234

Ş
de 4–15 cm, pe faţa superioară rugoase,
cenuşiu lanate, cu glande sesile gălbui, pe
faţa inferioară alb lanate. Flori albe,
grupate în inflorescenţă mare, piramidală,
ŞERLAI (Salvia aethiopis
cu ramurile purtând numeroase verticile,
L), fam. Lamiaceae/Labiatae. Plantă
din câte 6–10 flori scurt pedicelate.
erbacee, bianuală – perenă,
Bractei verzi mai scurte decât caliciul.
hemiterofită-hemicriptofită, întâlnită
Înflorire, VI–VIII. Fructe nucule
sporadic pe câmpuri şi coaste aride, fâneţe
elipsoidale trimuchiate, verzui brune,
şi păşuni nisipoase sau pietroase, pe
lungi de 2–3 mm.
marginea drumurilor, din stepă până în
zona dealurilor joase (etajul gorunului); se
mai numeşte desfăcătoare, desfatnic,
iarba Sf. Ioan, iarba Sf. Ion, muscătai,
şarlău, şerlai de scrintituri, tutunaş,
tutunel; Germ: Mohren-Salbei; Magh:
Magyar zsálya; Rus: Şalfei zfiopskii.
Răspândire pontico-mediteraneană.
ISTORIC. Plantă cunoscută probabil
încă din Antichitate. Era utilizată în
scopuri medicinale. Rădăcinile se pisau,
se fierbeau cu ceară şi se puneau în
RECOLTARE. Rădăcina plantei
legături contra scrântiturilor şi bătăturilor
(Salviae radix) se recoltează prin august –
(M. Băcescu, 1931). Numele Salvia, vine
septembrie. Se usucă la umbră.
de la cuvântul latin salvare = a vindeca,
PROPRIETĂŢI
cu referire la unele specii din acest gen
FARMACODINAMICE. Medicina
care aveau întrebuinţări medicinale.
populară îi atribuie principiilor active din
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
rădăcină proprietăţi antiinflamatoare.
pivotantă. Tulpină înaltă de 20–100 cm, MEDICINĂ UMANĂ.
erectă, viguroasă, alb lanat viloasă, fără FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
peri glanduloşi, cel mult cu glande mici, tratarea scrântiturilor şi a bătăturilor:
sesile, gălbui în jumătatea superioară sau cataplasme, cu rădăcină pisată şi fiartă în
chiar aproape de bază puternic piramidal ceară de albine. Produsul obţinut se aplică
ramificată. Frunze radicale şi tulpinale pe locul afectat şi se bandajează.
inferioare ovate sau eliptice, la vârf
ascuţite sau obtuze, cu baza cordată până
la cuneată, neregulat crestate, uneori
lobate şi dinţate, lungi de 5–25 cm şi late
235
ŞOFRAN (Crocus sativus
L), fam. Iridaceae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, cultivată; se mai numeşte
brânduşă, şofran bun, şofran de grădină,
şofran galben, şofran primăvăratic;
Germ.: Safran; Magh: Sáfrány; Rus:
Şafran; Ucr: Sofran. Răspândit în Asia.
ISTORIC. Plantă cultivată din cele
mai vechi timpuri pentru stilele şi
stigmatele florilor care conţin uleiuri
eterice şi glicozidul crocina, folosit drept
condiment sau colorant alimentar. În
Europa se cultivă din secolul al X-lea, mai
ales în Spania, Franţa, Italia, Grecia etc.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fasciculată. Bulb globulos, acoperit cu
resturi de teacă foliară. Frunze drepte,
înguste, ciliate pe margine şi pe nervură.
Flori volet-deschise, odorante; perigon
din 6 lacinii alungit-eliptice, păroase la
partea inferioară; androceu din 3 stamine
cu filamente albe şi antere galbene;
gineceu cu ovar inferior, trilocular; stil
filiform, lung de 10 cm, terminat cu un
stigmat trifidat, portocaliu-roşu. Înflorire,
IX–XI. Fruct, capsulă trimuchiată.
Seminţe globuloase.
RECOLTARE. Stigmatele (Croci
stigma) se recoltează în timpul înfloririi.
Frunzele (Croci folium) se recoltează în
timpul înfloririi sau mai târziu. Ambele
produse se uscă în camere bine aerisite.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Stigmatele
conţin uleiuri eterice şi glicozidul
pirocrocină, glicozil- şi
gentiobiozil--crocina, licopen,
-caroten, zeaxantina, pentozani, pectine,
gume, lipide, substanţe asortate, vitamina
B1 şi B2, delfină (hiacină).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Produsul
farmaceutic constând din stigmatele
florilor (Croci stigma) are o culoare
brună, gustul amar, miros puternic
aromat, iar la gustare colorează saliva în
galben. Conţine principii cardiotonice.
