146

A
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
superficiale, foarte dese, întreţesute ca o
AFIN (Vaccinium pâslă, în general lipsite de peri
myrtillus L), fam. Ericaceae. Arbust absorbanţi, răspândite pe o rază de 50–80
repent indigen, nanofanerofit, chamefit, cm. Tulpini foarte ramificate, înalte până
geoelement circumpolar-boreal, înalt de la 50 cm. Lujeri verzi, glabrii, geniculaţi,
cel mult 50 cm, spontan, în unele ţări este cu muchii ascuţite. Mugurii alterni, mici,
cultivat; se mai numeşte: afen, afenéle, turtiţi, alipiţi de lujeri. Frunze glabre, de
afin de munte, afin negru, afine negre, culoare verde deschis, foarte scurt
afinele, afinghi, asine, coacăză, cucuzie, peţiolate, rotund ovate, până la eliptice,
pomişoare; Engl: Bilberry, Whortleberry; acuminate, fin-serate pe margine, caduce.
Franc: Airelle myrtille; Germ: Afin, Flori palid-roze, solitare, hermafrodite,
Heidelbeere; Magh: Afonya, Áffonya, pendente, cu caliciul gamosepal, corola
Havasi megy; Pol: Afyny, Boronka; Rus: globulosurceolată cu 5 lobi scurţi, roz-
Cernika; Ucr: Afeni. verzui; androceul este format din 10
ISTORIC. Cunoscut încă din stamine, cu antere brune gălbui,
Antichitate. Fructele lui erau folosite ca pintenate. Înflorire, V–VI. Fructe bace
aliment şi medicament. I se cunoşteau sferice, negre albăstrui, brune, cu
bine proprietăţile antidiareeice. diametru de 6–10 mm, zemoase, gust
Dioscoride (secolul I dHr), medic în dulce-acrişor, aromă slabă, comestibile,
armata romană, îl recomanda contra maturitatea de consum VII–VIII. Suc
dizenteriei. Poposind pe pământul Daciei roşu închis, pătează.
şi ocupându-se de plante ca remedii
terapeutice naturale, el face investigaţii
teritoriale şi asupra acestei specii. Din
timpuri străvechi ţărăncile din România
făceau turtă din făină cu afine şi le
dădeau celor bolnavi de diaree. Împotriva
unor afecţiuni catarale s-a folosit, şi se
foloseşte încă, băutul zilnic a unui
păhărel de afinată obţinută prin
macerarea a 100 g afine într-un litru de
ţuică de 25–30o. De mult, dar şi astăzi, în
Oltenia acest extract hidro-alcoolic este
folosit în afecţiuni hepatice. Ulterior, mai
ales în timpurile moderne, în frunzele şi
fructele de afin au fost descoperite
substanţe chimice de sinteză cu influenţă
benefică asupra sănătăţii. Fructele şi
frunzele plantei sunt folosite pe scară
largă în alimentaţie, industria alimentară
şi farmaceutică. În SUA şi Canada se
cultivă de mult timp.
147
Afin (Vaccinium myrtillus L)
RECOLTARE. De la arbust se
recoltează frunzele (Myrtilli folium)
pentru scopuri medicinale şi fructele
(Myrtilli fructus) pentru scopuri
alimentare, industriale, medicinale. Din
flora spontană frunzele se culeg cu mâna
de la sfârşitul lunii iulie până în
septembrie. Cu un briceag, cosor sau
seceră se taie ramurile după ce au fost
recoltate fructele şi se pun în coşuri fără a
le presa. Se usucă împreună cu ramurile
în locuri umbrite, bine aerisite. Frunzele
se usucă în câteva zile. Cele lovite se
înnegresc. Ramurile îşi păstrează încă
flexibilitatea. Pentru desprinderea
frunzelor, ramurile se bat de un suport
sau se strujesc. Această operaţiune se face
înainte ca ramurile să se usuce complet.
Frunzele obţinute se vântură. Uscarea
artificială, la 35–40oC. Proporţia
frunzelor faţă de ramurile îndepărtate
este de circa 50%. Din 3–4 kg frunze
proaspete se obţine 1 kg produs uscat.
Produsul nu trebuie să conţină frunze
brunificate, resturi de rămurele sau alte
impurităţi. Se păstrează în saci de pânză.
Pentru tratamentul gematerapic, se
folosesc mlădiţe proaspete, fără a fi
uscate. Imediat după recoltare se
procedează la extragerea principiilor
active prin macerare glicero-hidro-
alcoolică. Fructele din flora spontană se
recoltează cu mâna sau pieptenele
(confecţionat pentru acest scop). Când se
foloseşte pieptenele fructele sunt
amestecate cu frunze. Înlăturarea lor se
face prin lăsarea fructelor să alunece pe o
masă de scândură umezită şi înclinată la
20–30o. Frunzele se lipesc de suprafaţa
mesei, iar fructele ajung la bază. Fructele
obţinute dacă mai au încă impurităţi se
trec într-un vas cu apă. Datorită densităţii
diferite, fructele cad la fund, iar
impurităţile (frunze, resturi de ramuri) se
ridică la suprafaţa apei. Impurităţile se
adună cu o sită, apoi fructele se strecoară
şi se întind la soare pentru zvântare.
Operaţiunea trebuie să se desfăşoare
repede, pentru a împiedica substanţele
active să se dizolve în apă. Uscarea
naturală se face în strat subţire pe rame
cu plasă de sârmă galvanizată, în
încăperi aerate şi bine încălzite, de
preferat lângă cuptoare, plite. Uscarea
artificială, la 60–70 oC. Sunt considerate
uscate când produc sunet de vânturare,
iar strânse în mână au consistenţa
stafidelor. După uscare se lasă 2–3 zile ca
prin absorbirea umidităţii din atmosferă
să ajungă la umiditatea caracteristică.
Din 7–8 kg fructe proaspete se obţine 1
kg produs uscat. Se păstrează în locuri
uscate. La umiditate mucegăiesc.
Umiditatea maximă de conservare este de
20%. Fructele uscate sunt uşor atacate de
dăunători. Dacă se constată creşterea
umidităţii şi atacul dăunătorilor, fructele
se scot la aer, se sitează şi se ţin 60 de
minute la o temperatură de 50 oC. Dacă
nu există această posibilitate, fructele se
întind în strat subţire şi se ţin câteva ore
la un soare puternic.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
de la afinul spontan (V. myrtillus) conţin
tanini (circa 10%), arbutină,
hidrochinonă, mirtilină, ericolină,
neomirtilină. Fructele conţin tanini (6–
15%), zaharuri, pectine, ß-caroten,
vitamina C, vitamine din complexul B,
mirtilina a şi b, acizii citric, malic,
oxalic, lactic, chinic, săruri minerale.
Compoziţia chimică a soiurilor cultivate
este mai bogată. Frunzele şi lăstarii
conţin tianină, riboflavină, vaccinină,
arbutină, ericolină, acizii chininic,
miristic, palmitic, alcoolii cerilic,
miricilic, tanin catehic, mucilagii, săruri
minerale etc. Fructele conţin substanţă
uscată (14–18%), zaharuri (7–13%),
zaharoză (1–2%), cenuşă (0,45–0,50%),
148
proteine (0,8–1,2%), acid malic (0,80–
1,15%), substanţe pectice (0,350–
0,490%), taninuri (0,300–0,430%),
vitamina C (12–20 mg%), vitamina A
(280 UI), vitamina PP (0,2 mg%),
vitamina B1 (0,02 mg%), vitamina B2
(0,02 mg%), vitamina E şi săruri
minerale constând din K (50 mg%), Ca
(10 mg%), P (8 mg%), S (8 mg%), Mg (6
mg%), Cl (5 mg%), Mn (3 mg%), Fe (1
mg%) (M. Botez, Gh. Bădescu, A. Bota,
1984).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi
fructele au importanţă terapeutică în
medicina umană şi veterinară. Frunzele
conţin principii active cu rol
bacteriostatic, hipoglicemiant, astringent.
Acţiunea hipoglicemiantă este asigurată
de neomirtilină care este o glicozidă a
acidului galic. Recomandate în tratarea
diareei, enteritei, enterocolitei, diabetului,
infecţiilor urinare, uremiei, gutei,
reumatismului. Fructele conţin principii
active cu rol antiinflamator, antiseptic
intestinal, antidiareeic, antihelmintic,
antiseptic urinar, diuretic, adjuvant în
tratamentul de bază al diabetului, fără
eficacitate în diabetul juvenil; la nivelul
mucoasei bucale are acţiune astringentă
şi dezinfectată; asupra aparatului
cardiovascular asigură reglarea
cardiovasculară, protejează pereţii vaselor
sanguine împotriva radiaţiilor; asupra
vaselor din cord acţionează uşor fiind
coronaro-dilatatoare; stimulează vederea
prin regenerarea purpurii retiniene
(rodopsina) şi sensibilizează celulele
fotoreceptoare. Recomandate intern
pentru tratarea de enterocolite de
fermentaţie, enterocolite de putrefacţie,
diaree, diabet, infecţii urinare,
arteroscleroză cerebrală, tulburări de
circulaţie encefalică, hipertensiune
arterială, coronarite, schele după infarct,
maladii vasculare ale diabeticilor,
tulburări vasculare de senescenţă, arterite
ale membrelor inferioare. Extern, fructele
sunt folosite în faringite, stomatite, afte,
muget (micoză), eczeme, răni
sângerânde. Taninurile din fructe opresc
fermentaţia sau putrefacţia la nivelul
traiectului gastrointestinal prin
aglutinarea bacteriilor ce compun flora
microbiană; ele coagulează plăgile
sanguinolente şi diminuează secreţia.
Flavonoidele au importante şi variate
proprietăţi fiziologice. Antocianozidele
înlesnesc reglarea cardiovasculară
protejând pereţii vasculari, măresc
diureza prin intensificarea activităţii
nefronilor renali, intensifică activitatea
de regenerare a rodopsinei (purpurul
retinian) cu efect direct de sensibilizare a
fotoreceptorilor analizatorului vizual.
Mirtilina din fructe are o deosebită
afinitate faţă de bacterii, pătrunde în
corpul lor şi le afectează vitalitatea.
Componentele antocianice din fructele
ingerate pătrund în mucoasa intestinală şi
formează o peliculă protectoare, de
culoare gri-neagră care diminuează
secreţia, diminuează inflamaţia locală şi
elimină toţi factorii de stres mecanic
(Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula
Stănescu, 1986). Glicozidele
delfinidolului, mirtilina şi neomirtilina,
au acţiune hipoglicemiantă. Ele
acţionează asupra celulelor ß din insulele
Langerhans ale pancreasului
determinându-le o uşoară hipergeneză
insulinică cu efecte de reducere a
glicemiei din sânge. Mirtilina izolată din
fructele de afin poate fi folosită pe cale
bucală în tratamentul diabetului.
Supradozarea ei nu produce crize
hipoglicemice, chiar dacă este asociată cu
insulina. Mirtilina poate să înlocuiască
insulina în formele uşoare de diabet sau
se poate asocia cu insulina în cazuri mai
grave. Un complex de trei factori:
astringent, antiseptic, absorbitiv din
fructe intervine curativ în tratamentul
dispepticilor. Prof. univ. dr. Roman
Morar, de la Universitatea de Ştiinţe
Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-
Napoca a produs, după ample studii,
medicamentul numit Eridiarom, pentru a
combate diareea la viţei, cu rezultate
excepţionale. Datorită eficienţei lui, a fost
autorizat şi pentru medicina umană.
Folosit de pacienţii cu probleme diareice
149
s-a constatat că cei care sufereau de
diabet le-a scăzut glicemia. Mai mult, cei
care aveau retinopatie diabetică şi-au
îmbunătăţit vederea. Bazat pe aceste
semnale venite de la bolnavi, a creat
Diavitul, medicament obţinut din fructe
de afin (Vaccinum myrtillus) şi fructe de
cătină (Hippophaë rhamnoides).
Medicamentul are menirea de a reface
celulele  din insulele Langherhans
pancreatice, redă funcţionalitatea
pancreasului cu secreţie de insulină,
reface elasticitatea capilară şi
normalizează tensiunea arterială, dispar
durerile musculare, intervine benefic în
retinopatia diabetică, dispare constipaţia,
într-un cuvânt rezolvă simptomatologia
diabetului. Medicamentul nu este eficace
la persoanele obeze, la alcoolici şi la
oamenii stresaţi. Diavitul, reprezintă o
mare descoperire.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea diareei, enteritei, enterocolitei,
diabetului, infecţiilor urinare, uremiei,
gutei, reumatismului: infuzie, din 1
linguriţă frunze uscate mărunţite sau
pulbere de frunze, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 20–30 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea enterocolitei, oxiurazei,
diabetului, infecţiilor urinare,
hemoroizilor: a) cură de fructe (afine), în
cantitate de 300–500 g zilnic sau 100 g
uscate; b) decoct, din 1 linguriţă afine
uscate la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la
răcit 15 minute. Se bea conţinutul a 2
căni pe zi; c) macerat la rece, din o
linguriţă afine uscate la o cană (200 ml)
cu apă. Se lasă 8 ore. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi. 3. Pentru tratarea de enterite
catarale: vin de afine, câte o jumătate de
pahar, de trei ori pe zi (dimineaţa, prânz,
seara) după ce se serveşte masa. 4. Pentru
tratarea diareei: a) tinctură, pregătită
dintr-o cană de afine zdrobite peste care
se toarnă 4 căni alcool diluat. Se lasă 10–
14 zile la macerat, timp în care sticla se
scutură de 2–3 ori pe zi. Se strecoară în
sticle închise la culoare şi astupate cu
dop. Se bea câte un păhăruţ înainte de
mese; b) fructe uscate şi măcinate, se ia
câte un vârf de cuţit din 2 în 2 ore; c)
decoct, din 2 linguri fructe uscate sau
proaspete la 100 ml de apă. Se fierbe 3
minute la foc domol. Se lasă 15–20
minute să se răcească. Se ia o lingură şi
apoi se mănâncă 150–200 g brânză de
vacă. 5. Pentru tratarea oxiurazei: a)
infuzie, din 2 linguriţe frunze uscate,
peste care se toarnă 100 ml apă în clocot.
Se lasă acoperită 20–30 minute. Se
strecoară. Se bea călduţ, fracţionat în trei
prize, în decursul unei zile; b) macerat, 1
linguriţă şi jumătate fructe zdrobite la
400 ml apă rece. Se lasă la temperatura
camerei timp de 8 ore. Se bea în cursul
unei zile, în trei prize (dimineaţa, prânz,
seara). 6. Pentru tratarea diabetului:
infuzie, din 1 linguriţă frunze peste care
se toarnă o cană cu apă în clocot (250
ml). Se lasă acoperită 20 de minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi timp de 40 zile. Se face pauză 14 zile,
după care cura se repetă. 7. Pentru
presbiţie: a) infuzie, din 1 linguriţă
frunze, peste care se toarnă o cană cu apă
în clocot (200 ml). Se lasă acoperită 20
minute, Se strecoară. Se bea conţinutul a
3 căni pe zi; b) decoct, din 1 lingură
fructe zdrobite la o cană de apă (250 ml).
Se fierbe 2–3 minute. Se lasă acoperit 15
minute. Se bea în cursul unei zile. 8.
Pentru tratarea dispepsiei la sugari:
decoct, din 5 g fructe pulverizate la 100
ml apă. Se fierbe 3 minute. Se lasă 15–20
minute să se răcească. Se administrează
fără a se filtra, în doze de 150–200 g/kg
greutate corporală.
Gemoterapie . 1. Pentru tratarea
colibacilozelor intestinale, enteritelor
infantile, afecţiunilor cutanale,
stomatitelor ulcero-membranoase,
eczemei anale, tulburărilor de vedere
(diminuarea acuităţii vizuale şi miopie
crescută), cuperoză, disfuncţii ale
ţesutului conjunctiv cutanat, piele uscată,
îmbătrânită şi flască, distireză, faze
neoplasmatice şi celulare, gută: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
150
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus).
Mlădiţele au organotropism direct asupra
intestinului, aparatului urinar, sistemului
vascular, ţesutului retinian al ochilor,
metabolismului glucidic şi purinic. Din
maceratul obţinut se iau 40-50 picături,
de 2-3 ori pe zi, în puţină apă, înainte de
mesele principale. 2. Pentru disbioze
intestinale, meteorism şi fermentaţie
intestinală: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus) în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH de
muguri proaspeţi de nuc (Juglans regia).
Se iau 50-70 picături, o dată pe zi, în
puţină apă, înainte de masă. 3. Pentru
tratarea de diaree şi dizenterie: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus)
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, obţinut din muguri
proaspeţi de nuc (Juglans regia) şi
merişor de munte (Vaccinium vitis
idaea). Se iau 50-70 picături pe zi în
administrare unică, în puţină apă, înainte
de masă. 4. Pentru tratarea disbiozelor
intestinale: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus) în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic obţinut
din mlădiţe proaspete de merişor de
munte (Vaccinium vitis idaea). Se iau 50-
70 picături o dată pe zi, înainte de masă.
5. Pentru tratarea de colite: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus)
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic obţinut din mlădiţele proaspete
de merişor de munte (Vaccinium vitis
idaea). Se iau 50-70 picături o dată pe
zoi, în puţină apă, înainte de masă. 6.
Pentru tratarea cistitei colibacilare:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţe proaspete de afin (Vaccinium
myrtillus), în asociere cu maceratul
obţinut din muguri proaspeţi de iarbă
neagră (Calluna vulgaris) şi din mlădiţe
proaspete de merişor de munte
(Vaccinium vitis idaea). Se iau 50-70
picături o dată pe zi, înainte de masă. 7.
Pentru tratarea ulcerului gastric şi
duodenal, stomatitelor, gingivitelor,
aftozei bucale: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus), în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din muguri proaspeţi de anin
negru (Alnus glutinosa). Se iau 50-70
picături o dată pe zi, în puţină apă,
înainte de masă. 8. Pentru tratarea
diabetului zaharat tip II, exces de uree,
hiperuricemie, ulceraţii diabetice,
retinopatie diabetică: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus)
în asociere cu maceratul
glicero−hidro−alcoolic 1 DH mugurilor
proaspeţi de dud negru (Morus nigra).
Se iau 50-70 picături o dată pe zi, în
puţină apă, înainte de masă. 9. Pentru
tratarea diminuării acuităţii vizuale
(hemeralopie, hemianapsie, nictalopie,
miopie crescută: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus), în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din mugurii proaspeţi de coacăz
negru (Ribes nigrum). Se iau 50-70
picături o dată pe zi, în puţină apă,
înainte de masă cu 15 minute. 10. Pentru
tratarea microarteropatiilor, stărilor de
fragilitate capilară şi permeabilitate
capilară alterată: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus) în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din muguri proaspeţi de castan
sălbatic (Aesculus hippocastanum). Se
iau 50-70 picături o dată pe zi, în puţină
apă, cu 15 minute înaintea de masă. 11.
Pentru tratarea de degenerare retiniană
periferică, retinopatie albă: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus),
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH obţinut din muguri
proaspeţi de frasin (Fracsinus excelsior).
Se administrează o dată pe zi 50-70
picături în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 12. Pentru tratarea
stazei venoase şi insuficienţei venoase a
membrelor inferioare: macerat glicero-
151
hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus),
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic obţinut din muguri proaspeţi de
castan sălbatic (Aesculus
hippocastanum) şi cu cel al mugurilor
proaspeţi de castan comestibil
(Castanea sativa). Se iau 50-70 picături o
dată pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 13. Pentru tratarea
excesului de uree: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
afin (Vaccinium myrtillus), în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din mugurii proaspeţi de fag
(Fagus sylvatica) şi cu seva (limfa) de
mesteacăn (Betula pendula). Se iau 50-
70 picături o dată pe zi, în puţină apă, cu
15 minute înainte de masă. 14. Pentru
tratarea de enurezis nocturn (pierdere
involuntară a urinii în timpul nopţii):
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţe proaspete de afin (Vaccinium
myrtillus) în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH obţinut din
mugurii proaspeţi de gorun (Quercus
pedunculata). Se iau 50-70 picături o
dată pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 15. Pentru tratarea de
acnee cu piele grasă şi pustuloasă:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţe proaspete de afin (Vaccinium
myrtillus), în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH obţinut din
mugurii proaspeţi de ulm (Ulmus laevis).
Se iau 50-70 picături o dată pe zi, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de masă.
16. Pentru tratarea de trombofilie şi stări
de hiperagregare plachetară: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus),
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH obţinut din muguri
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea)
şi cu cel obţinut din muguri proaspeţi de
migdal (Prunus amygdalus). Se iau 50-
70 picături o dată pe zi, în puţină apă,
înainte cu 15 minute de masă (F. Piterà,
2000). Pentru majoritatea bolilor
menţionate, HOFIGAL prescrie preparate
în doză de 1,5 ml, de 2-3 ori pe zi cu 15
minute înainte de mesele principale, cu
recomandarea evitării administrării
prelungite pentru preîntâmpinarea
efectelor secundare la subiecţii sensibili
(anemie, icter). Uz extern. 1. Pentru
tratarea de faringite, stomatite, afte:
infuzie, din 2 linguriţe afine uscate
zdrobite, peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită
20–30 minute. Se strecoară. Se face
gargară de mai multe ori pe zi, din care
una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea
eczemelor, rănilor sângerânde: decoct,
din 1 linguriţă fructe uscate la o cană
(200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se lasă la răcit 15–20 minute. Se
strecoară. Se aplică cataplasme pe locul
afectat, folosindu-se un pansament steril.
3. Pentru tratarea hemoroizilor,
tratamentul intern se completează cu
spălături locale sau comprese, folosindu-
se decoctul obţinut din fructe uscate sau
macerate la rece.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea diareei,
gastroenteritei, afecţiunilor renale, cistite:
a) infuzie, din 3 g (1 lingură) frunze
uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 3 g (1
lingură) frunze uscate la 100 ml apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal; c) macerarea la rece
a fructelor uscate, 3 g la 100 ml apă. Se
lasă 10 ore la temperatura camerei; se
obţine un lichid negru-violaceu. Se
strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal. Dozele de tratament: animale mari
(cabaline, taurine), 20–50–100 g;
animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 5–10–15 g; animale mici
(pisici, câini, păsări), 1–3–5 g.
Tratamentul se aplică de 2–3 ori pe zi
până când are loc vindecarea.
152
AFIN VÂNĂT
(Vaccinium uliginosum L), fam
Grossulariaceae, sfam. Vaccinioideae.
Arbust indigen, înalt de 20–80 cm,
chamefit, oligotrof, circumpolar boreal
(arctic-alpin), spontan. Se mai numeşte
afin, afin de mlaştină. Întâlnit la
altitudini foarte mari, în regiunea alpină
şi subalpină, prin tinoave, păduri,
tufărişuri, pajişti, pe soluri sărace.
Răspândit în Europa boreală, Asia şi
America de Nord.
ISTORIC. Frunzele au fost folosite
sporadic din cele mai vechi timpuri de
către localnici pentru tratarea de diaree.
Fructele sunt puţin apreciate, consumate
în cantităţi mai mari produc efecte
narcotice.
DESCRIEREA SPECIEI. Arbustul
are rizom lung, târâtor. Ramuri subţiri,
rotunde, brune-cenuşii, glabre. Frunze
obovate până la eliptice, obtuze, rigide,
cu marginea întreagă, nervaţiuni
proeminente şi reticulate, pe faţa
superioară glauce, verzi şi nelucitoare, iar
pe faţa inferioară albăstrui, foarte scurt
peţiolate. Flori grupate câte 2–4, aproape
sesile, cu caliciu persistent, abia ½ din
lungimea corolei; corolă urceolată, albă
sau roz; androceu din 8–10 stamine cu
filamente şi antere galbene, lungi,
bifurcate şi cu pinteni, cu polen alb.
Înflorire, V–VII. Fruct bacă,
neagră-albăstruie, brumată, zemoasă, cu
suc roz-deschis, ce nu pătează. Seminţe
semilunare brune-deschis.
Afin vânăt (Vaccinium uliginosum L)
RECOLTARE. Frunzele
(Uliginosum folium) se recoltează în luna
august. Uscarea se face la umbră, în strat
subţire, de preferat în poduri acoperite cu
tablă.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Fructele
conţin 0,94% zaharoză, 2–2,78%
glucoză, 3,4% fructoză şi alte substanţe
nepuse în evidenţă care au rol narcotic.
Frunzele nu sunt studiate din punct de
vedere chimic.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele au
principii active antidiareeice şi
antidiabetice. Ai fost folosite în trecut
pentru tratarea de diaree. Se pare că au
un uşor efect narcotic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Pentru tratarea de
diaree: decoct, din o linguriţă frunze
uscate, la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 3 minute. Se lasă la răcit. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi.
AGLICĂ (Filipendula
vulgaris Moench), fam. Rosaceae. Plantă
erbacee, perenă, cu organele vegetative
hibernante pe pământ sau în pământ la
mică adâncime (hemicriptofită); se mai
numeşte aglici, agrice, balabon, barba-
caprei, cârtiţe, coada-mielului, feregea
albă, ferigea albă, floarea-soarelui de
câmp, iarba-cuforilor, iarbă neagră,
iglice, mărgăritar, mărcuţele, smeoaie,
taulă, teişor, tetrici albe, turtiţă albă;
Bulg: Aglika; Engl: Dropwort; Germ:
Knolliger Spierstrauch, Roter Steinbrech,
Schafblume, Schäfblemche, Knolliges
Mädesüß, Wiesenkbönigin, Gelbe Blume,
Essigblume, Hirse, Hirsch, Hirseblume,
Langstielige Möschenhirse, Vögelhirse,
Vegelhirsch; Magh: Gyalo-görödgborda,
153
Koloncos legyezöfü, Koloncos bajnóc,
Varjú mogyoró, Varjú mogyorófü; Rus:
Labaznik; Sârbo-cr: Jaglika; Turc:
Aglek; Ucr: Balaban. Răspândită în
Europa şi Asia. În România este întâlnită
prin pajişti uscate, coaste însorite, stepe,
poieni, luminişuri de pădure, tufişuri
rare, din zona de silvostepă până inclusiv
în etajul fagului, mai frecventă în
regiunea de dealuri.
ISTORIC. Cunoscută pe teritoriul
României din timpuri străvechi, încă de
pe timpul dacilor. Ea a fost folosită de
medicina populară în tratarea unor boli.
În secolele XVI–XVII planta întreagă
(rădăcină, tulpină, frunze, flori) sau
numai părţile aeriene (tulpină, frunze,
flori) au fost folosite pentru tratarea de
astm, litiază renală, guşă, epilepsie,
hemoroizi, combaterea durerilor de
testicule, eczemelor. În unele ţări, planta
a trecut drept remediu în blenoragie,
hidropizie, helmintoză (tenie), afecţiuni
pulmonare şi ca tonifiant. În România,
zonele cu utilitatea cea mai pronunţată în
tratarea tradiţională a bolilor sunt satele
din Podişul Târnavelor, din Munţii
Apuseni, din jurul Careilor, în Moldova
şi sporadic în satele din Curbura
Carpaţilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
subţire, noduros, oblic, cu rădăcini
adventive, lung fusiforme, globulos
tuberizate. Tulpină înaltă până la 80 cm,
simplă, rar ramificată. Frunze întrerupt
penat sectate, cu foliole îngust lanceolate,
adânc şi incis-serate, glabre sau păroase,
între foliolele mai mari cu o pereche de
foliole mici. Flori albe-gălbui sau roz-
palide, plăcut mirositoare, grupate într-o
inflorescenţă paniculată compusă din
cime. Înflorire V–VII (VIII–IX). Fruct
apocarpic, constând din folicule păroase,
sesile, libere, nerăsucite, lungi de cca. 4
mm.
