na (8 mg%), K (190 mg%), Ca
(40 mg%), P (25 mg%), Fe (0,4 mg%),
esenţă sulfoazotată, iod, arsenic, vitamina
A (14 µg%), B1 (0,05 mg%), B2 (0,05 mg
%), niacin (0,7 mg%), vitamina C (27 mg
%). Valoarea energetică, 29 kcal/100 g
napi. Frunzele conţin apă (88,5%),
proteine (2,3%), grăsimi (0,4%), substanţe
extractive neazotate (5,3%), celuloză
(1,5%), săruri minerale (2,0%), vitamine.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcinile şi
frunzele plantei au utilizări terapeutice în
medicina umană. Principiile active pe care
le conţine acţionează ca diuretic,
dizolvant uric, antiscorbutic, emolient
pectoral, revitalizant, răcoritor. Activează
procesele fiziologice ale epiteliului renal
mărind excreţia şi secreţia de urină,
dizolvă uraţii, combate scorbutul datorat
alimentaţiei neraţionale, lipsite de
vitamine şi în special vitamina C,
relaxează ţesuturile şi diminuează starea
inflamatorie pectorală, fortifică
organismul. Rădăcinile şi frunzele sunt
recomandate în litiază renală, gută, cistite,
bronşite, tuse, angine, enterite, obezitate,
oboseală generală, eczeme, acnee.
MEDICINĂ UMANĂ.
143
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea cistitelor, în litiază urică, gută,
bronşite, tuse, angină pectorală, enterite:
rădăcini consumate ca atare. Acţiunea
depurativ-diuretică are efect favorabil în
combaterea eczemelor şi acneei. 2. Pentru
tratarea cistitelor, în litiază urică, gută,
eczeme, acnee, enterite, cu efect diuretic:
infuzie, din 1 lingură pulbere rădăcină la
½ litru de apă în clocot. Se lasă acoperit
15–20 minute. Se strecoară. Cantitatea se
bea în 2–3 reprize, în cursul unei zile. 3.
Pentru tratarea bolilor pectorale (angine,
bronşite, tuse etc): decoct, din 100 g
rădăcini tuberizate, tăiate felii la 1 litru de
apă sau lapte. Se fierbe 20–30 minute. Se
lasă la răcit. Se strecoară. Se bea de mai
multe ori pe zi, după voie; cu acelaşi
decoct se poate face gargară. 4. Pentru
tratarea bronşitei, tusei, în angine, litiază
urică, gută, eczeme: suc de napi. Se
pregăteşte astfel: napul se scobeşte cu un
cuţit; în cavitatea formată se introduce
zahăr. Se aşează într-un vas cu
concavitatea în sus. În câteva ore siropul
se formează; se administrează cu
linguriţa. Uz extern. 1. Pentru grăbirea
maturării abceselor şi furunculelor,
vindecarea degerăturilor şi completarea
tratamentului gutei: cataplasme, cu
rădăcini tuberizante, fierte sau coapte,
aplicate pe zona corespunzătoare. Se
masează uşor locul pentru ca să fie
absorbit sucul, sau se bandajează pentru o
noapte întreagă; se coace în cuptor o
rădăcină tuberizantă fără a se coji. Se lasă
la răcit până la călduţ, se taie în două. Se
freacă degerăturile cu partea secţionată,
presând uşor ca să iasă sucul. 2. Pentru
tratarea abceselor, furunculelor:
cataplasme, cu frunze proaspete. Frunzele
se opăresc cu apă fiartă şi se aplică pe
locul afectat şi se bandajează.
NAPI PORCEŞTI
(Helianthus tuberosus L), fam.
144
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, prezentă în cultura
furajeră, adeseori sălbăticită în jurul
comunelor sau în zăvoaie în judeţul Cluj,
Odorhei, Valea Lungă; se mai numeşte
baraboi, baraboi înfloriţi, baraboi
porceşti, brojbă, brojbe, brozbă, bulibă,
cartoafe de iarnă, cartofel, cartofi dulci,
cartofi porceşti, ciocaribe, ciocarepi,
crumpi porceşti, damoveţi,
floarea-baraboiului, floare-soare de
grădină, flori galbene, gălbinele,
gherghine galbene, gulii, guraline, măr
de pământ, mere de iarnă, mere de
pământ, morcov, morcovi-porceşti, napi,
napi de pământ, napi turceşti, napti, nati,
napul porcului, pere iernatice, picioarcă,
picioare, piciocă, piciocă iernatică,
picioci, picioci curate, picioci de pământ,
piciopcele lui Dumnezeu, piciogne,
picioncă, piciongi, picioarcă, picioarce,
piciorci, picioance, pirole, putoacă,
sfeclă, topinambur (Al. Borza, 1968);
Engl: Jerusalem artichoke; Franc:
Topinambour; Germ: Eróbirne; Magh.:
Csicsóka, Csoka; Rus: Podsolnecinik
klubnenosnâi, Zemleatnaia zruja.
Răspândit în America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută în
America de Nord încă din Antichitate,
fiind luată în cultură de vechii indieni în
zona statelor Ohio şi Michigan. Aici
creşte spontan pe solurile umede şi
argiloase, de-a lungul râurilor şi
drumurilor. La descoperirea Americii s-a
constat că indienii din America de Nord îl
cultivau ca plantă alimentară. În Europa, a
fost adusă în 1497, mai întâi în Franţa, de
unde a trecut în Italia. La sfârşitul
secolului al XVII-lea era cunoscută în cea
mai mare parte a Europei, unde se cultiva
prin grădini. Astăzi, prezintă importanţă
ca plantă furajeră şi în al doilea rând ca
plantă tehnică şi alimentară. Cele mai
mari suprafeţe cultivate se întâlnesc în
Franţa, Rusia, Germania, Polonia, Cehia,
Slovacia, Ungaria, SUA etc. În România,
suprafaţa cultivată este destul de mică.
Medicina populară a folosit tuberculii raşi
sau copţi şi pisaţi în legături contra
durerilor de gât şi a gâlcilor (amigdalitei).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
fibroase şi rizom tuberizat, adânc până la
50–80 cm. Fiecare rădăcină formează
numeroase ramificaţii secundare, scurte
până la cel mult 5 cm. Stolonii, formaţi
din partea subterană a tulpinii dau naştere
la tuberculi prin îngroşarea părţii
terminale. Tulpină erectă, cilindrică, uşor
brăzdată în lung, aspru-păroasă, înaltă de
1–3 cm, ramificată în partea superioară.
Frunzele lung-peţiolate, cordat-ovate la
baza tulpinii şi ovat-lanceolate spre vârful
ei, dinţate, aspru-păroase. Flori galbene,
adunate într-un calatidiu de 4–8 cm
diametru. Pe marginea lui se află flori
ligulate, sterile, galbene-deschis, iar în
interior flori tubulare, hermafrodite, cu
papus. Înflorire, IX–XI. Polenizare
entomofilă. Fruct, achenă, lungă de 5–6
mm cu pericarp pielos, cenuşiu cu puncte
de culoare ai închisă.
RECOLTARE. Tulpinile pentru furaj
se recoltează toamna, după prima brumă
mai groasă, când sunt încă verzi şi
suculente, folosind maşina de tăiat şi tocat
coceni. Tăierea se face la 15–20 cm de la
sol. Ciotul rămas serveşte la prinderea
rădăcinii şi scuturarea ei de tuberculi.
Tuberculii (Helianthi tuberosi tuber) se
recoltează toamna târziu, când este nevoie
sau primăvara. Se păstrează în beciuri în
condiţii asemănătoare cartofilor. Producţia
este de 30–35 t/ha tuberculi şi 30–50 t/ha
tulpini şi frunze.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Tuberculii
conţin, în medie, substanţă uscată

(22,1%), proteine (1,66%), grăsimi
(0,20%), substanţe extractive neazotate
(18,43%), celuloză (1,0%), săruri
minerale (0,95%). Substanţele extractive
neazotate sunt formate din inulină (65–
70%), zaharoză şi foarte puţin amidon.
Tulpinile conţin substanţă uscată
(18,88%), proteine (2,58%), grăsimi
(0,47%), substanţe extractive neazotate
(9,85%), celuloză (3,52%), săruri
minerale (2,45%). Spre toamnă conţinutul
de substanţă uscată creşte (până la 30%),
şi de asemenea, cantitatea de substanţe
extractive neazotate (16–17%) şi de
celuloză (4–6%) (N. Zamfirescu, V.
Velican, N. Săulescu, I. Safta, F. Canţăr,
1965).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Tuberculii au
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Principiile active au acţiune
dezinfectantă, energetică, galactogogă. Au
acţiune antiseptică, tonică, întăritoare,
revitalizantă; stimulează secreţia
glandelor mamare. Sunt recomandaţi în
astenie, constipaţie, alăptare, creştere,
gută, diabet, dispepsie, îmbătrânire,
reumatism. Se recomandă în dieta
diabeticilor, deoarece inulina, respectiv
fructoza nu dăunează organismului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea asteniei, gutei, diabetului, pentru
creşterea secreţiei de lapte, favorizarea
creşterii, ca regenerator pentru prevenirea
îmbătrânirii, combaterea reumatismului:
consumat ca atare, proaspăt, după ce se
înlătură coaja sau în preparate culinare.
NARCISĂ (Narcissus
poëticus L. ssp. radiiflorus (Salisb) Baker
syn N. stellaris Haw), fam.
Amaryllidaceae. Plantă erbacee, perenă,
geofită, spontană, întâlnită prin păşuni,
fâneţe şi poienile umede din judeţele
Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Hunedoara,
Braşov, Prahova, din regiunea montană
145
până în cea subalpină; se mai numeşte
caprine, coprine, cuprine, fulie, ghiocei
de munte, ghiocei albi, luşte, roşcuţe,
stânjeniţe, zarnacadele; Germ:
Narcisse,; Magh: Nárcesz. Răspândită în
Alpi, Jura, Tirol, Carpaţi, Grecia de Nord,
Iugoslavia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Geto-dacii îi acordau
importanţă fitoterapeutică. Din acele
vremuri a fost folosită de medicina
populară la boli de piept, aprindere de
plămâni, pentru suspin (astm) şi bătăi de
inimă (extrasistole).
DESCRIEREA SPECIEI. În pământ,
bulb alungit sau ovoidal, rotunjit, acoperit
cu tunici negricioase. Tulpina este
comprimată, acută, subţire, înaltă de 20–
40 cm, uneori chiar de 60 cm, purtând
terminal o floare. Frunze lineare, plane,
cu nervuri paralele. Flori solitare, albe,
extinse orizontal; perigon cu tub lung de
20–30 mm şi diviziuni extinse în stea,
eliptice, coronulă foarte scurtă, gălbuie,
cu marginea uşor roşiatică; androceul din
6 stamine prinse pe tubul perigonului;
gineceul din ovar trilobat, stil filiform şi
stigmat trilobat. Capsulă loculicidă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie florilor plantei
proprietăţi de rezolvare a congestiei
pulmonare şi a bolilor de inimă
(extrasistolelor).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea bolilor de inimă şi ca adjuvant în
146
congestia pulmonară: infuzie, din o
linguriţă petale de flori uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea cu precauţie,
cu înghiţituri rare. Reţeta a fost culeasă
din Sângeorz-Băi, judeţul
Bistriţa-Năsăud. Atenţie! Reţeta nu a fost
verificată.
NARCISE ALBE
(Narcissus poëticus L. ssp. poëticus), fam.
Amaryllidaceae. Plantă erbacee, perenă,
geofită, întâlnită în toate regiunile ţării; se
mai numeşte coprine, cocoriţă, cocoşei,
cuprine, flori de primăvară, fulie, găluşte,
ghiocei albi, ghiocei de munte, ghiocei de
grădină, nevestele, ruscuţă plină şi goală,
chireliş, zarnacadele; Germ: Narcisse,
Manschettcher Weiße Narcisse,
Pfarrersche Narzisse; Magh: Nárcissus
virág, Nárcis. Răspândită în sudul
Europei.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Pe lângă aspectul estetic
apreciat de locuitorii geto-daci, planta mai
era folosită pentru tratarea durerilor de
piept, aprinderi de plămâni, pentru suspin
(astm) şi bătăi de inimă (extrasistole).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fasciculată. Bulb ovoidal-sferic, acoperit
cu tunici negricioase. Frunze liniare,
plane, brumării, aproximativ de aceeaşi
lungime cu tulpina. Tulpină lungă de 20–
50 cm, acut-comprimată. Flori albe,
solitare, odorante; perigon cu tub
cilindric, foliole lat-obovate, coronulă sub
formă de cupă scurtă, cu marginea tivită
în roşu, creaţă; androceu din 6 stamine;
gineceu cu stigmat trilobat. Înflorire, IV–
V. Fruct, capsulă.
RECOLTARE. Florile plantei
(Narcissi flos) se recoltează pe timp
frumos, după ce s-a ridicat roua. Se
recoltează numai petalele, fără receptacul.
Se usucă la umbră, în strat foarte subţire,
de preferat în poduri acoperite cu tablă.
Uscarea artificială, la 30–40oC. Se
păstrează în pungi de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine alcaloizi de tip narcisină şi
glicozide ale izoranetonului. Bulbii conţin
alcaloizii licorenina, galantina, licorina,
narcisidina. Au toxicitate mare.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile, frunzele
şi bulbii au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională. Florilor li se
atribuie proprietăţi calmante, liniştitoare,
emoliente, dezinfectante. Frunzele şi mai
ales bulbii au proprietăţi antidizenterice şi
emetice, provoacă greaţă şi vomă. În
prezent utilizarea lor terapeutică este
abandonată.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea tusei, astmului, diareei şi
tahicardiei (bătăi de inimă): infuzie, din 1
linguriţă flori uscate şi mărunţite (fără
receptacul) peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi.
NARCISE CU
TROMPETĂ (Narcissus
pseudonarcisus L), fam.