Oficializat în diversele ediţii ale
farmacopeei, pentru colorarea colixului în
galben. Farmacodinamic este carminativ,
spasmolitic, stimulent al sistemului
nervos şi emenagog. Favorizează
eliminarea gazelor din intestin; suprimă
spasmele; activează funcţia nervoasă;
provoacă apariţia ciclului menstrual
întârziat; stimulează inima prin tonificarea
puterii de contracţie a muşchiului cardiac
restabilind ritmul normal al bătăilor
inimii. Se recomandă a fi folosită cu
multă prudenţă, deoarece poate provoca
accidente grave. Contraindicat în timpul
sarcinii. În unele ţări este utilizat ca
eupeptic, ajutând la stabilirea unei digestii
normale. În medicina populară, izolat, în
unele zone sunt folosite frunzele la
tratarea hemoroizilor, în alte locuri pentru
tratarea empirică a hepatitei (frunze de
şofran în amestec cu măcrişul şi
stânjenelul galben).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
stimularea digestiei, combaterea
meteorismului (gaze intestinale) şi ca
stimulent al sistemului nervos, în unele
ţări, se foloseşte infuzia 0,20 g/l sau
tinctura 1:10. În România, nu se admite în
medicina cultă decât administrarea
externă. 2. În România, medicina
tradiţională practică tratarea hemoroizilor:
infuzie, din ½ linguriţă frunze de şofran,
uscate şi mărunţite, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi, dimineaţa şi
seara. 3. Empiric, pentru tratarea hepatitei
în faza de debut: tinctură, din frunze de
şofran, măcriş proaspăt şi stânjenel

galben, în părţi egale. Se lasă la macerat
5–7 zile. Se strecoară. Câte o linguriţă
într-un pahar cu apă, cu 30 minute înainte
de masă. 4. Pentru stimularea digestiei,
preparat din: T-ra Croci 2 p, T-ra Anisi 2
p, T-ra Chinae 1 p, T-ra Absinthii 0,5 p.
Se administrează câte 20–30 picături
înainte de masă. Uz extern. Pentru
tratarea hemoroizilor: decoct, din 1
lingură frunze uscate şi mărunţite la 250
ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară.
Băi locale de 3 ori pe zi, din care una
seara înainte de culcare.
ŞOFRĂNEL (Carthamus
tinctorius L), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
anuală, alogamă, oleaginoasă, medicinală,
meliferă, originară din Africa tropicală; se
mai numeşte crăpuşnic, pintenoagă,
şofran, şofran de grădină, şofran roşu,
şofran prost, şofran sălbatic, şofrănet
roşu, şofrănet prost, uruian; Germ:
Färber-Saflor; Magh: Sáfrány szeklice;
Rus: Safor krasilnâi; Ucr: Crochiz.
Răspândit în Africa tropicală.
ISTORIC. Cultivat încă din
Antichitate ca plantă uleioasă şi
tinctorială, mai întâi în India, Egipt, alte
ţări din nordul Africii, Asiei de Vest şi
Sud. În Europa, a fost adusă prima dată de
arabi, în Spania, de unde s-a extins în
Franţa, Italia, iar de aici în partea de
răsărit a continentului (N. Zamfirescu, V.
Velican, N. Săulescu, I. Safta, F. Canţăr,
1965). Astăzi, cultivat pe suprafeţe mari
în India, Iran, Egipt, Federaţia Rusă,
America de Nord şi America Centrală.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, ramificată, adâncă în sol până
la 2 m. Tulpină erectă, cilindrică, netedă,
glabră, înaltă de 20–60 (100) cm, mai
mult sau mai puţin ramificată în partea
superioară. Frunze sesile, lanceolate sau
alungit-ovate, cu marginile spinos-dinţate,
glabre, pieloase. Flori tubuloase,
236
portocalii, mai târziu roşii, grupate în
calatidii (diametrul 3–3,5 cm) cu foliole
involucrale, externe, verzi. Înflorire, VII–
VIII. Polenizare entomofilă. Fruct, achenă
ovat-alungită, cu marginile puţin
muchiate, albe.
RECOLTARE. Se face cu combina de
cereale la maturitatea deplină a
seminţelor, frunzele plantelor s-au uscat,
iar lanul este galben. Producţia, între 15–
35 q/ha în condiţii de neirigare şi de 35–
40 q/ha în cultură irigată (Gh. Bâlteanu şi
colab, 1983). Florile plantei (Carthami
tinctoriae flos) se recoltează în iulie –
august, pe timp frumos, după ora 10. Se
usucă la umbră, în camere aerisite. Se
păstrează în pungi de hârtie sau saci de
hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Seminţele
conţin ulei (37–42%) bogat în acizii
linoleic (74–79%) şi oleic (11–15%),
substanţe proteice, substanţe extractive
neazotate, săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile, fructele şi
uleiul au utilizări terapeutice în medicina
umană tradiţională. Principiilor active li
se atribuie proprietăţi expectorante,
antitusive, antiflogistice, bacteriostatice,
bahic, cicatrizante. Provoacă fluidificarea
şi eliminarea secreţiilor traheobronşice;
acţionează împotriva tusei (calmează);
combate inflamaţia; împiedică
dezvoltarea bacteriilor; favorizează
epitelizarea şi cicatrizarea rănilor. Folosite
în tratarea tusei şi vindecarea rănilor.
Uleiul se foloseşte intern ca purgativ,
provoacă evacuarea conţinutului
237
intestinal, şi extern, în tratamentul
reumatismului. Fructele sunt folosite
empiric în hidropizie, boală cauzată de
acumularea patologică de apă în ţesuturi
şi cavităţi ale corpului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern.1. Pentru
tratarea tusei, tusei convulsive, tusei
asmatice: infuzie, din 1 linguriţă cu vârf
flori uscate şi mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2.
Empiric, pentru tratarea hidropiziei:
decoct, din 1 linguriţă rasă de fructe la
200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se
consumă conţinutul a 1–2 căni pe zi. Uz
extern. 1. Pentru tratarea rănilor şi
cicatrizarea lor: macerat, din 4 linguri
flori la 250 ml ulei. Se lasă 7 zile la
macerat. Sticla se ţine la temperatura
camerei, apoi se ţine la soare încă 5–6
zile. Se filtrează. Se păstrează în sticle
închise la culoare. Se unge locul afectat
de 2–3 ori pe zi. 2. Pentru tratarea
reumatismului: se fricţionează zonele
dureroase, de 2–3 ori pe zi cu ulei de
şofrănel.