Aglică (Filipendula vulgaris)
RECOLTARE. Pentru scopuri
medicinale, florile (Filipendulae flos) sau
planta întreagă (Filipendulae herba cum
radicibus) sau numai rădăcinile
(Filipendulae radix) se recoltează pe
timp frumos. Se usucă la umbră în
camere bine aerisite sau poduri (de
preferat acoperite cu tablă). Strat subţire.
Se păstrează în saci textili sau pungi de
hârtie. Rădăcinile tuberculiforme se pot
recolta când se folosesc.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile şi mai
ales rădăcinile au importanţă terapeutică
în medicina umană tradiţională.
Principiile active pe care le conţin
intervin astringent, emoliant, diuretic,
antiasmatic, antihemoroidal,
antidizenteeric. Taninurile şi alte
principii active pe care le conţine au o
acţiune hemostatică locală prin
precipitarea proteinelor, contractarea
ţesuturilor, a capilarelor şi a orificiilor
glandelor, diminuând secreţiile,
diminuează starea inflamatorie, suprimă
crizele de astm, activează epiteliul renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp, vindecă stazele hemoroidale şi
afecţiunile acute ale intestinului etc.
Folosite intern pentru tratarea de astm,
combaterea durerilor postnatale şi
durerilor de testicule, tratarea bolilor de
rinichi, tratarea de helmintoză (tenie),
hidropizie şi ca tonifiant. Folosite intern
şi extern pentru tratarea de hemoroizi.
Folosite extern pentru tratarea de eczeme
şi întreţinerea tenului.
154
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE Uz intern. 1. Pentru
tratarea de astm: infuzie, din o linguriţă
flori uscate peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea călduţ, cu înghiţituri rare. În funcţie
de starea bolnavului se utilizează 1–2
infuzii pe zi. 2. Pentru tratarea de astm,
boli renale, dureri postnatale, dureri
testiculare, diaree, hidropizie: decoct, din
o linguriţă flori uscate şi mărunţite la o
cană (250 ml). Se fierbe 2–3 minute. Se
lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi. 3.
Pentru tratarea de hemoroizi, afecţiuni
renale, tenie, hidropizie, diaree, epilepsie,
guşă: infuzie, din o lingură rădăcină
proaspătă tocată mărunt peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 1–3 căni pe zi. 4.
Pentru tratarea de astm, hemoroizi,
afecţiuni renale, diaree, tenie, hidropizie,
epilepsie, guşă, dureri postnatale, dureri
testiculare: decoct, din o linguriţă pulbere
rădăcină sau rădăcină uscată şi mărunţită
la o cană (250 ml) de apă. Se fierbe 2–3
minute. Se acoperă şi se lasă la răcit până
la călduţ. Se strecoară. Se bea, după caz,
conţinutul a 1–3 căni pe zi, cu înghiţituri
rare. Uz extern. 1. Pentru combaterea
durerilor hemoroidale şi eczemelor:
cataplasmă cu tuberculi raşi (între două
pansamente), aplicată local. Se ţine cca
30 minute. 2. Pentru tratarea eczemelor:
infuzie, din 2 linguri flori la o cană cu
apă (250 ml), peste care se toarnă apă în
clocot. Se acoperă pentru 15 minute. Se
fac spălături locale folosindu-se un
tampon de vată sterilă. Reţetele se
practică şi astăzi de către medicina
populară.
AGRIŞ (Ribes uva-crispa
L var. sativum D C), fam.
Grossulariaceae. Arbust stufos, foarte
ramificat, înalt până la 1,50 m, spontan şi
cultivat. Are creştere rapidă şi
longevitatea de 20–30 ani; se mai
numeşte acreş, acriş, aghireş, agreş,
angriji, agriş sălbatic, agrasle,
agrazerie, agrişel, agrită, agroasle,
agrus, agrut, aguridă, bische, bobiţă,
bolghiţan, borboană, borbonariu,
broboană, burboană, caracăţ, coacăţă,
coacăz, coacăză, coacăză albă, coacăză
sălbatică, coacăzar, coacăz domnesc,
cozmete, flocoşele, fragi de lemn alb,
fragi de lemn negru, frăgar, pomişoară,
răşiţă, razachie, răzăchie, rezăchie,
rezâchie, rezichie, rişiţă, rosichină,
smirdar, strugur spinos, strugurel spinos,
struguri, struguri domneşti, struguri
spinoşi, strugurul ursului; Engl:
Gooseberry; Franc: Groseillier épineux;
Germ: Stachelbeere, Agresch; Rus:
Krâjovnik otklonionnâi. Întâlnit spontan
prin păduri şi tufărişuri din regiunea
montană şi subalpină pe întreg lanţul
Carpaţilor. Frecvent în etajul fagului şi
etajul molidului. Cultivat ca arbust
fructifer. Răspândit în Europa, Asia,
Africa de Nord şi Centrală.
ISTORIC. Cunoscut de multă
vreme, la noi din Antichitate, de pe
timpul dacilor. Descris în literatură
începând cu anul 1536. Nu se ştie precis
data când a fost luat în cultură. Cultivat
în Franţa şi Anglia încă din secolul al
XIII-lea. În anul 1778 se cultivau 23
soiuri, iar în anul 1821, numărul lor a
crescut la 300. Astăzi se cultivă pe
suprafeţe mari în Rusia, Polonia,
Germania, Anglia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Franţa, Austria, Danemarca,
Olanda, Belgia, Elveţia. În unele ţări
balcanice cultura a rămas la nivel de
amatori. În România este cunoscut
ştiinţific începând cu secolul al XIV-lea.
Se cultiva în grădinile de lângă casă iar
fructele erau cunoscute sub numele de
strugurii nordului. Astăzi cultura lui se
practică în plantaţii pure şi intercalate,
mai ales în ţinuturile nordice şi nord-
vestice ale ţării. Producţia mondială este
de cca 150.000 t/an, din care 90% provin
din Europa.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă la exemplarele obţinute din
155
sămânţă şi rădăcini adventive la cele
formate pe butaşi. Tulpinile pornesc din
zona coletului. Scoarţa brună-cenuşie, se
exfoliază în fâşii. Lujeri tomentoşi, cu
spini pe internodii. Frunze păroase,
semicirculare, cu 3–5 lobi, dinţate pe
margine. Flori mici, hermafrodite, verzi
sau roşiatice, solitare, câte 1–3 la baza
frunzelor. Înflorire, IV–V. Fruct, bacă
globuloasă sau ovoidă, mare, verzuie,
gălbuie sau roşiatică, glandulos păroasă
sau glabră, gust acrişor, comestibilă, cu
maturizarea în iunie–iulie.
RECOLTARE. Fructele (Ribesi uva-
crispae fructus) se recoltează dimineaţa
după ce s-a ridicat roua şi spre seară. Ele
se desprind cu peduncul. Momentul
recoltării depinde de destinaţia fructelor.
În luna mai recoltarea are ca scop rărirea
lor. Acestea sunt verzi, gust acrişor şi au
o utilizare culinară. Pentru desert,
fabricarea de sucuri şi vinuri, recoltarea
lor se face la maturitate deplină. Fructul
(baca) are pieliţa transparentă, pulpa
moale, gust, aromă şi suculenţă
caracteristică. Pentru compot şi
marmeladă se recoltează mai verzi.
Fructele sunt tari, iar seminţele moi.
Concomitent cu recoltarea se face şi
sortarea. Fructele se adună în ambalaje de
transport. Ele nu trebuie să depăşească
0,5–3 kg. Pe măsura recoltării se
depozitează în încăperi răcoroase, unde
se pot păstra 5–6 zile. În depozite cu
temperatura şi umiditatea dirijate, se pot
păstra circa 8 săptămâni. Plantaţia cu
trunchi se recoltează prin scuturare
manuală sau cu vibratorul mecanic.
Fructele supracoapte se folosesc pentru
obţinerea vinului.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Fructele
ajunse la maturitatea de consum conţin:
apă (circa 87%), proteine (0,6%),
zaharuri (8%), acizi organici (1,4%),
cenuşă (0,6%), fosfor (40 mg%), calciu
(36,4 mg%), potasiu (18,3 mg%),
magneziu (15 mg%), natriu (5,9 mg%),
zinc (3,5 mg%), fier (0,9 mg%), cupru
(0,8 mg%), vitamina C (30 mg%),
Vitamina B2 (0,10 mg%), vitamina B1
(0,02 mg%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
din fructe au acţiune diuretică şi
depurativă, tonic-aperitive. Consumate
înainte de masă stimulează secreţia de
enzime necesară digestiei. Consumate
după masă sunt stomahice când sunt
foarte utile în atonii digestive. Indiferent
de momentul şi modul cum sunt
consumate, substanţele active pe care le
conţin intervin asupra epiteliului normal
mărind cantitatea de urină eliminată;
intensifică procesele de eliminare a
toxinelor pe cale renală, mai ales a
acidului uric şi uraţilor sau
gastrointestinală; stimulează funcţiile
hepatice. Remineralizează organismul.
Recomandate în inflamaţii ale căilor
urinare, litiaze, hidropizie, artritism,
reumatism, gută.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea inflamaţiilor căilor urinare,
litiazei renale, hidropizie, artritism,
reumatism, gută: consumate ca atare, 200
g pe zi; suc, 100–200 ml pe zi, se bea în
3–4 reprize; consumate sub formă de
compot, supe sau
garnitură cu sosuri albe.
156
ALBĂSTRELE
(Centaurea cyanus L), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
anuală, terofită sau hemiterofită,
cosmopolită, întâlnită în zona de câmpie
şi de dealuri ca buruiană în culturile de
cereale şi prin locurile ruderale fiind
tipică pentru semănăturile de grâu şi de
secară, uneori şi pe marginea drumurilor;
se mai numeşte albastră, albăstrea,
albăstriţă, buruiană mnerie, clopoţel,
corobatică, corobatică albastră,
corobeţică, dioc, droc, floare de grâu,
floare vânătă, floarea grâului, floarea
paiului, ghioc, iarba frigurilor, măturică,
măturele, mneriori, neghină, potroacă,
sglăvoc, slăvoc, slovoc, tătăişă vânătă,
vineţea, vineţele, vineţică, vineţică de
câmp, vineţioară; Engl: Cornflower;
Franc: Bleuet; Germ: Blaue Kornblume,
Blo Sannblam, Blök, Hungerblume,
Kornblume; Rus: Vaseliok; Ucr:
Vaseliok, Beavati. Răspândită în toate
ţările unde se cultivă grâul şi secara.
ISTORIC. Originară din Sicilia,
Tesalia (Grecia), unde este cunoscută
încă din Antichitate. De aici s-a răspândit
în toate ţările în care se cultivă cereale,
îndeosebi grâul şi secara. La romani este
semnalată în literatură de Plinius cel
Bătrân (dHr), iar la greci de Galen (dHr).
Pe teritoriul României este prezentă de
când s-a început cultura cerealelor de
către daci, cu peste 2.500 de ani în urmă.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fusiformă cu numeroase ramificaţii.
Tulpină erectă, muchiată, înaltă până la
100 cm, simplă sau puţin ramificată în
partea superioară. Frunze alterne, liniare,
lungi până la 9 cm, lanate-alburii (peri
mătăsoşi, alburii). Flori albastre grupate
în calatidii globuloase, situate terminal.
Florile de pe disc sunt violacee, iar cele
marginale albastre. Înflorire, VII–IX.
Fructe, achene cu papus.
RECOLTAREA. Calatidiile (Cyani
flos cum receptaculis) sau numai florile
marginale (Cyani flos) se recoltează în
iulie-august, pe timp uscat, prin ruperea
calatidiilor în primul caz sau numai a
florilor asimetrice de pe marginea
calatidiilor în cel de al doilea caz.
Uscarea se face la soare sau în poduri
acoperite cu tablă, în strat subţire.
Uscarea artificială la maximum 35 oC.
Florile brunificate se îndepărtează. Se
păstrează în saci textili sau în pungi de
hârtie.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Florile
conţin pectine, substanţe amare, compuşi
acetilenici şi flavonoide. Dintre ele
menţionăm poliinele, polienele,
centaurina, cicorina, cianina, mucilagii,
tanin, săruri de K, Mn etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile au
importanţă fitoterapeutică în medicina
umană şi veterinară. Principiile lor active
au rol diuretic, antidiareeic,
antiinflamator (mai ales în oftalmologie),
calmant. Ele provoacă creşterea secreţiei
şi excreţiei de urină, suprimă diareea,
diminuează inflamaţiile şi în cele din
urmă le înlătură, diminuează
excitabilitatea nervoasă (efect sedativ).
Recomandate intern în diaree, dispepsii,
afecţiuni renale, şi ale vezicii urinare, iar
extern în iritaţii oculare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE Uz intern. 1. Pentru
tratarea bolilor de rinichi şi ficat, ca
diuretic: a) infuzie, din o linguriţă flori
uscate peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea călduţ, în
trei reprize, cu o jumătate de oră înainte
de masă; b) macerat, din o linguriţă flori
uscate într-un pahar cu vin sau bere. Se
lasă acoperit 24 ore. Se strecoară. Se bea
fracţionat, cu 30 minute înainte de a
mânca. 2. Pentru tratarea diareei,
dispepsiei, afecţiunilor renale şi ale
vezicii urinare: infuzie, din 1½ sau 2
linguriţe flori uscate, mărunţite, peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea câte un sfert de cană,
cu 20 minute înaintea meselor principale;
pentru mărirea diurezei se pot bea 2 căni
pe zi. Uz extern. Calmant în bolile de
ochi: infuzie, din 1½ linguriţă flori la o
157
cană de apă în clocot. Se aplică comprese
pe ochi sau cataplasme.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz in-
tern. Pentru tratarea dispepsiilor,
indigestiilor, cistitelor, afecţiunilor
renale, diareelor: a) infuzie, din 10 g flori
uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se răceşte.
Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 10 g flori
uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierb 5–10 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine) 10–25–
50 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine) 3–5–10 g; animale mici (pisici,
câini, păsări) 0,5–1–2 g.
ALBĂSTRIŢĂ
(Centaurea jacea L), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită prin
păşuni, livezi, poieni, în regiunea de
câmpie şi mai ales în cea deluroasă, până
în etajul fagului inclusiv; se mai numeşte
cicoare, corobatică de câmp, covrag,
dioc, ghioc, iarba cerii, iarba mărinului,
leac pentru inimă, mături, pesmă,
sglăvoc, smoc, zlăvog; Franc: Tête de
moineau; Germ: Gemeine Flockenblume;
Magh: Imola buzavirág, Réti imola,
Pezsma csüküllö; Rus: Poliovei. Ucr:
Poliovei vaselior. Răspândită în Europa
de Nord până în Alpi, Peninsula
Balcanică de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Încă din timpul dacilor a fost
utilizată în scopuri medicinale. În multe
localităţi rurale din judeţul Alba este şi
astăzi folosită ca leac pentru durerile de
stomac şi intestine, tonică şi febrifugă.
DESCRIEREA SPECIEI. Planta are
rădăcină fuziformă şi rizom gros, din
care porneşte o tulpină înaltă de 40–50
(80) cm, mucheată, aspră la pipăit, cu
ramuri mai mult sau mai puţin îngroşate
sub calatidiu. Frunze întregi, eliptice,
deaticulate sau sinuat lobate. Calatidii
bracteate la bază, cu flori roze sau
roşiatice, cele marginale radiante.
Înflorire, VI–X. Fructe, achene lungi de 3
mm, palide, puberule, fără papus.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Centauri joceae herba) sau
calatidiile cu flori (Centauri joceae flos
cum receptaculis) se recoltează în timpul
înfloritului, pe timp frumos, după orele
11. Se usucă la umbră, în strat subţire, de
preferat în podul casei acoperită cu tablă.
Se păstrează în pungi de hârtie sau
săculeţ de pânză.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei sunt folosite de medicina
populară contra durerilor de stomac şi
intestine, ca tonice şi febrifuge.
Principiilor active li se atribuie
proprietăţi de diminuare sau înlăturare a
durerilor gastrointestinale, de mărire a
secreţiei salivare, a secreţiei sucurilor
gastrice şi intestinale producând o mărire
a apetitului, diminuează sau înlătură
febra.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Pentru tratarea de
enterită, a durerilor gastrointestinale şi
pentru combaterea febrei: infuzie, din o
linguriţă plantă uscată şi mărunţită sau
flori uscate şi mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 de minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi
ALIOR (Euphorbia
amygdaloides L), fam. Euphorbiaceae.
Plantă erbacee, perenă, cu latex vâscos de
culoare albă, foarte acru, iritant, comună
în întreaga ţară prin păduri şi tufărişuri
de la câmpie până în etajul subalpin; se
mai numeşte aior, arior, haren, laptele
câinelui, laptele cucului de pădure;
Germ: Rotes Blättchen, Fischgekräutig,
Fischkraut, Milchgekräutig,
158

Spitzblättchen, Wolfsgekräutig, ovar trilocular. Inflorescenţele elementare

Wolfskraut, Wolfsgekräut, Wolfsmilch, sunt un ciatiu gălbui sau purpuriu,
Wundenblättchen, Wald-Wolfsmilch, grupate în umbele. Înflorire IV–VI.
Mandelblättrige Wolfsmilch; Magh: Fructul, capsulă lungă de 4 mm, adânc
Erdeitejfü, Erdei fütej, Kutyanyelvüfü; trisulcată, glabră. Seminţe netede,
Rus: Molociai mindalevidnâi. Răspândit cenuşii, cu carunculă lobată.
în Europa Centrală şi de Sud, Asia de
Vest.
ISTORIC. Cunoscut din Antichitate.
Din vremuri străvechi oamenii satelor îl
foloseau la vopsitul în galben a firelor sau
ţesăturilor, iar mai târziu a ouălelor de
Sfintele Paşti. În unele zone din ţară
planta a fost folosită empiric în medicina
populară umană şi veterinară. A fost
utilizată contra negilor, pecingini,
pistruilor. În satele din zona Branului se
puneau picături de alior în urechi contra
durerilor de măsele. Tulpinile florifere se
fierbeau şi cu decoctul se spălau rănile şi
râia. Planta fiarta se punea în legături
contra durerilor de cap. În hapuri cu
făină de grâu se lua contra durerilor de RECOLTARE. Părţile aeriene ale
stomac. Planta fiartă în lapte dulce, ori plantei (Euphorbi amydaloides herba) se
numai în apă se lua contra frigurilor. A recoltează în luna mai. Se usucă în
mai fost folosită la tratarea de reumatism poduri acoperite cu tablă.
şi de spondiloză. Planta se fierbea în apă. COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
Cu zeama obţinută se spălau zonele în latex rezine şi alcooli triterpenici
dureroase, iar cu vrejul se făceau oblojeli. pentaciclici; enzime proteolitice.
PROPRIETĂŢI
La animale, decoctul obţinut din fierberea
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
plantei se folosea contra paraziţilor (râie,
păduchi, căpuşe), la muşcăturile de şarpe ale plantei sunt folosite de medicina
populară empirică, umană pentru
şi la spălatul rănilor (A. Gorovei, M.
Lupescu, 1915). extirparea negilor, pistruilor, râiei şi alte
maladii ca antieczematos, vomitiv,
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
lemnos ramificat, din care pornesc tulpini viermifug, dureri de stomac, frigurilor
etc. În medicina populară veterinară,
sterile, lignificate înaltă până la 70 cm.
Tulpinile pornite din rizom formează planta a fost folosită şi încă mai este
pentru spălatul rănilor, contra paraziţilor
tufe. Tulpinile fertile pornesc din cele ale
anului precedent fiind lax foliate. (râie, păduchi, căpuşe) şi a muşcăturilor
de şarpe.
Frunzele de pe tulpinile sterile sunt mari
MEDICINĂ UMANĂ.
(4–7 cm lungime şi 2–2,5 cm lăţime)
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
îngustate în peţiol, deseori roşcate.
Empiric, pentru tratarea constipaţiei:
Frunzele de pe tulpinile fertile sunt mici
extract de plantă se bea cu apă caldă.
(cca 4 mm lăţime), moi, gălbui, obovate,
Provoacă purgaţie. 2. Pentru tratarea de
pe dos pubescente. Foliolele involucrale
friguri (malarie): decoct, din plantă fiartă
obovate cu vârful puţin ascuţit. Foliolele
în apă dulce sau numai în apă. Se bea
involucelului sunt gălbui şi crescute câte
conţinutul unui pahar pe zi. 3. Pentru
două. Flori monoice întotdeauna fără
tratarea durerilor de stomac: pilule
petale şi fără sepale; cele mascule cu o
(hapuri) cu făină de grâu şi alior. Se va
stamină, iar cele femele dintr-un singur
159
lua câte 1–2 pe zi. Uz extern. 1. Pentru
tratarea de reumatism la mâini, picioare
şi de spondiloză: decoct, din părţile
aeriene ale plantei. Se fierbe în apă 15–
20 minute. Se lasă la răcit până la călduţ.
Se spală sau se frecţionează bine zonele
dureroase cu soluţia obţinută. Plantele
rămase după fierberea lor, se pun pe
zonele dureroase şi se bandajează. 2.
Pentru tratarea de râie şi tratarea rănilor:
decoct, din o mână tulpini florifere la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute
la foc domol. Se lasă să se răcească până
la călduţ. Se strecoară. Cu soluţia
obţinută se spală zonele de pe corp
afectate. 3. În Banat latexul plantei se
pune în urechi contra durerilor de
măsele. 4. Pentru tratarea de pecingine,
de negi: se unge local cu latexul plantei
de mai multe ori pe zi.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
extern. Empiric, pentru tratarea rănilor la
animale, a muşcăturilor de şarpe şi
combaterea paraziţilor (râie, păduchi,
căpuşe): decoct, din părţile aeriene ale
plantei, obţinut prin fierberea lor în apă
timp de 30 minute. Cu soluţia obţinută se
spală zonele afectate, iar în cazul
paraziţilor întregul corp.
ALOE (Aloë arborescens
Mill), fam. Liliaceae. Plantă arbustivă,
perenă, cultivată, ornamentală şi
medicinală. Se mai numeşte doftor.
Originară din Africa de Sud. Răspândită
în majoritatea ţărilor din lume până în
regiunea mediteraneană şi India, unde
este cultivată în scopuri decorative, dar şi
pentru scopuri medicinale. În România se
cultivă ca plantă decorativă pe holuri
luminate, prin sere şi chiar prin
apartamente.
ISTORIC. Planta este cunoscută
încă din Antichitate, ea fiind utilizată în
scopuri ornamentale şi medicinale.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
înaltă până la 3 m, diametrul 5–8 cm,
neramificată, cu internodii dese, palide.
Frunze cărnoase, persistente, dispuse în
spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45–
60 cm, canaliculate, pe margini cu spini
moi. Flori roşii, cilindrice, drepte, lungi
de 3–4 cm, concrescute la bază într-un
tub scurt, dispuse într-un racem dens,
spiciform, extrem de graţios; perigon din
foliole lanceolate, verzui la vârf;
androceu din 6 stamine de lungimea
perigonului. Înfloreşte iarna. Fruct,
capsulă biloculară, cu numeroase
seminţe.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei se recoltează la nevoie şi se
folosesc proaspete.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Conţine
substanţe minerale reprezentate de Ca,
Na, K, Cl, Mn. Dintre substanţele
organice conţine aloina (barbaloina),
răşină, aloesonă, aloesină, aloenină
(glicozidă amară), urme de ulei eteric şi
substanţe hormono-stimulatoare. Răşina,
prin hidroliză alcalină pune în libertate
acidul acetic, acidul cinamic sau acidul p-
cumaric. Frunzele conţin un antigen care
acţionează împotriva tuberculozei. Se
pare că această specie conţine alomicină,
substanţă pusă în evidenţă la specia Aloë
ferox, cu acţiune bună împotriva
sarcomului şi carcinomului (cancerului).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta are
importanţă în medicina umană şi
veterinară. Principiile active pe care le
conţine au rol bacteriostatic în special
faţă de bacilul Koch şi stafilococi,
stimulent digestiv, purgativ al intestinului
gros. Nu acţionează asupra intestinului
subţire. Acţionează asupra segmentului
terminal al intestinului gros (colonul
160
sigmoid) mărindu-i peristaltismul. În
doze de 0,01–0,02 are acţiune tonică,
excită secreţiile gastrice favorizând
digestia, stimulează contracţiile vezicii
biliare şi a căilor biliare provocând
golirea conţinutului lor. În doze de 0,10–
0,25 g produce laxaţie intestinală, iar în
doze de 0,25–1 g devine un purgativ
drastic. În unele cazuri produce un aflux
excesiv de sânge în anumite organe ale
corpului. Reglează menstruaţia. Este
contraindicată în graviditate, hemoroizi
şi varice (Em. Grigorescu, I. Ciulei,
Ursula Stănescu, 1986). Este folosită în
constipaţie, indigestii, lipsa poftei de
mâncare, ulcer gastric şi duodenal,
anghină, gripă, dureri de cap, dureri de
dinţi, scleroză, trombangeite, astenie,
reumatism, dermatite, plăgi, arsuri,
ulceraţii tegumentare etc. Se poate
încerca cu această plantă tratarea
cancerului (sarcomului, carcinomului).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Cunoscută încă din
antichitate. Uz intern. 1. Pentru tratarea
constipaţiei cronice habituale: decoct, din
un vârf de cuţit pulbere plantă la 250 ml
de apă, amestecat cu 1–2 linguri miere.
Se fierbe 3 minute. Se strecoară. Se iau
zilnic câte trei linguri, o lingură înainte
de masă (dimineaţa, prânz, seara). 2. În
ulcer, gripă, anghină, dureri de cap,
dureri de dinţi, trombangeite, eczeme,
scleroză, astm, astenie nervoasă,
reumatism, alcoolism: extract, din părţi
de plantă luate de la un exemplar de 3–5
ani, neudat cu 5 zile înainte de folosire.
Se ia 1,5 kg plantă şi se trece prin maşina
de tocat carne. Se adaugă 2,5 kg miere de
mai şi 3,5 litri vin roşu, de 14–18 o. Acest
amestec se pune într-un borcan de sticlă.
Se păstrează 5 zile într-un loc răcoros şi
întunecos. Rezultă un extract cu o bună
eficienţă terapeutică. În primele 7 zile se
ia câte o linguriţă, de trei ori pe zi, cu o
oră înainte de masă. Cura durează 2–3
săptămâni sau o lună. În timpul
tratamentului nu se consumă lapte şi ouă.
Ele se înlocuiesc cu multe fructe şi supe
mai ales de zarzavat. Iaurtul se consumă
în cantităţi mici. 3. Pentru stimularea
poftei de mâncare: infuzie, din pulbere
plantă în doză de 0,02 g peste care se
toarnă 50 ml apă în clocot. Se lasă 15
minute. Se strecoară. Se bea cu 30 de
minute înainte de masă; pentru laxaţie se
foloseşte 0,015–0,25 g plantă peste care
se toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă 20
minute. Se strecoară. Se bea la două ore
după servirea mesei sau cu 30 de minute
înainte de masă. 4. Pentru tratarea de
astenie, a lipsei poftei de mâncare, a
tulburărilor de creştere ale copiilor, a
maladiilor ulceroase, gastritelor
duodenale, tratarea de astm bronşic,
insuficienţă sexuală, ca stimulent asupra
sistemului nervos şi endocrin şi ca tonic
general, în covalescenţă după boli
infecto-contagioase: cură cu extract de
aloe, din 750 g frunze proaspete recoltate
de la o plantă în vârstă de peste 3 ani,
neudată de 5 zile. Acestea se spală bine,
se toacă mărunt şi se pune într-un borcan.
Se adaugă 1.250 g miere, 500 ml suc de
lămâie şi se amestecă bine conţinutul cu o
lingură de lemn. Vasul se acoperă şi se
lasă la macerat timp de 5 zile în frigider
sau într-un loc întunecos, răcoros şi
uscat. După cinci zile se strecoară şi se
păstrează la rece. Se administrează, după
mese, timp de o lună, copiilor de 3–5 ani,
câte o linguriţă dimineaţa şi seara, iar de
la 10–12 ani şi adolescenţilor câte o
linguriţă dimineaţa, prânz şi seara.
Adulţilor li se administrează 3 linguri pe
zi, câte una înaintea meselor principale,
timp de o lună, se face o lună pauză şi se
repetă dacă este cazul. Pentru a fi mereu
proaspăt se pregăteşte o cantitate mai
mică respectându-se proporţiile.
Preparatul se foloseşte numai în stare
proaspătă timp de 3 zile. În această
perioadă se ţine la frigider. Păstrat mai
mult timp îşi pierde din calităţi. 5. Pentru
tratarea de ciroză hepatică: decoct, din o
linguriţă cu vârf pulbere cruşin, o
linguriţă cu vârf ghinţură uscată şi
mărunţită, o linguriţă cu vârf ţintaură
uscată şi mărunţită la 1 litru de apă. Se
lasă la fiert 10 minute. Se acoperă şi se
lasă la răcit, după care se strecoară. Peste
10 g aloe granulat se toarnă 180 g alcool
161
de 85–90o încălzit cu atenţie pe aragaz.
Se amestecă uşor până se dizolvă aloea.
Tinctura alcoolică obţinută se amestecă
cu decoctul. Se ia înainte de masă de 3
ori pe zi câte 3 linguri odată sau câte un
mic păhărel. Tratamentul se face până se
termină preparatul. Se recomandă
efectuarea de analize hepatice înainte de
începerea tratamentului şi după ce s-a
făcut tratamentul. Rezultatul
tratamentului este încurajator. Se va
constata o substanţială ameliorare.
Atenţie! La începerea tratamentului şi o
bună perioadă după aceea se înregistrează
scaune moi. După un timp organismul îşi
revine la normal. Pentru dezintoxicarea
organismului se ia numai de două ori pe
zi înainte de mesele principale.
Contraindicaţii! Nu este indicat în
diabet, în obezitate de orice natură şi în
intoleranţe alergice.
Fitohomeopatie . Pentru tratarea
congestiei partale, constipaţiei,
abdomenului balonat, enterocolitei,
colitei cronice, diferitelor diareei,
dizenteriei, incontenenţei de fecale se
folosesc: tinctura-mama, obţinută din
sucul care se scurge din frunze, în
diluţiile centezimale de la a 4-a la a 18-a.
MEDICINA VETERINARĂ. Uz
intern. În doze mici este stimulent
digestiv; în doze mai mari devine
purgativ al intestinului gros; în doze şi
mai mari devine un purgativ drastic.
Efectul purgativ diferă de la o specie la
alta, calul fiind cel mai sensibil. Pentru
tratarea de constipaţii rebele (mai ales
pentru cabaline), indigestii, anorexie,
stimulent gastric: a) macerat, din frunze
sub acţiunea apei reci timp de 30 de
minute; maceratul obţinut se înglobează
în boluri sau pilule; b) tinctură, din 2 g
frunze la 98 g alcool alimentar. Se lasă
acoperit 7–8 zile; în fiecare zi sticla se
agită pentru uniformizare. Se strecoară.
Se foloseşte prin breuvaj bucal (se toarnă
pe gât); c) extract (sabur) obţinut prin
evaporarea sucului; bucăţi cu formă
neregulată, mate sau puţin lucioase, brun-
închise, miros specific, gust foarte amar,
greu solubil în apă rece, solubil în alcool
şi în soluţii alcaline. 1. Dozele de
tratament pentru anorexie, stimulare
digestivă: animale mari (cabaline,
taurine) 2–5–10 g; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine) 1–2–4 g;
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,1–
0,5 g. 2. Dozele de tratament în
constipaţii rebele: animale mari 20–30–
50 g; animale mijlocii 5–10–15 g;
animale mici 0,5–2–4 g. Pentru purgaţie
administrarea drogului se face după o
dietă de 10–12 ore, urmată apoi de
adăpare la discreţie, în condiţii de repaus.
La animalele aflate în lactaţie, modifică
gustul laptelui (devine amar). Uz extern.
Pentru tratarea plăgilor, dermatitelor,
arsurilor, ulceraţiilor: cataplasme sau
unguente cu sucul obţinut din plantă sau
cu decoctul rezultat prin fierberea a 2 g
frunze uscate în 100 ml apă timp de 15
minute. Se lasă la răcit. Se strecoară şi
apoi se foloseşte. Se mai practică injecţii
şi instilaţii cu extracte din frunzele
plantei. Tratamentul se aplică până ce
animalul se vindecă.
ALUN (Corylus avellana
L), fam. Betulaceae. Arbust foios,
indigen, spontan şi cultivat în numeroase
soiuri producătoare de fructe ameliorate;
se mai numeşte alunar, alunaş, alunel,
fundici, rânză, tufă; Engl: European
hazel, Hazel; Franc: Coudrier noisetier;
Germ: Hasel, Gemeiner Hasel,
Haselbaum, Haselstaude, Haselstrauch,
Steinhasel; Rus: Leşcina obâknovennaia;
Ucr: Lişena, Oreşnec. Înalt până la 6 m.
Creşte rapid în primi cinci ani. Începe să
rodească la 6–8 ani când este obţinut din
seminţe şi la 4—6 ani când se obţine pe
cale vegetativă. Începând de la 10–12 ani
intră în perioada de rodire deplină.
Fructificaţie maximă între 12–20 de ani.
Longevitate, 80–90 de ani. Spontan este
întâlnit ca însoţitor frecvent al stejarului
şi gorunului, în păduri de câmpie şi deal,
unde participă la formarea
subarboretului, sau se instalează la
marginea pădurilor de fag sau stejar, în
162
luminişuri sau printre arbori cu coroană
rară. Coboară şi pe văile apelor unde
însoţeşte aninul. Lipseşte în antestepă. La
câmpie coboară sporadic până în
silvostepă. În munţi urcă în exemplare
rare până în subzona molidului, la circa
1.400 m altitudine. Răspândit în Europa,
Asia, America. Pe Glob punctul cel mai
nordic al răspândirii este 67 o56´
latitudine nordică în Norvegia, iar cel
mai sudic 37o (nordul Siriei). Soiurile de
alun sunt cultivate pe suprafeţe mari în
Turcia, Italia, Spania, Germania, Anglia,
SUA, şi pe suprafeţe mici în alte ţări,
printre care şi România.
ISTORIC. Alunul este cunoscut încă
din Antichitate. El este menţionat în
scrierile realizate de Teofrast (374–287
îHr), Cato Major (234–149 îHr), Virgiliu
(70–19 îHr) şi Pliniu cel Bătrân (23–79
dHr). Teofrast îl menţionează în tratatul
său de botanică, spunând că se întâlneşte,
împreună cu nucul şi castanul, în Munţii
Macedoniei. Cato Major îl numeşte
Avellanos, iar Virgiliu Corylus.
Naturalistul Pliniu cel Bătrân l-a denumit
nux pontica, nume dat după originea
acestui arbust de pe litoralul Mării
Pontului, adică al Mării Negre. Alunele
au fost utilizate pe scară largă drept
hrană în timpurile preistorice. Acest lucru
este confirmat de marea cantitate de coji
de alune găsite în locuinţele lacustre de la
începutul epocii de piatră. Cu 8.000 de
ani îHr a existat perioada epoca alunului
cu răspândire largă ce servea în
alimentaţia oamenilor. În cultură este
cunoscută cu peste 2.000 de ani. Primul
loc de cultură a fost ţărmul Mării Negre,
din Asia Mică. De aici a fost introdus în
Peninsula Balcanică şi în Europa
Centrală. Grecii l-au dus în Sicilia (sudul
Italiei), unde a luat o mare extindere ca
arboret de grădină. Treptat s-a răspândit
în toată Europa. În America a fost
introdus în secolul al XVII-lea. Astăzi, ca
specie pomicolă se găseşte în Turcia,
Italia, partea europeană a Rusiei, SUA,
Cipru, Franţa, Anglia, Spania. Plantaţii
izolate se găsesc în Germania, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Iugoslavia, Polonia,
Bulgaria, Albania. Dintre toate ţările,
cultura alunului este cantonată ca
pondere în 4 zone principale: a) în
Turcia, pe litoralul Mării Negre şi în
Anatolia; b) în Italia, pe litoralul sud-
vestic al Oceanului Atlantic; c) în Spania,
pe litoralul Mării Negre, cu centrele
Tarragona şi Valencia; d) statele Oregon
şi Washington din SUA Circa 2/3 din
producţia mondială de alune se obţine în
Turcia. În Anglia au fost create multe din
cele mai renumite soiuri cultivate. Ca
pom cultivat este puţin răspândit în
România. El se întâlneşte numai prin
grădinile familiale sau ca pom izolat prin
vii sau pe marginea livezilor. Până în
anul 1900 alunul era una din speciile
pomicole mult răspândite prin livezile
mănăstirilor şi ale boierilor. În 1896 la
pepiniera pomicolă Pietroasa-Buzău,
atunci înfiinţată, s-a plantat o colecţie de
16 soiuri de alun aduse din Franţa şi
Germania. Ulterior au fost aduse şi alte
soiuri de unde s-au răspândit în toată
ţara. În 1974, la Staţiunea Experimentală
Argeş, s-a înfiinţat o plantaţie de 20 ha
cu soiuri de alun provenite din Italia.
Înainte de 1980 s-a trecut la înfiinţarea
de plantaţii mai mari, în judeţele Vâlcea
(totalizând cca 100 ha), Constanţa s. a.
Plantaţiile de alun realizate, au fiecare în
parte, suprafeţe reduse (5–20 ha), ele
fiind dispersate în mai multe unităţi.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasată, foarte puternică, adâncă
până la 90 cm, radiar depăşeşte 2 m de la
trunchi. Rădăcina pivotantă se dezvoltă
repede. În anul al treilea se formează o
umflătură în apropiere de colet din care
pornesc rădăcini laterale. Una din ele este
mai lungă şi drajonează. Tulpină
ramificată de la bază în lăstari lungi şi
drepţi, formând o tufă. Coroană largă sau
dreaptă, neramificată. Scoarţa netedă
cafeniu-gălbuie, cu peri mici roşcaţi şi
lenticele albicioase, vizibile. Mugurii
ovoizi sau sferici, solzoşi, glandulos
păroşi. Frunze rotund-obovate, la bază
inegal cordiform, vârful ascuţit, pe
margine inegal dublu-serate, la început
pe ambele feţe cu peri scurţi şi rigizi, mai
163
târziu păroase numai pe dos, cu
predilecţie pe nervuri. Stipele păroase,
caduce. Flori unisexuat-monoice; cele
femele apar prin februarie-martie, sunt
grupate câte 2–5 în vârful unor ramuri
scurte şi se află ascunse în muguri din
care ies numai stilele şi stigmatele roşii;
cele mascule apar primăvara înainte de
înfrunzire, sunt dispuse în amenţi lungi
de 4–7 cm, grupaţi 2–3 la un loc.
Polenizarea anemofilă. Fructe, achene
globuloase sau uşor alungite, cu
pericarpul (coaja) subţire, lemnos,
culoare cafenie cu diferite nuanţe,
învelite parţial cu un involucru frunzos.
Sămânţa comestibilă, apreciată.
RECOLTARE. Fructele (Coryli
fructus) ating maturitatea deplină
începând de la mijlocul lunii august până
la începutul lunii octombrie. Coacerea
este eşalonată. Recoltatul se face în 2–3
reprize. La coacere partea externă a
fructelor se brunifică şi se detaşează uşor
de involucru. Recoltate prematur miezul
se zbârceşte. Când alunele cad natural, se
adună de pe jos la 2–3 zile. Tulpinile se
scutură puternic cu vibratorul mecanic
sau cu braţele. Fructele recoltate se
detaşează de involucru. Se aşează în
straturi subţiri în locuri bine ventilate şi
luminate. Uscarea durează 10–15 zile.
Uscarea artificială la 40–50 oC timp de 20
ore. Se păstrează un an de zile la
temperatura obişnuită. În camere
frigorifice cu 2–4oC şi 65% umiditate
atmosferică durata de păstrare se
prelungeşte la 2–3 ani. Frunzele tinere
(Coryli folium) se recoltează în iunie–
iulie prin strunjire. Sunt reţinute numai
frunzele verzi, întregi, nepătate. Uscarea
se face la umbră, în strat subţire, în
camere, poduri sau şoproane aerate.
Uscarea artificială până la 50 oC. Se
păstrează în saci textili în camere uscate.
Mugurii (Coryli gemma) se recoltează
prin strujire toamna, după căderea
frunzelor. Se usucă în casă, la
temperatura camerei în strat subţire.
Amenţii (Coryli flos) se recoltează
primăvara, pe timp frumos. Se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferinţă în
poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în
pungi de hârtie, în camere cu temperatura
obişnuită, fără umiditate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Fructele
conţin apă (circa 3,5%), ulei (62%),
protide (14%), hidraţi de carbon (13%),
săruri de potasiu (635 mg%), calciu (225
mg%), fosfor (330 mg%), fier (3,8 mg%),
sodiu (2 mg%), urme de cupru, vitamina
A (2 mg%), vitamina B1 (0,04 mg%),
vitamina B2 (0,02 mg%), niacina (1,4 mg
%), vitamina C (3 mg%). Frunzele,
mugurii şi amenţii conţin miricetină,
leucoantociani, acid cafeic, acid
clorogenic, miricitrină, cvercitrină,
betulină, ulei volatil (0,04%), zaharuri,
substanţe minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa,
frunzele, florile mascule (amenţii) şi
fructele au importanţă terapeutică mai
ales în medicina umană. Principiile
active din frunze au proprietăţi
vasoconstrictoare, antihemoragice,
antibacteriene, antiinflamatoare,
antiedematoase, cicatrizante. Uleiul
volatil extras din frunze manifestă
proprietăţi vasoconstrictoare. Uleiul
extras din seminţe are proprietăţi
antihelmintice (contra teniei), emoliente,
hipotensive. Scoarţa este folosită ca
febrifug, în malarie. Florile au acţiune
antidiareeică, iar fructele antianemică.
Polifenolii (miricetina, leucoantociani,
acidul cafeic) formează, pe mucoase sau
ţesuturi lezate, o membrană de coagulare
în care sunt înglobate şi bacteriile,
164
rezultând o acţiune hemostatică şi
dezinfectantă. Flavonoidele (miricitrina,
cvercitrina etc) potenţează acţiunea
antihemoragică, mărind rezistenţa
capilarelor. Medicina populară utilizează
frunzele, sub formă de extract apos sau
hidro-alcoolic, în tratarea leziunilor mici,
amenţii ca sudorific şi astringent, iar
scoarţa în cazuri de febră intermitentă
nespecifică; seminţele sunt utilizate ca
antianemic; cu ele se tratează anemia
hemolitică; alunele sunt date în consum
suferinzilor de rinichi pentru dizolvarea
calculilor renali; mugurii sunt utilizaţi
pentru tratarea hepatitei epidemice,
astmului bronşic, emfizemului pulmonar
şi silicozei pulmonare. Frunzele intră în
componenţa multor ceaiuri care se
prescriu pentru tratamentul ulceraţiilor,
hemoroizilor, periflebită. Principiile
active ale uleiului volatil extras din
frunze se manifestă prin proprietăţi
vasoconstrictoare. Uleiul se obţine prin
antrenarea frunzelor cu vapori de apă.
Polifenolii (mircetina, leucoantocianii,
acidul cafeic) formează, pe mucoase sau
pe ţesuturile lezate, o membrană de
cuagulare în care sunt înglobate
bacteriile, rezultând o acţiune
hemostatică şi dezinfectantă.
Flavonoidele (mircitrina, cvercitrina etc)
potenţează acţiunea antihemoragică,
mărind rezistenţa capilarelor. Frunzele
mai au proprietăţi antiedematoase,
antiinflamatoare şi cicatrizante. Uleiul
extras din seminţele alunelor este tenifug.
Medicina populară utilizează frunzele
sub formă de extract apos sau extract
hidro-alcoolic în tratarea leziunilor mici,
amenţii ca sudorific şi astringent, iar
scoarţa în tratarea febrei intermitente.
Seminţele servesc ca antianemic. Cu ele
se tratează anemia hemolitică (pierderi de
sânge). În unele locuri alunele sunt date
în consum suferinzilor de rinichi pentru
dizolvarea calculilor renali. Mugurii sunt
utilizaţi pentru tratarea de hepatită
epidemică, astm bronşic, emfizem
pulmonar şi silicoză pulmonară.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de tenie şi eliminarea ei: ulei, se
ia câte o lingură în fiecare dimineaţă pe
stomacul gol, timp de 15 zile. 2. Pentru
tratarea hemoragiilor interne: infuzie, din
o linguriţă frunze uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 5–10
minute. Se strecoară şi se bea călduţ.
Acţionează ca vasoconstrictor. 3. Pentru
tratarea de hemoroizi sau hemoragii
interne: decoct, din o lingură frunze
uscate şi măcinate la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute la foc potrivit. Se
strecoară. Se bea călduţ. 4. Pentru
eliminarea toxinelor (sudorific) şi ca
astringent, cu efecte bune în cura de
slăbire: infuzie, din o lingură amenţi
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. 5. Pentru combaterea
anemiilor: consum de seminţe obţinute
prin spargerea fructelor. 6. Pentru
tratarea de hepatită epidemică,
insuficienţă hepatică accentuată, astm
bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză
pulmonară: infuzie, din 1–2 linguriţe
muguri, peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi. Are acţiune antiscleroasă.
Tonifiază parenchimul hepatic.
Restabileşte elasticitatea ţesutului
pulmonar. Uz extern. 1. Pentru tratarea
ulceraţiilor, în periflebită, eritrocianoză a
membrelor inferioare, pecingine, bube
dulci: decoct, din o lingură frunze uscate
şi măcinate la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se acoperă şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se badijonează local
de mai multe ori pe zi. 2. Pentru tratarea
de boli ginecologice, varicelor, edemelor
la picioare: extract alcoolic din frunze.
La o mână de frunze mărunţite se adaugă
100 ml alcool de 70 o. Se lasă 10 zile. Se
strecoară. Se iau 60–80, picături o dată
pe zi sau 30-40 picături de 2 ori pe zi.
Gemoterapie . 1. Pentru tratarea de
sechele post hepatită non-agresivă,
hepatopatie alcoolică non-ascitică,
165
arterite ale membrelor inferioare care pot
evolua până la cangrenă senilă localizată;
nevroze ale extremităţilor – mai ales la
persoanele cu artropatii: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun: Se iau 30-50 picături,
de 2-3 ori pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 2. Pentru
tratarea stazei circulatorii, stazei
pulmonare, edeme ale membrelor
inferioare, în ulcere varicoase şi ulcere
necrotice: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de alun şi din
frunze proaspete de alun. Se iau 30-50
picături, de 2-3 ori pe zi, în puţină apă,
cu 15 minute înainte de masă. 3. Pentru
tratarea emfizemului pulmonar, sclerozei
parenchimului pulmonar, cu inhibarea
sclerozei ţesutului conjunctiv pulmonar şi
restabilirea elasticităţii: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1DH din muguri proaspeţi
de alun, în asociere cu macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH din mlădiţe
proaspete de mur de pădure (Rubus
fruticosus). Se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, cu 15 minute înainte de masă. 4.
Pentru tratarea bronşitelor cronice
complicate, astmului complicat cu
emfizem: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de alun, în
asociere cu maceratele glicero-hidor-
alcoolice 1 DH de muguri proaspeţi de
călin (Viburnum lanata) şi muguri
proaspeţi de coacăz negru (Ribes
nigrum). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă. 5. Pentru tratarea hepatopatiei
cronice: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din muguri proaspeţi de alun în
asociere cu maceratele obţinute separat
din mlădiţe proaspete de rozmarin
(Rosmarinus officinalis), din rădăcini
tinere de secară (Secale ceriale) şi
mlădiţe proaspete de ienupăr (Juniperus
communis). Se iau 50-70 picături o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă. 6. Pentru tratarea de ciroză
hepatică: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de alun, în
asociere cu maceratele glicero-hidro-
alcoolice 1 DH, făcute separat din
mlădiţe proaspete de ienupăr (Juniperus
communis), mlădiţe proaspete de
rozmarin (Rosmarinus officinalis) şi
rădăcini tinere de secară (Secale
cereale). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă. 7. Pentru inhibarea sclerozei
progresive a parenchimului hepatic:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun, în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH,
făcut separat, din muguri proaspeţi de
anin alb (Alnus incana). Se iau 50-70
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 8. Pentru
tratarea anemiei hipocrome, microcitare
provocată de pierderile de sânge ca
urmare a gastritelor, ulcerelor, stărilor
diareice, sângerărilor hemoroidale:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun, în tratament
asociat cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, făcut separat, din mlădiţe
tinere proaspete de cătină roşie (Tamarix
gallica). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, din maceratul mugurilor de alun şi a
doua zi, 50-70 picături, o dată pe zi, din
maceratul de cătină roşie. Tratamentul se
face alternativ, o zi un macerat muguri de
alun, iar în ziua următoare cu maceratul
mlădiţelor de cătină roşie. 9. Pentru
tratarea dezechilibrelor neurovegetative:
macerat glicero-hidor-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH a
mugurilor proaspeţi de smochin (Ficus
carica). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă. 10. Pentru tratarea insuficienţei
arteriale a membrelor inferioare cu
ateroscleroză: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
alun, în asociere cu maceratul glicero-
hidro-alcoolic 1DH, obţinut din mugurii
de plop negru (Populus nigra). Se iau
50-70 picături, o dată pe zi, cu 15 minute
înainte de masă. 11. Pentru tratarea
hepatitelor virale: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
alun, în asociere cu maceratul făcut
separat din rădăcini tinere de porumb
166
(Zea mays). Se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă (F. Pitera, 2000).
MEDICINĂ VETERINARĂ.
Medicina veterinară tradiţională foloseşte
frunzele de alun ca hrană sau ca infuzie
pentru prevenirea bolilor. Primăvara în
luna mai, crescătorii de vite iau scoarţă
de alun. O usucă, o pulverizează, o
amestecă cu sare şi pulbere de oase
calcinate şi apoi o administrează
animalelor. Rol antifebril, hemostatic,
dezinfectant, reconfortant.
ALUN CU FRUNZA
MARE (Corylus maxima Mill), fam.
Betulaceae. Arbore sau arbust, exotic,
înalt până la 10 m, cultivat; se mai
numeşte alun ursăresc. Prezent în
Peninsula Balcanică (Caucaz), Turcia,
Italia, Cehia şi Slovacia, SUA. În
România, cultivat rar în Oltenia şi Banat
pentru fructe şi ornament.
ISTORIC. Originar din Europa sud-
estică şi Asia Mică, unde se cultivă din
timpuri străvechi. Cunoscut încă din
Antichitate. Specia s-a păstrat până în
zilele noastre în stare spontană în locurile
de origine, dar şi cultivată.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcina
pivotant-trasantă. Coroană larg
piramidală, cu ramuri de schelet dresate.
Frunze mari, lungi până la 14 cm,
rotunjite sau ovate, brusc ascuţite la vârf,
la bază slab cordate, verzi, unele varietăţi
roşii-sângerii, peţiol scurt (8–15 mm).
Amenţi lungi până la 9 cm, groşi de 1
cm. Fructe alungit-ovoidale uneori
cilindrice, lungi de 1,5–3,5 cm, diametrul
1,5 cm, cu coaja relativ subţire, cu dungi
longitudinale cafenii, grupate câte 2–4,
uneori 3–8 la un loc, mai rar solitare.
Involucrul mai lung decât fructul, gâtuit
deasupra lui, terminat cu lobi înguşti,
neregulat-dinţaţi.
RECOLTARE. La fel ca la alun.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . La fel ca
la alun cu mici variaţii cantitative.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. La fel ca la alun.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de tenie şi eliminarea ei: ulei, se
ia câte o lingură în fiecare dimineaţă pe
stomacul gol, timp de 15 zile. 2. Pentru
tratarea hemoragiilor interne: infuzie, din
o linguriţă frunze uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 5–10
minute. Se strecoară şi se bea călduţ.
Acţionează ca vasoconstrictor. 3. Pentru
tratarea de hemoroizi sau hemoragii
interne: decoct, din o lingură frunze
uscate şi măcinate la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute la foc potrivit. Se
strecoară. Se bea călduţ. 4. Pentru
eliminarea toxinelor (sudorific) şi ca
astringent: infuzie, din o lingură amenţi
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. 5. Pentru combaterea
anemiilor: consum de seminţe obţinute
prin spargerea fructelor. 6. Pentru
tratarea de hepatită epidemică,
insuficienţă hepatică accentuată, astm
bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză
pulmonară: infuzie, din 1–2 linguriţe
167
muguri, peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi. Are acţiune antiscleroasă.
Tonifiază parenchimul hepatic.
Restabileşte elasticitatea ţesutului
pulmonar. Uz extern. 1. Pentru tratarea
ulceraţiilor, în periflebită, eritrocianoză a
membrelor inferioare, pecingine, bube
dulci: decoct, din o lingură frunze uscate
şi măcinate la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se acoperă şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se badijonează local
de mai multe ori pe zi. 2. Pentru tratarea
de boli ginecologice, varicelor, edemelor
la picioare: extract alcoolic din frunze.
La o mână de frunze mărunţite se adaugă
100 ml alcool de 70 o. Se lasă 10 zile. Se
strecoară. Se iau 60–80 picături, o dată
pe zi, sau 30-40 picături de 2 ori pe zi.
Gemoterapie . 1. Pentru tratarea de
sechele post hepatită non-agresivă,
hepatopatie alcoolică non-ascitică,
arterite ale membrelor inferioare care pot
evolua până la cangrenă senilă localizată;
nevroze ale extremităţilor – mai ales la
persoanele cu artropatii: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun cu frunza mare: Se iau
30-50 picături, de 2-3 ori pe zi, în puţină
apă, cu 15 minute înainte de masă. 2.
Pentru tratarea stazei circulatorii, stazei
pulmonare, edeme ale membrelor
inferioare, în ulcere varicoase şi ulcere
necrotice: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi şi din frunze
proaspete de alun cu frunza mare. Se iau
30-50 picături, de 2-3 ori pe zi, în puţină
apă, cu 15 minute înainte de masă. 3.