Amarylledacxeae. Plantă erbacee, perenă,
indigenă, geofită, cultivată în numeroase
forme şi subspontană, întâlnită în toate
regiunile ţării, frecvent cultivată prin
parcuri, grădini publice, grădini ţărăneşti,
cimitire, uneori sălbăticită; se mai
numeşte burţi, căprine, coprine, ghiocei,
ghiocei de grădină, narcise, narcise
galbene, narcis galben, zarnacadele;
Engl: Wild daffodil; Franc: Chaudron,
Porillon Narcissus jaune; Germ: Gellbe
Narzisse, Grasnarzisse, Volle Narzisse;
Magh: Nárcisz. Răspândite în Marea
Britanie, Franţa, Spania, Italia, România.
ISTORIC. Planta este cunoscută şi
cultivată din vechime în scopuri
ornamentale. A fost folosită pentru
grădina cu flori, precum şi ca flori tăiate
pentru ornamentarea interioarelor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fasciculată. Bulb voluminos, rotunjit sau
ovoidal, acoperit cu tunici brune. Frunze
îngust-liniare, erecte, carenate pe partea
inferioară, brumării, lungi aproape cât
tulpina. Tulpina turtit-bimuchiată, lungă
de 15–40 cm. Pedicel floral scurt (10–20
mm). Flori galbene, uneori albe, odorante;
perigon cu coronulă cilindrică,
campanulată, infundibuliformă,
încreţit-crenată, mărginită de foliole
ovat-alungite, ascendente sau extinse;
androceu cu 6 stamine; gineceu cu ovar
cu stigmat trilobat. Înflorire, III–V. Fruct,
pseudocapsulă loculicidă.
RECOLTARE. Florile plantei se
recoltează când sunt complet deschise. Se
147
usucă în strat subţire. Se păstrează în
săculeţ de pânză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Bulbii au fost
folosiţi ca purgativ violent şi emetic, dar
utilizarea a fost părăsită. Florile au
proprietăţi antispasmodice, calmante,
sedative, depurative. Principiile active pe
care le conţine diminuează sau înlătură
contracturile muşchilor netezi din
organele interne, diminuează
excitabilitatea nervoasă, activează
procesele de eliminare a toxinelor pe cale
gastrointestinală, renală sau prin glandele
sudoripare. Recomandate în astmă,
afecţiuni nervoase şi de eliminare a
toxinelor din corp.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea acceselor de astm, afecţiuni
nervoase şi eliminarea toxinelor din corp:
infuzie, din o linguriţă petale de flori
uscate şi mărunţite, peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 1–2 căni pe zi, la nevoie
2–3 căni, cu înghiţituri rare.
NĂPRAZNIC (Geranium
robertianum L), fam. Geraniaceae. Plantă
erbacee, anuală sau bianuală, terofită,
hemiterofită, cosmopolită, cu miros
neplăcut, de ţap, întâlnită prin păduri
umede, umbroase, îndeosebi prin cele de
fag şi molid, mai rar în cele de stejar; se
mai numeşte bănat, buruiene de roşeaţă,
buruiană de săgetură, ciocul-berzei,
iarba-pârciului, iarba-sângelui, iarbă de
pârci, închegătoare, priboi, priboi
căpresc, sovârf, ursan; Germ:
Ruprechtskraut; Magh: Nehézszagú
gólyaorr, Gólygafü, Gólyaorr; Rus:
Geran Roberta. Răspândită în centrul şi
sudul Europei, vestul Asiei, nordul Africii.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Dacii o numeau propédila,
procedila, procila-prăpădilă, pârcezilă,
148
pârcilă (I. Pachia Tatomirescu, 1997).
Avea un areal bine determinat în Daco-
geţia/Daco-romania. I se acorda
importanţă medicinală. Cu decoctul
plantei se făceau spălături şi oblojeli la
junghiuri, mătrici (colici intestinale),
dureri reumatice sau se bea în credinţa că
opreşte orice scurgere, pierdere de sânge
(S. Mangiuca, 1827). Decoctul a mai fost
folosit la spălături de roşeaţă (pelagră). În
ţinutul Năsăudului, planta uscată se pisa,
se amesteca cu sare şi se da vacilor care
nu prindeau viţel (V. Butură, 1937, 1979).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină cilindrică, fragedă,
îngroşată la noduri, cu peri glanduloşi,
înaltă de 25–40 (70) cm. Frunze cu 3–5
segmente dublu-penat-sectate,
glandulos-păroase pe ambele feţe,
peţiolate, opuse, roşietice. Flori roz cu
nuanţe violacee, dispuse câte 2 pe un
singur peduncul, prevăzut cu peri
glandulari, lungi, zbârciţi şi cu peri
simpli, orientaţi în jos; caliciu dialisepal,
tipul 5; corolă dialipetală, tipul 5.
Înflorire, V–IX. Fruct, capsulă cu un cioc,
de cca 2 cm. Seminţe fin-punctate.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Geranii robertianii herba) se
recoltează la începutul înfloririi, prin
tăierea de la bază. Se curăţă de frunzele
îngălbenite. Se usucă la umbră, în strat
subţire, de preferat în poduri acoperite cu
tablă şi cu o bună aerisire. Uscarea
artificială, la 40–50oC. Se păstrează în
saci de hârtie, la loc uscat.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Incomplet
studiată. Părţile aeriene conţin geraniină,
ulei volatil, acid elagic, tanoizi, rezine etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională umană şi veterinară.
Principiilor active pe care le conţine şi se
atribuie proprietăţi hipotensive,
antihemoragice, diuretice, depurative,
anticatarale, emoliente, astringente,
antiseptice, vulnerare şi tonifiante.
Diminuează tensiunea arterială, realizează
o vasoconstricţie micşorând sau oprind
hemoragia, acţionează asupra epiteliului
renal mărind cantitatea de urină eliminată,
provoacă şi activează procesele de
eliminare a toxinelor din organism pe cale
gastrointestinale, renală şi glande
sudoripare, precipită proteinele din
conţinutul intestinal şi diminuează
afecţiunile inflamatorii acute ale
intestinului cu distrugerea
microorganismelor, vindecă rănile. Planta
a fost din vechime folosită ca remediu
popular pentru tratarea contuziilor,
stomatitelor, afecţiunilor bucofaringiene,
ca antidiareeic, antihemoragic, diuretic, în
inflamaţii ale pielii, boli de ochi,
combaterea sterilităţii, leucoreei,
reumatismului, tratarea unor boli ale
aparatului excretor etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
efecte diuretice şi combatere a sterilităţii:
suc, obţinut prin zdrobirea şi stoarcerea
plantei; se diluează cu apă sau lapte şi se
bea. 2. Pentru tratarea cistitei, cistitei
hemoragice, în diaree cronică,
gastroenterită, enterită hemoragică,
bronşită, leucoree, traheită: infuzie, din 1
linguriţă plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea
amigdalitei, aftelor, faringitelor,
stomatitelor, anginelor herpetice: decoct,
din 1 lingură plantă uscată, mărunţită la o

cană (200 ml) de apă. Se lasă 5 minute să
stea în apă rece, apoi se fierbe 5 minute la
foc domol. Se strecoară. Se fac 2–3
gargare pe zi, din care una seara înainte de
culcare. După fiecare gargară se clăteşte
bine gura tot cu decoct. 2. Pentru tratarea
inflamaţiilor tegumentelor, bolilor de
ochi: cataplasmă, preparată prin fierberea
plantei în apă. După fierbere se aplică pe
zona tegumentară afectată; pe ochi
bolnavi se aplică comprese cu decoctul
obţinut de la plantă. 3. Empiric, pentru
tratarea pelagrei, în varice, dureri
reumatice: decoct, din 2–3 linguri plantă
uscată şi mărunţită la 500 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă
şi se lasă la rece 10 minute. Se strecoară.
Se spală locul afectat şi apoi se
bandajează cu o pânză curată înmuiată în
decoctul obţinut.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor
hemoragice, gastroenteritelor, enteritelor
hemoragice, stărilor a frigore febrile,
traheobronşitelor, hepatitelor: a) infuzie,
din 5 g plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g
plantă uscată şi mărunţită la 100 ml apă.
Se lasă să stea în apă rece 5 minute, apoi
se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 20–50–
100 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–20 g; animale mici (pisici,
câini), 2–5–10 g. Se mai foloseşte pulbere
plantă, macerat şi must. În zona
Năsăudului, planta uscată şi pisată,
amestecată cu sare, sau decoctul obţinut
prin fierberea plantei se dă vacilor sterile.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor,
ulceraţiilor, fistulelor şi eczemelor:
infuzie sau decoct, pregătit ca mai sus,
macerat la rece şi must extras din plantă.
Se spală zona afectată cu infuzie sau
decoct. Se aplică cataplasme locale cu
149
mustul obţinut din plantă, infuzie sau
decoct.
NĂSTUREL (Nasturtium
officinale R. Br), fam.
Brassicaceae/Cruciferae. Plantă erbacee,
perenă, medicinală, meliferă, alimentară,
întâlnită pe lângă izvoare şi ape reci,
curgătoare, curate din zona de şes până în
zona montană; se mai numeşte aişir,
bobâlnic, bobornic, brâncuţă
voinicească, cardamă, creson, creviţă,
frunza-voinicului, hrăniţă,
iarba-voinicului, măcriş, măcriş de baltă,
năsturea, pribolnic, voinicivă; Engl:
Watercress; Franc: Oseille d’étang;
Germ: Brunnenkresse, Krese,
Meerampfer; Magh: Borserejü fü, Bojti
lalultorma, Vizitorma, Kanyafü, Orvosi
zsázsa; Rus: Jeruha aptecinaia.
Răspândită pe tot Globul.
ISTORIC. Cunoscută încă din
Antichitate ca plantă medicinală şi
condimentară de către daci, greci şi
romani. Lăstarii tineri se foloseau
primăvara ca salată. În medicină planta a
fost folosită ca diuretică, stomahică,
antiscorbutică şi antibronşitică. Pentru
mărirea diurezei în bolile renale, în bolile
de vezică, stimularea poftei de mâncare,
în anorexie şi combaterea scorbutului, se
folosea sucul proaspăt (uneori subţiat cu
lapte), siropul, salata şi tocătura de frunze.
A mai fost folosită şi în bolile de piele. Cu
decoctul plantei sau cu sucul ei se
badijonau locurile bolnave. Hippocrate o
folosea ca expectorantă, iar Dioscoride ca
afrodiziac. Astăzi, este considerată un bun
depurativ în bolile de piele, tonică şi
vitaminizantă pentru limfatici, rahitici,
convalescenţi, prin proprietăţile sale
diuretice este utilă în bolile de rinichi şi
vezică, în hidropizie şi calculoză renală,
iar prin expectoraţie în bronşite. Numele
Nasturtium vine de la cuvântul
Nasturcium, cu care Columella şi Plinius
150
cel Bătrân a denumit planta Lepidium
sativum.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
orizontal târâtor, din care pornesc rădăcini
fibroase. Tulpină ascendentă, uşor
comprimată, ramificată, moale, înaltă de
25–90 cm, la noduri emite adesea rădăcini
adventive. Frunze imparipenat compuse;
cele inferioare lung-peţiolate, cu 3–5
foliole, din care foliola terminală este mai
mare; cele superioare scurt-peţiolate. Flori
albe, grupate în racem florifer; caliciu cu
sepale scurte (2 mm); corolă cu petale
obovate; androceu cu stamine scurte,
având la bază câte 2 glande nectarifere (în
total 4 glande nectarifere). Înflorire, V–
VII. Fructe, silicve (15–20 mm) cu stil
scurt. Sămânţă ovat-globuloasă, reticulată.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine protide, hidraţi de carbon,
cantităţi apreciabile de săruri minerale
constând din Fe, Mg, P, I (45 mg%), Ca
(200 mg%), As, Cu, Zn, S, vitamina C
(140 mg%), vitaminele A, B1, B2, niacină,
vitamina E. Mai conţine o substanţă
amară şi un produs sulfoazotat cu gust
amar.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Nasturtii herba) sau numai
frunzele (Nasturtii folium) se recoltează şi
se folosesc imediat.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei, iar uneori numai frunzele, au
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Se utilizează numai în stare
proaspătă. Prin uscare principiile active se
pierd. Acţiune antiscorbutică, diuretică,
depurativă, stomahică, expectorantă,
afrodisiacă. Folosită în tratarea
scorbutului datorat lipsei de vitamină C.
Intervine asupra epiteliului renal
favorizând mărirea cantităţii de urină
eliminată, fiind utilă pentru bolile de
rinichi şi vezică, în hidropizie şi calculoză
renală. Activează procesele de eliminare a
toxinelor din corp, fiind un bun depurativ
în bolile de piele. Favorizează digestia
prin stimularea secreţiei sucurilor
gastrointestinale. Înlesneşte expectoraţia.
Stimulează apetitul sexual. Sucul proaspăt
obţinut din plantă şi administrat sub formă
de injecţii hipodermice scade glicemia la
diabetici şi este un antidot al nicotinei.
Extern, indicat în ulceraţii, gingivite,
paradontoze, boli de urechi şi chiar în
combaterea căderii părului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea scorbutului, dischineziei biliare,
pentru stimularea funcţiei sexuale: suc
proaspăt, obţinut prin triturarea plantei
într-un mojar. Planta zdrobită se stoarce.
Sucul obţinut se strecoară, se diluează cu
apă sau lapte şi se bea. Efect antiscorbutic
şi colagog. 2. Pentru tratarea cancerului
(adjuvant) şi diabetului zaharat; planta se
consumă ca atare, sub formă de salată sau
suc proaspăt (60–150 g pe zi) diluat cu
apă rece în proporţie de 1:2. 3. Pentru
tratarea constipaţiei, bronşitelor, erupţiilor
tegumentare, bolilor renale şi vezicale,
pentru stimularea funcţiei sexuale:
infuzie, din 1 lingură plantă proaspătă,
tăiată mărunt, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 3 căni pe zi. 4. Pentru
combaterea viermilor intestinali: suc de
fructe, obţinut prin triturarea fructelor,
tratat cu puţin oţet şi diluat cu mult ulei.
Se iau 4–5 linguri dimineaţa pe stomacul
gol. Uz extern. 1. Pentru tratarea arsurilor,
ulceraţiilor pielii: alifie, prepară din 4–6 g
suc proaspăt şi 30 g unt proaspăt. Se
amestecă foarte bine până la
uniformizare; se ung părţile afectate. 2.

Pentru tratarea gingivitelor,
paradontozelor: a) suc proaspăt, obţinut
ca mai sus. Se ung părţile afectate; b)
infuzie, din 2 linguri plantă proaspătă
tăiată mărunt peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac 2–3 gargare pe zi, din care una seara
înainte de culcare; după fiecare gargară se
clăteşte bine gura cu infuzie.
NĂUT (Cicer arietinum L),
fam. Fabaceae/Leguminosae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, autogamă,
legumicolă cu valoare terapeutică; se mai
numeşte bob năut, dungăţea, năut, nohot,
nohut, nout, ţeaţire; Engl: Chickopea;
Franc: Pois chiche; Germ: Kichererbse;
Magh: Bagolyborsó, Csiseri borsó,
Hólyagborsó; Rus: Nut baranii.
Răspândită în ţinutul mediteranean de
unde s-a extins în cultură din cele mai
vechi timpuri.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate, ea fiind cultivată de greci şi
romani. Primele documente scrise despre
cultura năutului datează din secolul al
III-lea îHr şi aparţin lui Theofrast, iar apoi
în lucrările scrise ale lui Columella şi
Plinius cel Bătrân. Denumirea latină a
plantei Cicer a devenit numele familiei
din care a descins marele orator, om
politic şi filozof roman Cicero (secolul I
îHr). În acea vreme cultura năutului era
destul de răspândită la poporul roman. În
centrul Europei a ajuns în Evul Mediu,
existând în acest sens numeroase scrieri
asupra plantei şi a metodelor de cultură.
În partea de răsărit a Europei, năutul a
fost cunoscut abia în secolul al XVII-lea.
În agricultura mondială, năutul ocupă o
suprafaţă de aproximativ 10 milioane
hectare. Din această suprafaţă în Asia se
cultivă 9,5 milioane hectare, din care 7,8
milioane hectare numai în India. În
Europa, năutul ocupă o suprafaţă de 137
151
mii hectare, din care Spania îl cultivă în
peste 100 mii hectare. În România, se
cultivă pe suprafeţe foarte mici în
Dobrogea, Bărăgan şi sudul Moldovei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă profundă, din care se desprind
numeroase rădăcini secundare. Tulpina
erectă, ramificată, înaltă de 30–60 cm,
acoperită de numeroşi perişori. Frunze
imparipenat-compuse, cu 3–8 perechi de
foliole, eliptice, mici, dinţate pe margini,
acoperite cu perişori secretori de lichid
care conţine acizii oxalic, malic etc. Flori
solitare, purpurii, roz-purpurii,
albastre-violet, galbene, verzui, albe.
Autopolenizare. Fecundare automată.
Înflorire, VI–VII, cu o durată de 2–3
săptămâni. Fruct, păstaie scurtă, ovală,
galbenă-deschis, cu 1–3 seminţe
piriforme, cu o proeminenţă sub formă de
cioc, la culoare albicioase, gălbui, roze,
roşcate, brune, negre.
RECOLTARE. Seminţele (Ciceri
semen) se recoltează când majoritatea
păstăilor din cultură s-au îngălbenit, iar
boabele au devenit tari, căpătând culoarea
specifică solului. Prin întârzierea
recoltatului, fructele trec în răscoacere, se
desprind de pe ramuri şi se pierd din
recoltă. Recoltarea se face cu coasa sau cu
secerătoarea simplă. Plantele tăiate se lasă
pe câmp pentru a se usca. Treieratul se
face cu combina. Producţie, 1.000–1.800
kg/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Seminţele
conţin proteine (18–30%), amidon (47–
60%), lipide (4–7%), zaharuri, săruri
minerale (K, Mg, Na, Si, Fe, Ar etc),
152
vitamine din complexul B, o mică
cantitate de vitamina C.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Seminţele plantei
au utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Acţionează ca diuretic cu
eliminarea acidului uric şi a clorurilor,
antiseptic urinar, stomahic, energetic,
vermifug. Are proprietatea de a distruge
microorganismele din lumenul căilor
urinare. Favorizează digestia prin
excitarea sucurilor gastrointestinale.
Conferă energie organismului
revitalizându-l. Provoacă eliminarea
viermilor intestinali. Recomandat în
oligurie, litiază urinară, insuficienţă
digestivă, în combaterea paraziţilor
intestinali, în stări congestive ale ficatului,
astenii, activităţi care necesită efort fizic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea bolilor aparatului urinar, stărilor
congestive ale ficatului, insuficienţă
digestivă, astenii, în combaterea
paraziţilor intestinali: decoct, din 100 g
seminţe măcinate la 1 litru de apă. Se
fierbe 15–10 minute. Se lasă să se
răcească. Se strecoară. Cantitatea se bea
în cursul unei zile. Uz extern. Pentru
atenuarea durerilor în pleurezii, nevralgii
şi răceli: cataplasme, din făină obţinută
prin măcinarea seminţelor şi apă caldă.
Pasta obţinută se aplică local şi se
păstrează cât se consideră necesar.
NĂVALNIC (Phyllitis
scolopendrium (L) Newm), fam.
Polypodiaceae. Plantă erbacee, perenă,
geofită, circumpolar-boreală, întâlnită pe
coste stâncoase, calcaroase şi umbrite din
regiunea montană; se mai numeşte ferigă,
iarbă de urechi, limar, limba-boului,
limba-cerbului, limba-oii, limba-vacii,
limba vecină, limba-vecinei, limbariţă,
odolan, podbal, razele-soarelui,
spata-dracului, spasul-dracului; Engl:
Hart’s-tongue; Franc: Langue de cerf;
Germ: Hirschzunge; Magh: Gimharaszt,
Szarvasnyelv; Rus: Listovik
skolonendrovâi. Răspândit în Europa,
Asia, Africa de Nord, America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Phyllitis este numele aceste
plante la Dioscoride. În medicina veche se
recomanda sub formă de infuzie sau
decoct, cu acţiune pectorală, diuretică şi
astringentă. Frunzele uscate şi mărunţite
se utilizau sub formă de infuzie sau
decoct pentru tratarea de tuse, năduşeală
(pleurezie) şi fierbinţeală (temperatură
ridicată). Fiertura plantei uscată şi pisată
se lua în bolile de splină. Planta cu rizom
şi frunze se folosea contra tuberculozei.
Mai târziu, după descoperirea distilării
rachiului, planta cu rizom şi frunze pisate
se fierbea în rachiu de drojdie şi se bea
dimineaţa, pe nemâncate, contra
vătămăturii (hernie, afecţiuni interne cu
crize acute). Rădăcinile pisate şi frunzele
se foloseau pentru vindecarea rănilor.
Odinioară, rizomul plantei era oficinală şi
din ea se prepara un magiun (electuar).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
adventive subţiri. Rizom drept. Frunze
întregi, lat-lanceolate, lungi de 20–60 cm,
dispuse în tufă. Pe dos poartă spori
lineari, paraleli, în tinereţe acoperiţi de
induzii; se deschid longitudinal la mijloc.
Maturizarea sporilor, VII–X.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Phyllitis scolopendrii folium) şi
rizomul (Phyllitis scolopendrii rhizoma)
se recoltează în timpul verii, pe timp
frumos, după ce s-a ridicat roua. Se usucă
la umbră, în strat subţire, în spaţii bine

