Rezumat

O lungă perioadă de timp, măceşul a fost considerat în grupul de specii vegetale dăunătoare
pentru terenurile agricole şi pentru zonele împădurite. În urma evoluţiei ştiinţelor farmaceutice,
agronomice şi silvice, măceşul a fost reconsiderat, ca factor de stabilizare şi combatere a
eroziunii solului, portaltoi de trandafir, sursă de fructe vitaminizante, de flori pentru dulceaţă şi
parfum.

In lumea vegetala, macesele (mai exact, pulpa maceselor) sunt campioane absolute de vitamina
C, de unde si nenumaratele lor utilizari medicinale.

Obiectivul principal al studiului de faţă este de a evidenţia faptul că în măceş se găseşte cantitea
de vitamina C care apare şi în literatura de specialitate.În acest sens ne-am propus utlizarea
metodelor prin care se poate determina cantitatea de vitamina C din măceş.

Cuvinte cheie

Cantitatea de vitamina C, Cynosbati fructus , Rosa Canina

Introducere

Rosa canina L. (Rosaceae), specie spontană, prezentă în Europa, Asia Occidentală şi în

Africa de Nord, este cunoscută în România sub nume ca măceş, rug, mărăcine, trandafir sălbatic
etc.
În fitoterapie, măceşele sunt apreciate pentru că au proprietăţi vitaminizante,
antiscorbutice, stimulează metabolismul intermediar, biosinteza colagenului, a hormonilor
steroizi, reglează nivelul de catecholamină, activează sistemul imunitar, reduc aterogeneza şi
edemele, au acţiune vasodilatatoare, diuretică şi calmantă asupra mucoaselor tractului urinar,
acţiune de stabilizare moderată a glicemiei, capacitate de creştere a rezistenţei organismului la
efort.
Sursele de documentare din domeniul farmacognozie-fitoterapie prezintă exclusiv datele
prin care se caracterizează măceşele sălbatice.
În cărţile de specialitate sunt descrise caracterele şi proprietăţile care au devenit normele
ştiinţifice cunoscute de mult timp pentru verificarea autenticităţii şi calităţii produsului medicinal
Cynosbati fructus.În aceste surse de documentare, monografiile cu tema Cynosbati fructus
descriu, ca produs de uz medicinal, fructele recoltate exclusiv de la măceşii sălbatici, singura
sursă care a existat în perioada dinainte de cultivarea speciei Rosa canina L. (Rosaceae).

1
În conţinutul chimic al fructelor predomină vitamina C (acidul ascorbic şi acidul
dehidroascorbic) în cantitate de 0,5 – 2%, de 50 de ori mai mult decât în lămâi, de 80-100 de ori
mai mult decât în cireşe, vişine şi mandarine şi de 200 de ori mai mult decât în mere. De
remarcat faptul că fructele măceşului de munte au un conţinut mult mai mare de vitamina C (8-
10 g%), depăşind de aprox. 10 ori conţinutul fructelor de la şes.

În afară de vitamina C, măceşele conţin şi alte vitamine de mare valoare pentru organismul
uman: provitamina A (de 20 ori mai mult decât în mere), vitaminele B1, B2, K, P şi PP.

Studiul de faţă aduce argumente şi informaţii în ceea ce priveşte conţinutul ridicat de vitamina C
din măceş comparativ şi cu alte surse vegetale.

1. Măceşul (Rosa Canina)

1.1. Descrierea plantei

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în
exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură,
Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se
află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau
elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea
deplină.