Pentru tratarea emfizemului pulmonar,
sclerozei parenchimului pulmonar, cu
inhibarea sclerozei ţesutului conjunctiv
pulmonar şi restabilirea elasticităţii:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1DH din
muguri proaspeţi, în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
din mlădiţe proaspete de mur de pădure
(Rubus fruticosus). Se iau 50-70 picături,
o dată pe zi, cu 15 minute înainte de
masă. 4. Pentru tratarea bronşitelor
cronice complicate, astmului complicat
cu emfizem: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
alun cu frunza mare, în asociere cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1D H
de muguri proaspeţi de călin (Viburnum
lanata) şi muguri proaspeţi de coacăz
negru (Ribes nigrum). Se iau 50-70
picături o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 5. Pentru
tratarea hepatopatiei cronice: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun cu frunza mare în
asociere cu maceratele obţinute separat
din mlădiţe proaspete de rozmarin
(Rosmarinus officinalis), din rădăcini
tinere proaspete de secară (Secale
ceriale) şi mlădiţe proaspete de ienupăr
(Juniperus communis). Se iau 50-70
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 6. Pentru
tratarea de ciroză hepatică: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun cu frunza mare, în
asociere cu maceratele glicero-hidro-
alcoolice 1 DH, făcute separat din
mlădiţe proaspete de ienupăr (Juniperus
communis), mlădiţe proaspete de
rozmarin (Rosmarinus officinalis) şi
rădăcini tinere proaspete de secară
(Secale cereale). Se iau 50-70 picături, o
dată pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 7. Pentru inhibarea
sclerozei progresive a parenchimului
hepatic: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din muguri proaspeţi de alun cu
frunza mare, în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, făcut
separat, din muguri proaspeţi de anin alb
(Alnus incana). Se iau 50-70 picături, o
dată pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 8. Pentru tratarea
anemiei hipocrome, microcitare
provocată de pierderile de sânge ca
urmare a gastritelor, ulcerelor, stărilor
diareice, sângerărilor hemoroidale:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun cu frunza mare,
în tratament asociat cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, făcut
separat, din mlădiţe tinere proaspete de
cătină roşie (Tamarix gallica). Se iau 50-
168
70 picături o dată pe zi, din maceratul
mugurilor de alun şi a doua zi, 50-70
picături, o dată pe zi, din maceratul de
cătină roşie. Tratamentul se face
alternativ, o zi un macerat muguri de
alun, iar în ziua următoare cu maceratul
mlădiţelor de cătină roşie. 9. Pentru
tratarea dezechilibrelor neurovegetative:
macerat glicero-hidor-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun cu frunza mare
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH a mugurilor proaspeţi de
smochin (Ficus carica). Se iau 50-70
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 10. Pentru
tratarea insuficienţei arteriale a (Valea Şirnei şi Clisura Dunării), Munţii
membrelor inferioare cu ateroscleroză:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun cu frunza mare,
în asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, obţinut din mugurii
proaspeţi de plop negru (Populus nigra).
Se iau 50-70 picături, o dată pe zi, cu 15
minute înainte de masă. 11. Pentru
tratarea hepatitelor virale: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun cu frunza mare, în
asociere cu maceratul făcut separat din
rădăcini tinere proaspete de porumb
(Zea mays). Se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă .
MEDICINĂ VETERINARĂ.
Medicina veterinară tradiţională foloseşte
frunzele de alun ca hrană sau ca infuzie
pentru prevenirea bolilor. Primăvara în
luna mai, crescătorii de vite iau scoarţă
de alun. O usucă, o pulverizează, o
amestecă cu sare şi pulbere de oase
calcinate şi apoi o administrează
animalelor. Rol antifebril, hemostatic,
dezinfectant, reconfortant.
ALUN TURCESC
(Corylus colurna L), fam. Betulaceae.
Arbore foios de mărimea a doua, indigen,
spontan şi cultivat, de interes ornamental,
forestier şi pomicol; se mai numeşte alun,
alun de Bizanţ, alun franc, alun sălbatic,
alunul ursului; Engl: Turkish hazel;
Franc: Coudrier de Byzance; Germ:
Haselbusch, Haselstaude, Türkische,
Hasel; Rus: Leşcina drevovidnaia.
Longevitate, peste 200 de ani. Se
întâlneşte în Peninsula Balcanică, Asia
Mică, Caucaz până în Himalaya. În
Europa, aria de răspândire a acestei
specii reprezintă cam a cincia parte din
cea a alunului comun (C. avellana). În
România este concentrat sub stare
spontană în patru centre muntoase din
vestul Olteniei şi sudul Banatului,
respectiv Culmea Pleşiva din masivul
muntos al Semenicului, Munţii Almajului
Mehedinţilor (Domogled, Vârciorova,
Cloşani), Munţii Vâlcanului (Mânăstirea
Tismana). În Muntele Pleşiva (1.144 m)
alunul turcesc este situat în subzona de
vegetaţie a fagului, trecând şi în cea a
quercineelor, la altitudinile de 350–1.010
m în suprafaţă de cca. 600 ha, cu un
volum lemnos de 2.500 m3. În cadrul
acestor munţi este întâlnit în punctele:
Dosul Mare, Dosul Stârminos, Cârşia
Buşniţa, Dosul Pleşivei, Padina Largă,
Cracul Dobriţei şi Cârşia Cornetului
Înalt. În ultimul loc formează insule pure.
În Munţii Mehedinţilor nucleul cel mai
de seamă unde vegetează această specie îl
formează Muntele Domogled, de lângă
Băile Herculane şi pârâul Prolaz-Pâţa.
Aici, alunul se află diseminat sau în
pâlcuri pe cca 100 ha. De aici el se
împrăştie în Valea Jerelău, Muntele
Şuscu, Şeaua Padina, Culmea
Muşuroanelor, Culmea Desiminului (Vf.
Ciorici), Crucea Albă etc. El vegetează în
aceste zone la altitudinile cuprinse între
350–1.100 m în păduri de fag şi de gorun
în componenţa cărora se mai află
numeroase alte specii forestiere,
arborescente şi arbustive, cotând printre
staţiunile cele mai bogate în specii din
Europa (At. Haralamb, 1963). Al doilea
centru din cadrul acestor munţi se află în
Valea Bahnei şi spre gura Văii
Slătinicului aflate în apropiere de
Vârciorova. Al treilea centru se află pe
Valea Motrului Sec în bazinele pâraielor
169
Lupşa şi Gorganul, în amonte de satul
Orzeşti, unde se află răspândit pe 600 ha.
El vegetează alături de fag şi frasin care
constituie arboretul principal, arboret
însoţit şi de alte specii cum sunt bradul,
paltinul, teiul, ulmul, gorunul, carpenul
şi jugastrul. Uneori alunul turcesc intră în
compunerea arboretului cu un procent de
0,1–0,2%. Terenul pe care vegetează este
în pantă, iar altitudinile sunt cuprinse
între 450–1.200 m. În Munţii Vâlcanului,
pe Valea Tismanei, există un alt centru
unde vegetează alunul turcesc. Aici el
este întâlnit diseminat sau în pâlcuri de
30–40 exemplare în pădurile de gorun,
cantonate pe teritoriul comunelor
Tismana şi Topeşti. În aceste păduri se
mai întâlneşte castanul comestibil
(Castanea sativa) şi liliacul (Syringa
vulgaris). Sub stare cultivată, alunul
turcesc se găseşte în parcuri şi grădini
dendrologice din Bucureşti, Cluj,
Bonţida, Sabed, Simeria, Timişoara,
Braşov, Sinaia, Snagov, Constanţa,
Jegălia, Mocea, Neudorf etc.
ISTORIC. Se cunoaşte ca specie
spontană şi cultivată încă din Antichitate,
el fiind menţionat în scrierile
naturalistului şi filozoful grec Teofrast
(378–278 îHr), precum şi ale
naturalistului, istoricului şi filozofului
roman Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius
Secundus, 123–79 dHr). Rolul acestei
specii a fost mai puţin important în
formarea soiurilor noi din cultură.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasantă (cu pivot scurt) care
pătrunde printre stânci şi pietre. Tulpină
înaltă până la 25 m, diametrul peste 0,40
m, dreaptă, ramificată, cu scoarţa
crăpată, cenuşiu-gălbuie, care se
exfoliază în solzi mici. Lemn cu duramen
gălbui. Coroana piramidal-lăţită. Lujeri
glandulos pubescenţi, cei de doi ani cu
scoarţa crăpată. Muguri scurţi, ovoconici.
Frunze lat ovate până la ovate,
acuminate, la bază cordate, pe margine
dublu serate sau crenat serate, pe
suprafaţa superioară aproape glabre, pe
faţa inferioară mai mult sau mai puţin
pubescente, în lungul nervurilor cu peri
glanduloşi, peţiolul lung de 1,5–2,5 cm,
glandulos pubescent. Flori
unisexuat-monoice; cele mascule dispuse
în amenţi lungi de 5–7 cm, se formează
din anul precedent, apar primăvara
înaintea înfrunzirii şi cele femele, închise
în muguri, numai cu stilele roşii afară,
apar prin februarie–martie. Fructe mari,
de 1,5–2 cm diametru, lat-elipsoidal-
turtite, muchiate, grupate câte 3–10,
ascunse într-un involucru profund
neregulat partit, cu lacinii lineare, rigide,
recurbate. Fructificaţie neregulată la 2–3
ani, foarte bogată în exemplare crescute
izolat. Ajung la maturitate în septembrie–
octombrie.
RECOLTAREA. La fel ca la alun.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ . La fel ca
la alun, cu mici diferenţieri cantitative.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa,
frunzele, florile mascule (amenţii) şi
fructele au importanţă terapeutică mai
ales în medicina umană. Principiile
active din frunze au proprietăţi
vasoconstrictoare, antihemoragice,
antibacteriene, antiinflamatoare,
antiedematoase, cicatrizante. Uleiul
volatil extras din frunze manifestă
proprietăţi vasoconstrictoare. Uleiul
extras din seminţe are proprietăţi
antihelmintice (contra teniei), emoliente,
hipotensive. Scoarţa este folosită ca
febrifug, în malarie. Florile au acţiune
antidiareeică, iar fructele antianemică.
Polifenolii (miricetina, leucoantociani,
acidul cafeic) formează, pe mucoase sau
ţesuturi lezate, o membrană de coagulare
în care sunt înglobate şi bacteriile,
rezultând o acţiune hemostatică şi
dezinfectantă. Flavonoidele (miricitrina,
170
cvercitrina etc) potenţează acţiunea
antihemoragică, mărind rezistenţa
capilarelor. Medicina populară utilizează
frunzele, sub formă de extract apos sau
hidro-alcoolic, în tratarea leziunilor mici,
amenţii ca sudorific şi astringent, iar
scoarţa în cazuri de febră intermitentă
nespecifică; seminţele sunt utilizate ca
antianemic; cu ele se tratează anemia
hemolitică; alunele sunt date în consum
suferinzilor de rinichi pentru dezvoltarea
calculilor renali; mugurii sunt utilizaţi
pentru tratarea hepatitei epidemice,
astmului bronşic, emfizemului pulmonar
şi silicozei pulmonare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de tenie şi eliminarea ei: ulei, se
ia câte o lingură în fiecare dimineaţă pe
stomacul gol, timp de 15 zile. 2. Pentru
tratarea hemoragiilor interne: infuzie, din
o linguriţă frunze uscate şi mărunţite
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 5–10
minute. Se strecoară şi se bea călduţ.
Acţionează ca vasoconstrictor. 3. Pentru
tratarea de hemoroizi sau hemoragii
interne: decoct, din o lingură frunze
uscate şi măcinate la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute la foc potrivit. Se
strecoară. Se bea călduţ. 4. Pentru
eliminarea toxinelor (sudorific) şi ca
astringent: infuzie, din o lingură amenţi
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. 5. Pentru combaterea
anemiilor: consum de seminţe obţinute
prin spargerea fructelor. 6. Pentru
tratarea de hepatită epidemică,
insuficienţă hepatică accentuată, astm
bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză
pulmonară: infuzie, din 1–2 linguriţe
muguri, peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi. Are acţiune antiscleroasă.
Tonifiază parenchimul hepatic.
Restabileşte elasticitatea ţesutului
pulmonar. Uz extern. 1. Pentru tratarea
ulceraţiilor, în periflebită, eritrocianoză a
membrelor inferioare, pecingine, bube
dulci: decoct, din o lingură frunze uscate
şi măcinate la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se acoperă şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se badijonează local
de mai multe ori pe zi. 2. Pentru tratarea
de boli ginecologice, varicelor, edemelor
la picioare: extract alcoolic din frunze.
La o mână de frunze mărunţite se adaugă
100 ml alcool de 70 o. Se lasă 10 zile. Se
strecoară. Se ia în doze de 60–80
picături, o dată pe zi sau 30-40 picături
de 2 ori pe zi.
Gemoterapie . 1. Pentru tratarea de
sechele post hepatită non-agresivă,
hepatopatie alcoolică non-ascitică,
arterite ale membrelor inferioare care pot
evolua până la cangrenă senilă localizată;
nevroze ale extremităţilor – mai ales la
persoanele cu artropatii: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun turcesc: Se iau 30-50
picături, de 2-3 ori pe zi, în puţină apă,
cu 15 minute înainte de masă. 2. Pentru
tratarea stazei circulatorii, stazei
pulmonare, edeme ale membrelor
inferioare, în ulcere varicoase şi ulcere
necrotice: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de alun
turcesc şi din frunze proaspete de alun
turcesc. Se iau 30-50 picături, de 2-3 ori
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă. 3. Pentru tratarea emfizemului
pulmonar, sclerozei parenchimului
pulmonar, cu inhibarea sclerozei ţesutului
conjunctiv pulmonar şi restabilirea
elasticităţii: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH din muguri proaspeţi de
alun turcesc, în asociere cu macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH din mlădiţe
proaspete de mur de pădure (Rubus
fruticosus). Se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, cu 15 minute înainte de masă. 4.
Pentru tratarea bronşitelor cronice
complicate, astmului complicat cu
emfizem: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de alun
turcesc, în asociere cu maceratele
glicero-hidro-alcoolice 1 DH de muguri
proaspeţi de călin (Viburnum lanata) şi
muguri proaspeţi de coacăz negru (Ribes
171
nigrum). Se iau 50-70 picături o dată pe
zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă. 5. Pentru tratarea hepatopatiei
cronice: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din muguri proaspeţi de alun turcesc
în asociere cu maceratele obţinute separat
din mlădiţe proaspete de rozmarin
(Rosmarinus officinalis), din rădăcini
tinere proaspete de secară (Secale
ceriale) şi mlădiţe proaspete de ienupăr
(Juniperus communis). Se iau 50-70
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 6. Pentru
tratarea de ciroză hepatică: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun turcesc, în asociere cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1 DH,
făcute separat din mlădiţe proaspete de
ienupăr (Juniperus communis), mlădiţe
proaspete de rozmarin (Rosmarinus
officinalis) şi rădăcini tinere proaspete de
secară (Secale cereale). Se iau 50-70
picături o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 7. Pentru
inhibarea sclerozei progresive a Medicina veterinară tradiţională foloseşte
parenchimului hepatic: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun turcesc, în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH,
făcut separat, din muguri proaspeţi de
anin alb (Alnus incana). Se iau 50-70
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă. 8. Pentru
tratarea anemiei hipocrome, microcitare
provocată de pierderile de sânge ca
urmare a gastritelor, ulcerelor, stărilor
diareice, sângerărilor hemoroidale:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun turcesc, în
tratament asociat cu maceratul glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, făcut separat, din
mlădiţe tinere proaspete de cătină roşie
(Tamarix gallica). Se iau 50-70 picături o
dată pe zi, din maceratul mugurilor de
alun şi a doua zi, 50-70 picături, o dată
pe zi, din maceratul de cătină roşie.
Tratamentul se face alternativ, o zi un
macerat muguri de alun, iar în ziua
următoare cu maceratul mlădiţelor de
cătină roşie. 9. Pentru tratarea
dezechilibrelor neurovegetative: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de alun turcesc în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH a
mugurilor proaspeţi de smochin (Ficus
carica). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă. 10. Pentru tratarea insuficienţei
arteriale a membrelor inferioare cu
ateroscleroză: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
alun turcesc, în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, obţinut din
mugurii proaspeţi de plop negru
(Populus nigra). Se iau 50-70 picături, o
dată pe zi, cu 15 minute înainte de masă.
11. Pentru tratarea hepatitelor virale:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de alun turcesc, în
asociere cu maceratul făcut separat din
rădăcini tinere proaspete de porumb
(Zea mays). Se iau 50-70 picături, o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă.
MEDICINĂ VETERINARĂ.
frunzele de alun ca hrană sau ca infuzie
pentru prevenirea bolilor. Primăvara în
luna mai, crescătorii de vite iau scoarţă
de alun. O usucă, o pulverizează, o
amestecă cu sare şi pulbere de oase
calcinate şi apoi o administrează
animalelor. Rol antifebril, hemostatic,
dezinfectant, reconfortant.
AMĂRĂCIUNE
(Polygala sibirica L), fam. Polygalaceae.
Plantă erbacee, perenă, medicinală, rară,
pontică, întâlnită destul de rar în zona de
silvostepă, prin pajişti aflate pe coaste
aride, uscate din localităţile Valea
Lupului, jud. Iaşi, şi Valea lui Darie, jud.
Vaslui; se mai numeşte amăruie,
amârată. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Cunoscută din timpuri
străvechi de oamenii satelor fiind folosită
pentru combaterea răcelii, a tusei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, lemnoasă, ramificată. Tulpini
numeroase, spre bază lemnoase, mai mult
172
sau mai puţin ramificate, ascendente
până la erecte, alipit păroase, înalte până
la 20 cm. Frunze eliptice în partea
inferioară şi ovat lanceolate sau îngust
lanceolate, slab şi scurt păroase. Flori
verzui sau palid violete, scurt şi fin
păroase în interiorul corolei, dispuse în
raceme laterale. Înflorire, V–VIII. Fruct,
capsulă rotundă, cu seminţe ovale,
păroase şi cu caruncule trilobate.
RECOLTAREA. Rădăcinile
(Polygalae sibirici radex), se recoltează
toamna. Se curăţă de pământ, se spală
într-un curent de apă şi se usucă în
poduri acoperite cu tablă. Stratul de
uscare trebuie să fie subţire. Se păstrează
în saci de pânză.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Are
conţinut apreciabil de saponine, mai ales
în rădăcină.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
din rădăcină provoacă fluidificarea şi
eliminarea secreţiilor traheo-bronşice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Pentru tratarea de
traheo-bronşită, de gripă: a) infuzie, din o
linguriţă rădăcină mărunţită peste care se
toarnă o cană (250 ml) apă în clocot. Se
lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi, din care una
seara înainte de culcare; b) decoct, din o
linguriţă rădăcină mărunţită la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe 3–5 minute. Se
strecoară. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi.
AMĂREALĂ1 (Polygala
amara L), fam. Polygalaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, camefită,
medicinală, întâlnită frecventă prin
păşunile însorite din regiunea montană,
mai ales din zonele alpine şi subalpine;
se mai numeşte iarbă lăptoasă, grozamă,
şerpariţă; Germ: Bittere Kreuzblume,
Bremtzwurz; Magh: Kereszt fü, Keserü
pacsirtafü, Tejelöke, Tejneveló-fü. Rus:
Istod. Răspândită în Europa Centrală.
ISTORIC. Cunoscută pe teritoriul
ţării noastre încă de pe vremea Dacilor.
Din acele timpuri s-a transmis din
generaţie în generaţie utilizarea ei pentru
combaterea bolilor cronice ale căilor
respiratorii şi reumatism.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fuziformă şi rizom ramificat. Tulpini
neramificate sau puţin ramificate, înalte
de 5–20 cm, în partea superioară glabre
sau puţin păroase. Frunze întregi, cele
tulpinale alungit-lanceolate, glabre, cele
bazale eliptice până la obovate, spre bază
cuneate, lungi de 1,5–3,5 cm şi late de 6–
10 mm, la vârf rotunjite sau puţin
ascuţite, dispuse în rozetă. Flori albastre
sau violete, mici (2–5 mm) dispuse într-
un racem lax; calicul are două sepale mai
mari care se păstrează la fruct ca nişte
aripioare. Înflorire, V–VI. Fruct, capsulă
rotundă sau aproape rotundă (2,5–4
mm/1,6–3,5 mm), cu margini
membranose aripate. Seminţe ovale cu
caruncule trilobate şi peri ţepoşi. Întreaga
plantă este amară.
173
RECOLTARE. Partea aeriană a
plantei (Polygalae amarae herba), planta
întreagă (Polygalae amarae herba cum
radicibus) formată din rădăcină, tulpină,
frunze, flori sau numai rădăcina
(Polygalae radix) se recoltează în timpul
înfloritului. Se usucă la umbră în strat
subţire, de preferat în poduri acoperite cu
tablă. Se păstrează în saci textili, saci de
hârtie sau pungi de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine poligalamarină – substanţă
amară, saponozide, ulei eteric, tanin,
mucilagii, săruri minerale. Cantitatea de
saponine neutre hemolitice pe care le
conţine este destul de mare.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta întreagă
are importanţă terapeutică pentru
medicina umană şi veterinară.
Principalele principii active pe care le
conţine sunt salicilatul de metil sub
formă de glicozidă şi saponine
triterpenice. Ele provoacă fluidificarea şi
eliminarea secreţiilor traheo-bronşice,
produce şi măreşte sudoraţia, relaxează
ţesuturile şi diminuează starea
inflamatorie, acţionează asupra
epiteliului renal determinând creşterea
secreţiei şi excreţiei de urină, combate
gripa, diminuează sau neutralizează
durerile reumatice, stimulează secreţiile
glandelor salivare, gastrice şi intestinale,
stimulează secreţia bilei, stimulează
secreţia glandelor mamare la femei în
perioada de alăptare. Medicina
tradiţională, mai rar cea cultă, o folosesc
la tratarea de tuse, bronşită, astm,
reumatism, lipsa poftei de mâncare
(anorexie).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea următoarelor afecţiuni: bronşită,
tuse de diverse etiologii, astm,
reumatism, ca expectorant, emolient,
diuretic: infuzie, din 1 linguriţă plantă
uscată mărunţită peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea în 5–6 reprize pe zi. 2. Pentru
atenuarea acceselor de tuse convulsivă:
decoct, din 2 linguriţe pulbere plantă sau
plantă uscată, bine mărunţită, la o cană
(200 ml) de apă. Se fierbe 1–2 minute. Se
ia de pe foc şi se lasă acoperit 10–15
minute. Se strecoară. Se bea la nevoie
câte o linguriţă. 3. Pentru tratarea
traheo-bronşitei acute: decoct, din 2 g
plantă la o cană de apă (250 ml). Se
fierbe 3–5 minute. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se îndulceşte cu
miere. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi. 4.
Pentru calmarea tusei, calmant nervos şi
pentru stimularea digestiei prin excitarea
glandelor gastro-intestinale: vin tonic,
pregătit din 90 g rădăcină uscată şi
mărunţită la o jumătate litru vin bun. Se
fierbe 10 minute. Se lasă la răcit 1–2 ore.
Se strecoară. Se bea câte o lingură de 3-4
ori pe zi. Recomandări! Dozele trebuie
respectate. În cantitate mai mare devine
vomitivă şi purgativă.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stărilor de
inapetenţă, bronşite a frigore, reglarea
tractului gastro-intestinal, stimularea
secreţiei lactate: a) infuzie, din 5–10 g
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) decoct, din 5–
10 g plantă uscată şi mărunţită la 100 ml
apă. Se fierbe 10 minute la foc moale. Se
strecoară. Se lasă la răcit şi se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
taurine), 25–50–75 g; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 5–10 g;
animale mici (pisici, câini, păsări), 1–2–3
g. Dacă produce tulburări digestive şi
hepatice, tratamentul se suprimă, se fac
spălături gastrice şi se administrează
medicamente simptomatice.
AMĂREALĂ2 (Polygala
vulgaris), fam. Polygalaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită
(camefită), comună în întreaga ţară prin
fâneţe şi tufărişuri, de la câmpie până în
174
regiunea montană; se mai numeşte iarbă
grasă, iarbă lăptoasă, oloisă, seceruici,
şerpariţă, şopârliţă, tămâioară; Germ:
Blaue Maiblume, Rote Maiblume, Roter
Lehmstock, Sommerblume-blümchen;
Magh: Hegyi pacsirtafü, Tejes-fü; Rus:
Istod. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta a fost folosită din
vremuri străvechi de locuitorii teritoriului
ţării noastre pentru tratarea diferitelor
boli (vărsat, boli de piept, reumatism). În
Oaş, părţile aeriene ale plantei sau planta
întreagă se fierbea în lapte dulce, cu care
se spălau copii pe faţă, ca să nu le
rămână pete după vărsat (V. Butură,
1979). Pentru tratarea tusei şi durerilor
de piept se folosea un ceai pregătit din
tulpinile florifere. Pentru tratarea de
reumatism, planta întreagă se plămădea
în rachiu. Cu extracţia obţinută se făceau
frecţii repetate în zonele dureroase de pe
corp. Concomitent se beau 1–2 ceaiuri pe
zi. Preocupările fito-terapeutice din trecut
s-au păstrat. Ele sunt practicate şi astăzi
de medicina umană tradiţională pentru
tratarea tusei, catarului bronşic, astmului,
reumatismului, anorexiei etc.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, din care se desprind rădăcini
secundare subţiri. Tulpini numeroase,
erecte, de obicei glabre, dens şi altern
foliate, înalte de 7–35 cm. Frunzele
inferioare eliptice, lanceolat eliptice sau
obovat eliptice, cele superioare linear
lanceolate, glabre sau dispers păroase,
fără gust amar. Nu are rozetă de frunze
bazale, fapt ce o deosebeşte de ruda sa
amăreală1 (Polygala amara). Flori
albastre, rar roz sau albe, dispuse într-un
racem lax; caliciu cu nervurile sepalelor
anastomozate. Înflorire, V–VIII. Fruct,
capsulă ovat-obcordată. Seminţe alungit-
ovoidale, cenuşii-brune, alb-păroase,
lungi de 2,5–3 mm. Caruncule păroase cu
3 lobi lungi.
RECOLTARE. Rădăcina (Polygalae
radix) se recoltează toamna târziu sau
primăvara înainte de pornirea în
vegetaţie. Se usucă în poduri acoperite cu
tablă, bine aerisite. Se păstrează în saci
de hârtie sau pungi de hârtie, la loc uscat.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile plantei conţin gaulterozid
(glicozid), poligalină, poligalmarină,
mucilagii, saponozide, ulei volatil,
taninuri etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina plantei
are importanţă terapeutică pentru
medicina umană. Principiile active pe
care le conţin au acţiune expectorantă,
provocând fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronşice, stimulează
contracţia vezicii biliare şi evacuarea
bilei în intestin, stimulează secreţia
salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale
producând o mărire a apetitului şi a
digestiei, stimulează pofta de mâncare,
activează circulaţia şi acţionează asupra
glandelor sudoripare mărind transpiraţia
şi eliminarea din corp a toxinelor,
acţionează asupra virusului gripei
micşorându-i rezistenţa. Folosită în
tratarea tusei, catarului bronşic, astmului,
reumatismului, anorexiei (lipsa poftei de
mâncare), pentru mărirea secreţiilor
gastrointestinale, eliminarea bilei şi
stimularea digestiei, stimularea funcţiei
glandelor mamare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea bronşitei, tusei de diverse
175
etiologii, astmului, reumatismului,
anorexiei, stimularea secreţiei laptelui şi
a secreţiilor gastrointestinale: infuzie, din
o linguriţă rădăcină uscată şi mărunţită
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea proporţionat
în 5–6 reprize pe zi. 2. Pentru tratarea
acceselor de tuse: decoct, din o linguriţă
rădăcină uscată şi mărunţită la 100 ml de
apă. Se fierbe 1–2 minute. Se strecoară.
Se bea la nevoie câte o linguriţă. 3.
Pentru calmarea tusei şi stimularea
secreţiei glandelor gastrointestinale: vin
tonic, pregătit din 90 g rădăcină uscată şi
mărunţită la 500 ml vin bun. Se fierbe 10
minute. Se lasă la răcit 60 de minute. Se
strecoară. Se bea câte o lingură de 3-4 ori
pe zi. În cantitate mai mare devine
vomitivă şi purgativă. Uz extern. 1.
Pentru cicatrizarea urmelor de vărsat:
decoct, din 2 linguriţe pulbere rădăcină
la o cană de lapte dulce (200 ml). Se
fierbe 5 minute. Se ia de pe foc şi se lasă
10–15 minute. Se strecoară. Se ung
părţile afectate, folosindu-se un tampon
cu vată. Reţeta este aplicată de medicina
populară. 2. Pentru tratarea de
reumatism: extract, din 2 linguri
rădăcină uscată şi mărunţită la 500 ml
rachiu. Se lasă la macerat 10–15 zile.
Zilnic sticla se agită pentru
uniformizarea concentraţiei. Se strecoară.
Se păstrează şi la nevoie se fac frecţii
repetate pe zonele dureroase.
ANASON (Pimpinella
anisum L), fam. Apiaceae/Umbelliferae.
Plantă erbacee, anuală, exclusiv de
cultură, aromată, medicinală, lasă terenul
curat de buruieni şi este o bună
premergătoare, mai ales pentru cerealele
de toamnă; se mai numeşte anason
românesc, anason verde, anis, anison,
aniş, anos, bădean, bidean, chimen
dulce, chimin dulce, chimin de grădină,
chimin dulce de grădină, chimion de
grădină, chimion dulce, hans, hanos,
hanus, molotru, molură, oneş, oniş,
secăre, secărea, secărea de grădină,
tarhon; Engl: Anise; Franc: Anis; Germ:
Anis; Magh: Keleti anizs; Rus: Bedreneţ
anis, Anis nastoiascii; Turc: Anason. Ca
plantă cultivată şi sălbăticită se întâlneşte
în multe ţări. Patria de origine nu este
cunoscută precis. Unii îl consideră
originar din Asia Mică (Kotukov, 1964),
alţii apreciază că îşi are originea în Egipt
şi ţările mediteraneene (Smolianov,
Ksendz, 1976). În România zonele cele
mai favorabile pentru cultură sunt
judeţele Timiş, Constanţa, Dolj, Ialomiţa,
Teleorman şi Olt.
ISTORIC. Popoarele ţărilor est-
mediteraneene cultivă anasonul încă din
Antichitate. A fost utilizat în medicina
antică în India, China şi în Evul Mediu
de către arabi. Din aceste zone s-a
răspândit în diferite direcţii, dar mai ales
în Europa. În Europa de Vest, a fost adus
de romani, sub denumirea de anes. În
secolul al XII-lea a început să fie cultivat
în Spania, iar în secolul al XVII-lea în
Anglia. În Rusia a fost luat în cultură în
anul 1830. Această ţară, până la primul
război mondial, a fost principalul
exportator pe piaţa mondială de anason şi
ulei de anason. Astăzi se cultivă în Rusia,
Ucraina, Grecia, Bulgaria, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Italia, Spania, Turcia,
Olanda, Germania, Franţa, India,
Japonia, Afganistan, China, Egipt,
Algeria, Maroc şi în ţările Americii de
Nord şi Americii de Sud. În România
suprafeţele cultivate sunt mici.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, profundă, cu numeroase
ramificaţii. Tulpină erectă, glabră, striată,
înaltă de 40–70 cm, ramificată în partea
superioară. Frunze inferioare (2–3
alterne), întregi, ovate, dinţate, mai mult
sau mai puţin lung peţiolate; cele
superioare sesile, de 2–3 ori penat-
sectate, cu foliole liniar lanceolate;
frunzele superioare scurt peţiolate sau
sesile, cu vagine scurte, 2–3-penat
sectate, cu foliole linear lanceolate. Flori
albe sau crem, lipsite de caliciu, dispuse
câte cca 10 în umbelule, iar acestea în
umbele compuse. Înflorire, VI–VIII.
176
Fructe, diachene mărunte, ovoide, cu câte
5 coaste.
RECOLTARE. Plantele se recoltează
în iulie–august, când fructele sunt de
culoare cenuşiu-verzuie, ceea ce
corespunde fazei de maturare în ceară. În
cazul când fructele se folosesc ca material
de înmulţire, recoltarea are loc la
maturitatea deplină. Tăierea plantelor se
face cu maşini simple sau prin cosire.
Fructele (Anisi fructus) se obţin prin
treierat. Se usucă în aer liber sau în
încăperi aerisite, în straturi de 15–20 cm,
care se lopătează până când umiditatea
lor scade la 12%. Uscarea artificială la
30–40oC. Trebuie ferite de ploaie.
Produsul să fie pur, fără seminţe sau
fructe aparţinând altor plante. Producţie
6–7 q/ha fructe. Fructele condiţionate se
păstrează în încăperi curate, uscate,
aerisite. Pentru uz casnic, păstrarea se
face în pungi de hârtie, în locuri uscate şi
bine aerisite. Păstrarea lor pe o perioadă
de 3 ani duce la o pierdere a uleiului
volatil în proporţie de 25,1–29,5%.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Fructele
conţin ulei eteric (1,5–3,5%), ulei gras
(16–23%), compuşi azotaţi (16–20%),
glucide simple (3–5,5%), manitol,
pentozani (5,6–7,3%), pectine (1–2,7%),
amidon (5%), celuloză (18–20%),
furfurol (3%), acid cafeic, acid
clorogenic, luteolină etc. Uleiul eteric
conţine anetol (80–90%), estragol,
cisanetol, alcool anisic, acid anisic,
vanilină, p-metoxiacetofenonă,
hidrochinonă, hidrochinon-
monometileter, p-crezol, crezol, eugenol,
miristicină şi în cantităţi mici -pinen;
mircen, -felandren, linalool, camfor,
carvonă, fenochonă, limonen, p-cimen,
terpinolen, camfen, -terpineol, -
farnesen, -himachalen, cadalină, -
cariofilen, farnesol etc şi azulene, acizii
propionic, butiric, miristic. Uleiul gras,
conţine acizi graşi, principalul fiind
acidul petroselinic, conţine stigmasterol,
,  şi -tocoferol şi tocotrienol,
-amirină, cumarine (umbeliferonă,
scopoletină, umbeliprenină şi bergapten).
Părţile aeriene ale plantei sunt sărace în
ulei eteric (0,20–0,40%) care conţine în
special aneton. Din părţile aeriene ale
plantei cantitatea cea mai mare de anetol
se află în inflorescenţe (86–87%). În
tulpină a mai fost pus în evidenţă ulei
gras (0,16%) şi manitol. Rădăcina
conţine cantităţi mici de ulei eteric (0,015
ml%) care conţine anetol (11–38%),
aldehidă anisică (10–20%), manitol,
miricanol etc (Viorica Cucu, Cornel
Bodea, Cristina Cioacă, 1982).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Fructele plantei
au importanţă terapeutică pentru
medicina umană şi veterinară. Principiile
active au rol tonic, antispasmodic,
diuretic, aperitiv, vermifug, emenagog,
galactogen. Uleiul de anason extras din
fructe este utilizat drept carminativ,
eupeptic, antiseptic şi aromatizant.
Recomandat în tratarea anorexiei,
bronşitei, insuficienţei pancreatice şi
intestinale, balonărilor abdominale,
viermilor intestinali, asteniei, menstrelor
insuficiente şi dureroase, migrenei, tusei,
vomei psihogene. Fiziologic, stimulează
secreţiile glandulare (salivare, gastrice,
intestinale, biliare, mamare). În
concentraţii infime, uleiul volatil
stimulează epiteliile ciliate de la nivelul
bronhiilor, favorizând expectoraţia;
acţionează asupra sistemului
neuromuscular cu eficienţă în gastralgii
şi contra colicilor. În doze mai mari are
acţiune antiseptică cu stoparea proceselor
fermentative la nivelul intestinului gros.
Farmaceutic se foloseşte în compoziţia
177
siropurilor expectorante, cărora le
îmbunătăţeşte calitatea şi le corectează
gustul. În doze mari, uleiul determină
fenomene toxice, manifestate prin
excitaţie, urmată de pareză musculară,
ebrietate, tremur, euforie şi hipnoză. Sunt
suficiente 45 de picături pentru a produce
un efect de 12 ore. Toate preparatele
alcoolice din anason au acţiune
estrogenă, acţionând asupra lobului
anterior al hipofizei. Uleiul serveşte la
combaterea ectoparaziţilor (purici,
păduchi) şi ca antiscabios.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Supradozarea
produce stări de excitaţie puternică,
insomnii, tulburări de vorbire, căderi
psihice. Fructele vechi nu se folosesc
deoarece devin toxice. Infuzia sau
decoctul se prepară în fiecare zi, nu se
păstrează de pe o zi pe alta. Uz intern. 1.
Pentru stimularea poftei de mâncare:
infuzie, din ½ linguriţă fructe la o cană
(250 ml), peste care se toarnă apă în
clocot. Se lasă acoperită 10 minute. Se
filtrează. Se bea întreaga cantitate înainte
de mesă. 2. Pentru tratarea bronşitei,
insuficienţelor pancreatice şi intestinale,
balonărilor abdominale, viermilor
intestinali, lipsei poftei de mâncare:
infuzie, din o linguriţă fructe peste care se
toarnă 300 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară şi se
bea în trei reprize, câte 100 ml înainte de
fiecare masă. 3. Pentru combaterea
durerilor abdominale la copii: infuzie, din
6–8 fructe la 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se dă cu linguriţa sau se bea
fracţionat în 2–3 reprize. 4. Pentru
combaterea viermilor intestinali: infuzie,
din 2 linguriţe fructe la 100 ml apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea dimineaţa pe
stomacul gol. 5. Pentru tratarea bronşitei,
gripei: infuzie, din ½ linguriţă fructe la o
cană cu apă în clocot. Se lasă 10–15
minute. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi.
6. Pentru mărirea secreţiei de lapte la
lăuze: a) pulbere, obţinută prin pisarea
(zdrobirea) a 0,5–2 g fructe; acestea se
amestecă în mâncare; b) infuzie, din ½
linguriţă fructe la o cană apă în clocot. Se
lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. 7. Pentru tratarea de răceală,
răguşeală, tuse, dureri de cap: decoct, din
3–4 g fructe la o cană de apă. Se lasă să
fiarbă 5–6 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 8. Pentru
combaterea sughiţului: se consumă câteva
fructe. 9. Pentru combaterea menstrelor
dureroase: decoct, din 30 g rădăcină la 1
litru apă. Se fierbe 25–30 minute. Se
strecoară. Se bea după fiecare masă câte o
ceaşcă. 10. Pentru stimularea fiziologică
cardiacă, a căilor respiratorii, căilor
digestive, combaterea colicilor,
gastralgiilor şi flatulenţei (eliminarea
gazelor din intestin): ulei de anason. Se
administrează la adulţi în doze de 0,06–
0,30 g pe zi, iar la copii câte o picătură
pentru fiecare an de vârstă. În doze mici
activează respiraţia, tonifică inima; în
doze mari produce ebrietate, tremurături,
stupefacţie, convulsii. Se intervine cu
tratament simptomatic. Uz extern. 1.
Pentru tratarea sciaticii şi muşcăturii de
şarpe: cataplasme, cu pastă de fructe. Se
zdrobesc câteva linguri de fructe, apoi se
fierb în apă sau vin până se formează o
pastă. Se aplică pe locul afectat. 2. Pentru
tratarea gripei, răguşelii: inhalaţie, cu
infuzie din fructe. Contraindicaţii! Nu se
administrează intern bolnavilor de ulcer
gastric, duodenal şi colită. Fructele vechi
sunt toxice.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. 1. Pentru tratarea afecţiunilor
pulmonare, indigestiilor, anorexiei,
calmant în colici manifestate la tineret şi
eupeptic pentru tineret: a) infuzie, din 1–
2 g fructe peste care se toarnă 100 ml apă
în clocot. Se lasă acoperită 20–30 minute.
Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 1–2 g fructe
la 100 ml apă. Se fierbe 10–15 minute.
Se strecoară. Se lasă la răcit şi se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
taurine), 10–25–50 g; animale mijlocii
178
(ovine, caprine, porcine), 5–8–10 g;
animale mici (pisici, câini), 0,5–1–2 g,
(păsări), 0,2–0,5 g. Administrarea
drogului se face timp de mai multe zile
până ce animalul se vindecă. 2. Pentru
stimularea producţiei de lapte la taurine,
frunzele sau seminţele se administrează
în concentrate la limita dozelor de mai
sus. Uz extern. Pentru combaterea
ectoparaziţilor (purici, păduchi) la păsări,
mai ales la cele de colivie, se aplică
pulverizaţii pe corp cu uleiul obţinut din
seminţe. Pulverizaţiile se fac în cantităţi
mici, altfel uleiul are acţiune toxico-
iritativă.
TOXICOLOGIE. Produce stări
toxice la animale în cazul consumului în
exces de frunze şi seminţe. Simptoame:
tulburări gastrointestinale şi excitaţie
nervoasă. Se intervine cu infuzii
obişnuite din flori de tei, muşeţel,
administrare cu tanin, cărbune. În
formele excitative se recomandă opiacee
şi sedative (combelen, romtiazin).
ANDIVE (Cichorium
intybus L. ssp sativum (D C) Janch, var.
foliosum Hegi), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
bienală, cultivată, legumicolă cu
importanţă culinară şi terapeutică; se mai
numeşte andivă, cicoare de Bruxelles,
cicoare de vară, cicoare Witloof, cicoare
albă, cicoare pentru frunze, ţicorie;
Engl: Endive; Franc: Endive; Germ:
Zichorie, Baldriansalat, Wegwarte;
Magh: Endivia saláta, Fehér haltán
koró, Kátángkoró cikória. În prezent este
răspândită în toate continentele, dar mai
ales în Europa de Vest. În România este
răspândită în jurul oraşelor Bucureşti,
Braşov, Bacău etc. Poate fi cultivată în
întreaga ţară.
ISTORIC. Cicoarea este cunoscută
încă din Antichitate ca plantă comestibilă
şi medicinală. Este veche în cultură. Ea
se întâlneşte în stare sălbatică în Asia
Occidentală, Africa de Nord, Europa
Centrală. A fost luată în cultură în
Antichitate de greci şi romani, de unde
s-a răspândit la alte popoare.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, îngroşată, conţinând un latex
ce îi conferă un gust amar. Frunze
lanceolat-alungite, lungi până la 30 cm,
dispuse în rozete mari. Tulpina florală se
formează în anul al doilea. Ea este înaltă
până la 1–1,6 m, ramificată, terminată cu
un capitul, în care sunt grupate flori
albastre. Înflorire, VI. Fructul este o
achenă obovată. Facultatea germinativă
este 75% şi se păstrează 3–4 ani.
RECOLTAREA. Se face în luna
octombrie mecanizat sau manual. După
scoaterea rădăcinilor din pământ, acestea
se sortează. Sunt reţinute pentru forţat
numai cele cu diametrul de 3–4 cm la
colet, sănătoase, întregi. Acestora li se
alătură frunzele la 1,5 cm deasupra
coletului, fără ca mugurele terminal să fie
rănit. Ele se păstrează în silozuri.
Producţia de rădăcini este de 20 t/ha.
Forţarea rădăcinilor. Rădăcinile
păstrate în silozuri se pun la forţat în
şanţuri, răsadniţe, sere, sau alte
adăposturi. Acestea trebuie să dispună de
întuneric şi cu un regim cald, cu
temperatură eşalonată, din noiembrie
până în martie. Rădăcinilor scoase din
siloz li se elimină mugurii secundari şi se
păstrează cel principal. Se înlătură
rădăcinile bolnave. Cele lungi se
scurtează la 20–25 cm. Forţarea
rădăcinilor în şanţuri încălzite cu gunoi
de grajd. Pentru aceasta se sapă şanţuri
cu lăţimea de 1 m, adâncimea de 40–50
cm şi lungi după nevoie. Se face un
amestec de 40% pământ, 40% mraniţă,
20% nisip. Acest amestec se aşează în
şanţ într-o grosime de 20 cm. În stratul
179
de amestec se înfig rădăcinile la o
distanţă de 2 cm una de alta şi cu coletul
la acelaşi nivel. Se completează cu
acelaşi amestec de pământ până la nivelul
coletului. Se are în vedere când se adaugă
amestecul de pământ, ca rădăcinile să-şi
menţină poziţia verticală şi distanţa
dintre ele. După această operaţiune, se
udă abundent, apoi se adaugă în
continuare amestecul de pământ până la
20 cm deasupra coletului. Peste el se
aşează un strat de gunoi de grajd, de 40–
50 cm grosime. Totul se acoperă cu
polietilenă neagră sau rogojini. Forţarea
rădăcinilor în încăperi. Se face la fel ca
mai sus, cu singura deosebire că nu se
mai adaugă gunoi de grajd. Căldura este
furnizată prin anumite instalaţii termice.
După ce se aşează rădăcinile la forţat, se
asigură în primele zile o temperatură de
12oC. În următoarele 15–20 de zile
temperatura se ridică la 18 oC.
Temperatura din aer poate fi superioară
celei din substrat, dar nu mai mare de
20–22oC (I. Maier, 1969). În unele
întreprinderi agricole s-a procedat la
forţarea industrială a rădăcinilor în
bazine de ciment. Rădăcinile se scufundă
în apă pe 2/3 din lungimea lor. Poziţia
verticală se menţine cu ajutorul unei
plase din sârmă. Apa conţine elemente
nutritive de care planta are nevoie.
Bazinele se acoperă cu o folie neagră
pentru a nu primi lumină. Se menţin în
această stare cca 30 de zile, până când
devin apte din consum. Un alt procedeu
constă în forţarea industrială în flux a
rădăcinilor. În acest scop se pregăteşte o
staţie special amenajată prevăzută cu sală
de forţare şi depozit frigorific. Forţarea
rădăcinilor se face în substrat de turbă în
tocuri de lemn cu fund dublu pentru a
asigura rezerva de apă de care plantele au
nevoie. Încăperile sunt complet lipsite de
lumină. Temperatura optimă pentru
forţare este de 12oC–18oC şi se menţine
prin instalaţii speciale. Recoltarea. Se
face după 3–4 săptămâni de la punerea
rădăcinilor la forţat. Păpuşile formate din
frunze etiolate lanceolat-alungite ce se
recoltează, trebuie să aibă minimum 10–
12 cm lungime şi să nu fie ieşite la
lumină. Plantele se scot de la stratificare
sau din camerele de forţare, se scutură de
pământ şi se înlătură impurităţile. Apoi
păpuşa se taie cu o porţiune de 1–2 cm
din rădăcină, se curăţă de frunzele
necorespunzătoare, se sortează, se
ambalează în lădiţe şi se transportă la
piaţă în vehicule închise. Producţia medie
este de 4–5 t/ha de cultură.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
etiolate conţin substanţe organice
reprezentate de apă (88,7–95,0%) şi
cenuşă (0,50–0,72% s. p).
Macroelementele determinate la 100 g s.
p. sunt K (192 mg), Ca (25,6 mg), P (26
mg), Mg (12,9 mg), Na şi Cl.
Microelementele puse în evidenţă sunt Fe
(0,74 mg% s. p), Cu, Li, Zn, S şi Si.
Conţinutul în NO3 poate ajunge până la
663 ppm/s. p, iar acela în NO 2 la 0,5
ppm/s. p. Compuşii organici sunt
reprezentaţi de zaharuri (0,87–2,27% s.
p), proteine brute (0,8–1,3 s. p), proteină
pură (0,50% s. p), lipide (0,07–0,2% s.
p), gliceril-fosforicolină, fosforicolină şi
lecitină (0,7 mg% s. p. fiecare).
Zaharurile sunt glucoză + fructoză (cca
74%) şi zaharoză (26%). Celuloza are o
variaţie largă (0,45–1,29 s. p). Acizii
organici puşi în evidenţă sunt: acidul
oxalic (18–27 mg% s. p), acidul cafeic
(160–870 mg/kg s. p), acidul ferulic (sub
1 mg/kg s. p), acizii clorogenic,
izoclorogenic, 3-p-cumaroil-chinic,
dicafeil-tartic etc. Dintre glicozizii
flavonoizi (rutina, luteolin, hiperina) şi
trei glicozizi ai kempferolului, dominant
fiind kempferol-3--D-glucuronidul, care
este mai bogat în frunzele exterioare
decât în cele interioare. Terpenoidele
principale care conferă gustul amar sunt
lactucopicrina şi taraxasterolul.
Vitaminele prezente sunt: C (1,8–8 mg%
s. p), B1, B2 şi PP (sub 0,5 mg% s. p).
Rădăcinile conţin apă (78–83%), N, K,
Ca şi Mg se află în cantităţi reduse,
proteină brută (1,4% s. p), lipide (0,2% s.
p), glucide (70% s. p) constând din
glucoză (18,1–20,8%) şi fructoză (79,2–
81,9%), acid ascorbic (5 mg% g s. p),
180
vitaminele PP (0,4 mg% g s. p), B1 (0,03
mg% g s. p) şi B2 (0,04 mg% g s. p).
Seminţele conţin acizi anorganici (0,38–
0,53% s. u), acizi organici (0,90–1,28%
s. p). Dintre acizii organici predomină
acidul tartic, citric şi protocatehic
(Georgeta Enăchescu, 1984).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele
(Cichorii foliosum folium) şi rădăcinile
plantei (Cichorii foliosum radix) au
importanţă în fitoterapia umană şi cea
veterinară. Principiile active îi conferă
următoarele proprietăţi: tonic general,
remineralizant, antianemic, stimulează
secreţiile salivare, gastrice, intestinale şi
hepatice, stimulează digestia, activează
procesele de eliminare a toxinelor pe cale
gastrointestinală, renală sau prin glandele
sudoripare, acţionează asupra epiteliului
renal mărind cantitatea de urină
eliminată în timp, favorizează eliminarea
bilei prin stimularea contracţiilor vezicii
biliare, purgative uşoare, reglează
ritmicitatea inimii, diminuează tensiunea
arterială, stimulează activitatea endocrină
a pancreasului. Recomandate în anorexie,
anemie, astenie, insuficienţă biliară,
congestii hepatice şi splenice, atonie
gastrică, gută, constipaţie, infecţii
urinare, litiază renală şi vezicală,
paludism.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea anemiei, aneroxiei, asteniei,
insuficienţei biliare, congestiilor hepatice
şi splinice, gutei, constipaţiei, infecţiilor
urinare, litiazei renale şi vezicale,
paludismului: salată, din frunze etiolate,
consumată la fiecare prânz. 2. Pentru
stimularea digestiei şi calmarea durerilor
abdominale: cafea, pregătită din
surogatul obţinut din rădăcini. 3. Pentru
eliminarea toxinelor din corp la copii şi
sugari: sirop, pregătit din sucul obţinut
din frunze sau din rădăcini şi zahăr alb,
în părţi egale.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea de anorexie,
dischinezie biliară, angiocolită, hepatită,
afecţiuni renale: infuzie, din 3–5 g
rădăcină uscată şi mărunţită peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 30 de minute. Se strecoară. Se
lasă la răcit. Se administrează prin
breuvaj bucal (se toarnă pe gât); decoct,
din 3–5 g plantă uscată şi mărunţită sau
rădăcină uscată şi mărunţită la 100 ml
apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se
strecoară. Se lasă la răcit. Se
administrează prin breuvaj bucal. Pentru
animalele mai mari se pregăteşte o
cantitate mai mare, respectând
proporţiile. Dozele de tratament: animale
mari (cabaline, taurine), 30–80–150 g;
animale mici (ovine, caprine, porcine),
10–15–20 g; animale mici (pisici, câini),
2–5–8 g.
ANGELICĂ (Angelica
archangelica L), fam.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă erbacee,
bienală sau perenă, medicinală şi
aromată, legumicolă, cu organele
vegetative hibernante pe pământ sau în
pământ la mică adâncime, întâlnită în
lungul pâraielor, în turbării, în chei, la
margini de păduri umede, în etajele
montan şi subalpin; se mai numeşte
aglică, angelină, anghelică, anghelică
sălbatică, anghelină, anghilică,
antonică, buciniş, cucută mare; Engl:
Garden angelica; Franc: Angélique;
Germ: Engelwurz; Brustwurzel;
Brustwurz; Angelike; Erzengelwurz;
Magh: Angyel gyökér; Angyelika;
Angelika; Angyal fü; Kerti angyalfü;
Angelika fü; Pol: Arcydziegel; Rus:
Diaghili aptecinâi, Diaghili
lekarstvennâi; Sîrbo-cr: Krajovac; Ucr:
Deghil. Răspândită în Europa Centrală şi
Asia, din Siberia până în Islanda. În
România se cultivă populaţia cunoscută
sub numele De Cristian.
ISTORIC. Cunoscută încă din
Antichitate de daci, romani şi greci. Ei o
foloseau ca plantă medicinală şi aromată.
Numele Angelica vine de la cuvântul
latin angelus sau cuvântul grecesc
angelos = înger, crezându-se că această
181
plantă medicinală ar fi fost indicată
oamenilor de un înger. În limbajul
medical de atunci, ei o foloseau pentru
întărirea inimii, pentru calmarea
durerilor de stomac şi în tuse a
expectorant. Rizomul plantei şi fructele ei
erau plămădite în vin, apoi mult mai
târziu în rachiu şi se luau contra
vătămăturii (hernie), afecţiunilor interne
cu crize acute şi ca tonic gastric pentru
stimularea poftei de mâncare. Extern, o
fierbeau şi cu soluţia obţinută amestecată
cu oţet făceau frecţii şi băi contra
durerilor de spate şi reumatismale.
Frunzele zdrobite se amestecau cu frunze
de rută, vinarţ (Ruta graveolens) şi
miere, se puneau pe muşcăturile de câine
şi de şarpe, după ce se storcea bine
sângele din răni. Haiducul Pintea
Viteazul purta la el o sticlă de palincă în
care erau plămădite rădăcini de angelică
şi planta întreagă de fierea pământului
(Genţiana cruciata) care, considera el, că
îi dă putere şi îl apără de multe feluri de
boli periculoase. La fel de bine, planta
este cunoscută şi în alte ţări. Prin secolul
al X-lea, ea exista printre mărfurile
produse în Peninsula Scandinavică. De
multă vreme, în unele ţări nordice,
lăstarii tineri ai plantei sunt folosiţi ca
legumă. În Franţa planta serveşte la
prepararea unor lichioruri. În Germania
şi Austria, peţiolul frunzei, tăiat în bucăţi
de 1–1,5 cm şi însiropat constituie un
produs farmaceutic. În prezent se cultivă
în multe ţări din Europa (Belgia, Franţa,
Germania, Olanda, România, Rusia,
Ucraina, Ungaria etc).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
napiform, lung de 8–12 cm şi gros de 3–5
cm, multicapitat, brun, cu striaţii
circulare, din care se desprind rădăcini
adventive lungi de 10–30 cm şi groase de
0,5–1 cm, ambele cu miros aromat şi gust
aromat amar. Tulpină robustă, erectă,
cilindrică, fin-striată, glabră, înaltă până
la 150 (300) cm, groasă de 3–8 cm,
galbenă-verzuie, ramificată în partea
superioară. Frunze de trei ori penat-
sectate, mari, lungi de 60–90 cm, cu
foliole ovate, inegal serate, din care cea
terminală este trifoliată. Teaca frunzelor
este mare, umflată şi striată. Peţiolul
frunzelor inferioare este lung, cilindric,
fistulos. Flori albe-verzui, grupate în
umbele mari, globuloase, cu diametrul de
8–15 cm, compuse din 20–40 de radii
mucheate, vilos păroase, fără involucru;
caliciu redus; corola din 5 petale;
androceul din 5 stamine cu filamentele
mai lungi decât petalele; gineceul cu ovar
inferior. Înflorire, VII–VIII. Fructe,
diachene elipsoidale, aripate lateral,
costate, cu mericarpe care se desfac uşor,
bogate în ulei volatil.