aerisite, de preferat în poduri acoperite cu
tablă. Uscarea artificială, la 40oC. Se
păstrează în pungi sau saci de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Incomplet
studiată. Frunzele conţin mucilagiu şi
puţin tanin.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei şi rizomul au utilizări
terapeutice în medicina umană
tradiţională. Principiile active din plantă
au acţiune diuretică, astringentă, calmantă
şi cicatrizantă. Acţionează asupra
epiteliului renal mărind cantitatea de urină
eliminată în timp; precipită proteinele din
conţinutul intestinal servind ca adjuvant
în combaterea diareei; au acţiune
hemostatică locală; diminuează
excitabilitatea nervoasă, acţionând asupra
centrului tusei; favorizează procesul de
epitelizare (vindecare) a rănilor. Se
întrebuinţează în afecţiuni renale,
obstrucţie intestinală, hepatică şi vezicală,
diaree, tuse, tuberculoză, răni.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei şi febrei: decoct sau infuzie,
din 1 linguriţă rizom uscat mărunţit la
cană; se îndulceşte cu miere. Se consumă
conţinutul a 2 căni pe zi. 2. Pentru tratarea
diareei, tuberculozei şi ca diuretic, în
afecţiuni renale, obstrucţie intestinală,
hepatică şi vezicală: infuzie, din 1
linguriţă frunze uscate peste care se toarnă
o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a mai multe căni pe zi. 3.
Empiric, pentru tratarea herniei,
afecţiunilor interne cu crize acute:
extract, din fierberea frunzelor în rachiu
de drojdie. Se bea dimineaţa pe
nemâncate. 4. Empiric, pentru tratarea
bolilor de splină: decoct, din 1 linguriţă
plantă uscată şi mărunţită la o cană (250
ml) cu apă. Se fierbe 5 minute, se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi. Uz extern. 1. Pentru vindecarea
rănilor: infuzie, din 1 lingură rizom uscat,
mărunţit la o cană (250 ml) cu apă în
153
clocot. Se aplică cataplasme; frunze
proaspete pisate, se aplică pe rană. 2.
Pentru vindecarea rănilor şi eczemelor:
infuzie, din 2 linguriţe frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 20–
25 minute. Se strecoară şi se tamponează
rănile, eczemele.
NEGHINĂ (Agrostemma
githago L), fam. Caryephyllaceae. Plantă
erbacee, anuală (monocarpică), diciclică,
uneori monociclică, terofită, buruiană
problemă, întâlnită frecvent în toată ţara
prin cerealele de toamnă, rar în cerealele
de primăvară, borceag sau lucerniere, în
regiunea de câmpie şi dealuri; se mai
numeşte barba împăratului, coroniţă,
curcubea, curcubeau, floarea cununei,
flocoşele, flocoşică, iarba vântului,
nebunele, nedină, neghină de holde,
neghină neagră, neghiniţă, negină,
noptiţă, obsigă, trei-fraţi-pătaâi, zăzanie,
zâzanie, zizanie; Engl: Corn cockle;
Franc: Nielle de blés; Germ: Kornrade,
Kornnelte; Magh: Vetési konkoly; Rus:
Kukol posevnoi; Ucr: Kukol. Răspândită
în Europa şi Asia, în celelalte părţi
adventivă.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate ca buruiană a grâului de către
daci, greci şi romani. Numele Agrostema
vine de la cuvântul grecesc agros = câmp,
ogor şi stemma = coroană, cunună, cu
referire la faptul că planta a servit la
facerea de cununi. Seminţele şi rădăcina
au fost utilizate în medicina populară.
Seminţele pisate se luau în vin ca purgativ
(N. Leon, 1903). Rădăcina şi făina fierte
în vin, se lua în pânticăraie (diaree).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină înaltă de 30–100 cm,
erectă, furcat ramificată, alipit seriaceu
păroasă. Frunze lineare sau linear
lanceolate de 1 cm lăţime, seriaceu
păroase, cu nervură mediană puternică.
154
Flori mari, purpurii, rar albe,
hermafrodite, aşezate în monochazii
pauciflore; caliciu campanulat tubulos,
10-brăzdat, aspru păros, lung de 3–5 cm,
cu lacinii lungi, lineare, acute; corolă cu
petale mai scurte decât laciniile caliciului,
fără coronulă; androceu din 10 stamine;
gineceu cu 5 stile şi stigmate fin păroase.
Înflorire, VI–IX. Fruct, capsulă
1-loculară, tare, lunguiaţă, mai lungă
decât tubul caliciului care se deschide la
vârf prin 5 valve longitudinale. Seminţe
reniforme, negre, cu asperităţi aşezate în
rânduri regulate.
RECOLTARE. În scopuri medicinale
seminţele (Agrostemmi githagi semen) se
recoltează odată cu grâul. Rădăcinile
(Agrostemmi githagi radix) se recoltează
vara până la treierat. Se usucă la umbră în
strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Toate
părţile plantei, dar mai ales seminţele
conţin saponozida gitaginsaponina (5–
7%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina este
considerată de medicina populară
antidiareeică, iar seminţele purgative.
Principiile active din rădăcină produc
precipitarea proteinelor din conţinutul
intestinal înlăturând stările diareice.
Seminţele provoacă purgaţie.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Empiric,
pentru tratarea de diaree: decoct, din 1
linguriţă rădăcină uscată şi fărâmiţată la o
cană (250 ml) cu vin. Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se bea jumătate dimineaţa şi
jumătate după amiază. 2. Empiric, pentru
tratarea de constipaţie: decoct, din ½
linguriţă făină de seminţe la o cană de vin.
Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
cu înghiţituri rare. Atenţie! Rădăcina şi
seminţele sunt toxice.
NEGRILICĂ (Nigella
sativa L), fam. Ranunculaceae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, cultivată, apare
şi sălbăticită ca buruiană în semănături
sau pe coline însorite; se mai numeşte
cernuşcă, chimen negru, chimin negru,
chimion negru, cumin negru, negruşcă,
nigeluţă, piper, piper negru; Engl: Fennel
flower; Franc: Nigelle; Germ: Behaarter
Schwarzkümmel; Magh: Szörös kandilla;
Rus: Cernuşka posevnaia. Răspândită în
Europa, Asia, Africa de Nord.
ISTORIC. Cunoscută din vechime.
Nu se cunoaşte când a fost luată planta în
cultură. Seminţele au utilizări în
alimentaţie şi în medicină. Fiertura
seminţelor în vin şi pâinea pe care s-au
presărat seminţe de negrilică, înainte de a
o pune la copt erau folosite în bolile de
stomac (indigestii, colici, gaze, lipsa
poftei de mâncare) şi în bolile de piept.
Seminţele pisate se luau contra
limbricilor; se spunea că alungă viermii
din maţe (intestine) (S. Sofonea-Dragoş,
1939). Numele Nigella vine de la
cuvântul latin niger = negru, de la care
derivă nigellus = negricios, cu referire la
culoarea seminţelor.
DECRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă subţire. Tulpină cilindrică,
păroasă, simplă sau ramificată, înaltă până
la 40 (60) cm. Frunze alterne, de 2–3 ori
sectate, cu lacinii liniare. Flori albe,
solitare, în vârful tulpinii sau ramurilor;
înveliş floral petaloid, din 5 foliole albe
cu vârful albăstrui-verzui, 5–8 nectarii
bilabiate; androceu cu numeroase
stamine; gineceu cu numeroase ovare.
Înflorire, V–VIII. Fruct, polifoliculă cu
aspect de capsulă, provenită din sudarea

mai multor folicule. Seminţe negre,
zbârcite, trimuchiate, curbate. Miros
aromat, gust plăcut, iute.
RECOLTARE. Seminţele (Nigellae
semen) se recoltează când polifolicula are
culoare neagră. Se taie cu secera şi se
leagă în snopi. Dacă suprafaţa cultivată
este mai mare, recoltarea se face cu
combina. Se treieră. Producţia de seminţe,
600–800 kg/ha. Condiţionarea
seminţelor se face prin cernere, vânturare
sau selectoare. Uscarea seminţelor se face
direct la soare sau în încăperi special
amenajate, în straturi subţiri care se
lopătează continuu. Umiditatea optimă
pentru păstrare trebuie să fie de maximum
10%. După condiţionare seminţele se
ambalează în saci. Până la livrare, se
păstrează în încăperi uscate, curate şi
aerisite.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Seminţele
conţin ulei volatil (1%), un compus
carbonilat (nigelona), un compus
triterpendiodic (hederagenina), ulei gras,
substanţe albuminoide etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Seminţele au
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Li se atribuie proprietăţi
diuretice, carminative, antianorexice,
digestive, vermifuge. Posedă principii
active care acţionează asupra epiteliului
renal mărind cantitatea de urină eliminată
în timp, favorizează eliminarea gazelor
din intestine, măreşte pofta de mâncare,
stimulează digestia, provoacă eliminarea
viermilor intestinali.
MEDICINĂ UMANĂ.
155
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea astmului, bronşitelor, colicilor
gastrointestinale, combaterea ameţelilor,
stimularea poftei de mâncare, stimularea
funcţiei sexuale: decoct, din 1–2 linguriţe
seminţe la 1 litru de vin. Se fierbe 10–15
minute, apoi se acoperă vasul şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se bea conţinutul a
câte 1–2 păhăruţe înainte de masă sau la
nevoie. 2. Pentru combaterea viermilor
intestinali: plămădire a 2–3 linguriţe făină
de seminţe la 1 litru zeamă de varză. Se
bea conţinutul câte unui pahar pe
stomacul gol.
NEGRUŞCĂ (Nigella
arvensis L), fam. Ranunculaceae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, întâlnită foarte
frecvent ca buruiană segetală prin
semănături de cereale, arături, marginea
semănăturilor şi a drumurilor în regiunea
de câmpie şi dealuri; se mai numeşte
cernuşcă, chimen negru, chimin negru,
chimion negru, cumin negru, negruşcă,
nigeluţă, piper, piper negru; Germ:
Behaarter Schwarzkümmel; Magh:
Szőrös kandilla, Feketekömény; Rus:
Cernuşka, Cernuşka pocevnaia.
Răspândită în Europa
(Pontic-mediteranean).
ISTORIC. Planta a fost folosită în
vechime de medicina populară. Decoctul
seminţelor pisate se bea contra tusei cu
năduh. Au mai fost folosite contra
limbricilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, simplă sau ramificată, înaltă până
la 40 cm, de obicei păroasă. Frunze lungi
de cca 2–3 cm, cu lacinii lineare sau
îngust lanceolate. Flori de obicei albe,
numai la vârf albăstrui-verzi, cu unguiculă
scurtă şi îngustă, fără frunze involucrale;
nectarii scurt unguiculate, bilabiate;
androceu cu antere fără prelungire
setiformă a conectivului. Înflorire, V–
VIII. Fruct, capsulă alungi-globuloasă,
156
din folicule concrescute până la vârf.
Seminţe trunchiate, negre, cu suprafeţe
zbârcite.
RECOLTARE. Seminţele (Nigellae
arvensisae semen) se recoltează când
ajung la maturitate. Se păstrează în pungi
de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiilor
active din seminţe medicina populară
empirică îi atribuie proprietăţi antitusive,
emoliente şi vermifuge.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea de tuse şi pentru
eliminarea viermilor intestinali: decoct,
din o linguriţă seminţe pisate la o cană de
apă (250 ml). Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se strecoară. Se bea cu înghiţituri
rare. Atenţie! Reţeta nu a fost verificată.
NEMŢIŞORI DE
CÂMP (Consolida regalis L), fam.
Ranunculaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, toxică, medicinală, meliferă,
buruiană segetală, întâlnită prin
semănături, locuri cultivate şi ruderale, de
la câmpie până în cea montană; se mai
numeşte albăstrioare, buruiană de făcut
copii, ciocănaşi, ciocănei, ciocul-babii,
ciocul-berzii ciocul-ciocârliei,
ciocul-păsării, cizma-cucului, cârligei,
clonţul-cocostârcului, clonţul-nagâţului,
coada-rândunicii, cornul-plugului,
creasta-cocoşului, cununioare, doselnică
mică, dosnică, floare domnească, flori
domneşti, gheta-catanei, gâlceavă,
mărariul câmpului, pintenaşi, pintenaşi
de câmp, pintene, pinteni, somnoroasă,
surguci, toponişi, tatnici, tătănească,
toporaşi de câmp, toporici, toporiş,
toporuş; Franc: Pied d’alouette; Germ:
Acker-Rittersporn; Magh: Mezei
szarkaláb; Rus: Jivokost posevnaia,
Jivocost polevaia; Ucr: Senoşvet.
Răspândit în Europa, Asia Mică.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Ea se găseşte prezentă în
scrierile lui Dioscorides. Dacii o numeau
abiastrela/albăstrel. Ei foloseau decoctul
din flori şi frunze contra durerilor de
pântece. În unele sate îl beau femeile care
nu aveau copii şi doreau să aibă. Se mai
folosea la muşcături de şarpe, contra
tensiunii mărite, în leucoree şi ca
hemostatic.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, fusiformă. Tulpină erectă,
ramificată, înaltă de 20–50 cm, păroasă
sau aproape glabră. Frunzele inferioare de
2–3 ori fidate, cu lacinii foarte înguste,
cele superioare simple, fidate,
asemănătoare cu cele de mărar. Flori
violet-albastre, dispuse într-un racem lax;
perigon din 5 tepale, din care cea
inferioară este prelungită într-un pinten, în
interior cu 2 nectarii; androceu cu 8–10
stamine; gineceu cu ovar monocarpelar.
Înflorire, VII–VIII. Fructe, folicule
glabre. Seminţe trimuchiate, brun-închise,
cu suprafaţa aspră.
RECOLTARE. Florile (Consolidae
regalis flos) se recoltează în iulie – august

pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua.
Se înlătură frunzele şi ramurile. Se usucă
la umbră, în strat subţire, întinse pe rame
sau hârtie, în poduri, şoproane, camere
bine aerisite. Uscare artificială, la 35–
40oC. Frunzele (Consolidae regalis
folium) se recoltează pe timp frumos,
după ora 10 şi se usucă în aceleaşi
condiţii.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin delfinină, un glicozid al
camferolului, alcaloizi de tip aconitic
(decozină, licoctonina, delzalina,
delfelatina ş. a). Delfinina, prin hidroliză,
se scindează în două molecule de glucoză,
două molecule de acid p-oxibenzoic, o
moleculă de delfinidă. Frunzele pe lângă
alte substanţe, conţin alcaloidul
calcatripina.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile şi unele
frunze au utilizări terapeutice în medicina
umană tradiţională. Li se atribuie
proprietăţi hipotensive şi brahicardizante,
analgezice, hemostatice, fertilizante.
Principiile active diminuează tensiunea
arterială, răreşte frecvenţa bătăilor inimii
şi respectiv a pulsului, suprimă sau
diminuează senzaţia de durere, opreşte
hemoragia, stimulează apetitul sexual, de
unde şi denumirea iarbă de făcut copii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea gutei, afecţiunilor renale şi ale
vezicii urinare, în hipertensiune, astmă
bronşică: infuzie, din 1 linguriţă flori
uscate şi mărunţite, peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi cu înghiţituri
rare. 2. Pentru tratarea hipertensiunii,
leucoreei şi ca fertilizant pentru femeile
care doresc să aibă copii: decoct, din ½
linguriţă flori şi ½ linguriţă frunze uscate
şi mărunţite la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi, din care una cu 1–2 ore înainte de
culcare. Se mai foloseşte tinctura sau
157
extractul alcoolic. Atenţie! Se recomandă
prudenţă din cauza alcaloizilor deosebiţi
de toxici. Empiric, decoctul din flori şi
frunze se mai foloseşte în cazul
muşcăturilor de şarpe.
NOPTICOASĂ (Hesperis
matronalis L), fam.
Brassicaceae/Cruciferae. Plantă erbacee,
bianuală până la perenă,
hemiterofită-hemicriptofită, spontană,
adesea în cultura ornamentală, întâlnită pe
malul râurilor, în tufărişuri, mai adesea se
cultivă prin grădini, de unde se
sălbăticeşte, găsindu-se pe lângă garduri,
locuri ruderale sau marginea pădurilor din
regiunea dealurilor până în etajul
subalpin; se mai numeşte floarea nopţii,
liliac de grădină, liliac franţozesc, liliac
franţuzesc, liliac nemţesc, micşunea,
mirodea, mirodenie, mirodie, pupăză,
şibiog, vioale de noapte, vioale de
primăvară, vioară de noapte, viorea de
noapte; Germ: Gemeine Nachtviole:
Magh: Hölgy estike; Rus: Vecerniţa
nocinaia fialka. Răspândită în Europa
Centrală şi de Est, Asia de Vest şi
Centrală.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Numele plantei vine de la
cuvântul grecesc hesperis = de seară, cu
referire la planta care devine mirositoare
mai ales seara. Medicina populară a
folosit frunzele şi seminţele ca diuretice şi
diaforetice.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, ramificată. Tulpină erectă,
simplă sau ramificată, cilindrică, setos
păroasă, rar pubescentă, înaltă de 50–80
(100) cm. Frunze tulpinale inferioare lat
eliptice, mai mult sau mai puţin lung
peţiolate, cele mijlocii lat ovate, până la
ovat lanceolate, treptata descrescente în
sus, mai mult sau mai puţin brusc
îngustate în peţiol, la bază rotunjite, pe
margini denticulate sau dinţate, spre bază
158
adeseori cu dinţi mai mari, la vârf acute,
pe ambele feţe setos păroase, cu peri
simpli. Flori violet purpurii sau albe;
caliciu cu sepale lungi de 7–9 mm, pe
margine alb membranoase, adeseori violet
nuanţate, mai mult sau mai puţin glabre,
la vârf barbulate, cele externe saciform
dilatate la bază; corolă din petale lungi de
18–25 mm, cu lamină obovat cuneată, la
vârf retezată sau emarginată, uneori cu un
dinte ascuţit sau obtuz, îngustată într-o
unguiculă lungă, ieşită din caliciu.
Înflorire, VI–VII. Fruct, silicvă glabră,
mai mult sau mai puţin er4ectă, cilindrică,
mai mult sau mai puţin articulată, cu
pedicel orizontal patent. Sămânţă lungă de
3 mm.
RECOLTARE. Frunzele (Hesperisae
folium) se recoltează până la înflorit şi în
timpul înfloritului. Se usucă la umbră de
preferat în podurile caselor acoperite cu
tablă. Seminţele (Hesperisae semen) se
recoltează când ajung la maturitate. Se ţin
la uscat într-o încăpere bine aerisită.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzelor
nu li se cunoaşte compoziţia în substanţe
active. Seminţele conţin până la 50% ulei,
în rest nu se ştie ce mai conţin.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie frunzelor şi seminţelor
proprietăţi diuretice şi diaforetice.
Acţionează asupra epiteliului renal mărind
excreţia şi secreţia de urină, determină
creşterea secreţiei glandelor sudoripare,
respectiv a transpiraţiei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea bolilor de rinichi şi mărirea
sudoraţiei: a) infuzie, din o linguriţă
frunze uscate şi mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi; b) infuzie, din o linguriţă seminţe
zdrobite peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15–
20 minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 1–2 căni pe zi.
NOROCEL (Sedum
telephium L), fam. Crassulaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, spontană
şi cultivată, întâlnită în pădurile de
foioase, tufărişuri, grădini, din zona
pădurilor de stejar până în etajul fagului;
se mai numeşte barba-lupului,
crucea-pământului, dragoste, gheţărică,
iarbă de urechi, iarbă grasă,
iarba-zmeului, iarba-urechii, oloioasă,
urechelniţă, verzişoară; Engl: Orpine;
Germ: Fischkraut, Donnerbart; Magh:
Bablevelü fü, Bablevelü varjúháj; Rus:
Ocitok. Răspândit în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Seva frunzelor se storcea în
urechi contra durerilor. Cu planta fiartă se
făceau oblojeli contra durerilor de
picioare. Se mai folosea la pocitură
(congestie cerebrală, paralizie facială,
epilepsie) şi la trânji (hemoroizi). Fetele
cu decoctul plantei se spălau pe cap, ca să
le crească părul lung şi frumos. Numele
Sedum vine de la cuvântul latinesc sedare
= a potoli, cu referire la frunzele suculente
ale plantei care potolesc durerile
provocate de răni.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
napiform, gros. Tulpini erecte, simple sau
ramificate, glabre, verzi-închis, înalte
până la 50 (70) cm. frunze albastre-verzui,
cărnoase, plane, glabre, neregulat-serate,
ovale până la aproape rotunde, la bază

scurt-cordate sau atenuate, în partea
inferioară a tulpinii alterne, iar în cea
superioară opuse. Flori
alburii-galbene-verzui la formele sălbatice
şi albe spre roz, roz sau purpurii, la cele
cultivate; caliciul din 5 sepale
triunghiulare; corola din 5 petale
alungit-ovate, acute; androceu din 5
stamine. Înflorire, VII–X. Fructe, folicule
polisperme, cu seminţe mici, cafenii,
lipsite de endosperm.
RECOLTARE. Frunzele (Sedi telephi
folium) se recoltează la nevoie şi se
utilizează proaspete. Pentru sezonul rece,
frunzele se recoltează în timpul
înfloritului. Se usucă într-un singur strat,
în poduri acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele plantei
au utilizări terapeutice în medicina
populară umană. I se atribuie proprietăţi
vulnerare, antiseptice, cicatrizante,
anticanceroase. Principiile active au
proprietatea de a distruge
microorganismele de pe tegumente şi
mucoase; favorizează procesul de
epitelizare (vindecare) a rănilor;
acţionează favorabil în combaterea unor
anumite forme de cancer.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea cancerului: extract alcoolic, din
rizomi proaspeţi ai plantei; scoşi din
pământ se pisează şi se introduc într-o
sticlă, în care se toarnă ţuică (30–35 o)
într-o cantitate ce trebuie să depăşească
încă o dată nivelul materialului ce a fost
159
pus la macerat. Se astupă cu dop şi se lasă
la soare timp de 10 zile. Din când în când,
sticla se agită pentru uniformizare. Se
strecoară şi se bea de 3 ori pe zi câte un
păhărel înainte de masă. Reţeta a fost
folosită de Filipoiu Jana din comuna
Măneciu, sat Măneciu Pământeni, judeţul
Prahova care suferea de un cancer genital
de gradul III confirmat de biopsie. În
cursul tratamentului tumoarea a început să
involueze. Când a ajuns la gradul I a fost
operată. În prezent (operată cu 21 ani în
urmă) persoana se simte foarte bine.
Informaţia a fost primită de la Gheorghe
şi Camelia Tudose din comuna Ceraşu,
judeţul Prahova şi confirmată de fiul
bolnavei, Filipoiu Marian în anul 1995.
Uz extern. 1. Pentru tratarea paraliziei şi
parezelor nervilor periferici: a) decoct,
din 100 g frunze la 1 litru de apă. Se
fierbe 3–5 minute la foc moale. Se aplică
comprese calde pe regiunea paralizată de
2 ori pe zi; b) decoct, din 150–200 g
plantă la 3–4 litri de apă. Se fierbe 5
minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de
baie. Se face o baie zilnic. 2. Pentru
tratarea hemoroizilor, rănilor şi arsurilor:
unguente, preparate din frunze. Se unge
partea afectată. 3. Pentru tratarea
bătăturilor (clavus): cataplasme, din
frunze proaspete. Frunzele se pisează şi se
aplică pe bătătură, după care se pansează.
Se ţine 12 ore. Procedeul se repetă până
când bătătura se scoate (procedeul se
aplică de medicina tradiţională în oraşul
Vălenii de Munte, unde planta este
cunoscută numai sub numele de norocel.
4. Pentru creşterea părului: decoct, obţinut
prin fierberea plantei, se spală părul, de
1–2 ori pe săptămână.
NUC (Juglans regia L),
fam. Juglandaceae. Arbore foios,
megafanerofit, întâlnit sporadic prin
păduri de amestec din regiunea dealurilor
până la cca 800 m altitudine, frecvent
160
cultivat în livezi, vii, grădini, curţi,
marginea drumurilor de la câmpie, până în
regiunea dealurilor; se mai numeşte
nucar, nuc costeliv; Engl: Walnut; Franc:
Noyer, Noyer commun; Germ:
Nussbaum; Magh: Diófa; Rus: Oreh,
Oreh greţkii; Ucr: Voloskii orih.
Răspândit în Europa de Sud-Est, Asia de
Est, Himalaya, China.
ISTORIC. Nucul este cunoscut din
preistorie. În epocile geologice trecute şi
cu deosebire în perioada terţiară, el a avut
o răspândire mul mai mare decât în
prezent. Săpăturile din Groenlanda sau
cele făcute pe malurile fluviului Obi din
Siberia, în regiuni astăzi aproape
permanent acoperite cu gheaţă, au scos la
iveală frunze şi fructe ale nucului în
straturile vechi de pământ. Cei mai mulţi
specialişti consideră că nucul a rezistat
ultimei glaciaţiuni în centrul şi vestul
Asiei, în Iran (provincia Ghilan, de lângă
Marea Caspică) şi în câteva depresiuni din
Peninsula Balcanică şi Italia (V. Coiciu,
1958). În cultură, nucul este cunoscut din
timpuri străvechi, la început în China,
unde a fost introdus din timpul dinastiei
Huan, cu mult timp îHr, apoi în Japonia şi
India, unde numele lui figurează în cele
mai vechi manuscrise. În Antichitate,
Teofrast (374–287 îHr) menţionează în
scrierile lui că nucul creşte sălbatic,
împreună cu castanul şi fagul, prin
pădurile din munţii Greciei. Plinius cel
Bătrân (23–79 dHr) precizează că nucul a
fost introdus în Europa din Iran (Persia)
de către greci, prin anii 750–500 îHr şi că
tot grecii aceştia l-au trecut în Italia, de
unde romanii l-au dus în Franţa,
Germania, Elveţia etc. Romanii
considerau fructul acestui arbore ca
simbol al abundenţei şi era consumat ca
desert la ospăţuri. Ei îi spuneau ghinda lui
Jupiter (Jovis glans) apreciindu-i
frumuseţea pomului, valoarea nutritivă a
fructelor şi calitatea superioară a
lemnului. Dacii cunoşteau nucul şi îi
spuneau nux. În Anglia, nucul a fost
introdus în anul 1562, iar în California
începând din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. În partea europeană a Rusiei,
cultura nucului este cunoscută la
începutul secolului al XIX-lea. În
regiunea sud-vestică a Ucrainei, nucul a
fost adus din România, de unde şi
denumirea de voloşski oreh pe care o are
în această parte. Pe teritoriul ţării noastre
şi al Daciei de altă dată nucul se cultivă
din cele mai vechi timpuri. În Dacia
prezenţa nucului a fost semnalată încă din
era terţiară. Geto-dacii, ca şi agatârşii
foloseau uleiul de nucă, iar pe vremea
schimbului în natură comerţul cu nuci a
avut un rol deosebit. Cu mai mult de 2000
de ani în urmă, Ovidiu, exilat la Tomis,
scria Puţin pretenţios, el creşte chiar pe
marginea drumurilor şi nu se teme de
nimic, nici de vânturi, nici de tunet, nici
de ploaie, nici de arşiţă. De la numele
nucului s-a răspândit în toponimie
numeroase localităţi: Nucet, Nuci, Nucul,
Nucuşoara, Nucşoara, Orăştie (de la
cuvântul slab oreh). Până în anul 1900 în
judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, Muscel,
Dâmboviţa, Prahova, Bacău, Neamţ, Iaşi
şi Suceava, nucul forma păduri şi plantaţii
întinse. Concesionarea lemnului de nuc
unor societăţi străine a dus la defrişarea şi
tăierea masivă a acestui arbore din păduri
şi livezi. Numai între anii 1883–1885
două societăţi străine au cumpărat din
judeţul Gorj, mii de rădăcini şi trunchi de
muc. Astăzi, ţările mari cultivatoare de
nuci sunt, în ordine: SUA, China, Turcia,
CSI, România, Franţa, Bulgaria. Din cele
mai vechi timpuri, din punct de vedere
medicinal, frunzele de nuc şi cojile
fructelor de nucă verzi au avut o
întrebuinţare deosebită. Dacii şi strămoşii
lor, iar apoi urmaşii lor, frunzele şi cojile
de nucă verzi erau folosite în scăldările
copiilor scrofuloşi şi apoi li se da să bea
ceai din frunze şi coji verzi; mai erau
folosite la băi contra reumatismului, la
spălături pentru bube pe trup. Cu frunze
de nuc se făceau spălături în afecţiuni
uterine. Amenţii de nuc se uscau, măcinau
şi praful obţinut se bea pentru rânduri
 161

roşii (metroragie). Pentru potolirea 80%. Prima fructificaţie are loc la vârsta
durerilor de măsele, se fierbea coaja de de cca 10 ani. Urmează fructificări anuale,
rădăcină, iar zeama obţinută se ţinea în dar abundente, la 2–3 ani. Producţie, 100–
gură. Contra gălbinării, se strângea crengi 300 kg nuci anual. Longevitate, 300–400
de la 9 nuci, se ardeau, iar cu cenuşa ani.
obţinută se făcea o leşie, din care bea
proporţionat cantităţi mici, iar în restul se
scălda de mai multe ori. Decoctul din
sâmburi de nucă era folosit pentru durerile
de ficat. Medicina populară veterinară,
folosea cojile de nuci verzi contra
gălbezei la oi. Frunzele şi cojile verzi de
nuci au mai fost folosite din cele mai
vechi timpuri la vopsitul firelor sau
ţesăturilor. Lemnul a fost şi este foarte
preţuit pentru calităţile lui.
RECOLTARE. Frunzele nuc
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
(Juglandis folium) se recoltează cu mâna
pivotantă, puternică, cu ramificaţii laterale
în mai – iunie, iar coaja verde a fructelor
până la 14 m. Tulpină dreaptă, în masiv
(Juglandis pericarpium), în august –
până la 30 m înălţime, izolat rămâne mai
septembrie. De la frunze de culege numai
scund. Scoarţa netedă, argintie-cenuşie, la
foliolele. Se usucă în strat foarte subţire în
bătrâneţe cu ritidom cenuşiu-închis, cu
poduri acoperite cu tablă. Uscarea
crăpături mari. Lemn cu duramen frumos
artificială, sub 40oC sau la 100oC, ultima
colorat, brun, cu vine negricioase sau
protejează mai bine conţinutul în
roşiatice; alburn lat, albicios spre cenuşiu;
vitamină. Coaja verde a fructelor se
raze medulare vizibile în secţiune radială;
obţine la recoltarea nucilor, alegând
inele anuale vizibile. Coroana strânsă în
fragmente tari, verzi. Coaja moale,
masiv şi largă, globuloasă, cu ramificaţii
galbenă sau negricioasă se aruncă. Se
puternice când este izolat. Lujerii
usucă în poduri acoperite cu tablă, aşezate
viguroşi, bruni-verzui, lucitori, glabrii,
cu scobitura în sus, într-un singur strat.
miros aromat, cu măduvă
Uscarea artificială la cel mult 40oC. Se
lamelar-întreruptă. Mugurii cenuşi,
ambalează în saci textili. Pentru dulceaţa
tomentoşi, adeseori grupaţi câte 2. Frunze
de nuci verzi, recoltarea fructelor se face
imparipenat compuse, cu 5–9 (11) foliole
când diametrul este de 1,5–2,0 cm. Pentru
obovate, mari (6–12 cm lungime)
lichior, fructele se recoltează înainte de
asimetrice, acute sau acuminate, pe
întărirea endocarpului, iar pentru sămânţă
margini întregi, pe faţă glabre, pe dos cu
se recoltează la maturitate, când
smocuri de peri la subsuoara nervurilor.
pericarpul crapă şi începe să cadă. La noi
Flori unisexuat-monoice, cele mascule în
în ţară maturarea este eşalonată din august
amenţi negricioşi, pendenţi; cele femele
până în noiembrie în cadrul aceluiaşi
terminale, sesile, cu stigmate resfrânte,
pom. Prima recoltă se face la o săptămână
purpurii. Înflorire, V. Polenizare
după căderea primelor fructe (acestea sunt
anemofilă. Fructe, drupe globuloase, mari,
cele atacate de boli şi dăunători) ea
cu înveliş cărnos, verde, care la maturitate
reprezintă 5–6% din producţie, se
crapă regulat; nuca ovoidă, brăzdată
depozitează separat şi se valorifică sub
neregulat, la interior cu o sămânţă mare,
formă de miez; în a doua repriză se adună
comestibilă, asemănătoare ca relief
70–80% din producţie. Recoltarea se face
creierului, cu cele două emisfere
prin scuturare manuală, cu prăjini lungi.
cerebrale. Capacitate germinativă, 60–
162
Se pot folosii şi vibratoare speciale.
Nucile necojite se încarcă în lăzi-grătar, se
introduc în camere închise ermetic într-o
atmosferă de 1% etilen la temperatura de
21–27oC, unde se ţin 12 ore. Dacă nu se
dispune de aceste condiţii, atunci nucile
se introduc în saci, se udă cu apă rece din
oră în oră, timp de 12–24 ore, după care
se decojesc. După decojire se spală bine
în butoaie cu apă timp de 3–4 minute,
apoi se usucă pe stelaje în locuri foarte
aerisite, în straturi groase de 8–10 cm,
care se răscolesc de mai multe ori pe zi.
Uscarea artificială se face la 40 oC. După
ce s-au uscat, nucile se sortează
(calibrează), se ambalează şi se păstrează
sau expediază la beneficiar.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Seminţele
conţin foarte puţină apă, protide (15%),
grăsimi (63%), hidraţi de carbon (14%),
săruri de Na (4 mg%), K (545 mg%), Ca
(70 mg%), P (430 mg%), Fe (2,1 mg%),
vitamina A (4µg%), vitamina B1 (0,35 mg
%), vitamina B2 (0,10 mg%), niacin (1 mg
%), vitamina C (15 mg%). Frunzele
conţin tanin (4–5%), acid galic, acid
elagic, inozitol, iuglonă,  şi
-hidroiuglonă, cantităţi mici de ulei
volatil, vitamina C, tirozină. Cojile verzi
de nucă (pericarpul) conţin iuglonă
(5-hidroxil-1, 4-naftochinonă), taninuri,
ulei eteric, vitamine, clorofile, amidon,
pectine, acizi organici, aminoacizi liberi şi
multe substanţe minerale (As, Ba, Ca, Cl,
Co, Fe, K, Mg, Mn, Na, Ni, P, S, Zn). Nu
conţine iod. Iuglona dă o combinaţie cu
proteinele din piele şi o colorează în brun.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi
pericarpul fructelor au utilizări terapeutice
în medicina umană şi veterinară.
Principiile active pe care le conţin
acţionează bactericid, bacteriostatic,
astringent, uşor hipotensiv,
hipoglicemiant, calmant, cicatrizant,
emolient, antitoxic, antimitotic,
antidiareeic, tonic-stomahic, antisudoral,
antigalactogog, antieczematos şi
antireumatismal. Farmacodinamic
principiile active împiedică înmulţirea
bacteriilor, produc o sângerare a
ţesuturilor, a capilarelor sanguine şi a
orificiilor imprimând o acţiune
hemostatică locală, realizează o uşoară
scădere a tensiunii arteriale, scade
concentraţia de glucoză din sânge,
diminuează excitabilitatea nervoasă
înlăturând spasmele musculare,
favorizează procesul de epitelizare şi
vindecare a rănilor, relaxează ţesuturile şi
determină scăderea stărilor inflamatorii,
înlătură toxinele din organism, stimulează
digestia prin excitarea sucurilor
gastrointestinale, acţionează împotriva
transpiraţiei, suprimă diareea şi înlătură
inflamaţiile acute ale intestinului,
diminuează şi opreşte secreţia de lapte a
glandelor mamare, acţionează activ
împotriva eczemelor. Acţiunea ce mai
pregnantă este cea astringentă şi
amaro-tonică, cu aplicaţii în tratamentul
dispepsiilor şi inflamaţiilor catarale
gastrointestinale. Astăzi se admite
prezenţa în frunzele de nuc a unui
principiu hipoglicemiant, alături de unul
hiperglicemiant. Eczemele cronice ale
copiilor sunt mai greu de vindecat.
Răspund în mică măsură la tratament, în
comparaţie cu eczemele acute. Pentru
vindecarea lor, mulţi dermatologi
acutizează o eczemă cronică şi apoi o
tratează pentru vindecare. Acutizarea se
face prin aplicarea de comprese cu decoct
concentrat obţinut din rădăcina de
pătrunjel. După acutizare eczemele
răspund favorabil la tratamentul cu
preparate din frunze de nuc. Medicina
tradiţională foloseşte pericarpul verde al
nucilor ca depurativ (elimină din
organism toxinele, produşii rezultaţi din
dezasimilare), şi ca antireumatic. Frunzele
de nuc intră în compoziţia Ceaiului
antidiareeic şi a Ceaiului dietetic
PLAFAR.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea diareei, în diabet zaharat,
rahitism, pentru combaterea sudoraţiei

excesive şi ca tonic pentru convalescenţi,
caşectici, vârstnici şi copii: a) infuzie, din
1 linguriţă frunze mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi;
b) infuzie, din 4 linguri frunze mărunţite
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute.
Se strecoară. Se iau câte 3 linguri pe zi; c)
infuzie, din 1 linguriţă pulbere frunze
uscate peste care se toarnă o cană cu apă
în clocot. Se lasă acoperită 10 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi. 2. Pentru combaterea diareei,
hiperglicemiei şi ca depurativ: infuzie, din
2–3 linguri pulbere frunze uscate peste
care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se
lasă acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 linguri pe zi. 3.
Pentru eliminarea sărurilor din corp
(depurativ) şi ca tonic stomahic: a)
rachiu, din 90 g coji verzi de nucă la ½
litru de ţuică. Se lasă 8 zile, timp în care
sticla se agită zilnic pentru omogenizare.
Se strecoară în sticle închise la culoare. Se
iau 1–2 linguri pe zi; b) rachiu, din 200 g
mâţişori, la 1 litru de ţuică. Se lasă 7–10
zile. Se strecoară. Se bea conţinutul a 1–2
ceşti înainte de masă. 4. Pentru tratarea
stărilor catarale ale tubului digestiv,
diareei rebele, oprirea hemoragiilor
banale, în litiază renală şi incontinenţă
urinară, combaterea oxiurilor şi
limbricilor, ca antidot în intoxicaţiile cu
compuşi de mercur: infuzie, din 1½
linguriţă coajă de nuci verzi, peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi.
5. Pentru combaterea aterosclerozei: ulei
de nucă, se ia zilnic câte 1 lingură. 6.
Empiric, pentru tratarea durerilor de ficat:
ceai din miez de nucă. Se bea conţinutul a
1–2 căni (200 ml) pe zi. Uz extern. 1.
Pentru tratarea stomatitelor, cu acţiune
dezinfectantă, antiinflamatorie şi
astringentă: decoct, din 3 linguri frunze
mărunţite la o cană (250 ml) cu apă. Se
163
fierbe 5 minute. Se strecoară. Se face
gargară de mai multe ori pe zi, din care
una seara la culcare. 2. Pentru tratarea
inflamaţiilor din gură şi gât: decoct, din
1–2 linguri coajă de nuci verzi la o cană
(200 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se
lasă la răcit. Se face gargară sau se
clăteşte bine gura de 2 ori pe zi, din care
una seara. 3. Pentru tratarea leucoreei
(scurgeri vaginale, în candidoze, infecţii
strepto-stafilococice), cu proprietăţi
antiseptice, antiparazitare şi astringente:
infuzie, din 4 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15–
20 minute. Se strecoară. Se fac 2 spălături
călduţe pe zi cu irigatorul, din care una
înainte de culcare. 4. Pentru tratarea
eczemelor: decoct, din 30–40 g frunze la
1 litru de apă. Se fierbe 15–20 minute. Se
lasă la răcit 20–30 minute. Se strecoară.
Se spală locul afectat. 5. Pentru
cicatrizarea rănilor şi refacerea ţesuturilor:
unguent, din 15 g frunze mărunţite
macerate 7 zile în 100 ml ulei, după care
se ţine 3 ore la foc slab pe baia de apă. Se
strecoară. Se adaugă 15 g ceară de albine.
Se ţine încă o jumătate de oră pe baia de
apă, apoi se omogenizează. Cu acest
produs se unge rana. 6. Pentru tratarea
rănilor purulente, ulceraţiilor, cu efect
antiseptic, astringent, cicatrizant: decoct,
preparat din 3–4 linguri frunze la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe 10 minute. Se
strecoară. Se fac băi locale. 7. Pentru
îndepărtarea negilor, aceştia se freacă uşor
cu suc de nucă verde de 3 ori pe zi, timp
de 3–4 zile. 8. Pentru tratarea copiilor
scrofuloşi şi rahitici, cu acţiune tonică:
decoct, din 80–100 g pericarp (coaja
verde de pe nucă) la 1 litru de apă. Se
adaugă în apa de baie; pentru tratarea
amigdalitei, decoctul se adaugă în apa de
gargară. 9. Pentru tratarea eczemelor
cronice: cataplasme, cu decoct concentrat
obţinut prin fierberea a 2–3 rădăcini de
pătrunjel la 500 ml apă. Aplicarea
cataplasmei acutizează eczema. În
continuare se aplică tratamentul cu
164
preparate din frunze de nuc, pregătit din
10 g extract eteric din frunze de nuc şi 90
g ulei vegetal. Se ung zonele afectate de
2–3 ori pe zi. 10. Pentru tratarea
reumatismului: băi, cu decoctul obţinut
din frunze de nuc sau cu decoctul obţinut
din fierberea cojilor verzi ale fructelor. În
unele zone frunzele de nuc sau cojile
verzi ale nucilor se fierb împreună cu
floarea de fân. Decoctul obţinut se adaugă
apei de baie. 11. Pentru tratarea răcelii în
multe sate se practică abureala cu frunze
de nuc. În timpul fiertului sau imediat
după fiert se inhalează aburul degajat. 12.
Pentru maturarea şi spargerea
furunculelor: empiric, miezul de nucă se
pisează, se amestecă cu făină şi smântână
şi se aplică peste pasta obţinută pe zona
inflamată. 13. În Republica Moldova,
pentru tratarea reumatismului, a durerilor
de şale: tinctură, din nuci verzi proaspete,
tocate şi macerate în gaz lampant,
cunoscut sub numele de preparatul
Todică. Se ţine 10 zile la macerat, se
strecoară şi se ung zonele dureroase.
Tinctura a fost folosită de Mihai Todică
care după câteva zile de tratament a
scăpat de durerile de şale şi a simţit în
corp un fel de energie nouă, înviorare.
Compresele din acest preparat au
contribuit la dispariţia calozităţilor rămase
după injecţiile făcute încă din 1942
(Mitrofan Vătavu, 1990). 14. Pentru
tratarea durerilor de şale (lombo-sciatică):
tinctură, din nucile verzi, tocate peste care
se toarnă alcool de 70 o. Se lasă la macerat
14 zile. Se strecoară. Se fac frecţii pe
zonele dureroase. Această tinctură în
Republica Moldova mai este folosită şi la
durerile de stomac, ficat.
Gemoterapie. Uz intern. 1. Pentru
tratarea sindroamelor de
hipergamaglobulinemie, inflamaţiilor
cronice, inflamaţiilor uro-genitale,
inflamaţiilor dermatologice, pielonefritei
cronice, cistitei cronice, prostatitei
cronice, metritelor nongonococice şi
nontuberculoase, otitelor cronice
supurate, furunculelor, abceselor,
panariţiilor, insuficienţei pancreatice
funcţionale, pancreatitei cronice,
dermatitei pustuloase, dermatitei
seboreice, dermatitei infectate, acneei
rosacee cu comedoane, perfigusului,
erupţiilor axilare, disbiozelor intestinale,
bronşitele cronice, parotide, adenoiditei,
diatezei limfatice, granulomului dentar,
blefaritei acute şi cronice, blenoreei
cronice, inflmaţiilor şi ulceraţiilor
organelor sexuale masculine, indolenţei
mintale: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din muguri proaspeţi de nuc
(Juglans regia). Se iau 30-40 picături, de
2 ori pe zi (prânz şi seara), cu 15 minute
înainte de a mânca. 2. Pentru tratarea unor
boli, maceratul obţinut din muguri de nuc
se asociază cu alte macerate glicero-
hidro-alcoolice 1 DH obţinute de la alte
specii de plante, după cum urmează: a)
maceratele mlădiţelor proaspete de
caprifoi negru (Lonicera nigra) şi
mlădiţelor proaspete de cătină roşie
(Tamarix gallica), pentru afecţiuni ale
splinei; b) cu maceratul mugurilor
proaspeţi de ulm (Ulmus minor, U.
glabra) pentru eczemă umedă, eczemă
infectată, hidrosadenită supurată; c) cu
maceratele mugurilor proaspeţi de scoruş
(Sorbus domestica) şi mugurilor proaspeţi
de castan comestibil (Castanea vesca),
pentru ulceraţii varicoase torepide; d) cu
maceratul din mlădiţe proaspete de
cimişir (Buxus semepervirens), pentru
plăgi atone, plăgi supurate sau infectate;
e) cu maceratul mlădiţelor proaspete de
merişor de munte (Vaccinium vitis
idaea), pentru diaree secundară după
folosirea antibioticelor; f) cu maceratul
mugurilor proaspeţi de dud negru
(Morus nigra), pentru diabet florid şi
complicaţiile sale; g) cu maceratele
mugurilor proaspeţi de anin negru
(Alunus glutinosa) şi mlădiţelor proaspete
de iarbă neagră (Calluna vulgaris),
pentru leucoree şi vulvo-vaginită; cu
maceratele mugurilor proaspeţi de anin
negru (Alunus glutinosa) şi mugurilor
proaspeţi de caucăz negru (Ribes

nigrum), pentru afte, stomatită aftoasă. În
toate combinaţiile maceratelor se iau 50-
70 picături, de 2-3 ori pe zi, în puţină apă,
cu 15 minute înainte de mese. Maceratele
se pregătesc separat şi apoi se combină.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. 1. Pentru tratarea enteritelor,
cistitelor, cititelor hemoragice şi pentru
înţărcarea forţată a vacilor în vederea
repausului mamar: a) decoct, din 10 g
frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă.
Se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b)
infuzie, din 10 g frunze uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
taurine), 50–10–200 g; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 20–25–50 g;
animale mici (pisici, câini), 5–10–20 g.
pentru înţărcarea vacilor se folosesc 2 litri
pe zi de infuzie sau decoct în 3 prize
(dimineaţa, prânz, seara). 2. Pentru
tratarea de gălbează (fascioloză), ciobanii
administrează oilor coji verzi de nuci sau
flori de nuc, pe care le amestecă în
mâncare. 3. Pentru tratarea hematuriei:
decoct, din muguri de nuc. Acesta se
amestecă cu amidon şi 1 litru de borş, se
agită bine. Se administrează de 3 ori,
dimineaţa, cu 2 ore înainte de mâncare. 4.
Pentru tratarea mieilor de guşă
hipotiroidiană: decoct, din coji verzi de
nuci. Se fierb până se obţine o zeamă
groasă. Se lasă la răcit. Se strecoară prin
sită. Se administrează mieilor câte 2–3
linguriţe 5–6 zile. Uz extern. 1. Pentru
tratarea furunculozei, în eczeme, arsuri,
fistule, stomatite, gingivite şi afecţiuni
podale: a) unguent, obţinut după aceeaşi
metodă ca la medicina umană; se aplică
unguentul după ce locul afectat s-a spălat
cu infuzia sau decoctul obţinut din frunze;
b) cataplasme, pe locul afectat cu
decoctul sau infuzia obţinută din 20 g
frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă.
165
2. Pentru tratarea plăgilor cu larve (rănilor
cu viermi): decoct, din 3–4 linguri frunze
uscate şi mărunţite sau 3–4 linguri de
amenţi uscaţi şi mărunţiţi la 500 ml apă.
Se fierbe 10 minute. Se lasă la răcit. Se
strecoară. Se spală de 3 ori pe zi locul
afectat, folosindu-se un pansament steril.
Atenţie! Pentru uzul intern supradozarea
în tratament poate provoca tulburări
gastro-intestinale, exteriorizate prin diaree
apoasă sau sanguinolentă, colici,
dromomanie. Se aplică tratament
simptomatic, se administrează lapte, ouă,
tanalbină, tonice cardiace, clisme cu
clorhidrat.
NUC NEGRU (Juglans
nigra L), fam. Juglandaceae. Arbore
foios, megafanerofit, cultivat în domeniu
forestier şi ornamental; se mai numeşte
nuc american; Germ:
Schwarzer-Nussbaum; Magh: Fekete
diofa. Răspândit în estul Americii de
Nord.
ISTORIC. La locul lui de origine este
cunoscut din preistorie, unde are o mare
răspândire, întinzându-se de la Marile
Lacuri (45o latitudine nordică), până
aproape de Golful Mexic (30o latitudine
nordică) şi de la Oceanul Atlantic în Prerii
(100o longitudine vest). De aici, în anul
1629, a fost adus şi cultivat în Europa. La
noi a fost cultivat nai întâi ca arbore
ornamental, iar după primul război
mondial a fost introdus în culturi
forestiere. Denumirea de nuc negru vine
de la culoarea negricioasă a duramenului
atunci când se usucă.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină de
40–45 (50) m. Înălţime, bine elagată în
masiv; scoarţă cu ritidom brun întunecat,
adânc brăzdat; lemn cu alburn alb, îngust,
duramen violet în stadiul verde şi
brun-ciocolatiu, negricios, după uscare, în
secţiune radiară cu raze medulare vizibile,
inele anuale vizibile. Lujeri groşi,
166
glanduloşi-păroşi, cenuşiu-bruni. Frunze
imparipenat-compuse, lungi până la 40
cm, cu 15–23 foliole, pe faţa superioară
glabre, iar pe cea inferioară
glandulos-pubescente, având barbule de
peri în axilele nervurilor. Flori mascule cu
20–30 stamine; flori femele grupate câte
2–5. Înflorire, V. Fruct, drupă sferică,
rareori puţin piriformă, cu diametrul de
3,5–5 cm, verde-gălbui, apoi negru,
pubescent, indehiscent. Nuca ovoidă,
globuloasă, mai lată decât înaltă,
neregulat brăzdată. Sămânţa neprelucrată
este necomestibilă.
MEDICINĂ UMANĂ
FITOTERAPIE
Fitohomeopatie. Uz intern. Pentru
tratarea de congestie cronică a ficatului,
cefalee occipitală digestivă, eczeme,
impetigo, erupţii pruriginoase ale
scapului, adenite cu tendinţă la supuraţie,
impetigo, erupţii pustuloase scrofuloase:
tinctura-mamă, se utilizează diluţii joase,
de la primele zecimale până la a 4-a
centezimală (M. Neagu Basarab, 1985).
NUFĂR ALB (Nymphaea
alba L), fam. Nymphaeaceae. Plantă
erbacee, perenă, acvatică, întâlnită în ape
stagnante şi lin-curgătoare, adânci până la
2 m, din Delta Dunării şi din judeţele
Galaţi, Suceava, Cluj, Bihor, Braşov, Olt,
Mureş etc; se mai numeşte coroflete, crin
de mare, curalice, iarba-plumânei,
nanufăr alb, nenufăr, nufăr, plămână,
plămână albă, plămună, plămună albă,
plătagină, plomână, plomână albă,
plomână de baltă, plumână, plumână
albă, plumieră, plumieră albă, plop,
plută, tidvă de apă, titvă de apă; Engl:
Water-lily; Franc: Nénuphar; Germ:
Weisse Seerose; Magh: Fehér
tündérrózsa; Rus: Kuvşinka belaia; Turc:
Nufar, Nufari; Ucr: Babreak. Răspândită
în Europa, Asia Mică, Transcaucazia,
Africa de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. După mitologia greacă,
numele plantei derivă de la o nimfă care a
murit de gelozie pentru Hercule. Încă din
Antichitate locuitorii actualului teritoriu al
României foloseau rizomul în scopuri
medicinale. Pentru combaterea bolilor de
piept, rizomul se scoate din mâlul bălţilor,
se spală, se toca mărunt şi se fierbea în
vin alb, se strecura şi se dădea bolnavului.
Resturile rămase se amestecau cu miere şi
se da ca dulceaţă celor ce tuşeau,
bolnavilor de plămâni (tuberculoză).
Cailor care tuşeau sau cailor ofticoşi,
rizomii se tocau mărunt, se amestecau cu
ovăz şi li se da să mănânce.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom bine
dezvoltat, târâtor pe fundul bazinului.
Frunze cu limbul triunghiular şi hastat la
început, apoi ovat, pielos, diametru 10–30
cm, cu nervuri proeminente pe faţa
inferioară, anastomozate; peţiolul foarte
lung. Flori albe, mari, prezente la capătul
unui peduncul foarte lung; caliciu din 4
sepale caduce; corola din cca 20 petale
care, treptat, trec în stamine; androceul
din numeroase stamine, cele interne, cu
filamente din ce în ce mai înguste; au
antere cu polen spinos-ornamental, aspru;
gineceul cu ovar acoperit cu stamine până
aproape de vârf şi 8–24 stigmate plane,
galbene. Înflorire, VI–IX. Fruct sferic sau
ovoid. Seminţe elipsoidale.

RECOLTARE. Florile (Nymphaeae
albae flos) se culeg în perioada
înfloritului. Se recoltează numai petalele.
Se usucă în strat foarte subţire, la umbră
în camere bine aerisite sau în poduri
acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi
de hârtie sau saci de hârtie la loc uscat.
Rizomii (Nymphaeae albae rhizom) se
recoltează toamna către sfârşitul
vegetaţie. Se spală de mâl, se taie în
rondele şi se usucă în poduri acoperite cu
tablă în strat foarte subţire. Uscarea
artificială, la 40–50oC. folosit de medicina
umană pentru tratarea insomniei,
hiperexcitabilităţii nervoase, poluţiilor
nocturne, în diaree, dizenterie,
insuficienţă cardiacă, tuberculoză,
umflături, iar de medicina veterinară
pentru tratarea fasciolozei, hipogalaxiei,
tuberculozei.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Din rizom
s-au izolat alcaloizii nimfein, nufarin;
glicozidul nimfalin cu efect cardiotonic,
substanţe tanante, amidon, glucoză,
grăsimi.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile şi rizomii
au utilizări în medicina tradiţională umană
şi veterinară. Principiilor active din flori li
se atribuie proprietăţi sedativ-nervoase, cu
rezultate bune în insomnii, anafrodisiace
cu diminuarea apetitului sexual exagerat,
iar celor din rizomi proprietăţi sedative,
anafrodisiace, tonic-nutritive, astringente.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de insomnie: infuzie, din 1
linguriţă flori uscate şi mărunţite peste
167
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea seara înainte de culcare.
2. Pentru tratarea hiperexcitabilităţii
sexuale, poluţiilor nocturne (ejaculări în
timpul somnului): decoct, din 1 linguriţă
flori uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi,
din care una seara înainte de culcare. 3.
Pentru tratarea diareei şi insuficienţei
cardiace: decoct, din 1 linguriţă pulbere
rizom la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi
(dimineaţa, prânz, seara). 4. Pentru
tratarea bolnavilor de tuberculoză
pulmonară şi insuficienţă cardiacă: şerbet
sau dulceaţă, preparate din petalele
florilor. Se ia câte 1 lingură de 3 ori pe zi.
5. Pentru tratarea bolilor de piept: extract
alcoolic, din rizom proaspăt. Rizomul se
spală, se toacă mărunt, se plămădeşte în
rachiu sau se fierbe în vin alb. Se
strecoară. Se administrează bolnavului
câte 50 g de 2–3 ori pe zi înainte de masă.
Uz extern. Pentru tratarea umflăturilor la
mâini şi picioare: decoct, din 6 linguri
flori uscate şi mărunţite la 1 litru de apă.
Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se spală
zona afectată, iar florile rămase se aplică
sub bandaj pe locul afectat.
MEDICINĂ VETERINARĂ. 1. Pentru
tratarea oilor de gălbează (fasciloză):
rizom uscat şi pulverizat (pisat bine,
amestecat cu funingine, sare şi rachiu). Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). 2. Pentru tratarea
hipogalaxiei la vaci cunoscută sub numele
de adusul laptelui, îndreptarea laptelui
(lapte mai mult şi mai gros): în hrană se
adaugă rizom proaspăt tăiat mărunt sau
pulbere de rizom uscat. 3. Pentru tratarea
tuberculozei şi tusei la cai: în hrană se
adaugă rizom de nufăr alb proaspăt, tăiat
mărunt, sau pulbere de rizom uscat.
168
NUFĂR GALBEN
(Nuphar lutea (L) Sm), fam.
Nymphaeaceae. Plantă erbacee, perenă,
acvatică întâlnită prin apele stagnante şi
lin curgătoare din câmpie, bogate în mâl;
se mai numeşte creaţă, manufăr, nanufăr,
nanufăr galben, năfuri, nofuri, nufă,
plămană galbenă, plumână galbenă,
plută, plută galbenă; Engl: Yelow
water-lily; Franc: Nénuphar, Nénuphar
jaune; Germ: Gelbe Teichrose; Magh:
Tavirózsa; Rus: Kubâşka jioltaia; Turc:
Nufăr, Nufer; Ucr: Movnece. Răspândit în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Originea numelui este
neclarificată. După unii autori derivă după
cuvântul arab naufar, ceea ce înseamnă
albăstrui lucitor. Moşii şi strămoşii noştri
foloseau rizomii la tăbăcitul pieilor şi la
vopsitul firelor, iar în medicina populară
la tratarea bolilor de plămâni şi contra
vătămăturii (afecţiuni interne cu crize
acute). Mult mai târziu din petalele
florilor de nufăr galben se făcea şerbet,
pentru cei ofticoşi (tuberculoşi).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
repent. Frunze ovate, inciz-cordate, cu
peţioli foliari, triunghiulari, lungi,
adeseori lăţiţi spre bază. Flori galbene,
mici, diametrul de 4–5 (6) cm, cu miros
puternic; caliciul din 5 (4–7) sepale, mari,
ovate, uşor concave; corola din 10–20
petale ovate, mici, mai scurte decât
sepalele; androceul din numeroase
stamine, linear alungite; cu antere îndoite;
gineceul în formă de butelie; stigmat
discoidal. Fruct baciform. Seminţe
numeroase, fără aril, glabre, bogate în
amidon.
RECOLTARE. Florile (Nuphari flos)
se recoltează la înflorire. Se culeg numai
petalele. Se usucă în poduri acoperite cu
tablă, în strat subţire. Rizomii (Nuphari
rhizoma) se recoltează la sfârşitul
perioadei de vegetaţie. Se spală de mâl.
Se taie în rondele mici şi se usucă în
poduri acoperite cu tablă, în strat foarte
subţire. La nevoie se macină şi se obţine
făina sau pulberea de rizom.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Din rizom
au fost izolaţi alcaloizi, din care mai
important este tiobinuforindina cu
proprietăţi antibiotice şi
antitrichomonazice superioare, amidon,
glucoză, tanin etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile şi rizomii
au utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Florilor li se atribuie
proprietăţi sedative, astringente, iar
rizomilor proprietăţi antibiotice,
antitrichomonazice, emoliente şi
astringente. Principiile antibiotice
împiedică dezvoltarea microbilor şi
participă la distrugerea lor, iar cele
antitrichomonazice, împiedică dezvoltarea
şi distrugere protozorului Trichomonas
vaginalis, care parazitează vaginul la
femeie, uretra şi prostata la bărbat. În
practica medicală tradiţională acţiunea
emolientă se referă la diminuarea stării
inflamatorii, iar cea astringentă la
strângerea ţesuturilor şi a capilarelor
sanguine cu efect favorabil în unele boli.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tuberculozei pulmonare: infuzie,
din 1 lingură petale flori uscate şi

mărunţite peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se îndulceşte cu
miere. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi.
2. Pentru tratarea de diaree: decoct, din 1
linguriţă pulbere rizom la o cană (200 ml)
cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol.
Se strecoară. Se beau 3 doze pe zi, din
care ultima la culcare. Uz extern. 1.
Pentru tratarea infecţiilor vaginale
(inclusiv cu trichomonas): decoct, din 4
linguri pulbere rizom (făină de rizom) la 1
litru de apă. Se fierbe 5–10 minute la foc
domol. Se strecoară. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se fac mai multe
spălături vaginale pe zi, din care ultima
înainte de culcare, folosind irigatorul sau
o pară de cauciuc cu canulă. 2. Pentru
tratarea herniei (vătămătură): decoct, din
rizom pregătit ca mai sus. Se pune
compresă pe locul afectat.
NU-MĂ-UITA1 (Myosotis
arvensis (L) Hill), fam. Boraginaceae.
Plantă erbacee, bianuală, hemiterofită,
comună în întreaga ţară prin locuri uscate,
semănături, pârloage, de la câmpie până
în regiunea deluroasă; se mai numeşte
ochiul-şarpelui; Engl: Forget-me-not;
Germ: Verrgißmeinnicht; Magh:
Nefelejts; Rus: Hezabidka bolotnaia.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Moşii şi strămoşii noştri
foloseau planta în scopuri medicinale
pentru tratarea afecţiunilor aparatului
respirator (catar cronic al căilor
respiratorii, tuberculoză pulmonară cu
transpiraţii abundente),
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, cilindrică, hirsută, neramificată sau
ramificată începând de la bază, înaltă de
20–30 cm. Frunze puţine, cele de la bază
spatulate, lungi de 3–8 cm, late de 6–10
mm, la bază atenuate în peţiol, cele
tulpinale superioare alungit-lanceolate sau
169
lanceolat-lineare, sesile, lungi de 4–5 cm
şi late de 6–8 mm, rărit şi patul păroase.
Flori mici, la început roşiatice, mai târziu
albastr-azurii, grupate într-o inflorescenţă
laxă, cu cincine lungi, nebracteate; calicul
florifer lung de 1,5 mm, cel fructifer
închis, uşor umflat la bază, lung de 3–4
mm; corolă infundibuliformă, mai lungă
decât caliciul, cu limbul concav, de 3–4
mm diametru şi lobii obovaţi; gineceu cu
stil mai scurt decât caliciul. Înflorire, V–
VII. Fruct format din 4 nucule ovoidal
trigonale, ascuţite, de culoare
brună-închis.
RECOLTARE. Părţile aeriene
înflorite ale plantei (Myosotisi arvensisi
herba) se recoltează în timpul înfloritului
pe timp călduros, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră în strat foarte subţire,
de preferat în podurile caselor acoperite
cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Puţin
cunoscute. Se ştie că planta este bogată în
tanin, săruri de calciu şi potasiu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie plantei proprietăţi
antiflogistice, antiseptice, bactericide şi
bacteriostatice, antidiareeice şi diuretice.
Principiile ipotetice au rolul de a diminua
sau înlătura inflamaţiile, au proprietatea
de a distruge microorganismele şi
împiedică dezvoltarea lor, prin taninul pe
care îl conţine precipită proteinele din
conţinutul intestinal şi înlătură afecţiunile
inflamatorii acute, prin sărurile de potasiu
acţionează asupra epiteliului renal mărind
secreţia şi excreţia de urină. Utilizată în
170
afecţiuni ale aparatului respirator,
aparatului excretor, în diaree.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea de catar cronic al căilor
respiratorii, tuberculoză pulmonară,
tratarea de boli ale căilor urinare şi mai
ales de rinichi şi de combaterea diareei:
infuzie, din 1–2 linguriţe plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15–
20 minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 1–2 căni pe zi.
NU-MĂ-UITA2 (Myosotis
palustris (L) Nath. ssp. scorpioides F.
Herm), fam. Boraginaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, comună
în întreaga ţară, întâlnită prin locuri
umede, mlăştinoase, prin păduri, poieni şi
de-a lungul pâraielor, adesea şi în locuri
periodic inundate, începând de la câmpie
şi până în regiunea subalpină; se mai
numeşte grâul-cucului, ochii-păsăricii,
ochişorii-şarpelui, ochii-şoarecelui,
ochiul-şarpelui, şerpeliţă, urechea
şoarecelui, urechea şoricelului; Germ:
Sumpf Vergissmeinnicht; Magh: Mocsárri
nefelejts; Rus: Hezabidka bolotnaia.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Myosotis este nume folosit de
Dioscoride, care provine din cuvintele
greceşti mys, myósós = şoarece, şi oús,
otós = ureche, cu aluzie la forma frunzelor
aceste plante. Folosită extern pentru boli
de ochi şi spălături ale urechii, contra
durerilor şi inflamaţiilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom lung,
subţire, stolonifer, cu rădăcini fibroase.
Tulpină solitară, mai mult sau mai puţin
muchiată, erectă sau ascendentă, înaltă de
20–30 (60) cm, puţin ramificată, glabră
sau cu peri alipiţi sau patenţi. Frunze
inferioare alungit lanceolate, spatulate,
obtuze, atenuate în peţiol, cele tulpinale
lanceolate sau linear lanceolate, sesile,
lungi de 47 cm, late de 8–10 mm,
acoperite cu peri mărunţi, scurţi, rari şi
alipiţi. Flori albastre palide, rar roşiatice
sau albe, grupate în cincine geniculate,
nebracteate; caliciu campanulat, lung de
2–3 mm, la maturitate de 4–6 mm, cu 5
dinţi triunghiulari; corola
hipocrateriformă, cu 5 lobi ovaţi, întregi
sau uşor emarginaţi, limbul plan, de 6–8
mm diametru şi tubul de lungimea
caliciului; corolă hipocrateriformă cu 5
lobi ovaţi, întregi sau uşor emarginaţi, cu
limbul plan, de 6–8 mm în diametru şi
tubul de lungimea caliciului, gâtul corolei
cu 5 fornice reniforme, galbene şi
papiloase; androceu cu stamine
scurt-pedicelate, fixate în interiorul
tubului corolei; gineceu cu stil de
lungimea caliciului sau şi mai lung.
Înflorire, V–VII. Fruct cu 4 nucule
aşezate pe un receptacul conic, înconjurat
de caliciul rămas deschis la maturitate.
Nucule negre, netede, ovoidale, la vârf
ascuţite la bază plane, lungi de 1,5–2,5
mm.
RECOLTARE. Părţile aeriene
înflorite ale plantei (Myosotisi palustrae
herba) se recoltează când se află în floare,
pe timp însorit, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
terapeutice ipotetice antiflogistice şi
analgetice. Principiile active au
proprietatea de a diminua inflamaţiile şi
 171

de a diminua sau suprima senzaţia de

durere. Folosită la bolile de ochi şi urechi.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Empiric,
pentru tratarea inflamaţiilor de pleoape
ale ochilor şi a inflamaţiilor şi durerilor
ale urechii: infuzie, din o linguriţă plantă
uscată şi mărunţită peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac spălături locale cu un pansament steril
şi se pun comprese.