Ecologie, raspîndire în flora spontana si zonare în cultura

Specie care nu suporta umbrirea si de aceea se instaleaza numai în rarituri de paduri de foioase
sau pe marginea acestora, locuri poienite, pe coaste cu expozitie însorita, în pasuni si finete, pe
marginea drumurilor si a cailor ferate.Fata de sol este una din cele mai putin pretentioase specii,
vegetînd inclusiv pe cele sarace, pietroase, scheletice, erodate sau supuse eroziunii, chiar pe
pante mari ; nu rezista doar în turbarii si terenuri înmlastinate.Are o rezistenta deosebita la
temperaturi scazute, la geruri de —25°... —30° nefiind afectate decît ramurile de un an.Are
cerinte reduse si fata de umiditate. Umiditatea atmosferica crescuta influenteaza negativ asupra
continutului în vitamina C. Altitudinal se ridica de la nivelul marii pîna în etajul montan (la cea
1200 m).Datorita cerintelor ecologice reduse, mai ales cele fata de sol, nu se poate pune
problema scoaterii din circuitul agricol a unor suprafete pentru cultura macesului ; acesta se
preteaza însa la plantare pe dealuri cu pante mai greu valorificabile de alte specii, la lucrari de
îmbunatatiri funciare (în amestec de specii antierozionale, garduri vii fete). Speciile genului
2
Rosa, îndeosebi cele din sectia Caninae, au fost raspîndite pe tot teritoriul tarii noastre. In
prezent, arealul lor s-a redus datorita lucrarilor de amenajare a fînetelor, pasunilor si a terenurilor
cultivate.

Recoltare

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna,
după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin
cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în
pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se
degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică
smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Compoziţia chimică

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză
23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de
specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de
vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic,
acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la
stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen
(izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

Înmulţirea măceşului

Se poate face prin seminte, prin ramuri înradacinate obtinute prin despartirea tufelor existente in
flora spontana sau în cultura si prin marcotaj.

1.2. Forme fitoterapeutice

Fitoterapia- cea mai curată şi mai naturală ştiinţă aplicativă

Existenţa omului, încă din preistorie, a fost legată cel mai mult de lumea vegetală, care i-a
furnizat acestuia hrană, combustibil şi medicamente. Astfel, nu este de mirare că omul, încă din
perioada ancestrală a existenţei sale, a apelat prima dată la plante, în scopul alinării suferinţelor.
Natura ca aliat al omului, i-a oferit din grădina sa, primele leacuri încă din zorii existenţei sale,
născându-se astfel: fitoterapia.

3
 Fitoterapia (phyton = plantă + therapea = tratament) este o ştiinţă străveche, care foloseşte
plantele medicinale, numite şi oficinale, în scopul vindecării. Odată cu descoperirile ştiinţifice
ale secolului XX, fitoterapia a ieşit din empirism, punându-se bazele terapeuticii cu plante pe
baze ştiinţifice, luându-se în studiu principiile active din vegetale. Nu mică le-a fost însă mirarea
cercetătorilor, când pe baza analizelor chimice şi a testelor clinice, au confirmat în proporţie de
peste 80%, proprietăţile farmacodinamice ale plantelor, întocmai cum erau prescrise de către
intuitiva medicină populară.

Deşi fitoterapia azi se bazează pe efectele curative ale unor compuşi bio prezenţi în plante sau în
alte organisme vegetale, substanţe care poartă denumirea de principii active, această veche ştiinţă
a tămăduirii, îşi respectă regulile originare, valorificând materialul vegetal fără a extrage selectiv
anumite substanţe sau principii din ţesuturile plantelor, aşa cum fac alte ştiinţe care valorifică
vegetalele, ca farmaceutica sau aromaterapia. Din acest motiv, se poate spune, că fitoterapia a
rămas cea mai curată şi mai naturală dintre ştiinţe.
Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul celulelor vegetale. Pentru ca
aceste substanţe naturale, cu acţiune biologică asupra omului, să poată fi valorificate
corespunzător de către organism, în diferite dereglaje şi tulburări, ele trebuie să se regăsească în
diferite forme fitoterapeutice (fitofarmaceutice). Formele fitoterapeutice, pe care le vom aborda
în continuare, se întrebuinţează (administrează) intern sau extern (gargară, spălături, comprese,
băi, etc.).

Extractele fitoterapeutice
Extractele folosite în fitoterapie, sunt acele preparate obţinute din plante medicinale, în care
se regăsesc principiile active din organele vegetale, după ce acestea au părăsit materialul vegetal
şi s-au dizolvat în anumite medii (apă, alcool, ulei vegetal sau alte grăsimi, etc.). În cazul acestor
preparate, plantele medicinale devin o materie primă care poartă denumirea de drog.
Cele mai cunoscute preparate fitoterapeutice de acest fel, sunt extractele hidrice (infuzia,
decoctul, maceratul, siropul) şi extractele hidroalcoolice (tinctura). Extractele hidrice (apoase)
sunt cunoscute sub denumirea uzuală de ceaiuri.