RECOLTARE. Rizomul şi rădăcinile
(Angelicae rhizoma cum radicibus) se
recoltează toamna, în primul an de
vegetaţie sau în primăvara anului doi,
folosindu-se maşina de recoltat cartofi
sau sfeclă. Se scutură de pământ şi, dacă
este nevoie, se spală repede într-un curent
de apă, după care se pun la zvântat. Nu se
ţine mult în apă pentru că substanţele
active sunt foarte solubile. Se usucă la
soare sau în poduri bine aerisite. Uscare
artificială la 35–40 oC. Fructele
(Angelicae fructus) se recoltează în
stadiul de pârgă. Se usucă în camere bine
aerisite sau la soare. Se dau prin
vânturătoare sau selector de 3–4 ori
Producţia de rădăcini uscate este de 15–
20 q/ha. Raportul de uscare este de 4–
5:1q. După uscare, rădăcinile se lasă
câteva zile în depozite în vrac, apoi se
ambalează în saci, baloturi sau bale de
pânză. Locurile de păstrare trebuie să fie
curate, bine aerate şi lipsite de umezeală.
182
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomul
şi rădăcinile conţin ulei eteric (0,10–
0,37% în produsul proaspăt şi 0,28–1,0%
în produsul uscat). Rădăcinile conţin
cumarine (ostol, ostenol, umbeliferonă,
umbeliprenină), furanocumarine
(archangelica, imperatorina, angelicină,
xantotoxol, xantotoxină, bergapten,
oxipencedanină, ostrutol etc), acizi
organici (cafeic, clorogenic, chinic,
angelic, malonic, succinic, fumaric,
oxalic, citric, aconitic), acizi graşi
(linoleic, palmitic, bechenic,
petroselinic), vitamina B1 (683,2 µg%),
taninuri. Rizomul şi rădăcinile conţin
glucoză, fructoză, zaharoză,
umbeliferoză, amidon, substanţe
anorganice. Uleiul eteric conţine terpene
(felandrenul), caren, limonen, mircen,
ocimen, aloocimen, terpinolen, sabinen,
santen, borneol, carvacrol etc. Fructele
sunt bogate în ulei eteric (0,31–0,53% în
fructele proaspete şi 0,32–2% în fructele
uscate). Uleiul eteric conţine mai multe
terpene decât cel din rădăcină şi alte
substanţe organice. Fructele mai conţin
cumarine (umbeliferonă, umbeliprenină
etc. Uleiul gras din fructele coapte
conţine acizii linoleic (49,53%),
petroselinic (42,98%), palmitic (4,54%),
stearic (1,15%) şi în cantitate mai mică
acizii lauric, miristic, palmitic, arachic,
eicosenoic. Frunzele, tulpina, florile
conţin de asemenea ulei eteric şi alte
substanţe organice şi minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile au importanţă terapeutică în
medicina umană, medicina veterinară şi
cosmetică. Principiile active pe care le
conţine au rol stomahic, tonic-amar,
eupeptic, sudorific, diuretic, antiisteric,
antireumatic, antinevralgic. Ele
stimulează secreţiile salivare, gastrice şi
intestinale şi respectiv pofta de mâncare,
măresc sudoraţia, măresc cantitatea de
urină eliminată în timp, au acţiune
calmantă asupra sistemului nervos,
diminuează durerile reumatice şi combat
nevralgiile, previn formarea gazelor în
stomac sau intestine şi provoacă
eliminarea celor existente, previn voma.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea isteriei, nevralgiilor,
reumatismului: pulbere, de rădăcină sau
tulpină; se ia câte un vârf de cuţit înainte
de masă. 2. Pentru stimularea poftei de
mâncare şi combaterea colicilor
stomacale: infuzie, din 2–5 g rădăcină
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se continuă fierberea 5
minute. Se bea o jumătate de cană înainte
de masă. 3. Pentru reumatism, nevralgii,
erupţii tegumentare: decoct, din 10–15 g
plantă la ½ litru apă. Se fierbe 10–15
minute. Se strecoară. Se bea de 3 ori pe zi
câte o ceaşcă înainte de masă. 4. Pentru
combaterea asteniei, vomismentelor,
colicilor gastro-intestinale, nevralgiilor:
decoct, din 2 linguriţe amestec părţi
egale pulbere, rădăcină şi fructe, la 2 căni
(250 ml) cu apă. Se fierbe 5–10 minute la
foc domol. Se strecoară. Se bea încet, cu
înghiţituri rare conţinutul a 2 căni, una
de dimineaţă şi alta după amiază. 5.
Pentru stimularea poftei de mâncare,
stimularea digestiei: macerat, din 50–70
g rizomi şi rădăcină mărunţite într-un
litru de vin curat luat de la producător. Se
lasă 2 săptămâni la temperatura camerei.
Sticla se agită zilnic pentru
uniformizarea concentraţiei. Se filtrează.
Se bea conţinutul a 2 păhărele înainte de
masă (la prânz şi seara). Uz extern.
Pentru tratarea reumatismului: a) ulei
volatil (Aetheroleum Angelicae). Se fac
frecţii locale; b) spirt de angelică
(Spirtus Angelicae reumatice), pregătit
din ulei de angelică, camfor şi alcool. Se
fac frecţii locale.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea următoarelor
afecţiuni: stări febrile, stări a frigore,
afecţiuni renale, anorexii, ca tonic în
convalescenţă şi debilitate: a) decoct, din
5 g rizom şi rădăcină uscată, bine
mărunţite, la 100 ml apă. Se fierb 20–30
minute la foc moale. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) tinctură, din 5
183
g rizomi şi rădăcini uscate, mărunţite, la
95–100 ml alcool de 30–40 o. Se lasă în
sticlă acoperită cu dop timp de 7–10 zile,
agitându-se zilnic pentru uniformizare.
Se strecoară şi se administrează prin
breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 10–25–
40 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 5–10 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 2–4 g. Tinctura, după ce i
s-a stabilit cantitatea, se diluează cu apă
şi apoi se administrează. Tratamentul se
aplică până ce animalul se vindecă.
Atenţie! Uleiul eteric, lactonele,
cumarinele şi furocumarinele pot produce
stări uşoare de toxicitate la animale.
Simptoame: tulburări digestive,
excitabilitate nervoasă şi în cazuri mai
grave paralizii. Se intervine prin
suprimarea cauzei, menţinerea
animalului la umbră; se administrează
calmante opiacee, tranchilizante,
sedative.
ANGHINARE (Cynara
scolymus L), fam.
Asteraceae/Compozitae. Plantă erbacee,
perenă (în cultură se comportă ca anuală,
bienală, trienală), medicinală,
legumicolă, meliferă; Engl: Artichoke;
Franc: Artichaut; Germ: Artischocke;
Magh: Articsoka; Rus: Artşiok posevnoi,
Ţinara. Originară din regiunea Mării
Mediterane unde speciile şi varietăţile
genului Cynara cresc spontan. În prezent
se află cultivată în Europa, SUA şi
Argentina. Ca specie alimentară este
răspândită în Franţa, Italia, Spania,
Grecia, Cipru. În România este puţin
răspândită ca legumă, în schimb se
cultivă ca plantă medicinală.
ISTORIC. Cunoscută ca plantă
medicinală şi legumicolă încă din
Antichitate. Ea a fost semnalată în
Peninsula italică încă din secolul IV îHr.
Denumirea de Cynara a fost dată de
Columella Lucius Iunius Moderatus
(secolul I dHr) pentru culoarea ei cenuşie.
El scrie despre această plantă în tratatul
său de agricultură, care este cea mai
completă lucrare de acest gen rămasă din
Antichitate. Termenul speciei de
scolymus provine din limba greacă şi
înseamnă spin, spinos. Palladius vorbeşte
în scrierile lui despre cultura acestei
plante, făcută de romani şi greci. Forma
plantei apropiată de cea existentă astăzi
este rodul activităţii de cultivare şi
selecţionare depusă de grădinarii italieni
începând din secolul al XV-lea, care o
foloseau ca legumă. De aici s-a răspândit
în toate ţările din vestul Europei şi în alte
regiuni de pe Glob. În Egiptul antic
anghinarea era utilizată ca legumă.
Astăzi se cultivă pe suprafeţe mari în
Italia, Franţa, SUA, Argentina. Italia este
una din marile cultivatoare şi în acelaşi
timp exportatoarea principală a acestei
plante pentru ţările din vestul Europei. În
România a fost introdusă în anul 1954 ca
material provenit din Franţa. Ea se
cultivă în judeţele Ilfov, Ialomiţa,
Teleorman, Giurgiu, Olt, Dolj.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
puternic, cu numeroase rădăcini
adventive care constituie un sistem
radicular viguros ce pătrunde adânc în
pământ. În partea superioară rizomul
formează nişte lăstari, la baza cărora
cresc rădăcini subţiri. Aceşti lăstari pot
servi la înmulţirea vegetativă. Tulpina
este viguroasă, groasă, erectă, puternic
ramificată, înaltă până la 2 m, cu peri
deşi, moi. Frunze bazale (rozetă) mari,
până la 1–1,20 m lungime, cu peţiolul
puternic şi nervura mediană îngroşată;
din anul doi apar frunze tulpinale,
alterne; lamina penat-setată sau fidată, cu
5–8 perechi de segmente lanceolate, din
nou sectate, terminate printr-un vârf
ascuţit, uneori spinos cu faţa superioară
verde deschis, iar cea inferioară cu peri
deşi, lungi, albi-cenuşii. Flori tubuloase,
roşii-violacee, grupate în calatidii mari,
globuloase (4–5 cm diametru), cu
involucru constituit din 4–5 rânduri de
hipsofile ghimpoase. Receptaculul
calatidiului cărnos. Hipsofile imbricate
cărnoase. Înflorire, VI–VII. Polenizare
entomofilă. Fruct, achenă oblongă, uşor
184
turtită lateral, cenuşie-brună, cu pete
negricioase. Facultatea germinativă, 6–10
ani.
RECOLTARE. Frunzele (Cynarae
folium) se culeg de 3–4 ori pe parcursul
perioadei de vegetaţie, până în momentul
înfloririi. Frunzele se taie din exteriorul
rozetei. Frunzele tinere, mici, din
mijlocul rozetei sunt lăsate să crească.
Ele asigură recolta următoare. Uscarea se
face la umbră, în strat subţire, pe rame,
pe hârtie sau pe rogojini, în încăperi
aerisite. Se poate usca şi pe sfoară ca
frunzele de tutun. Durata uscării este de 3
săptămâni. Uscare artificială la 40–45 oC.
Se păstrează în saci de hârtie sau pungi
de hârtie. Pentru alimentaţie, receptaculul
inflorescenţei şi baza bracteelor se
recoltează eşalonat pe măsură ce ajung la
maturitatea comercială. Recoltarea se
face înainte ca bracteele să se răsfire.
Acestea se taie cu cuţitul, împreună cu o
porţiune de peduncul de aproximativ 10
cm. Producţia este de 7–10 t/ha la
culturile din primul an şi de 12–25 t/ha la
culturile din anul II sau III. Culturile de
anghinare sunt rentabile 3–4 ani.
Seminţele (Cynarae semen) se recoltează
numai din inflorescenţele aflate pe
tulpina principală, celelalte se elimină.
Înainte de recoltare tulpina floriferă se
îndoaie imediat după formarea
seminţelor, pentru a evita pătrunderea
apei în inflorescenţă. Inflorescenţele se
recoltează prin august sau septembrie
când seminţele au ajuns la maturitate. Se
usucă şi apoi se treieră. Seminţele
obţinute se condiţionează şi se păstrează
în încăperi uscate şi aerisite. Producţia
este de 250–300 kg/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin acid cafeic, acidul chinic, acidul
1,3-dicafeilchinic care trece în cinarină
(acid 1,5-dicafeilchinic), acidul
clorogenic, acidul neclorogenic, compuşii
flavonici (cinarozida şi scolimozida),
lactone sescviterpenice ca cinaropicrina,
dehidrocinaropicrina şi groseimina; s-au
mai identificat un alcool triterpenic
(tarasterol), sitosterol şi stigmasterol,
enzime, aminoacizi, o saponină
steroidică, pectine, mucilagii, substanţe
minerale, în cantitate mai mare fiind cele
de K şi Mg. Dintre principiile active pe
care le conţine: cinarozida are acţiune
diuretică, cinaropicrina are acţiune
citostatică, cinarina are acţiune coleretică
mărind volumul bilei de 4–5 ori.
Receptaculul inflorescenţei conţine
proteine brute (1,7–3,6%), lipide (0,5–
0,8%), substanţe extractive neazotate (6–
8%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au importanţă terapeutică în
medicina umană şi cea veterinară.
Principiile active din plantă au rol
decongestiv renal, diuretic, coleretic,
colagog, antimicrobian,
hipocolesterolemiant, adjuvant în
hipertensiunea arterială. Conţinutul
sângelui în colesterol scade ca urmare a
metabolizării lui în ficat. Regenerează
celulele hepatice; măreşte pofta de
mâncare; întăreşte funcţia antitoxică a
ficatului; creşte debitul urinar fără a
afecta compoziţia chimică a urinei în
cloruri, azot total şi amoniac, cu creşterea
concentraţiei acidului uric. Tratarea
diferitelor forme de icter cu anghinare
determină dispariţia rapidă a sărurilor şi
pigmenţilor biliari din urină, materiile
fecale revin la culoarea normală, iar
pielea se decolorează. Acţiunea
hipocolesterolemiantă este determinată de
acţiunea antitoxică a ficatului. Animalele
cu leziuni hepatice, dacă sunt tratate cu
preparate obţinute din această plantă,
prezintă ameliorări rapide ale leziunilor,
185
iar toxinele sunt eliminate masiv prin
urină. Acţionează favorabil în steatoza
hepatică, care însoţeşte adesea afecţiunile
biliare. Recomandată în hepatite cronice,
ciroze, congestie şi insuficienţă hepatică,
nefrite cronice, enterite, anghină
pectorală, ateroscleroză, hemoroizi,
astenie, surmenaj, gută, reumatism,
intoxicaţii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea: hepatitelor cronice, colecistitelor
acute şi cronice, agiocolitelor,
constipaţiilor, hemoroizilor,
aterosclerozei, hipertensiunii arteriale,
vomei: infuzie, din 2 linguriţe plantă
uscată şi mărunţită, peste care se toarnă o
cană (300 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se bea în 3
reprize, înaintea meselor principale, câte
100 ml înainte de fiecare masă. După 10
zile se măreşte doza la 4 linguriţe
plantă/300 ml apă în clocot, apoi, după
încă 10 zile, la 5 linguriţe plantă/300 ml
apă în clocot. Se face pauză o lună de
zile, după care tratamentul se reia în
acelaşi mod. 2. Pentru scăderea
colesterolului din sânge, ca adjuvant în
ateroscleroză, tratarea hipertensiunii:
infuzie, din o lingură plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă 500 ml apă
în clocot. Se lasă vasul acoperit 15–20
minute. Se strecoară. Se bea dimineaţa,
pe stomacul gol, şi se stă culcat pe partea
dreaptă 30 minute. Tratamentul se mai
aplică în cadrul aceleiaşi zile cu ½ oră
înaintea meselor principale. 3. Pentru
tratarea de anorexie (lipsa poftei de
mâncare): infuzie, din o linguriţă plantă
mărunţită peste care se toarnă o cană
(200 ml) apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se bea câte o
jumătate de cană înainte de masă. 4.
Pentru tratarea enterocolitelor, contra
fermentaţiilor intestinale, colicilor
abdominale, constipaţiei, afecţiunilor
hepatobiliare, adjuvant în hemoroizi,
urticarii: infuzie, din 1–2 linguriţe plantă
uscată şi mărunţită, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 5. Pentru
tratarea dischineziei biliare: infuzie, din 1
lingură plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă ½ litru apă în clocot. Se
lasă acoperită 20–25 minute. Se
strecoară. Cantitatea se bea dimineaţa, o
cană pe stomacul gol, şi se stă pe partea
dreaptă cca 30 minute; a doua cană se
bea în două reprize înainte de mesele
principale, pe o perioadă de 20–30 zile.
Contraindicaţii! Nu se administrează în
afecţiunile acute renale şi hepatobiliare.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea următoarelor
afecţiuni: anorexie cu stimularea digestiei
şi apetitului, stări febrile, afecţiuni
cronice hepatice, insuficienţă biliară,
tulburări ale metabolismului apei,
afecţiuni renale: a) infuzie, din 1 g plantă
uscată şi mărunţită peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi
se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 1 g plantă
uscată şi mărunţită la 100 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 10–25
g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 2–3–5 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 1–2 g. Tratamentul se
aplică până la vindecarea animalului.
ANIN ALB (Alnus
incana (L) Moench), fam. Betulaceae.
Arbore foios, frecvent arbustiv, grupat în
arboreturi (aninişuri) pe văile dealurilor
înalte şi montane cu productivităţi
determinate edafic; se mai numeşte alin
alb, anin, anin cenuşiu, anin de munte,
anin roşu, arim, arin alb, arin cenuşiu,
arin de munte, arin roşu; Engl: Speckled
alder; Franc: Aune blanchâtre; Germ:
Erle, Erlenbaum, Graue Erle, Grauerle,
Weiße Erle; Magh: Hamvas éger,
Hamvas égerfa; Rus: Olha seraia, Olha
eloha. Drajonează puternic. Lăstăreşte
bine. Are creştere rapidă. Maximum de
186
creştere este atins la 10–15 ani de
vegetaţie. După 50 de ani dă semne
evidente de slăbire a vitalităţii.
Longevitate, 50–60 de ani. Înlocuieşte
aninul negru la altitudini. Dispune de un
areal imens în Europa Centrală şi de
Nord, în Asia de Est, America de Nord.
Ajunge până dincolo de cercul polar,
până la limita latitudinală a pădurii.
Astfel, în Scandinavia se întinde până
sub 70o30 latitudine. În Rusia urmăreşte
îndeaproape cercul polar, pentru a-l
regăsi apoi în America de Nord. În
cuprinsul arealului răspândirea este
fracţionată. Pe altitudine, înălţimile până
la care urcă sunt diferite. În Munţii
Metalici din Germania urcă până la 650
m, în Alpii bavarezi până la 1.400 m, iar
în Alpii elveţieni până la 1.500 m, în
Alpii francezi până la 1.800 m. În
România acest arbore este întâlnit pe
grohotişuri în apropierea torenţilor, pe
aluviunile nisipoase şi pietroase ale văilor
din Carpaţi, în lungul pâraielor şi mai
puţin pe versanţii acestora. Înălţimea
până la care urcă diferă: în Carpaţii de
Nord ajunge până la 930 m (maximum
1.280 m), în Carpaţii Orientali până la
1.090 m (maximum 1.300), în Carpaţii
Meridionali până la 1.000 m (maximum
1.285 m), în Munţii Apuseni până la 930
m (maximum 1.450 m). Optimum de
dezvoltare se află în etajele pădurilor de
fag şi răşinoase cu fag. În mlaştinile de
turbă, el reprezintă un element de seamă
al vegetaţiei lemnoase. Limita inferioară
până unde coboară diferă: în locurile
deschise ajunge la 700–800 m. Pe văi se
află la altitudini joase: pe Mureş până la
120 m, pe Crişul Repede până la 285 m,
pe Ialomiţa până la 100 m (Crivina).
Uneori coboară de-a lungul apelor până
în regiunea de câmpie, ca de exemplu în
lunca Argeşului ajunge până la 10 km de
vărsarea în Dunăre.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din timpuri străvechi. În Antichitate, era
ştiut de către daci şi folosit în diverse
scopuri. Scoarţa lui era folosită pentru
argăsirea pieilor şi vopsitul în negru al
ţesăturilor. Frunzele erau folosite în
scopuri medicinale, pentru tăieturi, răni,
opărelilor la picioare, transpiraţiei
picioarelor. Decoctul obţinut din scoarţă
şi frunze era folosit în combaterea
cruşelii (hematuriei) şi febrei aftoase la
animale. Lemnul a fost folosit la
amenajarea iazurilor, stăvilarelor etc.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasantă cu nodozităţi în care se
află bacterii fixatoare de azot atmosferic.
Tulpină canelată, adeseori strâmbă,
neregulată, înaltă până la 18–20 (22) m,
diametru până la 30 cm. Scoarţă netedă,
cenuşiu-albicioasă, la exemplarele
bătrâne, spre bază cu crăpături puţin
adânci. Lemn alb-roşiatic, cu raze
medulare vizibile şi inele anuale
distincte, retrase în dreptul razelor
medulare, contur ondulat. Lujeri
pubescenţi, nemuchiaţi, nelipicioşi.
Muguri cu doi solzi, pubescenţi, mici,
mai apropiaţi de ax, scurt-pedicelaţi.
Frunze ovate sau ovat-eliptice, pe
margini dublu-serate, pe faţă glabre, pe
dos cenuşii-pubescente, la vârf acuminate
sau acute, nevâscoase. Flori unisexuat-
monoice. Amenţii se formează vara şi se
deschid prin februarie. Cei masculi cu
solzii mai distanţaţi, roşii-bruni, antere
galbene. Cei femeli scurţi (10–15 mm),
cu flori lipsite de perigon, dispuse în
raceme. Înflorire, II–III. La maturitate
amenţii femeli se transformă în conuleţe
(rânze), grupate câte 4–8 în ciorchini.
Fructe, samare pentagonale,
îngust-aripate, roşii-brune. Lăstăreşte
slab, dar drajonează puternic. Creşe rapid
până la 18–20(22) m. Longevitate până la
vârsta de cca 50–60 ani.
187
RECOLTAREA. Se face la fel ca la
aninul negru (Alnus glutinosa).
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. În linii
mari este aceeaşi ca la aninul negru
(Alnus glutinosa).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa este un
bun astringent şi febrifug. Are proprietăţi
cicatrizante. Folosite în febre tip malarie
şi reumatice. Proprietăţile astringente
sunt folosite în ptoza viscerală, în
prolaps, în hemoroizi, insuficienţe
venoase. Frunzele posedă aceleaşi
proprietăţi asemănătoare cu ale scoarţei,
dar într-o măsură mai redusă. ele sunt
utilizate în reducerea edemelor şi
ameliorarea durerilor reumatice.
Principiile active din muguri servesc la
tratarea fibroanelor, mioamelor şi
fibromioamele uterine, mastopatiei
fibrochistice, mastitelor, angioamelor,
artralgiilor parazitozelor intestinale,
hemoroizilor, neoformaţiilor cutanate etc.
MEDICINĂ UMANĂ
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de febră şi diaree: decoct, din 10
g (o lingură) pulbere de scoarţă la o cană
(200 ml) cu apă. Se dă în clocot. Se
acoperă, apoi se lasă 5 minute, se
strecoară. Se bea fracţionat în două
reprize, la distanţe mici de timp. 2.
Pentru tratarea de diaree: decoct, din 2
linguri amenţi la cană. Se fierbe 5
minute. Se strecoară. Se bea în două prize
pe zi. 3. Pentru tratarea durerilor de
stomac: infuzie, din o linguriţă muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. Tratamentul se aplică
empiric în Munţii Apuseni. Uz extern. 1.
Pentru oprirea secreţiei de lapte la
sfârşitul lăuziei şi vindecarea împietririi
sânului: cataplasme cu frunze tinere
crude aplicate direct pe sân. 2. Pentru
tratarea de ulceraţii ale pielii, în leucoree,
tonificarea mucoasei bucale şi a gingiilor:
infuzie, din 2 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperit 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac gargarisme şi 2-3 spălături vaginale
pe zi, din care una seara înainte de
culcare. 3. Pentru tratarea hemoragiilor
externe superficiale, tratarea
reumatismului, transpiraţiei şi opărelilor
la picioare, tratarea durerilor de măsele,
gingivitelor, ulceraţiilor ş. a: decoct, din
o lingură pulbere scoarţă la o cană (250
ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc
moale. Se strecoară. Se tamponează locul
sau se spală. În afecţiunile bucale se face
gargară şi se clăteşte gura.
Gemoterapie . Uz intern. 1. Pentru
tratarea de artralgii datorate artrozelor cu
osteoporoză, oprirea secreţiei lactate,
parazitozelor intestinale, edeme ale
membrelor inferioare, hiperhidrozei
palmo-plantară, mastitelor: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incana). Se
iau 30-50 picături, o dată sau de două ori
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă. 2. Pentru tratarea fibroamelor,
mioamelor, fibromioamelor uterine:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de anin alb (Alnus
incana) în asociaţie cu maceratele
glicero-hidro-alcoolice 1 DH a mugurilor
de mur (Rubus fruticosus) sau a
mugurilor de coacăz negru (Ribes
nigrum). Se iau 50 picături, 1-2 ori pe zi
asociindu-l cu maceratul mugurilor de
mur. Tratamentul durează minimum 3
luni. Se repetă de mai multe ori pe an. 3.
Pentru tratarea osteoporozei: macerat
188
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incana) în
asociere cu maceratele hidro-glicero-
alcoolice 1 DH din muguri de mur
(Rubus fruticosus) şi muguri de coacăz
negru (Ribes nigrum). Se iau câte 50
picături, 1-2 ori pe zi, în puţină apă. 4.
Pentru mastopatie fibrochistică: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incana) în
asociere cu maceratele glicero-hidro-
alcoolice 1 DH de muguri proaspeţi de
mesteacăn (Betula pendula), mlădiţe
proaspete de zmeur (Rubus idaeus),
mlădiţe proaspete de laur ghimpos (Ilex
aquifolium) în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. Tratamentul durează
minimum 3 luni. Se repetă de mai multe
ori pe an. 5. Pentru tratarea de angioame,
hemiangioame, neoformaţii cutanate:
macerat glicero-hidro-alcolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de anin alb (Alnus
incana), în asociere cu maceratul din
mlădiţe tinere de cimişir (Buxus
sempervirens). Se iau 50 picături, de 1-2
ori pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 6. Pentru tratarea ptozei
viscerale, prolapsului uterin: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incana) în
asociere cu maceratul mugurilor
proaspeţi de frasin (Fraxinus excelsior).
Se iau 50 picături, de 1-2 ori pe zi, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de masă.
7. Pentru tratarea venelor varicoase şi
ulcerelor varicoase: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incna), în
asociere cu maceratele glicero-hidro-
alcoolice 1 DH din muguri proaspeţi de
castan sălbatic (Aesculus
hippocastanum) şi din muguri proaspeţi
de scoruş (Sorbus domestica). Se iau 50
picături, 1-2 ori pe zi, în puţină apă. 8.
Pentru tratarea hemoroizilor: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incana), în
asociere cu maceratul de muguri
proaspeţi de castan sălbatic (Aesculus
hippocastanum). Se iau 40-50 picături, de
1-2 ori pe zi, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă. 9. Pentru tratarea cirozei
hepatice: macerat glicero-hidro-alcolic 1
DH, din muguri proaspeţi de anin alb
(Alnus incana), în asociere cu maceratele
glicero-hidro-alcoolice 1 DH din muguri
proaspeţi de alun (Corilus avellana) şi
mlădiţe proaspete de ienupăr (Juniperus
communis).
ANIN NEGRU (Alnus
glutinosa (L) Gaertn), fam. Betulaceae.
Arbore foios, frecvent arbustiv, înalt până
la 20–25 m, mai rar 30 m, cu diametrul
la bază de 20–40 cm, rar 50–100 cm. Se
mai numeşte anin, alin, aniniş, arin
negru, lipicios; Engl: Common alder,
Black alder; Franc: Aune, Aune
commune; Germ: Erle, Erlbaum,
Schwarzerle; Magh: Égerfa; Pol: Olcha,
Olsza; Rus: Olha kleikaia; Sârbo-Cr:
Joha; Ucr: Ciociaia. Are port frumos şi
remarcabilă capacitate de regenerare pe
cale vegetativă. Lăstăreşte viguros până
la 60–80 ani. Marcotează bine. Butăşeşte
slab. Creşte rapid. La 3 ani are 3 m, la 15
ani atinge 9–13 m. Creşterea cea mai
rapidă o realizează către vârsta de 30 ani
când produce circa 11 m3/an/ha lemn.
Spre vârsta de 60 de ani creşterea slăbeşte
brusc. La 80 ani atinge înălţimea de 20–
25 m. Fructifică anual începând cu vârsta
de 10–15 ani, când se găseşte în stare
izolată şi la 40 ani când se află în masiv.
Fructificaţie abundentă la 2–3 ani.
Longevitate 100 ani, rareori 110–120 ani.
La 80–100 ani începe să se scorburească.
Este uşor doborât de vânt. Nu formează
masive prea strânse. Arboreturile pure se
elaghează bine pe cale naturală. Se curăţă
de crăci. Întâlnit de la câmpie până la
munte, în lunci, depresiuni, văile râurilor
piemonturi, marginile turbăriilor. În
Carpaţii Orientali urcă în grupe până la
altitudinea de 760 m, iar izolat până la
1.120 m. În Carpaţii Meridionali urcă în
lungul pâraielor până la altitudinea de
740 m, întâmplător până la 1.120 m. În
Munţii Apuseni urcă pe văile versantului
vestic până la 500 m altitudine, iar pe cel
189
estic până la 950 m. În Munţii Banatului
urcă până la maximum 810 m altitudine.
Pe văile largi urcă mai sus, pe cele
înguste rămâne mai jos. Este frecvent în
Bucovina, Maramureş şi nord-estul
Transilvaniei. Răspândit în Europa, Asia
şi America de Nord. În Europa aria de
răspândire este vastă. La nord se întinde
până în Norvegia la 63o47 longitudine,
în Finlanda la 63 o latitudine în exteriorul
ţării şi 65o27 pe coasta Golfului Botnic.
La sud cuprinde văile din mai toată
peninsula Iberică, puţin din nordul
Algeriei şi Tunisiei, lasă în afară insula
Creta şi taie în jumătate Asia Mică până
în sudul Mării Caspice. La vest ajunge la
Atlantic, inclusiv insulele Britanice. La
est atinge Uralul şi ocoleşte stepele Rusiei
(At. M. Haralamb, 1963).
ISTORIC. Cunoscut din vremuri
străvechi ca plantă iubitoare de locuri
umede. În Antichitate strămoşii noştri
foloseau scoarţa la argăsitul pieilor, iar
mugurii pentru tratarea de diaree, febră şi
tratarea durerilor de stomac, pentru
vindecarea împietririi sânilor la sfârşitul
lăuziei de către femei. La animale,
mugurii şi scoarţa erau folosite pentru
tratarea diferitelor boli (răni, tăieturi,
hematurie, enterite). Lemnul era utilizat
la construcţii. Femeile utilizau scoarţa şi
fructele la vopsitul firelor din care
realizau diferite ţesături.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasantă, cu ţesuturi
aerenchimatice (rezerve de aer).
Rădăcinile tinere posedă nodozităţi
portocalii cu bacterii care fixează azotul
din atmosferă. Tulpină dreaptă,
cilindrică, plină, bine legată, cu scoarţa
tânără netedă, brună cenuşie lucitoare;
după 15–20 ani formează un ritidom
cenuşiu-negricios, brăzdat şi solzos.
Coroana alungit-ovoidală. Lujerii spre
vârf au trei muchii longitudinale, bruni-
verzui sau roşiatici, lipsiţi de peri, adesea
lipicioşi. Muguri mari, vâscoşi, depărtaţi
de ax. Frunze rotunde sau obovate,
trunchiate şi ştirbite la vârf, îngustate la
bază, cu marginile neregulat dublu-
dinţate, lungi de 6–10 cm, peţiolate,
alterne, lipsite de peri, lipicioase în
tinereţe. De regulă, toamna, înainte de
cădere, acestea se înnegresc. Florile
unisexuat-monoice grupate în amenţi.
Amenţii bărbăteşti, cilindrici, pendenţi,
lungi de 6–12 cm, grupaţi câte 3–5 în
raceme; cei femeieşti, scurţi (până la 1,5
cm) dispuşi în raceme, se află sub cei
bărbăteşti. Înflorire, II–III, înainte de
înfrunzire. Polenizare anemofilă. La
maturitate amenţii femeieşti se
transformă în conuleţe ovoide sau
elipsoidale, cu solzi lemnoşi, negricioşi,
îngroşaţi la vârf. Fructe samare mici,
foarte îngust aripate, uneori lipsite de
aripi. Conţin saci cu aer, ce le permit
răspândirea la distanţă prin plutirea pe
apă. Maturizarea la sfârşitul lunii
septembrie începutul lunii octombrie. În
noiembrie încep să cadă. Diseminarea lor
durează până primăvara. Puterea
germinativă până la 80%.
RECOLTARE. Pentru scopuri
medicinale se recoltează frunzele şi
scoarţa. Frunzele (Alni folium) se
recoltează prin iunie–iulie, înainte ca
fructele să ajungă la maturitate. Se culeg
cu mâna. Se practică culesul după ora 10,
pe timp frumos. Se usucă la umbră, în
strat subţire, în camere bine aerisite sau
în poduri acoperite cu tablă. Se păstrează
în locuri uscate până la folosire, în saci
de pânză sau de hârtie. Mugurii (Alni
gema) se recoltează primăvara, până la
pornirea în vegetaţie. Uscarea se face la
umbră, în poduri bine aerisite. Se
păstrează în pungi de hârtie. Scoarţa
(Alni cortex) se recoltează primăvara de
pe ramuri de 4–5 ani pentru tratarea
190
organismului omenesc şi în tot timpul
anului pentru organismul animalelor. Se
usucă în poduri acoperite cu tablă, bine
aerisite. Se păstrează în saci de hârtie sau
de pânză în cameră uscată, fără
umiditate. Pentru vopsitul lânii în roşu
cărămiziu şi negru scoarţa se jupoaie de
pe ramuri. Se foloseşte proaspătă sau
uscată. În acest scop se folosesc şi
conuleţele cu fructe. Se recoltează când
sunt bine coapte.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Scoarţa
conţine circa 16% substanţe tanante,
portalmulină (taraxerol), almulină
(taraxeron), lupeol, ß-sitosterol, o
triterpenă, substanţe minerale. Frunzele
conţin hiperozid, cvercitrină,
dimetoxiizolaricirezinolxilozid, substanţe
tanante. În lemn, pe lângă o parte din
substanţele menţionate, există
lignanmenoxilozid.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa,
mugurii, frunzele au importanţă
terapeutică pentru medicina umană şi cea
veterinară. Principiile active acţionează
ca tonic amar, eupeptic, sudorific,
diuretic, astringent, antidiareeic,
antireumatic, febrifug, dezinfectant,
cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator
şi uşor antimicrobian. Ele determină
scăderea febrei, suprimă diareea,
determină secreţia salivei, a sucurilor
gastrice şi intestinale producând o mărire
a apetitului, ajută la stabilirea unor
digestii normale, măresc sudoraţia,
acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp, taninurile determină o acţiune
hemostatică locală prin stimularea
precipitării proteinelor şi contractarea
capilarelor, favorizează procesul de
epitelizare (vindecare) a rănilor,
diminuează durerile reumatice, provoacă
micşorarea rezistenţei microbilor,
determină oprirea secreţiei de lapte la
lăuze, determină oprirea transpiraţiei la
picioare etc. Recomandate intern pentru
tratarea următoarelor afecţiuni: febră,
stomatite, gastroenterite, enterite catarale
şi hemoragice, coronarite, arterite,
tromboflebite, vasculite nodulare,
insuficienţă vasculară arterială, aortită,
vasculopatie diabetică, cefalee
vasomotorie şi hemicranie, rinite cronice,
sinuzite cronice, procese inflamatorii şi
supurative ale mucoasei rinosinule,
traheoobransice, colicistite şi cistopielite,
sinuzită acută şi subacută subcinutivă,
ulcer gastro-dudenal, sindroame venoase
acute (flebite, tromboflebite, sindroame
gripale, vertij la persoanele cu
ateroscleroză), iar extern în tratarea
plăgilor, transpiraţiilor, opărelilor,
durerilor de măsele, gingivitelor,
ulceraţiilor, reumatismului, hemoragiilor
externe superficiale etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de febră şi diaree: decoct, din 10
g (o lingură) pulbere de scoarţă la o cană
(200 ml) cu apă. Se dă în clocot. Se
acoperă, apoi se lasă 5 minute, se
strecoară. Se bea fracţionat în două
reprize, la distanţe mici de timp. 2.
Pentru tratarea de diaree: decoct, din 2
linguri amenţi la cană. Se fierbe 5
minute. Se strecoară. Se bea în două prize
pe zi. 3. Pentru tratarea durerilor de
stomac: infuzie, din o linguriţă muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. Tratamentul se aplică
empiric în Munţii Apuseni. Uz extern. 1.
Pentru oprirea secreţiei de lapte la
sfârşitul lăuziei şi vindecarea împietririi
sânului: cataplasme cu frunze tinere
crude aplicate direct pe sân. 2. Pentru
tratarea de ulceraţii ale pielii, în leucoree,
tonificarea mucoasei bucale şi a gingiilor:
infuzie, din 2 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperit 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac gargarisme şi 2-3 spălături vaginale
pe zi, din care una seara înainte de
culcare. 3. Pentru tratarea hemoragiilor
externe superficiale, tratarea
reumatismului, transpiraţiei şi opărelilor
la picioare, tratarea durerilor de măsele,
gingivitelor, ulceraţiilor ş. a: decoct, din
191
o lingură pulbere scoarţă la o cană (250
ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc
moale. Se strecoară. Se tamponează locul
sau se spală. În afecţiunile bucale se face
gargară.
Gemoterapie : Uz intern. 1. Pentru
tratarea proceselor inflamatorii cu
tendinţe de cronicizare a bronşitelor,
peritonitelor, osteomielitelor, sinuzitelor,
reumatismului articular, coronaritelor,
arteritelor, tromboflebitelor, rinitelor
cronice şi sinuzitelor cronice, tratarea
proceselor inflamatorii şi supurative ale
mucoasei rinosinusuale, traheo-bronşice,
colecistite şi cistopielite, otite, cistite,
varice şi ulcere varicoase, flebite şi
paraflebite: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
anin negru (Alnus glutinosa). Se iau 30-
50 picături, de 2 ori pe zi, în puţină apă,
cu 15 minute înainte de masă. În crizele
cefalice sau hemicraniilor se iau 50
picături la 4-6 ore. La infarctul
miocardic, în prima săptămână fiind
indicat maceratul glicero-hidro-alcoolic
1 DH din muguri proaspeţi de sânger
(Cornus sanguinea) după care, în a doua
săptămână se foloseşte maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH al mugurilor
proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa). 2. Pentru tratarea de cefalee
vasomotorie şi hemicranie, sinuzită acută
şi subacută supurativă: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), în asociere cu maceratele
glicero-hidro-alcoolice 1 DH obţinute
din mugurii de coacăz negru (Ribes
nigrum) şi din frunzele şi tulpinile mentei
de apă sau izma-broaştei (Menta
aquatica). Se iau 50 picături la 4-6 ore,
sau 50-70 picături pe o perioadă de 2-3
luni. 3. Pentru tratarea vasculitei
nodulare: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din muguri proaspeţi de anin
negru (Alnus glutinosa), în asociere cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH a
mugurilor proaspeţi de mesteacăn pufos
(Betula pubescens) şi a mugurilor
proaspeţi ai arborelui lui Iuda (Cercis
siliquastrum), pregătite separat şi apoi
dozate într-un singur preparat. Se iau 50-
70 picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu
15 minute înainte de masă. 4. Pentru
tratarea de ulcer gastro-duodenal:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi ai smochinului (Ficus carica).
Se iau, o dată pe zi, 50-70 picături, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de masă.
5. Pentru tratarea stomatitei: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinium myrtillus).
Se iau 50 picături, o dată pe zi, în puţină
apă. 6. Pentru stimularea funcţiei
glandelor suprarenale, tratarea stomatitei
aftoase şi gingivitei: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de afin (Vaccinum myrtillus).
Se iau, 50-70 picături, o dată pe zi, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de masă.
7. Pentru tratarea edemelor membrelor
inferioare şi dermatozelor eritematoase,
urticuluci cronice de origine necunoscută,
astm alergic reactiv: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mugurii
proaspeţi de coacăz negru (Ribes
nigrum). Se iau 50-70 picături, o dată pe
zi, cu 15 minute înainte da masă. 8.
Pentru tratarea de cefalee vasomotorie:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
muguri proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), în asociere cu maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din mlădiţe
proaspete de măceş (Rosa canina). Se iau
50-70 picături o dată pe zi, cu 15 minute
înainte de masă (F. Piterà, 2000).
MEDICINĂ VETERINARĂ. Dintre
speciile de Alnus aninul negru, este cel
mai valoros din punct de vedere
terapeutic. Principiile active din scoarţă
acţionează ca astringent, dezinfectant,
cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator
şi uşor antimicrobian. Scoarţa este
192
folosită pentru tratarea de stomatite,
gastroenterite, enterite catarale, enterite
hemoragice, plăgi, panariţiu,
necrobaciloza ongloenelor, afecţiuni
podale provocate de febra aftoasă. Uz
intern. Pentru tratarea de stomatite,
gastroenterite, enterite catarale şi
hemoragice, hematurie: a) infuzie, din
10–25 g scoarţă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă 100 ml apă în clocot. Se
lasă acoperită 30–40 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât); b)
decoct, din scoarţă 10–20 g la 100 ml
apă. Se fierbe 15 minute. Se lasă la răcit.
Se strecoară şi se administrează prin
breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Dozele
de tratament: animalele mari (cabaline,
taurine), 50–100 g; animalele mijlocii
(ovine, porcine), 25–30 g; animalele mici
(pisici, câini, păsări), 5–10–25 g. Uz
extern. 1. Pentru tratarea plăgilor, de
panariţiu, necrobaciloză şi febră aftoasă:
decoct, utilizat pentru spălături locale (E.
Neagu, C. Stătescu, 1985). 2. Pentru
tratarea febrei aftoase, tratarea rănilor sau
tăieturilor în special la picioare: decoct,
din 2 linguri frunze mărunţite la o cană
(250 ml) sau din 2 linguri pulbere scoarţă
la o cană (250 ml). Se fierbe la foc moale
30 minute. Se strecoară. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se aplică
tamponări locale sau se fac spălături
locale folosindu-se vată sterilă sau
pansament steril. 3. Pentru tratarea
tăieturilor între copite, a durerilor şi a
rănilor de la copitele bovinelor şi
ovinelor: decoct, din scoarţă şi apă. Se
fierbe într-un ceaun mare timp de 30–40
minute. Se lasă la răcit până la călduţ, se
strecoară. Soluţia obţinută se toarnă într-
o troacă curată. Animalele se introduc cu
picioarele în soluţie şi se ţin circa 10–20
minute, apoi cu scoarţa rezultată din
fierbere se leagă la picioare folosindu-se
pânză de cânepă sau un material de fibre
naturale rezistente la rupere (Reţete
culese de la ciobani, 1989). Atenţie!
Consumul exagerat de frunze în furaje
sau administrarea prea mare de drog
provocă tulburări digestive, constipaţie şi
colici. Se intervine prin suprimarea
cauzei, se administrează purgativ uleios,
pansament gastric şi medicamente
simptomatice.
APĂRĂTOARE
(Calamintha clinopodium Bentham),
fam. Lamiaceae/Labiatae. Plantă
erbacee, perenă, circumpolar-boreală, cu
organele vegetative hibernante pe pământ
sau în pământ la mică adâncime, comună
în toate regiunile ţării, întâlnită prin
poieni, tăieturi de păduri şi margini de
păduri, tufărişuri de la câmpie până în
etajul subalpin; se mai numeşte
busuioaca-cerbilor, iarba stupului, izmă
sălbatică, somnişor; Franc: Pied-de-lit;
Germ: Dann-nessel, Wirbelborste,
Wirbeldost, Bettuß; Magh: Közönséges
pereszlény. Răspândită în Europa, Asia,
Africa de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută pe
teritoriul actual al României încă din
Antichitate. Pe timpul dacilor, era
folosită empiric pentru dureri de stomac,
dureri de cap, ameţeală etc. Astăzi este
folosită sporadic în aceleaşi scopuri de
către medicina umană populară.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă sau ascendentă, înaltă de (15) 25–
60 (80) cm, simplă, uneori mai mult sau
mai puţin ramificată, cu peri patenţi.
Frunze ovate sau alungit ovate, scurt
peţiolate, cu marginile distanţat fin
dinţate, cu baza rotunjită, cele superioare
aproape sesile şi răsfrânte în jos, pe faţa
superioară verzi, dispers păroase, pe faţa
inferioară palid verzi, mai des păroase.
Flori în dihazii, cu caliciul scurt
pedicelat, tubulos, prevăzut cu 13 nervuri
proeminente, păros; corola purpuriu
liliachie, rareori albă, fin păroasă la
exterior, de 2 ori mai lungă decât caliciul,
cu labiul superior plan, puţin crestat, iar
labiul superior mai lung, trilobat, lobul
median de obicei păros pe faţa
superioară; androceu cu stamine închise
în corolă; gineceu cu lobul inferior al
stigmatului lăţit, mai lung decât cel
193
superior. Înflorire, VI–X. Fructe nucule
aproape sferice sau ovoide, de culoare
maronie, lucioase.
RECOLTARE. Părţile superioare ale
plantei cu flori (Calaminthae herba) se
recoltează în timpul înfloritului, între
orele 11–14, pe timp frumos, însorit. Se
usucă la umbră, de preferat în podul
caselor acoperite cu tablă. Uscarea
artificială la 40oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Nu a fost
studiată. Conţine ulei volatil, rezine,
tanin, flavone etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Plantă de interes
terapeutic pentru medicina populară.
Principiilor active pe care le conţine li se
atribuie proprietăţi antiseptice,
antispastice, eupeptice, sedative, uşor
diuretic. Ele sunt capabile să distrugă
microbii din organism, mai ales din tubul
digestiv, diminuează sau suprimă durerea
gastrică şi intestinală, ajută la stabilirea
unei digestii normale, acţionează asupra
epiteliului renal mărind uşor cantitatea de
urină eliminată, calmant nervos. În
medicina populară din unele zone ale
ţări, planta este folosită pentru
combaterea tulburărilor digestive,
colicilor stomacale şi intestinale,
stimularea poftei de mâncare, în cefalee
şi vertij.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de colici gastrice şi intestinale,
dureri de cap, calmare nervoasă, mărirea
poftei de mâncare, infecţii urinare: a)
infuzie, din 1–2 linguriţe plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi; b)
decoct, din 1–2 linguriţe plantă uscată şi
mărunţită la o cană cu apă (250 ml). Se
fierbe acoperit 3 minute. Se lasă la răcit
15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
acţiune sedativă, liniştitoare: tinctură, din
50 g flori (inflorescenţe) şi 250 ml alcool
70o. Se lasă la macerat 5 zile într-o sticlă
acoperită. În fiecare zi se agită uşor
pentru uniformizarea concentraţiei. Se
iau 10–20 picături dimineaţa şi seara.
ARBORE MAMUT
(Sequoia giganteum (Lindl) Buchholz),
fam. Taxodiaceae. Arbore exotic gigant,
înalt de peste 100 m şi diametrul de peste
10 m, cu o longevitate de 3.000–4.000 de
ani, spontan în locurile de origine unde
formează arboreturi, cultivat în Europa
mai ales în scop ornamental; se mai
numeşte secvoia. Numele arborelui este
dedicat lui Sequoiah, inventator al
alfabetului tribului indian Cherokee. În
Era Terţiară a avut o vastă arie de
răspândire. În Neogen, el a vegetat şi în
Europa, de unde a dispărut în timpul
glaciaţiunilor. În prezent vegetează ca
arbore sălbatic pe versantul vestic al
şirului de Munţi Sierra-Nevada din
America de Nord (California).
Arboreturile pe care le formează sunt
situate între 36o şi 39o latitudine nordică,
la altitudinile de 1.300–2.400 m. Există
30 de arboreturi, unde numărul total de
exemplare este de 86.500. Cele mai
numeroase arborete sunt grupate în
bazinele Kings River, Kaweah River şi
Tule River. În România a fost introdus la
Băile Herculane, Orşova, Dognecea din
Banat, în zona Baia Mare, Sinaia,
Ploieşti. La Băile Herculane există un
exemplar în vârstă de 110 ani, care cu 35
de ani în urmă (1963) avea înălţimea de
29 m şi diametrul de 142 cm.
194

ISTORIC. Arborele este cunoscut la

locul lui de origine (partea centrală a
Californiei) din timpuri îndepărtate. El a
fost studiat de Lobb abia în 1850, care
puţin după aceea, în 1853, l-a introdus în
Europa, fiind cultivat în cele mai multe
cazuri ca arbore ornamental prin parcuri
şi grădini publice sau în culturi silvice
experimentale în Rusia, Franţa,
Germania, Belgia, Italia şi România.
Denumirea ştiinţifică de Sequoia este un
nume al unui celebru şef indian, care a
fost eternizat pentru amintire. Numele
popular de arbore mamut provine de la
ramurile sale uscate şi strâmbe, care sunt
asemănătoare cu fildeşii fosili ai
mamutului.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
puternică, rămuroasă. Tulpină conică,
lăţită la bază, cu ramificaţie regulat-
verticilată, bine elagată în masiv.
Ritidomul fibros, peste 0,5 m grosime,
brun-roşcat, cu crăpături adânci. Lemnul
cu duramen fin, roşiatic, uşor, alburn
albicios, îngust, raze medulare şi inele
anuale vizibile în secţiune transversală.
Coroană piramidală, deasă, stufoasă,
ramuri puternice. Lujeri verzui-brumării,
apoi bruni-roşii. Mugurii nuzi. Frunze
dispuse spiralat, mici (3–12 mm
lungime), solziform-aciculare, lanceolate,
vârf ascuţit, baza decurentă, lăţită, cu
două dungi de stomate pe dos, caduce
după cca 5 ani împreună cu lujerii
laterali. Conuri ovoide, lungi de 4–8 cm,
roşcate-întunecat. Seminţe mici (3–6
mm), eliptice, turtite, cu două aripi
înguste, câte 3–9 sub fiecare solz.
Fructifică la 2–3 ani. Putere germinativă,
cca 5%. Germinaţie epigee. Creştere
rapidă.
RECOLTARE. Se recoltează mlădiţe
şi sunt folosite proaspete.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută. Componentele şi principiile
active nu sunt încă bine identificate.
Arborele nu a fost considerat interesant
din punct de vedere terapeutic.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii posedă
principii active pentru tonifierea generală
şi stimularea funcţiilor neuro-sexuale.
Are aplicaţii practice în câmpul
geriatriei, ajutând oamenii în vârstă
pentru revitalizare.
MEDICINĂ UMANĂ
FITOTERAPIE.
Gemoterapie . Uz intern. 1. Pentru
tratarea hipertrofiei de prostată,
tulburărilor trofice şi psihice ale
vârstnicilor, bolii osoase Verres,
andropauzei şi senescenţei, menopauzei,
fibromului uterin, osteoporozei senile:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţe proaspete de arbore mamut
(Sequoia giganteum) recoltate primăvara.
Se iau 50-60-75 sau 100 picături, o dată
pe zi, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de micul dejun. 2. Pentru tratarea
scenescenţei şi revitalizarea
organismului: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
arbore mamut (Sequoia giganteum), în
asociere cu maceratele glicero-hidro-
alcoolice 1 DH, din muguri proaspeţi de
195
stejar (Quencus robur), seminţe
proaspete de frasin (Fruxinus excelsior),
mlădiţe proaspete de rozmarin
(Rosmarinus officinalis), cu mlădiţe
proaspete de merişor de munte
(Vaccinium vitis-idaea). Se iau 50-60-75
sau 100 picături, o dată pe zi, în puţină
apă, înainte de micul dejun. 3. Pentru
tratarea vertijelor provocate de
arterioscleroză: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din mlădiţe proaspete de
arbore mamut (Sequoia giganteum), în
asociere cu maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, din muguri proaspeţi de
anin negru (Alnus glutinosa). Se iau 50-
60-75 sau 100 picături, o dată pe zi, în
puţină apă, înainte de micul dejun. 4.
Pentru tratarea fibroamelor uterine:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţele proaspete de arbore mamut
(Sequoia giganteum), în asociere cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1 DH
din muguri proaspeţi de coacăz negru
(Ribes nigrum), mlădiţe proaspete de
zmeur (Rubus idaeus) şi muguri
proaspeţi de anin alb (Alnus incena). Se
iau 50-60-75 sau 100 picături, o dată pe
zi, în puţină apă, înainte de micul dejun.
5. Pentru tratarea osteoporozei senile (la
bătrâni), menopauză, senescenţă:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mlădiţe proaspete de arbore mamut
(Sequoia giganteum), în asociere cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1 DH,
din mlădiţe proaspete mur de pădure
(Rubus fruticosus) şi mlădiţe proaspete de
merişor de munte (Vaccinium vitis-
idaea). Se iau 50-60-75 sau 100 picături,
o dată pe zi, înainte de micul dejun. 6.
Pentru tratarea insuficienţei
suprarenaliene funcţională, oboseală
excesivă: macerat glicero-hidro-alcoolic
1 DH, din mlădiţe proaspete de arbore
mamut (Sequoia giganteum), în asociere
cu maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH, din muguri proaspeţi de coacăz
negru (Ribes nigrum) şi muguri proaspeţi
de stejar (Quercus robur) sau de stejar
brumăriu (Quercus pedunculata) sau
gorun (Quercus petraea). Se iau 50-60-
75 sau 100 picături, o dată pe zi, în
puţină apă, înainte de micul dejun. 7.
Pentru tratarea senescenţei sexuale la
bărbaţi: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din mlădiţe proaspete de arbore
mamut (Sequoia giganteum), în asociere
cu maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH, din muguri proaspeţi de mesteacăn
pufos (Betula pubescens), din muguri
proaspeţi de stejar (Quercus robur) şi din
mlădiţe proaspete de rozmarin
(Rosmarinus officinalis). Se iau 50-60-75
sau 100 picături, o dată pe zi, în puţină
apă, înainte de micul dejun (F. Piterà,
2000).
ARDEI (Capsicum
annuum L), ardei cireaşă (C. a. convar.
microcarpum), cornul caprei (C. a.
convar. longum), ardei gras, ardei
gogoşar (C. a. convar. grossum), fam.
Solanaceae. Plantă erbacee, anuală în
condiţiile ţării noastre, bienală sau perenă
în regiunile de origine, autogamă,
legumicolă cu valoare terapeutică,
condimentară, cultivată în toată ţara; se
mai numeşte ardei borcănos, ardei gras,
ardei iute, ardei lung, ardei roşu, beşică,
boia, chiparcă, chipăruş, chipăruşcă,
chipearcă, chiper, chiper borcănos,
chiper chiperat, chiper de cel dulce,
chiper iute, chiper lung, chiper roşu,
chiper gras, paprică, piparcă, piper roşu,
piper turcesc, peprică popivnic, tiuper
amar, tiuper dulce; Engl: Red pepper;
Franc: Poivre d’Espagne: Germ:
Pfefferone, Pfefferschote, Spanischer
Pfeffer; Rus: Pereţ strucikovâi, Pereţ
krasnâi; Ucr: Perceta, Perciuga.
Răspândit pe toate continentele. În
România este întâlnit în cultură în toate
judeţele. Zone favorabile sunt luncile
râurilor din Câmpia Dunării, Câmpia de
Vest, Câmpia şi Podişul Transilvaniei,
nordul Moldovei, zona subcolinară a
Munţilor Carpaţi. Zone cu rezultate mai
puţin corespunzătoare sunt Dobrogea,
Bărăgan, sudul Moldovei şi toate zonele
de munte.
196

ISTORIC. Originar din America

Centrală şi America de Sud. Cultivat din
timpuri străvechi în Mexic, Guatemala,
Peru, Brazilia etc. Semnalat prima dată
de medicul Chanca (1494), care l-a
însoţit pe Columb în cea de-a doua
expediţie, apoi de Cordus (1506).
Indigenii din Hispaniola îl numeau Agi şi
îl foloseau în alimentaţie. Descris
amănunţit de Clusius (1548). A fost adus
în Europa în secolul al XVI-lea, mai întâi
în Spania de unde s-a răspândit în alte
RECOLTARE. Fructele de ardei se
ţări. În Ungaria este cunoscut încă din
recoltează la maturitatea de consum.
anul 1585. În România a început să fie
Pentru iarnă se recoltează la maturitatea
cultivat în secolul al XIX-lea, mai întâi în
fiziologică.
părţile sudice şi apoi în restul ţării.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Fructele
Cultivat pe suprafeţe mari în SUA,
conţin glucoză (7,33% s. p), fructoză
Franţa, Italia, Bulgaria, Ungaria, Rusia,
(1,99% s. p), zaharoză (0,34% s. p)
Ucraina. În România se cultivă anual cca
(fructele roşii au un conţinut mai redus
15.000 ha. Vitamina C a fost scoasă
de zaharoză decât cele verzi), amidon
pentru prima dată din ardei iute de către
(1,78–4,40 g% s. u), hemiceluloză (0,85–
Szent Grörgy care a fost răsplătit cu
3,14% s. u), substanţe pectice (7,8–9,8 g
premiul Nobel.
% s. u), celuloză (14,83 g% s. u. în
DESCRIEREA SPECIEI. Sistem
fructele verzi şi 13,50 g% s. u. în fructele
radicular superficial, cu rădăcina
uscate), proteine până în 1%, aminoacizii
principală pivotantă din care se desprind
totali şi liberi sunt reprezentaţi de acizii
numeroase rădăcini secundare. Tulpină
aspartic, glutamic şi prolina, lipide
dreaptă, cilindrică, ramificată simpodial,
(0,33% s. p), carotinoide (127–284
glabră, înaltă de 40–50 cm, rar 100 cm,
mg/kg s. p), mici cantităţi de ulei eteric,
în funcţie de varietate, soi şi tipul de
vitamina C (139–160 mg% s. p. în
cultură. Frunze simple, lanceolate până la
fructele verzi şi 211–300 mg% g s. p. în
ovate, cu marginea întreagă sau uşor
fructele roşii), vitamina B1 (0,05 mg% g
sinuată, peţiolul lung şi subţire. Flori
s. p), vitamina B2 (0,05 mg% g s. p),
hermafrodite, albe, solitare, dispuse câte
vitamina PP (0,33 mg% g s. p), vitamina
două la locul de ramificare a tulpinii.
E (0,65 mg% g s. p. în fructele verzi şi 1
Heterostilie clar pronunţată. Polenizare,
mg% g s. p. în cele roşii), vitamina A
de regulă, autogamă şi are loc când
(0,75–6,00 mg% g s. p), vitamina P
floarea este pe jumătate deschisă.
(citrină) (75–300 mg% g s. p), acidul
Înfloritul şi polenizarea sunt mai
folic (0,75–6,00 mg% g s. p), enzime
frecvente în orele de dimineaţă. Fruct,
(peroxidază, lipozidază, celuloză etc),
bacă de forme şi dimensiuni diferite,
capsină – substanţă iritantă, revulsivă
colorate verde închis, verde-gălbui la roşu
întâlnită în ardeiul iute, capsaicină –
închis, roşu deschis sau portocaliu. Gust
imprimă gustul iute, arzător,
dulce sau picant, în funcţie de soi.
macroelementele K, S, P, Mg, Na şi
Seminţe rotund-turtite, galben-aurii, cu
microelementele Fe, Mn, Cu, Co (Cornel
tegumentul tare. Puterea de germinaţie
Bodea, 1984).
4–5 ani. PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Fructele de ardei
iute au importanţă terapeutică în
medicina umană şi cea veterinară.
197
Principiile active au rol eupeptic,
rubefiant, revulsiv, insecticid. În doze
mici ajută la stabilirea unei digestii
normale (eupeptic); în doze mari are
acţiune purgativă. Dintre alcaloizi,
capsaicina imprimă gustul iute, arzător,
iar alcaloidul capsicină are acţiune
puternic rubefiantă. Culoarea roşie este
dată de carotenoidele capsantina şi
capsorubina. Intern, intensifică
activitatea cortexului suprarenal şi
secreţia de hormoni corticosteroizi;
stimulează digestia (în doze de 0,10–0,30
g); capsaicina, administrată intravenos,
conduce la apnee şi scăderea presiunii
arteriale. Extern, tinctura alcoolică sau
diverse loţiuni sunt folosite în combaterea
durerilor reumatice, nevralgice, lumbago
(durere de şale). Aplicarea lor pe piele în
doze moderate determină senzaţia de
căldură, în doze mari apare senzaţia de
arsură. Capsaicina brută serveşte pentru
fabricarea vatei termogene.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
vitaminizarea organismului, contra
dispepsiilor atone şi ca afrodisiac:
consumată, în stare proaspătă. 2. Pentru
dezalcoolizare: tinctură, din 200 g ardei
iute macerat 7–8 zile în 100 ml alcool. Se
iau 10–30 picături în ceai amar de
anghinare, ţintaură, uguraş, schinel. 3.
Pentru stimularea digestiei: a) pulbere de
ardei iute în doze de 0,10–0,30 g; b)
extract apos, în doze de 0,60–0,80 g în
două reprize, dimineaţa şi seara; c)
extract fluid, 1,50 g se administrează
fracţionat în mai multe reprize; d)
tinctură, 3 g se administrează fracţionat
în mai multe reprize. În aceste doze
devine decongestionant hemoroidal. Uz
extern. 1. Pentru combaterea oboselii
corzilor vocale (oratori, cântăreţi,
profesori): decoct, din 2–4 ardei iuţi,
măcinaţi sau tăiaţi mărunt, la o cană (200
ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se face gargară la nevoie. 2.
Pentru combaterea reumatismului şi
degerăturilor: a) macerat, 1 linguriţă
ardei iute, 1 linguriţă sare, 250 ml alcool
şi 1 litru oţet de vin; se lasă vasul cu
amestecul 8–10 zile. Se agită. Se
strecoară. Se aplică frecţii pe locurile
dureroase şi degerături; b) tinctură, din
10 părţi ardei iute la 100 părţi alcool de
70o. Se lasă la temperatura camerei 10
zile. Se strecoară; la aplicarea frecţiilor se
diluează la jumătate; diluţia se măreşte în
cazul tegumentelor sensibile. 3. Pentru
liniştirea erupţiilor, alergiilor: comprese,
cu tinctură. 4. Pentru combaterea
durerilor reumatice: vată termogenă,
pregătită din ardei iute îmbibat în vată.
Se aplică pe locurile dureroase. 5. Pentru
combaterea anginei: compresă cu ardei
iute mărunţit, umed şi încălzit; se aplică
pe gât. 6. Pentru combaterea ploşniţelor:
ardei iute pisat se arde în camere cu uşile
şi ferestrele bine închise. Se lasă 3–4 ore,
apoi se aeriseşte.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1. Pentru
combaterea obezităţii cu falsă pletoră, a
obezităţii băutorilor de bere sau a
sedentarilor indolenţi, a cefaleei pulsatile
şi a digestiei dificile, utilizarea a 7-a la a
30-a diluţie centezimală a tincturii-
mamă. 2. Pentru tratarea dispepsiilor
acide ale alcoolicilor cu pirosis, balonării
şi tendinţei de diaree, cu preferinţă
pentru condimente şi cafea care îi
agravează sănătatea: se utilizează diluţia
a 4-a la a 30-a centezimală a tincturii-
mame. Dezgustul faţă de băutură (vin,
ţuică, votcă, coniac, wyschi, bere etc) se
provoacă prin punerea a 5 picături din
tinctura-mamă într-un litru fără a şti cel
în cauză. Rezultatele sunt foarte bune. 3.
Pentru tratarea hemoroizilor arzători, cu
scurgere de mucus sanguilent, răguşelii
cronice, astm cataral, bronşite fetide,
cangrene pulmonare, catare respiratorii
cu tendinţă la cronicizare: utilizarea
diluţiilor a 4-a şi a 5-a centezimale a
tincturii-mame. 4. Pentru tratarea febrei
cu frisoane, cu transpiraţii, faringitei
(faringe inflamat), enteritelor
dizenteriforme, rectitelor, cistitelor,
uretritelor, pielitelor şi mastoiditelor:
administrarea celei de a 4-a diluţii
centezimale a tincturii-mame (M. Negru
Basarab, 1985).
198
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Nu este folosit de medicina
veterinară cultă. Există indicaţii
etnoiatrice de folosire a ardeiului iute în
tratarea de fascioloză şi retenţie urinară:
a) decoct, din pulbere de ardei iute (boia
ardei iute), usturoi zdrobit şi hrean ras, în
proporţii egale; se adaugă 500 ml apă; se
fierbe 10 minute. Se răceşte; se
administrează oilor prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât), câte 1 linguriţă pe zi, timp
de 8 zile; b) decoct, din pulbere de ardei
iute roşu (boia ardei iute) şi rămurele de
răchită roşie; se adaugă apă rece. Se
fierbe 15–20 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează oilor prin
breuvaj bucal, câte 2–3 linguriţe pe zi. Uz
extern. Folosit ca rubefiant, revulsiv,
tegumentar, insecticid: a) macerat în apă
a pulberii de ardei iute; b) macerat în
ulei de in sau vaselină a pulberii de ardei
iute; c) tinctură din boia de ardei iute
roşu sau ardei iute roşu tăiat foarte
mărunt, în proporţie de 1:5 alcool. Toate
preparatele sunt aplicate local prin frecţii
sau pensulaţii.
ARMURARIU (Silybum
marianum (L) Gaertn), fam.
Asteraceae/Compozitae. Plantă erbacee,
anuală sau bienală, hibernantă,
hemiterofită, cultivată, uneori
subspontană, medicinală, apicolă; se mai
numeşte arginţică de grădină, armurar,
armurare, armurarie, buruiana
armurării, buruiană de armurare,
crăpuşnic, scai, scaiul Sf. Mării, scai
pestriţ; Engl: Milk thistle; Franc:
Chardon Marie; Germ: Mariendistel;
Rus: Ostropiestro; Ucr: Osetî.
Răspândită în regiunea mediteraneană
până în Asia Centrală. Cultivată în mai
multe ţări din Europa (Franţa, Germania,
Italia, Polonia, România, Ungaria). În
România zonele favorabile pentru cultură
sunt Câmpia Bărăganului, Câmpia
Burnazului, Câmpia Olteniei şi Câmpia
Timişului. În sudul ţării noastre planta se
cultivă pe cca 2.000 ha.
ISTORIC. Originar din zona Mării
Mediterane şi Asia Centrală unde se
întâlneşte în flora spontană. Plantă
medicinală de perspectivă. Principiile
active au acţiune hepatoprotectoare.
Utilizată în medicină de pe vremea lui
Hyeronimus Bosch (1595). Părţile aeriene
au fost folosite mult timp ca remediu
amar. Începând cu secolul al XVIII-lea
planta începe să devină cu adevărat un
medicament hepatobiliar (Em.
Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu,
1986). Folosit în medicina populară
contra argintului (sifilis) şi a armurarei
(dalac) la vite. Astăzi, importanţă
deosebită pentru tratamentul leziunilor
ficatului, tratamentul hepatitelor cronice
sau acute îl au fructele. Planta este
înscrisă în Farmacopeea homeopatică
din India, vol. I. Serveşte în tratamentul
homeopatic al ficatului, în hepatite acute
şi cronice.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fusiformă. Tulpină erectă, puţin
tomentoasă, cu striaţii longitudinale,
înaltă până la 1,50 m, de obicei
ramificată. Frunze alungit-ovate, până la
15 cm, cu baza cordată, amplexicaule,
glabre, alb-pătate în lungul nervurilor, cu
nervurile prelungite marginal în câte un
ghimpe mai lung, între care se găsesc
alţii mai scurţi. Flori tubuloase, roşii,
grupate în calatidii în diametru de 4–6
cm cu foliolele involucrului terminate în
ghimpi lungi şi rigizi. Înflorire, VI–IX.
Fructe, achene cilindrice, netede, lungi de
6–7 mm, brun pătate, la vârf cu un inel
gălbui, cu papus alb.
199
RECOLTARE. Fructele (Cardui
fructus) se recoltează pe vreme uscată şi
senină când plantele au început să se
usuce şi frunzele cad. În această fază
calatidiile au ajuns la maturitate în
proporţie de peste 30%. Ele se taie cu
secera, cu cositoarea mecanică sau cu
combina C–12 reglată corespunzător.
Producţie, 1.000–1.500 kg fructe/ha.
Prelucrarea materiei prime. Fructele
recoltate se condiţionează, se usucă, se
ambalează şi se păstrează. Condiţionarea
se face imediat după recoltare cu
selectorul sau cu vânturătoarea, prilej cu
care se înlătură resturile vegetale.
Uscarea fructelor se face la soare, în strat
subţire. Se lopătează de 2–3 ori pe zi,
timp de 2 zile, până când umiditatea se
reduce la 12%. Fructele (achenele) se
păstrează în saci de pânză sau de hârtie,
în magazii uscate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine saponozide, ulei volatil. Fructele
conţin silimarină (formată din
flavonoidele silibină, silidianină,
silicristină), betaină hidroclorică,
aminoacizi (1-cisteina, glicina, acidul 1-
glutamic, acidul d-1-2-amino-butiric, d-
1-leucina, tiramina), lipide (3–4%),
polihidroxifenilcromone, acid fumaric
etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Fructele au
importanţă terapeutică în medicina
umană şi veterinară. Principiile active
intervin intern eupeptic, tonic-amar şi
hepatoprotector. Acţiunea
antihepatotoxică, protectoare şi curativă
asupra ficatului este confirmată.
Substanţele active acţionează la nivelul
membranei celulei hepatice, împiedicând
distrugerea celulei. Silimarina nu este
toxică şi nu dă reacţii secundare.
Recomandate în afecţiuni hepatice
(hepatite, ciroză, insuficienţă hepatică),
intoxicaţii cu amanitină şi faloidină din
ciupercile otrăvitoare, în indigestii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Era utilizată încă din
vremea lui Hyeronimus Bosch (1595),
devenind un adevărat medicament
hepatobiliar în secolul al XVIII-lea. Uz
intern. Pentru tratarea bolilor de ficat,
hepatită epidemică, hepatită cronică, cu
rol de protecţie a celulelor hepatice:
infuzie, din 1–1½ linguriţă fructe
măcinate peste care se toarnă o cană cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi, din care una dimineaţa, cu o
jumătate de oră înainte de micul dejun,
după care se stă culcat pe partea dreaptă;
a doua cană se bea fracţionat, jumătate
după masa de prânz şi restul după masa
de seară. Medicina populară utilizează
rădăcina, frunzele şi fructele sub formă
de ceai, praf sau tinctură în tratarea
hepatitei epidemice, pleureziei şi bolilor
splinei.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea afecţiunilor
hepatice cronice, indigestiilor, anorexiei:
a) infuzie, din 10 g seminţe peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) macerat, din
10 g fructe la 100 ml oţet de mere sau
alcool 35o. Se lasă acoperit 7 zile; zilnic
sticla se agită pentru uniformizare; se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
taurine), 30–50 g; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 15–30 g;
animale mici (pisici, câini, păsări), 5–10
g. Tratamentul durează 4–5 zile
consecutiv. Se face o pauză de 4–5 zile şi
apoi se poate relua.
200
ARNICĂ (Arnica montana L),
fam. Asteraceae/Compositae. Plantă
erbacee, perenă, cu organele vegetative
hibernante, medicinală, întâlnită în tot
lanţul carpatic prin fâneţe şi păşuni
umede, rar prin poieni şi tufărişuri, până
în regiunea subalpină, rar în zona alpină;
se mai numeşte carul-pădurilor, carul-
zânelor, ciudă, cujdă, iarba-soarelui,
podbal, podbeal de munte, roit, tabacu-
câmpului, ţâţa-oilor; Germ: Arnika,
Berg Wohleverle, Wohlverleich,
Wohlverlei; Magh: Arnika, Angyalitolfii,
Arnyékfii, Agyalgyökér, Hegyarnika,
Horny; Rus: Arnika garnaia; Ucr:
Angehlske. Vegetează în Europa şi
Siberia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
încă din Antichitate. Dacii o foloseau în
scopuri medicinale. Probabil din acele
vremuri s-a păstrat obiceiul de a se pune
pe tăieturi şi răni frunze proaspete după
care se bandajează. Decoctul plantei era
folosit la spălarea rănilor obrintite
(infectate) şi împotriva inflamaţiilor din
gură şi gât. Ceaiul din frunze şi flori se
lua contra diareei, dizenteriei şi bolilor
neuropsihice. Cu această plantă s-a
păstrat tradiţia de a trata boli de ficat şi
răceala. Popular se obişnuieşte ca
tăieturile şi loviturile la animale să se
panseze cu frunze crude sau să se spele
cu decoctul obţinut din plantă. Preocupări
pentru această plantă au existat şi în alte
ţări. Goethe vedea în principiile active ale
ei o sursă de sănătate. El a băut în fiecare
seară un ceai de arnică. Astăzi planta are
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
cilindric, gros, din care pornesc rădăcini
fibroase. Tulpină erectă, cilindrică,
simplă, rar ramificată, cu peri scurţi,
terminată cu o inflorescenţă. Frunze
bazale ovate sau eliptice, sesile, glabre
sau cu peri aspri, dispuse în rozetă;
frunze tulpinale mici, opuse. Flori
galbene, dispuse într-un calatidiu, cele
marginale ligulate, iar în centru
tubuloase. Înflorire, VI–VII. Fructe
achene păroase, cu papus aspru.
RECOLTARE. Florile (Arnicae flos)
se recoltează în iunie–iulie, la începutul
înfloririi, prin tăierea sau ruperea
inflorescenţelor. Uscarea se face la
umbră, în strat subţire. Uscarea artificială
la 40–50oC.
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Florile
conţin ulei volatil (0,04–3,8%), arnidiol,
arnisterină, faradiol, astragalină,
izoecvereitină, alcool carnaubilic, o
parafină, acizii cafeic, carotenoizi
(xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantină).
Rădăcinile conţin ulei volatil (0,5–1,5%)
acid cafeic, fumaric, succinic, inulină,
timol, derivaţi timohidrochinonici şi
metilesteri, 3-etilfenol, zaharoză etc (E.
Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977).
Uleiul volatil este de culoare portocalie,
de consistenţă semisolidă, cu miros
aromat.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
din plantă au acţiune antiseptică,
antiinflamatoare, antisclerotică,
coleretică, colagogă, diuretică,
hipotensivă. Acţionează şi asupra fluxului
sanguin, mărind viteza de circulaţie a
sângelui la nivelul coronarelor,
dezvoltând efecte inotrop pozitive şi
cronotrop pozitive. Experimentările
clinice au evidenţiat efecte favorabile în
tratamentul afecţiunilor coronariene.
Extern, florile au acţiune ocitocică,
vasoconstrictoare şi vulnerară. Prin
aplicaţie locală irită pielea rezultând
vezicaţii şi erupţii erizipelatoase. Trebuie
201
să se cunoască modul de aplicare corect.
În unele cazuri, preparatele din florile
acestei plante pot fi abortive. Acţionează
asupra microbilor inhibându-le
dezvoltarea şi înmulţirea. Previne
inflamaţiile sau le diminuează pe cele
existente. Previne scleroza sau acţionează
pozitiv împotriva ei. Fluidifică bila,
uşurând eliminarea ei. Măreşte cantitatea
de urină eliminată de organism. Scade
tensiunea sângelui.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Cicatrizant şi antidiareeic: a) infuzie, din
1 linguriţă pulbere flori peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă fierbinte.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea cu înghiţituri rare; b)
pulbere flori, se ia câte un vârf de cuţit pe
zi. 2. Contra diareei: decoct, din 3 linguri
pulbere rădăcină la o cană (200 ml) cu
apă rece. Se fierbe 5 minute la foc domol.
Se lasă la răcit 10 minute. Se strecoară.
Se bea încet, cu înghiţituri rare. 3. Pentru
acţiune sedativă, liniştitoare: tinctură, din
50 g flori la 250 ml alcool de 70o. Se lasă
la macerat 48 ore. Se strecoară. Se iau
10–20 picături dimineaţa şi seara. 4. În
reumatism cronic: infuzie, din 1 linguriţă
amestec părţi egale de flori de arnică şi
frunze de nalbă, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea încet, cu înghiţituri rare. Uz extern.
1. În laringite, traheite: infuzie, din 1–3
linguriţe flori la o cană cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Cu soluţia obţinută se face
gargară de mai multe ori pe zi, la 3–4
ore, din care una înainte de culcare. 2.
Pentru tratarea contuziilor: tinctură, din
20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la
macerat 10 zile. Se strecoară. Se iau 10
ml tinctură şi se diluează în 100 ml apă
de plumb. Se aplică comprese pe locul
afectat. 3. Pentru tratarea rănilor
(plăgilor): a) pansamente, cu 10–20 ml
tinctură la 100 ml apă distilată; b)
spălături locale şi badijonări cu 10–20 g
tinctură diluată în 100 ml apă distilată.
Stimulează circulaţia periferică şi
refacerea ţesuturilor. Florile intră în
compoziţia ceaiurilor PLAFAR pentru
tratarea următoarelor afecţiuni:
arteroscleroză, hemoroizi, dischinezie
biliară, dismenoree, arsuri. Pentru
tratamentul hematoamelor, a rănilor ce se
vindecă greu, în ulcus cruris: tinctură de
arnică, o lingură diluată în 1 litru de apă
distilată, caldă (40–45 oC); cu soluţia
astfel pregătită se aplică comprese.
Atenţie! Dozele se iau cu precauţie.
Supradozarea dă tulburări digestive şi
inhibă reflexele medulare.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1. Pentru
tratarea pletarei şi evitarea congestiei şi
hemoragiei cerebrale, hipertensiunii
arteriale, apoplexiei: utilizarea diluţiilor
centezimale de la a 5-a la a 30-a a
tincturii-mame. Tratamentul se aplică
celor hipertensivi, cu faţa roşie şi ochii
injectaţi, buze uscate, calde şi cărnoase,
cu capul mai cald decât restul corpului,
dar cu nasul rece, cu vertij la închiderea
ochilor, cu cefalee frontală agravată de
aplicarea, cu fragilitate vasculară, cu
stare anxioasă. 2. Pentru tratarea
traumatismelor psihice, a traumatismelor
corpului cu tulburări vasculare, a
surmenajului: utilizarea diluţiilor
centezimale a 4-a (în traumatisme fizice
recente), până la a 30-a (în traumatisme
psihice persistente) a tincturii-mame. 3.
Pentru tratarea durerilor precardiale cu
palpitaţii ale indivizilor cu hipertrofie
cardiacă (sportivi) şi a varicoşilor care
merg mult, a gravidelor cu varice
sensibili la atingere: utilizarea a 4-a şi a
5-a diluţie centezimală a tincturii-mame.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stărilor febrile şi
cistitelor hemoragice: a) infuzie, din 5 g
flori uscate şi mărunţite peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 20–25 minute. Se strecoară şi
se administrează per os numai de către
medicul veterinar prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 5 g flori
uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 10–15 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal. Dozele de tratament:
202

animale mari (cabaline, bovine), 20–50 DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină

g; animale mijlocii (ovine, caprine, pivotantă, cu ramificaţii. Tulpină erectă,
porcine), 5–10 g; animale mici (pisici, cilindrică, înaltă până la 50 cm, foarte
câini, păsări), 0,5–1–2 g. Uz extern. ramificată, cu perişori în dreptul
Pentru tratarea plăgilor infectate, nodurilor. Frunze 2–3 ori penat-sectate.
eczemelor, contuziilor: tinctură, din 15– Flori albe, dispuse în umbele compuse.
20 g pulbere flori peste care se toarnă 100 Înflorire, V–VI. Polenizare entomofilă.
ml alcool. Sticla se astupă cu dop şi se Fructe alungite, glabre, brun-închise,
lasă 8–10 zile. Se agită zilnic pentru negre.
uniformizare. Se foloseşte sub formă de
comprese 10% în apă sau în apă de
plumb. Nu se aplică pe rănile proaspete.
Atenţie! Supradozarea în tratamentul
animalelor determină stări toxice.
Simptoame: tulburări gastrointestinale şi
colici. Se intervine cu spălături gastrice
de evacuare şi tratament simptomatic.

ASMĂŢUI (Anthriscus
cerefolium (L) Hoffm. ssp. cerefolium),
fam. Apiaceae/Umbelliferae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, alogamă,
cultivată ca specie legumicolă pentru
frunzele sale foarte aromate, rar
sălbăticit, prin locuri umbroase, întâlnit
în zonele colinare şi de câmpie din
COMPOZIŢIA CHIMICĂ. Este
Moldova, Transilvania, Muntenia –
parţi-al cunoscută. Frunzele conţin ulei
Câmpia Română; se mai numeşte
eteric (0,03%) compus din metilcavicol,
asmaţui, asmaţuc, asmaţuchi, asmăţile,
asmorizol, substanţe amare, vitamine din
asmăţui de grădină, aţmaţuchi,
grupul B, vitamina C, săruri minerale.
azmaţucă, chervăl, chervel, hasmaciucă, PROPRIETĂŢI
hasmaţuchi, haţmaţuchi, haţmăţuchi, FARMACODINAMICE. Frunzele şi
hazmagic, hismă, tulburea, tulbure, fructele au importanţă terapeutică în
turburea; Franc: Cerfeuil; Germ: medicina populară umană. Li se atribuie
Echter Kerbel, Gartenkerbel, Kerbel, proprietăţi carminative, colagoge,
Körbelkraut; Magh: Baraboly, Kerti stomahice, antihemoroidale, emenagog,
turbolya, Turbolya, Turbuluja; Pol: diuretice, antiinflamatorii. Principiile
Ezechrzyca, Kervel; Rus: Kupâri active favorizează eliminarea gazelor din
sadovâi; Sârbo-Cr: Krosuljica; Turc: intestin; stimulează secreţia glandelor
Asmacik. Originar din Asia, unde se salivare, gastrice, pancreatice şi
întâlneşte şi azi în stare sălbatică. intestinale; stimulează eliminarea bilei
Vegetează în regiunea estică prin provocarea contracţiei vezicii biliare;
mediteraneană. În prezent se găseşte diminuează inflamaţiile hemoroizilor;
cultivat în toată Europa. favorizează apariţia menstruaţiei;
ISTORIC. Cunoscut încă din acţionează asupra epiteliului renal
Antichitate de greci. În Evul Mediu mult mărind cantitatea de urină eliminată;
apreciat. A fost trecut în unele combat inflamaţiile hemoroidale.
farmacopee europene. Cultivat în nordul MEDICINA UMANĂ.
Moldovei şi Transilvaniei de către
amatori.
203

FITOTERAPIE. Uz intern. În litiaze,

retenţie urinară, eczeme, afecţiuni
pulmonare cronice, bronşite, pentru
stimularea digestiei, secreţiei laptelui şi
apariţiei menstruaţiei: a) consumat ca
atare, în aromatizarea unor preparate
culinare; b) infuzie, din 1 linguriţă frunze
sau seminţe peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. c) suc de
plantă proaspătă, până la 100 g zilnic. Uz
extern. Pentru tratarea blefaritelor,
inflamaţiilor ploapelor, ulceraţiilor,
hemoroizilor, eczemelor, pruritului:
cataplasme, cu planta proaspătă,
zdrobită. Înlătură pruritul.