Religie şi ştiinţă

FIZICA CUANTICĂ ŞI DUMNEZEU (I)

Prof. univ. Nicolae Achimescu, 26 Iunie 2010

http://ziarullumina.ro/fizica-cuantica-si-dumnezeu-i--26799.html

Marele fizician Newton susţinea că lumea este constituită din particule aflate într-o
permanentă mişcare, această teorie fiind larg răspândită în secolul al XVIII-lea. În
următorul secol, odată cu aprofundarea chimiei, aceste particule au fost identificate
cu atomii din teoria lui Dalton, dar, în pofida acestui fapt, ipotezele lui Newton au
continuat să se bucure de cea mai mare atenţie din partea majorităţii oamenilor de
ştiinţă. Prin faptul că susţinea, în principiu, că orice sistem viitor poate deveni
predictibil printr-o cunoaştere corectă a situaţiei sale prezente, teoria lui Newton era
una deterministă. În acelaşi timp însă, era şi una reducţionistă, pentru că autorul ei
susţinea posibilitatea deducerii comportamentului unui sistem din comportamentul
părţilor sale componente. Nu în cele din urmă, era una realistă, întrucât admitea că
teoriile ştiinţifice prezintă lumea aşa cum este ea în realitate, indiferent de implicarea
observatorului. Toate aceste trei ipoteze, cu suportul lor cu tot, aveau să fie repuse în
discuţie şi reevaluate în secolul al XX-lea, prin teoria cuantică.

De-a lungul istoriei sale, fizica a avut unele conflicte cu religia, chiar dacă nu atât de
dramatice şi tăioase ca acelea ale astronomiei lui Copernic sau ale evoluţionismului
lui Darwin. Cel mai semnificativ conflict a fost legat de relaţia dintre controlul
exercitat de Dumnezeu asupra evenimentelor din lume, determinarea prezentă în
legile naturale şi prezenţa hazardului sau întâmplării la nivelul cuantic.

Conflictele fizicii cu religia

La început, fizica lui Newton n-a afectat cu nimic convingerile religioase.
Dimpotrivă, aproape toţi fizicienii secolului al XVII-lea erau practicanţi creştini, iar
Newton însuşi credea că Dumnezeu ţine stelele ca să nu se prăbuşească prin forţa

1
atracţiei gravitaţionale şi tot el intervine periodic pentru a corecta perturbaţiile
planetare din sistemul solar. Dumnezeu juca un rol permanent, într-o lume condusă
de legi. El nu numai că proiectase aceste legi, dar şi veghea ca ele să funcţioneze. În
viziunea adepţilor teoriei lui Newton, pasivitatea materiei nu era un lucru neobişnuit;
dimpotrivă, ea era consecventă cu ideile tradiţionale despre suveranitatea şi
transcendenţa lui Dumnezeu şi contrazicea panteismul, astrologia, vitalismul şi
alchimia, în care materia apare ca fiind mai activă (cf. Ian G. Barbour, Religion and
Science: Historical and Contemporay Issues, Harper San Francisco, San Francisco,
1997, pp. 18-23).
Laplace, şi el adeptul teoriei deterministe, pretindea că, dacă am cunoaşte poziţia şi
viteza fiecărei particule din univers, am putea calcula toate evenimentele viitoare. În
acelaşi timp, însă, teza sa este una reducţionistă, fiindcă presupune că, prin
cunoaşterea comportamentului celor mai mici părţi componente, am putea determina
comportamentul tuturor entităţilor. Iată un exemplu concludent în această privinţă, pe
care-l regăsim într-un scurt dialog între Napoleon şi Laplace: "Domnule Laplace, mi
s-a raportat că aţi scris o mare carte despre sistemul universului, fără să amintiţi nimic
de numele Creatorului?!", la care savantul i-a oferit celebrul răspuns: "Sire, nu am
avut nevoie de această ipoteză" (P.S. Laplace, A Philosophical Essay on
Probabilities, Dover, New York, 1961, p. 4).
Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, Werner Heisenberg susţine ideea
nedeterminării în natură. El e convins că lumea atomică posedă o serie de
potenţialităţi, fiecare eveniment anume sau realizarea unei observaţii, într-o
distribuţie de probabilităţi, reprezentând o chestiune care ţine în întregime de hazard.
Omul nu este decât rezultatul unor cauze care nu au nici o idee despre ţelul lor, el nu
e decât produsul "unei agregări accidentale de atomi" (B. Russel, Mysticism and
Logic, Doubleday, New York, 1967, pp. 45, 54). Toate fenomenele pot fi reduse, de
altfel, la legi ale fizicii şi chimiei, precum şi la felurite intervenţii ale hazardului:
"Orice lucru poate fi redus la nişte interacţiuni mecanice simple evidente. Celula este
o maşinărie. Animalul este o maşinărie. Omul este o maşinărie" (vezi J. Monod,
Beyond Chance and Necessity, Vintage Books, New York, 1972, p. 180).