Infuzia

Infuzia este un extract apos obţinut printr-un procedeu simplu, la îndemâna oricui, numit
infuzare. Infuzarea constă în turnarea unei cantităţi prestabilite de apă clocotită peste materialul

4
vegetal aflat într-un vas (pahar, cană, vase de lut), după care recipientul se acoperă 15-20 de
minute cu o farfurioară, perioadă numită timp de infuzare. După scurgerea timpului de infuzare,
lichidul (soluţia) se strecoară, se îndulceşte (de preferinţă cu miere) sau nu, şi se administrează
după indicaţii (rece, cald, înaintea meselor, după mese, etc.).

Decoctul

Decoctul este un extract preparat prin fierbere, procedeu numit decocţie. Materia primă
vegetală (plante medicinale, legume, cereale, leguminoase), adăugată unui lichid (de obicei apă),
se fierbe într-un vas, depăşindu-se momentul în care apa a dat în clocot. Timpul de decocţie
începe atunci când apa fierbe (dă în clocot) şi continuă încă o anumită perioadă, care se stabileşte
fie în minute, fie după cantitatea de lichid care se evaporă. Decocţia întotdeauna trebuieşte
realizată la foc mic.

Maceratul la rece

Maceratul la rece este un extract hidric rezultat în urma unui proces numit, maceraţie.
Maceraţia constă în extragerea principiilor active din plante, în apă (uneori în vin, oţet sau ulei),
la temperatura camerei (17-22oC). Timpul de maceraţie în apă este de 4-8 ore. În cazul
maceratelor în soluţii de altă natură (ulei, vin, oţet), timpul de macerare se lungeşte, conform
reţetei, putând ajunge la câteva săptămâni.
În timpul procesului de maceraţie, materialul vegetal aşezat într-un vas cu un lichid neîncălzit,
mai întâi se îmbibă până la saturaţie, după care principiile active trec în soluţie.

Maceratul la cald pe baia de apă

Extragerea principiilor din plante prin această metodă este foarte eficientă în cazul
vegetalelor fără principii volatile valoroase, dar cu compuşi bio de alt tip, utili sănătăţii. Metoda
se utilizează şi pentru obţinerea uleiurilor, alifiilor şi unguentelor din plante.
Maceratul la cald pe baia de apă este de asemeni, o metodă sănătoasă de preparare a unor
alimente sau chiar a apei de băut. Metoda mai este utilă, dar nu prea sănătoasă, în cazul în care se
doreşte revenirea la starea lichidă a mierii cristalizate.
Din punct de vedere fitoterapeutic, maceratul la cald realizat pe baia de apă, poate înlocui cu
succes infuzia, în cazul plantelor la care nu se mizează pe efectul uleiurilor esenţiale (volatile).

Siropul
Siropurile sunt extracte (sucuri naturale obţinute prin stoarcere, infuzii, decocturi,
macerate) la care se adaugă mult zahăr.
5
Siropurile naturale prezintă valoare alimentară sau terapeutică. Fitoterapia foloseşte aceste
extracte şi pentru proprietatea lor de a corecta gustul unor ceaiuri, în special al acelora destinate
copiilor. Dezavantajul acestor produse, constă în prezenţa în componenţa lor a zahărului rafinat
solubilizat.

Tinctura
Tinctura este o formulă fitoterapeutică sau homeopată, mai rar farmaceutică, obţinută
prin extragerea substanţelor active din plante, de obicei proaspete, în soluţii hidroalcoolice.
Concentraţia alcoolului, a materiei prime ce se macerează, şi timpul de desfăşurare a procesului
se aplică conform reţetei.
Tinctura se obţine în recipiente de sticlă prevăzute cu capac etanş, compoziţia agitându-se
măcar o dată pe zi, pe tot parcursul macerării. După scurgerea perioadei de tincturare, se execută
decantarea, soluţia hidroalcoolică rezultată, trăgându-se în sticluţe colorate mici, cu capac
înşurubabil.

2. Vitamina C

2.1.Noţiuni generale

Vitamina C sau acidul ascorbic este cea mai răspândită vitamină în regnul vegetal. Din
punct de vedere fizic, vitamina C formează cristale incolore, sensibile la oxidare şi încălzire, fapt
ce îi anihilează acţiunea fiziologică. Se dizolvă bine în apă şi are gust acrişor. Din punct de
vedere al proprietăţilor chimice participă activ în procesele de oxidare şi reducere care au loc în
celula vie.

Vitamina C este stabilă în mediul acid, însă în mediul neutru şi bazic este foarte instabilă
distrugându-se la temperatura 20oC. Se distruge uşor în prezenţa luminii, a oxigenului şi a
cationilor metalelor grele şi foarte rapid în prezenţa enzimelor din clasa oxidoreductazelor.

În domeniul industriei alimentare, la fierberea alimentelor conţinutul în vitamina C scade foarte

mult. De asemenea, acesta se micşorează foarte mult şi în procesul de conservare a materiei
prime alimentare.

Din punct de vedere al medicinei, insuficienţa în hrană a vitaminei C duce la oboseală, dureri de
dinţi, etc. Lipsa în organism este determinată de apariţia scorbutului. Boala se manifestă prin
inflamarea şi sângerarea gingiilor, insuficienţă cardiacă şi apariţia de hematoame. Necesitatea
zilnică pentru om este de 50-100 mg.
6
2.2.Cantitatea de vitamina C în materialele vegetale

În materialele vegetale, conţinutul vitaminei C este mai mare în fructe şi frunze, iar în
cantităţi mai mici se găsesc în rădăcini.

Vitamina C este prezentă în fructe şi legume proaspete în cantităţi apreciabile, aşa după cum se
poate observa din tabelul 1.

Tabelul 2.2.. Cantitatea de vitamina C din diferite material vegetale

Produsul vegetal Conţinutul de acid ascorbic,

mg/100g produs

Ardei verde 100-400

Pătrunjel 150

Coacăze 100-400

Lămâi 40

Măceş 2000-4500

Cătină albă 400-1500

Ceapă verde 30

7
 Macesul,Afinele si ardeiul gras ,sunt mult mai bogata in vitamina C decat clasicele
citrice(lamai,portocale) . Macesele au ,pe suta de grame,de 20 de ori mai multa vitamina C decat
lamaile.Visinile sunt si ele foarte bogata in vitamina C. Dupa care urmeaza Papaia,Guava si
Kiwi. Dintre legume foarte bogat in vit.C este ardeiul gras.

3. Materiale şi metode de cercetare

3.1.Materiale folosite

Materiale:

• Soluţie HCl 2%;

• Soluţie de iod 0.01N;

• Soluţie amidon/HCl;

• Fructe de măceş uscate la etuvă, timp de 24 ore;

• Fructe de măceş proaspăte conservate prin congelare.

3.2.Metode de cercetare

Principiul metodei

Constă în extracţia vitaminei C din materiale vegetale şi evidenţierea acesteia atât

calitativ cât şi cantitativ prin diferite metode.

Extracţia vitaminei C din materialul vegetal

• 5-10 g material vegetal proaspăt se mojarează împreună cu puţină sticlă pisată. Astfel
mărunţit, materialul vegetal se introduce într-un flacon Erlenmeyer de 250 ml şi se
adaugă 100 ml soluţie 2% HCl. Conţinutul flaconului se amestecă cu ajutorul unui
agitator magnetic timp de 30 minute, se filtrează spălându-se pe filtru cu 30 ml soluţie
2% HC1. Volumul extractului se completează la 150 ml cu soluţie 2% HCl.
8
 Pentru determinarea conţinutului de vitamina C se folosesc mai multe metode:

• Metoda iodometrică

• metoda cu reactivul 2,6-diclorfenolindofenol

• extracţie cu extractorul Soxhlet

Metoda iodometrică

Mod de lucru
Din extractul obţinut se iau 10 ml şi se introduc într-un balon cotat de 100 cm3, adăugându-
se şi completându-se până la semn, o soluţie de amidon/HCl. Din acest amestec se iau din nou 10
ml şi se titrează cu o soluţie de iod 0.01N. Soluţia de iod se adaugă în picături sub agitare
continuă până la apariţia unei coloraţii albastre persistente. Titrarea se repetă cu alte două probe
similare. Dacă între titrări, eroarea depăşeşte 3% atunci se reface titrarea. Conţinutul de vitamina
C (mg) în 100 g produs se calculează cu ajutorul relaţiei:
Cvitamina C= 1.321x104 (VT/Mp), mg/100 g material vegetal
Unde:
VT - volumul soluţiei 0,01N de iod folosit la titrarea probei de analizat, ml;
MP - cantitatea de material vegetal supus extracţiei, g.
Soluţia amidon/HCl se prepară astfel: se dizolvă 0.3 g amidon în 200 ml apă distilată prin
fierbere 5 minute. Se răceşte şi apoi se introduce într-un flacon cotat de 1 l, se adaugă 12 ml HCl
concentrat şi se aduce la semn cu apă distilată.
EXTRACTIA SOXHLET

Extractia este operatia de separare a unui sau mai multor componenti dintr-un amestec, pe baza
dinferentei dintre solubilitate acestora intru-un solvent selectiv.

Daca amestecul initial este solid, operatiunea este numita extractie solid-lichid. Cea mai utilizata
metoda de extractie solid-lichid este extractia Soxhlet.

Partile componenete ale unui extractor soxhlet sunt:

• Balon - numerotat cu 1in figura

• Extractor - numerotat cu 2 in figura
• Refrigerent - numerotat cu 3 in figura

9
 Figura 3, 2.Schema extractorului Soxhlet

Produsul din care se face extractia este uscat, maruntit, cantarit la balanta, apoi este introdus intr-
un cartus filtrat. Se introduce cartusul cu produsul de extras in extractor (2), fara a depasi
inaltimea sifonului. Se monteaza refrigerentul (3), se porneste apa de racire si se intoduce
solventul pe la partea superioara a refugiului printr-o palnie, pana cand nivelul lichidului
dinextractorul depaseste putin inaltimea sifonului. Cartusul si sifonul se imbiba cu solvent. Se
amorseaza sifonul astfel ca solventul sa patrunda in balonul de distilare (1). Prin incalzirea
balonului solventul distila in refrigerent (traseul portocaliu). Condesul se scurge in extractor
(traseul verde) peste produsul din cartus si extrage componenta solubila. Cand lichidul ajunde la
nivelul sifonului se amorseaza din nou sifonul, trecand lichidul in balon de distilare (traseul
verde).

O extractie dureaza in medie cam 5-6 ore; distilarea este reglata astfel incat sa aiba 10-12 sifonari
pe ora. La terminarea extractiei se intrerupe incalzirea, de obicei inaintea unei sifonari, pentru
recuperarea mai usoara a solventului si se continua racirea pentru condesarea vaporilor si racirea
instalatiei.

10
Durata si eficacitatea extractiei depinde de:

-natura si gradul de maruntire al produsului supus extractiei;

- natura solventului ales;

- viteza de circulatie ales a solventului;

- temperatura de lucru;

- gradul de umiditate al produsului.

Solventii cei mai frecventi intrebuientati in operatiile de extractie sunt:

• apa,
• alcoolul etilic,
• acetona,
• benzenul,
• tetraclorura de carbon, etc.

11
Bibliografie

1. Bruneton J – (1999) Pharmacognosy, Phytochemistry, Medicinal Plants, 2nd

edition, Lavoisier Tec&Doc, Paris, 23.
2. Coiciu Evdochia, Racz G – (1962) Plante medicinal şi aromatice, Ed.
Academiei, Bucureşti, 520.
3. Istudor Viorica – (2001) Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie, vol. II, Ed.
Medicală, Bucureşti, 357.
4. S.N. Gershoff, Vitamin c (ascorbic acid): new roles , new requirement?
Nutr.Rev., 51, 1979, 313-326
5. F.Bettelheim, J.Landesberg, Laboratory Experiment for General Organics
and Biochemistry ,4 th Edition, Harcourt College Publishers, 2001, 507

12