ŞOPÂRLAIŢĂ (Veronica
orchidea Cr), fam. Scrophulariaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
comună în toată ţara, întâlnită prin fâneţe,
tufărişuri, margini de păduri, în locuri
uscate, din regiunea de câmpie şi dealuri;
se mai numeşte coada şopârlei, plescaiţă,
şopârliţă; Engl: Germander Ehrenpreis;
Germ: Gamander Ehrenpreis. Răspândită
pontic-panonic-balcanic.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate şi folosită de medicina
populară pentru dureri de gât. Cu decoctul
plantei se făcea gargară, iar cu planta
fiartă oblojeli în jurul gâtului.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
subţire, lignificat. Tulpină erectă, simplă,
rareori ramificată, înaltă de 30–60 cm,
glabră în partea inferioară, cenuşiu
pubescent glanduloasă în cea superioară.
Frunze opuse, puţin cărnoase; cele bazale
şi tulpinale inferioare peţiolate, rotund
ovate sau alungit ovate, cele tulpinale,
mijlocii şi superioare eliptice până la
lanceolate, sesile sau scurt peţiolate,
dispers şi fin păroase, sau aproape glabre,
pe margine mărunt serate sau obtuziuscul
dinţate, spre vârf întregi. Bractei mici.
Flori palid albăstrui sau roze, la uscare
cafeniu gălbuie, corolă cu tubul la gât
păroase şi lacinii îngust lanceolate,
aproape lineare, lung acuminate, mult mai
lungi decât tubul; androceu din 2 stamine
mai scurte decât corola, cu antere
ovoidale. Înflorire, VII–IX. Fruct, capsulă
orbiculară, consistentă, glandulos păroasă,
uşor emarginată. Seminţe plan convexe,
lungi de 0,7 mm.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Veronicae orchideaea herba) se
recoltează când se află înflorită, pe timp
însorit, după ce s-a ridicat roua. Se usucă
în camere bine aerisite, în strat subţire. Se
poate folosi şi în stare proaspătă, imediat
după recoltare.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Se cunoaşte sumar că planta
conţine flavonozide, saponozide,
aucubozidă, taninuri, principii amare, ulei
volatil, acizi organici (cafeic,
protocatechic, veratrinic, vanilic etc).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi antiseptice,
antiflogistice, cicatrizante. Împiedică
dezvoltarea microorganismelor şi le
distruge pe cele aflate pe tegumente sau

pe mucoase; diminuează inflamaţiile şi în
cele din urmă le înlătură; grăbeşte
vindecarea rănilor prin stimularea
procesului de epitelizare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea amigdalitei, durerilor şi
inflamaţiilor din gât: decoct, din 10 g
plantă mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe
5 minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se strecoară. Se face gargară de 3–
4 ori pe zi. Uz extern. Pentru dureri în
gât: cataplasme, cu planta fiartă în jurul
gâtului, mai ales sub bărbie şi în părţile
laterale.
ŞOPÂRLIŢA ALBĂ
(Parnassia palustris L), fam.
Saxifragaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită prin fâneţe
umede, coaste ierboase umede, locuri
mlăştinoase până în regiunea alpină; se
mai numeşte coroniţă, floricele albe,
floricele de flori albe, floriţe albe,
plescaiţă, pleşcaiţă, şopârlaiţă,
şopârlaiţă albă; Germ:
Studentenröschen; Magh: Fehér
máyvirág; Rus: Belozor bolotnâi.
Răspândită în Europa, Asia, America de
Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Numele Parnassia vine de la
cuvântul grecesc Parnassos = Parnas, cei
mai vechi credeau că această plantă este
originară din Muntele Parnas, aluzie la
floarea gingaşă (M. Răvăruţ, 1956).
Medicina populară folosea planta pentru
tratarea de pleşcaiţă (eczeme) sau de
şopârlaiţă (angină difterică). Se folosea
pentru legături şi oblojeli, iar cu decoctul
se făcea gargară (N. Leon, 1903; E.
Fischer, 1941; G. Ilieş, G. Rácz, 1963). Se
mai folosea la spălături pentru opăreală (I.
Morariu, 1937). Fiartă în vin, împreună cu
floare de mălin alb şi floare de trifoi mare
alb, se lua dimineaţa pe stomacul gol
238
pentru flori albe (leucoree) (Francisca
Lutz, 1939).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
scurt, cu multe rădăcini. Tulpini, una sau
mai multe, erecte, pronunţat costate, înalte
de 3–45 cm. Frunze profund-cordate,
vârful obtuz, cu numeroase puncte
întunecat-roşiatice, lung-peţiolate,
desprinse din rizom; pe tulpină există o
singură frunză sesilă, mai mult sau mai
puţin amplexicaulă. Flori albe, grupate
câte una în vârful tulpinii; caliciu din 5
sepale; corola din 5 petale oval-rotunde
sau eliptice, cu 5–15 nervuri
galbene-castanii sau verzui; androceul din
5 stamine cu antere albe şi 5 staminodii
simple; gineceul cu ovar unilocular şi 4
stigmate subsesile. Înflorire, VII–IX.
Fructe, capsule ce se deschid terminal
prin valve. Seminţe castanii-deschise,
puţin arcuite.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Parnassiae herba) se recoltează
în timpul înfloritului, după ora 11, pe timp
însorit. Se usucă la umbră, în strat subţire.
Se păstrează în pungi de hârtie sau saci
textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Părţile
aeriene sunt bogate în tanin şi alte
substanţe nestudiate încă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au utilizări terapeutice în
medicina umană tradiţională. Conţine
principii active cu acţiune tonică,
astringentă, antiseptică, antiacidă. Are
acţiune de refacere şi de fortificare a
activităţii complexe a organismului slăbit,
239
imprimându-i rezistenţă vitală; determină
local, retractarea ţesuturilor prin
precipitarea sau coagularea reversibilă a
proteinelor de suprafaţă; împiedică
dezvoltarea microbilor
(microorganismelor) şi provoacă
distrugerea celor care se găsesc pe
tegumente; diminuează aciditatea gastrică.
Utilizată empiric, pentru tratarea diareei
rebele, în metroragii, hiperaciditate
gastrică, dureri intestinale, laringită,
epilepsie, leucoreei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea diareei, metroragiei,
hiperacidităţii gastrice şi durerilor
intestinale: infuzie, din 2 linguriţe de
plantă uscată, mărunţită, peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 5–10 minute. Se
strecoară. Nu se îndulceşte. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea de epilepsie, leucoreei, laringitei,
metroragiei, diareei, hiperacidităţii
gastrice, durerilor intestinale: decoct, din
8 g plantă uscată şi mărunţită la 500 ml
apă. Se fierbe 4–5 minute la foc domol.
Se acoperă şi se lasă să se răcească până
la călduţ. Se strecoară. Se consumă într-o
zi, în mai multe reprize. Uz extern. Pentru
tratarea laringitei: decoct, pregătit ca mai
sus. Se face gargară de mai multe ori pe
zi.
ŞTEVIA-STÂNELOR
(Rumex alpinus L), fam. Polygonaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
buruiană, prezentă în jurul stânelor şi
păşunilor apropiate, pe locuri grase,
gunoite, din regiunea montană şi
subalpină (1.200–1.800 m altitudine),
coboară pe văi până la stânele unde
iernează oile; se mai numeşte
măcriş-căiesc, măcrişul-cailor, stege,
steghie, stegie, stejie, şteagă, ştege,
şteghe, urzica-raţei; Engl: Monk’s
rhubarb; Germ: Alpen-Ampher; Magh:
Havasi lórom; Rus: Sciavel vodianoi.
Răspândită în Munţii Alpi, Carpaţi şi
Balcani.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Rumex este numele plantei la
Plautus (250–184 îHr) şi Plinius cel
Bătrân. Ea a fost folosită de strămoşii
noştri, ca leac pentru gălbinare (icter) atât
la om cât şi la animale. Rădăcina se
fierbea în lapte dulce, se lăsa o zi să stea,
apoi se administra bolnavului. Avea efect
bun la debutul bolii. Rădăcina fiartă în
lapte dulce se mai punea pe buba rea
(cărbune) şi pe uimă (adenită) (V. Păcală,
1915).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
scurt, târâtor, ramificat, brun-roşcat, cu
multe cicatrice de rădăcini şi tulpini.
Tulpină supraterană, erectă, înaltă de 1–2
m, cu şanţuri longitudinale, adânci.
Frunze mari (cele bazale de 35–50 cm
lungime şi late de 20–25 cm), plane sau
ondulat-crispate, cu peţiol
lung-canaliculat. Flori verzi, grupate în
inflorescenţă îngustă. Înflorire, VII–VIII.
Fruct, nuculă lucioasă, colţuroasă.
RECOLTARE. Rizomii şi rădăcinile
(Rumicis alpinae rhizoma et radix) se
recoltează în martie – mai sau septembrie
– octombrie, când conţinutul de principii
active este maxim. Se scot din pământ cu
cazmaua sau sapa. Se spală, se taie părţile
aeriene şi rădăcinile seci. Rizomii se
scurtează şi se despică. Se usucă la soare.
Uscare artificială, la 50oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomii
conţin tanin neină, reocrizină, vitaminele

C şi K. Au conţinut ridicat de derivaţi
antrachinonici.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile plantei au utilizări în medicina
tradiţională umană şi veterinară. Produsul
era cunoscut în secolul al XVI-lea sub
denumirea de Radix Rhei monachorum şi
folosit în înlocuitor al reventului.
Principiilor active li se atribuie proprietăţi
laxative, purgative, stomahice, stimulente
ale musculaturii netede uterine,
cicatrizante, antiputride, ruminatoare,
diuretice. Produsul cu mult tanin are
acţiune astringentă. Acţionează ca
purgativ uşor, sau purgativ cu scaune dese
şi moi, favorizează creşterea
peristaltismului intestinului gros;
favorizează digestia – mai ales la animale;
extern, favorizează procesul de epitelizare
a rănilor, grăbind vindecarea lor; întârzie
sau elimină procesul de putrefacţie;
acţionează asupra epiteliului renal,
favorizând creşterea cantităţii de urină.
Produsul este folosit în constipaţie,
hepatită, tratarea rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
combaterea constipaţiei: pulbere de rizom,
câte un vârf de cuţit, se ia seara înainte de
culcare. 2. Pentru acţiune
laxativ-purgativă: decoct, din 1 lingură de
pulbere de rizom la o cană (250 ml) cu
apă. Se dă în clocot şi se strecoară. Se ia
câte 1 lingură, de mai multe ori pe zi. 3.
Pentru tratarea gălbinării: decoct în lapte,
din bucăţi mărunte de rizom, sau pulbere
de rizom. Se lasă la plămădit 24 ore. Se
strecoară. Se ia de mai multe ori pe zi câte
1 lingură. Uz extern. Pentru tratarea
rănilor: decoct, din 1 lingură pulbere
rizom la 250 ml apă. Se fierbe 5–10
minute. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se
strecoară. Se spală local cu un pansament
steril.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea constipaţiei, ca
ruminator, diuretic, stomahic şi antiputrid:
pulbere de rizom, sub formă de boluri,
240
electuarii, mixturi, macerate. Doze medii
pentru a servi ca stomahic, ruminator
diuretic în atonia uterină: animale mari
(cabaline taurine), 10–20–30 g; animale
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 2–5–10
g; animale mici (pisici, câini), 0,1–0,5–1
g. Doze mari pentru a servi ca purgativ:
animale mari (cabaline taurine), 100–
150–200 g; animale mijlocii (ovine,
caprine, porcine), 30–80–100 g; animale
mici (pisici, câini), 1–5–15 g. Uz extern.
Pentru tratarea furunculozei, tricofiţiei şi
al plăgilor putride: macerat proaspăt, din
3 linguri pulbere rizom la o cană cu apă
rece. Se lasă 4–5 ore. Se strecoară. Se
spală locul afectat folosindu-se un
pansament steril, apoi se aplică
cataplasmă cu un alt pansament steril
înmuiat în soluţia obţinută prin macerare.
Atenţie! Consumul plantei în exces sau
mărirea dozelor peste cele maxime
recomandate provoacă tulburări renale;
apar semne de retenţie urinară, anurie şi
chiar uremie. Urina se colorează
galben-intens. Se suspendă administrarea
şi se aplică tratament simptomatic.
ŞTEVIE DE GRĂDINĂ
(Rumex patientia L), fam. Polygonaceae.
Plantă erbacee, perenă, întâlnită frecvent
pe lângă drumuri, prin grădini, pârloage,
fâneţe; se mai numeşte dragomir,
măcrişul-calului, măcrişul-cucului,
măcriş de grădină, steghie, stevie, stevie
bună, stevie rădăcini, ştege, şteghie de
grădină, ştege; Franc: Oseille épinard;
Germ: Garten-Ampfer; Magh: Paraj
lórom; Rus: Şceavel şpinatnâi.
Răspândită în Europa, Asia Mică şi
Orientul Mijlociu (Iran).
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Se recolta din flora spontană,
pentru trebuinţe alimentare, medicinale
etc. Mai târziu, a fost luată în cultură.
Strămoşii noştri foloseau frunzele pentru
diferite preparate culinare, iar rădăcinile
241
pentru vopsitul în galben, cafeniu,
albastru şi verde. Rădăcinile se scoteau
toamna, se spăla de pământ şi apoi se
usca. Când se folosea se pisa bine şi se
fierbea. Pentru nuanţe mai închise se
foloseau cantităţi mai mari de rădăcină,
iar pentru galben deschis cantităţi mai
mici. Tehnica vopsitului, la care se adăuga
şi alte substanţe, aparţinea femeilor.
Medicina populară a folosit rădăcina,
frunzele şi seminţele pentru tratarea
diferitelor boli. Rădăcina se fierbea, iar
decoctul se lua contra gălbinării
(icterului). Decoctul obţinut din fierberea
frunzelor se lua pentru tratarea tusei, în
oftică (tuberculoză) şi pentru pornirea
udului. Rădăcina, pisată cu usturoi se
punea pe pecingine (impetico, tricofiţie).
Rădăcina se pisa şi apoi i se storcea sucul
pe pecingine şi bube dulci (eczemă
infecţioasă la copii) (N. Leon, 1903).
Crăpăturile şi plesniturile de pe tegumente
se ungeau cu smântână în care se
plămădeau rădăcinile pisate. Râia se trata
prin spălarea pielii cu decoctul obţinut din
fierberea rădăcinilor. Rădăcina se pisa, se
fierbea, iar decoctul se lua contra diareei.
Constipaţia se combătea prin decoctul
obţinut din fierberea seminţelor. Medicina
populară veterinară, folosea rădăcina
pentru tratarea animalelor de diaree. Se
usca, se pisa cu sare şi se administra
animalelor. Decoctul rădăcinilor, călduţ,
se administra vacilor când nu lepădau
casa viţelului.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, cu ramificaţii secundare,
răspândite la adâncimi de peste 80 cm.
Tulpină erectă, ramificată, înaltă de 1–2
(3) m. Frunze mari, ovat-lanceolate, cu
marginea uşor ondulată, gust
acrişor-amărui; cele tulpinale inferioare
scurt-peţiolate. Flori verzui, câte 10–16,
într-un glomerul, grupate în racem
paniculiform. Înflorire, VI–VII. Fructe,
nucule triedrice, brune. Facultatea
germinativă, 96–98%. Se păstrează 3–4
ani.
RECOLTARE. Frunzele (Rumicis
patienti folium) se recoltează manual prin
ruperea lor, începând din aprilie – mai.
Producţie, 5–7 t/ha. Se valorifică în stare
proaspătă sau conservată (frunze la
borcan). Frunzele se pot păstra bine 6–8
zile în spaţii bine aerate, la temperatura de
0–1oC, cu o umiditate a aerului ridicată
(90–95%). Rădăcinile (Rumicis patienti
radix) se recoltează toamna, la sfârşitul
vegetaţiei. Se scot din pământ cu
cazmaua. Se spală. Se taie în fragmente şi
se usucă la soare.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin protide, mici cantităţi de grăsimi,
esmodine, acizii oxalic, crizofanic, tartric,
vitamina C, săruri de Ca, K, Fe, Mg.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi
rădăcinile au utilizări în medicina umană.
Proprietăţile plantei: antiscorbutică,
astringentă, antiemetică, depurativă,
digestivă, diuretică, laxativă, purgativă,
remineralizantă, tonică, topică. Previne şi
combate formele scorbutice; produce
local retractarea ţesuturilor prin
precipitarea sau coagularea proteinelor de
suprafaţă; acţiune preventivă sau curativă
în greţuri sau vărsături; activează
procesele de eliminare a toxinelor din
corp pe cale gastro-intestinală, renală sau
prin glandele sudoripare; favorizează
digestia prin excitaţia sucurilor
gastrointestinale; acţionează asupra
epiteliului renal mărind excreţia şi
secreţia de urină; determină evacuarea
conţinutului intestinal; remineralizează
organismul cu elemente chimice; acţiune

de refacere şi de fortificare a activităţii
complexe a organismului slăbit,
imprimându-i rezistenţă vitală. Frunzele
sunt folosite în boli endocrine, erizipel,
abces, afecţiuni hepatice, icter,
insuficienţă hepatică, atonie digestivă,
gastrică, ulcer gastro-duodenal, vărsături,
adenită, blocaj urinar, diabet, diaree,
dizenterie, hemoptizie, hemoragie uterină,
hemoroizi, hernie, leucoree, laringită,
scrofuloză, stafilococie, tuse, tuberculoză,
impetigo. Rădăcinile sunt folosite în
intoxicaţii, reumatism, scorbut, sifilis,
afecţiuni gastrice, afecţiuni ale sângelui,
ulcer cutanat.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOETERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea bolilor menţionate la fitoterapie: a)
consumate ca atare în amestec cu salata.
Se aleg frunze fragede de ştevie şi frunze
de salată, în cantităţi egale. Se taie
mărunt. Se adaugă sare, oţet (eventual de
mere) şi ulei. Se consumă; b) preparate
culinare din frunze (ciorbă, piure,
mâncare scăzută). 2. Pentru tratarea
intoxicaţiilor, afecţiunilor gastrice, şi ale
sângelui, în reumatism, scorbut, sifilis:
decoct, din 1 linguriţă cu vârf rădăcină
uscată şi mărunţită la 250 ml apă. Se
fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească
până la călduţ. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea scorbutului: rădăcina proaspătă se
mănâncă dată prin răzătoare. 4. Pentru
acţiune diuretică, depurativă, laxativă:
infuzie, din 20–30 g frunze la 1 litru de
apă în clocot. Se bea conţinutul a 3 căni
pe zi. Uz extern. 1. Pentru grăbirea
maturării furunculelor, abceselor:
cataplasme, cu frunze fierte şi cu o
cantitate egală de untură. 2. Pentru
tratarea eczemelor, pecinginelor: a)
decoct, din 1 lingură rădăcină mărunţită la
o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 15
minute. Se lasă acoperit 20–30 minute. Se
strecoară. Se pun cataplasme cu
pansament îmbibat în decoct; b) unguent
cu rădăcină pisată. Se aplică de două ori
pe zi.
242
ŞTEVIE DE MUNTE
(Astrantia major L), fam.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, frecventă în
întreaga ţară, prin poienile şi fâneţele
montane şi subalpine; se mai numeşte
cinstea câmpului, cinstea muntelui, faptul
mare, iarbă de orbalţ, iurpăsătoare,
orbalţ de munte, şetvie montană; Germ:
Grosser Sterndolde; Magh: Zápoca; Pol:
Naprasnyea; Rus: Asteranţia krupnaia;
Sârbo-Cr: Patran. Răspândită în Europa
Centrală (montan).
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Ea a fost folosită de medicina
populară salmosiană/zalmoxiană pentru
tratarea oamenilor de orbalţ (erizipel) şi
crăpături ale pielii, iar animalele se tratau
de gălbinare (icter). Pe orbalţ se puneau
frunze verzi şi apoi se lega cu o pânză, iar
cu frunzele uscate se afumau (I. Conea,
1940). Crăpăturile de pe piele se ungeau
cu smântână în care se punea ştevia de
munte uscată şi pisată (I. Morariu, 1937).
Vitele bolnave de gălbinare se tratau cu
rădăcină pisată de ştevie şi plămădită în
apă. Într-un trecut nu prea îndepărtat
această specie figura pe listele plantelor
oficinale. Astăzi, rizomul cunoscut sub
numele de Astrantiae radix et rhizoma,
este folosit în terapeutica veterinară ca
stomahic. Numele Astrantia, vine de la
cuvântul grecesc aster, astron = stea şi
anti, antos = asemănător, cu referire la
involucrul în formă de stea al florilor
acestor plante. Planta a fost prelucrată
pentru Flora României, vol. VI de I.
Grinţescu, 1958.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
oblic, cu resturi fibroase de frunze din anii
precedenţi. Tulpină erectă, neramificată
sau puţin ramificată, înaltă de 30–100 cm.
Frunze bazale lung peţiolate, palmat
partite, cu 3–7 lobi eliptici, sau eliptic
lanceolaţi, cu vârful întreg sau trifidat,
243
mai mult sau mai puţin obtuz sau ascuţit,
pe margini dublu incizii seraţi, cu dinţii
ascuţiţi; lobul media cuneiform, liber până
la bază, cei laterali concrescuţi pe 1/3–½
din lungimea lor. Flori poligame, în
umbelulele laterale predominând cele
mascule; cele hermafrodite scurt
pedicelate. Înflorire, VI–VIII. Fruct
alungit. Semifructe de 3–6 ori mai lungi
decât late, cu câte 5 coste formate din
vezicule solziforme.
RECOLTARE. Frunzele plantei
(Astrantiae folium) se recoltează şi se
folosesc proaspete sau se usucă la umbră,
de preferat în podul caselor acoperite cu
tablă. Rizomul şi rădăcinile plantei
(Astrantia rhizoma et radix) se recoltează
prin august – septembrie. Se scoate din
pământ, se spală, se fragmentează sau se
despică şi se usucă la umbră, în strat
subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie frunzelor proprietăţi
antiseptice şi cicatrizante, iar rizomul are
proprietăţi purgative. Se apreciază că
principiile active din frunze au
proprietatea de a împiedica dezvoltarea
microorganismelor şi distrugerea
germenilor care se găsesc pe tegumente;
stimulează procesul de epitelizare şi
cicatrizare a rănilor, iar cele din rizom
grăbeşte peristaltismul intestinal,
favorizând sau provocând eliminarea
scaunului normal şi eliminarea de scaune
moi. Folosite empiric pentru tratarea de
erizipel şi crăpături ale pielii, iar intern ca
purgativă în constipaţie.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea constipaţiei: decoct, din o
linguriţă pulbere rizom sau rizom uscat şi
mărunţit la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 4–5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi, după nevoie.
Uz extern. 1. Pentru tratarea de erizipel:
cataplasme, cu frunze proaspete. 2. Pentru
tratarea crăpăturilor tegumentare: alifie,
din frunze uscate şi pisate amestecate în
smântână sau lanolină. Se lasă 3–4 zile
după pregătire şi apoi se unge local până
se trece. Atenţie! Reţetele nu au fost
verificate.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Empiric, pentru tratarea icterului:
extracţie apoasă, din rădăcină pisată şi
plămădită în apă. Se administrează vitelor
prin breuvaj bucal.
ŞTIR (Amaranthus
graecizanus L. syn A. angustifolius Lam),
fam. Amaranthaceae. Plantă erbacee,
anuală, terofită, întâlnită prin vii,
pârloage, ogoare nisipoase, pe lângă
ziduri, margini de drumuri, lângă case,
dărâmături cu moloz; se mai numeşte
moţul-curcanului, nasul-curcanului, ştir
mic, ştir roşu, ştir porcesc; Germ:
Ziegeuner Fuchsschwanz; Magh: Cigány
disznoparéj; Pol: Szarlat kovio tmilosci,
Sminda; Rus: Sciriţa jminda; Sârbo-Cr:
Trador. Răspândit în Europa (regiunea
mediteraneană).
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Dacii îi numeau stirela, ştirel.
Ei îl foloseau ca plantă alimentară.
Dinspre medicina salmosiană/zalmoxiană,
se ştie că seminţele de ştir se măcinau şi
se consumau pentru combaterea teniei (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). În Etiopia a
fost cultivat pentru seminţe care se
măcinau şi din care rezulta făina de pâine

numită pâine de mazăre. În Grecia antică
a fost folosită ca plantă alimentară.
Menţionat în Italia în anul 1551 (ierbarul
Aldrorandi), şi apoi şi în alte ţări. La noi
în ţară, cea mai veche menţionare o face
Schur, în anul 1853, după care apare în
toate florele din toate provinciile
româneşti cu excepţia Maramureşului şi
Bucovinei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la 70
cm, glabră sau crispat-păroasă în partea
superioară. Frunze ovate sau romboidale,
eliptice, lung-peţiolate, verzui sau de
roşcat-murdar. Flori trimere, cele mascule
cu lacinii perigonale ovat-lanceolate, iar
cele femele cu lacinii eliptice până la
alungit-lanceolate, grupate în dicazii
glomerate la subsuoara frunzelor, iar
acestea într-o inflorescenţă spiciformă.
Înflorire, VII–IX. Fruct, capsulă
elipsoidal-globuloasă. Sămânţa cu
marginea carenată.
RECOLTARE. Părţile aeriene fragede
ale plantei sunt recoltate pentru
alimentaţie. Seminţele (Amaranthusae
semen) se recoltează la maturitate. Se ţin
în încăperi uscate, în pungi sau săculeţ
textil.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
tinere şi fragede ale plantei au proprietăţi
mineralizatoare şi diuretice. Asigură
mineralizarea organismului. Acţionează
asupra epiteliului renal şi măreşte excreţia
şui secreţia de urină. Seminţele conţin
principii tenifuge, provoacă eliminarea
teniei.
MEDICINĂ UMANĂ.
244
FITOTERAPIE. Uz intern.1. Pentru
mineralizarea organismului şi boli renale:
decoct, din părţile aeriene tinere
proaspete. Se fierbe 20–30 minute. Se lasă
să se răcească până la călduţ. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 3 căni pe zi
(dimineaţa, prânz, seara). 2. Pentru
combaterea teniei: pulbere sămânţă, se ia
câte o lingură pe stomacul gol.
ŞTIR ROŞU (Amaranthus
paniculathus L), fam. Amaranthaceae.
Plantă erbacee, anuală, terofită, cultivată
prin grădini ca plantă ornamentală şi
alimentară; se mai numeşte bojor,
bojoroaică, bujor, coada-vulpii,
gâţa-turcului, mucul-curcanului, ştir de
grădină, ştir roşu de grădină; Germ:
Rispiger Fuchsschwanz; Magh: Bugás
disznóparéj; Pol: Scyryca horodova; Rus:
Şciriţa metelciataia. Răspândit ca plantă
ornamentală în zona caldă şi temperată
din ambele emisfere ale globului terestru.
ISTORIC. Originea plantei nu este cu
siguranţă cunoscută. Se cultivă de multă
vreme ca plantă ornamentală şi
alimentară, prin grădinile ţărăneşti.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, profundă. Tulpini roşii, înalte
de 20–80 (100) cm, în partea superioară
tufoase. Frunze rombice, ovate, peţiolate,
roşii. Flori roşii-purpurii, verzi sau
galbene, după soi, unele aşezate
aglomerat, în axa frunzelor dinspre vârf,
altele în spice reunite în panicule
ramificate, erecte. Înflorire, VII–VIII.
245
RECOLTARE. Lăstarii tineri,
încărcaţi cu frunze şi fără seminţe se
culeg şi se folosesc în scop alimentar şi
medicinal.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Plantele tinere
posedă proprietăţi mineralizatoare şi
diuretice. Asigură o bună aprovizionare a
organismului cu substanţe şi elemente
chimice. Acţionează asupra epiteliului
renal mărind excreţia şi secreţia de urină.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
mineralizarea organismului şi tratarea
bolilor renale: a) decoct, din părţile
aeriene ale plantei. Se fierb 20–30 minute.
Se lasă să se răcească până la călduţ. Se
bea conţinutul a 3 căni pe zi (dimineaţa,
prânz, seara). b) ciorbă de ştir roşu, care
se culege, se spală, se taie mărunt, se
adaugă o ceapă tăiată mărunt. Se fierbe
până când se striveşte uşor. Se acreşte cu
bulion de zarzăre sau zeamă de lămâie. Se
consumă cu pâine.
ŞTIR SĂLBATIC
(Amaranthus retroflexus L), fam.
Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, monocarpică, întâlnită ca
buruiană în grădini, pe ogoare, culturi
prăşitoare, pârloage, pe lângă garduri,
ziduri, dărâmături şi moloz, în lungul
drumurilor şi căilor ferate, din regiunile
joase până la 700 m altitudine; se mai
numeşte chir, ştir alb, ştir de porci, ştir
porcesc, ştir verde, ştivită, ştivită
porcească, ştivită sălbatică; Germ:
Rauhhaariger Fuchsschwanz; Magh:
Dudvás disznóparéj; Rus: Sciriţa
zaprokinutaia; Ucr: Şeer. Răspândit în
America de Nord.
ISTORIC. Originară din America de
Nord. A fost introdusă în Europa în anul
1750 de către Linné care a cultivat-o la
Upsala. Apoi s-a răspândit în Europa
Centrală şi de Sud, Asia Mică, Caucaz,
până în Siberia, Africa de Nord şi Africa
de Sud. În ţara noastră a fost menţionată
prima dată în Transilvania, de către
Baumgarten, în anul 1816; apoi în
Moldova de către Czihák, în anul 1835.
De aici înainte se află în toate enumerările
floristice, ca buruiană frecventă, ruderală
şi segetală (I. Morariu, Flora RPR, vol. I,
1952).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la
100 cm, des- şi fin-păroasă, mai ales în
partea superioară, verde, uneori roşcată.
Frunze rombic-ovate, lung-peţiolate, pe
faţa inferioară cu nervaţiuni proeminente,
verzi-pal şi fin-păroase. Flori grupate
spiciform; lacinii perigonale femele
linear-cuneate sau spatulate,
alb-membranoase. Înflorire, VII–IX.
Fruct, capsulă elipsoidală comprimată
dehiscentă. Sămânţă mică (1 mm)
lenticulară.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Amaranthuee retrofloxi herbe) se
recoltează în lunile iunie-august. Se
folosesc proaspete sau se usucă la umbră,
de preferat în podul caselor acoperite cu
tablă. Uscarea artificială la 40oC.
Rădăcinile (Amaranthus retrofloxi radix)
se recoltează din iulie până în septembrie.
Se folosesc proaspete sau se usucă la
umbră. Seminţele se recoltează în august-
septembrie.
COMPOZIEŢIE CHIMICĂ. Conţine
glucide, aminoacizi, vitamina C, săruri
minerale şi substanţe afrodiziace.

PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Acţionează
antifungic, antimenoragic, afrodiziac.
Serveşte în medicina tradiţională a satelor
pentru tratarea candidozei menoragirie şi
a impotenţei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de candidoză, menoragiei şi
impotenţă: a) decoct, din o lingură
rădăcină mărunţită la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se
lasă să se răcească până la călduţ. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi,
una de dimineaţă şi alta spre seară; b)
infuzie, din 2 linguri frunze mărunţite
peste care se toarnă apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2-3 căni pe zi; c) infuzie, din
2 linguri de seminţe la o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 20 minute.
Se bea conţinutul a 2-3 căni pe zi.
ŞTIR VERDE
(Amaranthus lividus L), fam.
Amaranthaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, cosmopolită, întâlnită prin
grădini, pe lângă ziduri, pe locuri gunoite,
pe moloz, pe marginea străzilor şi pe
terenuri necultivate, prin sate şi oraşe,
prin vii, din silvostepă până în etajul
gorunului; se mai numeşte moţul
curcanului, ştir, ştir mic, ştir prost,
ştirişor; Germ: Grüner Fuchsschwanz;
Magh: Zöld disznoparéj; Rus: Şciriţa
sinevataia. Răspândit pe tot Globul.
ISTORIC. Străveche plantă de cultură
în Europa, folosită odinioară, în unele
părţi şi astăzi ca legumă. A fost cultivată
şi de daci. Pe lângă utilizarea în
alimentaţie ea a servit şi ca plantă
medicinală având proprietăţi calmante şi
emoliente. Cu mult timp în urmă era
plantă oficinală.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpină erectă până la repentă,
glabră, lungă până la 90 cm,
246
verzuie-albicioasă sau roşcată. Frunze
rombice până la oval-rotunde, pe faţa
superioară cu pete negre sau albicioase,
lung-peţiolate. Flori mici, trimere, cu
lacinii perigonale liniare până la
alungit-spatulate, grupate în glomerule,
unele dispuse într-un spic terminal
nefoliat, altele la subsuoara frunzelor.
Înflorire, VII–IX. Fruct, capsulă. Sămânţă
lenticulară (1–1,2 mm).
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Amaranthuse herba) se recoltează
şi se folosesc proaspete. În scopuri
medicinale pentru sezonul rece, se poate
usca.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
vitamina C, săruri minerale, aminoacizi,
glucide etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi calmante şi
emoliente. Asigură organismului o linişte
generală; înmoaie pielea, o face mai
rezistentă şi împiedică acţiunea produşilor
iritanţi asupra ei. Folosită în nervozitate şi
crăpături ale pielii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea stărilor nervoase: decoct,
din planta proaspătă. Se fierbe 10 minute
la foc domol. Se lasă să se răcească până
la călduţ. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. Uz extern. Pentru tratarea
crăpăturilor de pe piele: cataplasme, cu
frunze proaspete aplicate local sau cu
frunze opărite şi aplicate local.