2
Religie şi ştiinţă

FIZICA CUANTICĂ ŞI DUMNEZEU (II)

Prof. univ. Nicolae Achimescu, 04 Iulie 2010

http://ziarullumina.ro/fizica-cuantica-si-dumnezeu-ii--26404.html

Există răspunsuri teologice posibile privind nedeterminarea la nivel cuantic. Unul

dintre acestea ar fi acela că alegerea uneia dintre posibilităţile oferite de teoria
cuantică nu este pură întâmplare; dimpotrivă, această posibilitate este operată sau
actualizată de Dumnezeu, fără a fi detectabilă de către ştiinţă şi fără a încălca legile
naturale. Legile naturii nu fac decât să specifice o serie de posibilităţi, Dumnezeu
fiind Cel care determină care anume dintre acestea este actualizată în realitate.

Danezul Niels Bohr a intuit faptul că în cadrul fizicii cuantice funcţionează un anume
principiu al complementarităţii, extins şi aplicat ulterior şi în relaţia dintre ştiinţă şi
religie. Astfel, C.A. Coulson defineşte ştiinţa şi religia ca fiind "relatări
complementare ale aceleiaşi realităţi". Acest fapt face posibil ca aceste două
discipline să fie relativ independente - ca nişte relatări ale "aceleiaşi realităţi" -, însă
ele nu pot fi complet independente (C.A. Coulson, Science and Christian Belief,
University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1955, cap. 3).
Pe de altă parte, fizicienii din domeniul cuanticii afirmă că universul nostru ar fi un
univers creat de observator, că trecutul, de pildă, n-ar avea existenţă până ce nu este
înregistrat sau actualizat în prezent. John Wheeler susţine că noi, ca observatori ai
universului timpuriu, am contribuit la crearea acestor evenimente. E foarte adevărat,
el admite că pare o anomalie să susţii că prezentul poate influenţa trecutul, însă
trebuie avut în vedere că, în universul acesta al nedeterminării cuantice, ideile de
"înainte" şi "după" chiar nu au nici o semnificaţie. Trecutul e absolut irelevant dacă
nu este actualizat în prezent, dacă nu-şi găseşte înregistrarea în prezent. Astfel,
fiinţele umane deţin principalul rol într-un univers participativ, în care orice
observabilă este absolut dependentă de observator (cf. pe larg J. Wheeler, "Bohr,

3
Einstein, and the Strange Lesson of the Quantum", în: R. Elvee şed.ţ, Mind and
Nature, Harper-Row, San Francisco, 1982).
De asemenea, şi în religie, cunoaşterea e posibilă doar prin participare, deşi, fără
îndoială, formele de participare sunt diferite de cele din ştiinţă. Ne putem pune
întrebări privind relaţia dintre Dumnezeu şi noi, dar nu putem afirma nimic despre
fiinţa lui Dumnezeu.
Trecând într-un alt registru, trebuie remarcat că, în afară de repunerea în cauză a
determinismului şi realismului, fizica cuantică pune în discuţie şi reducţionismul
fizicii clasice. Ceea ce în fizica clasică însemnau acele "particule elementare"
reprezintă acum manifestări ale unor unde, structuri ritmice, modele ondulatorii
mobile, care se combină la un moment dat şi se dizolvă iarăşi, pentru a se recombina
în altă parte. O particulă începe să semene cu o formaţiune locală a unui substrat
continuu de energie vibratorie.
Modelul de cunoaştere a realităţii pe care ni-l propune fizica cuantică, susţine Jean
Staune (J. Staune, "On the Edge of Physies", în: Science and Spirit, 1 apr./ mai 1999,
p. 15), demonstrează existenţa unui nivel de realitate care se află mai presus de timp,
spaţiu, energie şi materie, dar are, în mod indubitabil, un efect cauzal asupra nivelului
nostru material de realitate. Lucrul acesta, subliniază el, e foarte important nu doar
pentru respingerea materialismului, ci şi pentru faptul că ne oferă posibilitatea de a
vorbi despre Dumnezeu şi de a-L căuta pe Dumnezeu: "Ştiinţa ne-a sugerat, prin
intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a
realităţii. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale credibilă de a înţelege existenţa
lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate".