AFIN (Vaccinium myrtillus L.

Afinul creşte şi se dezvoltă în zona de munte (se întâlneşte în special în zone

cu temperatură moderată şi umiditate crescută), în zona subarctică și temperată,
atât pe pajiști montane cât și în zone subalpine, pășuni și luminișuri de pădure şi se
recunoaşte în principiu după fructele mici, de culoare închisă (albastru spre negru).
Înflorește în intervalul de timp mai-iunie.
Se cunoaşte şi sub numele de afin de munte, coacăză, cernușcă, așine, afin
negru, afenele, afin-negru, cucuze etc. Afinul face parte din familia Ericaceae.
Este un arbust de talie mică, foarte ramificat. Frunzele sunt mici, subţiri şi
lipsite de peri, dispuse altern. Florile solitare, ca nişte bobițe de culoare roz-verzui
sunt grupate câte 1-2 la subțioara frunzei. Fructul este o bacă neagră-albăstruie cu
gust dulce-acrişor zemos.
De la afin se recoltează în scopuri terapeutice atât frunzele cât şi fructele
coapte (în lunile iulie-august).

1. Compoziție:
Frunzele conţin arbutină, tanin, derivaţi flavonici, hidrochinonă, mirtilină
etc. De asemenea, au un conținut ridicat de flavonoizi, acizi triterpenici, taninuri,
neomirtilină.
Frunzele se strâng începând cu sfârşitul lunii iunie până în luna septembrie,
se usucă la un loc cu ramurile, în legături mici, în loc aerisit, lipsit de umezeală,
apoi se separă de ramuri păstrându-se în pungi de hârtie sau în săculețe de pânză.
Fructele au un conținut semnificativ de vitamine (A, B1, B2, C, E și PP),
diferiți coloranți de natură glicozidică (caroten vegetali, taninuri, pectine), acizi
organici și glucide, acizi organize și zaharuri. De asemenea, au în compoziţia lor
substanţe antibacteriene şi antiseptice şi, foarte important, un echivalent vegetal al
insulinei, numit mirtilină (atât frunzele cât și fructele) și din această cauză, afinul
are efect hipoglicemiant.
Fructele se culeg în perioada iulie-august, chiar septembrie în locuri mai
umbrite și se separă de frunze, după cules, prin scufundarea lor într-un vas cu
apă, apoi se zvântă la soare și se pun la uscat pe polițe aerisite, uscate, lipsite de
praf.

2. Proprietăți terapeutice:
Frunzele:
 au acţiune antidiareică, antiseptică a căilor urinare, diuretică;
 pot regla dezechilibre ale sistemului circulator - în cazul tulburărilor
cerebrale acţionează prin scăderea gradului de permeabilitate şi creşterea
rezistenţei capilare;
 în tratamentul diabetului şi al bolilor hepatice, protejează pereţii vasculari şi
tratează sau previn apariţia varicelor, a bolilor reumatismale, a crizelor
articulare dureroase (gută);
 au efect antioxidant şi de absorbţie a radiaţiile UV.
Fructele:
 extractul de fructe de afin poate avea un rol important în prevenirea
aterosclerozei datorită inhibării oxidării colesterolului;
 au efecte antidiabetice, antitoxice și antiseptice;
 acţiune pozitivă manifestă şi pentru inflamaţia acută sau cronică a
intestinului subţire şi a celui gros (enterecolită), hemoroizi, cistite (inflamaţii
ale vezicii urinare în urma unei infecţii);
 tulburările de vedere (oboseală oculară, vedere nocturnă) sau inflamaţii la
nivelul aparatului respirator, asteroscleroza (cum ar fi angina pectorală,
cardiopatie ischemică, infarct miocardic, accident vascular cerebral) şi
afecţiunile sistemului digestiv pot fi prevenite şi chiar tratate prin consumul
constant al fructelor de afin;
 datorită acţiunii astringente şi antiseptice, fructele proaspete se mai folosesc
sub formă de comprese din suc proaspăt pentru tenul cu acnee, furunculoză
sau diverse infecții ale pielii.
Atât fructele cât şi frunzele reduc nivelul de zahăr din organism (efect
hipoglicemiant) şi au fost atestate ca fiind prielnice în lupta împotriva bolii
Alzheimer.

3. Indicații terapeutice:
Sunt recomandate pentru infecţii urinare, indigestie, gută, infecţii
gastrointestinale, diabet, diaree, bronşită, tuse convulsivă, enterite (inflamaţii ale
mucoasei intestinale), colibaciloza (boală infecţioasă provocată de tipuri patogene
de colibacili şi care se manifestă prin diaree, febră, lipsa poftei de mâncare),
dizenterie (boală infecţioasă contagioasă care se manifestă prin dureri abdominale,
ulceraţii intestinale violente şi diaree cu sânge), febră tifoidă, psoriazis (boală a
pielii caracterizată de cojirea epidermei în diverse regiuni ale pielii), faringite,
stomatite, hepatite, obezitate, ateroscleroză, tonifiere organism persoane de vârtsa a
III-a, copii sau adolecenţi.
Afinele au un efect de regenerare a retinei. De asemenea, cura de afine are
efecte benefice în ulcerul gastric pentru că întărește mucoasa stomacală împotiva
acțiunii acidului gastric.
Fructele sunt întrebuinţate pentru dulceaţă, gem, afinată precum şi
ca antidiareice, antidizenterice, antitifice, astringente, stomahice, în stimularea
acuităţii vizuale, faringite, vindecarea rănilor etc.
Fructele prelucrate termic, precum cele din dulcețuri, pierd cea mai mare
parte din substanțele benefice.
Afinele ajută în cazul tulburărilor de circulație encefalică, la diaree,
enterocolită de fermentație. Au aport benefic în cazul oxiurozei, al diabetului
și maladiilor asociate acestei boli, al infecțiilor urinare, artritelor, candidozei
bucale și digestive, faringitelor, stomatitelor, aftelor, micozelor, eczemelor sau în
tratarea rănilor sângerânde.
Datorită acestor proprietăți curative, afinul este folosit în ameliorarea unor
afecțiuni cum sunt: diabetul zaharat, tulburările circulatorii, cuperoze, eczeme,
uretite etc.
 Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate, câe 50-100 g pe zi,
în cure de 2 săptămâni pe lună. Tratamentul se va face cu pauze între serii.

4. Administrare:
Uz intern:
 ceaiuri sau infuzii – se lasă la infuzat o cană de apă fierbinte cu o linguriţă
cu vârf de fructe uscate şi/sau frunze, apoi se strecoară; se beau în medie 2
căni pe zi; ceaiul din frunze și afine are efect de rehidratare; frunzele
și fructele afinului ajută digestia și ameliorează diareea și inflamațiile;
 fructe uscate şi măcinate – se iau câte 10-30 înainte de masă sau câte un
vârf de cuţit din 2 în 2 ore în caz de diaree; pulberea din fructe uscate se ia
câte jumătate de linguriță, în puțină apă de 3 ori pe zi;
 decoct de fructe uscate şi măcinate – o linguriţă de fructe uscate se fierb
într-o ceaşcă de apă, se lasă să se răcească, se strecoară şi se face gargară
în inflamaţii în gură şi gat; cu acest decoct se mai pot face şi cataplasme în
eczeme, răni hemoragice;
 tincture de afin – se prepară dintr-o parte de afine zdrobite peste care se
toarnă 5 părţi alcool diluat; se lasă 10-14 zile agitându-se zilnic apoi se trage
în sticle mici; este foarte bun în diaree, dizenterie; se consumă de 3 ori/zi
câte 15-30 picături, iar în situaţii mai grave se administrază de 3 ori pe zi
câte o lingură dizolvată într-un pahar cu apă (diabet, infecţii urinare,
afecţiuni oftalmologice, afecţiuni dermatologice;
 decoct de frunze – se pun într-o ceaşcă de apă să fiarbă atâtea frunze cât se
pot lua cu patru degete, se strecoară şi se bea câte o înghiţitură ca
antivomitiv, în tuse şi diabet; Afectiunile gurii sunt influentate in bine prin
gargara cu decoct de frunze de afin.
 extractul apos de afin – se prepară la rece prin macerarea a două linguri de
frunze în 250 ml apă, timp de 6 ore, se beau 2 cani pe zi.
 fructe proaspete sau transformate în suc natural consumate dimineaţa, pe
stomacul gol, timp de 4-5 zile;
 terciul de afine – se fierb 2 linguri fructe de afin proaspete în 0,5 litri de apă
timp de 30 de minute (diaree, infecţii urinare, cistite, diabet, reumatism);
 vinul tonic din afine – pentru un litru de vin se utilizează 300 grame de
fructe proaspete zdrobite, se lasă la macerat 8 zile într-un mediu foarte slab
luminat, la temperatura camerei, se agită în fiecare zi, de mai multe ori, apoi
se strecoară şi se consuma câte 1-2 linguri înainte de mesele principale
(tonic general, stimulează apetitul);
Uz extern:
 gargară cu suc sau tinctură de afine diluată (faringite, stomatite și afte);
 comprese cu frunze de afin sau terciul din afine proaspete (arsuri, micoze,
eczeme, răni sângerânde şi unele boli de piele);
 clismele cu infuzie de afine, pentru combaterea hemoroizilor.
 Datorită efectului astringent pe care îl pot avea, afinele sunt folosite şi ca
tratamente cosmetice pentru ten: măştile din pulpă sau din sucul de afine scad
intensitatea secreţiilor, modifică Ph-ul pielii, stopând înmulţirea microbilor.
Pentru cuperoză (înroşirea tenului) se prepară un ceai (4 linguri de frunze
mărunţite la 25 ml de apă dată în clocot), după care se aplică şi ulei de ricin cald pe
zonele afectate. Se repetă tratamentul natural de 2 ori pe zi.
 VIŞINUL (Prunus cerasus L.)

Pom de talie mai mică decât cireşul. Frunzele sale sunt de o culoare mai
închisă decât ale cireşului, iar la baza pedunculului florilor şi a frunzelor se află
rudimente de frunze. Fructele sunt de culoare roşie închisă caracteristică (vişine),
sau roz şi au pulpe de aceeaşi culoare. Ele au gust acru astringent.
Este o plantă cultivată prin livezi și grădini, cunoscându-se mai multe soiuri.
Se numeste și gişin, vişin, intep, ghişin, vişinar etc.
În scopuri medicinale se întrebuinţează fructele, frunzele și scoarța ramurilor
tinere, dar mai ales cozile fructelor (Stipites Cerasorum) la fel ca cele de cireş. Ele
conţin săruri de potasiu flavonozide, saponine, tanin, acizi organici etc.
Se culeg în iunie-iulie, în funcție de soi.

1. Compoziție:
Vișinele conțin: apă 88,6%, zaharuri, acizi, pectine, proteine, celuloză,
tanini, săruri minerale (potasiu, fier, fosfor, calciu, magneziu, cupru, zinc) vitamine
(A, B1, B2, B9, C, E, PP etc.), caroten. Putere energetică: 64 kcal/100 g.
Codițele de vișin conțin flavonozide, săruri de potasiu etc. Au aceleași
proprietăți terapeutice ca și cele de cireșe, fiind diuretice și astringente, ușor
antiinflamatoare.
Frunzele de vișin conțin iod și potasiu.

2. Proprietăți terapeutice:
Codițele de vișine:
 datorită taninului din compoziție, ceaiul de codițe de vișine are proprietăți
astringente, folosindu-se și în caz de diaree; se folosesc in ceaiuri diuretice,
sub forma de infuzie.
Frunzele de vișin:
 datorită iodului și potasiului din compoziție, ceaiul se folosește și în tratarea
afecțiunilor cardiace și a diareei; bine uscate și mărunțite, se folosesc, sub
formă de decoct, prin fierbere, la foc mic, timp de 15 minute, pentru un ceai
diuretic;
Scoarța ramurilor tinere:
 ceaiul din scoarță de vișin se recomandă, din când în când și oamenilor
sănătoși, în scopul prevenirii bolilor de rinichi; bine uscată de pe ramurile
tinere se fierbe, obținându-se un excelent ceai împotriva febrei.

3. Indicații terapeutice:
Decoctul din codițe de vișine se folosește în boli de rinichi (litiaze, pielite,
cistite, pielonefrite) și diaree.
Ceaiul de codițe reste recomandat contra febrei.
De asemenea este recomandat să se consume vișine atât proaspete, când le
este vremea, cât și congelate, deoarece conțin o mare cantitate de potasiu, care
contribuie la stabilizarea ritmului cardiac și la sănătatea pielii. Apoi, ajuta în boli
de rinichi, stomac și ale căilor respiratorii, scad colesterolul, scad nivelul de acid
uric din sânge, ajutând astfel la prevenirea atacurilor de gută, detoxifică
organismul, au acțiune ușor laxativă.
Vișinele ajută la slăbit, reduc stratul de grăsime, scad colesterolul total și
trigliceridele. 300 g de vișine mâncate în fiecare zi pot reduce grăsimea de pe
burtă.
Cura de vișine ajută în special diabeticilor, datorită vitaminei E
(hipoglicemiante) și levulozei; de asemenea, este indicată pentru pletorici, cardiaci
și obezi. Nu trebuie ținută de cei cu aciditate mare.
Sucul de vișine cu lapte se folosește în tratarea artritelor, în stările febrile,
bronșite, astmul bronșic sau indispozițiile psihice; este la fel de bun ca ibuprofenul
sau ca unele medicamente antiinflamatoriii nestoroidiene. De aceea, sunt
recomandate în afecțiuni inflamatorii, însoțite de durere precum artrită, gută, dureri
musculare, dureri de spate, dar și diabet, boli vasculare si neurovegetative.
Vișinele au rolul de a reface fibrele musculare, ajută organismul să se
relaxeze și au efect antiinflamator și analgezic. Pot reduce durerea mai bine decât
aspirina și pot oferi protecție antioxidantă comparabilă cu suplimentele alimentare,
precum vitamina E. Previn efectele stresului la nivel celular. În plus vișinele ne
feresc de boli cardiace și insomnie.
În medicina populară, se folosea cleiul de vișine. Muiat în rachiu de drojdie,
se punea pe tăieturi, oprind sângerarea și vindecând.

