Asupra paradoxului Einstein-Podolsky

Ciobaniuc Ariadna, clasa a IX-a E

Introducere:

Paradoxul EPR a început drept conflictul viziunilor deterministice ale lui Albert Einstein, Boris
Podolski și Nathan Rosen și cele probabilistice ale lui Niels Bohm. Universul descris de mecanica
cuantică părea a fi ceva ce contrazicea însăși ratiunea umană, fapt care l-a condus pe Albert Einstein,
una dintre cele mai luminate minți ale umanității, să comită una dintre ele mai grave erori ale carierei
lui. El, împreuna cu Podolski si Rosen (EPR) au susținut ideea de realism local într-o lucrare publicată
în 1935, principiu încălcat în mecanica cuantică. Ei considerau abordarea lui Niels Bohm incompletă.
Această dezbatere în legătură cu natura fundamentală a universului a fost însă rezolvată în anul 1964
de fizicianul John Steward Bell printr-o inegalitate simplă, elegantă.

Dacă privim un măr căzând dintr-un copac, îi putem determina traiectoria, viteza sau greutatea
și cunoaștem înălțimea copacului, masa fructului sau alte proprietați ale lui și ale mediului lui
înconjurător. Acesta este realismul, iar legile lui Newton îl respectă. De aceea, în cazul în care deținem
toate informațiile despre un sistem, fie el o minge aruncată în aer sau căderea unui măr, putem prezice
comportamentul lui odată cu progresia timpului. Albert Einstein voia să păstreze această calitate
deterministică a legilor lui Newton la nivel cuantic, opinie exprimată de asemenea în faimosul citat
“Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul.”.

Aceste legi newtoniene, concise, au fost astfel considerate universal valabile. Odată cu evoluția
fizicii și a tehnologiei, însă analiza particulelor elementare a dovedit o anumită reticență a lor față de
regulile lumii macroscopice. Comportamentul lor era neobișnuit: ele nu respectau realismul local, nu
se conformau normelor presupuse a fi cert adevărate până atunci.

Fizicianul David Bohm a formulat un exemplu al acestui comportament deosebit al particulelor

subatomice: În cazul în care o unitate de spin 0 se descompune în, spre exemplu, un electron și un
pozitron, respectând legea conservării energiei, ei vor avea fie spin “up”(+1/2) sau “down” (-1/2). Prin
urmare, dacă spinul unuia este măsurat, putem cunoaște instant valoarea celuilalt, în sensul că putem
fi cerți că va avea spin opus primului în cazul unei măsuratori ulterioare. Mai mult, simpla noastră
interacțiune cu prima particulă a forțat-o să aleagă una dintre cele două stări, forțând simultan și
celalaltă particulă în a doua stare. Această comunicare, mai bine zis influență este valabilă indiferent
de distanta dintre cele două particule, fapt care era considerat a nefiind în concordanță cu teoria
specială a relativității, care postula că nimic nu poate traversa mai repede decât viteza luminii. Această
schimbare a stărilor printr-o simplă măsuratoare, indiferent de distanță, încalcă de asemenea principiul
localității. Albert Einstein a numit fenomenul “Acțiune spooky la distanță”.

Mecanica cuantică, sprijinită de Niels Bohr, susține astfel faptul că cele două particule, deși
despărțite, au rămas legate, mai bine zis încrengate, descrise de o funcție de undă ( |ψ> ) care deține
informații complete despre sistem. Se poate spune, chiar, că elementele ei și-au pierdut individualitatea
odată cu această cuplare cuantică. Odată cu măsurarea unuia, însa, ea se destramă, iar din moment ce
electronul și pozitronul își împărtășesc atribuțiile, putem știi instant spinul celuilalt.

Pisica lui Schrödinger:

Un alt aspect deosebit al încrengării căruia Albert Einstein i se împotrivea este starea de
superpoziție a particulelor, descrisă de interpretarea de la Copenhaga. Ea susține că, până în momentul
măsuratorii, spinul (în cazul nostru) există în toate valorile posibile în același timp. O explicație
intuitivă a acestui fenomen o oferă experimentul mental propus de Erwin Schrodinger: O pisică este
pună într-o cutie, alături de o sticlă cu otrava. Această substanță toxică are abilitatea de a ucide pisica,
cu o probabilitate de 50% de a fi degajată. Fără să deschidem cutia, neștiind dacă otrava a fost
raspandită sau nu, nu putem determina dacă pisica este în viață sau moartă și o definim ca fiind într-o
superpoziție a acestor două stari: moartă și vie, în același timp. Relația poate fi exprimată astfel:

Pisica poate fi găsită, după deschiderea cutiei, într-una dintre cele două stari afișate: neexistând
o altă posibilitate. Coeficienții dinaintea stărilor, ridicați la puterea a doua dau probabilitatea de a găsi
1 1
sistemul în starea respectivă lor, iar în exemplul pisicii probabilitatea este ( )2 = = 50% pentru
√2 2

fiecare. Aceste probabilități adunate dau întotdeauna 1, indiferent de situație.

Pentru a face legatura între Pisica lui Schrödinger și spinul electronilor, putem înlocui stările
de “moartă” si “vie” cu spinurile de “up” si “down” a celor două particule.

1 1
 |𝛙 > = | ↑> + | ↓>
√2 √2

Astfel, electronul și pozitronul se află, asemenea pisicii, într-o superpoziție a spinurilor. După
măsuratoare această functie de undă se destramă, iar particulele ocupă fiecare una dintre cele 2 stări.
 Albert Einstein, Nathan Rosen si Boris Podolski (EPR), având o influență uriașă, s-au
împotrivit ideilor lui Bohr, Schrodinger și Heisenberg, divizând comunitatea științifică, creând un asa
numit paradox, pe baza premisei că mecanica cuantică încalca relativitatea specială. EPR susținea că
fenomenul de superpoziție nu exista și că, în schimb, particulelor le era desemnat un spin încă din
momentul despărțirii. Această predeterminare a fost definită ca “variabile ascunse” acționând
asemenea unui ADN, iar noi, neavând posibilitatea de a le cunoaște, nu putem prezice cu certitudine
comportamentul particulelor cuantice. Această teorie poate fi asemănată aruncării unei monede în aer:
privitorul nu poate anticipa pe moment partea pe care ea va cadea, așa că rezultatul i se pare aleatoriu.
Dacă el, însă, ar deține informații complete despre moneda și forțele care actionează asupra ei, ar fi
capabil să prezică rezultatul. Einstein și echipa lui au susținut că același principiu se aplică și
particulelor: că incapacitatea oamenilor de a înțelege variabilele ascunse îi oprea din a putea prezice
spinul particulelor înainte de măsurătoare.

Teorema lui Bell:

Mecanica cuantică și teoria variabilelor ascunse au rămas pentru o vreme două viziuni viabile
ale realității, opinia generală fiind că, din moment ce odată cu măsuratoarea funcția undei se destramă,
nu se poate știi cu siguranță starea particulelor înainte de aceasta. Până în anul 1964 acest impas nu a
mai fost abordat în mod extensiv, deoarece de la intoducerea mecanicii cuantice în America ea a fost
comercializată, folosită pentru a da rezultate, fară a ține cont de aspectele filosofice a disputei.
Matematicianul John Stewart Bell a publicat însă un articol în care a oferit o soluție dezbaterii aparent
irezolvabilă.

Prin simplă deducție logică și matematică putem afirma faptul că elementele oricărui set în care
fiecare element are proprietățile binare A, B și C corespund inegalității:

 N( A, B̄ ) + N( B, C̄ ) ≥ N( A, C̄ )

Pe scurt, numărul elementelor cu proprietăți “A dar nu B” adunate cu “B dar nu C” ar trebui,

conform diagramei și relației, să fie mai mare sau egal decat cel al elementelor care îndeplinesc criteriul
de “A dar nu C”. Când aceasta este aplicată spinurilor fermionilor ( particulelor cu spinul semiîntreg,
precum electronii), relația devine:

 N( ↑𝑥 ↓𝑦 ) + N( ↑𝑦 ↓𝑧 ) ≥ N( ↑𝑥 ↓𝑧 )

Aceasta este, în sine, inegalitatea lui Bell: o expresie matematică simplă, firească. Indiferent
de termenii aleși, ea se presupune a fi universal adevărată într-un univers în care variabilele ascunse
există. Experimental, însă, s-a dovedit faptul că particulele cuantice încalcă inegalitatea lui Bell, ceea
ce înseamnă că universul nu se supune regulilor “firești” impuse de lipsa de cunoaștere umană, că în
asemenea situații ele se comportă absurd nouă.

Concluzie:

În retrospectivă, premisele lui Albert Einstein păreau rezonabile: a declarat mecanica cuantică
incompletă și a venit cu o soluție pentru paradoxul creeat pentru a prezerva realismul local, o încercare
futilă de a păstra determinismul în universul nostru. Odată cu infirmarea experimentală a teoriei lui, a
variabilelor ascunse, proprietățiile particulelor cuantice au ramas de natură probabilistică. Este
presupus că și elementele macroscopice, într-un mediu destul de bine izolat de factori externi, ar avea
același comportament haotic al lumii cuantice, lucru care ne face sa ne întrebăm, precum Einstein, deși
ironic: “Este luna acolo cand nimeni nu se uită?”.

Bibliografie:

 Allan Adams, Matthew Evans, and Barton Zwiebach. 8.04 Quantum Physics I. Spring 2013,
Lecture 2: Experimental Facts of Life . Massachusetts Institute of Technology: MIT
OpenCourseWare;
 Professor J.J. Binney, Quantum Mechanics Lecture 17, 28 January 2010, University of Oxford;
 Schlosshauer Maximilian Decoherence and the quantum-to-classical transition, Melbourne,
Australia, June 2007, Springer; (p. 15,19, 29-31)
 Tim Usborne December 9, 2014, Einstein’s nightmare, Film, Furnace;
 Joanne Baker, 50 de idei pe care trebuie sa le cunoști Fizică, Litera, București, 2020;
(p.116-119)