4. Administrare:
 decoct – se pun la fiert cam 10 g cozi de vişin la un litru de apă; se beau mai
multe ceşti pe zi ca diuretic în bolile aparatului urinar, piatră la rinichi şi
vezică, ascită;
 ceai – se face un amestec din cozi de vişine, coada calului, jneapăn şi mătase
de porumb, în părţi egale; 10 g (o lingură) din acest amestec la un litru de
apă; se beau mai multe ceşti pe zi pentru eliminarea pietrei la rinichi, ca
diuretic; Un pumn de cozi de vişine se fierb o jumătate de ceas într-un litru
de apă, se lasă să se răcească apoi se strecoară şi se bea întreaga cantitate
fracţionată pe timp de o zi; este un bun diuretic şi în boli ale aparatului
urinar.
 compotul de vişine – poate fi folosit şi el având o uşoară acţiune diuretică.

5. Atenționare:
Vișinele trebuie consumate cu mare prudență de persoanele care au o
aciditate ridicată a sucului gastric, de cele care suferă de diaree sau diabet,
obezitate ori afecțiuni cronice ale plămânilor.
 VARZA (Brassica oleracea L.)

Varza este o plantă ierbacee care în primul an face o „căpăţână” ce nu este

altceva decât mugurele plantei provenit din suprapunerea frunzelor. Frunzele ei
externe sunt verzi, iar cele din interior sunt albe din cauză lipsei de clorofilă. În
anul al doilea face o tulpină de peste 1 m care poartă florile galbene (sau albe)
unite în ciorchine. Planta se cultivă pentru nevoi alimentare.
Se numește și curechiu cu căpăţână, broazbe, curechiu etc.
Se folosesc frunzele (Folium Brassicae) care conţin celuloză, substanţe
minerale, principii antitiroidiene etc.

1. Compoziție:
Are mari cantitati de apă, de până la 85% cea de Bruxelles și în jur de 92%,
cea albă. Substanțele tonice precum proteinele, glucidele, vitaminele A, B2, B3, B5,
C, E, K și sărurile minerale precum fosforul, potasiul, calciul, sodiu, fierul, iodul și
cobaltul sunt bine reprezentate în compoziția acestor soiuri de varză.
Varza roșie conține în plus resveratrol, considerat cel mai puternic
antioxidant cunoscut până acum, de patru-cinci ori mai puternic decât
betacarotenul, de 50 de ori mai puternic decât vitamina E și de 20 de ori mai
puternic decât vitamina C.

2. Proprietăți terapeutice:
Toate cele patru soiuri de varză cunoscute, varza albă, varza roșie, varza de
Bruxelles și varza creață, au acțiune nutritivă, digestivă, energizantă,
remineralizantă și tonică asupra organismului uman datorită bogăției de nutrienți.
Deoarece este săracă în calorii, la fel ca și minunata roșie, varza poate fi
folosită în lupta împotriva kilogramelor în plus (nu se face cură decât câteva zile
pe lună) și este chiar recomandată femeilor însărcinate, datorită conținutul de acid
folic.
Varza albă este o legumă cu numeroase efecte terapeutice: diuretice,
aperitive, antihemoragice, antiseptice, cicatrizante, depurative, antidiabetice,
regeneratoare, purgative, antianemice, pentru a enumera doar o parte din
binefacerile acestei legume asupra organismului.
Varza se întrebuinţează ca laxativ, diuretic, măreşte rezistenţa capilarelor, ca
antitiroidian, la vindecarea rănilor, varicelor, degeraturilor, nevralgiilor etc.

3. Indicații terapeutice:
Această legumă este benefică în cazul constipației, hemoroizilor, infecțiilor
și furunculelor, entorselor, arsurilor, inflamațiilor, calmează tusea, ulcerului,
tumorilor, protejează inima, combaterea alcoolismului, anemiei, hemoragiilor,
sinuzitelor sau cirozelor. Este recomandată și în regimul pentru diabetici.
Un consum frecvent, dar fără excese de varză poate avea un efect benefic
împotriva cancerului de colon.
Varza de Bruxelles are rol în combaterea indicelui glicemic.
Varza creață este bună în tratarea unor boli precum guta, colita sau gastrita.
 Varza poate fi folosită sub formă de cataplasamă împotriva durerilor
reumatismale, a entorselor, înțepăturilor de insecte, plăgilor, rănilor, durerilor de
dinți, abceselor, durerilor de mușchi sau migrenelor.
Aceasta prelungește tinerețea, amânând semenele îmbâtrânirii și întărește
respirația celulară. Este indicată în tratarea seboreei, a varicelor, degerăturilor,
coșurilor sau eczemelor sub formă de comprese. Varza reactivează circulația,
curăță tenul și combate celulita. Este bună în ascită, la întărirea capilarelor, ca
tratament în tiroidopatii, în cură de slăbire.
Sucul obținut prin zdrobirea a câteva frunze de varză poate fi folosit sub
formă de mască.
Sucul de varză, obținut cu ajutorul storcătorului de fructe, e drept, nu prea
plăcut la gust dar deosebit de benefic, se recomandă în ulcer gastric și litiază
renală; fiind un bun diuretic este indicat, intern, persoanelor care suferă de
reumatism sau gută.
Sucul de varza are efecte tonice, antiinflamatoare și purificatoare. Pentru că
deblochează tranzitul intestinal, sucul de varză se recomandă și persoanelor care au
probleme cu digestia.
Zeama de varză murată vindecă râia prin spălare cu ea.

4. Administrare:
 varza crudă – se face cură de varză crudă amestecată cu sare şi frecată bine;
se lasă o jumătate de oră şi se consumă zilnic câte o jumătate de kilogram; se
poate şi fierbe pe jumătate, ea având aceleaşi efecte;
 zeama de varză murată – se bea zilnic câte un pahar ca laxativ,
antihelmintic, în cură de slăbire etc.
 frunza de varză – în cazul rănilor ulceroase, a arsurilor, degeraturilor etc. se
foloseşte o frunză de varză căreia i s-au tăiat nervurile şi peste care s-a trecut
uşor cu sucitorul, fără a o zdrobi prea tare; aceasta se aplică pe răni sau
ulceraţii, după ce au fost bine spălate şi curăţate; tratamentul acesta se aplică
de două ori pe zi, legându-se strâns cu o bucată de pânză moale şi uscată; se
poate aplica şi în cazul durerilor reumatice, nevralgiilor (sciatică) arsurilor,
degerăturilor, bolilor de piele etc.; se pot aplica şi frunze de varză murată,
când nu este varză crudă.
 SCORȚIȘOARA

Scorţişoara este folosită din cele mai vechi timpuri ca leac universal, fiind
considerată un veritabil energizant şi un fortifiant al sistemului circulator, folosită
pentru tratarea infecţiilor din timpul iernii dar şi ca afrodisiac. Gospodinele o
utilizează pentru parfumarea vinului, prăjiturilor sau a sosurilor, însă scorțișoara a
fost încercată chiar și în contracararea marilor epidemii.
Scorţişoara îşi are originea în scoarţa unor arbori mici numiți Cinnamomum,
care cresc în Asia de sud-est şi în Australia. Culesul său se face în sezonul ploilor,
când scoarţa se desprinde mai uşor de pe ramuri şi poate fi culeasă în cantităţi
mari. Imediat după recoltare, ea are un parfum suav şi un gust acrişor-înţepător.
Odată cu uscarea, scorţişoara se rulează de la sine în batoane şi capătă aroma
dulce cu care suntem obişnuiţi. În lume se folosesc două specii de scorţişoară:
1. Scorţişoara de India (Cinnamonum tamala sau Cinnamonum zeyla-
nicum) - are o culoare brun-deschisă şi o aromă mai subtilă, mai rafinată.
2. Scorţişoara de China (Cinnamonum cassia) - are o culoare roşcată mai
intensă şi o aromă ceva mai înţepătoare, mai puternică decât cea de India.
Ambele tipuri de scorţişoară au aceleaşi efecte terapeutice, cu precizarea că
scorţişoara de China este un mai puternic antibiotic şi antifungic, dar este şi mai
greu tolerată de tubul digestiv. Aceasta, în timp ce efectele scorţişoarei de India
sunt mai puternice asupra sistemului nervos central şi a psihicului, fiind foarte bine
tolerată de organism.
Scorţişoara este folosită în terapie şi în ritualurile religioase de mai bine de
7000 de ani. În India şi China, era arsă în temple ca ofrandă pentru zei şi pentru
îndepărtarea spiritelor rele. În Grecia şi Roma Antică, era folosită în ritualurile
dedicate zeiţei iubirii, Afrodita. În Egipt, scorţişoara era una dintre plantele
faraonilor, fiind folosită în ritualurile de sacrificiu şi de îmbălsămare. Este
comercializată sub formă de baton, măcinată sau ca ulei esenţial.
În Evul Mediu i se cunoşteau proprietăţile și era folosită de către farmacişti
pentru tratarea spasmelor musculare, vărsăturilor, diareei, infecțiilor, răcelii,
pierderii poftei de mâncare și a disfuncției erectile.

1. Compoziție:
Ca și nutrienți, scorțișoara conține carbohidrați, proteine, grăsimi și fibre,
vitamine precum A și C, tiamină, niacină, riboflavin. Este o excelentă sursă de
mangan, conținând și fier, sodiu, potasiu, calciu și fosfor. În plus, conține un
puternic antioxidant numit glutation. Toate aceste „ingrediente” oferă scorșișoarei
calități terapeutice deosebite.

2. Proprietăți terapeutice:
Efectele terapeutice ale consumului de scorțișoară sunt numeroase, de la
scăderea colesterolului până la prevenirea bolilor cardiovasculare și a diabetului de
tip II.
Sursa importantă de antioxidanți, fier, calciu, magneziu, vitamina A și C,
mangan, sodiu și potasiu, scorțișoara prezintă efecte terapeutice multiple, fiind
deosebit de eficientă împotriva răcelii sau a gripei, a crampelor musculare și a
durerilor de articulații, îmbunătățind funcționarea sistemului circulator și a celui
digestiv. De asemenea, îmbunătățește digestia și ajută la eliminarea senzației de
greață sau deranjamente la stomac; scade colesterolul; ameliorează durerile de
dinți; îmbunătățește respirația neplacută; ameliorează durerile de cap, simptomele
răcelii, calmează tusea; îmbunătățește memoria și capacitățile cognitive; luptă
împotriva acneei și oferă frumusețe și strălucire pielii. Scorțișoara reglează
tensiunea arterială, întărește organismul slăbit și sistemul imunitar, combate
stresul, împiedică dezvoltarea infecțiilor datorită proprietăților antimicrobiene,
reduce valoarea glicemiei și este poate cel mai puternic antioxidant natural.

3. Indicații terapeutice:
Scorţişoara este recomandată în caz de infecţii ginecologice (vaginite,
leucoree), digestive (enterocolite, colopatii fermentative, dizenterii, parazitoze
intestinale, amoebiaze, candidoze), infecţii respiratorii (gripă, bronşite, pleurite,
viroze), afecţiuni neuropsihice (impotenţă, astenie, somnolenţă, depresie).

4. Administrare:
 ceaiul de scorţişoară - se consumă neapărat cald; are un efect de stimulare a
circulaţiei sângelui şi de prevenire a răcelilor, de mărire a tonusului psihic şi
fizic; se obţine prin fierberea, vreme de un minut, a unei jumătăţi de
linguriţă de scorţişoară într-o cană de apă, după care se lasă să stea vreme de
10 minute, apoi se filtrează şi se consumă cât de cald posibil; are efecte
imediate, fiind un puternic stimulant;
 pulberea de scorţişoară - recomandată pentru tratarea afecţiunilor cronice,
se obţine prin măcinarea cu râşniţa de cafea a batoanelor de scorţişoară;
pudra obţinută se depozitează într-un borcan închis ermetic, pentru a preveni
evaporarea uleiurilor volatile; se administrează de 3-6 ori pe zi, câte un vârf
de linguriţă; aceasta are excelente calităţi stimulente digestive,
hipoglicemiante, precum şi efecte antiinfecţioase (distruge germenii
patogeni din tubul digestiv);
 mierea cu scorţişoară - se pun două linguriţe de pulbere de scorţişoară
împreună cu patru linguri de miere lichidă şi se amestecă foarte bine; pasta
obţinută se va administra pe parcursul unei zile, de regulă înaintea meselor
principale; este un excelent stimulent al atenţiei şi al memoriei, are efecte
întineritoare şi uşor afrodiziace;
 vinul de scorţişoară - se pun într-un borcan zece linguriţe de pulbere de
scorţişoară, peste care se adaugă un litru de vin roşu sau negru, amestecând
încontinuu; când întreaga masă de pulbere a fost dispersată în vin, se închide
borcanul ermetic şi se lasă conţinutul la macerat, vreme de 12 zile; se
strecoară, iar lichidul obţinut se pune în sticluţe mici, închise la culoare și se
păstrează maximum trei ani; se administrează de regulă o lingură, de 4 ori pe
zi, în tratamente de 1-3 luni; are efect antidepresiv, tonic digestiv şi ajută la
tratarea disfunțiilor sexuale.
 GHIMBIRUL (Zingiber officinale)

Ghimbirul (Zingiber officinale), denumit popular și „ghimber” sau

„gingiber”, este numele dat unei plante erbacee din regiunile tropicale, cu rizom
aromatic bogat în uleiuri eterice. Este o specie perenă care are nevoie de o
temperatură ridicată și constantă precum și de o umiditate permanentă pentru a se
dezvolta corespunzător. Rizomul de ghimbir are o formă neregulată, contorsionată
și e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime.
Ghimbirul e deosebit de prețuit în bucătăriile orientale din India, Malaezia,
Nepal, Bangladesh etc. Un nume alternativ al ghimbirului, introdus de turci în
Moldova și Muntenia a fost cel de „piper alb”. Denumirea de ghimbir a fost
folosită mai ales în Banat și Ardeal provenind din maghiarul gyömber, iar apoi s-a
impus în întreaga țară.
În fostele colonii britanice, cum ar fi Canada, Australia, Jamaica, Kenia, se
consumă o așa-zisă „bere” din ghimber (ginger beer) care de fapt este o băutură ne-
alcoolică, răcoritoare.

1. Compoziție:
Ghimbirul reprezintă o sursă bogată de antioxidanți puternici precum
gingerolul, shogaolul și zingeronul, fenoli, ulei volatil.
De asemenea, ghimbirul conține vitamine (retinol, vitamina B3, vitamina B6,
tocoferol și acid ascorbic) și minerale (fier, zinc, magneziu, cupru, mangan și
potasiu).

2. Proprietăți terapeutice:
Printre acestea putem enumera:
 inhibarea poftei de mâncare și intensificarea arderilor, ghimbirul fiind așadar
util în timpul curelor de slăbire;
 răul de mișcare, grețurile provocate de indigestie, dar și cele din timpul
sarcinii pot fi ameliorate folosind acest remediu;
 ghimbirul scade inflamația din organism, fiind indicat în cazul diverselor
afecțiuni ale sistemului respirator;
 rizomul-minune previne formarea celulelor maligne care provoacă două
dintre cele mai grave afecțiuni: cancerul de colon și cel ovarian.
 încălzește organismal și tratează indigestia;
 favorizează secreția bilei și mobilitatea vezicii urinare;
 calmant în durerile abdominale și inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală,
febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii.

3. Indicații terapeutice:
Ghimbirul are proprietăţi de stimulare a sucului gastric, ajută la eliminarea
toxinelor, este folosit împotriva durerilor de stomac, indigestiei, meteorismului
(balonări abdominale), diareii, dar şi în cazul durerilor de ficat. Contribuie la
arderea grăsimilor, respectiv, este indicat în diete de slăbire.
 Este un bun imunostimulator, antiseptic, antiviral echivalent cu usturoiul. În
perioada rece a anului poate fi folosit în profilaxia răcelilor, dar şi în tratamentul
acestora. De asemenea, în bronşite, angine, astm bronhic însoţit de tuse seacă.
Fluidizează mucusul bronhic şi stimulează circulaţia sangvină, eliminând
simptomele de mâini şi picioare reci, scade nivelul colesterolului, micşorează
riscul coagulării sângelui şi previne afecţiunile cardiovasculare.
Poate ajuta în răul de mare şi în cel de transport. Ceaiul din rădăcină de
ghimbir este eficient şi în tratamentul bolnavilor de cancer, care au făcut
chimioterapie, reduce senzaţia de vomă. În acelaşi timp, ghimbirul este revigorant,
combate stările de oboseală şi are efect de liniştire.
Pentru acţiunea sa antiinflamatoare este recomandat bolnavilor cu artrită
reumatoidă, reduce durerile.

4. Administrare:
 rădăcina crudă sau pudră de ghimbir - rădăcina de ghimbir rasă se
adăugă în lapte fierbinte sau în infuzie de ceai verde şi se îndulceşte cu
miere de albine; se recomandă împotriva bolilor căilor respiratorii;
 băile cu pudră de ghimbir – se recomandă în cazul unor degerături, de
asemenea persoanelor cu picioare şi mâini reci, mai sunt bune în dureri
articulare;
 ceai de ghimbir – ½ de linguriţă de rădăcină de ghimbir rasă se infuzează în
250 ml apă fiartă 10-15 min, apoi se adaugă o felie de lămâie, o linguriţă de
miere; lichidul se poate bea în răceli;
 berea de ghimbir – 15 gr drojdie, 2 lămâi, 3,5 l apă fiartă, 250 gr rădăcină
de ghimbir rasă şi 400 gr zahăr brun; peste ghimbirul ras, zahăr şi coaja de
lămâie se va turna apa fierbinte; când se răceşte, se adaugă drojdia, în
prealabil dizolvată cu un pahar de apă călduţă şi sucul de lămâie stors; vasul
se acoperă şi se lasă la cald pentru 24 de ore, apoi se strecoară în vase mai
mici şi se dă la rece pentru 2 zile, după care poate fi întrebuinţat; este o
băutură tonică excelentă, reface sistemul digestiv şi are un puternic efect
revitalizant.
 CEAPA (Allium cepa)

Este numele universal folosit la noi în țară, deşi în unele părţi i se mai spune
arpagică, cabă, cebulă etc.
Ceapa este o plantă bienală sau trienală şi este una din cele mai des întâlnite
legume, mai ales în partea de sud şi sud-est a ţării. Ceapa este originară din Asia
iar în perioada antică se credea că ceapa dă putere, fiind consumată de soldaţi
înainte de a merge la luptă. În China antică era considerată un simbol al
inteligenţei.
Ceapa are în sol un bulb, iar la suprafaţa solului cresc frunzele cu formă
cilindrică. În cel de-al doilea an creşte tulpina în vârful căreia există o inflorescenţă
rotundă care conţine numeroase flori albe, de dimensiuni reduse.
În scop medicinal se utilizează bulbii recoltaţi la sfârşitul verii.

1. Compoziție:
Ceapa conţine săruri minerale (sodiu, potasiu, fier, sulf, iod, siliciu, fosfat),
principii antibiotice, glucide, lipide, zaharoză, acizi organici, steroli, vitamine
(vitamina c, vitamine din grupul b, vitamina E), ulei volatil, saponine.

2. Proprietăți terapeutice:
Ceapa este un aliment foarte bogat în vitamina C, fibre, acid folic, vitamina
B6 și magneziu și este săracă în grăsimi saturate, sodiu și colesterol. Astfel, ceapa
are valori nutritive perfecte pentru a scăpa de grăsimea în exces și de colesterol și
în același timp vă ajută să aveți o sănătate de fier. Ceapa mai are în compoziție și
carbohidrați, dar și importante cantități de potasiu, calciu, fosfor, zinc, iod, cupru,
vitamina A, E, C, complexul de vitamina B, precum și substanțe cu proprietăți
antiseptice.
Ceapa este și un diuretic ce favorizează eliminarea sodiului din organism și
are și proprietatea de a calma tusea și de a desfunda căile respiratorii. De
asemenea, este bine cunoscut faptul că ceapa este un somnifer natural foarte bun,
fără efecte secundare, care nu dă dependență de niciun fel. Stările nervoase și de
agitație pot fi de asemenea calmate cu ajutorul unei cepe zdrobite, pe care să o
ținem la nas. Ceapa este considerată a fi cel mai puternic detoxifiant natural,
deoarece curăță organismul de toxinele din corp. Pentru a-și păstra proprietățile
minunate pe care le-a primit de la natură, ceapa trebuie consumată în stare crudă,
fie că vorbim de ceapă roșie, de ceapă albă sau de ceapă galbenă, sau chiar de
ceapă verde. Ceapa are proprietatea de a micșora simțitor riscul dezvoltării unui
cancer la plămâni.
Nu se recomandă bolnavilor cu hiperaciditate stomacală şi celor cu ulcer.
Excesul de ceapă dă senzaţii de ameţeală, durere de cap.

3. Indicații terapeutice:
Intern, ceapa este recomandată pentru tratamentul edemelor, pleureziei,
diareei, pericarditei, ascitei, bronşitei, tusei, diabetului, în hipercolesterolemii,
arteroscreloză, hpertensiune arterială, tromboză, anorexie, infecţii ale căilor
respiratorii superioare, astenie, infecţii genito-urinare, prostatită, rahitism, paraziţi
intestinali, surmenaj, impotenţă, boli reumatice - sub forma de infuzie, decoct.
În uz extern, ceapa este indicată pentru abcese, panariţii, nevralgii dentare,
piodermite, arsuri, degerături, furuncule, stomatite, plăgi, pistrui - sub formă de băi
locale, compresă, cataplasmă.

4. Administrare:
 sucul cepii coapte în spuză – luat cu linguriţa combate bolile de piept, tusea
şi bolile vezicii urinare;
 sucul de ceapă proaspătă – o jumătate de păhărel într-o ceaşcă de lapte
cald şi îndulcit cu miere - din care se iau 3 linguri dimineaţa şi seara are
efect în combaterea viermilor intestinali şi în ascită; sucul de ceapă
amestecat cu ulei cald – picurat în ureche combate otitele; sucul de ceapă
amestecat cu zahăr, din care se ia câte o linguriţă de mai multe ori pe zi,
pentru combaterea tusei, astmului, bronşitelor;
 cataplasme cu ceapă coaptă – sunt foarte bune la dureri de gât, dureri în
articulaţii, degerături, puroi în abcese; dacă se amestecă o ceapă pisată cu
smântână, unt, ceară sau seu se obţine o pastă foarte eficace în arsuri;
 vin de ceapă – se iau 300 g ceapă rasă care se pun în jumătate litru de vin,
se îndulceşte cu 100 g miere; se iau câte 2 linguri pe zi ca diuretic şi
antihelmintic.
 STRUGURELE

Strugurii se recoltează la maturitate, în lunile august-octombrie, pe timp

însorit, fără ploaie şi fără vânt puternic. Există un mare număr de soiuri şi varietăţi,
unele destinate pentru consumul la masă, iar altele pentru vinificaţie.
Strugurii de masă erau cunoscuţi încă din Antichitate când romanii preţuiau,
în mod deosebit, curele anuale cu struguri proaspeţi. Scrierile ajunse la noi din
Antichitate arată că Hipocrate, Plinius cel Bătrân şi Galenius vedeau în bobul de
strugure o pastilă tămăduitoare pentru orice boală, iar în vin vedeau o minunată
băutură de leac, cu o excepţională valoare.

1. Compoziție:
Acțiunea benefică a strugurelui se datorează compoziției sale, deoarece
conține numeroase săruri minerale: calciu, fier, fosfor, potasiu, magneziu, iod,
fluor, cupru, cobalt, zinc; enzime, vitaminele A și C, precum și vitaminele din
grupa B (B1, B2, PP), zaharuri (glucoză și levuloză), taninuri, polifenoli, fibre.

2. Proprietăți terapeutice:
Proprietăţile terapeutice ale strugurilor sunt foarte diverse şi au o eficacitate
foarte ridicată în tratarea multor afecţiuni. Fiind uşor asimilabili, strugurii
reprezintă excelente produse energetice, musculare şi nervoase pentru organism,
apoi, remineralizante foarte bune, antitoxice, stimulente şi decongestive pentru
ficat. În egală măsură sunt diuretice, laxative şi răcoritoare.
Boabele și sucul de strugure au următoarele efecte: depurativ-detoxifiant
(diuretic, laxativ); alcalinizant, fiind folosite în afecțiuni reumatismale, metabolice
(gută), litiaze biliare și urinare, în constipație; stimulează secrețiile biliare și
peristaltismul, îmbunătățind digestia; fluidizează sângele și normalizează nivelul
TA; scad nivelul colesterolului din sânge; de asemenea sunt folosite în
hipercolesterolemii, ateroscleroză; au efect tonic asupra sistemului nervos (prin
vitamina B), remineralizant, antiinflamator.

3. Indicații terapeutice:
Datorită multiplelor beneficii, strugurii sunt recomandați în anemii, astenii,
stări de convalescență, afecțiuni hepatice, surmenaj. Strugurii pot fi folosiți în
tratamentul obezității, în cadrul unei diete exclusiv din struguri, până la 2 kg/zi.
Strugurii roșii sunt o sursă excelentă de flavonoide (antioxidanți), cu rol
pozitiv în prevenirea cancerului. Din cauza conținutului mare de zaharuri (15-
20%), boabele de struguri sunt contraindicate persoanelor diabetice.
Sâmburii de struguri au în compoziţia lor polifenoli, minerale, ulei şi fibre
insolubile, ceea ce îi recomandă în prevenirea şi tratarea afecţiunilor
cardiovasculare, în fluidizarea sângelui, în reechilibrarea metabolismului,
reducerea colesterolului şi în tratamentul cancerului.
Sucul de struguri nu este recomandat în următoarele situații: hipertensiune
gravă, afecțiuni renale grave, retenție de lichid în țesuturi, diaree cronică.
 Deosebit de valoros datorită acțiunilor acidului tartaric și a vitaminei E,
uleiul din semințe de struguri ajută la:
 diminuarea permeabilității vaselor capilare și îmbunătățirea circulației
periferice;
 scăderea nivelului de colesterol din sânge;
 creșterea imunității și reducerea varicelor;
 încetinirea procesului de îmbătrânire și pierderea elasticității pielii.

Strugurii au efecte antitumorale datorită acidului elagic ce reduce cu până la

70% incidența cancerului, în special a celui pulmonar. Quercitina din struguri
inhibă dezvoltarea melanoamelor maligne. Resveratrolul ameliorează activitatea
hormonală, combate infertilitatea și menopauza prematură, dar previne și cancerul
la sân.

4. Administrare:
 uleiul din sâmburi de struguri – previne hipertensiunea, ischemia cardiacă
şi tulburările circulatorii în general; conţine vitamina E, zinc, cupru, seleniu
şi agenţi antiîmbătrânire foarte puternici, numiţi procianidine; se adaugă trei
linguri de ulei de sâmburi de struguri în salate;
 extractul de sâmburi de struguri – este un antioxidant de 50 de ori mai
puternic decât vitamina E pentru că acesta conține o substanţă numită
resveratrol; bun pentru întărirea imunităţii, detoxifierea ficatului,
ameliorarea circulaţiei venoase, tratarea varicelor şi prevenirea degradării
premature a celulelor; picăturile de extract din sâmburi de struguri
administrate sub limbă sunt absorbite mai repede de organism:
 cataplasme pentru răni – vindecă mai repede rănile şi redă elasticitatea
pielii; scade febra şi reduce durerile abdominale sau reumatismale, fiind
cunoscută ca un bun remediu în cazul inflamaţiilor; după ce se zdrobesc
strugurii, se întind pe un tifon subţire, care se pune pe zona afectată şi se ține
timp de o oră sau două;
 cură cu struguri contra constipaţiei – strugurii proaspeţi, dar şi zeama lor
sunt de ajutor atunci când apar tulburări digestive nu numai la adulţi, ci şi la
copii, pe aceştia ajutându-i şi la creştere;
 ceai de struguri – pentru durerile de cap; se mărunţesc boabele unui
ciorchine, apoi se adaugă într-o cană cu apă clocotită; după un sfert de oră,
se strecoară ceaiul şi se bea cât încă este călduţ.
 LĂMÂIA

Se consideră că lămâia este originară din China sau India, cunoscută din
cărțile vedice sub numele de „nimbuka”. Apoi a fost preluată de arabi, care au
botezat-o „limun”. La egiptenii antici se găsesc mențiuni despre lămâie ca fiind
alimentul care te ține departe de orice formă de otrăvire, lucru confirmat de studii
recente. În Europa a pătruns destul de târziu, spre mijlocul secolului al XV-lea.

1. Compoziție:
Lămâile conțin acid citric, vitamina C, vitamina A, acid folic, calciu,
magneziu și potasiu. Toate întăresc imunitatea și luptă împotriva infecțiilor. Toate
citricele sunt bogate în flavonoide, antioxidantul cel mai des întâlnit în fructe și
legume.

2. Proprietăți terapeutice:
Efectele pozitive ale lămâiei asupra sănătății se datorează mai multor
elemente nutritive din compoziția acesteia: vitamina C, vitamina B, fosfor, proteine
și carbohidrați. Lămâia este un fruct care conține flavonoide, substanțe care dețin
proprietăți cu rol antioxidant și anticancerigen. Aceasta ajută și la preîntâmpinarea
declanșării diabetului, a constipației, hipertensiunii arteriale, contribuie la îngrijirea
pielii, a dinților, în cazul indigestiei dar și a altor probleme de sănătate. Studiile
efectuate de specialiștii urologi au demonstrat faptul că limonada sau sucul de
lămâie poate fi utilă pentru vindecarea pietrelor la rinichi prin formarea citratului
urinar care previne apariția formării cristalelor.
Consumul de lămâie ajută în tratamentul infecțiilor gâtului, indigestiei,
constipației, problemelor dentare, febrei, hemoragiilor interne, reumatismului,
arsurilor, excesului de greutate, problemelor părului, tulburărilor respiratorii,
holerei și hipertensiunii arteriale.
Apreciata mai ales pentru efectele sale terapeutice, multe generații au
recunoscut importanța lămâiei în întărirea sistemului imunitar și în terapia bolilor
stomacului. Aceasta ajută nu doar la purificarea sângelui ci ajută organismul să
lupte împotriva bolilor.
Sucul de lămâie este cel care aduce, în mod special, beneficii majore
sănătății. Consumul unei limonade pe lângă faptul că este relaxant și răcoritor este
și util pentru tratarea pietrelor la rinichi, accidentelor vasculare cerebrale,
tratamentul bolilor cardiovasculare și reducerea temperaturii corpului.
Consumul de suc de lămâie asociat cu ulei de măsline ajută la eliminarea
mâlului sau a pietrelor biliare. Lămâia este binecunoscută și pentru rolul său ca
adjuvant în diverse tratamente, inclusiv împotriva artritei și poliartritei inflamatorii.

3. Indicații terapeutice:
Sucul de lămâie tratează problemele legate de indigestie și constipație; este
recomandat să se utilizeze de către persoanele care au răceală, gripă sau febră
(declanșează transpirația și diminuează febra).
 În cazul în care se aplică suc proaspat de lămâie pe zonele dureroase ale
dinților, durerea se poate amelioră. De asemenea, masajul cu suc de lămâie oprește
sângerarea gingiilor și elimină mirosul neplăcut al acestora și preîntâmpină alte
probleme de sănătate legate de gingii.
Aplicat pe scalp, poate trata neplăceri de genul mătreții, căderii părului dar și
alte probleme legate de păr și scalp; sucul de lămâie fiind un medicament antiseptic
natural, poate vindeca multe dintre problemele pielii. Poate fi utilizat în cazul
arsurilor solare, înțepăturilor de insecte, în caz de acnee și eczeme. Acesta are efect
antiîmbătrânire, elimină ridurile fine și previne apariția punctelor negre. Dacă se va
aplica suc de lămâie asupra zonelor afectate de arsuri solare, cicatricile pot
dispărea. Sucul de lămâie acționează ca un agent de răcire și poate reduce senzația
de arsură de la nivelul pielii întrucât lămâia are proprietăți antiseptice și stiptice,
aceasta poate opri hemoragiile interne. Se poate aplica suc de lămâie pe tampoane
mici de bumbac care vor fi introduse în interiorul nărilor pentru a se opri
sîngerările nazale.
Lămâia are rol diuretic și poate trata reumatismul și artrita. Aceasta este utilă
și pentru îndepărtarea bacteriilor și toxinelor din organism; sucul de lămâie poate
ajuta în terapia problemelor respiratorii datorită concentrației bogate de vitamina
C.
Consumul de suc de lămâie este recomandat persoanelor care suferă de
afecțiuni cardiace deoarece conține potasiu. Acesta ține sub control hipertensiunea
arterială, amețeala, greața și stimulează instalarea unei stări generale de relaxare
atât a corpului cât și a minții, contribuind la reducerea stresului psihic și a
depresiei.

4. Administrare:
O limonadă la micul dejun, dintr-o lămâie proaspătă ar putea fi întotdeauna
binevenită. În acest scop, se va amesteca puțină apă minerală cu suc de lămâie,
puțină apă rece sau gheață și zahăr sau miere pentru a fi puțin mai dulce.
Compoziția se amestecă bine. De asemenea, se pot adăuga câteva frunze de mentă
sau semințe de fenicul zdrobite pentru un gust răcoritor. Se va servi această băutură
racoritoare atât la prânz cât și la cină.
 PIPERUL NEGRU (Piper nigrum)

Piperul negru sau uzual cum este cunoscut ca „piper” (Piper nigrum) este o
plantă din familia Piperaceae.
Piperul este un arbust cățărător cu tulpină lemnoasă ajungând până 10 m
înălțime. Florile mici se găsesc în ciorchini la piperul sălbatic în comparație cu
piperul cultivat unde se întîlnesc flori izolate (separate).
Țara de origine a piperului este India, mai precis coasta Malabar în procesul
de colonizare (indizare) a Asiei de sud s-a extins și cultivarea piperului, în urmă cu
circa 1000 de ani, fiind cultivat și în Indonezia și Malaezia. Varietăți de piper mai
puțin cunoscute sunt piperul alb, piperul verde și piperul roșu.
Piperul negru este recoltat necopt și uscat la soare, în urma uscării devine
negru și dur la textură, iute și înțepător la gust și miros.
Piperul verde este recoltat înainte de coacere, se păstrează congelat, uscat
sau în saramură.
Piperul alb copt are boabele roșii, care devin galben-albicioase după ce sunt
puse la înmuiat o săptămână, pentru de a li se îndepărta coaja și apoi usca.
Piperul roșu copt are culoarea roz când este cules și nu este prelucrat.
Piperul nu are miros, gustul este picant, iute, gustul puternic al piperului
aparține substanței pe care o conține - Pipera Alcaloida.
 piperul verde este puternic aromatatizat;
 piperul negru este, ardeiat, usturator, pișcător;
 piperul alb puțin iute și are o textura fină;
 piperul roșu are o aromă dulceagă, picantă și ușor iute.

1. Compoziție:
Fructele piperului conțin un alcaloid piperin cu un gust picant iute. Datorită
acestor proprietăți piperul a devenit un condiment frecvent utilizat în alimentație.
De asemenea conține vitamin (vitamina A, niacină, acid ascorbic și
tocoferol) și minerale (fier, zinc și potasiu).

2. Proprietăți terapeutice:
 uleiul de piper stimulează circulația;
 induce somnul;
 oferă protecție ficatului;
 reduce peroxidarea lipidelor.
 uleiurile volatile pe care le conține au un efect antiinfecțios puternic asupra
căilor respiratorii;
 stopează vărsăturile;
 detoxifică ficatul;
 tusea iritativă și tusea uscată se tratează cu două vârfuri de cuțit de piper
amestecate cu patru lingurițe de miere și cu puțină zeamă de lămâie;
 tratează indigestia și balonările;
 este util hipotensivilor;
  persoanelor cu reumatism se recomandă o plămădeală de piper negru în
rachiu;
 astenia poate fi combătută cu câteva doze de piper.

3. Indicații terapeutice:
Piperul este tonic, relaxant, depurativ, antiseptic. Se întrebuințează, cu
succes, ca stimulator al imunității, dar și în tuse, gripă, febră. În rețetele și
aplicațiile din medicina chineză, piperul intra în compoziția preparatelor
afrodiziace, stimulative mai ales pentru bărbați.
Piperul negru contribuie și la îmbunătățirea circulației periferice. Este
folosit, de asemenea, în tratamentele afecțiunilor reumatismale.
 PĂTRUNJELUL (Petroselinum crispum)
Pătrunjelul este o plantă erbacee medicinală, aliment şi condiment, cultivat
în majoritatea zonelor de relief în ţara noastră, care provine din pătrunjelul sălbatic
de pe ţărmul Mării Mediterane.
Planta are rădăcina pivotantă, conică sau alungită, de culoare alb-cenuşie, cu
gust dulce şi miros plăcut aromat.
Tulpina floriferă a pătrunjelului este înaltă până la 130 cm, are forma
cilindrică, este uşor striată şi ramificată chiar de la bază. Frunzele sunt lucioase pe
partea superioară şi au un miros caracteristic extrem de plăcut.
Deseori, pătrunjelul este subapreciat, deşi are importante calităţi nutritive şi
paleative. Majoritatea oamenilor nu cunosc beneficiile sale şi îl folosesc deseori
pentru a decora diverse tipuri de mâncăruri.
În scop fitoterapeutic se utilizează rădăcina, frunzele şi fructele (seminţele).

1. Compoziție:
Pătrunjelul conţine mai multă vitamina C decât lămâia, portocala sau varza,
la care se adaugă vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, K şi E. De asemenea, este o
sursă importantă de glucide, proteine, minerale (potasiu, calciu, fosfor, magneziu,
fier, sodiu), ulei volatil, lipide şi flavonoizi.

2. Proprietăți terapeutice:
Conţinutul bogat de vitamina A şi C are un puternic efect antioxidant,
detoxifiant, antialergic, antitumoral, tonifică ficatul, stimulează activitatea vezicii
biliare, fluidifica secreţiile, antispastic,relaxează fibrele musculare netede
intestinale, gastrice, bronşice, întăreşte sistemul imunitar,are efect vasodilatator,
regenerează peretele vascular, menţine elasticitatea vaselor, are efecte afrodisiace
şi asigură o bună funcţionare a aparatului genital.
De asemenea, pătrunjelul limitează procesele inflamatorii, are efect
antirahitic, antiscorbutic, vermifug, diuretic, neutralizează efectele intoxicaţiei cu
tutun, alcool, alimentaţie excesivă cu carne sau prelucrată industria şi conţine
uleiuri volatile cu efect antitumoral.

3. Indicații terapeutice:
Consumat crud sau sub formă de infuzie, decoct, pătrunjelul este eficient în
tratarea edemelor, infecţiilor, asteniei, tulburărilor de circulaţie sanguină,
hipertensiunii, bolilor reumatice, anorexiei, meteorismului şi colicilor abdominale,
astmului bronşic, amenoreei şi elimină halena (respiraţia urât mirositoare).
Sub formă de gargară, băi sau spălături locale, pătrunjelul ajută la
vindecarea plăgilor, înţepăturilor deinsecte, a conjunctivite, ameliorează contuziile
şi pigmentaţiile pielii şi înlătură durerile dentare.
Pătrunjelul conţine mai mult fier decât spanacul şi mai mult fluor decât orice
alt aliment, contribuind astfel la menţinerea unei danturi şi a unei osaturi puternice.
De asemenea, o legatură de pătrunjel furnizează mai multe proteine decât 2 ouă,
devenind un aliat de nădejde în curele de slăbire, deoarece conferă senzaţia de
saţietate.
 Frunzele şi tulpinile de pătrunjel neutralizează şi ajută la eliminarea
toxinelor din organism şi sunt eficiente în toate afecţiunile ficatului, inclusiv la
ciroze sau hepatite, distrugând germenii patogeni şi chiar diferite virusuri.
În plus, datorită calităţii sale de excelent antioxidant, pătrunjelul consumat
zilnic de 3 ori pe zi, câte 20 ml de suc împreună cu alte sucuri naturale ajută foarte
mult la vindecarea cancerului. Sucul proaspăt se poate consuma în timpul
tratamentului cu citostatice, ajutând la diminuarea efectelor negative ale
medicamentelor şi la distrugerea celulelor canceroase.
 USTUROIUL (Allium sativum)

Usturoiul este o plantă medicinală, alimentară şi condiment, având un bulb

alcătuit din mulţi căţei înveliti individual în cate o formaţiune membranoasă.
Frunzele sunt liniar plane, iar inflorescenţa este globuloasă, cu bulbii la baza
ei şi învelită într-o spată membranoasă.
Pentru uz medicinal, cât şi pentru uz alimentar, se utilizează bulbul
(căpăţâna) şi frunzele tinere. În scopuri medicinale, atât bulbul, cât şi frunzele, se
vor consuma întotdeauna în stare crudă.

1. Compoziție:
Usturoiul conţine săruri minerale, inulină, microelemente, un complex de
vitamine (A, B, PP, C) şi două substanţe specifice, cu efecte antibiotice – alicina şi
garlicina.

2. Proprietăți terapeutice:
Usturoiul are efect antispastic, colagog, diaforetic, anticancerige,
expectorant, febrifug, stomahic, vasodilatator, antimicrobian, hipotensiv şi
antihelmintic.

3. Indicații terapeutice:
Consumat ca atare, tinctură sau pulbere, usturoiul este recomandat în
guturai, răceli, arteroscreloză, boli reumatice, afecţiuni digestive, pneumopatii,
gripă, bronşită cronică, astm, tuse, febră, hipertensiune, hipercolesterolemie,
infecţii bacteriene, artroză, paraziţi intestinali, gută, meteorism abdominal, gastrite,
diabet, şi tulburări de ritm cardiac.
În afecţiuni externe se pot pune cataplasme cu usturoi sau comprese cu sirop
din usturoi pentru tratarea piciorului de atler, candidozei vaginale, acneei,
pitiriazisului, arsurilor, ulceraţiilor cutanate, abceselor tegumentare sau a verucilor
vulgare.