Curs-geodezie-Topografie Vol II 2001

CORNEL PĂUNESCU GABRIELA PAICU
CURS
Dl
GIODlllleTOPOGIAFII
II
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI

https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro
ConNEI PĂUNESCU & GAhniEIA PAicu
CllR! Of GfODfZlf-TOPOGRAF/f
CORNEL PĂUNESCU GABRIEi.A PAICU
CllRt DE GEODEZIE-TOPOGRAFIE
PENTRU STUDENTU
' -
DIN ANUL I GEOLOGIE ŞI GEOFIZICA
VOLUMUL li
Editura Universitătii
, din Bucuresti
,
-2001-
/
© Editura Universitătii din Bu~uresti

' '
Sos. Panduri 90-92, Bucuresti - 76235; Tel./Fax: 410.23.84
' '
E-mail: editura@unibuc.ro
Internet: www.editura.unibuc.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂUNESCU CORNEL
Curs de geodezie-topografie / Comei Păune sc u . -
Bucureşti : Editura Universităţii din Bucureşti, 200 I
2 vo i. ; cm .
ISBN 973-5 75-582-3
Voi. 2/ Comei Păunescu , Gabriela Paicu. - 2001 . -
p. - Bibliogr. - ISBN 973-575 -586-6
I. Paicu, Gabriela
528
C20020534
Partea a doua
RETELE GEODEZICE DE SPRIJIN
Mulţimea punctelor, situate pe suprafaţa Pământului, pentru care se cunosc

coordonatele într-un sistem unitar de referinţă formează o reţea geoder.âcă (Ghiţău, 1983,
pg. 140).
Absolvenţii Facultăţii de Geologie şi Geo.fizică nu vor realiza reţele geodezice de
sprijin ci le vor folosi în activitatea lor. De aceea partea a doua a Cursului de Geodezie şi
Topografie va cuprinde noţiunile absolut necesare unui inginer geolog-geofizician pentru

acest scop şi pentru a putea efectua unele îndesiri ale reţelei geodezice de ordin inferior.
Reţelele geodezice se pot împărţi în două mari categorii şi anume:
• reţele geodezice planimatrice (de triangulaţie, de trilateraţie sau combinate),
pnn care se determină poziţia punctelor geodezice în planul de proiecţie
(cap. 5);
• reţele geodezice altimetrice, pnn care se determină altitudinea punctelor
geodezice (cap. 4).
Astfel, poziţia unui punct geodezic în spaţiu este definită faţă de două suprafeţe diferite:
pe de o parte elipsoidul de referinţă (cap. 3), ca o suprafaţă intermediară, pentru coordonatele
B, L sau planul de proiecţie (cap. 5) pentru coordonatele x, y, şi, pe de altă parte, geoidul sau
cvasigeoidul pentru altitudinea H, în funcţie de sistemul acceptat oficial. Una din problemele
ştiinţifice pusă din nou în actualitate este determinarea celor trei coordonate în raport cu o
singură suprafaţă, de regulă în raport cu elipsoidul de referinţă, metodă fondată de H. Bruns
în anul J 878 şi denumită geodezie tridimensională. Descrierea unor asemenea tehnologii
complexe depăşeşte destinaţia manualului.
Reţeaua geodezică de nivelment, constituie baza altimetrică a tuturor determinărilor
geodezice, topografice, fotogrammetrice, cartografice sau cadastrale. Punctele reţelei de

nivelment geodezic nu coincid, de regulă, cu punctele reţelei planimetrice, astfel încât cele
două reţele sunt proiectate şi realizate separat, însă în conexiune, avându-se în vedere scopul
final al lucrărilor geodezice. Spre deosebire de punctele reţelei planimetrice, ale căror trei
coordonate sunt determinate cu o precizie relativ omogenă, altitudinea punctelor din reţeaua
de nivelment este mult mai precis determinată în comparaţie cu altitudinea punctelor de

triangulaţie, datorită modalităţilor în care se realizează proiectarea, materializarea în teren,
metodele de observare şi respectiv de prelucrare. În schimb, poziţionarea în plan a reperelor
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/1

de nivelment este realizată mult mai puţin precis, de obicei local, coordonatele x, y (atunci
când sunt determinate) fiind folosite doar la identificarea reperelor de nivelment, adică nu au
destinaţia specifică punctelor planimetrice de sprijin.
Reţeaua gravimetrică este constituită din puncte în care este determinată mărimea
(acceleraţiei) gravităţii g. De regulă aceste puncte au altitudinea precis determinată, în

sistemul altimetric de stat, coordonatele plane x, y având însă acelaşi rol ca şi în cazul
reperelor de nivelment. Aceste reţele vor fi examinate la un alt curs din planul de învăţământ
al Facultăţii de Geologie şi Geo.fizică.
Capitolul 6
Structura reţelelor geodezice
6.1. Pozitionarca retclelor geodezice

' '
Poziţionarea reţelelor geodezice în raport cu o anumită suprafaţă de referinţă sau (ş i)
într-un anumit sistem de rcfcrinJă este una dintre problemele complexe şi de bază ale
geodeziei. Rezolvările diferă în funcţie de tipul reţelei geodezice, de destinaţia sa, de mărimea
suprafeţei acoperite, precum şi de alţi parametri.
6.1.1. Suprafetc de referintă
' '
Reţelele geodezice sunt reprezentate pe suprafeţe diferite, dintre care cele mai
importante au fost descrise în prima parte a manualului.
6. 1.1. 1. Suprafeţe de nivel. Geoidul. Sferoidul de nivel. Cvasigeoidul. Aceste suprafeţe
au fost definite în capitolele 2 şi 4 ale manualului, fiind folosite, aproape exclusiv pentru
definirea teoretică şi realizarea practică a reţelelor de nivelment şi a reţelelor gravimetrice.

Pentru reţelele planimetrice utilizarea acestor suprafeţe este extrem de limitată, doar în cazul
unei problematici _cu caracter global (continental sau planetar).
6.1. 1.2. Elipsoidul de referinţă. Reţelele de triangulaţie care se desfăşoară pc suprafeţe
mari (o ţară sau un grup de ţări) sunt reprezentate, de regulă, pe suprafaţa elipsoidului de
referinţă (cap. 3).
În raport cu geoidul, elipsoidul de referinţă poate ocupa o poziţie oarecare, în funcţie de
modalitatea practică utilizată la determinarea parametrilor săi (semiaxa mare a şi turtirea .f) şi
Comei Păun escu & Gabriela Paicu Vl/2

a orientării sale în interiorul geoidului. În cazul general, verticala V la suprafaţa geoidului G,
care trece printr-un punct oarecare P situat la suprafaţa Pământului S, nu coincide cu normala
N la suprafaţa elipsoidului E care trece prin acest punct, ci formează cu acesta un unghi
oarecare u, denumit unghi de deviaţie a verticalei (Fig. 6.1.).
Pentru aducerea reţelelor de triangulaţie, existente pe suprafaţa fizică a Pământului, pe
suprafaţa elipsoidului de referinţă s-au propus mai multe metode, dintre care metoda
proiectării are cea mai mare aplicabilitate.
V
Nfj
Fig. 6.1. Reprezentarea punctelor pe elipsoidul de referinţă prin metoda proiectării.
În acestă metodă su procedează la aducerea elementelor măsurate (unghiuri, direcţii,

lungimi ş. a.) pe suprafaţa elipsoidului, prin aplicarea unor corecţii, care sunt studiate în
amaănunt în cursurile de specialitate (Ghiţău, 1983). Coordonatele tuturor punctelor
triangulaţiei de stat din ţara noastră se determină prin metoda proiectării Bruns-Helmerl.
Punctul P de pe suprafaţa fizică a Pământului este proiectat în P' pe suprafaţa elipsoidului, cu
ajutorul normalei N la această suprafaţă. Metoda a fost aplicată la realizarea marilor reţele de
triangulaţie precum şi a altor triangulaţii din Europa de est respectiv din Europa de vest.
6.1.1.3. Sfera de rază medie. În partea întâi a manualului (3.3) s-a demonstrat
posibilitatea înlocuirii (pe suprafeţe mici) elipsoidului de referinţă prin sfera de rază medie
(sfera Gauss) de rază:
unde M este raza de curbură a elipsei meridiane şi N raza de curbură a primului vertical,
calculate într-un punc1 situat în centrul teritoriului considerat. Această suprafaţă de referinţă
este des folosită in calculele geodezice din reţeaua de triangulaţie de ordin superior.
6. 1.1.4. Planul de proiecţie. În reţelele de triangulaţie de îndesire, număru] punctelor

este extrem de mare şi de aceea nu se mai pot folosi comod calculele pe elipsoid sau pe sfera
medie, fiind necesar să se treacă la o suprafaţă plană, prin adoptarea unui anumit sistem de
proiecţie cartografică.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VV3

În ţara noastră s-a folosit, din anul I 951, sistemul de proiecţie conformă
Gauss-Kriiger (5.5.2), suprafaţa ţării fiind cuprinsă în fusele 34 şi 35 (sau prescurtat: fusele
4 şi 5) cu meridianele axiale de 21 ° şi respectiv 27°, avându-se ca bază elipsoidul Krasovski.
Este de menţionat că în unele regiuni ale ţării există încă multe puncte ale reţelei vechi de
triangulaţie, calculele efectuîndu-se uneori, în proiecţia stereografică, pe elipsoidul Hayford.
Începând cu anul 1971 în ţara noastră s-a introdus un nou sistem de proiecţie
stereografică denumită sistemul de proiecţie stereografică 1970 , cu elipsoid de referinţă
Krasovski pe care se desfăşoară în prezent calculele geo-topografice (5.5.1.).

În paralel cu sistemul de proiecţie stereografică 1971 se foloseşte în continuare sistemul
de proiecţie Gauss-Kriiger, în special pentru triangulaţia de ordin superior.
În situaţii speciale, pentru zone mai mici, se poate folosi şi un plan local de proiecţie
(5.5.3.), la care se raportează reţeaua geodezică considerată (situaţie întâlnită frecvent în
lucrările inginereşti de amploare, cum ar fi complexe hidroenergetice, lucrări în bazine
miniere, ş.a.).
6.1.2. Datele geodezice fundamentale de referinţă
Datele geodezjce fundamentale de referinţă determină poziţionarea sistemului de

coordonate utilizat în interiorul sistemului cartezian geocentric. Deşi în principiu operaţiunea
menţionată poate fi realizată pentru oricare dintre sistemele de coordonate posibile, în

geodezie intervine în mod deosebit, şi aproape exclusiv, încadrarea sistemului de coordonate
- - -
global elipsoidal X, Y, Z (Fig. 3. J.) în sistemul cartezian geocentric X, Y, Z (Fig. 2.2.), aşa
cum se reprezintă schematic în Fig. 6.2.

Se consideră necesară ataşarea atributului fundamental la noţiunea de date geodezice de
referinţă, deoarece la noi în ţară punctul geodezic care a îndeplinit rolul principal în
operaţiunea menţionată a fost denumit punct geodezic fundamental. În plus, sistemul X, Y, Z,
de referinţă, este denumit şi sistem fundamental geodezic, ca urmare a rolului pe care îl
îndeplineşte.
Determinarea datelor geodezice fundamentale de referinţă, precum ş1 a punctului

geodezic fundamental constituie una dintre problemele extrem de importante, şi în acelaşi
timp dificile, ale geodeziei, a căror expunere detaliată, până la formule cu aplicabilitate
practică, depăşeşte cadrul acestui manual universitar.
Dificultăţile de rezolvare a problemei menţionate sunt funcţie directă de complexitatea
acceptată la formularea problemei însăşi. Astfel, sub forma sa cea mai generală, determinarea
datelor geodezice fundamentale de referinţă ar include determinarea următorilor parametri :
- coordonatele X 0 , YO, Z 0 ale originii sistemului global elipsoidal în interiorul
sistemului cartezian geocentric;

- unghiurile de rotaţie ex, Ey, ez ale axelor sistemului elipsoidal în raport cu sistemul
geocentric;
- deoarece se anticipează utilizarea elipsoidului ca suprafaţă de referinţă la rezolvarea
problemelor geodezice, la cei şase parametri menţionaţi se adaugă, inevitabil,
parametrii a (semiaxa mare) şi f (turtirea) care definesc elipsoidul (optim)
corespondent.
a=a 0 + da
(6.1)
f=f + df
X~
X(GAM}
Fig. 6.2. Datele geodezice fundamentale de referinţă .
Pentru ilustrarea didactică a uneia dintre posibilităţile cele mai utilizate, se expun în
continuare principiile metodei Helmert, metodă care a fost folosită de către Hayford în anul
1909 la determinarea parametrilor primului elipsoid internaţional, care îi poartă numele.
• În metoda Helmert se neglijează unghiurile de rotaţi e dintre axele de
coordonate ale celor două sisteme menţionate.
(6.2.)
• În continuare, este înlocuită determinarea coordonatelor X 0 , Y0 , Z 0 cu
determinarea componentelor d eviaţiei verticalei ţ,0 , 17 0 şi a ondulaţiei geoidului
N0 în punctul geodezic fundamental P0 . Prin intermediu] celor trei mărimi ţ, 0 ,
11 0 , N0 se realizează, de asemenea, poziţionarea şi orientarea elipsoidului de

referinţă în interiorul geoidului.
• Recapitulând, parametrii care definesc datele geodezice fundamentale de
referinţă în metoda Helmert sunt: ţ, 0 , 17 0 , N0 , a , f
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Vl/5

• Pentru a putea efectua prelucrarea datelor pe suprafaţa elipsoidului de referinţă,
este necesară, în principiu, cunoaşterea unui azimut geodezic iniţial Ao,,

precum şi lungimea unei linii geodezice iniţiale s01 din punctul fundamental P0
spre un alt punct P 1 din reţea. Deoarece scara reţelei considerate se poate
determina şi ulterior, în etapa de prelucrare a datelor, prin utilizarea unui număr
oarecare de distanţe măsurate, de obicei se face abstracţie de lungimea s01 în

acest stadiu al calculelor.
• Metoda Helmert presupune o reţea geodezică de suprafaţă, în care s-au efectuat
determinări astronomice de , A , a , măsurări de baze geodezice (sau
măsurări directe de laturi în reţea), observaţii de unghiuri sau de direcţii .
Punctele în care s-au efectuat determinări astronomice complete sunt denumite

puncte Laplace şi numărul lor este mai mic în comparaţie cu numărul total al
punctelor geodezice din reţeaua considerată.
• Într-un punct Laplace iniţal P0 din reţea se acceptă, într-o primă etapă,
identitatea dintre coordonatele astronomice şi cele geodezice, precum şi dintre
azimutul a 01 , măsurat către un punct P, , şi cel geodezic A°o, :
Po(Bg = <l>o; ig = Ao;Ag, = ao1; No = O) (6.3)
• Prin urmare, în această etapă de calcul nu se ia în consideratie

, deviatia
,
verticalei în punctul iniţial şi nici a ondulaţiei geoidului în acest punct. Este

recomandabil ca punctul iniţial să se afle situat în partea centrală a reţel ei .
• Pe baza elementelor iniţiale menţionate, precum şi a observaţiilor din reţea se

pot determina, prin calcul, coordonatele geodezice ale tuturor punctelor reţelei ,
notate B0 ; şi L0 ; (inclusiv pentru punctele Laplace din reţea).

• Într-un punct Laplace oarecare P1 , se pot calcula în continuare:
<D, - B?
= ~?;
(6.4)
( A, -L?) cos, = ri?.
• Cu aceasta se termină etapa de calcul a elementelor preliminarii şi se poate

trece la rezolvarea problemei propriu-zise. În această problemă necunoscutele
sunt:
- modificările în parametrii elipsoidului folosit iniţial (da, d/);
- modificările în coordonatele punctului iniţial, considerate la
început ca elemente fixe (dB 0 , dL 0 , dAo ).
• Pe noul elipsoid punctele din reţea vor avea coordonatele B; , L; :
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VV6

B; = B? + dB;; (6.5)
L; =L? +dl,.
• Pentru a da semnificaţia fizică completă metodei, Helmert introduce în locul

necunoscutelor dB 0 şi dL 0 , noi necunoscute dţ, 0 şi d17 0 , obţinute din relaţiile:
ţ,o = <l>o - Bo; (6.6)

170 = (Ao - Lo)cos (J)o.
care prin diferenţiere devin:
d't,,o = -dBo; (6.7)
d170 ~ -dlocos <l>o. (6.8)
Pentru determinarea celor cinci necunoscute dţ,0 , d17 0 , dA0 , da , df sunt necesare trei
puncte Laplace în care se sc1iu în total trei perechi de ecuaţii de forma (6.5) care pot fi
rezolvate prin metoda celor mai mici pătrate (cap. 10), pe baza condiţiei pusă de Helmert:
(6.9)
Corecţiile dţ, 0 , d17 0 sunt exprimate în secunde sexagesimale, corecţiile dN 0 ş1 da în

metri, iar qf este o mărime adimensională.
Observatii
'
I. Triangulaţia veche a României, dinaintea cdui de-al doilea război mondial, a avut ca
punct fundamental observatorul astronomic militar din Dealul Piscului (în Bucureşti, în
imediata apropiere a Parcului Tineretului) determinarea datelor fundamentale s-a făcut numai
în ipotezele (6.9.). Rezultă că s-a acceptat tangenţa elipsoidului la geoid în punctul
fundamental, iar orientarea elipsoidului Hayford folosit s-a bazat numai pe determinările
astronomice din acest punct.

2. Actuala triangulaţie a României, ca şi a altor ţări est-europene, are următoarele date
geodezice fundamentale de referinţă :
- elipsoidul de referinţă este elipsoidul Krasovski 1942;
- punctul fundamental este punctul Pulkovo (fost URSS) cu următoarel e coordonate:
latitudine = 59°46'15", 359, longitudine = 30°19'28", 318.
Azimutul geodezic din Pulkovo (piramida A) spre punctul Bugrî este 121 °06'42", 305.
Prin urmare ipotezele folosite sunt de asemenea (6.3).
3. În funcţie de mărimea suprafeţei acoperite de observaţiile geodezice şi astronomice
avute la dispoziţie, determinările datelor geodezice fundamentale de referinţă au un caracter
local ( când reţeaua astronomo-geodezică acoperă o anumită zonă dintr-o ţară sau o ţară de
suprafaţă mică sau medie) on un caracter regional, continental (când reţeaua

astronomo-geodezică acoperă astfel de teritorii). Rezultatul este diferit, de la caz la caz,
constând din determinarea unui anume elipsoid, care, prin dimensiuni, poziţie şi orientare,
aproximează geoidul în mod optim, dar numai pentru suprafaţa considerată (sau cel mult şi
pentru zone învecinate).
4. Determinarea datelor geodezice fundamentale de referinţă este funcţie directă de
diferenţele existente între mărimile astronomice şi cele geodezice (ecuaţiile 6.4). Dar,
obţinerea mărimilor geodezice este dependentă, la rândul său, de datele geodezice
fundamentale de referinţă. Prin urmare, pentru rezolvarea acestui complex de probleme, care
se intercondiţionează, se impune un sistem iterativ de calcul.
5. Pentru reţele geodezice planimetrice locale, neconstrânse pe reţeaua geodezică de
stat, datele geodezice de referinţă pot fi, de exemplu: coordonatele unui punct , preluate din
reţeaua de stat, precum şi orientarea unei laturi, urmând ca scara reţelei să fie determinată
prin măsurători de laturi efectuate în reţeaua geodezică locală; pentru reţele geodezice libere
datele de referinţă sunt reprezentate de coordonatele provizorii ale tuturor punctelor care
compun reţeaua .
6.1.3. Punctul zero fundamental în reteaua de nivelment
'
Reţelele de nivelment de stat sunt racordate la un punct fundam ental numit şi punct zero
fundamental sau punct origine .
Stabilirea şi utilizarea punctului zero fundamental implică, în pnnc1pm, următoare l e
două probleme:
6.1. 3.1. Problema amplasamentului punctului zero fundamental. Se pot semnala
următoarele tipuri de soluţionări ale acestei probleme:
• Amplasarea punctului zero fundamental în imediata apropiere a coastelor
mărilor şi oceanelor, ceea ce oferă avantajul unor legături directe, prin volum
minim de lucrări, dintre acest punct şi instrumentele prin care se controlează şi
înregistrează variaţia în timp a nivelului mării respective. În schimb, stabilitatea

reperului este mică, deoarece zonele de coastă sunt, aproape rară excepţi e, zone
caracterizate prin mişcări verticale remarcabile în decursul anilor.
• Amplasarea punctului zero fundamental în zone geologice stabile, de preferat în
zone stâncoase, la o depărtare oarecare de nivelul mării . Desigur o asemenea
soluţie oferă o mai bună stabilitate în timp a reperului zero fundamental.
Depărtarea faţă de coastă reprezintă un impediment mai mic în raport cu
avantajul obţinut, mai ales dacă se are în vedere precizia actuală a lucrărilor de
nivelment, precum şi viteza de execuţie a acestora.

6. J.3.2. Problema verificării stab ilităţii punctului zero fundamental. O rezolvare
definitivă, cu pretenţii de rigoare deplină, pentru această problemă este practic imposibilă.
Sunt însă practicate soluţiile prezentate în continuare:
l. Stabilitatea reperului fundamental este urmărită în raport cu nivelul mării, cu care
reperul se află în legătură. Concluziile nu pot fi acceptate ca edificatoare, deoarece însuşi
nivelul mărilor este în continuă modificare în timp. Înregistrarea continuă a variaţiilor
temporale ale nivelului mării se realizează fie prin instalaţii complexe denumite
medimaremetre , medimaregrafe sau mai simplu maregrafe , fie mai simplu pnn mzre
maritime. Cauzele acestor variaţii sunt extrem de complexe (Dragomir ş . a., 1977), ceea ce
generează dificultăţi mari în filtrarea numerică a rezultatelor în scopul evidenţierii unma
dintre parametrii principali componenţi.
Fiecare maregraf este racordat la un grup de 3-5 repere de nivelment (unul dintre
aceştia fiind denumit reper principal) amplasaţi în apropierea sa, iar prin intermediul
nivelmentului de coastă la reţeaua de nivelment de stat. În plus, sunt absolut necesare
informaţii cu caracter continuu privind condiţiile climaterice, temperatura şi densitatea apei
mării pentru a se putea efectua prelucrările matematice ulterioare.
La noi în ţară Institutul geografic militar (JGM) a instalat un medimaremetru în anul
1895 în Constanţa (lângă farul genovez) care a funcţionat până în anul 1903. În anul 19 l O
IGM reinstalează un medimaremetru care este distrus în anul 1916, determinările
reducându-se la citiri pc o miră până în anul 1932. Direcţia porturilor maritime a instalat un
maregraf: în anul 1932, între danele 10 şi 11, care Juncţionează şi în prezent.
Ulterior s-au instalat noi maregrafe pe litoralul nostru şi anume în august 1974 în portul
Tomis şi în anul 1975 în portul Mangalia , responsabilitatea funcţionării, prelucrării şi
interpretării rezultatelor revenind fostului Institut de geodezie, fotogrammetrie, cartografie şi

organizarea teritoriului (JGFCOT).
Prelucrarea înregistrărilor continue de maregraf instalate în mai multe ţări a pus în
evidenţă o ridicare a nivelului mărilor şi oceanelor în valoare medie de aproximativ +0,8
mm/an. Pentru asemenea scopuri se pot utiliza, cu rezultate pozitive, doar observaţii care
acoperă o perioadă mai mare de 18,6 ani cât este estimată perioada pe care o are mareea
nodală. Pc baza datelor înregistrate la maregraful din Constanţa, pe o perioadă de 40 de ani,
IGFCOT a determinat viteza de creştere a nivelului Mării Negre ca fiind de aproximativ
+4 mm/an.
2. Maregrafele instalate în lungul coastei la intervale de 100 - 300 km sunt racordate
între ele printr-o reţea de nivelment geodezic repetat, la anumite intervale de timp.
Prelucrarea în comun, atât a înregistrărilor de maregraf, cât şi a nivelmentului repetat arc ca
obiectiv determinarea unor corecţii şi pentru determinările nivelitice, dar şi pentru
înregistrările de maregraf. În acest fel maregrafele apar ca instrumente de control relativ al
variaţiilor nivelului mării. În plus, o asemenea prelucrare porneşte de la ipoteza existenţei
deplasărilor verticale ale scoarţei terestre, care va fi obţinută prin modelul de calcul folosit.
Dacă se realizează şi o legătură între diferite mări şi oceane, ceea ce presupune lucrări
de nivelment de mare amploare, controlul reciproc al maregrafelor şi respectiv al reţelei de

nivelment general se răsfrânge şi asupra verificării stabilităţii diferitelor puncte zero
fundamentale naţionale.
3. Pentru punctele zero fundamentale amplasate în zone continentale cu mişcări crustale

verticale mici, se acceptă, de regulă, o stabilitate mult mai mare în comparaţi e cu ceilalţi
reperi din reţeaua de nivelment de ordin superior. În acest fel problema verificării satbilităţii
reperului zero fundamental nu se mai pune. Dar, nu trebuie pierdut din vedere faptul că
poziţionarea sa într-o astfel de zonă are un caracter relativ, fiind rezultată din studii care au
avut la bază tot lucrări de nivelment şi înregistrări de maregraf.
Lucrările de nivelment executate înainte de 195 I au fost racordate la o placă de bronz
instalată pe chei în apropierea maregrafului din Constanţa . Această placă poartă, printre
altele, înscrisă altitudinea sa de 2,48 m faţă de zero miră maregraf adică faţă de nivelul
mării , acceptat sau presupus ca existent la data instalării maregrafului.
Direcţia topografică militară (DTM), folosind datele înregistrărilor la maregraful din
portul Constanţa, în intervalul 1933 - 1975, a stabilit nivelul mediu al Mării Negre la epoca
1975. A rezultat o c reştere a nivelului mării cu t-0, 139 m faţă de linia originii a mirei
maregrafului, astfel încât altitudinea plăcii de bronz a fost stabilită la 2,341 m. Prin
intermediul unor lucrări de nivelment geodezic repetat (în anii 1962, 1963, 1964, 1970, 1972)
însoţite de determinări gravimetrice, s-a calculat altitudinea reperului fundamental de tip
1-DTM din Capela militară din Constanţa, care a fost considerat, până în anul 1982, reperul
zero fundamental pentru reţeaua de nivelment de stat din ţara noastră. Sistemul de nivelment
folosit actualmente în ţara noastră este denumit sistem Marea Neagră zero 1975.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/ 10

2 3
I 4
l I I I
E I
r--
~- j cn
00
~
O
E I
I ~- llEI
N
______gI zero Constanpa

1961 196 2 196 3 1974
Fig. 6.3. Diferenţele de nivel dintre zero Marea Neagra şi zero Marea Baltica:
1 - determinare a Direcţiei topografice militare; 2,3 - determinări ale Comisiei de stat a

apelor; 4 - determinare a Institutului de geodezie, fotogrametrie, cartografie şi organizarea
teritoriului.
Nivelmentul raportat la zero Marea Baltică a fost introdus din fosta URSS în ţara
noastră prin mai multe localităţi dintre care menţionăm Giurgiu/eşti (în apropiere de Galaţi)
şi Ungheni. Acestea au constituit, de asemenea, puncte de plecare în noi sisteme de altitudini

(aşa-numitele sisteme Marea Baltică I respectiv//).
Reperii de legătură la reţeaua noastră au fost amplasaţi în apropierea punctelor de
frontieră menţionate, în localităţile Galaţi şi respectiv Ungheni (în apropiere de Iaşi) .
Studii întreprinse în cadrul TGFCOT au condus la necesitatea creării unui nou

amplasament pentru reperul zero fundamental, în Dobrogea centrală, la circa 53 km nord de
Constanţa între localităţile Tariverde şi Cogealac . În această zonă stânca formată din şisturi
verzi este la suprafaţă. Reperul, construit din oţel inox, este protejat de o construcţie de beton.
Există mai multe determinări ale diferenţei dintre zero Marea Neagră şi zero Marea
Baltică, efectuate la diferite perioade de timp, dintre care unele pot fi urmărite în figura 6.3 .
Adoptarea unei diferenţe unitare pentru tot teritoriul ţării, dintre măsurători efectuate în
sistem Marea Baltică şi respectiv sistem Marea Neagră, s-a dovedit a nu fi o soluţie
acceptabilă pentru determinări de producţie .
În ţara noastră s-au mai folosit pentru unele lucrări şi alte puncte zero (Botez, 1969,
Drăghici, 1974, ş.a.):
- punctul zero Sulina, stabilit pe baza observaţiilor la mira din port, în anul 1857;
- punctul zero Marea Adriatică situat mai sus cu 0,153 m faţă de punctul zero Marea
Neagră (valoare stabilită în anul 1923).
6.2. Tipuri de măsurători efectuate în reţele geodezice
Lucrările efectuate în reţelele geodezice de sprijin au ca obiectiv final determinarea
coordonatelor punctelor reţelei într-un anumit sistem de referinţă. Pentru a realiza acest
obiectiv în reţelele geodezice se efectuează diverse măsurători, a căror natură depinde de tipul
şi destinaţia reţelei . Prin urmare, într-o reţea dată nu pot fi întâlnite toate tipurile de
măsurători geodezice posibile.
6.2.1. Unghiuri fi direcţii azimutale
Unghiurile şi direcţiile azimutale pot determina o reţea de triangulaţie din punct de
vedere geometric. Pentru un triunhgi ABC, în care latura AB este cunoscută, ar fi necesar şi
suficient să se cunoască unghiurile din punctele A şi B (Fig. 6.4, a). În lucrările de
triangulaţie această determinare reprezintă un caz izolat, măsurându-se aproape întotdeauna şi
unghiul din punctul C (Fig. 6.4, b).
a b C d e
Fig. 6.4. Figuri elementare, componente ale reţelelor de triangulaţie:
a, b - triunghiuri geodezice; c - patrulaterul geodezic; d, e - poligoane cu punct central

În acest fel, măsurătorile unghiulare din punctele A, B, C sunt caracterizate printr-un
grad de libertate care poate fi anihilat de necesitatea ca unghiurile compensate să satisfacă o
anumită condiţie geometrică.
Introducerea unor măsurători unghiulare suplimentare (Fig. 6.4, c, d, e) conduce la

crearea de noi grade de libertate în reţea, reclamând respectarea de către valorile compensate
a unui număr corespunzător de condiţii geometrice.
6.2.2. Lungimi
Lungimile măsurate determină scara reţelei de triangulaţie. Pentru acest scop ar fi strict
necesară cunoaşterea unei singure lungimi, orice măsurătoare suplimentară conducând ca şi
cazul precedent, la necesitatea respectării unei noi condiţii geometrice.

Lungimile din reţelele de triangulaţie pentru care se acceptă ponderea p = oo se numesc
baze geodezice. Asemenea valori provin din măsurători precise, efectuate cu firul invar sau cu
ajutorul instrumentelor electronice de foarte mare precizie. Se pot introduce şi valori finite
pentru ponderi, urmând ca valoarea cea mai probabilă a acestor lungimi să fie determinată
prin compensarea reţelei de triangulaţie.

Este de menţionat că măsurătorile de lungimi micşorează propagarea erorilor
longitudinale din reţelele de triangulaţie.
În reţelele de triangulaţie de ordin inferior lungimile pot fi calculate din coordonatele
punctelor de ordin superior existente, eventual, în reţea, şi care sunt considerate puncte vechi.
6.2.3. Azimute astronomice
Azimutele astronomice a , determinate după metodele astronomiei geodezice ş1
transformate în azimute geodezice A, pe baza unei ecuaţii dedusă de Laplace, determină
orientarea reţelei de triangulaţie. Utilizarea azimutelor Laplace are ca urmare rmcşorarea
propagării erorilor transversale ale reţelelor de triangulaţie.

în principiu utilizarea azimutelor Laplace este specîfică reţelelor mari de triangulaţie,
denumite şi reţele astronomo-geodezice. A vând în vedere efectul unor asemenea măsurători
este posibil ca în viitor utilizarea azimutelor Laplace să se extindă şi în reţelele geodezice

locale care au extinderea numai pe o anumită direcţie (uneori de ordinul zecilor de kilometri),
ceea ce este specific multor bazine miniere.
6.2.4. Coordonate astronomice
Coordonatele astronomice şi A , determinate prin metodele astronomiei geodezice şi
transformate în coordonate geodezice B şi L pe baza relaţiilor (6.4.) pot determina poziţia
reţelei de triangulaţie pe elipsoidul de referinţă. Trecerea coordonatelor geodezice B, L în

coordonate plane x, y constituie o problemă de transcalculare, tratată în cadrul cap. S.
Coordonatele punctelor de ordin superior sunt preluate, de regulă, ca elemente fixe la
prelucrarea reţelelor de ordin inferior.
6.2.S. Unghiuri zenitale
Determinarea altitudinilor în reţelele de triangulaţie se realizează de cele mai multe ori
prin metoda nivelmentului trigonometric care presupune măsurători de unghiuri zenitale.
Aşa cum s-a mai menţiona~ prelucrarea observaţiilor zenitale se efectuează, în mod
obişniut, independent de prelucrarea unghiurilor azimutale şi a lungimilor. În cadrul geodeziei
tridimensionale, prelucrarea tuturor acestor măsurători se execută în bloc.

6.2.6. Diferente
, de nivel
Reţelele de nivelment de stat, precum şi alte reţele de nivelment sunt determinate prin
măsurători de diferenţe de nivel geometric. Metoda nivelmentului geometric este mult mai
precisă în comparaţie cu metoda nivelmentului trigonometric însă mult mai laborioasă. De
aceea această metoda este puţin utilizată în cadrul aşa-numitelor reţele geodezice planimetrice
(triangulaţie, trilateraţie), numai în situaţiile în care accesul la punctele geodezice prin
nivelment geometric nu este extrem de dificil.

6.3. Clasificarea reţelelor geode--.lice
Clasificarea reţelelor geodezice poate fi făcută din mai·multe puncte de vedere şi are nu
numai o importanţă formală, de clarificare a noţiunilor care ·vor fi folosite în continuare, ci va
releva mai precis funcţiunea şi destinaţia tipurilor de reţele întâlnite în practică. ·
6.3.1. Clasificarea reţelelor geodezice după numărul elementelor fixe din reţea
6.3.1.1. Reţea geodezică liberă. Este o reţea geodezică în care intervin numai
măsurătorile corespondente necesare determinării geometrice a reţelei . Fără ipoteze
suplimentare, astfel de reţele nu se pot încadra într-un sistem unitar de coordonate,
corespondent.
6.3.1.2. Reţea geodezică fără constrângeri. Este o reţea geodezică care, în afara
măsurătorilor necesare determinării sale geometrice cuprinde un număr de determinări strict
necesar şi suficient pentru încadrarea reţelei într-un sistem unitar de coordonate,
corespondent.
6.3.1.3. Reţea geodezică constrânsă. Este o reţea geodezică în care există un număr
suplimentar de determinări în vederea încadrării sale într-un sistem de coordonate

corespondent. Aceste determinări crează în reţea constrângeri de natură geometrică sau
aniţlitică, la care trebuie să se adapteze . măsurătorile efectuate, aşa cum s-a menţionat în
6,2.1., 6.2.2.
6.3.2. Clasificarea reţelelor geodezice după formă
6.3.2. I. R~ţea.formată din lanţuri de triangulaţie. Este o reţea geodezică de triangulaţie
constituită din triunghiuri, patrulatere geodezice sau poligoane cu puncte centrale. Acest tip
de reţea a fost cel mai ·des folosit în reţelele geodezice din bazinele miniere. În interiorul
acestor reţele s-au încadrat (prin îndesire) puncte din reţeaua geodezică minieră. Pentru
punerea în scară s-au măsuart baze cu panglici de oţel sau cu fire speciale.
6.3.2.2. Reţea compactă de triangulaţie sau reţea de suprafaţă. Acest tip de reţea
geodezică a fost folosită doar în bazinele miniere foarte mari, fiind specific pentru reţelele
geodezice naţionale (Fig. 6.5.)

UCRAINA
40 O 40 80 120km
--- -
'?"
~ ' ~
'?"
0 o
~ <o
,,)
oL
-y
/
C,
Q
o
ul
<
l
-yt-
jf
/
-y ff
--- :.f
-"-- ---- ·----- )
8 UL G AR I A
Fig. 6.5. Reţeaua de triangulaţie de ordinul I a României.
6.3.3. Clasificarea reţelelor geodezice după destinaţie
6.3.3. I. Reţea geodezică internaţională. Acest tip de reţea geodezică este compus din
retelele geodezice ale mai multor state, compensate unitar. A-,emenea reţele au destinaţii de
natură ştiinţifică cum ar fi : determinarea formei şi dimensiunilor Pământului, determinarea
ondulaţi ei geoidului etc.
6.3.3.2. Reţea geodezică de stat. La noi în ţară aceste reţel e au fost reţel e de
triangulaţie, respectiv reţel e de nivelment, împărţite pe patru ordine: l, ... ,IV. Reţelele
geodezice de stat de triangulaţie şi de nivelment au fost create de Direcţia Topografică
Militară începând din anul 1956. În unele zone au participat şi instituţii civile la crearea unor
părţi din reţelele de ordinele III şi IV.
Reţeaua de triangulaţi e şi cea de nivelment au fost îndesite ulterior de către instituţii
civile şi militare cu o reţea de ordinul V, determinată prin măsurători de triangulaţie,
trilateraţi e, poligonometrie, sau chiar prin metoda intersecţiilor. În anul 1977 s-a efectuat un
studiu privind legarea reţelelor geodezice din bazinele miniere la reţeaua geodezică de stat
(Gcrend~ ,.a., 1977).
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/ 15

40 O 40 80 120km
BULGARIA
Fig. 6.6. Reţeaua de nivelment de ordinul I a României.
6.3.3.3. Reţea geodezică locală. Aceste reţele au fost create pentru lucrări inginereşti
speciale: exploatări minere, complexe hidroenergetice sau de irigaţii - desecări, lucrări pentru
realizarea cadastrului urban, lucrări pentru HG 34/1991 ş.a„ Precizia reţelelor geodezice
locale este superioară preciziei realizată în reţelele de stat. În cadrul exploatărilor miniere,
reţeaua geodezică de sprijin are două părţi distincte, legate însă între ele:
- reţea geodezică de suprafaţă,
- reţea geodezică din subteran.

Reţelele geodezice de suprafaţă au fost proiectate şi măsurate de unităţi specializate din
cadrul Ministerului Minelor ,i Geologiei, sistemul de proiecţie fiind ales de către executant.
Marea majoritate a reţelelor geodezice din bazinele miniere nu au legături la reţeaua
geodezică de stat. Din reţeaua geodezică de suprafaţă, prin diverse metode au fost transmise
coordonatele în reţeaua geodezică din subteran. În continuare, această reţea din subteran a
fost dezvoltată pe fiecare orizont şi pe fiecare galerie.
6.3.4. Clasificare după numărul de dimensiuni al spaţiului
în care este amplasată reţeaua geodezică
6.3.4. 1. Reţea geodezică unidimensională. În această categorie de reţele geodezice se

pot încadra reţelele de nivelment, deoarece punctele care constituie aceste reţele au doar una
dintre coordonate (altitudinea) determinată omogen, într-un sistem de coordonate unitar de
referinţă . Celelalte coordonat~) .;ataşate punctelor respective, au un rol de identificare, fiind
determinate aproximativ. ttlt.: . ..
Cornel Păun escu & Gabriela Paicu VI/16

6.3.4.2. Reţea geodezică bidimensională. În aceste reţele punctele geodezice au
determinate două coordonate într-un sistem unitar de referinţă: x,y în planul de proiecţie sau
B, L pe elipsoidul de referinţă. Aceste reţele su mai numesc şi reţele planimetrice, deşi în
ultimul caz denumirea este improprie. Cealaltă coordonată (altitudinea) este determinată
separat, într-un sistem de coordonate unidimensional de regulă prin metoda nivelmentului

trigonometric.
6.3.4.3. Reţea geodezică tridimensională. În aceste reţele toate cele trei coordonate care
descriu poziţia punctului într-un sistem cartezian de referinţă sunt determinate omogen şi
unitar.
6.3.4.4. Reţea geodezică fn spaţiu cu patru dimensiuni. Această denumire este atribuită
reţelelor geodezice care sunt determinate în mod repetat, la anumite intervale de timp. De
menţionat că cele trei coordonate care definesc poziţia spaţială a unui punct din reţea nu sunt
determinate, întotdeauna, omogen şi unitar (ca la 6.3.4.3.) ci, adesea, se foloseşte şi soluţia
menţionată la 6.3.4.2. Timpul constituie cea de a patra coordonată.

Capitolul 7
Proiectarea reţelelor geodezice
Elaborarea proiectului de construcţie a unei reţele geodezice este dependentă de natura,

destinaţia şi caracteristicile semnificative de structură a reţelei geodezice considerate.
La noi în ţară reţelele geodezice de stat (triangulaţie şi respectiv nivelment) au fost realizate
într-o densitate convenabilă pentru marea majoritate a lucrărilor topografice-fotogrammetrice,
cartografice şi cadastrale, astfel încât ar apărea că problema proiectării reţelelor geodezice nu
mai este de actualitate. O analiză mai profundă arată că necesităţile determinate de dispariţia
unor puncte geodezice din reţeaua de stat, precum şi de îmbunătăţirea calităţii acestora, prin
perfecţionări care pot fi aduse în timp, în funcţie de noi obiective sau (şi) de noi posibilităţi,
impun ctmoaşterea principiilor de elaborare a proiectului reţelelor geodezice de stat.

Particularizarea acestor cunoştinţe la proiectarea reţelelor geodezice de îndesire sau cu caracter
local este apoi mai uşor de realizat.
7.1. Principii avute în vedere la elaborarea proiectelor reţelelor geodezice

• Proiectul reţelelor geodezice de stat se execută separat pe ordine, de la complex către
simplu. Privind desfăşurarea în timp a lucrărilor de elaborare a acestor proiecte se observă
că între lucrările pentru reţeaua de ordinul I şi cele pentru reţeaua de ordinul IV au existat
perioade de câteva decenii.
• Reţelele geodezice de stat se construiesc după principiul omogenităţii, adică se ur-
măreşte asigurarea unei precizii de determinare, în general, uniformă pentru toate punctele
geodezice din reţea. Principiul omogenităţii este realizat în primul rând prin faptul că, con-
strucţia reţelelor geodezice de stat se desf'aşoară succesiv, de la superior spre inferior, după
ce ciclul complet - proiectare, observare, prelucrare - este încheiat la ordinele imediat supe-
rioare. În acest fel o reţea geodezică de stat, de un anumit ordin, se sprijină pe reţelele
geodezice deja construite, precizia în poziţie a punctelor sale fiind condiţionată de cea a
punctelor pe care este constrânsă (aşa numitul principiu ierarhic).
• La executarea proiectului trebuie să se respecte prescripţiile instrucţiunilor. Confor-
maţia figurilor elementare care compun reţeaua trebuie să se apropie de situaţiile optime a
căror expunere depăşeşte ~adrul acestui manual universitar. Dintre acestea menţionăm pc
cele mai importante:
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIV18

• propagarea erorilor în reţelele de triangulaţie construite sub formă de triunghiuri este
optimă (convenabilă) în cazul triunghiului echilateral. Totuşi instrucţiunile în vigoare admit
abateri de la ac eastă formă, cauzate de obstacole existente în natură (relief: vegetaţie,
construcţii etc.). În tabelele de mai jos sunt concentrate limitele sub care nu pot coborâ
mărimile unghiurilor respectiv ale laturilor în reţelele geodezice de sprijin din ţara noastră;
Tabelul 7.1 Unghiuri minime

Ordinul În În patrulatere
reţelei triunghiuri (formate de
diagonală)
I 45g(40°) 35g(30°)
II 33g(30°) 17g(l5°)
III 28&(25°) -
IV 28&(25°) -
V 30g(27°) -
Tabelul 7.2 Lungimi admise

Ordinul de Lungimea medie Lungimea minimă
triangulaţie a laturii fkm] a laturii [km]
I 25 la munte 10
20 la ses
'
IT 13 7
III 8 5,5
IV 4 2
V 2 1
• În unele situaţii izolate în triangulaţia de stat şi mai frecvent în unele triangulaţii

locale, îndesirea reţelei se realizează prin intersecţii multiple înainte ( uneori ş1 pnn
intersecţii multiple înapoi), care sunt prelucrate fie riguros, fie prin anumite metode
aproximative. Se demonstrează (Ghiţău, 1983, pag. 197) că unghiul optim de intersecţie
depinde de funcţia de scop (din procesul de optimizare) avută în vedere. Din acest punct de
vedere există diferite răspunsuri care variază între 90° şi 120°.
• La proiectarea reţelelor de triangulaţie intervine necesitatea studierii vizibilităţii între
punctele geodezice, astfel încât se poate afirma că situaţia concretă din teren condiţionează
respectarea prescripţiilor de proiectare anterior menţionate, cu privire la conformaţia optimă
a figurilor geometrice folosite în reţelele de triangulaţie. Vizibilitatea între punctele de

triangulaţie este condiţionată de sfericitatea Pământului, refracţia atmosferică şi în mod
deosebit de obstacolele aflate pe traseul razei vizuale. Deoarece asemenea obstacole pot
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIl/19

avea o influentă defavorabilă asupra măsurătorilor unghiulare, creând fenomene de
'
refracţie, instrucţiunile în vigoare prevăd ca razele vizuale să treacă deasupra obstacolelor la
următoarele înăltimi minime totale s: pentru ordinul I, s > 4 m; pentru ordinul li, s > 2 m,
'
iar pentru celelalte ordine, s > 0,5 m.
o
Fig. 7.1. Determinarea vizibilităţii între punctele P I şi P2
În figura 7.1 s-au considerat două puncte de triangulaţie P 1 şi P 2 între care este necesar
să se asigure, prin proiect, vizibilitatea reciprocă. Se consideră cunoscute (eventual de
pe hartă) cotele acestor puncte notate H 1 şi respectiv H2 , precum şi cota HP a unui
punct intermediar P, considerat ca obstacol predominant pe traseu. Cota obstacolului
trebuie calculată prin luarea în consideraţie a înălţimii vegetaţiei, construcţiilor ş.a.m.d.
din punctul considerat, iar în cazul în care în punctele P 1 şi P 2 sunt construite semnale
geodezice, în H 1 şi H2 se includ şi înălţimile acestora. De asemenea se presupun
cunoscute distanţele D1 şi D2 . Cu ~ s-a notat unghiul zenital în punctul P 1•
0
Datorită
refracţiei atmosferice, raza de vizare va avea o anumită curbură de care se ţine seama la
calculul diferenţei de nivel între punctele situate la capetele ei. Cu R s-a notat raza
sferei medii Gauss (a se vedea 3.2.4.) putându-se considera în calculele referitoare la
determinarea vizibilităţii între punctele geodezice, pentru ţara noastră, R ~ 6.370.000
m.
Din calculele care pot fi urmărite în manualele destinate viitorilor ingineri geodezi se obţine
cota calculată a obstacolului notată Ht
(7.1)
Condiţia de vizibilitate între punctele P 1 şi P 2 , atunci când s-a avut în vedere obstacolul P,
este:
(7.2)
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Vll/20

În cazul nerespectării condiţiei (7.2) trehuie construite semnale geodezice de înălţimi
corespunzătoare. Atunci când condiţiile de vizibiljtate nu se pot asigura decât cu semnale
geodezice mai înalte de 35-40m (care sunt instabile şi costisitoare), se va căuta o altă variantă
de proiectare.
• Poziţia unui anumit punct geodezic depinde în primul rând de poziţia punctelor de
acelaşi ordin şi de ordin superior cu care este în legătură directă. În acelaşi timp amplasarea
fiecărui punct trebuie să permită o dezvoltare fără prea mari dificu1tăţi a reţelei de ordin in-
ferior, deoarece reţeaua geodezică de sprijin nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un
mijloc important de construire a unei vaste reţele de puncte geodezice-topografice-
fotogrammetrice şi de cadastru, bine conformată în ansamblul său.
• În reteaua de triangulatie de stat s-a urmărit si realizat o densitate cât mai uruformă
' J '
de puncte geodezice pe km de teritoriu. Reţeaua compactă de ordinul I a ţării noastre

2
(Figura 6.5), care cuprinde circa 300 de puncte, este îndesită în mod succesiv cu reţele de
ordin II, III şi IV, astfel încât întreaga reţea de stat are o densitate de cel puţin un punct la
20 km2, ceea ce corespunde la circa 5 puncte geodezice pe o foaie de hartă la scara
1:25.000. Reţeaua de îndesire de ordinul V, precum şi lucrările geodezice din reţelele
geodezice cu caracter local au condus 1a existenţa unui număr de peste 150.000 puncte
geodezice înregistrate în Banca de date şi informaţii topografice.
• Reţelele de triangulaţie locale sunt, în general, compacte, fiind construite sub ur-
mătoarele forme:
• reţele principale, compuse din figuri geodezice în care unghiurile sunt mai mari de
36°, iar lungimea unei laturi este cuprinsă între 3 şi 7 km;
• reţele secundare, care îndesesc reţelele principale au laturi cuprinse între l şi 3 km. În
prezent se lucrează la elaborarea unor noi instrucţiuni de executare a reţelelor geodezice de

sprijin locale, care îşi propun, printre altele, obţinerea unei densităţi corespunzătoare de
puncte, determinate cu erori de poziţie inferioare celor actuale. Se prelimină utilizarea
combinată a triangulaţiei, trilateraţiei precum şi a tehnologiilor spaţiale GPS (Global
Positioning System) în ceea ce priveşte determinarea poziţiei planimetrice a punctelor din
aceste reţele.
• Fiecare punct de triangulaţie are altitudinea sa determinată în sistemul de nivelment
de stat. Aceste determinări se realizează fie prin nivelment geometric (atunci când condiţiile
permit), fie prin nivelment trigonometric, ceea cc constituie de fapt cazul general. Instrucţi
unile în vigoare impun ca pe o foaie de hartă la scara 1:25.000 să existe cel puţin un punct
cotat prin nivelment geometric (în mod excepţional pentru regiuru muntoase se admite un
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VII/21

Tabelul 7.3 Hărţi utilizate la proiectare
Ordinul reţelei
geodezice I II III IV V
Scara 1:500.000 1:200.000 1:100.000 1:50.000 1:25.000
proiectului 1:200.000 I :100.000 1:50.000 l :25.000 1:10.000
Reperele şi mărcile de nivelment se numerotează separat pe linii de nivelment, având ca

indicative: tipul reperului sau mărcii şi, după caz, numărul corespunzător.
Pentru a se utiliza cât mai eficient, proiectul reţelei geodezice este desenat în culori diferite:
negru pentru ordinul I, albastru pentru ordinul II, roşu pentru ordinul III, verde pentru ordinul
IV. Cu aceste culori se vor nota: amplasamentul punctelor geodezice, denumirea lor, legăturile
între punctele reţelelor.

Ca piese desenate se mai pot menţiona:
• diferite schiţe de detaliu privind amplasarea punctelor geodezice;
• profile pe direcţia vizelor proiectate, utile pentru studiul vizibilităţii şi calculul
înălţimilor semnalelor geodezice.
7.2.3. Notele de calcul

Acestea se referă la diferite operaţiuni efectuate la elaborarea proiectului: calculele de
estimare a priori a propagării erorilor în reţeaua geodezică, calculul înălţimii semnalelor ş.a.
7 .2.4. Devizul estimativ
Pe baza volumului de lucrări proiectate, se întocmeşte devizul estimativ, folosind
indicatorul de norme de deviz şi catalogul de preţuri în vigoare, defalcând lucrările ce urmează
a se efectua pe articole de deviz.

7 .2.5. Planificarea ,i organizarea lucrărilor
Acestea constau în eşalonarea pe operatori şi în timp a lucrărilor proiectate. Se vor stabili:

sediul central, zona de lucru pentru fiecare operator, planul de aprovizonare cu materiale,
termenele de definitivare şi predare a fiecărei categorii de lucrări etc.
7.2.6. Memoriul justificativ
Memoriul justificativ este o piesă scrisă în care se sintetizează studiile anterior menţionate,
în scopul clarificării destinaţiei lucrărilor proiectate, a soluţiilor concrete de realizare (metode

de lucru şi aparatura ce se vor folosi). Se prezintă calculul estimativ al volumului de lucrări şi
costul acestora, data începerii şi termenul de predare al lucrării.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VW24
7.3. Recunoasterea terenului
'
Recunoaşterea terenului reprezintă un complex de operaţiuni efectuale în scopul
definitivării proiectului reţelei geodezice, în funcţie de condiţiile reale în teren.
Recunoaşterea terenului este o operaţie it;nportantă, deseori dificilă, pe teritorii întinse cu
puncte izolate, greu accesibile, în funcţir de dimensiunea reţelei geodezice considerate. De
aceea, recunoaşterea punctelor de ordinul I şi IT se efectuează cu un an înainte de începerea
campaniei de construcţii şi observaţii iar la ordinele III-V, recunoaşterea întregii reţele
proiectate trebuie să preceadă celelalte operaţii geodezice de teren. Operaţiile de recunoaştere
încep cu punctele de ordin superior existente în zonă. În reţele locale, desf"aşurate pe suprafeţe
mici, intervin simplificări în această procedură, în fucţie de experienţa proprie a celui care
efectuează, uneori, toate operaţiile necesare: recunoaştere, construcţii de semnale şi observaţii.
7.3.1. Obiectivele recunoasterii terenului

'
7.3.1. 1. Amplasarea punctelor geodezice. Hărţile şi planurile folosite la proiectare nu pot
furniza întotdeauna toate detaliile necesare cu privire la amplasamentul exact al punctelor
geodezice, care se va definitiva, la recunoaştere, prin respectarea următoarelor prescripţii
generale:
• Punctele geodezice se amplasează în terenuri cu soluri stabile şi tari, pentru a se
asigura menţinerea semnalizării la sol şi subsol un timp cât mai îndelungat (se vor evita ma-
lurile apelor, terenurile inundabile sau supuse alunecărilor etc.). La recunoaşterea liniilor de
nivelment de ordinul I sau cu destinaţie locală de importanţă deosebită este necesară partici-
parea unui specialist geolog cu care se va colabora la stabilirea amplasamentelor reperelor
de nivelment. Nivelul hidrostatic trebuie să fie la cel puţin 4 m pentru reperele de tipurile I
şi I1 şi la cel puţin 3 m pentru reperul de tipul III. Este interzisă plantarea reperelor de nivel-
ment în locurile cu alunecări de teren sau carst.
• Punctele geodezice nu se vor amplasa în apropierea imediată a căilor de comunicaţie,
liniilor telefonice, construcţiilor etc. Faţă de asemenea obiecte, punctele de triangulaţie tre-
buie să se afle la o depărtare egală cu cel puţin triplul înălţimii semnalului (şi nu mai puţin
de 50 m).. În raport de liniile de înaltă tensiune această depărtare trebuie să fie de cel puţin
l 00 m. Poziţia definitivă a punctelor geodezice situate în apropierea aerodromurilor, con-
strucţiilor industriale, minelor etc. se va stabili de comun acord cu organele administrative
respective.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIl/25
• Mărcile de nivelment se vor amplasa numai în edificii care au o vechime corespun-
zătoare şi care nu urmează a fi demolate. Se evită zidurile castelelor de apă sau ale clădirilor
industriale, care prezintă instabilitate în timp.
• Accesul la punct trebuie să fie cât mai simplu posibil, avându-se în vedere în mod
deosebit lucrările care urmează să se facă în punct (semnalizare şi bornare în punctele de tri-
angulaţie, respectiv construcţia reperelor de nivelment ş.a.) .
7.3.1.2. Stabilirea înălţimii exacte a semnalelor geodezice în punctele de triangulaţie.
Semnalele geodezice se construiesc în puncte dominante din teren pentru a se realiza

construcţii cât mai puţin înalte. Înălţimea definitivă a acestor semnale depinde de
particularităţile specifice ale reliefului şi vegetaţie din apropierea punctelor respective, precum
şi de obstacolele existente. Aceste detalii de mare importanţă nu pot fi cunoscute cu exactitate
la elaborarea proiectului. Din punctul de vedere urmărit aici este util ca recunoaşterea terenului
să se înceapă cu punctele cele mai înalte, dominante vizibile cu uşurinţă din cât mai multe
puncte din reţeaua geodezică, putându-se desprinde astfel unele concluzii cu privire la
înălţimea altor semnale geodezice din reţea.
În fiecare punct geodezic (vechi sau nou) recunoscut ar trebui creată posibilitatea ridicării
unui operator sau muncitor calificat până la înălţimea care să asigure efectuarea observaţiilor
cuprinse în proiectul reţelei de triangulaţie. În acest scop se pot folosi şi acele posibilităţi
auxiliare existente în imediata apropiere a punctului considerat (arbori, construcţii ş.a.) care
permit să se tragă concluzii ferme cu privire la înălţimea definitivă pe care o va avea semnalul
geodezic.
Deoarece, în multe situaţii , asemenea obiecte ajutătoare lipsesc, echipele de recunoaştere
urmează să fie dotate corespunzător cu mijloace auxiliare cum sunt scările de recunoaştere sau
chiar să se poată executa construcţii auxiliare în punctul recunoscut. De menţionat că
experic'Ilţa avută de realizatorii reţelei de triangulaţie de la noi din ţară a eliminat aproape fără
excepţie, utilizarea unor asemenea soluţii costisitoare.

Fiecare punct geodezic cunoscut ar trebui, în principiu, materializat printr-un semnal
prov1zonu care să favorizeze operaţiunile de recunoaştere în celelalte puncte ale reţelei
geodezice, cu care acesta se află în legătură. Excepţie de la această regulă fac punctele de
triangulaţie în care nu se vor construi semnale geodezice înalte sau punctele situate în
apropierea unor obiecte din teren (vegetaţii, construcţii ş.a.) care pot elimina necesitatea unor
asemenea semnalizări .
Comei Păunescu & Gabriela Paicu VII/26

"'o ·
o
"'....·
\., o
o .f
<D
I;
II
a) b)
Fig. 7.2. Construcţii auxiliare folosire În operaţiuniie de recunoaşlere.
a) - Semanale În arbori; b) - Balize la sol

7.3.1.3. Reperarea punctelor de triangulaţie. Fiecare punct geodezic din triangulaţia de stat
este reperat prin coordonate polare (azimut şi distanţă) în raport de două repere azimutale
astfel încât să fie posibilă o eventuală identificare în viitor, atunci când semnalizarea la sol a
punctului geodezic a dispărut. Reperele azimutale trebuie să fie vizibile de la sol, putăndu-se
alege în acest scop obiecte existente în teren (biserici, paratrăsnete aflate pe coşuri de fabrică,
castele de apă etc.) vizibile de la distanţe relativ mari. În cazul în care acestea nu există, se vor
planta repere speciale, denumite repere azimutale care trebuie să fie situate la cel mult 3 km,
când sunt obiecte în teren sau semnale geodezice şi la 500- 1.OOO m când sunt repere plantate.
La recunoaştere, poziţia reperelor azimutale plantate se stabileşte aproximativ şi se
materializează provizoriu în teren, urmând ca măsurile necesare determinărilor planimetrice a
reperelor să fie efectuate cu prilejul executării construcţiei sau când se execută observaţiile
propriu-:zise în punct. Pentru aceasta se măsoară direcţiile necesare în două serii de observaţii
azimutale, iar distanţele se măsoară cu o panglică de oţel sau cu mire orizontale.

Instrucţiunile în vigoare pentru realizarea reţelei de nivelment de stat nu prevăd măsuri
similare, deşi acestea ar fi deosebit de utile pentru cei care utilizează în viitor reperii de
nivelment.
7.3.1.4. A<).qptarea unor măsuri organizatorice. La recunoaşterea terenului se adoptă şi
unele 1~suţi , pţivind campania de bornare şi reperare, de construcţii de semnale şi de

observaţii, cum ar fi: stabilirea sediului central al lucrărilor, a punctelor de cazare pentru
echipele de lucru, examinarea posibilităţilor de aprovizionare cu materiale de construcţie şi

angajarea forţei de muncă, accesul spre punctele geodezice ş.a., completându-se în acest fel
documentaţia întocmită înainte de proiectarea reţelei.
7.3.2. Descrierea topografică a punctelor geodezice
Rezultatul operaţiilor de recunoaştere în fiecare punct geodezic se materializează în
descrierea topografică, care se realizează pe formulare tip, ce se completează în teren,
constituind un document de arhivă extrem de important, care va servi la identificarea punctului
geodezic în viitpr. Există o mare varietate de tipuri de formulare de descriere topografică a
punctelor geodezice.
în continuare se prezintă sumar structura unui formular tip DTM, folosit în reţeaua de
triangulaţie de stat. În reţelele de nivelment, precum şi în lucrări de triangulaţie de ordinul V
sau cu caracter local formularele au un aspect mai simplu.
Descrierea topografică a punctului ..... .. .... ....... ............. ............ de ordinul ..... .... , Judeţul
..... .. ....... .............. , Comuna . ..... .. .............. . Staţia de cale ferată cea mai apropiată .. .... ... .. ... ..
. Reţeaua geodezică de stat pentru ordinele I, II, III, IV. Trapezul ..... ........ ........ ... .
Coordonatele de pe hartă. Harta ........ ... ... ....... ....... .......... . Scara . ... ....... ... ....... . .
X = ......... ...... .. m; Y = .. ..... ...... ....... m; H = .............. m.
Punct vechi <lina anul . ........ ... ... . Starea construcţiei . .... ....... .. ... . Punct nou
Lucrări de construcţie în punct: ... ...... ... .. .. .. ........ ......... .. ....... ... ...... .... ......... .
1. Construcţia semnalului
2. Bornarea şi lucrări în punct
3. Descrierea poziţiei punctului şi a căilor de acces
4. informaţii asupra punctului
5. Schema reperajului bornei
6. Dispunerea reperelor azimutale
Fiecare din punctele menţionate mai sus sunt în soţite de schiţe explicative, cotate, precum şi
cu clarificările necesare, astfel încât să se permită oricărui operator, în viitor, să determine
relativ uşor poziţia punctului geodezic. Toate aceste detalii sunt trecute pe formulare tip care se
păstrează în arhivele geodezice.
7. Schema directiilor
,
Aici se trec toate legăturile spre celelalte puncte din reţea, introducându-se distanţa (în
kilometri), orientarea (la minut), precum şi modul efectiv în care este văzut punctul respectiv.
Schema direcţiilor va fi verificată şi eventual completată după terminarea construcţiei în punct.
8. Tabelul direcţiilor turului de orizont. Datele de la punctul 7 sunt concentrate într-un tabel
şi vor fi de mare folos la efectuarea observaţiilor unghiulare.

Capitolul 8
Materializarea în teren a retelelor geodezice

'
Punctele reţelelor planimetrice sunt materializate în teren pnn borne şi semnale

geodezice, iar punctele reţelelor de nivelment prin reperi şi mărci. Bornele, reperii şi mărcile
vor reprezenta o perioadă îndelungată (chiar sute de ani) punctul geodezic respectiv şi de
aceea acest gen de semnalizare poate fi denumit permanent.
Semnalul geodezic permite efectuarea observaţiilor geodezice (unghiulare sau de
lungimi) în punctul considerat, precum şi observarea acestuia din celelalte puncte ale reţelei
geodezice, cu care se află în legătură. Acesta durează mai puţin în timp (2 - IO ani),
îndeplinind un rol provizoriu de semnalizare.
De obicei, bornele şi reperii sunt constituite din elemente din beton armat, iar semnalele
geodezice sunt construcţii din lemn. Se mai întâlnesc, uneori, borne din piatră sau lemn
(atunci când solul impune folosirea lor) şi semnale metalice (uneori demontabile). Datorită
necesităţilor de economisire a materialului lemnos, în ultimii ani au fost întreprinse studii şi
încercări pc modele la scară naturală, în mod deosebit în cadrul Direcţiei topografice

militare, pentru realizarea unor semnale metalice demontabile.
Semnalele geodezice se construiesc de multe ori în condiţii dificile, în puncte izolate şi
greu accesibile transportului auto, ceea ce crează greutăţi mari în aprovizionarea cu materiale
de construcţii şi în folosirea unor utilaje de înaltă tehnicitate la operaţiunile de montaj.
Întregul personal folosit trebuie instruit temeinic din punctul de vedere al protecţiei muncii,
pentru a se putea evita accidentele de muncă. Aceasta presupune o prelucrare amănunţită şi
competentă a instrucţiunilor în vigoare, concomitent cu asigurarea tuturor condiţiilor necesare

preîntâmpinării unor asemenea accidente.
8.1. Semnale geodezice

Un semnal geodezic se compune, în general, din următoarele teri părţi principale:
• Piramida pilastru care susţine instrumentul folosit la efectuarea observaţiilor
geodezice. La semnalele la sol; această parte componentă nu mai este necesară
deoarece aparatul va fi instalat în staţie pe trepiedul său sau pe pilastrul de

beton (ordinul I). La semnalele pe construcţii , piramida pilastru este înlocuită
cu un pilastru de beton armat.
Comei Păunescu & Gabriela Paicu VIIl/29

• Piramida semnal care îndeplineşte următoarele funcţiuni principale:
- permite operatorului şi secretarului să efectueze observaţii în punctul geodezic, la
înălţimea stabilită prin proiect;
- susţine piramida de semnalizare.
• Piramida de semnalizare îndeplineşte rolul de obiect de vizat din celelalte
puncte ale reţelei. Partea term.foală a piramidei de semnalizare are o construcţie
specifică fiecărui ordin de triangulaţie (Fig. 8.1).
Orice semnal geodezic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale:
- să fie stabil şi simetric construit în raport cu axa sa verticală;
- să fie pe cât posibil centrat, adică centrele bornei, ale pilastrului propriu-zis şi ale
popului de vizare să se afle pe aceeaşi verticală;
- construcţia trebuie să fie economică şi să poată fi realizată cât mai simplu. În acest
sens este necesar ·să se respecte consumul de materiale prevăzut de Indicatorul de
norme de deviz pentru lucrări geodezice 0-1982 sau alte normative în curs de
apariţie.
8.1.1. Semnele distnctive ale punctelor geodezice

Instrucţiunile în vigoare prevăd ca semnalizarea punctelor de triangulaţie să se facă în
mod distinct, pe ordine, aşa cum rezultă din Fig. 8.1.
Pen1ru punctele de triangulaţie de ordinele I, JJ, 111, semnalizarea este rea li zată pnn
intermediul cilindrului antifazic (cu 32 de palete pentru· ordinul I şi cu 16 palete pentru
ordinele II şi III), care asigură condiţii uniforme de vizibilitate în întregul tur de orizont.
Pentru punctele de ordinele IV şi V se foloseşte semnalizarea cu unul, respectiv cu doi fluturi .
;50 '
ţ
8
1-71
t I .
a) b) c) d) e) f)
Fig. 8.1. Semnele distinctive ale semnalelor geodezice (a - ord. I, b - ord. II, c - ord. III,
d, e - ord. IV, V), f - cilindru antifazic.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VTil/30

Deoarece la ordinul I observaţiile se efectuează fi e: pe lumină de heliotrop (ziua), fie pe
lumină de far, în ultimele decenii ll fost elimina tă partea superioară a semnalelor geodezice
care sunt folosite, în exclusivitate, la observaţ ii unghiulare de ordinul I. Desigur, atunci când
punctul este inclus şi în celelalte reţele de triangulaţie, măsura nu mai poate fi operată.
8.1.2. Semnale geodezice la sol tipe construcţii
în cazul când în urma recunoaşterii terenului s-a stabilit că se pot efectua observaţii
direct de pe trepiedu] instrumentului, punctu] geodezic respectiv va fi materializat printr-un

semna] la sol (Fig. 8.2, a) sau printr-o piramidă la sol (Fig. 8.2, b).
Semnalul la sol (baliza topografică) poate fi utilizat numai pentru punctele de
ordinul V.
Observaţii.
1. Ca un caz particular a] balizei topografice, se admite, de către instrucţiuni,
semnalizarea în arbori a punctelor de ordinul V.

2. În figura 8.2, b este reprezentată o piramidă de ordinul III, la sol, cu patru stâlpi
principali (picioare). În mod asemănător se prezintă şi piramidele la sol care se construiesc în
punctele de ordinele 1 şi II, diferenţa constând numai în modalitatea de realizare a părţii
superioare (Fig. 8. 1). în punctele de ordinul IV se construiesc, în asemenea situaţii , piramide
la sol cu numai 3 picioare, care formează între ele unghiuri de 60°.

3. Lungimea B a bazei piramidei se determină ca fiind egală cu jumătate din înălţimea
semnalului, care poate atinge valoarea maximă de 10 m.

4. În localităţi sau în puncte izolate unde există construcţii, este permisă amplasarea
unor semnale geodezice de ordinele IV, V (Fig. 8.2, c).
a) c)
Fig. 8.2. Semnale geodezice la sol şi pe construcţii: a - baliză de ordinul V; b - piramidă

la sol de ordinul III; c_- semnal geodezic de ordinul IV pe o construcţie.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIW31

Construcţia trebuie astfel realizată încât să nu dăuneze clădirii pe care este situată,
avându-se grijă ca pilastrul de beton armat să fie amplasat pe un stâlp sau pe un perete de
spnJm. Semnalizarea la partea superioară este scoasă din pilastru pe timpul staţionării în
punct.
5. Pe construcţiile moderne, care au terasă circulabilă, se pot realiza semnalizări mai
simple, de genul celei prezentate în Fig. 8.2, b cu dimensiuni mai reduse şi ancorate
corespunzător.
6. Cazuri particulare ale semnalizării geodezice pe construcţii pot fi considerate

punctele geodezice situate pe biserici, diverse turnuri etc. În asemenea cazuri, semnalul care
este vizat din exterior este reprezentat de crucea situată pe clopotniţă, de paratrăsnete etc., iar
staţia de teodolit se realizează excentric, pe unul sau pe mai multe pervazuri ale ferestrelor, în
funcţie de vizele necesare în punct.
8.1.3. Caracteristici constructive comune semnalelor geodezice etajate (cu poduri)
Semnalele geodezice etajate (cu poduri) se construiesc în cadrul oricărei categorii de
reţele geodezice planimetrice, atunci când este necesar ca punctul de staţie (respectiv punctul
vizat) să se afle la o înălţime oarecare deasupra solului.
Pe lângă particularităţile pe care le prezintă realizarea fiecărui semnal geodezic etajat,
există unele caracteristici constructive şi metode de lucru, general valabile, pentru orice tip de
semnal geodezic înalt.
După poziţia pe care o are piramida pilastru în raport de piramida semnal se disting
următoarele două categorii principale de construcţii înalte:
-. semnal geodezic cu pilastrul independent, la care piramida pilastru nu are nici un
element comun cu piramida semnal. Acest gen de construcţii este obligatoriu în
cadrul reţelelor geodezice de ordinele I-II (indiferent de numărul de poduri). În
celelalte reţele geodezice acest tip de construcţie este admis numai pentru semnalele
care au maximum 3 poduri.
Piramida pilastru are 4 picioare în cadrul reţelelor de ordinul I-II şi 3 picioare în cadrul
reţelelor de ordinele III-IV-V.
- semnal geodezic cu pilastrul suspendat, la care piramida pilastru este fixată de
piramida semnal, în dreptul antepenultimului pod. Acest contact comun influenţează
negativ stabilitatea aparatului pe timpul observaţiilor, prin preluarea vibraţiilor
piramidei semnal, provocate de vânt sau de deplasările persoanelor care participă la

efoctuarea măsurătorilor. De aceea, acest gen de construcţii este admis numai în
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VTII/32
reţelele de triangulaţie de ordinele ID-IV-V, pentru cazul în care piramida semnal are
cel puţin 4 poduri.
• Ultimul pod al oricărui tip de semnal geodezic are, potrivit intrucţiunilor în
vigoare, latura b = 2,5 m. Pentru a se asigura o supleţe corespunzătoare
semnalului, se prevede ca latura bazei semnalului B să se determine după
relaţia:
(8.1)
unde H este înălţimea până la ultimul pod al semnalului geodezic. Excepţie de la

această regulă fac semnalele cu înălţimi peste 35 m care se execută după alte principii, având
o configuraţie deosebită de cea obişnuită, care se va avea în vedere în cazul acestui manual.
a) b) c)
Fig. 8.3 Piramida de semnalizare: a - piramidă de semnalizare pentru un punct geodezic de

ordinul III; b - piramidă de semnalizare în construcţie; c- schemă de montare a piramidei de
semnalizare.
• În funcţie de aceste dimensiuni principale (H, B, b) se pot determina grafic, pe

o schiţă la o scară convenabilă (de ex. 1: 100) şi celelalte dimensiuni ale
elementelor piramidei semnal şi piramidei pilastru (centuri sau cercuri,
contravântuiri, cleşti ş.a.). Pentru semnale tip acestea pot fi extrase şi din
instrucţiuni sau standarde.
• Dimensiunile piramidei de semnalizare sunt aproximativ constante (Fig. 8.3,a).
Deosebirile care intervin se datoresc numai sistemului de semnalizare a
punctelor geodezice.

0 o
a)
---------- -----~
---0
c)
~ ~
:'.1-J • ~n ~
o
o.
...
~
b)
Fig. 8.4 Semnale geodezice cu pilastrul independent: a - semnal geodezic cu un pod (piramida semnal şi piramida pilastru cu 4 picioare); b - semnal
geodezic cu 2 poduri (piramida semnal , piramida pilastru cu 3 picioare - di spunerea centurilor şi a contravântuirilor, respectiv a legăturilor în
diagonală); c - semnal geodezic cu 4 poduri; d - sc hemă de montaj pentru un semnal geodezic cu 6 poduri şi pilastrul independent.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIII/34

Piramida de semnalizare se construieşte la sol, urmând ca apoi să fie montată pe stâlpii
piramidei semnal, după t~rminarea constru cţiei acesteia, în dreptul ultimului pod.
În figura 8.4 se prezintă mai multe schiţ e de semnale geodezice cu pilastrul
independent, admise de instrucţiunile şi standardele _valabile la noi în ţară.
Tot ca exemplificare, se prezintă în Fig. 8.5 unele detalii de construcţie a unui semnal
geodezic cu pilastrul suspendat.
a)
b)
fig. 8.5 Semnal geodezic cu 5 poduri şi pilastrul suspendat: a - piramida semnal; b -

amplasarea piramidei pilastru (legături în diagonală şi respectiv centuri ş i contravântuiri); c -
schemă de montaj .
8.1.4. Exemple de construcţie a unor semnale geodezice simple

A vând în vedere destinaţia manualului, considerăm util ca viitorii absolvenţi să fie
familiarizaţi cu construcţia unor semnale geodezice simple, care se întâlnesc frecvent în
practică . Semnalele geodezice înalte (cu mai multe poduri) se construiesc, de regulă, de către
specialiştii geodezi.
8. 1.4.1. Balize la sol şi în arbore. Acestea se construiesc în punctele geodezice de
ordinul V şi extrem de rar în punctele geodezice de ordinul IV, şi anume, atunci când
distanţele între punctele vecine sunt situate sub 5 km.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIII/35

O baliză este construită dintr-o manelă lungă de 5-6 m, cu diametrul de 6-8 cm. La
30 cm de vârful manelei (Fig. 8.2, a) se instalează cele două perechi de fluturi, care se
construiesc din scândură, cu lungimea de 40 cm, lăţmea de 20 cm şi grosimea de 1,5-2 cm.
Fluturii se vopsesc în negru şi în alb, alternând ca în figură.
Partea de jos a balizei se ciopleşte în 4 muchii, pentru a putea fi introdusă într-o cutie de
scândură înaltă de 80-90 cm, construită cât mai exact după dimensiunea fasonată a balizei.
Baliza montată în cutie se introduce într-o groapă de 80 cm adâncime, cu diametrul de 30-40
cm, şi se îngroapă până la rasul cutiei. Verticalitatea balizei se verifică cu teodolitul, din două
staţii din care pot fi date vize perpendiculare, sau cu ajutorul unui fu cu plumb. Pentru a fi
uşor observată de la distanţă, baliza se vopseşte din 0,5 în 0,5 m cu alb şi negru alternând.
În reţeaua de ordinul V sau în reţele locale, de precizii medii sau mici se acceptă
construcţia de balize în arbori (Fig. 7.2, a) se pot întrebuinţa prăjini lungi de 5-6 m, cărora li
se montează, la 30 cm de la vârf, tot două perechi de fluturi, ca la baliza la sol. La montarea
pe arbore trebuie urmărit ca semnalul să iasă deasupra coroanei cu 1-2 m şi să fie cât mai bine
întărit de 2-3 crengi groase. Baliza trebuie să fie aşezată vertical şi nu prea aproape de tulpina
arborelui, pentru ca proiecţia ei pe verticală să cadă în afara tulpinii pentru a putea fi bornată
centric şi a se putea staţiona în punctul de la sol. Fixarea balizelor în arbori se realizează cu

ajutorul a 2-3 scoabe, cuie de 25 cm şi prin înfăşurarea cu sârmă neagră de 1 mm.
8.1.4.2. Piramide la sol. Piramidele la sol se construiesc în punctele geodezice de orice
ordin. O piramidă la sol se compune dintr-un pop format dintr-o manelă de 4,5 m, la capătul
căreia se fixează semnul distinctiv al ordinului, şi 4 sau 3 picioare construite din bile lungi de
cca. 7 m, îmbinate la cca. 1,5 m de vârful popului (fig. 8.6, a).
Notând înălţimea piramidei la sol cu H (dimensiune care este stabilită la recunoaştere)
iar cu H' înălţimea de la îmbinare până la sol, şi cu h înălţimea de la îmbinare până la vârful
popului (cca. l,5 m), se poate scrie:
fl=H' +h (8.2)
Pentru calculul celorlalte elemente, adică latura ah şi diagonala ac (Fig. 8.6, b) necesare
stabilirii locului gropilor, se poate scrie:
ab = ½H; ac = ab fi. (8.3)
În afară de îmbinarea celor 4 bile, care se face cu cuie de 20 cm si

, scoabe , un alt
element al piramidei care fixează popul este şi sistemul cleştilor. Aceştia sunt formaţi din
Cornel Păun escu & Gabriela Paicu VIII/36

două bucăţi de manelă care fixează partea de jos a popului, pentru a-l menţine vertical.
a 1 - - - ~ - -----1 b
b
I
!I r i
\ j/C
C
Fig. 8.6 Piramidă la sol cu trei picioare. a - vedere de ansamblu; b - determinarea

dimensiunilor.
Pentru a fi vizibile de la distanţe mai mari şi pentru a se viza pc axa de simetrie a

semnalului, se îmbracă piramida de la îmbinare către sol pe lungimea de 1,5 m cu scândură
groasă de 15 mm pe toate feţele, lăsându-se între scânduri un interval de 10-15 cm.

Îmbrăcămintea din scândură a piramidei, poartă uzual numele de fusta piramidei.
O operaţiune foarte importantă la construcţia unui semnal geodezic este stabilirea

locului gropilor, întrucât niciunul din picioarele piramidei nu trebuie să cadă pe direcţiile de
vizare. Pentru observarea punctelor geodezice instrucţiunile prevăd că viza nu trebuie să
treacă mai aproape de 20 cm de picioarele piramidei. Pentru a se evita ca o direcţie de

observat să treacă pc direcţia unuia din picioarele piramidei, se raportează pe o cartă, la scară
mare, direcţiile către punctele care trebuie observate; pe o hârtie de calc se trasează ceîe două
diagonale reciproc perpendiculare ale piramidei. Pe aceeaşi hârtie de calc se construiesc din
centru, de o parte şi de alta a diagonalelor, cu ajutorul raportorului, unghiuri de IOg. Acest
interval se haşurează reprezentând zonele nevăzute din centrul punctului, datorită grosimii
picioarelor piramidei. Se aşează hârtia de calc pe harta pe care sunt raportate direcţiile şi se
roteste în asa fel ca toate directiile de observat
' , )
să treacă în afara celor 4 sectoare hasurate. Set
măsoară apoi pe hartă azimutul magnetic al unei direcţii care se vede din punctul de staţie de
la sol, faţă de direcţia unui picior marcat pe hârtia de calc.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VHU37

Se aşează teodolitul în staţie, pe centrul bornei şi se vizează direcţia căreia i s-a măsurat
azimutul magu etic, având înregistrată în aparat valoarea măsurată. Se roteşte teodolitu) până
se obţine citirea zero şi pe această direcţie la 1/2 din diagonală se marchează locul primei
gropi a piciorului piramidei. Se roteşte apoi teodolitul până se înregistrează 100g de la direcţia
primului picior marcat şi, la aceeaşi distanţă, se înfige un cui de 25 cm, obţinându-se locul
celui de-al doilea picior. Se roteşte apoi teodolitul la 2008 şi respectiv 300g şi se obţin,
procedând la fel, locurile celorlalte două gropi ale picioarelor piramidei.

Se sapă gropile cu o adâncime de I m, cu o uşoară înclinare către centrul punctului.
A vând instrumentul în staţie, se are în vedere ca fundurile gropilor să se găsească în
acelaşi plan orizontal, cu ajutorul unei mire verticale.
Apoi se îmbină popul, pe care este montat cilindrul de vizare sau fluturii, cu două din
picioarele piramidei, stabilindu-se deschiderea cu ajutorul a doi cleşti care vor stabili şi
poziţia părţii inferioare a popului faţă de picioare. Se ridică această parte montată păstrând cu
stricteţe regulile de protecţia muncii, şi se introduce în două din gropile în diagonală.
În timpul ridicării celor două picioare şi a popului, teodolitul va fi pus în staţie la o

distanţă de 30-40 m, de unde se va observa, cu ajutorul lunetei ca popul să fie pe aceeaşi
verticalii cu borna. Această operaţ i e se face cu teodolitul aşezat în două s taţii situate la un
unghi de aproximativ I 00g din centrul bornei. Se l!lontcază apoi cdclaltc picioare şi se astupă
gropile.
Pentru cconom1s1Tea materialului, se construiesc piramide la sol cu trei picioare (Fig.
8.6). Acestea se construiesc asemănător cu piramidele cu 4 picioare, cu următoarele
particularităţi :
- înălţimea lor de la sol până la vârful popului este de 7,20 m ;

- baza formată de picioare este un triunghi echilateral.
Elementele de construcţie, respectiv baza, se calculează cu formulele:
ab = lH- R = ab ·ad = ac 2 - cd2 J (8.4)

2 ' ./3'
8.1.4.3. Piramide cu poduri. Aşa cum s-a menţionat în punctele geodezice de ordinul I,
II, Ill şi IV şi uneori în cele de ordinul V, unde nu este asigurată vizibilitatea de la sol către
punctele vecine, se construiesc piramide cu poduri.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Vlll/3 8

o
:$
o
o ~
"'.,.
5,50
b) c)
Fig. 8. 7 Piramidă geodezică cu un pod: a - vedere din faţă; b - legăturile în diagonală ale
pilastrului; c - piramida pilastru (detalii: 1 - pilastru propriu-zis ; 2 - îmbinarea picioarelor
cu pilastrul; 3 - cercuri; 4 - primul rând de contravântuiri; 5 - al doilea rând de
contravântuiri; 6 - picioarele piramidei pilastru; 7 - cleşti; 8 - gropile picioarelor piramidei
pilastru).
Pe ultimul cerc al piramidei semnal cu poduri se montează minimum 4 traverse din

manele rezistente, fără noduri, pe care se bat apoi scândurile podului. Şi în cazul piramidelor
cu puduri se va urmări ca picioarele să nu fie situate pe direcţiile vizelor de pe teren,
procedându-se ca la punctul 8.4.1.2.
Piramida pilastru arc aceeaşi deschidere ca piramida semnal, picioarele ambelor
piramide trebuie să se găsească pe acelaşi cerc.
Adâncimea gropilor trebuie să fie în funcţie de înălţimea piramidelor, şi anume:
- la piramidele cu un pod, adâncimea gropilor să fie de 1,5 m;
- la piramidele cu două-şase poduri, adâncimea gropilor să fie de 2 m;
- la piramidele care au peste 30 m la pilastru, gropile stâlpilor principali trebuie să fie
de 2,5 m, iar a celor intermediari de 2 m.
În terenurile stâncoase, unde săparea gropilor este foarte dificilă, gropile pot avea
dimensiuni mai reduse, urmărindu-se ca în apropierea capetelor picioarelor, deasupra solului,
să se stabilească ancore din lemn bine prinse şi apoi să se cimenteze picioarele până deasupra
solului.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VIIV39

8.2. Bornarea punctelor geodezice
Semnalizarea permanentă a punctelor geodezice este realizată cu ajutorul bornelor
geodezice şi are ca scop reprezentarea punctului geodezic pe o perioadă foarte îndelungată de
timp pentru a fi folosit în lucrările viitoare, atunci când semnalul de deasupra solului nu mai
'
există.
în trecut ~-au folosit borne de piatră cu diverse semnalizări la subsol (blocuri de piatră,
beton, cărămizi ş . a.), separate prin diverse straturi de semnalizare (cărămidă sau sticlă, zgură
ş. a.), centrele geometrice respective fiind realizate prin încrustări sub formă de cruce. În
ultimele decenii, potrivit instrucţiunilor în vigoare, bornele sunt alcătuite din elemente
prefabricate de beton armat, între care se află straturi de semnalizare (de obicei pietriş bătut) .
În fiecare element se află încastrat un reper metalic, care indică centrul geometric al punctului
geodezic.
Bornele geodezice amplasate în terenuri obişnuite au în prezent o structură diferită, în
funcţie de ordinul reţelei de triangulaţie din care face parte punctul respectiv (Fig. 8.8).
Pentru regiuni cu teren pietros, în care se poate săpa cu multă greutate, instrucţiunile
prevăd anumite simplificări în realizarea bornării. Pentru zonele mlăştinoase, cu soluri bogate
în apă, situate în apropierea bălţilor, a luncilor râurilor interioare, în Delta Dunării ş . a.,
instrucţiunile prevăd măsuri deosebite ce trebuie luate la realizarea construcţiilor de semnale

şi a bornelor în punctele geodezice respective, pentru a se asigura o stabilitate
corespunzătoare a acestora. În acest fel şi aceste reţele vor avea caracteristici similare, în ceea
ce priveşte precizia de determinare, cu reţeaua de triangulaţie generală a ţării.
Bornarea se execută imediat după terminarea construcţiei semnalului geodezic,
urmărindu-se ca toate reperele încastrate în blocurile subterane şi în borna propriu-zisă să se
afle pe verticala centrului pilastrului.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu V1II/40
l,60
0,40
4
I
~ o
o
"'l.
o
"'-
o
~
- ~
a) b)
ord. 1 c) o,d. li
I o,90
ord. 111- IV o,d V e)

d)
Fig. 8.8 Bornarea punctelor geodezice în soluri obişnuite: 1 - beton armat; 2 - ump1utură cu
pământ; 3 - pietriş; 4 - reper.
8.3. Reperi si mărci de nivelment

'
Punctele geodezice din reţelele de nivelment sunt materializate prin reperi şi mărci.
Reperii de nivelment pot fi împărţiţi în două categorii principale:
- reperi de greutate;
- reperi de adâncime.
Reţeaua de nivelment de stat de ordinele I, II, III şi IV executată de către Direcţia
Topografică Militară (DTM) în perioada anilor 1960-1971 a fost materializată prin reperi de
greutate de tipurile I, II şi III, precum şi prin mărci de nivelment de tipurile A şi B (fig. 8.9).
În cadrul lucrărilor de nivelment geometric repetat, de ordin superior, executat de către
institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului (IGFCOT),
a fost elaborat şi realizat reperul de nivelment de adâncime prezentat în fig. 8.1O. Acesta
poate coborî până la 20-30 m, după necesităţi, fiind deosebit de util în zonele de şes din ţara
noastră, unde solurile sunt constituite din luturi, loessuri, argile contractile. Desigur,
construcţia reperului de adâp.cime presupune utilizarea unei instalaţii de foraj, precum şi
aparatura care determină adâncimea necesară, în funcţie de caracteristicile efective ale solului,
până se ajunge la roca stabilă.

A
li 111
A B
Fig. 8. 9 Reperi şi mărci de nivelment de tip DTM.: I, II, III - reperi fundamentali de tipurile
I, II, III: A, B - mărci de nivelment de tipurile A, B: a - inscripţia instituţiei executante; b
- numărul de ordine; l - beton armat; 2 - ciment
Fig. 8.1O Reper de adâncime tip

IGFCOT.
1 - capacul reperului;
2 - reperul propriu-zis;
3 - cămin de vizitare;
4 - capac de protecţie;
5 - pietriş şi nisip;
6- ţeavă de oţel portreper;
7- ţeava de oţel protectoare;
8 - piesă de legătură a tronsoanelor;
9 - mufă de îmbinare şi ghidaj;
10 - şieu;
11 - simering;
12 - sondă de oţel.

Capitolul 9
Instrumente şi dispozitive auxiliare utilizate

pentru determinarea reţelelor geodezice
Perioada actuală este caracterizată prin pătrunderea în activitatea topo- geodezică a

unei aparaturi moderne, de mare precizie şi productivitate în acelaş timp, precum şi de
comodităţi în utilizare. Din păcate, aceste aparate sunt caracterizate printr-un preţ destul de
ridicat . De aceea se poate anticipa că în viitorul apropiat viitorul inginer va întâlni, în special în
firme cu potenţial financiar mai redus şi aparatură topo - geodezică clasică pe care trebuie să
ştie să o folosească .
La începutul acestui capitol se vor prezenta principalele caracteristici ale teodolitelor -

aparate utilizate la măsurarea direcţiilor (unghiurilor) orizontale şi zenitale în reţelele de
triangulaţie, precwn şi a instrumentelor şi dispozitivelor awciliare folosite în acest scop
Teodolitele pot fi considerate ca fiind printre primele aparate folosite în lucrările topo -
geodezice. Destinaţia manualului nu permite efectuarea unei descrieri complete a evoluţiei
conceptelor de construcţie a acestor aparate ( care ar putea fi urmărită de cititorul interesat în

lucrări mult mai dezvoltate, cum ar fi de exemplu Jordan ş . a ., 1956, Deumlich, 1956, ş .a. ).
Apariţia tehnologiilor de ultimă oră, de tipul staţiilor totale şi mai ales a echipamentelor
de înregistrare a semnalelor transmise de sateliţii artificiali , au dus la o utilizare mai restrânsă a
teodolitelor.
O definiţie simplă a teodolitului, ar include specificarea că acesta este un goniometru
cu ajutorul căruia se pot determina direcţii orizontale, unghiuri verticale sau zenitale şi
distanţe . Denumirea de goniometru are la bază două cuvinte greceşti gonios =unghi şi metrou
= măsor . Pentru a fi exacţi trebuie să menţionăm că denumirea de teodolit provine însă din
limba arabă .
Construcţia teodolitelor universale, care au fost folosite în urmă cu câteva decenii la

crearea reţelelor geodezice de sprijin naţionale, este legată de numele renumitului constructor
de teodolite Heinrich Wild ( 1877-1951) care a inventat printre altele: luneta cu focusare
interioară (1908), micrometrul optic cu plăci plane paralele ( 1918), luneta cu lentile oglinzi
( 193 8) ş . a. Teodolite de acest tip se găsesc şi astăzi în activitatea curentă, -fiind folosite în
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu IX/43
.Tratamentul antireflexie aplicat lentilelor sporeşte strălucirea imaginii. La teodolitele
de mică precizie, folosite pentru lucrări de îndesire sau lucrări topografice luneta este echipată
cu un reticul special pentru determinarea distanţelor prin tahimetrie (coeficientul stadimetric

este de regulă 100).
Din gama teodolitelor utilizate la realizarea reţelelor topo-geodezice se vor descrie cele
realizate de firma WILD care au avut o mai mare răspândire pe piaţa de specialitate din ţara
noastră, fiind apreciate şi recunoscute pentru rezistenţa lor în condiţii dificile de utilizare.
9.1.1. Teodolitul Wild T3
Teodolitul Wild T3 este un teodolit de mare precizie fiind destinat măsurătorilor
unghiulare zenitale şi azimutale, din reţelele geodezice de ordin superior, precum şi a altor
lucrări ce necesită o precizie ridicată.
Cercul azimutal este centrat cu precizie pe arborele alidadei. În timpul rotaţiei cercul
azimutal rămâne fix în carcasa lui odată cu alidada rotindu-se numai prisma care preia
imaginile diviziunilor diametral opuse de pe cerc. Schimbarea orientării cercului orizontal este
posibilă cu ajutorul unui şurub cu cremalieră, aducându-se astfel în câmpul microscopului orice
diviziune dorită, ceea ce face posibilă executare unor serii de măsurători pe acelaşi punct, dar
cu origini diferite. De aceea cercul orizontal (azimutal) este numit şi reiterator. Cercul vertical
nu este reiterator.
Sistemul optic al teodolitului permite ca lecturile la cele două cercuri să se realizeze fie
simultan fie succesiv printr-o lunetă situată lângă luneta teodolitului. Micrometrul optic
realizează suprapunerea ( coincidenţa) imaginilor dispuse diametral pe cerc prin intermediul
unui tambur. O oglindă orientabilă, fixată pe una din furcile teodolitului, luminează imaginile
cercurilor în câmpul microscopului. În condiţiile în care se lucrează în subteran sau pe timp de
noapte, lămpi electice speciale asigură iluminarea imaginilor aduse în câmpul microscopului.
Lectura cercurilor este în întregime numerică . Valoarea unghiulară afişată este un număr de
şase cifre, simplificând lecturarea măsurătorilor. În fig . 9. 5 a şi b se prezintă modul de afişare
al imaginilor preluate de la cele două cercuri şi modul de citire al lor.
a) b)
Fig. 9.3 Modele de lecturi pe cercurile teodolitului
a - gradaţie centesimală; b -gradaţie sexagesimală

•
Se observă că în Fig. 9.3 a) a fost realizată coincidenţa şi se va face citirea pentru
cercul orizontal, iar în fig 9. 3. b) citirea va fi realizată pentru cercul vertical. Astfel în primul
caz valoarea citirii este H , = 134° 3lc80cc iar în cel de-a] doilea V= 187°27'09" . După cum
se poate observa în cazu] cercurilor cu gradaţie sexazecimală din căsuţa destinată minutelor şi
secundelor se citesc valorile şi se realizează media lor aritmetică .
9.1.2. Teodolitul Wild Tl

Teodolitul Wild T 1 este un teodolit prevăzut în pnnc1pm cu aceleaşi părţi
componente, dar de precizie mai mică.
Acest aparat se poate transforma

într-un tahimetru, fiind conceput şi
construit astfel încât să fie compatibil cu

distomatele din gama Wild, asigurând
prec1Z11 foarte man la măsurarea
distanţelor (±5mm+5ppm). Mai mult, au

fost construite distomate universale,
pentru distanţe lungi, folosite în aplicaţii
geodezice (cu precădere la realizarea

... .':->~·-:~··.' - ,,=
reţelelor) caracterizate printr-o
. ::.t -···
• . ~ . •• V.'
~ '-.iii. i; ;:_
rapiditate de măsurare ş1 precizie la
Fig.9 .4 Imaginea generală a
ridicarea distanţelor lungi.
unui teodolit Wild Tl
Este este suficient să introducem unghiul vertical pentru a obţine distanţa orizontală şi
diferenţa de nivel corectate de influenţa curburii terestre şi a refracţiei atmosferice.

Există de asemenea posibilitatea schimbării ocularului standard cu un ocular cotit, sau
cu ocular laser care crează disponibilitatea efectuării vizelor înclinate şi deci utilizarea
aparatului în condiţii deosebite de lucru.
Teodolitul Wild Tl, este prevăzut cu un compensator lichid care asigură automat
verticalizarea indexilor de citire ai cercului vertical. Pentru măsurători executate în condiţii
speciale de pantă teodolitul Wild Tl este dotat cu index vertical fix. Acest lucru precum şi o
serie de alte facilităţi cum ar fi dispozitivul de centrare forţată Wild cu ambaza detaşabilă,
sistemul de iluminare a cercurilor, fac din teodolitul Wild Tl, un instrument extrem de folosit
în realizarea reţelelor topo-geodezice în măsurători subterane precum şi în topografia
inginerească în construcţii şi la amplasarea utilajelor industriale.
Cornel Pâunescu & Gabriela Paicu IX/47
Ambaza detaşabilă permite fără a pierde centrarea de pe punct înlocuirea teodolitului
cu alte accesorii sau echipamente.
Un rulment cu bile asigură centrarea axei verticale pnn simpla greutate a alidadei .
Acest sistem care nu cere nici un fel de întreţinere este rezistent şi contribuie la buna
funcţionare şi la precizia aparatului. Axul tubular care susţine alidada este din alamă pentru a
evita eventualele perturbaţii magnetice în cazul lucrului cu o busola.
În fig. 9.5 este prezentată o secţiune transversală printr-un teodolit Wild Tl.
(r .,fw;~ -~
/,,:•-?;:.~::.:~t::-~~~
j V/ . I;,
1-lunetă; 2-cerc vertical;
micrometrului optic; 4-bloc de separare; 5-
3-luneta
\ 11-- f -~ ------+lr;_,_.,
~- - -- 3
_......:;J.Ji;\1"; · ·,. ~~ -
2 ---'-- -~~~_- ---++Jf j .f~1 : ;,,.7 dispozitiv de centrare optică; 6-nivelă
[l..., .,'f - ,Y_lf .'L l• __;___ 14
,-+-- 4 torică; 7-şuruburi de calare fină; 8-oglindă;
~-'~I_;~; - ;--·
8 ., · .:-'. _i -~J~-iH 1
+-' -WJ-.i,--tL - - - - L -- l 9-şurub de blocare ş1 fină mişcare pe
9 verticală; 1O-şurub de blocare şi fină
i
6
mişcare orizontală; I I-clapetă de siguranţă
I. 5 a ambazei; 12-ocularul sistemului optic de
10- - -
____ -.i.",.
12 centrare; 13- şurub pentru rruşcarea
13 k:~
;,i . ' ll independentă a cercului orizontal. 14-
7 - --e-;.""ll fa ~ ·· l - --
ţ ~ •Y ; ~
moleta micrometrului optic pentru
aducerea simultană sau succesivă a citirilor
Fig. 9.5 Secţiune transversală prin
în coincidenţă;
teodolitul Wild T l
În afara extensiei tahimţtrice care poate fi tăcută unui teodolit de tipul Wild T 1, există
posibilitatea ataşării unui ordinator de teren programabil şi a unui terminal de teren electronic
care sunt compatibile cu distomatele Wild dotate cu interfaţă GSI şi cu teodolitele optice.
După introducerea unghiurilor, distanţa şi numărul punctului sunt înregistrate automat. Odată
înregistrate datele sunt transferate ordinatorului de teren printr-o interfaţă serială. Soft-ul
ordinatorului de teren conţine programe speciale care pot fi accesate imediat în teren pentru
efectuarea calculelor necesare.
9.1.3. Clasificarea teodolitelor folosite în reţelele de triangulaţie
Cei doi parametrii funcţionali principali: puterea de mărire a lunetei şi cea mai mică
diviziune a cercurilor gradate, aflaţi în dependenţă reciprocă, condiţionează întreaga structură
a teodolitului. În funcţie de aceşti parametrii se realizează o clasificare a teodolitelor folosite în

reţelele de triangulaţie, în teodolite de precizie şi teodolite de înaltă precizie.
Tabel 9. 1 Teodolite folosite în România pentru
realizarea reţelelor geodezice de sprijin
Lunlia Diametiu l
"~"urilor "'
lmm l ·.:; 8
'§ -
] ]§ '.iî -~
~ ~
<I)
-o
,,. Cc::-d mai mic., o
C:
1l ii
·c
.., -~ di viziune pe il "' - .c > __, Masa Observaţii
E
Denumirea teodolitului Finna producă toare E :E--;::'
3
. s ~ "'§ mi,Tomctru ~]'- :: ·5 E.....
3- [kg]
~î
-~ OJ -
'IJ
-o o ;,; ~ 6N -~ :.c ·c ~ i:l
~ 1E. 5~ ;9. ·::: -=- ·c

o >
·;;; .9
s ~ ~
.o
~ E
...J
!
i:5
(/)
·v.
ii
i:S" Vl
Teodol ite de precizie
T2 Wild 28 40 150 15 90 70 I" [2cc] 20 30 5.6 Modelul nou are index automat la
ce rcul vertical
DKM2 Kern 30 45 170 I. 7 75 70 l" 12cc] 20 30 3.6 -
THEO OJO Zei ss- .Jena 31 53 135 2 84 60 I" 12cc] 20 20 5.3 Luneta cu lentile oglinzi
Teodolite de înaltă precizi e
Wi /d 24; 60 265 36 135 90 O" .2 7 13 11.2 -

F3 30: li""]
40;
Kern 27; 72 140 19 100 100 O" .5 10 10 12.2 Luneta cu lentile oglinzi
DKM 3
45 ; 00
10 .5]
T4 Wild 70 60 - 70 240 135 O", 1 l 2 so Luneta cotită
Cornel P ăunescu & Gabriela Paicu IX/49
În tabelul 9 .1, se prezintă teodolitele de precizie (prima parte a tabelului) şi respectiv
de înaltă precizie (a doua parte a tabelului) care s-au folosit la realizarea reţelelor geodezice de
spnJm.
9.1.4. Noţiuni generale despre verificările şi rectificările teodolitelor
Teodolitele sunt verificate şi rectificate periodic, sau după necesităţi, de către personal
calificat corespunzător . Se are în vedere verificarea aspectului general, a setării pieselor
componente ale aparatului, a îndeplinirii condiţiilor constructive şi geometrice.
Se menţionează în continuare cele mai importante verificări şi rectificări :
• erori de excentricitate:
• a planului de vizare orizontal ( azimutal);
• a axei secundare;
• a planului de vizare vertical (zenital);
• erori de poziţie ale axelor:

• eroarea de colimaţie ;
• eroarea axei secundare;
• verticalitatea axei principale;
• eroarea de zenit instrumental (eroarea de index),
• erori specifice teodolitelor de înaltă precizie:
• eroarea de run;
• eroarea de antrenare a cercului orizontal;
• erorile de diviziune a cercului orizontal.
9.1.5. Instrumente şi dispozitive auxiliare utilizate
la efectuarea observaţiilor în reţele topo-geodezice
Pentru efectuarea unor observaţii unghiulare de înaltă precizie, în condiţii de lucru cât
mai variate, firmele constructoare au realizat dispozitive şi chiar instrumente auxiliare. Dintre
acestea le vom menţiona doar pe cele utilizate în observaţiile unghiulare din reţelele topo-
geodezice.
Dispozitive pentru înregistrarea fotografică a gradaţiilor au fost rea.lizate pentru
prima oară la firma Askania în 1941 . Deoarece perioada efectuării observaţiilor extrem de
precise (în special cum sunt cele efectuate la triangulaţia de ordinul I ) este în general foarte
scurtă, se punea problema reducerii timpului de lucru necesar în teren. Acea.stă problemă a
fost rezolvată prin realizarea unor dispozitive optice de înregistrare fotografică a gradaţiilor
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu DUSO
cercurilor. Imaginile înregistrate sunt apoi prelucrate, în sensul că se realizează coincidenţa
imaginii gradaţiilor diametral opuse şi se efectuează citirile, la un microscop auxiliar (ex.

Teodolitul Wild T3), sau prin folosirea casetei detaşabile a micrometrului optic cu coincidenţă .
Dispozitive de iluminat-realizează
iluminarea firelor reticulare, a micrometrului

optic şi a cercurilor teodolitului, pentru
lucrul pe timp -de noapte sau în subteran.
Trusa de iluminare electrică a
teodolitului este alcătuită din:
I-baterie electrică; 2-cablu; 3- întrerupător;
4-lampă de mână; 5- priză de curent; 6, 7-

becuri electrice puse în locul oglinzilor; 8-
buton de reglare a iluminării reticulului .
Fig. 9.6 Trusa de iluminare electrică
a teodolitului Oculare şi prisme zenitale sunt folosite

pentru efectuarea observaţiilor în care intervin
unghiuri zenitale mici (ocularele zenitale sau
cotite) sau sunt vizate puncte dispuse până la
65° deasupra orizontului (prismele zenitale).
Fig. 9.7 Ocular cotit
Nivela călărea,tă este o nivelă torică independentă, de sensibilitate ridicată, folosită
pentru verificarea orizontalităţii axei secundare a teodolitului în cazul vizelor foarte înclinate.
.._f fi/'.
/
5
.~ 4
Plăci pilastru folosite când se
pe pilastrul semnalelor geodezice sau pe un
staţionează
2 -- pilastru la sol, conferind stabilitate

.
corespunzătoare aparatului pe perioada

a) b) desfăşurării măsurătorilor.
1-disc; 2- picioruşe; 3- vârf de centraj; 4:..nivelă

Fig. 9.8 Plăci pilastru: a, b- tipuri de plăci
sferică; 5-şurub de prindere a teodolitului 6-
vergea de strângere
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu I)(/51
9.2.Nivele
Aparatele utilizate pentru determinarea diferenţei de nivel prin metoda nivelmentului
geometric poartă denumirea de instrumente de nivelment, fiind denumite în mod curent
nivele. Denumirea de nivele a fost întâlnită şi în subcapitolul anterior, la studiul teodolitulu~
unde s-au menţionat nivela sferică şi respectiv nivela torică, ca accesorii de verticalizare a axei
principale. Cele două noţiuni cea de nivelă, ca instrument de determimue a diferenţelor de
nivel, şi nivela torică sau sferică, accesoriu al unui instrument tapo- geodezic sunt noţiuni care
nu se pot confunda nici chiar de un cititor mai puţin avizat. A existat chiar tendinţa, pentru a se
evita eventualele confuzii, să se introducă denumirea de nivelmetru pentru instrumentele de
nivelment, dar negăsindu-se adepţi, această idee a fost abandonată.
Metoda de determinare a diferenţelor de nivel prin nivelment geometric este mult mai
precisă, în comparaţie cu metoda nivelmentului trigonometric, iar aparatele utilizate, nivelele,
sunt mai simple şi mai ieftine decât teodolitele. Datorită faptului că tehnologiile aferente
necesită perioade mai mari de timp decât alte metode de determinare a diferenţelor de nivel
dintre puncte (cum ar fi nivelmentul trigonometric sau barometric), nivelmentul geometric se
utilizează preponderent în reţele geodezice de sprijin de stat sau locale. Metoda este aplicată şi
în alte lucrări de precizie, cum ar fi ridicări de profile, ridicări de suprafeţe, atunci când terenul
permite, adică în zone de şes sau teren uşor înclinat.
Evoluţia instrumentelor de nivelment a fost impulsionată de descoperirea în anul 1662
a nivelei torice de către mecanicul francez lhevenot (Deumlich, 1980). Prirnde instrumente,
construite la puţin timp după aceea au fost prevăzute cu ocular, şurub de basculare, dispozitive
de reglaj ş.a.
Şi în domeniul construcţiei instrumentelor modeme de nivelment trebuie remarcate

realizările lui H. Wild, care în anul 1908 construieşte primele nivele cu lunete cu focusare
interioară . Tot el realizează în anii următori complexul constituit de micrometrul cu plăci plane
şi paralele şi mirele de invar, care de atunci şi pînă în prezent au cunoscut o aplicabilitate
generală în lucrările geodezice de precizie. Construcţia instrumentelor de nivelment a cunoscut
etape distincte de evoluţie, reprezentate prin diverse tipuri şi categorii concrete (Jordan, 1958
Filimon, ş.a ., 1958), care însă sînt practic scoase din uz. Un salt remarcabil este realizat în anul
1938, la firma Carl Zeiss din Jena, unde se realizează modelul A, de tip rigid, la care luneta si
nivela torică de precizie constituie un ansamblu unitar, care poate primi deplasări foarte mici în
plan vertical prin intermediul şurubului de basculare. Acest tip de nivele a cunoscut ulterior o
largă dezvoltare, fiind denumite uzual, nivele de tip rigid.
În anul 1950 firma Zeiss Oberkochen construieşte modelul Ni 2, primul din categoria
instrumentelor de nivelment automate. Această nouă clasă de instrumente de nivelment a
cunoscut în continuare o largă dezvoltare şi, ca urmare, o utilizare frecventă în lucrările
geodezice-topografice de precizie sau. de mare precizie.

Construcţia nivelelor se bazează pe principiul vizelor orizontale. După felul cum se
realizează orizontalizarea vizelor se disting două grupe de nivele:
• instrumente de nivelment de tip rigid, cu nivelă torică de precizie şi şurub de
basculare;
• instrumente de nivelment cu orizontalizare automată a axei de vizare.
9.2.1.Structura instrumentelor de nivelment
9.2. I. 1. Nivelele de tip rigid. Schema de principiu a nivelelor de tip rigid .este
prezentată în Fig 9. 9.
i
V L'
a) b)
Fig 9.9 Schema de principiu a unui instrument de nivelment geometric
de tip rigid; a- sectiune transversală; b- imagine generală .
Ca şi la teodolite, se pot distinge două pă.Iţi generale de structură a instrumentelor de
nivelment (nivelelor) :
• partea irţferioară a instrumentului, care rărnîne fixă la măsurarea diferenţelor de
nivel, fiind fonnată din şuruburi de calare 1, suportul 2 al nivelei sferice de calaj 3. Cu rare
excepţii, instrumentele de nivelment folosite în reţelele geodezice nu au cerc orizontal;
• partea superioară a instrumentului, mobilă în timpul măsurării diferenţelor de
nivel, care este alcătuită din: nivela torică de precizie 4 (a cărei imagine poate fi observată în
cîmpul ocularului prin acţionarea moletei 5, clemă de blocare a mişcării generale orizontale 6,
şurub de mişcare fină orizontală 7, luneta 8 (cu partea anterioară a obiectivului 9, ocularul 10,
moleta de acţionare a sistemului de focusare 11, şurubul de basculare 12, şurubul de acţionare
a micrometrului cu plăci plane şi paralele 13, lupă pentru citiri pe tamburul micrometrului 14 şi
alte dispozitive auxiliare (la alte tipuri de instrumente), 15- placa plan paralelă, componentă a
micrometrului optic, 16- sistem optic de focusare. La majoritatea instrumentelor de nivelment
moderne, placa cu feţe plan- paralele este amplasată în interiorul lunetei, în faţa obiectivului,
astfel încât reprezentarea schematică din Fig. 9.9 a, are doar un caracter didactic.
Sistemul de axe al unui instrument de nivelment, este pus în evidenţă de asemenea în
Fig. 9.9. a şi b. Cele trei axe principale ale unui instrument de nivelment sunt:
• axa principală, notată V-V, reprezintă axa tubului care uneşte partea inferioară cu
partea superioară a instrumentului;
• axa de vizare 0-0 este dreapta care uneşte punctul focal anterior al
teleobiectivului cu intersecţia firelor reticulare;
• axa nivelei lorice de precizie notată L-L reprezintă tangenta dusă în punctul
normal al nivelei în partea interioară a torului de sticlă.
• Principiul de funcţionare al unui instrument de nivelment poate fi enunţat în felul

următor : acceptând paralelismul dintre axa lunetei şi directricea nivelei torice a instrumentului
(00 li LL a se vedea Fig. 9.9), prin aducerea în coincidenţă a nivelei torice de precizie, axa de
vizare 00 devine orizontală, astfel încât se pot face determinări de diferenţe de nivel.
Axa nivelei sferice de calare L'-L' este reprezentată de perpendiculara pe planul
tangent la bula nivelei dus în punctul normal.
9.2.2.2 Nivelele cu orizontalizare automată. Nivelele cu orizontalizare automată, sînt
prevăzute cu un dispozitiv special, numit compensator, care orizontalizează, în mod automat,
axa de vizare a lunetei, rară ajutorul nivelei torice. Aceste nivele, în comparaţie cu cele rigide,
permit executarea ridicărilor nivelitice cu un randament mărit.
Nivelele cu orizontalizare automată se împart în două categorii : nivele automate

pentru nivelment geometric de mare precizie (exemplu: Zeiss Ni 002, Zeiss Ni 004, Wild N3,
Filotehnica Salmoiraghi Mod. 5190 etc.) şi nivele automate pentru nivelment geometric de
precizie mijlocie (exemplu: Zeiss Ni-025, Zeiss Ni- 030, Kern GK2A etc.).
Aceste instrumente prezintă avantajul că axa de vizare se orizontalizează în mod
automat, fapt care simplifică procesul de lucru pe teren, uşurează munca operatorului şi
măreşte productivitatea lucrărilor de nivelment geometric. Un alt avantaj constă în aceea că
micile erori de orizontalizare a axei de vizare, inerente în timpul operaţiilor de pe teren, se

corectează în mod automat, prin intermediul compensatorului, tără intervenţia operatorului.
Principiul de funcţionare a sistemului de compensaţie a înclinării axei de vizare este
prezentat în fig 9. 1O. Dacă axa de vizare are o poziţie orizontală atunci imaginea unui punct
situat în planul orizontal care conţine această axă se va forma pe firul reticular orizontal.
Înclinarea axei de vizare cu un unghi oarecare a determină formarea imaginii acestui punct în
So şi nu în S la o distanţă a în raport cu firul reticular orizontal:
a = SS0 = tga-::::! .ftga . (9.1)
Aproximaţia din relaţia (9.1) este posibilă deoarece unghiul a este mic, axa de vizare
fiind aproape orizontală prin operaţia de calaj .
c)
Fig. 9.10. Principiul de funcţionare a compensatorului
de înclinaţie a axei de vizare
Pentru compensaţia înclinării axei de vizare există două posibilităţi principale:
• deplasarea firelor reticulare din poziţia S în So;
• deplasarea razei de lumină astfel încât So să ajungă în S.
Pentru a înlesni înţelegerea principiului de funcţionare a compensatorului se va folosi
ca modalitate concretă de referinţă nivela Ni 002, care este un instrument ·de înaltă precizie,
produs de firma Karl Zeiss Jena, folosit în reţelele topo-geodezice din ţara noastră.
Sistemul de compensaţie a înclinaţiei axei de vizare este format dintr-o oglindă
suspendată ca un pendul astfel încât să ocupe o poziţie verticală. Amplasarea sistemului

compensator pendular este la o distanţă egală cu f/2 în raport cu obiectivul lunetei, astfel că
mărimea coeficientului de amplificare unghiulară este m = 2 . Constructorii au prevăzut
posibilitatea aducerii compensatorului în două poziţii, prin acţionarea unui buton Măsurarea
în cele două poziţii asigură obţinerea unui orizont cvasiabsolut, cu o eroare de ± 1", practic
ind iferent de temperatura de lucru şi şi înclinarea axei de vizare. 1n consecinţă ar decurge
următoarele avantaje de ordin practic:
Comei Păunescu & Gabriela Paicu IX/55
• s-ar putea măsura cu portei inegale;
• s-ar putea renunţa la protecţia umbrelei solare.
Totuşi, pentru mai multă siguranţă, în lucrările de înaltă precizie, aceste facilităţi nu sînt
valorificate.
Fig. 9.11 Secţiune transversală prin nivela de mare precizie Ni002

Sistemul optic al lunetei este constituit din obiectivul 2, instalat în spatele plăcii de
sticlă protectoare I, oglinda 3 care reprezintă şi sistemul de focusare, reticulul 4 amplasat pe
obiectiv, ocularul 13. În acest sistem se interpun diverse prisme, precum şi telesistemul 14,
care asigură ca imaginea obiectului vizat şi a reticulului să se formeze în planul imagine al
ocularului.
Indexul fix al micrometrului 7 este iluminat prin intermediul prismei 6. Prin sistemul
optic 8 şi oglinda suplimentară 9 (solidară cu oglinda compensatorului 3) indexul este
proiectat pe scala micrometrului I O, imaginea acestora formîndu-se, de asemenea, în planul
imagine al ocularului . În mod asemănător se formează şi imaginea nivelei sferice de control 12,
iluminată de oglinda 11.
Ocularul instrumentului este pivotabil, astfel încît se pot efectua lecturi şi din părţile
laterale, ceea ce constituie un avantaj remarcabil în timpul observaţiilor.
9.2.2. Efectuarea lecturilor
Mirele folosite în 1ucrările geodezice actuale prezintă o mare varietate atît în privinţa
realizării propriu-zise, cît şi a modalităţii de divizare. Există mire cu un singur şir de gradaţii ,
dispuse intercalat, numerotate unitar pe toată suprafaţa mirei, cu diviziuni având grosimea de
3mm, dispuse la un interval de 2mm sau mire cu două şiruri de gradaţii, numerotate
independent diviziunile avînd grosimi de 2 mm, iar intervalul dintre ele fiind de 3 mm. Pentru
mărirea preciziei de citire pe miră numerotarea diviziunilor este dublată în raport cu realitatea
şi ca urmare, după efectuarea unei citiri, valoarea reală se va deduce prin împărţirea la 2.
În cazul mirelor cu dublă gradaţie, citiri le diferă printr-o con stantă, ceea ce oferă o
bună posibilitate de control operativ în timpul lucrului în staţie .
Pentru a putea determina cu exactitate fracţiuni de diviziuni de pe mirele de nivelment,

instrumentele de nivelment (de ambele tipuri) au în structura lor un dispozitiv constituit dintr-
un micrometru care acţionează asupra unei plăci plane şi paralele care se interpune în calea
razelor de lumină .
Principiul de funcţionare al dispozitivului este prezentat în figura 9.12. Placa cu feţe
plane şi paralele este de cele mai multe ori încadrată în lunetă şi doar Ia unele modele mai vechi
în afara acesteia.
Fig. 9. 12 Dispozitiv micrometric cu placă cu feţe

plane şi paralele ( schema de funcţionare)
Prin intermediul unui tambur gradat (de obicei în 100 diviziuni) şi al unei bare de
transmisie, placa cu feţe plane şi paralele poate fi înclinată cu diverse unghiuri. În consecinţă
razele de lumină sînt deplasate paralel cu sensul de intrare, cu o cantitate q, proporţională cu
unghiul a . De cele mai multe ori, unei rotaţii complete a tamburului îi corespunde o deplasare
egală cu 5 mm, ceea ce înseamnă că o diviziune întreagă pe micrometru are un echivalent de
0,05 mm pe miră. În nivelmentul de precizie se aproximează fracţiuni de ordinul ± 0.1 diviziuni
de pe tambur, ceea ce ar avea ca echivalent ± 0,005 mm pe miră .
Având în vedere cele expuse mai sus cu privire la micrometrul optic se poate enunţa
modelul de efectuare a unei citiri pe miră :
• se realizează punerea la punct a lunetei, astfel încît imaginea mirei şi a firelor

reticulare să se formeze corect, în planul imagine al ocularului. În cîmpul lunetei se observă, de
asemenea, imaginea nivelei torice de precizie (la instrumentele de tip rigid) sau, uneori,
imaginea nivelei sferice de calaj şi chiar a lecturii pe micrometru la instrumentele cu sistem de
compensaţie automat (ex. la instrumentele Zeiss Ni-002).
• Ia instrumentele cu nivelă torică de precizie se aduc în coincidenţă imaginile
capetelor bulei, cu ajutorul şurubului de basculare. La nivelele cu compensator operaţiunea nu
mai este necesară.
• prin acţionarea tamburului micrometrului se realizează încadrarea. unei diviziuni de
pe miră în reticul (când reticulul este format din două pene se va utiliza. pana cu deschidere
mai mare pentru portei mici);
• lectura este formată din două grupuri de cifre: 3 cifre se citesc pe miră, (2 cifre se
citesc direct, iar a treia provine din numărarea diviziunilor) şi 3 cifre se citesc de pe tambur
(o cifră se citeşte direct, următoarea rezultă din numărarea diviziunilor, iar ultima din
aproximarea fracţiunii de pe diviziunea considerată). În Fig. 9.13 este prezentat un model de
citire. Din acest exemplu reiese că: valoarea citită pe miră este 908, iar valoarea citită de pe
tambur 496, astfel că lectura considerată va fi 908496.
Fig. 9.13 Imagine în câmpul ocularului (lectura pe miră 908496)

Această lectură este înregistrată în carnet, urmînd ca în finalul operaţiunilor de teren
lecturile înregistrate să se împartă la 2, rezultînd în exemplul nostru 454 248, care este
echivalentul real al lecturii considerate.
9.2.3. Instrumente şi dispozitive auxiliare
În lucrările de nivelment geometric care se efectuează în reţelele geodezice se folosesc,

aproape fără excepţie, mire cu bandă de invar denumite uzual mire de invar. În lucrările de
mică precizie, instrucţiunile admit şi utilizarea mirelor de lemn. Aşa cum s-a mai menţionat ,
există mire de invar cu o singură gradaţie şi respectiv cu gradaţii duble, decalate între ele cu o
anumită constantă. În lucrările geodezice se folosesc în mod curent mire de invar de 3 m mai
rar mire de 1,75 m sau de alte dimensiuni .
~ \~ 90:0~1 iool2 ~\
9o-~ v& I
96,
3 ~~ 1 • ::-; •
3 =~2
vo-~9& volge.1
rn-§ 1.s €0i l6,
3~~3 W ·g W. w ~ e&
1-==-
2_::A ~0 -~ 66
~ig.9.14. Modele de mire utilizate în lucrări de nivelment geometric
Pentru păstrarea constanţei lungimii benzii de invar, aceasta este supusă unei tensiuni
constante, printr-un dispozitiv încorporat în talpa mirei . La etalonarea mirelor de invar, care se
efectuează în laboratoare specializate şi autorizate, înainte şi după terminarea campaniei de
teren, se verifică tensionarea benzii de invar aducîndu-se corecturile necesare. Concomitent, se
stabileşte cu precizia de ordinul ± 0,001 mm lungimea mirei în dreptul fiecărei diviziuni .
Mirele de invar sunt dotate cu nivele sferice ceea ce permite aducerea lor în poziţie
corectă de lucru. Existau de asemenea suporturi speciale dotate cu nivele sferice pe care se
aşezau mirele Fig. 9 .15 .d Acest sistem însă nu se mai foloseşte . Periodic şi desigur cu prilejul
etalonării mirelor, nivelele sferice sînt verificate şi reglate corespunzător. Sensibilitatea nivelei
sferice este cuprinsă între 5' şi 20'.
În lucrările de nivelment de precizie mirele sînt susţinute i'n poziţie verticală cu ajutorul
unor suporţi de miră speciali. În poziţie de lucru mirele sînt aşezate pe broaşte sau saboţi
Fig. 9.15 a,b de nivelment şi , uneori, pe ţăruşi de lemn sau metalici Fig. 9.15. c în zone mai
puţin stabile.
a b C d
Fig. 9.15 Dispozitive auxiliare mirelor de nivelment: a-saboţi de nivelment;
b- broaşte de nivelment; c- ţăruş ; d- nivelă sferică pentru mire.
De semnalat că întotdeauna mira se va instala pe un obiect de formă semisferică.
9.2.4. Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment geometric
Erorile instrumentelor de nivelment au aceleaşi caracteristici generale ca şi cele ale

teodolitelor (din punct de vedere al ordinului de mărime, gradul de independenţă, posibilităţi
de rectificare sau de determinare prin calcul a influenţei lor în procesul de măsurare).
Verificarea şi rectificarea nivelelor se face în funcţie de clasa din care fac parte (nivele
clasice sau automate), de către personal calificat.
9. 2.4.1 Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment de tip rigid cu nivelă
torică şi şurub de basculare:

• perpendicularitatea dintre directricea nivelei torice de prectz1e LL ş1 axa
principală VV;
• perpendicularitatea dintre axa nivelei sferice de calaj L'L' şi directricea nivelei
torice de precizie LL;
• orizontalitatea firului reticular;
Paralelismul dintre planele verticale ce trec prin axa de vizare 00 şi respectiv axa nivelei
torice LL;
• Paralelismul dintre axa de vtzare 00 şi axa nivelei torice LL (denumită ş1
condiţie principală a instrumentelor de nivelment de tip rigid);

9.2.4.2 Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment cu compensator
(automate):
• paralelismul dintre axa nivelei sferice L'L' şi axa principală VV;
• orizontalitatea firului reticular;
• orizontalitatea axei de vizare în domeniul de acţiune a compensatorului.
9.2.5. Clasificarea instrumentelor de nivelment geometric
Spuneam la începutul acestui paragraf că o primă clasificare a instrumentelor de

nivelment se poate face funcţie de modalitatea de orizontalizare a axei de vizare şi anume:
• nivele de tip rigid;
• nivele cu compensator sau nivele automate.
Un alt criteriu de clasificare a instrumentelor de nivelment este dat de precizia de citire
pe miră . Caracteristicile instrumentale care determină în cea mai mare măsură precizia de citire
pe miră sînt:
• sensibilitatea nivelei torice de precizie, notată u " (pentru o diviziune de 2 mm
pe nivelă) şi corespunzător sensibilitatea sistemului de compensaţie;
• puterea de mărire a lunetei, notată M

Din punctul de vedere al preciziei de citire pe miră se pot distinge:
• instmmente de precizie, utilizate în reţelele de nivelment geometric de stat de
ordinele III, IV şi în alte reţele locale de nivelment similare. Aceste instrumente sînt
caracterizate prin: u 11 < 30 11 şi M > 25 X. O selecţie a unor instrumente de acest tip se prezintă
în tabelul 9.2;
• instrumente de mare precizie, utilizate în reţelele de nivelment geometric de stat
de ordinele I, II şi în alte reţele de nivelment similare. Această categorie de instrumente este
caracterizată <l 0 11 şi selecţie prezintă
11
prin: u M > 40 X. O a unor instrumente de acest tip se
în tabelul 9.3
a) b) c)
d) e)
Fig. 9.16 Instrwnente de nivelment geometric de precizie: a- Ni 007 Zeiss;
b-GK 23 Kern; c- N2 Wild; d- Ni2 Opton; e-NA2 Wild.
Tabel 9.2 Instrumente de nivelment de precizie
Denumirea Firma
instrumen- Luneta Nivele Observaţi i
producătoare
tului
.,
., ·.; ~
·c:e ...e
"O "ii
>
·a
-~ fi e e
"".,e ·=
·s 11
"' ~
B
!! o
:= "O
.,lll oii
-~e e
] .§.
.
~
2
~
e
e
"O ., -~r ~ ~ w o!!.
:-: ....... :.o ·-
.,~ c
s e ~ 8 -cii ~
5 ·.: fi -~C
:i
C. c5 -~ Cil S! rJl
GK23 Kern 30 45 170 l.8 18 6 l.5 110 2

N2 Wild 30 40 196 l.6 20 8 2.2 137 3
Ni030 Zeiss Jena 25 35 195 l.8 30 8 l.8 120 3
NA2 Wild Compensator
32 45 246 l.6 8 2.4 138 0.7 -pendul cu prismă
40
Ni00 7 7.eiss Jena Compensator
3i.5 40 2.2 8 3.9 335 0.7 -pendul cu
Tabel 9.3 Instrumente de nivelment de înaltă rec1Z1e

Denumirea Firma
mstrumen- producătoare Luneta Nivele
., Observaţii
tu.lui
-E
...
~
...e
·.;
] --
.,,_
,-
·;;r- fi
-§.
~
e e
~ ~
] e
o
ll" .,
o:I lll oii e
~
e § 'iii o
... o .§.
~ "'eo _.,e -~r := "O ~ ~ o!!.
~ ·oo __, e ::- :.o ·-
.vi ..2
C S
C
~C ·c:8
~
=
C.
::s e
..l '-'
-o~ ·;;:l3 „o
Cil -
~ -~
Zeiss Jena 44 56 375 3.0 10 4 6.2 220 0.4
N3 Wild 46 52 297 0.5 lO 4 5.1 181 0.2
jJ90 Filotecnica Compensator
39 45 3.9 10 6.9 500 0.3 -pendul cu placă
Salmoira hi
Ni002 7.eiss Jena Compensator
40 55 370 1.5 8 6.S 310 0.2 indă
mel Păunescu & Gabriela Paicu IX/61
_.· ·,
;:,:., .
· • -::••.'
.. . '
, '.\_ s~:!1i: i/:.:/.

: .
_;J.-:;,*{. ~~
g
Fig. 9. 17 Instrwnente de nivelment geometric de înaltă prec1Z1e: a- N3 Wild; b-
NABON Breithaupt; c- NAl Aerogheopribor; d- 5190 Filotecnica
Salmoiraghi; e- Nil Opton; f- Ni002 Zeiss; g- N3 Leica.
9.2.6. Modernizarea instrumentelor de nivelment geometric.
Un salt important în realizarea nivelmentului geometric a fost făcut prin apariţia nivelelor
digitale, care economisesc mai mult de 50% din timpul şi costul alocat unei lucrări de nivelment
geometric realizat prin procedeul optico- mecanic. Tehnologia digitală este de puţin timp folosită
în nivelment. Instrumentele de nivelment din această clasă sunt dotate cu taste corespunzătoare
şi un display, precum şi cu o unitate de memorie, cu un card PC prin intermediul căruia se pot

oricând transfera toate datele înregistrate într-un calculator în vederea prelucrării.
În plus, aceste instrumente conferă o serie de avantaje cum ar fi:
• eliminarea erorilor de citire;
• repetarea măsurătorilor până la atingerea toleranţei pre-setate, reţinerea valorilor
admise şi eliminarea valorilor care nu se încadrează în intervalul propus;
• măsurători unice sau multiple cu valori mediate;
• calculul automat al altitudinii;
• rezultate exacte etc.
În fig. 9 .16 este prezentată o secţiune printr-o nivelă digitală. A fost considerată pentru
exemplificare nivela DiNi produsă de firma Carl Zeiss .
..
.....
-
~ ~:
\ . . .. . -~
Ît;'ri,,"
~ ~
1;'·•:'}:~J. .. .. . ;~~
~.:
;-·'
~-
Fig. 9 .16 Structura internă a unei nivele digitale tip DiNi

produsă de firma Carl Zeiss
Principiul de construire şi funcţionare este acelaşi ca pentru toate nivelele digitale. AstfeL
printr-o simplă apăsare a unei taste este posibilă măsurarea, calculul şi afişarea cotelor şi
distanţelor dintre puncte, pe principiul transmiterii electronice a imaginii şi înregistrării automate.

De la apăsarea tastei de înregistrare şi până la afişare pot trece 3"-4". Numerotarea punctelor se
poate face fie pas cu pas de către oprator, fie prin introducerea unui increment (pas) ales de către
utilizator înainte de începerea măsurătorilor. Programele încorporate permit înregistrarea,

codificarea şi calculul continuu al altitudinilor punctelor măsurate. Se pot seta de asemenea
unităţile de măsură sau configuraţia interfeţei. La realizarea măsurătorilor se poate ţine seama
sau nu de curbura Pământului, lucru care va fi specificat prin setarea unor anumiţi parametri.
Nivelele sunt codificate şi divizate mai bine decât cu obişnuita scală metrică. Un sistem optic
proiectează imaginea unui niveleu pe un display CCD ( cu cristale lichide), şi fiecare cotă este
extrasă digital. De asemenea soft-ul cu care sunt dotate acesete nivele a fost creat în mai multe
limbi de circulaţie internaţională, astfel că operatorul îşi poate face singur propriile opţiuni în
ceea ce priveşte limba şi modul de lucru.
a) b)
Fig. 9.17 Display-ul unei nivele digitale: a, b-meniuri de lucru
Dotate cu un tub fluorescent, nivelele digitale pot fi utilizate pe timp de noapte sau în
condiţii de semiîntuneric. De asemenea, metode de măsurare particularizate permit măsurarea în
condiţii de trepidaţii sau de vânt.
Nivelele digitale folosesc mire digitale special concepute şi anume mire telescopice de
5m.
În Fig. 9 .16, se prezintă două modele de nivele digitale, precum şi un segment
dintr-o miră utilizată la nivelmentul digital.
i= ;
i!!!!!!!!!!'
..-·l-l
1_
1~ 1
l ~ • . ..
~~-~~~r~ t~ ·
a) b) c)
Fig. 9.18 Nivele digitale: a-Nivela NA2002 ( firma Leica); b-DiNi (11, llT, 21-produse
de firma Carl Zeiss); c-miră utilizată în nivelmentul geometric digital.
Schematic structura de programe a unui instrument de nivelment digital arată astfel:
-STRUCTURA DE
- PROGRAME
1
- - - --- --- --- -- -- I
_'- ----· -- _--- - - -1 I
l- PROGRAME-DE MĂSURARE ME~J~ _PRINCI:eAL ~~~~~tDEDATEl
-- --- ·-=---~::-:;:::::~7 . --- - ------ -----I
-- -----
I~
- ,. l'ro1ecte de gestionare
~b- -~~,.;~:.~ICde· 111\'c l i l ~-i l'ndeiasiir'.iiori7 Sctari ale unitatilor. rezolutiei
l
r
r, - - f. nod-ck r-;;-a-s~trnm c,;-statie toi;Ja\ .- limhii semnalului sonor de Proiecte de procesare
--t__<:>smgur'.1_~ ~~~ distante I Isa u inr<.>gislrarc de coorcJ nn
contmua/ !mic no ua , --- - ~
-- -=~=,-=-- - J ale
1
_a~~~.arc. ,~ d~ei si or(:i ct.-.: J
7
Proiecte de sc lectic
Proie,;_1e de stcrgerc
~
ScparaUSimultan ]
l lnregi_:-ll~tri ~c u~ ghi_L~i _ori7:<1r~l_'.1l 9 1 hate de inlrnr~ -prr.~ctatc: - -
, distanta maxima d e vizare
-1
Proiecte de redenumire
iTran~r:':-~c dat: 1_~
,
1_'.!eri~c prn~ctc;
I
1
\ inaltimea minima .1 tintci

" diferenta maxima dintre satatii r-- - - - -- - - ---
J
{s~ari ~"1:rioa~ 1~-
S_ct_ar_i_d_c _ie-sirep~1tru l o-cs11onasrea datelor in Înlt..Yiond proii.;.'-1ului
Constante aditionale
vize intem1ediarc sau Cauum::a de d~te functie de 1111rnarul liniei
I I Coefki~n de rcfractie
Fîm-:lli--:wjîlTmcntare
~ ditionak _____ _
ftt111ct11 s11pl11nentarc 7
l Data st ora _ _____ _ _ _ _ I_ la care s-a facut Înregistrarea
Editera si stergere
Caut.are dupa referinte
Coduri alfa-numerice Coduri alfa-numeriee I 1-- - - - - - -- -·---- -
ale punct_elor, informtii -1 ale ptmctcl or si niveleelorf

Transfer de dat.::
__j Demo-uri p"'1tru PC
Selectare a datelor de trnnmsfer
------ - - - - - -- - · - - I
aditionale
J -[ ii::::~iia::i:~~e . --l
I \ Initializarca memoriei
----- --- - ----
li
bservatii repetate
__ e 1111 n umar preselect
e ori cu sa u fara
. at
I
I
,_ de w1. mmrnr preselectat
de ort cu sau farn
1-cornpens.În:aliniÎlor de nivelment - -1
1 Distribuirea
eroril or proporlional cu distanta_
eviatia standard _ I deviatia standard
---------•-- --
- Compensare - ------ - ----- - --1
Uti lizarea ghidului de caloibrarc a colimatiei
I ------· ----- - - - - - __ _J
1
9.3. Instrumente electronice de măsurat distanţe
Utilizarea instrumentelor electronice de măsurat distanţe şi mai apoi a staţiilor totale, a

condus la modificări de structură în concepţia de realizare a reţelelor geodezice, la mărirea preciziei
de detenninare a poziţiei punctelor geodezice, precum şi la mărirea randamentului lucrărilor în
general.
Se poate face o clasificare a instrumentelor electronice de măsurat distanţe şi anume:
• în funcţie de mijlocul purtător al informaţiei de măsurare:
- aparate cu microunde, sau radiotelemetre, care la rândul lor se pot clasifica în funcţie de
lungimea de undă a radiaţiei purtătoare, ca aparate din domeniul decimetric, centimetric, sau
milimetric;
- aparate electrooptice, sau telemetre electrooptice din domeniul vizibil sau infraroşu
apropiat al spectrului.
• în funcţie de metoda de măsurare a distanţei, sau mai precis în funcţie de tehnica obţinerii
timpului de propagare:
- telemetre cu impulsuri- care deteremină distanţa prin măsurarea directă a timpului de
propagare a unui impuls;
- telemetre fazice - determinarea distanţei se realizează prin măsurarea indirectă a timpului de
propagare prin intermediul diferenţei de fază dintre modulaţiile transmise şi cele recepţionate.
• în funcţie de parametrul modulat:
- cu modulaţie de frecvenţă, specific radiotelemetrelor;
- cu modulaţie de amplitudine, specific telemetrelor electrooptice;
- cu modulaţie a planului de polarizare, specific unor aparate electrooptice cu rezoluţie
submilimetrică a distanţei.
• după destinaţie:
- aparate pentru măsurători de distanţe mici, utilizate în topografia inginerească;

- aparate pentru măsurători de distanţe topo- geodezice propriu- zise;
- echipamente complexe de tip radar pentru măsurători de distanţe cosmice;
- alte echipamente complexe cu destinaţie specială.
9.3.1. Procedeul fazic. Principiul de funcţionare

Procedeul fazic este comun atât telemetrelor electrooptice cât şi radiotelemetrelor şi constă
în determinarea indirectă a timpului de propagare şi implicit a distanţei măsurate prin intermediul
defazajului dintre modulaţiile transmise şi cele recepţionate.

În Fig. 9.19 este prezentat principiul procedeului fazic. O sursă emiţătoare S 1 produce
microunde. Oscilatorul O produce curent alternativ, care modulează undele prin intermediul

modulatorului Mi.
Oscilaţia electromagnetică astfel modulată este amplificată de amplificatorul SV şi radiată
apoi de antena A1. spre reflector.
~ i E1r
. ;-:j TJ \_
'L{~-• '
Fig. 9.19 Principiul procedeului fazic
Unda sosită la reflector este demodulată în receptorul E 2. Prin demodulare, din frecvenţa
înaltă recepţionată, se extrage frecvenţa modulatoare care este amplificată în amplificatorul EV 2, şi
condusă apoi spre modulatorul M2. Unda sosită aici este modulată cu ajutorul emiţătorului S2 şi
condusă apoi la amplificatorul SV2, unde este amplificată şi returnată înapoi spre sursa de unde a
fost emisă. Această undă va fi captată de antena A2 şi demodulată în receptorul E 1. Frecvenţa
modulatoare astfel obţinută este condusă la discriminatorul de fază D, unde în acelaş timp soseşte de
la oscilatorul O, frecvenţa modulatoare a emiţătorului . Fazele ambelor oscilaţii sunt comparate -în
discriminatorul D şi se constată că datorită vitezei de propagare finită a undelor, oscilaţiile de aceeaşi
frecvenţă sosite în discriminator prezintă un defazaj măsurabil instrumental.

În 10.2.1, se prezintă soluţia matematică a determinării distanţelor cu ajutorul undelor
electromagnetice. Soluţia tehnică constă în utilizarea a cel puţin două frecvenţe modulatoare
variabile sau fixe.
În cazul metodei frecvenţelor variabile, plecând de la o valoare oarecare, se variază
continuu frecvenţa modulatoare în sens crescător, până la obţinerea unei prime anulări a diferenţei
de fază.
Metoda frecvenţelor fixe constă în utilizarea a două, trei sau mai multe frecvenţe
modulatoare fixe, menţinute la un nivel riguros constant, de regulă sub control termostatic.
9.3.2. Structura telemetrelor electrooptice
Principiul funcţionării instrumentelor electrooptice de măsurat distanţe, numite şi telemetre
electrooptice, are la bază modularea semnalelor de măsurare respectiv a undelor de lumină din
domeniul vizibil sau infraroşu al spectrului. Întreruperea periodică a fasciculului de lumină, cu o
frecvenţă foarte înaltă, de valoare riguros constantă, face ca intensitatea luminii să varieze permanent
de la valoarea zero la o valoare maximă. Acest fenomen poartă denumirea de modulaţie în
amplitudine sau intensitate a luminii şi se realizează cu ajutorul modulatoarelor de lumină,
dispozitive întâlnite în orice instrument electrooptic de măsurat distanţe .

Telemetrele electrooptice modeme folosesc modulatoare cu ultrasunete, numite ş1
modulatoare cu celulă Kerr, sau modulatoare interferenţiale numite şi modulatoare cu cristal.

Primele aparate electronice de măsurat distanţe, au folosit modulatoiul mecanic de lumină,
construit după principiul roţii dinţate a lui Frizeau, mecanism utilizat în experienţa de determinare
a vitezei luminii.
La modulatoarele cu ultrasunete, partea esenţială o constituie aşa numita celulă Kerr.
Aceasta este alcătuită din doi electrozi, între care se găseşte un lichid . Se ştie că lichidele, din
punct de vedere optic, sunt izotrope, adică indicele de refracţie este acelaşi, indiferent de direcţia
de propagare a luminii (Fig. 9.20).
TJ,..,
Electrozi 6
a b
Fig.9.20 Orientarea moleculelor unui lichid sub acţiunea câmpului electric:
a-orientarea statistică a moleculelor anizotrope în lipsa câmpului electric;
b- orientarea aceloraşi molecule într-un câmp electric
Prin introducerea într-un câmp electric a lichidului acesta devine anizotrop, deoarece are
loc o orientare a moleculelor sale după direcţia câmpului aplicat. Lichidul se comportă acum ca un
cristal existând doi indici de refracţie ri 1 şi ri 2 . specifici oscilaţiei luminii pe o direcţie paralelă şi
respectiv o direcţie perpendiculară pe direcţia câmpului electric aplicat. Prin creşterea intensităţii
câmpului electric (deci odată cu creşterea tensiunii U aplicată la cei doi electrozi), orientarea
moleculelor se îmbunătăţeşte, diferenţa dintre indicii de refracţie ri I şi ri 2 creşte direct proporţional
cu pătratul tensiunii electrice U. Acesastă comportare a lichidului sub efectul tensiunii electrice U
se numeşte efectul Kerr.
Electrod
1/,/ ,/
6
Celula Kerr
Fig. 9.21 Schema de principiu a modulatorului
de lumină cu celulă Kerr

Un ef ect Kerr foarte puternic îl prezi ntă nitrobenzenul. Lumina care trece printr-un
asemenea lichid va prezenta d ouă plane de polarizare perpendiculare.
Ef ectul Kerr se întâlneşte nu numai la lichidele constituite din molecule anizotrope ci şi la
unele cristale confecţionate special astfel încât să fie birefringente, în sensul că lumina trecută
printr-un asemenea mediu prezintă două plane de polarizare perpendiculare. Modulatoarele cu

cristal se întâlnesc la telemetrele electrooptice care utilizează ca sursă de lumină unda purtătoare
radiată de un laser, cum ar fi spre exemplu cel cu gaz He-Ne.

Trimiţând lumină printr-un astfel de cristal pe o direcţie oarecare, are loc fenomenul dublei
refracţii . Pe direcţia axei optice a cristalului fenomenul de birefringenţă nu se mai manifestă decât
dacă se aplică un câmp electric pe această direcţie .
Fig. 9.22 Efectul electrooptic liniar

Spre deosebire de efectul Kerr, unde diferenţa dintre indicii de refracţie este proporţională
cu pătratul tensiunii electrice aplicate, la cristalele birefringente diferenţa dintre indicii de refracţie
creşte liniar cu tensiunea aplicată . Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de ef ectul
electrooptic liniar. Modulatorul cu cristal se foloseşte în mod asemănător ca şi modulatorul cu
celulă Kerr.
Schema de pnnc1pm a unui telemetru electrooptic este prezentată în Fig. 9.22. Lumina
emisă de o sursă care poate fi cu filament incandescent sau cu arc voltaic, cu descărcări de gaze,
sau cu emisie continuă laser, este modulată în intensitate de un modulator. Acesta este comandat
de o tensiune alternativă de înaltă frecvenţă, produsă de un generator cu cuarţ . În cazul în care se
lucrează cu frecvenţă variabilă, în schema constructivă a telemetrului, intră obligatoriu ş1 un
frecvenţmetru . Lumina modulată întoarsă de la reflectorul instalat în celălalt capăt al distanţei de
măsurat atacă o fotocelulă a cărei sensibilitate este comandată de aceeaşi tensiune alternativă, a
generatorului de înaltă frecvenţă . Fotocelula transformă variaţiile de intensitate ale luminii întoarsă
de la reflector1 în variaţii de tensiune electrică. Fotocurentul astfel apărut este condus la un

fazometru care măsoară diferenţa de fază dintre faza luminii şi faza tensiunii modulatoare aplicată
fotocelulei la acel moment. Măsurarea propriu- zisă constă în egalizarea acestor două faze.

În cazul procedeului faztc cu frecvenţe variabile, egalizarea are loc pnn modificarea
frecvenţei generatorului. În cazul procedeului f.azic cu frecvenţe fixe, egaliza-rea -se realizează prin
deplasarea fazei tensiunii modulatoare între generatorul de înaltă frecvenţă şi fotocelulă .
Egalizarea fazelor este echivalentă cu măsurarea defazajului care se înregistrează ca o valoare

numerică la un dispozitiv digital.
frecvenţmetru _,___.,~___.I generater

I IF
:I
___J '
t _ . .!!. ._ _
L. I
,"'--:)\__
,✓__:_v -n modulator L_ 1
~-~
I
......
I ,
reflector
I II ,
1
- --------, I I I
fazometru i-------
i L/ 1
J V
fotocelulă
Fig. 9.23 Schema de principiu a telemetrului optic

Primul telemetru optic reuşit , denumit geodimetru, a fost proiectat ş1 realizat de către
fizicianul suedez Bergstrand . Schema de funcţionare este valabilă şi astăzi.
-1 I
o~ator cu
cuart
Fig. 9.24 Schema de principiu a geodimetrului

Principiul de funcţionare poate fi descris, pe scurt, după cum urmează . Lumina emisă de
st,1rsa S, este concentrată de către lentila condensoare C între armăturile celulei modulatorului.
Înainte de pătrunderea în celula modulatoare, fasciculul luminos traversează un filtru polaroid P1,
care polarizează lumina astfel încât direcţia de polarizare să formeze cu direcţia câmpului electric al
celulei un unghi de 45°.

Prin punerea sub tensiune a electrozilor celulei Kerr, lichidul sau e,ristalul dintre armături ,
roteşte planul de polarizare a luminii, cu un unghi de 90°, aducându-l perpendicular pe direcţia de

polarizare a filtrului polaroid P 2, care blochează astfel trecerea luminii spre reflector. Direcţiile de
polarizare ale celor două filtre P 1 şi P 2 sunt paralele. Prin scoaterea de sub tensiune a
modulatorului, planul de polarizare a luminii în interiorul celulei revine la poziţia iniţială, adică
paralel cu direcţia de polarizare a filtrului P 2, astfel încât fasciculul de lumină are drum liber spre
reflector. Acest procedeu se repetă cu frecvenţa oscilatorului care comandă celula modulatoare.
Fasciculul de lumină astfel modulat, traversează lentila 0 1, devine paralel şi îşi continuă drumul
spre reflector.
O parte din acest fascicul este condus printr-o linie optică de întreţinere spre o fotocelulă .
Aceasta captează simultan lumina modulată şi pe cea întoarsă de la reflector. În acelaşi timp
I
sensibilitatea fotocelulei este modificată printr-o linie electrică de întîrziere, de către acelaşi
oscilator de cuarţ care comandă şi celula modulatoare.

Diferenţa de fază dintre fasciculul modulat trecut prin linia de întârziere şi fasciculul întors
de la reflector este măsurată prin aducerea la zero a acului indicator al instrumentului.
Această metodă de determinare a defazajului este atât de precisă încât fracţiunea
corespunzătoare din lungimea de undă modulatoare este determinată cu o abatere de câţiva
milimetri . Precizia metodei este condiţionată de variaţia intensităţii luminii ieşită din modulator ca
1
funcţie de timp. Lungimea de undă modulatoare este condiţionată de frecvenţa generatorului de

cuarţ care comandă celula modulatoare. Modulatoarele cu celulă Kerr, rezistă la frecvenţe de până
la 30 MHz. La temperaturi mai mari , nitrobenzenul dintre electrozii celulei se încălzeşte, apărând
perturbaţii în procesul de măsurare . Pentru a fi înlăturat acest inconvenient, modulatoarele cu

ultrasunete sunt înlocuite cu modulatoare de cristal, iar sursa de lumină este un laser.
Schema din Fig. 9.24 este valabilă în principiu şi pentru telemetrele moderne de astăzi ,
micile diferenţe privesc doar sistemul de modulaţie şi de măsurare propriu- zisă a diferenţelor de
fază în vederea obţinerii distanţei , care la modelele mai noi este afişată automat.
9.3.3 Principiul de funcţionare al radiotelemetrelor
Instrumentele care măsoară distanţe cu ajutorul microundelor folosesc ca mijloc purtătător
undele radio din domeniul decimetric, centimetric sau milimetric. În timpul procesului de măsurare,
lungimea de undă purtătoare radiată este sensibil variată în scopul reducerii influenţei reflexiei
solului, fenomen de altfel inevitabil în procesul măsurătorilor prin unde. Fasciculul radiat este
captat de o antenă şi constrâns să aibă deschideri mici de până la 2°, ceea ce reduce mult efectele
reflexiei solului.
Distanţa maximă măsurabilă cu ajutorul radiotelemetrelor este variabilă de la un aparat la

altul, putând depăşi valoarea de 50 km. Măsurătorile se pot desfăşura şi în condiţii de vrem
nefavorabilă (vizibilitate redusă, ceaţă densă, ploaie puternică etc.), singurul inconvenient fiin
reducerea razei de acţiune a aparatului.
Principiul de funcţionare se bazează pe determinarea timpului în care undele radio parcur
dublul distanţei emiţător- receptor (aparat- reflector).
În funcţie de modul de emisie al undelor, radiotelemetrele se pot clasifica în două grupe:
aparate cu emisie continuă şi radiotelemetre cu impuls. .Măsurarea distanţelor cu ajutorul
radiotelemetrelor cu impuls se bazează pe măsurarea directă a timpului din momentul emisiei
impulsului de către emiţător până în momentul recepţionării impulsului reflectat. La aparatele cu
emisie continuă, timpul se deduce în funcţie de faza undei purtătoare, directe şi reflectate, ca mai
apoi în funcţie de parametrul timp să se determine distanţa.
În practica geodezică pentru măsurarea distanţelor au fost folosite mult timp, până la apariţia
staţiilor totale, telemetrele fazice, de mare precizie. Procedeul fazic a fost prezentat în 9.3.1 .
9.3.2. Modernizarea instrumentelor electronice de măsurat distanţe
Instrumentele electronice modeme de măsurat distanţe includ microprocesoare performante

precum şi senzori, care înlocuiesc modulatoarele clasice folosite la modelele mai vechi. Micropro-
cesorul constă, în esenţă, dintr-un dispozitiv de comandă, un dispozitiv de calcul şi un registru de
lucru. Dispozitivul de comandă asigură afişarea, rularea şi executarea instrucţiunilor separate.
În registrul de lucru pot fi stocate datele, apelate şi editate ori de câte ori este nevoie. O
interfaţă serială asigură transferul de date spre un calculator, în vederea procesării valorilor
măsurate . Prin intermediul aceleiaşi interfeţe se asigură transferul diverselor informaţii ( corecţii de
temperatură, presiune, coduri etc.) la aparat. Generaţiile mai noi de telemetre sunt proiectate şi
construite dintr-un modulul portabil, care înglobează partea

folosită la măsurători de distanţe cu ajutorul undelor de
lumină din domeniul infraroşu apropiat al spectrului şi partea
măsurătoare de unghiuri, azimutale şi zenitale alcătuită din
cercuri de sticlă cu duble gradaţii şi valori unghiulare
codificate Un micrometru fotoelectric, cu plăci plane şi
paralele aduce în coincidenţă gradaţiile diametral opuse.

Acestea sunt codificate şi preluate de un sistem de
fototranzistori. Dispozitivul de măsurat distanţe foloseşte
Fig. 9.25 Afişarea elementelor procedeul fazic . Radiaţia purtătoare este emisă de o diodă
unghiulare la telemetrele semiconductoare (de exemplu o diodă cu galiu- arseniu) şi
electrooptice va fi modulată cu două frecvenţe.
Comei P ăunescu & Gabriela Paicu IX/72

Instrumentul măsoară diferenţa de fază între semnalul transmis şi cel reflectat, calculând din
aceasta, distanţa înclinată corespunzătoare şi afişând- o digital.
Telemetrele modeme sunt prevăzute de asemenea cu dispozitive speciale de iluminare a
cercurilor pentru lucrul în condiţii de vizibilitate redusă.
Determinarea distanţei orizontale, a diferenţei de nivel, a corecţiilor şi reducerilor, precum şi
o mare varietate de operaţii geodezice cum ar fi calculul elementelor de trasare, calculul
coordonatelor punctelor noi, calculul diferenţelor de coordonate etc. pot fi făcute direct în teren cu
ajutorul unui calculator care să aibă softul necesar prelucrării datelor măsurate (memorat de exemplu
pe un LAPTOP).
Există minicalculatoare programabile,
numite carnete de teren electronice, care pot fi
ataşate pe unul din picioarele trepiedului.
Măsurarea cu un asemenea tip de aparat
este mult simplificată. Operatorul nu trebuie decât
să vizeze, să puncteze corect şi să apese tasta care
declanşează măsurătoarea (tasta MEASURE- din
Fig. 9.27).
Fig. 9.26. Carnet electronic de teren

Dacă unda emisă de aparat întâlneşte, obstacole, procesul de măsurare se întrerupe.
Înlăturarea elementului obturator este anunţată printr-un semnal sonor care confirmă
continuarea măsurătorii. Cauza întreruperii semnalului de măsurare o poate constitui şi fluctuaţiile
atmosferice.
O componentă importantă a instrumentelor electronice de măsurat distanţe o constituie
ampermetrul. Când aparatul începe să funcţioneze, intensitatea semnalului recepţionat este
întotdeauna arătată de o deflexie (pulsaţie) a acului indicator (Fig. 9.27).
Aşa cum se poate observa din Fig. 9. 27, deasupra

cadranului ampermetrului se află butonul de măsurare. În
dreapta -sus se află butonul ampermetrului.
Când săgeata de pe buton este adusă în dreptul
opţiunii ''batery'' , ampermetrul indică gradul de încărcare
al bateriei. Alimentarea aparatului la curent se asigură prin

intermediul unor baterii, care pot asigura în medie peste
500 de puncte măsurate sau 5 ore de operaţii continue la
ig. 9 .27 Ampermetrul telemetrului
electrooptic DM501 temperaturi de peste 20°C.
· omel Păunescu & Gabriela Paicu https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro

IX/73
Bateriile sunt reîncărcabile prin intermediul unui încărcător care se conecteaz.ă la o sursă de
curent de 110/220V, pe o durată de timp corespunzătoare. Bateria şi încărcătorul sunt protejate de
obicei de carcase speciale, de metal sau plastic, care se pot ataşa pe unul din picioarele trepiedului pe
parcursul desfăşurării măsurătorilor. Dacă este necesar se poate utiliza o sursă auxiliară de curent,
alta decât cea de la bateriile aparatului, prin intermediul unor cabluri speciale (de exemplu o baterie
obişnuită de autoturism poate asigura tensiunea necesară alimentării aparatului, dacă furnizează o
tensiune cuprinsă între 1OV şi 15V). Când toate căsuţele destinate afişajului electronic al distanţei
sunt luminate, înseamnă că bateria asigură voltajul necesar funcţionării corecte a aparatului.
Unda emisă de către aparat este interceptată şi returnată paralel cu direcţia de incidenţă de
una sau mai multe prisme. În funcţie de numărul prismelor ce alcătuiesc dispozitivul de vizare, se pot
viz.a distanţe cuprinse între 1OOO şi 3500 m, în condiţii atmosferice favorabile.
Trepiezi sau dispozitive speciale de fixare (Fig. 9.27) asigură poziţionarea precisă a
sistemului de prisme pe punct. Un jalon telescopic, prevăzut cu nivelă sferică poate înlocui suportul
sau trepiedul şi poate asigura înălţimi de viz.are cuprinse între 20 cm şi 3 m (maxim). Pentru lucrări
de precizie se face însă centrarea forţată pe punct a reflectorului, fixându-se mănunchiul de prisme
pe trepied, sau pe pilastru. Pentru a fi mai uşor vizibile, mănunchiul de prisme este însoţit de cele mai
multe ori de o ţintă deviz.are.
a) b) c)
Fig. 9.28 Tipuri de prisme utilizate în măsurători geodezice prin unde:
a-sistem cu oprismă; b- sistem cu trei prisme şi centrare forţată;
c- dispozitive de fixare a prismei cu suport şi trepied

9.3.3. Verificările aparatelor electronice de măsurat distanţe
Aceste verificări se execută de către personal calificat corespunzător, în vederea asigurării în

timp a stabilităţii parametrilor tehnici şi constau în verificări de teren şi de laborator.
9.3.3.1 Verificări de laborator:
• verificarea frecvenţelor de măsurare;
• verificarea sistemului optic.

9.3.3.2. Verificări de teren:
• determinarea constantei aparatului;

• măsurarea unei baze de control.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu IX/7~

În Fig. 9 .29 sunt prezentate câteva dintre telemetrele electrooptice utilizate în ţara noastră,
iar în tabelele 9.4 şi 9.5 sunt specificate pentru câteva dintre instrumentele electronice de măsurat
distanţe, datele tehnice şi parametrii de funcţionare .
a) b)
c)
Fig. 9.29 Telemetre electrooptice: a- Kem DM 501;
b- Geodimetru AGA 11 O; c- Kem Mekometer
Instrumentele electronice de măsurat distanţe au fost înlocuite în ultimele decenii cu
(ţlparatură de mai mare randament şi chiar mai performantă, denumite staţii totale, carevor fi
prezentate în capitolulm următor. O imagine de ansamblu a caracteristicilor tehnice şi a parametrilor
de funcţionare a instrumentelor electronice de măsurat distanţe se prezintă în tabelele 9.4 şi 9.5
pentru unele dintre telemetrele electrooptice şi radiotelemetrele folosite în ţara noastră la realizarea
reţelelelor topo- geodezice atât în trecut cât şi în prezent.
omel Păunescu & Gabriela Paicuhttps://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro IX/75

Tabel 9.4 A - - d d'
Sursa de undă pun.'itoare
Denumirea ..," ·..:," 2 ·
s. .. '!j Procedeul Doma1iul de Masa Dimensiw1i Eroare medie
aparatului Fim1a producătoare FrecvenJa purtătoare ii= E :[ de mă surare [kg] [cm]
[mHz] ii"'B
,_ E 6"'
tnăsura re [km]
I.I., a fazei
Electrotape Cubic Corp., Klystron 7.5 3.3 analogic 0,05 .. .. 50 11.5 38x36x29 ±( 1Omm+ 3 * 1o·6D)
DM20 S. U. A. 10,0 .. .. 10,5
·-
MRA 5 Tellurometer Osci /alor Gunn 75 digital 0, 1.. ... 0,5 12/6 3lx35xl6 ±( 1Omm+ 3 * 1o-6D)
Anglia 10 .......... 10,5 3lx35x30
CA 1000 Tel/urometer Oscilator Gunn 25 analogic 0,05 ... . 30 16 3lx15x8 ±( l 5mm+5* l 0-6D)
Anglia 10.1 ...... 10,45 digital
Luc URSS Klystron lO 38 analogic 0,2 ... ... 40 14/9,5 40x40x20 ±( 3Omm+ 3 * 10-6D)
8,6 ........... 8,9 28x24x20
Di.stornat Wi/d Klystron 15 36 digital 0, 1... .. . 50 8/14,8 44x25x20 ±(20mm+5*l0·6D)
Di50 Elveţia 10,2 ..... .. 10,5 47x24x24
~
Tabel 9.5 Tel r

Su:-sa de undă purtătoare
Denumirea ~ ·a'J
Procedeul Domeniul de măsurare Masa Dimensiw1i Eroare medie
aparatului Finna producătoare s„
ii :i
lil~
E§ §
de
măsurare
[kmJ [kg] [cm]
Frecvenţa purtătoare ~ "8 .:i: a~ a fazei Ziua noaptea

[mHzJ '" E
'-'-
o
fkm] pan]
Geodimeter 600 Cubic Corp., Klysrron 40 40 15 22x36x33 ±(lOmm+ 1* 10-6D)

7.5 3.3 analogic
S. U. A. 10,0 .. .. 10,5
Range Master 11 Tellurometer Oscilator Gunn 75 digital 60 60 18 29x29x66 ±(5mm+ l * 10·6D)
Anglia 10 .......... 10,5
Quarz Tellurometer Oscilator Gunn 25 analogic 30 50 25 45x34x28 ±(10mm+2*10·6D)
Amdia 10,1... .. . 10,45 digital
Geodo/ite URSS Klystron 10 38 analogic 60 80 48 86x5lx40 ±( 1,20* J0-6D)
JG 8,6 ...... ..... 8,9
EOK 2000 Wild Klystron 15 36 digital 2.5 2.5 12 30x35x29
Elvetia 10,2 ....... 10,5 +lcm
Mekometer Kern Lampă cu 500 Cristal digital 3 3 187 46xl6x22 ±
ME 3000 Elvetia Xenon KDP (0,2nun+ 1...2*10-6D)

9.4. Staţii totale
Ultimele decenii pot fi caracterizate şi de un impact remarcabil al electronicii ş1
informaticii în domeniul măsurătorilor terestre. Începuturile s-au produs în industria

construcţiei de instrumente de specialitate, unde s-a realizat o înlocuire treptată a
componentelor optico- mecanice cu componente electronice. Acestea sunt caracterizate prin
fiabilitate mai mare şi pot fi realizate cu o productivitate ridicată, de către un personal care
poate fi mai uşor pregătit în domeniu.
Astfel staţiile totale, care au în structura lor foarte multe componente electronice au
înlocuit treptat teodolitele, în special pentru lucrări topografice pe zone restrânse ca suprafaţă,
dar şi pentru realizarea reţelelor topo-geodezice locale, deoarece se reduce volumul de muncă
şi timpul alocat realizării acestora.

9.4.1. Principiul de construire şi funcţionare al staţiilor totale.
Revenind la definiţia dată teodolitelor, în 9.1, se poate spune că staţiile totale sunt
teodoiite electronice combinate cu sisteme electrono-optice de măsurat distanţe .
Datele măsurate sunt prezentate printr-un un afişaj electronic, cu posibilităţi de stocare

pe suport magnetic şi ulterior descărcare într-un calculator.
În Fig. 9.30 se prezintă schema generală a unei staţii totale .
. - I
28 ✓-
27 26
a) b)
Fig. 9.30 Staţie totală : a,b- aspect general
-0?>?
I\
~
\
32
\1 \\
\
(]) 1
40 33
39 34
~
38 35
. /I
37 36
"-- . I~
-------
Fig. 9.31 Staţie totală- vedere frontală a suportului lunetei

Ca şi la teodolit se poate spune că distingem două părţi generale de structură :
• partea inferioară (infrastructura), care rămâne fixă la măsurarea direcţiilor
orizontale, este asemănătoare cu cea a teodolitelor, dacă ne referim la piesele care o compun.
Ea este formată din şuruburi de calare (1 2), placa de ambază (6), placa de tensiune (7),
ambază (13), nivela sferică ( 1O), şuruburi de reglare a nivelei sferice (9), precum şi alte
dispozitive auxiliare dintre care se menţionează: mufă de transfer a datelor (26), mufă de
conectare la o sursă extefl)ă de curent (27), clemă de fixare a ambazei (8) ş . a. Cele două mufe
(26) şi (27) sunt protejate de capace speciale.
• partea superioară (suprastructura), mobilă în timpul măsurătorilor de direcţii
orizontale, este alcătuită din două unităţi distincte. O unitate măsoară unghiuri şi distanţe, iar
cealaltă, reprezintă unitatea de comandă şi prelucrare, sau microprocesorul, care primeşte
datele măsurate de prima unitate, le prelucrează, le afişează, şi le înregistrează în memoria

aparatului, dacă operatorul doreşte acest lucru.
•Modulul care măsoară unghiuri şi distanţe este compus dintr-un teodolit electronic şi
un sistem electrono-optic de măsurat distanţe. Principiile de măsurare a distanţelor cu unde
electromagnetice sau electrooptice descrise în 9.3.2. şi 9.3.3. sunt valabile şi în cazul
staţiilor totale care folosesc ca mijloc purtător fie unde electromagnetice, fie unde de lumină
modulată din domeniul vizibil sau infraroşu apropiat, produse de un laser. Diferenţa între
aparatele electronice de măsurat distanţe şi staţiile totale, constă în înlocuirea modulatoarelor
fazice clasice cu sisteme complexe, dotate cu senzori şi comandate de microprocesoare.
Principiul de măsurare a direcţiilo r orizontale şi a unghiurilor verticale este
acelaşi ca la teodolit. Structural însă, a fost înlocuit sistemul optic de centralizare a
lecturilor, cu un sistem electronic- computerizat. La teodolit, prismele transmiţătoare
de imagini, culeg citirile diametral opuse de la cercurile teodolitului. Atât cercul

vertical cât şi cercul orizontal sunt realizate pe discuri de sticlă, cu feţe plan paralele şi
au, de regulă, gradaţii în sistem centezimal. La staţiile totale imaginile de la cele două
cercuri sunt preluate cu ajutorul unor senzori, iar cercurile sunt inscripţionate în sistem
cod de bare. Îmaginea preluată de senzori de la cele două cercuri este decodificată,
transformată în informaţie numerică şi afişată sub formă de mărimi unghiulare.
Se poate introduce spre un punct vizat o anumită valoare a direcţiei orizontale. Pentru
aceasta se foloseşte butonul (42), care comunică cu inelul de poziţionare (14) a
cercului orizontal. Clema (41) blochează mişcarea butonului (42) după introducerea
valorii dorite la cercul orizontal. Acestea sunt de regulă protejate de un capac special
pentru a evita acţionări accidentale şi ca urmare modificarea orientării cercului
orizontal în timpul măsurătorilor. Unitatea de comandă şi prelucrare este prevăzută cu
o tastatură ( 15 ), compusă dintr-un număr de taste care variază de la un tip de aparat la
aparat. Fiecare tastă poate îndeplini singură sau printr-o combinaţie cu alte taste două
sau mai multe funcţii . Comenzile şi funcţiile executate de microprocesor prin apăsarea
unei anumite taste, valorilor procesate, precum şi meniurile fiecărui program, şi o serie
de operaţii sau întrebări pentru ghidarea operatorului sunt afişate pe un display (5) care
are anumiţi parametri tehnici ( un număr de linii care corespund unui număr de
caractere).
În imediata apropiere a display-ului se găsesc nivela torică (28) şi şurubul de
reglare al nivelei torice (29). Calarea staţiei totale se face ca la orice teodolit.
Pentru centrarea pe punctul de staţie se utilizează dispozitivul optic de centrare
încorporat. Acesta are posibilitatea focusării imaginii pe bornă prin inelul de focusare
(21) şi reglarea clarităţii imaginii reperelor de centrare în ocularul (22) .
Unitatea de măsurare a unghiurilor şi distanţelor are un tablou de comandă care
serveşte la conectarea şi deconectarea alimentării (23) .
Datele sunt stocate într-o unitate de memorie de unde prin intermediul unui
cablu de transfer şi a unei interfeţe seriale sunt transferate într-un calculator, unde
urmează a fi procesate.
Prelucrarea datelor se face de cele mai multe ori cu softul aferent livrat de firma
constructoare. Datele stocate în memoria calculatorului sunt organizate în fişiere care au o
structură deosebită, specifică pentru fiecare firmă constructoare. De aceea este destul de greu
de modificat datele în aceste fişiere în cazul în care s-a setat greşit vreunul din parametrii de
intrare.
Transferul de date se poate face şi de la un calculator la staţia totală sub forma unor
biblioteci de coduri create în programe speciale şi transferate în memoria staţiei de unde vor fi
preluate şi folosite la codificările alfanumerice ale punctelor.
Există şi posibilitatea de a se utiliza un carnet electronic de teren care este dotat de cele
mai multe ori şi cu un anumit soft, capabil să realizeze operaţii cum ar fi calcul de suprafeţe,
calculul corecţiilor de colimaţie, retrointersecţii ş . a .
Modulul de comandă şi control este alimentat de bateria ( 19), fixată în aparat prin
intermediul şurubului de prindere (7). Se poate apela atunci când este cazul şi la o sursă externă
de curent dacă este respectată valoarea permisă a tensiunii de alimentare, de 12V.
Pentru a putea fi transportate cu uşurinţă şi manipulate uşor, staţiile totale sunt
prevăzute cu mâner (1 ), care se poate detaşa cu ajutorul butonului de securitate şi prindere a
mânerului (2). Pe mâner există prevăzută o fantă (18) pe care se poate fixa o busolă pentru
determinarea orientării magnetice.
Pentru a se determina corect înălţimea instrumentului în staţie pe una din furcile lunetei este
materializată axa de rotaţie a lunetei (3) .
Spre deosebire de teodolit la staţiile totale luneta este fixată pe un suport pe care se pot
găsi, în funcţie de tipul aparatului, diverse minipanouri de comandă. Spre exemplu în Fig. 9.30,
pe suportul lunetei se găsesc : butonul de măsurare sau trasare (36), butonul de pornire- oprire al
semnalului audio (35), butonul de setare a preciziei (37), emiţătorul de semnale luminoase (38).
Luneta ( 17), este înzestrată cu un sistem de focusare interioară care poate fi manevrat
prin intermediul inelului de focusare ( 40) aflat în imediata apropiere a ocularului (39). Claritatea
firelor reticulare se realizează cu inelului de focusare din jurul ocularului. Pentru cazul în care
placa firelor reticulare s-a deplasat se folosesc şuruburile de reglare a plăcii reticulare. Aceste
şuruburi sunt protejate de un capac (33).
Caracteristicile lunetei unei staţii totale sunt de regulă: lungimea, diametrul obiectivului,
puterea de mărire, viteza de focusare, puterea de rezoluţie ş . a. Aceste caracteristici diferă de la
o firmă producătoare la alta, de la un instrument la altul.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu DU80
Există staţii totale care au în apropierea ocularului un mâner de plonjare (34), pentru a
se putea manevra cu uşurinţă luneta la trecerea dintr-o poziţie într-alta.
Pentru realizarea punctării aproximative se utilizează colimatorului (32). După ce a
fost realizată punctarea aproximativă se blochează mişcarea generală orizontală., cu ajutorul
şurubului (24) şi respectiv mişcarea generală verticală, cu ajutorul şurubului de blocare (30).
Punctarea de precizie este realizată cu ajutorul şuruburilor de fină mişcare pe orizontală (25) şi
respectiv pe verticală (31 ).

Un compensator dual- ax1s (pe două axe) îmbunătăţeşte precizia măsurătorilor
efectuate. El corectează automat citirile unghiurilor verticale şi orizontale1 de erorile datorate

unei calări deficitare a instrumentului. Acest compensator este dotat cu un senzor, care
monitorizează în permanenţă înclinările axei principale VV şi respectiv a axei secundare HH.
În Fig. 9.30 se poate observa capacul de protecţie al acestui senzor (20) .
Citirile făcute la cercul orizontal şi respectiv vertical sunt corectate de erorile datorate
înclinării celor două axe şi apoi afişate . Deterrninarea şi setarea corecţiei de compensator se
face ca la eroarea de colimaţie orizontală, prin intermediul unui program din meniul principal.
Există însă o toleranţă maximă admisă până la care are loc compensarea valorilor
măsurate . Când această toleranţă este depăşit ă, aparatul emite un semnal sonor de avertizare şi
este afişat un mesaj codificat, alfanumeric sau sub forma unui "icon". Pentru a putea continua
măsurătorile trebuie refăcută operaţia de calare, ceea ce implică după caz introducerea unei
serii noi de măsurători sau reluarea măsurătorilor în staţia respectivă .
O imagine globală a influenţei erorilor datorate neorizontalităţii instrumentului asupra

direcţiilor orizontale măsurate , se prezintă tabelul nr. 9.6.
Tabelul 9.6 Influenţa erorii de neverticalitate a axei VV asupra măsurătorilor
Unghi zenital 90° 80° 70° 60° 50° 40° 30°
Eroare citire unghi orizontai ±O + 11 " +22" +35" +50" +72" +104"
9.4.2. Operaţii preliminare la măsurarea cu staţia totală
După punerea în staţie a aparatului, ceea ce presupune realizarea operaţiilor de

centrare şi calare (operaţii realizate ca la orice teodolit clasic), se montează bateria şi modulul
de memorie.
alimentare cu tensiune electrică (23) a celor două module. Această operaţie are, de
obicei, drept răspuns afişarea succesivă a datelor despre modul de măsurare, unităţile
de măsură ale unghiurilor şi distanţelor, originea pentru unghiurile verticale, constanta

prismei, constanta atmosferică etc.
Înainte de începerea măsurătorilor trebuie iniţializat cercul vertical, operaţie ce
se realizează prin mişcarea lunetei în plan vertical în sus şi în jos. Aparatul răspunde
printr-un semnal sonor la această operaţie şi afişează unghiul vertical şi direcţia
orizontală corespunzătoare poziţiei lunetei în acel moment.

Meniul principal apare pe display iar operatorul îşi poate alege în funcţie de
scopul lucrării submeniurile, programele şau subprogramele dorite.
Primul program al meniului principal, care se lansează la începerea lucrării,
solicită informaţii despre lucrarea care se desfăşoară. Operatorul introduce pe rând

date privind: denumirea lucrării, numele operatorului, tipul instrumentului, numărul de
reflectoare, data şi ora începerii lucrării, înălţimea instrumentului ş. a. Acest program se
apelează ori de câte ori se începe o lucrare nouă.
De asemenea operatorul are posibilitatea, înaintea începerii lucrărilor, pnn

lansarea unui program special de corectare, să-şi verifice şi să-şi seteze anumiţi
parametri cum ar fi eroarea de index, eroarea de colimaţie orizontală, data, ora,

constanta prismei etc.
Acest program se poate apela şi atunci când aparatul a fost transportat în
condiţii precare sau când este folosit la lucrări de precizie precum şi când se constată
variaţii mari de temperatură .
Există de asemenea posibilitatea modificării de la un punct de staţie la altul a

elementelor referitoare la înălţimea aparatului, sau a reflectorului.
Prin introducerea valorilor temperaturii şi presiunii atmosferice, valori care se
pot încadra în intervalul -30oC + +60oC, respectiv 500 + 1400 mb, staţia totală
calculează corecţiile aferente.

Se pot schimba şi preseta unităţile de măsură pentru unghiuri, distanţe,
temperatură, presiune, precum şi numărul de zecimale cu care vor fi afişate
măsurătorile .
În acelaşi timp staţia poate fi setată pentru măsurători de precizie (în domeniul
milimetrului), sau de măsurare continuă (tracking) sau pentru determinări aproximative
(coarse), în domeniul centimetrului.
Gradul de încărcare al bateriei poate fi verificat şi vizualizat. Dacă. se întâmplă
să se termine bateria în timpul operaţiilor de măsurare într-un punct de staţie este

indicat ca aceasta să fie înlocuită cu bateria de rezervă în termen de maxim 3 minute,
pentru a nu se pierde orientarea şi setările anterior făcute . Dacă operatorul nu
reuşeşete să se încadreze în acest interval de timp se recomandă să se refacă orientarea
şi să se verifice parametrii anterior presetaţi în acel punct de staţie .
Înainte de începerea operaţiunilor de măsurare operatorul poate apela de

asemenea un program numit programul Întrerupătoarelor care permite setarea poziţiei
ON/OFF a unor operaţii care urmează să se facă sau nu automat. Este vorba de
operaţii de culegere automată a temperaturii şi presiunii, iluminarea display-ului,
intensitatea şi lungimea semnalului sonor, compensarea înclinării axei principale etc.
Există posibilitatea corectării automate a erorilor datorate curburii şi refracţiei
atmosferice prin alegerea poziţiei On a comutatorului (4 ).

Constanta prismei poate fi modificată prin aducerea comutatorului ( 16) în
poziţia ON şi introducerea de la tastatură a valorii specifice. Această operaţie însă, nu
este necesară decât dacă a fost schimbată prisma reflectorului cu care s-a lucrat până la
acel moment .
9.4.3. Meniul de măsurare
După efectuarea operaţiilor preliminare, operatorul poate apela meniul de

măsurare şi poate alege în funcţie de scopul lucrării unul din subprogramele de
măsurare .
La apelarea meniului de măsurare sunt afişate toate subprogramele inclusiv cel

care permite setarea direcţiei orizontale zero spre un punct de referinţă .
Operatorul stabileşte care vor fi elementele ce urmează a fi măsurate, afişate şi
înregistrate ( distanţă înclinată sau orizontală, direcţii orizontale, unghiuri verticale).

Pentru fiecare punct vizat se poate introduce un număr de identificare şi un cod.
Ataşarea unei biblioteci de coduri este deosebit de utilă mai ales la realizarea planurilor
de situaţie dar şi la ridicările făcute în reţelele topo- geodezice, se recomandă atribuirea
unei codificări alfa numerice a punctelor.
Datele măsurate pot fi stocate opţional în memoria aparatului sau pot fi înscrise
de operator într-un carnet de teren.
·Cornel Păunescu & Gabriela Paicu IX/83
Pentru fiecare punct vizat se rezervă în memoria aparatului un anumit spaţiu în care
sunt stocate atât•eJementele măsurate în teren cât şi elementele care se1'resc la identificarea
punctului respectiv număr şi cod. Aceste înregistrări se organizează sub formă de fişiere. Este
posibil ca în memoria aparatului să fie înregistrate la un moment dat informaţii specifice a
două sau mai multe lucrări . Aşa cum s-a specificat în 9.4.2., la trecerea de la o lucrare la alta
operatorul introduce datele de identificare a acelei lucrări, astfel încât la descărcarea datelor, în
vederea procesării lor, să se poată identifica elementele caracteristice fiecărei lucrări în parte.
Există posibilitatea vizualizării elementelor măsurate şi stocate în modulul de memorie,
fie punct cu punct, fie prin indicarea adresei locaţiei de memorie atribuită înregistrării punctului
de interes.
Datele înregistrate sunt apoi transferate într-un calculator. Interfaţa serială asigură
transferul datelor fie într-un calculator şie într-un carnet electronic de teren. Formatul fişierelor
cu date măsurate în teren este diferit de la o firmă la alta. Modificarea datelor în fişierele
descărcate din aparat este destul de greoaie pentru că trebuie respectat formatul de scriere
specific fiecărui fişier . Firmele constructoare de staţii totale pot oferi cumpărătorului interesat
soft-ul aferent prelucrării datelor. Există însă şi alte pachete de programe care au posibilitatea
prelucrării datelor indiferent de tipul staţiei totale cu care se preiau datele din teren.
Performanţele staţiilor totale constau şi în distanţa până la care se poate viza prisma
sau setul de prisme. Există posibilitatea setării aparatului pe unde lungi, medii sau scurte, în
funcţie de lungimea maximă a vizelor. Valoarea maximă a distanţei măsurate se cuprinde între
2500 m pentru sisteme cu o singură prismă până la 3500 m pentru sisteme cu trei prisme,
aceste cifre fiind însă diferite în funcţie de firma producătoare şi performanţele aparatului.
Cele mai noi tipuri de staţii totale sunt echipate cu servo- motoare, care permit
urmărirea în ambele planuri, orizontal şi vertical, a unei prisme convenţionale sau a unei mini
prisme. În plus, în meniul de măsurare al aparatului există opţiuni care permit setarea modului
de măsurare, punct cu punct sau în sistem "traking". Alegerea acestui ultim mod de măsurare
are ca efect urmărirea continuă a ţintei de vizare şi înregistrarea datelor ori de câte ori se
întâlneşte centrul de vizare al prismei.
9.4.4. Accesorii şi dispozitive auxiliare ale staţiilor totale
Mirele folosite ca dispozitive auxiliare la ridicările topografice, cu aparatura clasică, au
fost înlocuite cu sisteme formate din prisme montate la capătul unui jalon telescopic, reglabil
până la înălţimea de 2.5 m, prevăzut cu o nivelă sferică pentru calaj. Prisma sau setul de prisme
se pot monta prin înfiletare, direct în capătul jalonului telescopic sau pe cadre metalice speciale
care sunt denumite ţinte de viz.are, aşa cum se poate observa din Fig. 9.31. Există şi
jaloane fixate pe trepiezi din aluminiu care pot fi transportate cu-uşurinţă. În plus, verticalitatea
jalonului în punctul vizat se realizează cu uşurinţă prin calarea nivelei sferice a jalonului din
picioarele trepiedului şi poate fi menţinută pe toată durata măsurătorilor în punctul respectiv.
În teren sunt folosite seturi de trei, patru sau şase prisme, în funcţie de tipul aplicaţiei
şi de distanţa între punctul de staţie şi punctul vizat.
ţintl de vizare
f1
8= treipisme
Fig. 9.32 Dispozitive auxiliare necesare ridicărilor topografice cu staţia totală
O dată cu staţia totală se pot achiziţiona ( contra cost) şi o serie de alte accesorii, care
sunt prezentate în Tabelul 9.7, dintre care unele sunt desigur indispensabile (trepied, charger
baterie, cablu transfer ş.a).
Tabel m. 9.7. Accesorii şi dispozitive auxiliare staţiilor totale

Nr. Crt Imagine Denumire accesoriu/ Dispozitiv
1
Filtru solar pentru ocularul lunetei
Filtru solar pentru obiectivul lunetei
Ocular cotit
Prismă pentru vize înclinate
Iluminator de reticular
Dispozitiv de autocolimaţie cu
adaptor pentru lunetă ş1
transformator.
Oglindă de autocolimaţie
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu

8
Baterie: a-simplă;
b- cu mufă pentru conectare la un

consumator extern.
a b
9
Dispozitiv de încărcare a bateriilor
Trepiezi telescopici:
a- pentru fixarea staţiei totale;
b- trepied port prismă.
.:.
T
a b
11 Jaloane port prismă gradate:
a- jalon telescopic (1.35 m-2. 45 m)
I c- prelungitor pentru jalonul

telescopic (lungime 1m)
. ' :
a b
12
Ambaz.ă pentru centrare forţată:
,,,'f;_" ~
. .
"~ ·.~... : ..
_
..
a-Sistem Zeiss;
• •. ..--~- b-Sistem Wild;

• >. . .J
c- Dispozitiv optic de centrare

a b C
forţată tip Wild.
13
Dispozitiv optic de centrare:

a, c, d- cu sistem de vizare pe
orizontală ;
b- cu sistem de VJ.Zare pe
a b
verticală;
C d
14
Ţinte de vizare:
a- simplă;
b- cu adaptor pentru fixare pe o

ambaz.ă;
15
Reflector rigid
16
Barometru
17
Carent electronic de teren
~ '· o.;;.~-r,\~.. --~- ~ . -- - - .

18
}~!~~-~
·.,:,J'--~•·
"&_" ~t
;
"1:.,;z,
Înregistrator electronic pentru
pentru editarea înregistrarea şi
transferul datelor alfa numerice cu

fii .
l
.
~ -
.
'. programe integrate sau evaluare
directă a datelor şi procesări
pnmare
·...,-.;.: ·-~ ,,._
'-~ '· -' "," -..~
19
Sursă externă de curent
9.4.5. Verificările şi rectificările staţiilor totale

În timp, datorită condiţiilor de transport inadecvate, manevrărilor neatente sau
neprotejării faţă de condiţiile atmosferice nefavorabile, anumite componente ale unei staţii
totale se pot deteriora sau nu se mai încadrează în parametrii optimi de funcţionare Toate
aceste probleme se remediază în laboratoare de specialitate. De cele mai muhe ori firmele care
comerciali7.eaz.ă asemenea instrumente asigură şi · service-ul autoriz.at necesar.
9. 4. 5.1. Verificarea generală a unei staţii totale Această verificare poate fi făcută şi de
utilizator. Această verificare are ca scop să constate dacă:
• piesele de sticlă ale sta~ei totale nu sunt sparte;

• punerea la punct a lunetei se poate face în bune condiţiuni ;
• funcţionarea şuruburilor de mişcare generală, fină mişcare şi de calare este normală;

• trepiedul este în stare bună, (picioarele trepiedului să culiseze uşor, şuruburile de
fixare a picioarelor să nu fie blocate sau să se rotească în gol, saboţii să nu aibă joc
ş . a .);
• nivelele funcţionează normal (înclinând uşor aparatul bula de aer să se deplaseze

lin);
9. 4. 5. 2. Verificarea îndeplinirii condiţiilor constmctive. Ca şi la teodolitele clasice, la
staţiile totale se pot considera următoarele axe: axa principală VV, axa secundară HH
şi axa de vizare 00 (9.1).
Prin construcţie aceste axe trebuie să îndeplinească anumite condiţii
constructive, care vor fi verificate periodic. Dintre acestea se menţionează:
• axa principală să fie perpendiculară pe cercul orizontal ;

• axa secundară să fie perpendiculară pe cercul vertical ;
• axele VV şi HH trebuie să treacă prin centrele celor două cercuri corespondente;
• axa de vizare 00 şi axa principală VV să determine un plan vertical, atunci când
se realizează un calaj corect.
9.4.5.3. Verificarea îndeplinirii condiţiilor geometrice. Neîndeplinirea condiţiilor
geometrice ale axelor staţiei totale, conduce la următoarele erori:

• eroarea de înclinare a axei principale V. Este datorită neperpendicularităţii sale faţă
de directricea nivelei torice sau unui calaj corespunzător;
• eroarea de colimaţie . Este produsă de neîndeplinirea condiţiei de perpendicularitate

între axa de vizare 00 şi axa secundară HH;
• eroarea de înclinare a axei secundare. Este o consecinţă a nerespectării condiţiei de
perpendicularitate între axa principală VV şi axa secundară HH;
• eroarea de index a cercului vertical. Intervine atunci când linia indexurilor de citire
la cercul vertical şi axa principală VV nu se află în acelaşi plan vertical;
• poziţia incorectă a firelor reticulare.
În continuare vor fi prezentate câteva modele de staţii totale aflate pe piaţa românească
de specialitate.
Comei Păunescu & G'1.briela Paicu IX/90
Staţii totale produse de firma LEICA
Noua linie de staţii totale LEICA măsoară şi înregistrează datele într-un modul de
memorie, datele de ieşire fiind aşezate într-un format caracteristic, specific programelor de
procesare existente pe piaţă.
Pot fi stocate până la 3000 de puncte măsurate (direcţii orizontale, unghiuri verticale,
distanţe) sau până la 4000 de puncte cu coordonatele lor. Punctele pot fi însoţite de coduri şi
atribute alfanumerice, iar timpul scurs de la apăsarea tastei de măsurare şi până la afişarea
rezultatului măsurătorii fiind sub 1,3 s.

După punerea instrumentului pe punctul de staţie şi calarea nivelei sferice, aparatul este
pus sub tensiune. O nivelă electronică afişată pe display permite efectuarea unui calaj precis.
În fig. 9.32 sunt prezentate câteva dintre staţiile totale oferite de finna LEICA:
a) b) c)
Fig 9.33 Staţii totale produse de finna LEICA: a- Staţia totală TC605/L;
b- Staţia totală TC805/L; c- Staţia totală TC905/L
Toate cele trei aparate prezentate mai sus se caracterizează prin faptul că folosesc ca
radiaţie purtătoare lumina emisă de un laser şi au în dotare carduri PC, cu viteză mare de
transfer a datelor, (mai mare decât a unui disc floppy). Pe aceste PC card-uri sunt stocate sau
pot fi înregistrate, urmând a fi rulate, o serie de programe de măsurare.
Tot finna LEICA produce şi comercializează staţii totale WILD. Dintre acestea pot fi
enumerate staţiile WILD T2002, utiliz.ată în triangulaţie, poligonaţie, deformaţii şi urmărirea
comportării construcţiilor, astronomie ş.a WILD 1000, WILD 1600, WILD 3000 ş. a
Staţii totale produse de firma TOPCON
Staţiile totale din gama GTS -701/702/703 sunt dotate cu un calculator care lucrează
sub sistem de operare MS-DOS. Memoria internă are capacitatea de 320KB, ceea ce
ceea ce înseamnă că pennite înregistrara unw
număr de până la 5000 de puncte.
Cu acest tip .de staţii totale este posibilă
măsurarea distanţelor mai mari de 130m fără a
utiliza un reflector. Distanţa până la care se poate

măsura fără a utiliza reflectorul depinde şi de
textura şi reflexivitatea solului,
Sistemul de măsurare a distanţelor emite
un fascicol laser coaxial cu axa optică a
instrumentului. Primele tipuri <le staţii totale
produse de firma TOPCON sunt dotate cu diode
semiconductoare pentru măsurători diferenţiate de
Fig. 9 .34 Staţia totală GTS 701 fază
Tipurile mai noi de staţii totale folosesc radiaţia emisă de un laser fiind redus timpul de
măsurare. Astfel în mod traking se pot prelua date la fiecare 0.3secunde.
Cele mai noi tipuri de staţii totale produse de această firmă, GPT- 1001 şi GPT- 1002,
sunt astfel construite încât să se poată viza până la o distanţă mai mare de 6000m cu o singură
prismă. Acest lucru face să fie utiliz.ate cu succes la realiz.area reţelelor topo- geodezice
· Staţii totale produse de firma NIKON
Aparatul dim imagine este asemănător ca

structură cu cele prezentate anterior. El se
deosebeşte însă de restul aparatelor prezentate prin
faptul că este prevăzut cu un sistem -ghid care emite
un semnal luminos intermitent util în timpul lucrului
pe timp de noapte sau în subteran. Firele reticulare
sunt de asemenea iluminate în condiţii de
semiîntuneric sau întuneric total.
Fig. 9.35 Staţia totală DTM A5LG
Printr-o simplă apăsare a tastelor sunt apelate funcţii care urmează a fi executate
direct , fără a mai fi nevoie să se intre în meniuri sau submeniuri speciale de lucru. . Exemplu
tasta PWR execută pornirea/oprirea aparatului. Tasta 2"d are rolul de a interschimba
funcţiile scrire pe o aceeaşi tastă. Prin apelarea tastei MSR aparatul începe să execute
măsurători precise de distanţe şi să le înregistreze etc. Aceste tipuri de staţii totale au bateria
amplasată în interiorul mânerului. Acesta trebuie detaşat de suprastructură ori de câte ori se
încarcă bateria.
Staţiile totale din game NIKON au bateria situată în mâner. Atunci când bateria este
descărcată se detaşează mânerul prin acţionarea butonului de siguranţă şi se introduce într-un
charger special.
Staţii totale produse de firma ZEISS. Mult timp după 1989, staţiile totale produse
de această finnă au fost aduse în ţară prin intermediul Programului PRARE, ca dotare a
Oficiilor de cadastru şi organizare a teritoriului. Aceste aparate, sunt foarte apreciate deoarece
sunt uşor de utilizat, rezistă în condiţii dificile de temperatură şi umiditate, putând fi utilizate
chiar şi de către un operator mai puţin experimentat.
Instrumentele achiziţionate prin programul PHARE au fost livrate şi cu un soft specific
şi anume programul CALTOP. Prelucrarea datelor utilizând acest program s-a realizat cu
unele dificultăţi mai ales dacă nu se respectau paşii prevăzuţi în instrucţiunile tehnice. Spre
exemplu, programul realiza calculul automat al unei drumuiri dacă şi numai dacă fişierul cu
date de intrare avea structura cerută de program.
a) b) c)
Fig. 9.36 Staţii totale produse de firma ZEISS: a- Staţia totală REC ELTA 15;
~ Staţia totală ELTA SlO; c„ Staţia totală ELTA R45
Modelul prezentat în fig. 9.36 este alcătuit din două module separate modulul REC- unitatea
de comandă şi prelucrare şi modulul ELTA- unitatea electronică de măsurare a distanţelor şi a
un~urilor.
Modulul REC primeşte datele de la ELTA, le procesează şi le afişează după care le
înregistrează în unitatea de memorie 'MEM E. Instrumentul are două panouri de comandă:
unul de pornire-oprire (care reprezintă tabloul de comandă al modulului ELTA) şi unul al
procesorului REC. Cele două module au fiecare propriul display. În display-ul procesorului
REC se afişeaz.ă valorile prelucrate, meniurile fiecărui program, şi o serie de informaţii
sau întrebări care vin în sprijinul operatorului, iar în display-ul modulului EL TA se afişeaz.ă
valorile măsurate- distanţe, direcţii orizontale, unghiuri verticale.
La modelele mai noi, există un singur display în care pot fi afişate atât valori măsurate
cât şi meniurile instrumentului.

Staţii totale SOKKISHA.
În Fig. 9.37a şi 9.37 b sunt prezentate două modele noi de staţii totale din gama
SOKKISHA.
a) b)
Fig. 9.36 - Staţii totale SOKKISHA: Staţia totală SOKKISHA SET4100;
b- Staţia totală SOKIA POWERSET4000
Noua serie de staţii totale din gama SOKKISHA încorporeaz.ă facilităţi optico-
mecanice, şi soft care condiţionează soluţiile de măsurare. Modul de lucru cu acest tip de
instrumente este mult uşurat de atribuirea de funcţii directe, executabile, tastelor situate pe
aceeaşi platformă cu display-ul.
Pentru lucrările în subteran unde metodele clasice şi staţiile totale obişnuite nu se pot
aplica s-a realizat aparatul numit Gyro Station, un sistem în care sunt integrate un giroscop şi
o staţie totală. În Fig. 9.37 este prezentată combinaţia între Giroscopul GPl şi staţia totală
produsă de firma SOKKISHA ELECTRONIC TOTAL STATION SET 3.
Giroscopul este un instrument folosit la determinarea directă a direcţiei nordului
geografic, în pw1ctul de staţie.
Dintre aplicaţiile la care se poate utiliz.a un asemenea tip de instrument se enumeră:
•obţinerea citirilor direcţiilor orizontale în tuneluri şi zone închise în care metodele

convenţionale nu pot fi aplicate;
•trasări în condiţii de lucru în subteran;
•măsurători ale anomaliilor geo- magnetice;
•orientarea antenelor de radiocomunicaţie, etc.
•determinări azimutale pentru control în zonele unde sunt rare punctele de sprijin, mai ales
unde se execută lucrări pe făşii lungi ;
Principiul de măsurare aparat este următorul:
Alidada staţiei SET este rotită în sensul arcelor de de

ceas, sau în sens invers arcelor de ceas, până ce se
aduce marca Giroscopului cât mai aproape posibil de
valoarea zero.
Se măsoară direcţiile orizontale către punctele
de interes. După ce datele de la două sau mai multe
puncte au fost culese azimutul este calculat şi transmis
automat dacă staţia Set are comutatorul pentru afişarea
azimutului în poziţia ON.
Fig. 9.38 Gyro Station

Staţii tot~e produse de firma GEODIMETER
Staţia totală Geodimeter Sistem 600- Prin

acest tip de instrument se percepe o staţie totală
complet robotizată. Miezul sistemului este o staţie
totală cu servo- direcţie pentru măsurători
convenţionale. Memoria internă a aparatului poate

stoca până la 10 OOO. Adăugând o legătură
telemetrică se poate obţine un sistem de măsurare
Fig. 9.38 Staţia totală Geodimeter controlat prin telecomandă.
Acest lucru conduce la efectuarea de observaţii într-o staţie fără a mai fi necesară
prezenţa operatorului lângă aparat. Sistemul robotizat de măsurare include un sistem de

urmărire automată (tracker) care este capabil să urmărească automat reflectorul. Deci mişcarea
fină şi focusarea sunt realizate automat fără a mai fi necesară intervenţia operatorului.
În tabelul 9.8 sunt prez.entate câteva caracteristici tehnice a trei dintre instrumentele
prezentate mai sus, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra caracteristicilor tehnice ale
staţiilor totale.
9.5 Receptoare GPS utilizate În sistemele de poziţionare globală
La începutul părţii a doua a manualului şi în cap. 6 au fost descrise tehnologiile folosite

la realizarea reţelelor geodezice clasice. Acestea au avut calităţi incontestabile la acel moment şi
au creat o modalitate de sprijin eficientă şi efectivă a tuturor lucrărilor geodezice de îndesire şi
respectiv a lucrărilor topografice în interiorul reţelelor geodezice.
O problemă practic nerezolvată de tehnologiile geodeziei clasice constă în imposibilitatea
de poziţionare a reţelele geodezice pe suprafaţa terestră. Punctele Laplace folosite în acest scop
(v. 6.1) sunt caracterizate de erori (echivalente) de ordinul metrilor, astfel încât au îndeplinit un
rol important în limitarea propagării erorilor de poziţie, dar numai pentru distanţe mari (rezultând
astfel erori relative mici).
La această nerealizare tehnico- ştiinţifică de mare importanţă în conexiunile absolut
necesare între reţelele geodezice create în ţări diferite sau chiar între reţelele geodezice locale
( cum ar fi, de exemplu, cele din bazinele miniere) trebuie adăugate numeroase alte dificultăţi
care au trebuit depăşite în cadrul tehnologiilor geodezice clasice (necesitatea existenţei
vizibilităţii între puncte, lungimea limitată a vizelor- determinată de influenţele refracţiei
atmosferice- costurile mari ale lucrărilor şi, nu în ultimul rând, productivitatea extrem de mică,
anacronică cu cerinţele perioadei moderne.

Aceasta a fost motivaţia principală pentru care marile instituţii geodezice de cercetare au
abordat tehnologii complet noi, care să elimine din ce în ce mai mult impedimentele geodeziei
clasice. Dintre acestea menţionăm aici utilizarea unor baloane sau semnale spaţiale, lansate la
altitudini foarte înalte, care erau observate simultan din mai multe staţii terestre. Specialiştii din
Finlanda au fost iniţiatorii şi apoi utilizatorii acestui procedeu, obţinând primele rezultate
remarcabile. Metoda a fost apoi perfecţionată şi utilizată de ţări dezvoltate economic, la mijlocul
secolului trecut, pentru realizarea conexiunilor între reţelele geodezice de pe continentul
european cu cea a Marii Britanii. Cu toate perfecţionările aduse, metoda rămâne totuşi ca
importanţă, numai din punct de vedere istoric.
Saltul tehnologic hotărâtor a fost realizat odată cu lansarea satelitului artificial SPUTNIK,
de către fosta URSS, în anul 1957. În numeroase sectoare de activitate, cum ar fi: navigaţia,
telecomunicaţia, informatica în genere şi nu în ultimul rând geodezia, au fost înregistrate
progrese de neimaginat.
În ceea ce priveşte realizarea reţelelor geodezice cu ajutorul sateliţilor artificiali,
tehnologiile folosite au cunoscut o evoluţie continuă, ceea ce a determinat o mărire
corespunzătoare a productivităţii acestora ( durata de realizare a unei reţele geodezice fiind redusă
considerabil) precum şi a creşterii prec1Z1e1 de determinare a pozi,tiei absolute, pe suprafaţa
terestră, a punctelor geodezice.

La începutul erei sateliţilor artificiali, s-a utilizat metoda optică, bazată în principal pe
triangulaţia stelară . Metoda implica fotografierea printr-un procedeu special, cu o cameră
metrică_, a sateliţilor în contrast cu stelele din fundal. Imaginea rezultată era constituită dintr-o
mulţime de puncte care descriau traiectoria stelelor şi o altă serie de puncte care descriau
traiectoria sateliţilor. Coordonatele punctelor selectate erau măsurate precis cu ajutorul unui
comparator fotogrammetric iar direcţiile spaţiale asociate poziţiei satelitului în momentul
preluării imaginilor erau apoi procesate după modele specifice fotogrammetriei analitice.
Rezultatul spectaculos al acestor prime eforturi (perioada 1966- 197 I) constă într-o reţea
geodezică mondială, amplasată uniform pe întregul Glob terestru, formată din 45 de puncte
situate ia distanţe de circa 4000 km. Precizia de determinare a fost modestă, fiind cuprinsă între
4-6 m (Seeber, 1989). Din acest ultim motiv metoda nu mai este utilizată.
Perfecţionarea tehnicii măsurătorilor prin unde electromagnetice a dus la înlocuirea
metodei optice cu metoda trilateraţiei globale electromagnetice. Această tehnologie este
caracterizată printr-o precizie deosebită (erori de poziţionare absolută de ordinul milimetrilor)
dar extrem de costisitoare (aparatură şi personal) ceea ce face posibilă aplicarea sa numai în ţări
puternic dezvoltate economic şi în puţine puncte geodezice. Rezultatele au caracter de cercetare

ştiinţifică şi sunt specifice studiilor privind planeta în ansamblul său precum şi a deplasărilor
crustale la nivelul întregului Glob terestru.

Un salt tehnologic important a avut loc atunci când oamenii de ştiinţă au descoperit că
deplasarea Doppler în semnalul emis de satelit poate fi folosită, ca o mărime observabilă, pentru
determinarea timpului indicat de cronometrul satelitului. Cunoaşterea timpului exact indicat de
satelit combinată cu posibilitatea de calcul a efemeridelor corespunzător legilor lui Kepler lasă
posibilitatea determinării poziţiei precise oriunde pe suprafaţa terestră. Se poate afirma astfel că
primele sisteme de navigaţie cu sateliţi artificiali, aflat de dispoziţia unui larg cerc de utilizatori
s-a bazat pe efectul Doppler- variaţia frecvenţei unei oscilaţii când între emiţător şi receptor
există o mişcare relativă.
Predecesorul modemului sistem de poziţionare globală de astăzi este Navy Navigational

Satellite System (NNSS) denumit şi sistemul TRANSJT.
Sistemul TRANSIT a fost proiectat în anul 1958 şi dezvoltat de armata Statelor Unite în
principal pentru determinarea poziţiei exacte a navelor .şi avioanelor militare_ În anul 1964
sistemul a devenit accesibil utilizatorilor civili autorizaţi, pentru navigaţie şi poziţionare .
Geodezii au fost unii dintre primii utilizatori civili ai Sistemului Global de Poziţionare .
Comel.Păunescu & Gabriela Paicu 0097
Ceva mai târziu, experimentele TRANSJT realizate de US. Defense Mapping Agency şi
U.S. Coast & Geodedic Survey au arătat că se poate obţine o precizie în jur de 1 m prin
staţionarea unui punct mai multe zile şi reducerea observaţiilor folosind efemeride calculate cu
prec1z1e.
În paralel cu sistemul TRANSIT în fosta Uniune Sovietică a fost proiectat şi realizat
sistemul TSIKADA . Primul satelit din acest sistem a fost lansat în 23 noiembrie 1967. Versiunea
militară necesita 6 sateliţi spaţiaţi la intervalle de 30°, pe când sistemul civil utiliza patru sateliţi
distanţaţi la intervalle de 45°.
În anul 1973 în Statele Unite a fost proiectat şi realizat Navigation System with Timing
and Ranging Global Positioning System. Acest sistem a fost dezvoltat pentru a înlocui sistemul
TRANSIT, ca o necesitate a înlăturării celor două probleme majore pe care le ridica acest ultim
sistem. Prima problemă era o consecinţă a instabilităţii orbitelor satelitare. Influenţa factorilor
perturbatori asupra sateliţilor cât şi dispunerea circumpolară a orbitelor de joasă· aÎtitudine - 1100
. '·
km, a dus la crearea de zone neacoperite cu un număr optim de sateliţi . Utili~atorul era nevoit să
aştepte i11tervalle mari de timp (chiar 90 minute) pentru a putea dispune de numărul optim de
sateliţi (4-6 sateliţi) . O a doua problemă a sistemului TRANSJT era precizia de determinare relativ
scăzută .
În contrast, sistemul NAVSTAR- GPS îşi propune determinarea poziţiei în timp real a
unui corp de pe suprafaţa terestră aflat în mişcare sau repaus deci răspunde întrebărilor : "ce
timp, ce poziţie şi ce viteză" există într-un anumit punct, cu rapiditate, precizie şi costuri scăzute
oriunde pe glob şi la orice oră Remondi (1991).

Descrierea completă a Sistemului Global de Poziţionare, are în vedere următoarele
componente:
• Segmentul spaţial ;
• Segmentul control;
• Segmentul utilizator.
9.5.1. Segmentul spaţial
Acest segment este responsabil de lansarea propriu- zisă a sateliţilor artificiali, operaţiune
care trebuie cunoscută doar principial de potenţialii utilizatori ai sistemului .

În acest sens reamintim că deplasarea în spaţiu a planetelor sau a oricăror alte corpuri se
realizează conform cu legile descrise de Kepler între anii 1609- 1619:
I) Planetele se deplasează fn Univers pe orbite care au forma unor elipse, Soarele
qfiându-se situat într-unul dintre focare ;
2) Raza vectuare cuprinsă între Soare şi planeta considerată descrie arii egale în
intervale de timp egale ;
3) Pătratele perioadelor orbitale ale planetelor sunt proporţionale cu cuburile
semiaxelor mari ale orbitelor lor.
Segmentul spaţial este alcătuit dintr-o constelaţie de sateliţi, care emit mesaJe de
navigaţie bazate pe date periodic înregistrate de la staţiile segmentului de control, la care se
adaugă mesaje emise de oscilatoarele satelitului în două benzi de frecvenţă L1 şi ~' fie direct (ca
în cazul sateliţilor sistemului GLONASS), fie prin modularea unei frecvenţe nominale (ca în cazul
sateliţilor sistemului NAVSTAR- GPS). Mesajul final este transmis de satelit sub formă de coduri
şi este recepţionat de segmentul utilizator (terestru).
Aplicaţiile GPS depind substanţial de cunoaşterea orbitelor satelitare. Pentru poziţionarea
cu un singur receptor, o eroare orbitală oarecare este puternic corelată cu o eroare de poziţionare
corespondentă. În poziţionarea relativă erorile bazelor sunt egale cu erorile orbitale. Date despre
orbitele sateliţilor sunt furnizate de almanah şi ef emeride.
Almanahul cuprinde un set de date de precizie scăzută, care permite calculul vizibilităţii
sateliţilor în diferite puncte pe Glob. Almanahul este actualizat la fiecare şase zile şi , în esenţă,
cuprinde corecţii pentru parametrii orbitali ai sateliţilor şi cronometrelor satelitare.
Tabel 9.9 Informaţiile furnizate de almanah

Nr. crt Parametrul Explicaţia
l ID Numărul PRN al satelitului

2 HEALTH Starea de funcţionare a satelitului
3 WEEK Săptămâna curentă GPS
4 t. Epoca de referinţă în secunde în cadrul săptămânii curente
5 ✓A Rădăcina pătrată a serniaxei mari a orbitei satelitului
6 E Excentricitatea
7 Mo Anomalia medie la momentul de referinţă
8 {JJ Argumentul perigeului

9 81 Abaterea de la înclinarea nominală a orbitei
10 La Longitudinea nodului ascendent la epoca publicată
11 n Viteza nodului ascensiei drepte

12 ao Corecţia fazei cronometrulu.i satelitar
13 a1 Corecţia de frecvenţă a cronometrului
Cunoaşterea orbitelor sateliţilor GPS în intervalul de timp în care au loc măsurătorile este
esenţială la analiza datelor colectate şi deci la determinarea poziţiilor receptoarelor. Mesajul de
navigaţie conţine un almanah pentru fiecare satelit din constelaţia GPS, ajutând receptorul în
obţinerea semnalului remanent de la satelit.
Efemerida reprezintă un set de parametri ce definesc exact po21ţ1a satelitului la un
moment dat. În literatura de specialitate se foloseşte pentru acest set de parametri termenul de
«broadcast ephemerides»- efemeride transmise.
Determinarea efemeridelor precise se face pe baza datelor înregistrate de staţiile
monitoare ale segmentului de control. Cele mai multe dintre aceste date se folosesc pentru a
calcula orbitele de referinţă ale sateliţilor, prin introducerea într-un filtru Kalman . Efemeridele
conţin şase parametri principali care descriu orbita Kepleriană a satelitului · la o epocă de
referinţă şi câţiva termeni seculari şi periodici de corecţie .
Abaterea Figurii Pământului de la forma sferică precum ş1 repartiţia neuniformă a

densităţii în interiorul Pământului sunt cauzele principale ale perturbării orbitelor pe care
gravitează sateliţii. Neregularităţile câmpului gravitaţional determină orbite Kepleriene
perturbate, caracterizate de variaţii seculare şi periodice ale parametrilor orbitali.
9.5. 1.1. Segmentul spaţial al sistemului global de poziţionare NAVSTAR este alcătuit din
24 de sateliţi din care numai 21 sunt operaţionali, trei fiind sateliţi activi de rezervă . Constelaţia
de sateliţi a sistemului NAVSTAR prezintă următoarele caracteristici:

• cei 24 de sateliţi sunt dispuşi pe 6 planuri orbitale, câte 4 în fiecare plan;
• orbitele satelitare sunt înalte 20200 km deasupra Pământului;
• planurile orbitale ale sateliţilor prezintă o înclinare de 55° faţă de planul ecuatorului;
• orbitele sunt aproape circulare, iar timpul de revoluţie al unui satelit este de aproape
\ 12 h, ceea ce înseamnă că un satelit efectuează două revoluţii complete când Pământul a efectuat
o rotaţie completă în jurul axei sale.
În dezvoltarea şi perfecţionarea Sisiemul global de poziţionare NAVSTAR, pot fi
menţionate mai multe stadii şi anume :
• . 1974-1979 perioada în care au fost făcute testări şi verificări ale sistemului şi au fost
lansaţi primii sateliţi şi s-a făcut o evaluare a costurilor pentrµ realizarea sistemului;
• 1978-1985 faza de dezvoltare a sistemului- când lucrările s-au concentrat asupra
dezvoltării laturii tehnice a sistemului. S.;.au lansat noi sateliţi şi s-au construit receptoare
adecvate. Specific pentru această perioadă sunt sateliţii din gama "BLOCK I" , sateliţi prototipi,
cu o durată medie de funcţionare de 5 ani;
• 1989-1997 perioada operaţi onal ă a sateliţilor - când au fost achiziţionaţi şi lansaţi 28
de sateliţi dintre care 26 sateliţi sunt operaţionali . Ultimii sateliţi lansaţi în noiembrie 1997 sunt
din gama BLOCK /IA. Sateliţii din gama BLOCK II au implementate tehnici de protecţie şi patru
cronometre atomice, două cu Cesiu şi dou ă cu Rubidiu .·Greutatea unui astfel de satelit ajunge la
3870 kg, la transferul orbital, urmând ca la fixarea pe orbită să cântărească numai 846 kg. Durata
medie de viaţă a unui astfel de satelit este estimată la 7.5 ani, dar poate funcţiona la parametrii
normali până la 10 ani. Un astfel de satelit este dotat cu panouri solare de 7.25 mp.
Sateliţii din gama BLOCK !IA sunt dotaţi cu tehnici de comunicare satelit- satelit.
Alimentarea cu energie electrică se face cu ajutorul a trei baterii NiCad.
• l 997-200X-perioada de înlocuire operaţională a sateliţilor -se caracterizează prin 21
de sateliţi operaţionali din gama BLOCK /JR. Aceşti sateliţi pot determina distanţa satelit- satelit,
iar cronometrele lor atomice sunt cu un ordin de mărime mai precise. Primul satelit din această
grupă a fost lansat în 17 ianuarie 1997 iar lansarea lui s-a soldat cu un eşec . Satelitul a fost
distrus. Cel de-al doilea satelit din gama BLOCK IIR, lansat la 23 iulie 1997 a funcţionat perfect,
lansarea lui fiind un succes.
• · (2001.:2015)- perioada de urmărire · a sateliţilor operaţionali- vor fi construiţi 33 de
sateliţi din gama BLOCK IIF, (i~ţiala F provine de la denumirea· etapei Operational Follow-
On. Lansarea primului satelit din această generaţie este preconizată pentru acest an, 2001 .
În fig . 9.39 se prezintă constelaţia de sateliţi NA VSTAR- GPS.
/ I ; I
uo _j 4/ / i
1so j
I
i I
I I
I
'3, ,'
1 ·-,-->
2,
,,
)
; i I
4 ,'
I I /
120 -1'
i
;
I
,I ,, I ,. .
-~ --
', I I
-· 90 _j I I I
I /
I
I I
60
-!
i
4/
I
I
I
I
I
i
3 /
I I I
I ).\ \
30
o
î
j
!
, 31 I
/
/B J/ c
2/
/o
I
I •
4/E 1·F
i
I I
I
i
I
-30
I
I f'
,
1
..l/"I i 31 I
, II I
I " ' Î
I 2 /
-«1 ! I
I
7 I
I
I
('-~
\ ,!
_fa' -90 J 1 i I
I I
'\\,i-
4/ ' I ,/ l I
I I /
i;--· ,.. -120 i
I
I
I
/
I I_ / /
-
-iso!-<
-180J /
I
I
41 I
I I I I I
I
I
I
I
! I
I I
a b
Fig. 9.39 Constelaţia de sateliţi a sistemului NAVSTAR- GPS
a- Vedere în spaţiu ; B- Vedere în plan;
În pnnc1ptu un satelit are în componenţa sa un emiţător, un receptor, o antenă, 5
oscilatoare, un microprocesor, baterii solare şi un sistem de propulsie.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu IX/101 "
În fig. 9.40 se prezintă schema generală a unui satelit din gama BLOCK li al sistemului
NA VSTAR-GPS.
I-sistem de propulsie pen-

tru inserarea pe orbită
2-sistem de control termic

3-sistem de navigaţie
4-sistem de control al
reacţiei
5- panouri solare
6- antenă UHF
7-antenă TT&C
8-antene în bandă L
9-reflector optic pentru
localizare
Fig. 9.40 Schema generală a unui satelit BLOCK II

Fiecare satelit emite prin intermediul oscilatoarelor (cronometrelor) o frecvenţă nominală
f0 =1 0.23MHz transformată în cod Pseudo Random Noise (PRN) Coarse / Acquisition (C/A).
Această frecvenţă este apoi multiplicată cu numerele întregi 154 şi respectiv 120 rezultând două
unde purtătoare L1 = 1575.42 MHz şi G = l227.60 MHz, în banda L. Fiecare cod C/A este unic şi
reprezintă mecanismul de identificare a fiecărui satelit din constelaţie . Militarii şi alţi utilizatori
selectaţi folosesc unde emise pe o a doua frecvenţă purtătoare şi un al doilea cod, P.
9.5.1. 2. Segmentul spaţial al sistemului GLONASS Dezvoltarea acestui sistem a început
în mijlocul anilor 1970, iar lansarea primului satelit a avut loc la 12 octombrie 1982. Sistemul de
referinţă pentru GLONASS a fost Soviet Geodetic System, definit în 1985, SGS 85. Acesta a fost
înlocuit cu SGS 90, raportat la PZ-90 ( Parametrov- Zemii- Parametres of the Earth) SGS 85 şi
SGS 90/ PZ 90.

Segmentul spaţial al sistemului GLONASS este alcătuit dintr-un număr de 24 de sateliţi
(1996) înzestraţi ca şi sateliţii sistemului NAVSTAR- GPS cu sisteme de navigaţie şi dirijare,

sistem de orientare, sistem de propulsie, sistem de control termic, sistem de alimentare cu
energie, reflectoare optice pentru localizare, sistem de recepţie şi transmisie, dispozitive de
telemetrare şi microprocesor.
Segmentul spaţial al sistemului GLONASS, prezintă următoarele caracteristici:
• 3 plane orbitale pe care sunt dispuşi câte 8 sateliţi ;
• orbite satelitare înalte situate la 191 00 km deasupra Pământului ;
• înclinarea orbitelor cu 64 .8° faţă de pl anul ecuatorului;

• timpul de revoluţie al unui satelit 11 h, 15 min, 44 s;
• sateliţii aceluiaşi plan orbital sunt decalaţi cu 45 °;
• sateliţii sunt decalaţi pe cele trei orbite cu 15°;

Sateliţii sistemului GLONASS se caracterizează pnn faptul că fiecare satelit emite
semnale în două benzi de frecvenţă L1 şi L 2 , dar fiecare satelit emite pe o anumită frecvenţă
(Frequency Division Multiple Access). Această repartizare a frecvenţelor la sateliţi este
specificată în almanahul sistemului. Frecvenţa individuală a undei purtătoare /~ şi f !,

2
este
definită astfel:
f /., = 1602.0000 MHz +j•0.5625 MHz

(9.1)
f !,, = 1602.0000 MHz +j•0.5625 MHz,
unde j ia valori de la 1 la 24 .
9.5.1.3. Semnalul sateliţilor . Funcţionarea sateliţilor geodezici este bazată pe transmiterea
datelor de la satelit la utilizator prin intermediul undelor electromagnetice. Câţiva factori care
descriu comportarea fizică a undelor sunt prezentaţi în tabelul 9. 1O împreună cu simbolurile ş1
unităţile lor de măsură
Tabel nr. 9.10 Mărimi fizice care descriu unda electromagnetică
Nr. Crt Mărimea Simbolul Unitatea de măsură

1
1 frecvenţa circulară F Ciclu•f
2 faza (fJ Ciclu
~
.) lungimea de undă }, M •ciclu- 1
4 perioada p s
5 viteza luminii C m•s- 1
Numărul de cicli întregi este echivalent cu multipli de 21r radiani . O altă unitate de
măsură pentru cicli pe secundă (cps) este Herz-ul (Hz), sau multipli prevăzuţi de regulile
Sistemului Internaţional de Măsură . Între mărimile prezentate în tabelul 9.1O, există următoarele
relaţii :
(9.2)
Frecvenţa circulară instantanee/ mai este definită şi ca derivata fazei în raport cu timpul.
f = drp (9.3.)
dt '
iar faza se obţine din integrala frecvenţei între epocile to şi t
t
<p = f fdt . (9.4)
Dacă se consideră o frecvenţă f = ct., setând faza iniţială <p ( to) = O unde to se consideră
timpul necesar semnalului să se propage de-a lungul unei distanţe p de la emiţător la antena
receptorului atunci ecuaţia fazei undelor electromagnetice recepţionate este:
<p = f(t-to) = f(t-plc) . (9.5)
În cazul mişcării emiţătorului sau a receptorului, unul în raport cu celălalt, frecvenţa

recepţionată este afectată de efectul Doppler. Aceasta înseamnă că frecvenţa recepţionată J,.
diferă de frecvenţa emisă/e cu argumentul Af, proporţional cu viteza radială
V=-
or (9.6)
ot ,
a emiţătorului respectiv receptorului.
(9.7)
9.5.1.4. Componentele unui semnal satelitar. Oscilatoarele de la bordul satelitului

generează frecvenţă de bază Jo cu o precizie de aproximativ I 0-13 pe zi (pentru sateliţii din
BLOCK 11). Frecvenţele celor două semnale purtătoare în bandă L sunt 1575.42 MHz, L 1 şi
respectiv 1227.60MHz, L2 . (fig. 9.40). Ll şi L2 sunt modulate prin coduri pseudo aleatorii (codul
CI A şi codul P) în mesajul de navigaţie . Pe unda L se află codul CI A şi codul P, în timp ce pe
unda L2 nu este decât codul P.
Frecventa fimdamentala
:JO
X 154
X 120
MESAJUL SA TEL11UWI 50BPS
Fig. 9.40 Structura semnalului GPS

În plus, informaţia conţinută în mesajul de navigaţie furnizează date legate de
cronometrul satelitului, parametrii orbitali, starea de săn ătate a satelitului şa . Practic unda
purtătoare este o funcţie sinusoidală . Mesajul de naviga~e constă în secvenţe de zero şi unu.
Codurile constau în secvenţe cu valori de ± 1 co re spunzătoare valorilor binare O sau 1. Modulaţia
de fază este realizată printr-un salt de 180° în faza undei purtătoare când valoarea binară din
secvenţa codului se schimbă (fig. 9.41 ).
cic lu
unda purtatoare
~ - - - - , . . - - -- ~ ----- codul
modulatia
-\---,,.__,~ unde i purtato are
Fig. 9.41 Modulaţia bifazică a undei purtătoare
La rândul său receptoarele generează una sau două unde care constituie de fapt o replică
la cele două unde purtătoare emise de satelit LI , L2 aşadar codul C/A şi respectiv codul P. Altfel
spus, receptorul generează acelaşi semnal şi încearcă să realizeze un proces de corelaţie între
semnalul emis şi cel recepţionat , obţinând astfel şi determinarea codului şi a mesajului de
navigaţie . După demodulare diferenţa de fază între semnalul emis şi cel recepţionat este
măsurată, de unde rezultă observaţiile de fază . Mesajul de navigaţie poate fi utiiizat pentru a
calcula poziţia satelitului şi eroarea cronometrului .
Codul CI A este codul GPS accesibil utilizatorilor civili, modulat pe unda purtătoarea LI ,
având o frecvenţă egală cu o zecime din frecvenţa de bază (1 .023 MHz).
Codul P este generat la frecvenţa cronometrului satelitului ( 1O.23 Hz) şi modulat pe
ambele unde purtătoare . Un element în secvenţa de cod corespunde de aceea unui interval de
timp de circa 1OOns, care este echivalent cu 30 m în distanţă . Rezoluţia poate fi îmbunătăţită sub
metru prin interpolare.
Prin compara~e, codul S este o secvenţă de cod de 1. 023 MHz, corespunzând unei
rezoluţii de 300 rn (care poate fi de asemenea îmbunătăţită prin interpolare).
17
_ j ; i
satelitul j
:7r---i I ;- 1 jl
____, l_ i I _ _ _' :_ _: Î_ _
receptorul i
Fig. 9.42 Compararea între semnalul receptat şi semnalul emis pe coduri
satelitul j
receptorul i
Fig. 9.43 Compararea între semnalul receptat şi semnalul

emis pe unda purtătoare (măsurători de fază)
Măsurătorile constau în compararea acestei replici sintetizate cu semnalul recepţionat, fie
măsurând decalajul în timp pe coduri (Fig. 9.42), fie diferenţa de fază pe undele purtătoare (Fig.
9.43). De fapt, receptorul măsoară partea fracţionară a fazei (distanţa minimă cuprinsă în
intervalul 19 cm la 24.4 cm) dar numărul întreg de cicli este necunoscut. Receptorul are un
contor care-i permite înregistrarea numărului întreg de cicli începând cu prima măsurătoare .
Deci numărul întreg de cicli începând cu prima măsurătoare devine o necunoscută, care poartă
denumirea de ambiguitate Întreagă . Măsurarea prin coduri este instantanee, pentru rezolvarea
ambiguităţii este necesară efectuarea de observaţii continue o perioadă suficientă de timp . În
plus, dacă două staţii măsoară simultan aceiaşi sateliţi, atunci sunt calculate şi diferenţele de fază
şi de aici deduse diferenţele de coordonate între punctele de staţie în care sunt amplasate
receptoarele (poziţionare relativă) .
9.5.2. Segmentul de control

Sistemul de control reprezintă un sistem format din mai multe staţii amplasate la sol
pentru urmărirea şi monitorizarea continuă a sateliţilor. Acest segment include Sistemul
Operaţional de Control (OCS), care constă în staţia principală de control, staţii monitoare şi staţii
de control la sol. Principalele sarcini operaţionale ale segmentului de control sunt: urmărirea
orbitelor şi cronometrelor pentru realizarea determinărilor şi predicţiilor, sincronizarea timpului

sateliţilor şi înregistrarea datelor recepţionate de la sateliţi . Segmentul de control se ocupă de
asemenea şi cu achiziţionarea şi lansarea de noi sateliţi.
Elementele orbitale şi parametrii efemeridelor urmăriţi ş1 controlaţi de staţiile
segmentului de control sunt următoarele:
• ✓
A - rădăcina pătrată a semiaxei mari a orbitei;
• e - excentricitatea orbitei;
• toE _timpul de referinţă al efemeridei;
• 10 - înclinarea la timpul de referinţă ;
• I - rata de schimbare a înclinării;

• n O_ ascensia dreaptă la timpul de referinţă;
• <fJ - rata de schimbare a ascensiei drepte;

• OJ - argumentul perigeului;
• M0 - media anomaliei la timpul de referinţă;
• ~n - media de schimbare a mişcării ;
• Cuc, Cus --corecţii ale argumentului latitudinii;

• Crc, Crs _ corecţii ale razelor orbitale;
• Cic, Cs _corecţii ale înclinării.
9.5.2.J. Staţia principală de control (Master Control Station). A fost pentru prima dată
amplasată la Vandenberg AFB, California, dar a fost mutată la Consolidated Space Operations
Center (CSOC) la Falcon AFB, Colorado Springs, Colorado. CSOS colectează datele de
urmărire de la staţiile monitoare, şi calculează orbitele sateliţilor şi parametrii cronometrelor
folosind estimatorii Kalman. Aceste rezultate sunt apoi transferate la una din cele trei staţii de
control la sol pentru eventuale emisii către sateliţi sub forma mesajelor de navigaţie . Controlul
sateliţilor şi funcţionarea sistemului este de altfel responsabilitatea staţiei principale de control.
9.5. 2.2. Staţiile monitoare. Sunt în număr de cinci, localizate în Hawaii, Colorado
Springs, Ascension Island în Oceanul Atlantic de Sud, Diego Garcia în Oceanul Indian şi
Kwajalein în Oceanul Pacific de Nord, conform Gouldman (1989). Fiecare din aceste staţii este
echipată cu ceasuri standard, precise, cu Cesiu şi receptoare P- cod, care măsoară continuu
pseudodistanţele în cod P, pentru toţi sateliţii vizibili. Pseudodistanţele sunt măsurate la fiecare
1.5 secunde şi folosind datele meteorologice şi ionosferice, care sunt procesate, se creează la
fiecare 15 minute un set de date care sunt transmise la staţia principală de control.
Procedeul descris mai sus reprezintă reţeaua oficială pentru determinarea efemeridelor
transmise şi modelarea cronometrelor sateliţilor. Există şi alte reţele private de urmărire, care
determină în general efemeridele sateliţilor cu întârziere şi precizie scăzută şi nu participă la
gestionarea sistemului. Dintre reţelele private de urmărire se pot enumera: cea fondată de
Macometer în 1983, Cooperative International GPS Network (CIGNET).
9. 5. 2. 3. Staţiile de control la sol. Sunt amplasate în trei dintre staţiile monitoare la·
Ascension, Diego Garcia şi Kwajalein, conform Bowen (1986). Ele sunt prevăzute cu antene
speciale la sol care asigură posibilitatea de comunicare şi stabilire de legături directe cu sateliţii.
Efemeridele sateliţilor şi parametrii cronometrelor calculate de staţia principală de control, sunt
recepţionate de staţiile de control la sol şi apoi transmise fiecărui satelit sub formă de mesaj <lei
navigaţie, adică unde radio emise în banda S cf Rutscheidt & Roth (1982). Iniţial emisia către
fiecare satelit se producea Ia fiecare opt ore cf Stein (1986), în prezent emisia a fost redusă la
odată pe zi cf Remondi (1991). Dacă o staţie de control Ia sol devine incapabilă să stocheze
mesajele de navigaţie, există posibilitatea ca fiecare satelit să înregistreze predicţii făcute cu 14
zile înainte, ceea ce însă duce la o degradare treptată a preciziei de la 1O la 200 m.
În Fig. 9.44 este prezentată dispunerea pe glob a staţiilor ce alcătuiesc segmentul de
control al sistemului NAVSTAR- GPS.
• Staţie
monitoare
• de control
Staţie principală
♦ Staţie cu posibili-
tăţi de înregistrare
• Backup
Station
Control
Fig. 9.44 Amplasarea pe glob a staţiilor segmentului de control
9.5.3 Segmentul utilizator

Segmentul utilizator include toţi utilizatorii de echipamente GPS, care recepţionează
semnale GPS în vederea poziţionării . Strict vorbind noţiunea de „segment utilizator" este legat de
un concept GPS al US. DoD (Departamentul de apărare al Statelor Unite) descris ca un
element auxiliar al programului naţional de apărare al Statelor Unite . Receptoare GPS au fost
încorporate în fiecare element major de apărare. Astfel erau vizionate fiecare vehicul de teren,
fiecare avion sau vapor, iar oricare grup de infanterie putea avea un receptor GPS pentru a putea
recepţiona coordonatele activităţii militare în curs de desfăşurare . Multe receptoare GPS au fost
utilizate în timpul Războiului din Golf din 1991 , în condiţii de luptă.
Un echipament de teren include unităţile receptoare şi instrumente auxiliare cum ar fi:

senzori meteo, ambaze, trepiezi şi alte echipamente auxiliare. Alegerea unor anumite tipuri de
receptoare depinde foarte mult de tipul lucrării care urmează a se executa.
9.5.3.1. Recep toarele GPS. Cele două mărim i principale în poziţionarea GPS sunt codul
şi faza. Pentru o examinare de cod receptorul d etermină timpul de propagare a semnalului emis
de satelit. Măsurătorile pe cod sunt cunoscute sub denumirea de determinări de pseudodistanţe .
Precizia de determinare în acest caz este sub- metrică. Pentru observaţii de fază receptorul
determină diferenţa de fază între unda receptată de la satelit şi unda generată de receptorul însuşi .
Frecvenţa oscilatorului se notează cu f şi se exprimă în Hz. Precizia măsurătorilor se estimează a
fi în jur de 3mm pentru unda purtătoarea L 1 cu lungimea de undă de 19 cm.
Unda purtătoare trimisă de satelit parcurge în -c secunde distanţa până la receptor.
Observaţia de fază <P, exprimată în cicli este produsul frecvenţei/ şi a timpului de propagare T:
<l>=f*-c (cicli). (9.8)

În sistemul de coordonate tridimensional definim un vector de poziţie spre satelit şi un
vector de poziţie spre receptor (fig. 9.45)
/ i .
/ Q /_:___ y_ ;
Fig. 9. 45 Vectori de poziţionare GPS

Distanţa satelit receptor este notată cu p şi depinde de poziţia satelitului la momentul
transmiterii semnalului şi de poziţia receptorului la momentul efectuării observaţiilor. O undă se
propagă în vid cu viteza luminii c=299 792 458 m/s . Dacă în relaţia (9 .8) se înlocuieşte timpul de
propagare -c cu raportul pic ecuaţia de fază devine:
(9.9)
Această ecuaţie va fi ecuaţia observaţiei de fază, dacă am putea măsura diferenţa totală de
fază . Receptorul măsoară doar părţi fracţionale- diferenţa între cicli- el nu poate distinge un ciclu
de altul. Diferenţa de fază măsurată diferă deci printr-un număr întreg de cicli de diferenţă de
fază teoretică, calculată cu relaţia (9.10).
Numărul de cicli omişi se consideră ambiguitate şi sunt notaţi cu N. pentru a fac e
distincţie între diferenţa de fază măsurată şi cea calculată se notează diferenţa de fază măsurată
cu (/).
(9.10)
În cea de-a treia imagine a figurii 9.46 este reprezentat semnalul transmis de satelit la
sosirea în receptor. Se constată că acesta este întârziat cu timpul de parcurgere T. Diferenţa de
fază observată este acum O. 75, ambiguitatea N=-2doi cicli sunt omişi .
t-'t
satelit f . f\ : f\
V7JV\JV \
. 0.75 ·
Î\
I .
A
I ,
/\
unda r--\---+---1--+---'~+---\--1----\~+----1--
receptionata
de la satelit
Fig. 9. 46 Compararea fazei la timpul T
Receptorul înregistrează numărul trecerilor de zero a diferenţei de fază fracţională şi le

încorporează _ în măsurătorile de fază determinate cu relaţia (9.1O). Aceasta înseamnă că
ambiguitatea N este constantă atâta timp cât receptorul este capabil să urmărească intrarea undei
purtătoare fără întrerupere. În acest caz aceeaşi ambiguitate N este implicată în măsurătorile
continue. Ambiguitatea N reprezintă numărul întreg de cicli omişi . N este o valoare constantă dar
necunoscută .
Dacă în relaţia (9.10) se multiplică în ambii membri cu lungimea de undă a purtătoarei
2=clf, rezultă o ecuaţie exprimată în unităţi de lungime (metri):
<P = }.,</) = p + ÂN . (9.11)
Observaţiile de fază sunt de altfel raportate la distanţa satelit receptor, dar observaţia este
ambiguă : pe de-o parte există ambiguitatea fazei, iar pe de altă parte numărul întreg de cicli este
necunoscut.
Funcţie de cele expuse mai sus se pot clasifica receptoarele GPS în trei mari categorii:
1. Receptoare care operează cu pseudodistanţe şi codul CIA; acest tip de receptoare sunt
de obicei receptoare portabile, de mână, alimentate cu baterii cu semnal luminos, au de la unul la
şase canale independente şi determină poziţia în trei dimensiuni latitudine, longitudine şi
altitudine sau coordonate într-un anumit sistem de proiecţie (ex. coordonate în sistem UTM şi
altitudine). Receptoarele cu patru sau mai multe canale sunt preferate pentru aplicaţiile unde
receptorul este în mişcare şi atunci se măsoară mai multe distanţe către acelaşi satelit simultan
pentru creşterea preciziei de poziţionare . Pe de altă parte receptorul cu un singur canal este
adecvat pentru aplicaţii unde receptorul este amplasat într-o staţie fixă şi măsurătorile de distanţă
pot fi secvenţial determinate. Primele receptoare cu mai multe canale care se bazează pe
determinări de cod CI A şi pseudodistanţe sunt tipuri de receptoare care vor fi folosite de
excursionişti, ambarcaţiuni de orice tip şi eventual automobile.
2. Receptoare care operează cu codul CI A şi măsurători de fază pe unda purtătoare .
Multe receptoare pentru măsurători în timpul perioadei 1985- 1992 au folosit codul CI A pentru a
capta şi decodifica unda purtătoare L 1. Cele mai multe instrumente de acest tip au patru canale
receptoare independente iar câteva dintre cele mai recente au 12 canale. Aceste tipuri de
receptoare îndeplinesc toate funcţiile modelelor descrise mai sus la paragraful 1. şi în plus
stochează într-un anumit tip de memorie, timpul de propagare al semnalului emis şi faza undei
purtătoare . Datele pot fi transferate într-un calculator portabil direct în teren şi înregistrate pe
suport magnetic. Prin introducerea unei tehnici speciale aceste receptoare au fost perfecţionate să
măsoare şi faza purtătoarei L2 . Acest lucru se realizează prin multistratificarea semnalului L2 prin
el însuşi pentru restabili faza undei purtătoare la jumătate din lungimea de undă . Codul P
modulat de purtătoarea L2 este pierdut la procesare. În mod normal faza purtătoarei Li este
folosită în combinaţie cu măsurătorile purtătoarei L 1, pentru reducerea efectului ionosferic asupra
semnalului, iar aceasta conduce la o precizie ridicată a determinării mai ales pentru baze lungi.
Aceste receptoare pot fi folosite pentru toate tipurile de măsurători de precizie inclusiv
metodele static, cinematic sau pseudocinematic (vezi 10.5.1).
3. Receptoare care măsoară codul P al undei purtătoare . Unul dintre primele receptoare
pentru determinări ale poziţiei punctelor şi navigaţie a fost receptorul TI-4100 completat în
1984. Acest receptor a fost dezvoltat mai mult pentru scopuri militare. Fabricarea de receptoare
care lucrează cu codul P, pentru utilizatorii civili a avut loc pentru prima dată în jurul anilor
1989- 1990. În toamna anului 1991 US Federal Geodetic Control Committee (FGCC) a testat un
receptor de cod P, primul receptor care a fost testat după TI- 4100. Acest test a demonstrat două
avantaje principale ale receptorului de cod P. Primul avantaj se referă la faptul că un astfel de
receptor este capabil să măsoare baze lungi de circa 100 km, cu precizie de câţiva centimetri . Al
doilea avantaj este că 'instrumentele P- cod pot măsura baze de lungimj medii (circa 20 km) cu
precizie de câţiva centimetri în mai puţin de l O minute comparativ cu metoda descrisă mai sus
bazată pe combinaţii liniare a fazelor măsurate ale purtătoarelor L1 şi L2.
Există diverse tipuri de receptoare GPS pe piaţa de specialitate care răspund diferitelor
scopuri (navigaţie, măsurători) şi care au diferite caracteristici.
In fig. 9.47 este prezentată schema de principiu a unui receptor GPS:
Antenă de receplie GPS Modul

de memorie
memo-card
AntenaHF
Optiune
de citire
a cartelei
de memorie
AntenaHF
Amplificator
]Om 5W
Receptare Modulare
Optiunede
amplificator
5W L2
6C esire sire
calcul aiorul
12V-24V de teren
Baterie 2m
12V sau 24V ..,.______.
Fig. 9. 47 Schema generală a unui receptor GPS

Indiferent de firma producătoare orice receptor GPS trebuie să conţină :
• antena cu amplificatorul de semnal;
• urutate de radio frecvenţă;
• microprocesorul;
• unitatea de control;
• memoria pentru stocarea datelor;
• sistemul de alimentare cu energie.
Antena recepţionează semnale de la toţi sateliţii situaţi deasupra orizontului şi după
preamplificare (low noise preamplifier- preamplificator de reducere a zgomotului), le transmite

secţiurui radio jrequency RF (radio frecvenţă) . Prin zgomotul receptorului se înţelege o
cuantificare a erorii receptorului în măsurarea codurilor şi a purtătoarelor. Antenele receptoarelor
GPS pot fi antene de recepţie, externe care se montează în staţiile fixe, sau interne. (O staţie fixă
se caracterizează prin faptul că în ea se staţionează o perioadă mare de timp) . Antena de recepţie
se caracterizează prin anumiţi parametrii tehnici cum ar fi: frecvenţa de recepţie, centrul de fază,
temperatura de funcţionare, înălţimea antenei ş . a. Antena poate fi proiectată fie doar pentru unda
purtătoare principală L 1, fie pentru ambele purtătoare L1 şi L 2 . Un criteriu important de proiectare
şi realizare a antenelor receptoarelor GPS se referă la sensibilitatea centrului de fază . În plus
centrul de fază poate să difere de centrul geometric al antenei. Centrul de fază reprezintă punctul
de referinţă fizic pentru semnalele recepţionate şi de aceea această particularitate are o
importanţă deosebită în aplicaţiile cinematice unde antena se deplasează. În plus centrul de fază
al antenei şi punctul de staţie trebuie să fie pe aceeaşi verticală în momentul efectuării
măsurătorilor .
În fig. 9.47 sunt figurate, două antene HF (high frequency) care generează unde radio
scurte sau medii pentru realizarea comunicării între staţia fixă şi staţiile mobile numite rover.
Rover-ul este un receptor GPS care se deplasează în lungul unui traseu ce urmează a fi
determinat şi ale cărui măsurători sunt combinate, în vederea poziţionării , cu cele ale unui
receptor GPS fix, amplasat într-un punct de coordonate cunoscute (staţia fixă)
Un microprocesor controlează întreg sistemul şi permite determinări în timp real.

Sistemul de control furnizează posibilitatea comunicării interactive cu receptorul. Comenzile pot
fi tastate şi afişate . În acest scop sistemul este proiectat cu tastatură şi display. Sistemul de
operare al acestor calculatoare de teren este MS DOS, sau WINDOWS.
O unitate de stocare este necesară pentru înmagazinarea observaţiilor şi mesajelor de
navigaţie putând fi disponibile pentru faza de procesare de după observaţii . Unitatea de stocare
(memo card-ul) la sistemele mai noi este constituită dintr-un microchip. O interfaţă serială
asigură comunicarea cu un computer, pentru descărcarea şi procesarea datelor.

Majoritatea receptoarelor au ( opţional) alimentare internă suplimentară, sub formă de
baterii reîncărcabile, cu control permanent al nivelului de încărcare . Acestea preiau funcţia
alimentării exterioare atunci când este cazul. La schimbarea bateriilor trebuie oprit
microprocesorul de teren iar introducerea noilor baterii se face întâi prin cuplarea la polul
pozitiv. Bateria internă auxiliară pentru alimentarea permanentă a unităţii RAM (Random Acces
Memory) nu trebuie schimbată . Ea este reâncărcabilă ca şi un acumulator al unei staţii totale.
Fără a fi încărcată, durata medie de funcţionare a unei astfel de baterii este de circa două
săptămâni . Temperatura de funcţionare a bateriei interne este cuprinsă între -20°C şi +55°C.
Unitatea de radio- frecvenţă reprezintă unitatea principală a receptorului . După intrarea
semnalului în antenă, se realizeză în primul rând separarea semnalului de codurile CIA. Aceste
coduri sunt urnce pentru fiecare satelit. Unitatea RF care lucrează cu o singură frecvenţă
procesează numai semnalul L1 , în timp ce instrumentele ce lucrează în dublă frecvenţă
procesează ambele semnale L1 şi k .

Semnalele intrate în unitatea RF sunt apoi împărţite în canale separate pentru fiecare
satelit. O caracteristică importantă a unităţii RF o reprezintă numărul de canale şi de aici numărul
de sateliţi care pot fi urmăriţi simultan. Instrumentele mai vechi foloseau un număr limitat de
canale şi urmăreau alternativ sateliţii printr-o succesiunea rapidă (20 milisecunde) pe acelaşi
canal. Astăzi multe receptoare asigură atribuirea fiecărui sateli pe câte un canal, iar sateliţii sunt
urmăriţi continuu. Receptoarele cu mai multe canale au precizie mai mare şi sensibilitate mai
mică în pierderea semnalului recepţionat. Receptoarele cu canale secvenţiale sunt mai puţin
scumpe dar mai lente. O combinaţie a celor două concepte poate fi găsită în receptoarele hibride. ·
Elementele principale ale unităţii RF sunt : oscilatoarele care generează frecvenţa de
referinţă, filtrele care elimină frecvenţele nedorite şi mixerele.
Două oscilaţii y1 şi Y2, cu amplitudini diferite a 1 şi a 2, cu frecvenţe diferite / 1 şi h sunt
matematic multiplicate . În formă simplificată se poate scrie :
ş1 rezultă d ouă o scilaţii una de joasă frecvenţă şi una de înaltă frecvenţă . După trecerea prin
filtrul de joasă frecvenţă, oscilaţia de frecvenţă înaltă este eliminată . Semnalul rămas de joasă
frecvenţă este procesat. Diferenţa Ji-/2 între cele două frecvenţe este adesea numită frec venţă
intermediară .
Măsurătorile de fază actuale sunt procesate în circuite închise unde sunt folosite două
tehnici diferite :
• tehnica corelării codurilor, solicitându-se cunoaşterea unui cod PRN (secvenţa
pseudorandom noise) ;
• tehnica cvadrării : independentă de cod şi sprijinită de cod .
În primul caz reconstituirea semnalului în receptor se face cunoscând secvenţa PRN după
care a fost codificat semnalul satelitar. Tehnica corelării codurilor furnizează toate componentele
semnalului satelitar : mesaje de navigaţie, unda purtătoare nemodulată, şi timpul indicat de
cronometrul satelitului. Procedura se realizează în câţiva paşi . Mai întâi receptorul generează o
undă de referinţă purtătoare, care apoi este modulată bifazat cu o copie identică a codului PRN.
Secvenţa PRN est produsă de un generator cu coduri. În al doilea pas semnalul produs de
receptor este corelat cu semnalul recepţionat de satelit.
Întrucât timpul de propagare· al semnalului satelitar de la satelit Ia antenă are o anumită
valoare Lh , rezultă că şi între semnalul emis de sateli şi cel reconstituit de receptor există acelaş
defazaj Li1". Eliminarea acestui defazaj şi aducerea în concordanţă a codului celor două semnale,
cel emis de satelit şi cel reconstituit de receptor se realizează prin reglarea succesivă a
generatorului de coduri . După reconstituirea codului PRN semnalul receptorului conţine încă
mesaje de navigaţie care pot fi decodificate şi eliminate printr-o filtrare superioară. Rezultatul
final este o undă purtătoare afectată de efectul Doppler, ale cărei măsurători de fază pot fi
prelucrate. Deoarece în tehnica corelării codurilor este solicitat codul PRN , aceasta este în
general aplicabilă doar pentru coduri CI A cu reconstituirea unei singure purtătoare L1. Dacă şi
codul P este disponibil, ambele purtătoare pot fi reconstituite. Unul dintre rezultatele corelaţiei
codului CIA este decodificarea mesajului de navigaţie care conţine cuvântul HOW (hand over
word). Acest mesaj comunică receptorului unde începe căutarea în cod P pentru semnalul corelat.
Tehnica cvadrării se bazează pe ridicarea Ia pătrat a semnalului, procedură prezentată
pentru prima oară în Counselman (1981). Semnalul recepţionat este despărţit în două semnale
decalate cu 90° şi multiplicate apoi prin ele însele. Rezultatul este o undă purtătoare nemodulată
cu dublă frecvenţă şi astfel lungimea de undă înjumătăţită. O altă tehnică de cvadrare furnizează
faza codului PRN aşa cum o descrie MacDoran (1985). Tehnicile de cvadrare au avantajul că
sunt independente de codurile PRN. Un alt avantaj al acestei tehnici este faptul că nu mai sunt
necesare informaţii legate de cronometrul sau de elementele orbitei satelitului .
În mod adiţional în cazul an1plificării prin ridicare la pătrat, raportul semnal zgomot este
substanţial redus până ce zgomotul este de asemenea ridicat la pătrat . Pentru a înţelege obţinerea
ambelor purtătoare fără cunoaşterea codului P, cele mai multe receptoare folosesc tehnici hibride.
Unda purtătoare L1 este este reconstituită prin corelaţia codurilor folosind codul CI A iar
amplificarea prin ridicarea la pătrat este aplicată pentru reconstituirea undei purtătoare L2
După ce antena a fost instalată în staţie se conectează calculatorul de teren pnn
introducerea mufei calculatorului în PORT-ul A sau PORT-ul B, şi se pune sub tensiune electrică
acţionând butonul POWER Pe ecranul calculatorului va apare un mesaj de confirmare a

încărcării bateriilor calculatorului. Majoritatea calculatoarelor de teren al receptoarelor GPS au
,
ecranul împărţit în două zone şi anume zona de informaţii pentru comunicarea interactivă cu
utilizatorul şi zona de comenzi, care indică ce buton al tastaturii calculatorului a fost apăsat.
După punerea sub tensiune a calculatorului, prin apăsarea unei taste sau a unei combinaţii
de taste, acesta demarează o serie de autoteste. În timpul duratei testelor (circa 20 de secunde)
nici o operaţie nu este posibilă. La sf'arşitul testului este afişat un mesaj şi apoi sunt listaţi câţiva
parametrii pe ecranul calculatorului cum ar fi nivelul de încărcare al memoriei, capacitatea card-
ului de memorie, tensiunea bateriei ş. a. Prin apăsarea unei anumite taste (de la caz la caz în
funcţie de tipul receptorului) calculatorul afişează meniul principal . Acesta din urmă este împărţit
în mai multe submeniuri, cum ar fi submeniul care permite introducerea caracteristicilor

punctului de staţie, afişarea caracteristicilor receptorului (caracteristicile de frecvenţă şi puterea
de emisie). Prin apelarea unei taste, prompter- ul se deplasează pe ecranul calculatorului de la un
parametru la altul .
Pentru introducerea parametrilor alfa- numerici se folosesc tastele alfa numerice. Astfel
pot fi introduse coordonatele geografice şi înălţimea de referinţă la sol în raport cu elipsoidul
WGS 84, ale staţiei, înălţimea antenei ş. a.
9.5.3.2 Receptoare mono sau bifrecvenţă. Există o multitudine de receptoare GPS

începând cu cele de navigaţie care au cea mai scăzută precizie de poziţionare ( 1OOm în
poziţionare absolută şi 1 m + 5 m în poziţionare diferenţială) şi care nu fac obiectul acestui
capitol, nefiind considerate receptoare geodezice. Receptoarele utilizate în topografie, sunt
receptoare monofrecvenţă, care măsoară deci pe o singură frecvenţă L 1, sau bifrecvenţă, care
măsoară pe ambele frecvenţe L1 şi L2. Principalul interes al receptoarelor bifrecvenţă este de a
putea elimina corecţia ionosferică. Viteza de propagare a undelor L 1 şi L2 variază în timpul
propagării undelor prin ionosferă (mediu ionizat care se întinde intre 50 km şi 1000 km
altitudine). Perturbaţia ionosferică depinde de latitudine, (în sensul că este mai mare la ecuator şi
la poli faţă de o latitudine medie), de activitatea solară al cărui ciclu este de 11 ani, de perioada
anului, de zi sau de noapte. Efectul produs de refracţia ionosferică în măsurătorile de distanţă
satelit- receptor în GPS pot varia între Om şi 50 m. Acest mediu este dispersiv ceea ce înseamnă
că efectul său asupra unei unde electromagnetice depinde de frecvenţa undei purtătoare. Corecţia
ionosferică pe distanţa peste invers proporţională cu pătratul frecvenţei :
~p•ono = _..:'!:_ (9.13)

12 ,
unde A depinde de densitatea de electroni pe traseul undei .
Dacă pi şi p2 sunt distanţele măsurate pe L l şi L2 şi Pt distanţa teoretică, se poate scrie:
(9.14)
Cele două unde purtătoare L1 şi L2 urmează simultan aceeaşi traiectorie, deci densitatea
electronică este aceeaşi. Se poate scrie, combinând relaţiile (9.13) şi (9.14):
( 9.15)
În practică această corec~e nu este calculată, dar receptorul face o măsurătoare de fază pe
o combinaţie de unde L l şi L2 .
Dacă receptoarele bifrecvenţă permit rezolvarea aproximativă a dificilei probleme a
corecţiei atmosferice, nu se poate spune că sunt indispensabile în toate situaţiile . De fapt în cazul
în care baza măsurată este scurtă (până la 15 km în zone temperate şi respectiv până la 1O km la
pol şi ecuator), se poate constata că drumul unnat de undă la cele două capete ale bazei este
aproape acelaşi şi deci corecţia ionosferică este aproximativ aceeaşi. Când se constituie simple
sau duble diferenţe de fază, corecţia ionosferică este diminuată sau eliminată .
Simpla diferenţă : când două staţii observă simultan aceiaşi sateliţi; se formează diforenţe
între faze la cele două staţii. Dubla diferenţă din două staţii se observă simultan aceiaşi sateliţi şi
se formează diferenţe de fază pe doi sateliţi distincţi observaţi din aceste două staţii . Asupra
acestor aspecte se va reveni în 10.5.2.
9.5.3.3 Tehnica antibruiaj-AS (Anti- spoofinf(). Este o tehnică destinată evitării bruiajului
voit al sistemului GPS de către un utilizator care emite un semnal apropiat de semnalul GPS,
creând astfel confuzie şi erori de poziţionare pentru alţi utilizatori. Tehnica AS constă în
adăugarea în codul P pe cele două frecvenţe Ll şi L2 a unui cod W care este de la rândul său
codificat (criptat) de către utilizatorii militari în codul Y. În cazul funcţionării tehnicii AS

utilizatorii neautoriza~ · nu pot face măsurători pe codul P, ei nu pot utiliza decât codul CA .
Activarea tehnicii AS este cvasicontinuă din 1 februarie 1994.
9.5.3.4. Surse de erori în măsurătorile GPS. Ecuaţia (9.10) reprezintă ecuaţia observaţiei
de fază GPS pentru cazul ideal, când observaţiile nu sunt afectate de erori. Aşa cum am arătat în
paragrafele anterioare, o determinare de distanţă GPS este în principiu făcută prin măsurarea
timpului parcurs de semnal (de la satelit la receptor) multiplicat cu viteza de parcurgere a acestei
distanţe . Sursele de erori se împart în trei categorii principale şi anume:
• erori satelitare;
• erori datorate propagării semnalului;
·• erori datorate receptoarelor.
Erorile satelitare- sunt datorate erorilor efemeridelor şi cronometrelor sateliţilor.
Este evident că influenţa erorilor efemeridelor, adică a coordonatelor sateliţilor, se
răsfrânge asupra preciziei de poziţionare . Există servicii specializate, altele decât staţiile
segmentului de control, care pun la dispoziţia utilizatorilor autorizaţi, fie direct, fie prin
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu [X/117
INTERNET, date referitoare la: constelaţia actuală a sateliţilor, starea şi dezvoltarea planificată a
sistemului, efemeridele precise, almanahul, vizibilităţi, ondulaţia geoidului, parametrii de rotaţie
ai Pământului ş . a . Eroarea de poziţionare a satelitului, determină erori în măsurarea distanţelor de

ordinul zecilor de metri.
Erorile cronometrelor satelitului se reflectă în determinarea timpului de propagare al
undei. Deoarece eroarea cronometrului satelitului este transmisă prin mesajul de navigaţie, cea
mai mare parte a efectului acestei erori poate fi eliminată.
Relativitatea: contribuţia acestui efect este luată în considerare de segmentul de control;

înainte de lansare, oscilatorul satelitului este reglat să funcţioneze mai încet. Efectele remanente
nu sunt relevante pentru măsurători .
Erori datorate propagării semnalului. Mediul, în cazul nostru atmosfera, afectează
(frânează) viteza de propagare a undei şi are efect de ordin metric în efectuarea măsurătorilor.
În relaţiile matematice de până acum s-a considerat ca viteză de propagare a semnalului

de la satelit până la receptor viteza luminii în vid, c. În ultima parte a călătoriei sale până la
receptor, semnalul străbate atmosfera care are un efect pe1turbator asupra propagării , întrucât nu
există un indice de refracţie constant pe toată grosimea atmosferei. Atmosfera se împarte în
ionosferă şi troposferă . Troposfera este primul strat atmosferic şi este limitat la 40 km în jurul
· Pământului . Ionosfera, partea superioară a atmosferei, formată la rândul ei din mai multe straturi
(stratosfera, mezosfera şi termosfera) se întinde de la aproximativ 50 km la 1OOO km.
Ionosfera este un mediu dispersiv pentru undele radio emise de sateliţi , adică viteza de
propagare a semnalului care străbate straturile ionosferei este dependentă de frecvenţa
semnalului. Această proprietate poate fi exploatată pentru determinarea refracţiei ionosferice.

Electronii liberi din ionosferă încetinesc propagarea semnalului de la satelit la receptor. Distanţa
observată este mai scurtă decât distanţa geometrică p. Întârzierea ionosferică / , se exprimă în
metri şi este mai mică în timpul nopţii comparativ cu cea din timpul zilei. Din acest motiv
înregistrările foarte precise de semnale de la sateliţi se realizează în etape complete de 24 de ore.
Efectul ionosferei se face resimţit mai ales în măsurătorile de coduri. La măsurarea fazei undei
purtătoare, prin combinaţii liniare între înregistrările celor două semnale L 1 şi L 2 se poate elimina
efectul ionosferic. (Wubbena, 1991)
Întârzierea troposferică este cauzată de particulele de aer şi apă. Distanţa observată
devine mai mare decât distanţa geometrică p. Întârzierea troposferică T se exprimă de asemenea
în m şi depinde de temperatura aerului, presiunea şi umiditatea sa .
Alte erori, de ordinul secundelor, care nu sunt luate în calcul:
• Dţfracţia undelor electromagnetice: conform principiului timpului mm1m al lui
Fermat (un semnal electromagnetic care străbate drumul dintre două puncte spaţiale îşi alege în
permanenţă acel traseu care să-l conducă în timpul cel mai scurt la ţintă) drumul urmat de unda
purtătoare ar trebui să fie o linie dreaptă între satelit şi receptor. În realitate, datorită indicelui de
refracţie variabil din atmosferă, traseul parcurs de semnalul electromagnetic propagat de la satelit
către receptor este o curbă spaţială. Acest fenomen cunoscut sub numele de difracţie a undelor
electromagnetice provoacă erori nesemnificative ( de ordinul milimetrilor), eliminate în procesul
de măsurare .
• Efectul multipath: Toate receptoarele GPS îşi calculează poziţia prin determinarea
distanţei de la antenă la fiecare satelit (minim patru sau trei dacă se cunoaşte înălţimea antenei).
o o
180
a) b) c)
Fig. 9.48 Harta cerului şi obstrucţiile funcţie de înălţimea antenei
a) Hanta,ă= 1,5 m; b) Hantenă= 5 m; c) Hantcnă=lO m;
Aşa cum se observă din fig . 9.48 numărul sateliţilor vizibili creşte de la patru, pentru o
înălţime a antenei de 1. 5m la nouă, pentru o înălţime a antenei de 1Om.
Poziţia sateliţilor se calculează din datele efemeridelor broadcast. Acest set de distanţe
( după ce sunt corectate de deviaţia remanentă produsă de cronometrul satelitului, întârzierea

provocată de propagarea semnalului prin atmosferă ş . a) determină punctul matematic din spaţiu
unde este amplasată antena receptorului. Aşa cum s-a arătat, receptorul determină aceste distanţe
prin măsurarea timpului de propagare al semnalului de la fiecare satelit şi apoi multiplicarea

acestei valori cu viteza luminii. Timpul de propagare este determinat prin măsurarea diferenţei
între timpul de transmisie şi respectiv timpul de recepţie a codului PRN (pentru utilizatorii civili
codul CIA), imprimat în semnal. Receptoarele GPS performante (geodezice) folosesc de •
asemenea pentru determinarea timpului de propagare informaţia conţinută de faza undei
purtătoare, pentru a obţine precizii ridicate. Când în apropierea antenei există suprafeţe
reflectorizante semnalul poate fi reflectat. În acest caz timpul de parcurgere al distanţei satelit-
receptor este determinat de distanţa satelit- reflector plus distanţa reflector- receptor. Aceasta
înseamnă că semnalul reflectat intră în interferenţă cu semnalul direct având ca efect scăderea
preciziei de poziţionare. Pentru observaţiile de fază erorile de poziţionare pot atinge valori
centimetrice. Reflectarea semnalului poate fi cauzată de .suprafaţa solului, suprafeţe de apă,
diverse obiecte cum ar fi maşini şi clădiri . Poziţia antenei receptorului trebuie aleasă cu atenţie.
Propagarea multipath se poate divide în două clase: statică şi dinamică. Pentru receptoarele
sta?onare este posibil ca ·geometria propagării semnalului să schimbe sensibil, chiar la fiecare
minut, constantele esenţiale ale parametrilor multipath. Pentru aplicaţiile cinematice se pot
înregistra fluctuaţii ale parametrilor la fiecare fracţiune de secundă. Pentru reducerea efectului
multipath se pot folosi antene speciale, utilizarea unei reţele de antene, amplasarea strategică a
antenei receptorului, staţionarea îndelungată pe punct pentru reducerea constantelor parametrilor
multipath.
Erorile datorate receptoarelor provin din surse diferite, putând fi clasificate în:
• erori de hard;
• erori datorită rezoluţiei măsurătorilor;
• erori de calcul.
Erorile de hard sunt generate de pă~le electronice ale receptoarelor. Zgomotul în
măsurători datorate părţilor de hard este dependent de lungimile de undă ale codurilor. La
receptoarele de construcţie nouă, datorită perfecţionării tehnologice, erorile de hard au fost mult
diminuate.
Totodată efectul (necunoscut) al erorii induse de cronometrul receptorului, poate atinge
valori foarte mari în măsurătorile de distanţe (vezi tabelul 9.11 ).
Tabel 9.11 Corelaţia între eroarea cronometrului receptorului
şi eroarea de măsurare a distanţei
Eroarea cronometrului Eroarea distanţei măsurate

receptorului
0. lµs= 10-7 30m
O. lms= 10-4 30km
0.1 s= 10· 1 30 000km
Erorile datorate rezoluţiei măsurătorilor . Rezolu?a măsurătorilor depinde de asemenea

de lungimea de undă a codurilor. Rezoluţia de cod Peste apreciată la ±0 .3 rn, iar la codul C/A la
±3 m.
Ambiguitatea ciclilor reprezintă numărul întreg de lungimi de undă cuprinse în traseul
dintre emiţătorul satelitului şi centrul de fază al antenei receptorului. În practică ambiguitatea
ciclilor este determinată prin preprocesare iar corecţia calculată este apoi aplicată observaţiilor .
Erorile de calcul rezu l tă din algoritmii implementaţi în receptoare şi a numărului limjtat
de receptoare
Erorile datorate antenelor de recepţie A vând în vedere di versitatea tipurilor de
receptoare exjstente pe piaţa de speciali tate (datorate diferenţelor de ordin constructiv între
tipurile de antene produse de di verse firm e precu m şi între antene de acelaşi tip şi de aceeaşi
provenienţă) , nu se poate realiza o descriere co mpl et ă a erorilor datorate antenelor de recepţie .
Dintre cele mai cunoscute şi studiate erori datorate antenelor de recepţie putem enumera:
,,offset- ul", sau excentricitatea centrului de fază, "Antenna- !maging" şi efectul „Radom".
Efectul „Offset" este o consecinţă a faptului că centrul geometric al antenei, folosit pentru
centrarea ei, nu coincide cu centrul elect ro-magnetic. Eroarea de „offset", atrage erori de
poziţionare de ordin milimetric;
Efectul "Antenna- Imaging" apare când în apropierea antenei se găseşte un obiect
conductor. Prin inducţie, în acest conducto r se fo rm ează o "imagine" a antenei care împreună cu
antena reală generează o nouă caracteristi că de recepţie . Se formează astfel două noi centre de
fază, pentru semnale diferite, care pot suferi variaţii rapide în timp şi provoacă erori în
măsurători .
Efectul Radom reprezintă influenţa acoperirii antenelor. Astfel, antenele multor staţii
permanente sunt protejate împotriva intemperiilor (ploaie, vânt) sau a altor influenţe care pot
duce la defecte fizice. Sistemele de protecţie sunt confecţionate din diverse materiale care
influenţează propagarea semnalelor electromagnetice, (ducând la refracţia sau întârzierea lor). O
modalitate simplă de determinare a influenţei acestei erori o constituie determinarea unei baze
scurte, cu antene de acelaşi tip, măsurând succesiv într-o primă etapă cu ambele antene
descoperite, urmând ca în cea de-a doua etapă să acoperim una dintre antene. Dacă s-ar acoperi
ambele antene efectul s-ar anula. Diferenţa dintre soluţiile obţinute în cele două etape reprezintă,
în ipoteza anulării influenţelor de altă natură, efectul Radom-ului asupra măsurătorilor bazei
considerate. Testele efectuate relevat faptul că :
• efectele Radom sunt elocvente mai ales în determinări ale cotei. Influenţa acestui efect se
ridică mult peste precizia de compensare şi deci nu poate fi neglijată;
• erorile produse de Radom sunt dependente de unghiul de elevaţie al semnalului incident.

Erorile datorate antenelor de recepţie influenţează precizia de poziţionare GPS. Ele sunt variate,
studiul lor fiind continuat şi în prezent, neputându- se realiza o cuprindere a lor într-un model
matematic.
Comei' Păunescu & Gabriela Paicu IX/121
În continuare vor fi prezentate câteva tipuri de receptoare GPS existente pe piaţa
românească de specialitate
Tabel nr. 9. 12 Receptoare GPS
Nr
crt FIRMA IMAGINE CARACTERISTICI
1 TRIMBLE
Sistemul GPS Path:finder Pro XL, are
precizie de măsurare sub- metrică pe baze.
Are putere mare de stocare a datelor şi are
posibilitatea de a înregistra caracteristici
auxiliare ale detaliilor şi atribute ale
informaţiilor înregistrate
2 TRIMBLE
Sistemul GPS Path:finder Basic XL este ideal
pentru aplicaţii cartografice
3 TRIMBLE
GeoExplorer-ul este un sistem GPS de
buzunar, din gama Trimble
4 TRIMBLE
Receptorul Trimble 4600LS:
• măsoară pe o singură frecvenţă L 1;
• are posibilităţi de fixare pe trepied;
• lucreaz.ă în condiţii de temperatură de
la -40°C până la 65°C;
Nr
5 TRIMBLE Colectorul de date MC- GPS, este un dublu
'
'
' ...
colector GISI GPS.
~ .
~
g
,·" '
Caracteristici:
[~ • este constituit dintr-o singură unitate
!~I ~
de
•
mână;
este compatibil cu pachete de

programe AutoCAD şi Arc/Info;
• suportă formate DXF;
• precizia (1-5m);
• condiţii de temperatură suportate de
la -40°C până la 54°C
6 LEICA Aparţine seriei Staţii de referinţă dual cod
DGPS. Un singur receptor Ll poate urmări
ambele coduri CIA şi L 1.

· Caracteristici:
• lucrează pe o singură frecvenţă;
• lucrează în mod dual cod adică
urmăresc ambele coduri CIA şi P;

Sistemul MX 9400 • precizia de navigaţie 30 cm
• viteza de calcul
• compatibil cu versiunile mai vechi
7 ASHTECH Receptoare Ashtech Z-12 sunt sisteme de
navigaţie cu aplicaţii soft şi hard măsurători
· de bază şi pichetare seismică.
8 TOPCON Sistemul Turbo S II, produs pentru prima

dată în ianuarie 1995 are următoarele
caracteristici:
• dimensiuni 4.8*21 .8*10.4
• greutatea inclusiv bateria 3 .2 kg
• antena externă cu o greutate de O. 7kg
• afişaj alfanumeric
Nr
9 SOKKIA Sisteme Spectrum produse de firma Sokkia,
au fost lansate pentru prima dată pe piaţa de
specialitate în ianuarie 1994.
Aplicaţiile la care sunt utiliz.ate aceste
sisteme cuprind: GIS, cartare, inventariere,
poziţionare.
Măsoară pe o singură frecvenţă.
ZEISS Receptor GPS GePos RS12:

-măsoară pe o singură frecvenţă L 1, -codul
CIA şi faza purtătoarei;
-12 canale independente;
-antena microstrip (linie cu benzi paralele)
încorporată;
-interval de înregistrare de la 1 s la 60 s;
11 MAGELAN Sistemul PROMARK X GPS:
SYSTEM
- antena internă detaşabilă colector intern
CORP.
de date ;
masa 0.85 kg ;
- tastatură alfanumerică ;
- capacitatea de înregistrare a memoriei

este de 1 punct/s timp de 25 de ore ;
- două portu..ri seriale

12 MAGELAN Sistemul l\llBS 1:
SYSTEM - antenă externă;
CORP -4 porturi RS 232 ŞI UN PORT RS 422;
mod de urmărire continuu pe faze ş1
coduri;
12 canale;
- puterea de consum 5W.
Tabel 9 .13 Receptoare GPS- mărci şi caracteristici
Marca Trimble Ashtech LeicaAG Sokkia Topcon
Model Trimble Z-12 MX-9400 Spectrum Turbo S II
Navigation- Geo
Explorer
Dimensiuni 11•8*4 9.9*20.3*21.6 12*16.3*4.9 19. l *8.3*2.9 4.8*21.8*10.4
Antena internă externă externă externă externă
internă/
externi
Greutate Inclusă în 1.7 Mai mică de 1/5.5 0.74 0.7
antenă greutatea
sistemului 0.4 kg
Puterea de 2 12 5 2.3 ~5
consum
(Watt)
Port- uri 2•RS232 4*RS232 porturi 4 Comm/Power, 2•RS232C
seriale; l l 5200bps RTCM
I
Caracteristici LI codul C/A Ll/12 coduri şi continuu LI, C/Aşi paralel

de urmirire purtătoare purtătoare
Numirde 6 12 C/A, 12 P(LI), 12 6 8

canale 12 P (12)
Precizia 2m-5m n/a 0.3m ± 2m standard ~lm
modului ± 0.5m opţional
adică timp de
diferenţial staţionare min 3
min şi 5 sateliţi
vizati
Colectorul de intern intern . n/a extern intern
date
Tastatura 7 taste 16 taste n/a 56 de taste alfanumerică
alfanumerice
Display-ul LCD LCD n/a 8 linii a 20de LCD
caractere
luminoase
CPU/ n/a 68020-C31 n/a V25--80C88- NIA
Sistemul de DRDOS
operare
Memoria 9 OOO de puncte 230 OOO de puncte n/a 10-4Mb, pentru 2Mb
(numir de cu epoci de 10Mb 43 750 epoci
puncte)
Coduri da da n/a da
Capitolul 10
Tehnologii de măsurare utilizate în reţelele geodezice
Având în vedere destinaţia manualului, în acest capitol se vor prezenta doar tehnologiile
de măsurare utilizate în reţelele geodezice de ordin inferior şi în cele similare, care aµ un
caracter local (6.3).
10.1. Metode de măsurare a unghiurilor

În cadrul reţelelor geodezice planimetrice se utilizează metode de măsurare a direcţii/or
(atunci când se foloseşte o direcţie de referinţă, comună pentru toate măsurătorile) şi metode de
măsurare a unghiurilor (atunci când măsurătorile sunt grupate două câte două, de fiecare dată
direcţia de referinţă fiind aleasă direcţia din stânga). Deşi în cadrul ultimelor metode, unghiurile
măsurate sunt formate de două direcţii , se poate admite că fiecare cupru formează o unitate
distinctă, independentă, deoarece direcţiile comune unghiurilor învecinate sunt măsurate separat.
10.1.1. Refractia atmosferică
'
Înainte de a aborda tratarea metodelor propnu-z1se de observaţii unghiulare se vor
prezenta, pe scurt, caracteristicile principale ale refracţiei atmosferice terestre (care are loc în
troposferă şi în primele straturi ale stratosferei, deci în total până la 10-11 km) .
Refracţia atmosferică terestră depinde de proprietăţile fizice ale atmosferei şi de starea
solului, între care există de fapt o dependenţă reciprocă . Atmosfera este compusă dintr-,un
amestec de gaze (în condiţii normale de temperatură, 10 = 0 ° C şi presiune p 0 = 760mmHg,

există următoarea proporţie a elementelor componente principale: azot 78,09%, oxigen 20,95%,
argon 0,93%, anhidridă carbonică circa 0,03%, hidrogen 5 * 10-~%, alte gaze circa 2 * 10- 3 %,
vapori de apă, impurităţi (praf, fum, în special în primele straturi), a căror răspândire este
neuniformă . Pentru definirea proprietăţilor fizice ale atmosferei, s-au făcut în decursul timpurilor
diverse ipoteze, prin care s-au stabilit anumite relaţii între temperatura t, presiunea p , densitatea
D şi altitudinea H, rezultând teorii (uneori diferite, contradictorii) cu privire la refracţia
atmosferică. În manual se vor prezenta numai acele aspecte care sunt strict necesare pentru
deducerea unor concluzii în ceea ce pri veşte perioada optimă în care se pot executa măsurările
unghiulare.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu X/126
Se va accepta modelul de atmosferă terestră cu straturi plane şi paralele. În aceste
straturi, refracţia are loc după legile descoperite de SnelJius şi Descartes:
• normala la suprafaţa de separare a două medii omogene transparente, diferite în punctul
de incidenţă, se află în acelaşi plan cu raza incidenţă şi cea refractată (Fig. 10.1);
• raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă i şi sinusul unghiului de refracţie r este o
mărime constantă pentru două medii date:
sini n2 11n
-=-=l+- (10.l)
sinr n 1 n '
unde n 1 şi n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai primului şi respectiv ai celui de-al doilea mediu.
Indicii de refracţie ai straturilor atmosferice descresc cu înălţimea, tinzând spre valoarea 1
pentru straturile superioare ale atmosferei . Ca urmare, i2 = r1 , i2 < i1 , iar raza luminoasă care
porneşte dintr-un punct oarecare ~ spre un alt punct ~ capătă o concavitate către sol. În acest
fel , refracţia atmosferică are ca efect ridicarea aparentă a punctului vizat. Acest fenomen,
denumit refracţie atmosferică verticală, a fost observat încă în secolul I e.n. de către
Cleomedes (Soarele va fi văzut din cauza refracţiei, când în realitate el se află sub orizont) şi
Ptolemeu secolul 11 e.n. (Distan_ţa zenitală măsurată a unei stele este mai mică decât cea
adevărată) .
(,Q I
' /Ţ ~
\ ___~ /3-?/ B
-- - ----+- A-'~\ P. PB j
dD
\ ,\ /
l .
lv r~
....: K'ys-jf?
I
dH ,' \ \
'
m=n1+&1 t-· ~ \
\ i
) ! I (j) I
, I \.-,'
p2 V
o
Fig. 10.1 Refracţia razelor de lumină în ipoteza Fig.10.2 Refracţia terestră
straturilor plane şi paralele ale atmosferei verticală
În ipoteza că între două puncte A şi B există un număr infinit de straturi atmosferice, linia frântă din
Fig. 10.1, reprezintă traseul razei de lumină şi poate fi aproximată cu o curbă (Fig. 10.2).
Unghiul format de raza de lumină cu verticala la suprafaţa geoidului, într-un punct
oarecare P, notat cu ½~ este unghiul zenital (sau distanţa zenitală) măsurat in acest punct. În
cadrul acestui capitol, se va înlocui suprafaţa complexă a geoidului cu suprafaţa sferei medii
Gauss, de rază R = ,J MN (3.2.4.).
Prin refracţie totală se înţelege unghiul î format de tangentele în punctele A şi 'Ş, la
curba de refracţie :
(10.2)
unde p A ş1 p s sunt unghiurile de refracţie în cele două puncte. Legătura dintre · unghiurile
zenitale măsurate sau aparente ~o şi cele reale ~ .este:
(10.3)
Notând cu G curbura, variabilă, a razei de lumină, se deduce expresia cea mai genţrală
pentru refracţia totală pornind de la relaţia cunoscută:
dî
-- r
ds '
de unde, se obţine pentru intervalul A, B:
(10.4)
unde cu ds s-a notat elementul de arc al arcului AB .

Deoarece în reţelele de triangulaţie refracţia atmosferică verticală intervine doar la
efectuarea observaţiilor zenitale necesare pentru stabilirea cotelor prin nivelment trigonometric,
se acceptă ipoteze care simplifică substanţial modalitatea de calcul a integratei din (l0.4) . O
justificare a acestor ipoteze este generată şi de faptul că distanţele cu care se operează sunt de
regulă mai mici ca 6 km. Pentru asemenea domenii se poate accepta r = constant, rezultând că
0
arcul de curbă AB poate fi asimilat cu un arc de cerc (a cărui rază este de aproximativ 8 ori mai
mare decât raza medie a Pământului) . În această ipoteză rezultă:
(10.5)
şi ca urmare, din relaţia ( 1O. 4) rezultă :
(10.6)
În aceste condiţii se poate scrie:

1
-r AB = r oRro =-Rro
R' = kro (10.7)
unde coeficientul de proporţionalitate k este:
R
k=- (10 .8)
R' '
este denumit coeficient de re.fracţie . Din relaţiile ( 1O. 5) şi (IO.6) rezultă :
kro
p =-. (10.9)
2
Din Fig. 10.1 rezultă :
adică :
(10.10)
Utilizând relaţia (10.7) se obţine o formulă de determinare a coeficientului de refq:1.cţie :
(k -1) = 1800 - (½: +½~)' (10,11)

ro
în funcţie de unghiurile zenitale ½~ şi ½~ (presupuse ca fiind măsurate la sol) şi
unghiul w presupus de asemenea cunoscut .

Această formulă este aplicabilă numai în limitele aproximaţiilor introduse şi sub restricţii
precise în ceea ce priveşte determinarea simultană şi reciprocă a unghiurilor zenitale ½ ~~ şi ½~.

Aceste restricţii provin din faptul că refracţia totală t este o funcţie periodică, cu perioada de
24 ore. Alura acestei funcţii este diferită, în timp şi spaţiu , în funcţie de diverşi parametri, dintre
care cel mai important este temperatura atmosferei. Temperatura atmosferei, la rândul său ,
depinde într-o foarte mică măsură de radiaţiile solare directe (pentru care aerul este aproape în
întregime permeabil), fiind condiţionată de radiaţiile obscure, cu lungime mare de undă,
reflectate de către sol.

Se ajunge astfel la o concluzie extrem de importantă pentru măsurătorile geodezice:
ciclul re.fracţiei atmosferice terestre este o consecinţă directă a gradului de încălzire a solului.
La acest ciclu se observă următoarele caracteristici:
un max.im în timpul nopţii ;
- descreştere către răsăritul soarelui;

- un minim către ora 10;
- stabilitate între orele 10 şi 15;
Trebuie luate însă în consideraţie şi variaţiile locale datorate anotimpului, poziţiei
geografice a zonei, naturii terenului peste care trece viza (vegetaţie, ape, nisipuri ş. a.), distanţei
de vizare etc.
Măsurătorile zenitale trebuie efectuate în perioada de stabilitate a refracţiei terestre,
deoarece prin nivelment trigonometric reciproc simultan s-ar putea elimina în acest fel influenţa
necunoaşterii exacte a unghiului de refracţie p . Dar în perioadele de stabiJitate a refracţiei,
calitatea imaginii lasă de dorit, datorită agitaţiei atmosferice. De aceea experienţa fiecărui
operator este hotărâtoare în alegerea momentului optim pentru efectuarea observaţiilor, care însă
trebuie să se afle în intervalul arătat.
Un fenomen deosebit de important, care influenţează precizia măsurărilor azimutale (în

special pentru vizele lungi în cadrul reţelelor de triangulaţie de ordin superior), îl constituie
refracţia atmosferică laterală, denumită uzual refracţia laterală sau refracţia în azimut. Acţst
fenomen provoacă o curbură în planul orizontal al razei de lumină, deci erori de poziţie în
determinarea punctelor geodezice.
Spre deosebire de refrac~a verticală, unde acceptarea formulelor de calcul al diferenţelor
de nivel prin nivelment trigonometric este aproape unanimă, stabilirea unei formule unice de
calcul al corecţiilor datorită refracţiei laterale nu a fost realizată până în prezent, cercetări le
efectuate păstrând încă un pronunţat caracter experimental. Aceasta se datoreşte în primul rând
gradului ridicat de precizie cu care ar trebui determinate asemenea corecţii (pentru a nu vicia
calitatea observaţiilor propriu-zise) şi în al doilea rând, lipsei de fonduri pentru desfăşurarea unor
studii de mare amploare în zona în care se fac măsurătorile . Numai asemenea studii ar put~a
conduce la eliminarea efectivă a unor aproximaţii pe care sunt obligate să le păstreze teoriile
actuale (la stabilirea în special a gradientului orizontal sau vertical de temperatură, la calculul
căruia se folosesc, uneori, coeficienţii constanţi, determinaţi în zone diferite de cea în care se
execută observaţiile geodezice).
Mulţi autori consideră că refracţia laterală poate fi micşorată prin adoptarea unui mod de
lucru adecvat:
- observaţiile azimutale se execută în condiţii optime timp de circa 3-4 ore după răsăritul
soarelui, precum şi circa 3-4 ore înainte de apus. F. N. Krasovski consideră că cea mai potrivită
perioadă pentru observaţiile azimutale este perioada de seară ( care se termină cu o oră înainte de
apusul soarelui). Observaţiile de noapte, începute o oră după apus şi terminate cu 1-2 ore înainte
Cornel Păunescu &Gabriela Paicu X/130
de răsăritul soarelui, sunt, de asemenea, precise, deoarece oscilaţiile azimutale sunt mici;
- trebuie evitată trecerea vizelor în apropierea construcţiilor sau versanţilor neacoperiţi
( evitarea razanţei), prin asigurarea unei distanţe corespunzătoare între viză şi teren;
nu este recomandabil să se execute observaţii de mare precizie înainte de ploaie.
1O. 1.2. Recomandări generale pentru măsurarea direcţiilor ( unghiurilor)
Se cunoaşte un număr însemnat de metode distincte de măsurare a unghiurilor sau
direcţiilor, care posedă însă următoarele caracteristici comune:
- pentru eliminarea erorilor de poziţie ale axelor teodolitului, măsurările se efectuează
în număr egal în cele două poziţii ale lunetei;

- în scopul micşorării erorii de antrenare a cercului orizontal şi a erorii detenninate de
torsiunea pilastrului, măsurările se efectuează în număr egal în cele două sensuri de rotaţie a
alidadei;
măsurările repetate se efectuează cu origini diferite pentru a se diminua influenţa
erorilor de diviziune a cercului .

În ceea ce priveşte efectuarea propriu-zisă a observaţiilor unghiulare se impune ca
fiecare operator să respecte anumite reguli de măsurare dintre care se menţionează:
teodolitul (verificat şi rectificat) se instaJează în staţie cu circa o jumătate de oră înainte de

începerea observaţiilor pentru a căpăta temperatura mediului ambiant;
pe tot timpul măsurătorilor, aparatul trebuie să ocupe o poziţie stabilă . Dacă este
necesar, se vor executa reparaţii prealabile ale piramidei pilastru;
observaţiile se execută numai în perioadele optime de măsurare, aşa cum s-a
menţionat anterior, după metodele de lucru specifice ordinului de triangulaţie din care face parte
reţeaua respectivă;
- la fiecare punctare a semnalelor geodezice se urmăreşte ca firul reticular azimutal'să
nu depăşească imaginea obiectului vizat, astfel încât, sub acţiunea şurubului micrometric,
alidada să continue mişcarea de rotaţie în acelaşi sens. Dacă acest lucru nu s-a realizat, este
necesară efectuarea unei rotaţii complete a alidadei şi repetarea operaţiunii de punctare.
Procedând în acest fel se micşorează influenţa unor erori instrumentale (antrenarea cercului
orizontal, erori ale şurubului micrometric, ale mişcării alidadei etc.);
- pentru evitarea mişcărilor de prisos la operaţiunile de punctare, se execută un tur de
orizont aproximativ, înainte de începerea observaţiilor care va fi apoi folosit la punctările
precise;
- punctarea pe direcţie azimutală se realizează fie prin încadrare (între firele reticulare
dubie) fie prin bisectare, în funcţie de distanţa la care se află punctul vizat şi experienţa proprie
a operatorului. În cazul vizării semnalelor la sol este indicat să se vizeze partea vizibilă de la
apropierea solului, pentru a se evita eroarea datorată neverticalităţii semnalului vizat;
- punctarea la măsurările zenitale se realizează prin tangenţa dintre firul reticular zenital
ş1 marginea ( de obicei cea superioară) cilindrului antifazic sau fluturelui etc. Pentru evitarea
oricărei confuzii, este necesar să se întocmească o schiţă de vizare în carnetul de observaţii ; .
- instrucţiunile în vigoare la noi în ţară prevăd ca toate lecturile să fie făcute prin dublă
coincidenţă, pentru verificare, prevăzându-se şi toleranţele pentru abaterile constatate, În fu11cţie

de caracteristicile teodolitului folosit ;
- după terminarea observaţiilor se determină elementele de centrare şi reducere. E~te
indicat ca aceste determinări să se repete la sfărşitul perioadei de observaţie sau oricând se
consideră necesar (după furtună etc.) .
După terminarea observaţiilor unghiulare se efectuează compensarea fn staţii?, operaţie
care are următoarele trei obiective principale

- determinarea valorilor probabile ale direcţiilor, respectiv unghiurilor, strict necesare,
care se au în vedere ulterior la prelucrarea în reţea ;
- evaluarea preciziei interioare;

- determinarea caracterului de dependenţă a elementelor rezultate din compensarea în
staţie .
Pentru a putea păstra ngoarea compensării reţelei de triangulaţie , rezultatţle
compensării în staţie pot fi tratate ulterior ca elemente independente numai atunci când sunt
funcţii ortogonale de elementele măsurate. În caz contrar, trebuie aplicată teoria compensării
observaţiilor dependente (corelate).
10.1.3. Metoda seriilor complete
Metoda seriilor complete constă din efectuarea tuturor observaţiilor azimutale în turn/
de orizont, într-un punct de staţie spre punctele de acelaşi ordin sau de ordin imediat superior
( de racordare) pentru realizarea conexiunilor prevăzute de proiectul reţelei geodezice.
Observaţiile încep şi se termină (pentru control) pe un punct de referinţă, care este cel
mai îndepărtat şi are condiţii optime de vizibilitate.
Cornel Păunescu &Gabriela Paicu X/132
O sene este compusă din două
pfoJ
sem1seru; în prima semiserie se vize_ază
toate punctele în poziţi-a I a lunetei P!1n
rotirea alidadei în sens orar~ în cealaltă
semiserie, măsurările se efectuează în

poziţia a II-a a lunetei, rotindu-se alidada în
sens antiorar:
Observaţii azimutale executate prin metoda seriilor complete în staţia p< l, seria i.
0
Fig. I O. 3
Metoda este recomandată de instrucţiuni pentru reţelele de triangutaţie de ordinele

IIl, IV, V, reţele principale şi secundare din localităţi, precum şi în diverse lucrări
tehnico-inginereşti, prevăzându-se toleranţele din tabelul 10.1 .

Tabelul 10.1.
9 Specificaţia Ordinul III - IV Ordinul V Reţele în localităţi
Aparate de 2cc Aparate de 5cc Aparate de 2cc
Diferenţa între două
coincidenţe 4cc 5cc 4
cc
4
cc
Abateri admise între

începutul şi sfârşitul unei 15cc 20cc 6✓,, 6✓,,
Variaţia între diferite
măsurători reduse la 15cc 20cc 20cc 20cc
Numărul de serii t 9 - ard . III 12 - ard. III 3 6- reţele principale
6 - ord. IV 6 - ord. IV 3- reţele secunqare
n-numărul de vize
Pentru diminuarea acţiunii erorilor de diviziune a cercului, seriile se execută cu origini
diferite, la intervale !, calculate cu relatia:
20~
1 =t - , (10.12)
în care t este numărul seriilor
Pentru a se diminua erorile de perioadă scurtă ale gradaţiilor cercului, se modifică
intervalele stabilite cu formula (10.12) cu l0c _

Considerând de exemplu că măsurările se efectuează cu un teodolit Wild T2 într-un
punct de triangulaţie de ordinul IV (t = 6), se obţin următoarele origini ale seriilor:
Seria Originea
1 og ooc
2 0g oo c + 1+ 10c = 33 g 43 c
3 og oo c + 2(1 + 10c) = 66g 87c
4 og oo c + 3(1 + JO C) = JO0g 30 c (10.13)

5 0g oo c +4(1 +JOC)= 133 g 73 c
6 og oo c + 5(1 + 10c) = 167g 17c
Seriile fiind cicluri de observaţii independente, este permisă refacerea calajului la
începutul unei serii noi. Într-o serie se admit maximum 8 vize. Dacă într-o staţie este necesar să
se observe mai multe puncte, se vor forma două grupe care să conţină 2 - 3 vize comune, tiind
indicat să se păstreze în ambele grupe aceeaşi direcţie de referinţă.
În planul de observaţii se includ două direcţii spre puncte de ordin superior; necesare
pentru racordarea tuturor observaţiilor din staţia respectivă.
În tabelul 10.2 (Ghiţău , 1983, pg. 282) se prezintă un model de formular folosit în
producţie în care sunt trecute observaţiile dintr-o serie.
Rezultatele obţinute în toate seriile sunt concentrate în tabelul 10.3, în care · se

efectuează, de asemenea, şi calculele de compensare în staţie, precum şi evaluarea preciziei de
măsurare .
Formulele finale pentru compensarea în staţie sunt simple, demonstraţia acestora

necesitând însă cunoştinţe care depăşesc destinaţia manualului. Astfel, unghiurile x (Fig. l O.3)
se determină cu următoarele formule:
(10 .14)
Concluzie. În cazul metodei seriilor complete, valoarea cea mai probabilă a unei
direcţii este dată de media aritmetică a măsurătorilor efectuate în toate seriile, după ce in
prealabil au fost reduse pe direcţia de referinţă .
Eroarea medie a unei direcţii compensate in staţie (s~) se obţine cu:
(s' ) = 1 "I
[dd] -;; L.;)dL[d];
(10.15)
a t(t-l)(n-1)
unde: cantităţile cf/) reprezintă diferenţa între valorile medii obţinute cu relaţia (I 0.14) şi
valorile 11/) măsurate şi reduse la origine; n - numărul de puncte vizate; I-numărul de serii.
Denumirea punctului : Oen/ul Viei Tabelul 10.1
Ordinul IV Trapezul L-34-93
Data: 2. 09. 1960. fnstrnmcntul Wild T 2 Scria 034 Hî
Început: Ora J7.30 . Terntinat Ora 18.30 Schiţa excentri cită,tii
Starea timpului : senin, vânt din est
Vizibilitate: bună I - 0,0 IOm; f) ~ 243g 15°
0 sr---~L:--;)
C I1 S
,J
Numănil seriilor: 6 'I'- 4

/1 =0.022 111; 01 = 345 8 76 Ip \ /
i/~- 0
,o / )
Q_};/
:-' :
Citiri
S+(l>.±200.1t) Direcţii red\1se la zero !
I DL!flumirea punctelor Stânga Dreapta 2c=S-D 2
observate g C cc Media g C cc Media g C cc g C cc
[cel [cel
Cântări
00 00 94 92 200 00 74 76 +26cc
I 90 78
00 00 84 00 00 00
Arsuri 58 92 91 89 258 92 61 59 +3occ 58 92 74 58 91 90

88 57
I Arbori
115 26 98 00 315 26 88 90 + 10""
27 02 115 26 95 ll5 26 11
I 92
Pita 183 18 54 383 18 53 + 2cc
53 51 ~83 18 52 183 17 68
52 50
305 58 25 23 105 58 35 34 -1 p c
Piatra 305 58 29 305 58 45
22 34
00 00 85 84 200 00 80 + 6cc 00 00 81
Cântări 78 (control)
83 77
-
(Ghiţău, 1983 , pg. 282)

Tabel 10.3
Nr. Origini Cântări Arsuri

~erii
Arbori Pita Piatra d]i
g C g C cc di< 1> g C cc di( 1> g C cc di(1> g C cc di< 1> g C cc di< 1>. ~5cc
J
o 00 00 00 00 0"" 58 91 90 - I"" I 15 26 11 +3cc 183 17 68 +oa: 305 58 45 +3cc
2
33 43 00 o 93 -4 8 +6 65 +3 50 -2 +3
3
66 87 00 o 81 +8 19 -5 75 -7 47 +l -3
4
100 30 00 o 98 -9 17 -3 63 +5 50 -2 -9
5
133 73 00 o 89 o 12 +2 65 +3 45 +3 +8
6
167. 17 00 o 85 +4 16 -2 70 -2 52 -4 -4
,-.-.
Media
00 00 00 58 91 89 115 26 14 183 17 68 305 58 48
L[J );ldl,
t=6; n=5; fdd/ =404,· n
- 204 - 4· [vvj = 363 (n-1) (n-t) =(5-1) (6-1) =20
- 5 - '
I
5o = -+ J363
20
=+4
-
CC 2
, s'
(.(
= 4 ' 2/ J6 = I cc ' 7 r, = numărul de puncte vizate
t -= numărul de serii
- --·--- - -·-··- · - -- - - ------··------ ----·---------

Unghiurile x, compensate În staţie nu sunt funcţii ortogonale, deoarece coeficienţi' dle
pondere dreptunghiulari QiJ * O şi , prin unnare, nu ar putea fi compensate în continuare (îîn

reţea) ca mărimi independente.
Direcţiile compensate sunt în schimb funcţii ortogonale, putând fi prelucrate ca atare îin
reţeaua geodezică .
Comasarea seriilor cu vize comune se poate realiza în reţelele avute în vedere riin
procedee aproximative. Calculele decurg în felul următor:
- se calculează mediile pentru toate direcţiile;
- se calculează diferenţele între aceste medii şi valorile din prima şi respectiv a doua grupă
de măsurători ;
unghiurile cu care sunt rotite seriile se determină din condiţia ca suma diferenţelor (rpiai
sus calculate) să fie zero . Numărul condiţiilor de acest gen este egal cu numărul seriilor minus ll.
Detalii, inclusiv exemple numerice se pot unnări în lucrări de specialitate (Ghiţău , 1983,
ş . a. ).
10.1.4. Operaţiuni anexe la efectuarea măsurătorilor unghiulare

După terminarea măsurătorilor unghiulare se execută unele operaţiuni anexe, necesare
pentru efectuarea viitoarelor lucrări de realizare a reţelei de triangula~e.
10.1. 4. 1. Determinarea Înălţimii semnalului geodezic. Sub această operaţiune se
înţelege determinarea diferenţelor de ni vel li dintre bornă C şi pilastrul I şi respecti v Is dintre
bornă şi partea superioară a semnalizării S. Aceste determinări se fac atât direct, cu o ruletă , cat
şi analitic, pe baza unor măsurări de unghiuri zenitale (Fig. 10.4)
Fig. 10.4 Detenninarea înălţimii semnalului geodezic
Staţiile de teodolit 1 şi 2 sunt amplasate, în raport cu semnalul geodezic, la distanţe
aproximativ egale, respectându-se condiţia D > 21r. Se observă că pentru prima determinare
avem:
Js0 l = n s<1l c1nrO
5'-, s
l - D' 1lc1rrr<I)
c 5'-, c
(10.16)
I 1(ll = n I<ll ctnr <1l
5'-, J
- n <I) ctrrr <1
C 5'-, c
l
Pentru cea de-a doua determinare formulele sunt asemănătoare, variind doar indicele
supenor.
JO. 1.4.2. Întocmirea foii de centrare. Determinarea elementelor de centrare se
realizează după fiecare campanie de măsurători, deoarece starea semnalului se modifică . în
permanenţă. Operaţiunea constă în stabilirea dispunerii în plan orizontal a centrului bornei C,
pilastrului I şi semnalizării S.
Pe foaia de centrare (Fig. 10.5), instalată pe o planşetă, se proiectează cu ajutorul unui
teodolit punctele C, I, S din trei staţii astfel dispuse în plan încât să formeze un triunghi
echilateral. Proiectările se vor face în ambele poziţii ale lunetei, rezultând pentru fiecare punct
mici triunghiuri de eroare (ale căror laturi nu trebuie să depăşească 5 mm).
Din proiecţiile I şi S se vor trasa direcţii către două puncte de triangulaţie din teren,
care fac parte din planul de observaţii azimutale ale punctului considerat; când nu există
vizibilitate de la sol către aceste puncte, va trebui ca în prealabil să se jaloneze (de pe pilastru)
cele două direcţii .
Judeţul Botoşani FOAIE DE CENTRARE Nr. 1

punctul Zăhăreni ard IV
Elemente de centrare Elemente de reducere
1 = 0.0396 11 = 0.057
0 = 99 gooc 01 = 43 g10cspre Movila Corbului
I= Movila Corbului
Fig. 10.5 Foaia de centrare
Elementele liniare I şi 11 se măsoară cu precizia de± 1 mm, iar cele de orientare 0 şi 01

cu precizia de± 25c. Unghiul dintre cele două direcţii, determinat grafic, nu trebuie să difere
mai mult de ± 1g 50c faţă de unghiul detenninat cu ajutorul teodolitului (în cadrul
ob servaţiilor azimutale efectuate în punct).
Pentru simplificarea calculelor ulterioare este util ca direcţia care este utilizată pentru
orientarea foii de centrare să coincidă cu direcţia de referinţă din planul de observaţii .
10.1.5. Reducerea şi centrarea direcţiilor măsurate
JO. J.5.1. Reducerea direcţiilor măsurate. Direcţiile măsurate sunt reduse pe o suprafaţă
de referinţă unitară, care în cazul reţelelor geodezice avute în vedere în manualul este
reprezentată de planul de proiecţie ( cap. 5 al manualului). Aceste corecţii sunt în general mici
în cadrul reţelelor menţionate, în care intervin de obicei lungimi de ordinul 1... 3 km şi pot fi
neglijate deoarece se încadrează în precizia de măsurare propriu-zisă.
10.1.5.2. Corecţiile de centrare şi reducere . Datorit& unor imperfecţiuni inerente de

construcţie a semnalelor geodezice, precum şi datorită influenţei condiţiilor atmosferice,
observaţiile unghiulare reduse la suprafaţa elipsoidului trebuie centrate, prin aplicarea unor
corecţii corespunzătoare, în cadrul tuturor reţelelor de triangulaţie (indiferent de ordinul sau
I
mărimea acesteia) .
Se consideră rezultatul obţinut pe foaia de centrare întocmită în punctul de triangulaţie P
(Fig. l O 6 ) şi se acceptă că între acest punct şi punctul de t1iangulaţie P1 există legătură
reciprocă .
Fig. 10.6 Corecţii de centrare şi reducere
Se notează cu M d i recţiile măsurate pe pilastrul / al punctului P şi reduse, în prealabil,

pe direcţia de referinţă R, în raport cu care s-au detenninat elementele de centrare.
Deoarece borna C şi pilastrul 1 nu se află pe aceeaşi verticală, în loc să se măsoare
direcţia a s-a măsurat direcţia M . Se observă că :

a =M +c. (10.17)
Corecţiile c se numesc corecţii de centrare . Din triunghiul CP1I se deduce:
srnc sin(0 + M)
--- (10.18)
1 D
Cu D s-a notat distanţa PP 1, cunoscută din calculele preliminare, în raport cu care

elementele de excentricitate l şi 11 sunt mici, astfel încât se poate scrie:
l sin sin(0 + M)
cec = p cc - -----. (10.19)
D
Deoarece borna C şi punctul S vizat din punctul P 1 nu se află pe aceeaşi verticală,
direcţia p măsurată în P 1 (în raport de o anumită direcţie de referinţă R 1) va trebui corectată cu

0
o corecţie r, denumită uzual corecţie de reducere, pentru a nu se confunda cu corecţi11 de

centrare propriu-zisă :
(10.20)
Din triunghiul CPS rezultă analog:
(10.21)
Aproximaţia folosită M 1 ~ M nu introduce erori superioare celor cu care s-au determinat

elementele de centrare 0 şi . 0 1 .
Observaţie. Corecţ;;/e de reducere calculate cu elementele de centrare ale punctului P

se vor aplica obsenaţiilor din punctul P 1 .
10.2. Metode de măsurare a distanţelor
În reţelele geodezice planimetrice actuale, distanţele se măsoară, practic în exclusivitate,
cu instrumente electromagnetice.
10.2.1. Principiul măsurării distanţelor geodezice cu ajutorul undelor
electromagnetice
O unitate electronică G instalată în capătul A al distanţei de măsurat (Fig. 1O.7) emite un
fascicul de microunde sau unde de lumină către receptorul R instalat în capătul B al distanţei
respective.
În cazul microundelor, receptorul R are o funcţie activă în sensul că undele recepţionate
sunt supuse mai întâi unei anumite transformări şi apoi returnate unităţii G care le-a emis. În
cazul undelor de lumină receptorul este pasiv, constând dintr-un simplu reflector optic, care
reflectă lumina pe acelaşi drum.
\
\
I \
/ \
~
Fig JO. 7 Principiul măsurătorilor geodezice prin unde
La sosirea în unitatea emiţătoare, undele prezintă o întârziere faţă de momentul emisiei.

Întârzirea este proporţională cu spaţiul parcurs şi se măsoară electronic în unitatea G. Dacă
2'C este timpul total de parcurgere a distanţei dus-întors, atunci lungimea căutată D este:
D= V't, (10.22)
unde v este viteza de grup a undelor electromagnetice în mediul de propagare considerat
omogen. În această ipoteză viteza v este constantă şi se calculează cu raportul :
C
v=- , (1 O 23)
n
în care c este viteza luminii în vid, iar n, reprezintă indicele de refracţie de grup al undelor în
mediul de propagare. Printre recomandările Asocia/iei Internaţionale de Geodezie privind
constantele cu semnificaţie fizică sau geometrică cu care se operează frecvent în geodezie se
prevede:
c = 2,99772458 * 10 8 ms -1 , (10.24)
sau, aproximativ:
c <::: 300000kms- 1 • (10.25)
Valoarea indicelui de refracţie n este în funcţie de presmnea (P), temperatura , (t),
umiditatea aerului (c) şi lungimea de undă A0 a radiaţiei electromagnetice:
n = n(P,t ,e, A. 0 ) (10.26)
Microundele sau undele de lumină folosite în acesl scop, reprezintă aşa-numitul mijloc
purtător al informaţiei de măsurare, sau altfel spus acestea sunt unde purtătoare ale
semnalului de măsurare. Transmiterea sau grefarea semnalului de măsurare pe unde purtătoare
se realizează efectiv prin modificarea unuia dintre parametrii undei respective în ritmul
semnalului, operaţiune cunoscută sub numele de modula~e a undei purtătoare .
La aparatele de măsurători geodezice prin unde se modulează de regulă amplitudinea
sau frecvenţa undei purtătoare.
Din modul de prezentare simplificată a principiului metodei de măsurare a distanţelor
cu unde electromagnetice, rezultă doar că distanţa D se determină prin intermediul timpului de

propagare -r . La rândul său acest element fundamental al metodei descrise se poate determina
direct sau indirect, prin intermediul altor elemente care sunt mai uşor de măsurat instrumental,
conducând în acelaşi timp la o precizie mai mare de măsurare a timpului.
În cazul aparalelor uzuale pentru măsurarea distanţelor geodezice terestre, timpul de
propagare î rezultă în mod indirect prin intermediul diferenţei de fază dintre modulaţiile
transmise şi cele recepţionate . Notând cu ! 0 şi t momentele de timp corespunzătoare emisiei şi
respectiv recepţiei semnalului, atunci conform teoriei generale a undelor, fazele celor două
oscilaţii la momentele respective de timp sunt:
<l> o = 2nfnJo + (j) o,

(10.27)
unde fm şi = 2101 + <p , (10.29)
unde n este un număr intreg iar 9 fracţiunea de fază, rezultă:
(10.30)
de unde se obţine :
2nn + <p
t - 10 = - -- (10.31)
2nfm '
Prin urmare timpul î de parcurgere a distanţei într-un sens, poate fi determinat cu relaţia :
<p
rrn+ -
2
î = if , (10.32)
2 1C m
în care numărul întreg n trebuie cunoscut, iar <p se măsoară instrumental.
În cazul echipamentelor complexe pentru măsurarea distanţelor cosrruce, de tipul

Pământ-sateliţi, timpul de parcurgere rezultă direct din semidiferenţa:
(10. 33)
unde t si to sunt respectiv momentul emisiei şi recepţiei semnalului de măsurare sub forma unui
impuls.
10.2.2. Lungimea drumului optic, lungimea traiectoriei şi distanţa rectilinie
În măsurătorile geodezice prin unde, atmosfera terestră acţionează ca un mediu optic
anizotrop. Aceasta în sensul că indicele de refracţie de fază sau de grup şi deci viteza undelor,
depind de direcţia de propagare. În consecinţă, traiectoriile undelor în procesul propagării nu
vor fi linii drepte ci mai curând curbe oarecare care satisfac principiul. timpului minim al lui
Fermat. Astfel, unda purtătoare care se propagă între două puncte A şi B situate la capetele
distanţei de măsurat, (Fig. 10.8) descrie o traiectorie curbă cu satisfacerea condiţiei , î = min.
Abaterea traiectoriei de la linia dreaptă este condiţionată de curbura straturilor atmosferice pe
care le străbate unda precum şi de anomaliile în distribuţia parametrilor presiune (P),
temperatură (t) şi umiditate (e) în mediul de propagare.
Privind timpul total 't de parcurgere a traiectoriei, ca o sumă de timpi elementari avem:
f sd,;;
fd't =
B
't = - = min . (10.34)
A A V
Multiplicând cu viteza c a undelor electromagnetice în vid se obţine :
c-r = I -d.s = fBnds = min ,

BC
,I V A
(10.35)
unde raportul c/v = n reprezintă indicele de refracţie de grup al undelor, variabil în

mediul atmosferic de la un punct la altul.
În măsurătorile geodezice prin unde, produsul c-r = cr este întotdeauna un număr
cunoscut, rezultat din observaţii în teren şi el se numeşte lungimea drumului optic. Ca
semnificaţie matematică lungimea drumului optic, reprezintă deci valoarea numerică a integralei
(1 0. 35).
Elementul care intervine în lucrările topografice-geodezice, nu este însă lungimea
drumului optic cr şi nici lungimea s a traiectoriei, ci distanţa rectilinie D. Între aceste trei
elemente există inegalitatea:
D <S < a (10.36)
Într-un mediu optic omogen se poate accepta:
n = const; s = D; ds = dD . (10.37)
În consecinţă (10.35) devine:
cr = cr = nfdD = nD
A '
(10.38)
adică :
cr Ct
D = - = - = Vt ' (10.39)
n n
relaţie valabilă numai în medii riguros omogene din punct de vedere optic.
Practic însă, pe distanţe scurte chiar în medii mai puţin omogene, traiectoria se confundă
cu un segment rectiliniu. În asemenea situaţii, cu o bună aproximaţie, distanţa rectilinie D este

dată de relaţia :
cr CT
D -- - -
- - (10.40)
n n
unde -;; = (n A + n8 ) I 2 reprezintă valoarea medie a indicilor de refracţie locali nA ş1 n13
determinaţi la capetele distanţei de măsurat.
10.2.3. Indicele de refractie asumat

'
Cele mai multe aparate moderne destinate măsurării distanţelor geodezice, sunt calibrate
pentru un aşa-numit indice de refracţie asumat n 0 . Acesta reprezintă o valoare considerată de
firm a constructoare ca fii nd reprezent ativă pentru refracţi a at mo sferică la lungimea de un d ă
purtătoare 'A O care caracterizează aparatul respectiv.

Asemenea aparate, afi şează valoarea:
cr CT
D -- - -
- - (10.41)
no no
adică rezultatul împărţirii lungimii drumului optic cr la indicele de refracţie asumat 11-0.
Indicele de refracţie asumat 11-0 corespunde de regulă unui anume triplet de valori (Po to e0) a
parametrilor presiune, temperatură şi umiditatea aerului, caracterizând ni şte condiţii atmosferice
medii. Indicele asumat 11-0 este o funcţie de parametrii menţionaţi şi de lungimea de undă
purtătoare "A, :
n0 = n( P0 10 e 0) (10.42)
În cartea tehnică a aparatului respectiv se indică de regulă atît 11-0, cât şi tripletul de
parametrii (Po to e0) la care corespunde indicele de refracţie asumat. De exemplu radioteleme-,
trele moderne cu lungime de undă purtătoare "-o = 3 cm, sunt calibrate pentru un indice de
refracţie asumat no= 1,000325, iar telemetrele electrooptice cu unde purtătoare din domeniul
infraroşu al spectrului ( 'A = O, 93 µm) , sunt calibrate pentru indicele de refracţie asumat
11-0 = 1 ,000293.
În cazul în care măsurătoril e nu reclamă o precizie deosebită, ci doar nişte valori mai mult
sau mai puţin informative, atunci di stanţa Doafi şată de aparat, poate fi folosită ca atare.
Dimpotrivă, când se urmăresc rezultate precise, distanţa corectă trebuie calculată cu
formula:
llo
D =D 0
- (10.43)
n
Un caz deosebit îl reprezintă unele aparate speciale care afişează rezultatul împărţirii
lungimii drumului optic cr, la indicele de refracţie actual nAal mediului în care se află aparatul:
(10.44)
Aceste aparate posedă o cavitate specială în care pătrunde aer din mediul înconjurător
cu indice de refracţie nA. Fizic se produce un acord automat al cavităţii de aşa natură încât
distanţa afişată DA reprezintă echivalentul împărţirii lungimii drumului optic prin indicele de
refracţie local nAal mediului în care este instalat aparatul.
Chiar şi în cazul acestor aparate indicii de refracţie locali nA şi n8 tot trebuiesc
determinaţi ţ1.tunci când se măsoară distanţe înclinate. Distanta corectă rezultă apoi cu formula:
n
D= D .-1 -d- (10.45)
17
Acesta este cazul aparatului Kern Mekometer ME 3000 caracterizat printr-o rezoluţie
submilimetrică a distanţei . Evident că în cazul liniilor orizontale scurte distanţa afişată de un

asemenea aparat nu mai necesită nici o corecţie .
10.2.4. Problema fundamentală a măsurătorilor geodezice prin unde

S-a arătat că elementul fundamental care stă la baza măsurătorilor geodezice prin unde,
este timpul 1 necesar semnalului de măsurare să parcurgă distanţa căutată . Cel puţin în
principiu, acest element fundamental al metodei, este măsurabil instrumental cu o precizie
practic oricât de mare dorim, aceasta evident, pe baza progreselor electronicii aplicate, tehnicii
laserelor şi microundelor, etc. Timpul de propagare însă, se referă la o traiectorie necunoscută,
care se ştie doar că satisface principiul lui Fermat. Viteza reală a se111I1alului de măsurare în
lungul traiectoriei, cât şi abaterea acesteia de la forma rectilinie sunt condiţionate de câmpul
scalar n = n(x y z) al indicelui de refracţie atmosferică, care în practică _
nu se poate cunoaşte în
mod riguros . În consecinţă, măsurătorile geodezice prin unde furnizează cu precizie şi
siguranţă, doar lungimea drumului optic cr , respectiv valoarea acestuia, divizată prin indicele de
refracţie asumat flo .
Determinarea distanţei rectilinii din lungimea drumului optic, constituie problema
precizie mergând până la O, I unităţi de măsură.
fundamentală a măsurătorilor geodezice prin unde. În ipoteza cunoaşterii câmpului scalar al

refracţiei atmosferice, deci a funcţiunii n = n(x y z), determinarea riguroasă a distanţei rectilinii
din lungimea drumului optic, conduce la rezolvarea unei probleme matematice de calcul
variaţional în spaţiul cu trei dimensiuni, plecând de la relaţia :
c-c = cr = J:n(xyz)is= min , (10.46)

adică, valoarea cr a integralei fiind cunoscută cu precizie din măsurători, să se găsească mai
întâi curba care satisface condiţia (10.46). Evident, aceasta este traiectoria undei . O atare curbă
odată aflată, calculul distanţei rectilinii dintre punctele A şi B nu mai constituie o problemă.
Principala dificultate de ordin practic, constă în construirea funcţiunii n(x y z), pe baza
observaţiilor atmosferice executate în puncte izolate. Aceste observaţii se referă de regulă la
valorile locale ale parametrilor presiune, temperatură şi umiditate a aerului (P, t, e ), de care
depinde valoarea locală a indicelui de refracţie atmosferică .
10.2.4.1. Indicele de refracţie local al microundelor. Într-un punct dat în spaţiu,

valoarea locală a indicelui de refracţie atmosferică, depinde de parametrii presiune, temperatură
şi umiditate a aerului pe de o parte, precum şi de lungimea de undă a radiaţiei purtătoare pe de

altă parte.
În cazul microundelor, dependenţa de lungimea de undă purtătoare este ceva mai slabă,
astfel încât aceasta nu este necesar să figureze ca atare în formula indicelui de refracţie .
Pentru microunde purtătoare din domeniul centimetric şi milimetric cuprinse în intervalul

5 mm S A :S 50 mm, indicele de refracţie local ca funcţiune de parametrii atmosferici (P, t, e)
este dat de formula Essen-Froome:
103.49 86.26 ( 5748)

(n - 1) * 1O = - - * (P - e) + - - * I + - - *e ' (10.47)
AI T T T
în care:
• P- presiunea atmosferică în mmHg;
• e - presiunea vapori 1or de apă din atmosferă în mmHg;
• T - temperaţura absolută a aerului (T= 273 , 16 + t ° C) ;

Constantele care figurează în formula respectivă sunt determinate în condiţii de laborator
prin procedee şi tehnici speciale, precizia lor fiind recunoscută ca suficientă pentru toate nevoile
măsurătorilor geodezice prin unde.
In ceea ce priveşte parametrii atmosferici locali (P, t, e) aceştia sunt determinabili cu
instrumente meteorologice potrivite, comportând în cazul instrumentelor de performanţă o
precizie mergând până la 0. 1 unităţi de măsu ră .
10.2.4. 2 Indicele d.e refracţje focal al undelor de lumină. În cazul undelor de lumină,
dependenţa indicelui de refracţie de lungimea de undă Â a radiaţiei purtătoare, este mult mai
sensibilă, astfel încât aceasta va figura ca atare în expresia indicelui de refracţie, după cum
urmează :
7
(n L - 1)*10 = 035853
.
* ( A+-+-
'A,2 A~ *-
Ţ
3B
- 1502*10-
.
7
*-Ţ 'se) P e
(10 .48)
unde A, B, C, sunt constante determinate experimental în condiţii de laborator prin procedee şi
tehnici speciale, de natură interferometrică. Valorile acestora, admise în momentul de faţă ca

fiind cele mai precise sunt:
A=2875 ,69• I 0 7;
7
C = 0139•10
. '
autorul lor fund B. Edlen.
În formula (10.48) lungimea de undă Â a radiaţiei purtătoare trebuie exprimată în
microni, iar parametrii (P, t, e) în aceleaşi unităţi de măsură ca şi la formula (10.47) .
Formula ( 1O.48) a indicelui de refracţie este valabilă deci pentru unde de lumină
purtătoare monocromatică . Ea acoperă întregul domeniu vizibil al spectrului
( 0.4µ $; Â $; 0.8µ) cu extindere până în infraroşul apropiat, adică până la Â = 1µ .

În cazul surselor de lumină policromatică, radiind într-un domeniu spectral mai larg,
formula indicelui de refracţie este întrucâtva diferită .
Atât în cazul microundelor, cât şi al undelor de lumină, câmpul scalar al indicelui de

refracţie atmosferică, (deci funcţiunea n(x y z)) este condiţionată de distribuţia parametrilor
presiune, temperatură şi umiditate a aerului în mediul de propagare Cunoaşterea acestei
distribuţii este de importanţă fundamentală în măsurătorile geodezice prin unde mai ales în
cazul distanţelor mari, terestre sau cosmice. În această privinţă un loc prioritar îl capătă studiul
parametrilor presiune, temperatură şi umiditate a aerului şi termodinamica atmosferei .
10.2.5. Forma traiectoriei în medii optice neomogene
Cunoaşterea traiectoriei undei purtătoare a informaţiei de măsurare este de importanţă
fundamentală în determinarea distanţei rectilinii din lungimea drumului optic. Aceasta deoarece
lungimea drumului optic a , determinat instrumental ca produsui dintre viteza luminii în vid şi
timpul total de propagare, reprezintă prin sine doar valoarea numerică a integralei curbilinii :
a= fjuts = min (10.49)
în lungul unei traiectorii necunoscute.
Relativ la această curbă se ştie că traiectoria undei purtătoare este astfel aleasă, pentru a
se parcurge distanţa într-un timp minim, conform principiului lui Fermat.
În atmosfera terestră joasă, cu indice de refracţie variabil, traiectoria undei va fi o curbă
mai mult sau mai puţin complicată, a cărei lungime S va diferi de distanţa rectilinie - adică de
coarda care subîntinde respectivul segment de curbă.
Fizic, forma traiectoriei undei va depinde de distribuţia parametrilor presiune, tempera-

tură şi umiditate a aerului în mediul de propagare, precum şi de frecvenţa radiaţiei ca urmare a
fenomenului de dispersie.
Se înţelege că matematic traiectoria va putea fi riguros determinată numai în cazul
radiaţiei monocromatice. Un fascicul de lumină policromatică va fi dispersat după lungimile de
undă ale radiaţiilor componente, fiecărei lungimi de undă corespunzându-i o traiectorie proprie.
Astfel, în zona dispersiei normale, radiaţiei de lungime de undă mai mică îi va corespunde o
traiectorie mai puternic curbată faţă de cea corespunzătoare unei radiaţii de lungime de undă
mai mare.
Ultimul rest al discului solar care dispare sub orizontul unei suprafeţe acvatice întinsă şi
liniştită se vede arzând în verde, albastru şi în sfărşit violet. Razele respective, plecând de la
discul solar dispărut deja sub orizont, ajung la ochiul observatorului pe traiectorii cu curburi
diferite, în funcţie de lungimea de undă .
În măsurătorile geodezice prin unde la distanţe mari, este necesară determinarea formei
traiectoriei undei, calcul matematic care necesită cunoaşterea funcţiei de punct n(x y z) care
descrie câmpul scalar al indicelui de refracţie în mediul de propagare.
Practic, o atare funcţiune în mod riguros nu este niciodată cunoscută . Ea poate fi cel mult
aproximată cu un grad sau altul de precizie în funcţie de datele măsurătorilor avute la dispoziţie .
În cazul general cu luarea în consideraţie şi a influenţei refracţiei laterale, traiectoria undei
- în particular de lumină - care se propagă între capetele distanţei de măsurat, va fi o curbă
strâmbă.
Configuraţia generală a curbei traiectoriei va fi determinată de forma suprafeţelor de nivel

a câmpului scalar al indiceiui de refracţie .
În cazul simplu al suprafeţelor de nivel de formă sferică concentrică, traiectoria undei va
fi o curbă plană, având una din formele :
• arc de parabolă, apropiat de un arc de cerc (Fig. 10.9),
• arc de curbă plană oarecare cu puncte de inflexiune (Fig.10.10).
- --------
f-
_..ţ:........--=-----'" -------.....; ......., --=i .......... ...........__
I
1____
_____
- __
- - - ~ = - ~ - = ='-=..J-
-_-_-----==-_--=_-:..=i_ ---
Fig 1O.9 Traiectoria unui fascicul de lumină Fig 1 o.· 1 O Traiectoria unui fascicul de lumină
policromatică într-un mediu transparent cu monocromatică într-un mediu transparent cu indicele de
indicele de refracţie descrescător în înălţime refracţie variabil
Dedesubt soluţie concentrată de alaun până la saturaţie, densitate 1,04g/cm . Deasupra

3
apă cu alcool 10% densitate 0,98g/cm

3
.
Pentru ilustrarea formei pe care o 1a traiectoria unei unde într-un mediu optic
neomogen, în Fig. 10.9, se dă imaginea unui fascicul de lumină policromatică trecut printr-o
cu vă conţinând un mediu transparent cu indice de refracţie descrescător liniar în înălţime .
Situaţia este asemănătoare celei din atmosfera terestră joasă, cu un gradient constant al
indicelui de refracţie ( dn/dz = const.). Se observă cu claritate forma pregnant circulară a
traiectoriei şi dispersarea fascicolului . În Fig. IO.IO se dă imaginea unui fascicol de lumină
monocromatică trecut printr-o cuvă conţinând un mediu transparent cu indice de refracţie de
valoare maximă la mijloc. Pe măsură ce urcăm de la partea inferioară a cuvei, indicele de
refracţie creşte (gradient dn/dz > O) până la atingerea unei valori maxime în stratul de la mijloc
(gradient dn/dz = O), după care urmează o inversare a semnului gradientului (gradient
dn/dz<O).
Se observă cu claritate forma ondulată a traiectoriei . Situaţia este asemănătoare celei din
atmosfera terestră joasă când în interiorul stratului de aer delimitat de suprafeţele de nivel care
trec prin capetele distanţei de măsurat , gradientul indicelui de refracţie îşi inversează semnul.
Un asemenea caz se poate întâlni în măsurătorile geodezice prin unde pe timp de noapte,
când fascicolul luminos traversează mai multe straturi de inversiune termică .
10.2.6. Reduceri geometrice în măsurătorile geodezice prin unde

10.2.6. 1. Reducerea distanţelor înclinate la suprafaţa elipsoidului. Acest tip de
reducere geometrică a rezultatelor măsurătorilor geodezice prin unde priveşte transpunerea
distanţelor înclinate din spaţiu , pe suprafaţa elipsoidului de referinţă .
Reducerea distanţelor înclinate la nivelul suprafeţei elipsoidului, reprezintă cea mai

importantă şi totodată cea mai problematică reducere geometrică . Aceasta deoarece
altitudinile elipsoidului H e (paragraful 4.6.1) presupun determinarea ondulaţiilor
cvasigeoidului faţă de care se definesc cotele normale ale punctelor de la capătul distanţei
înclinate.
Comei Păunescu & Gabriela Paicu X/149

Aceste mărimi nu sunt întotdeauna cunoscute ca poziţie relativă în raport cu elipsoidul la
care ar trebui de fapt reduse toate distanţele, astfel încât, curent, reducerile la care ne referim au
un caracter aproximativ.
În aceste împrejurări, pentru nevoi practice curente, se admite că elipsoidul poate fi
substituit local prin sfera medie Gauss de rază R (paragraful 3.2.4.). Aceasta este calculabilă cu
formula (3 .53), în funcţie de latitudinea locului respectiv.
Fig.10.11 Reducerea distanţelor înclinate în spaţiu, pe suprafaţa sferei medii Gauss
Se cere prin urmare distanţa Do pe suprafaţa sferică. Aceasta se află prin intermediul
corzilor D1 şi D2, după cum urmează :
Din triunghiul ABB 1 avem:
(10.50)
adică:
(10.51)
Deoarece:
sm
. [0
2]= D1
2(R + H1e) ,
după calcule simple, din (10.5 I) rezultă coarda D 1:
2
(R + H1)(n 2 -(Mr) )
DI = R + He . (10.52)
2
Observând că pe baza asemănării din fig. I O.11 avem:

RDI
D = -- -
2 R+He' I
se obţine următoarea formulă de calcul a corzii D 2 :
(10.53)
La aceasta trebuie adăugat un termen corectiv pentru obţinerea distanţei- Do pe suprafaţa

sferică. Acesta se deduce simplu după cum urmează:
D, = 2Rsm-,
. e (10.54)
- 2
0 fiind unghiul la centru care subînti.nde coarda D1 .
0
Pentru distanţe chiar de 50 km, unghiul 0 este mic şi atunci sin
2 se poate dezvolta în
serie cu reţinerea primilor doi termeni .
Se obţine deci :
r
S Î
D=RI 8 - - 1.
3
(10.55)
\ 24)
e rad = D-
_u
Deoarece:
R'
relaţia ( 1O.55) devine :
D1
o
D,
-
= D0 - --)
24R -
(10.56)
de unde avem ţinând seama de (10.53):
(10.57)
D3
în care termenul - --, exprimă. corectia de trecere de la coarda D2 1a distanta corespunzătoare
0
24R~ ' '
Do de pe suprafaţa sferică.
La calculul termenului corectiv, este suficient în locul lui Do să se introducă valoarea D2 .

Pentru distanţe până la 1O km, termenul corectiv este sub i mm. În cazul unei distanţe de
50 km, el atinge valoarea 128 mm . Având în vedere precizia actualelor aparate pentru
D3
măsurători prin unde, calculul termenului corectiv - --2 devine obligatoriu, chiar începând cu
0
24R
distanţe de l O km, atunci când se caută rezultate precise.

În cazul distanţelor geodezice mari, raza sferei medii Gauss din formula de reducere (10 .57)
se substituie prin raza de curbură a secţiunii nom1ale de azimut a dată de cunoscuta relaţie
Euler din teoria suprafeţelor (paragraful 3.2.3.)
1O. 2. 6. 2. Alte reduceri geometrice. Proiectarea riguroasă a distanţelor înclinate din
spaţiu, pe suprafaţa elipsoidului de referinţă, necesită corecţii de natură geometrică, care
presupun cunoaşterea poziţiei elipsodului de referinţă în raport cu geoidul în locul dat.
În cazul efectuării calculelor geodezice pe o suprafaţă plană de referinţă, este necesară
aşa-zisa corec,tie de reducere la planul proiecţiei, prin care distanţele de pe suprafaţa
elipsoidului se transpun în planul proiecţiei deformate după legi matematice determinate în

vederea păstrării asemănării figurilor infinit mici (Cap. 5).
10.3. Nivelmentul trigonometric

Altitudinile punctelor reţelelor geodezice planimetrice se determină, de regulă, pnn
metoda nivelmentului trigonometric. Diversitatea mare de domenii în care îşi găseşte
aplicabilitatea nivelmentul trigonometric se bazează de .fiecare dată, pe anumite ipoteze, care

se referă fie la mediul înconjurător, fie la necesitatea existenţei unei anumite categorii de date
sau măsurători foarte precise, urmând ca din prelucrarea acestora să se determine celelalte
elemente care intervin în lucrare.
Reducerea elementelor înclinate din spaţiu la suprafaţa elipsoidului de referinţă necesită
cunoaşterea cotelor absolute ale punctelor de capăt. Precizia de cunoaştere a acestor cote este
în funcţie de precizia urmărită în reducerile respective de înclinarea şi mărimea distanţei . În
cazul liniilor puternic înclinate cotele punctelor de capăt trebuie să fie determinate cu o
precizie comparabilă cu precizia de determinare a distanţei însăşi . Astfel în cazul unei linii
înclinate la 45° faţă de orizont eroarea în diferenţa de nivel intră din plin ca eroare în distanţa
redusă . Aceasta se va întâmpla de regulă în reducerea distanţelor mici şi cu mari înclinări care
intervin în lucrări inginereşti speciale.
Formula de determinare: La cursul de topografie s-a demonstrat că formula de
determinare a diferenţei de nivel t:Jf12 =H 2 - H 1 prin nivelment trigonometric ( fig. 10.12) în
cazul distanţelor mici (de ordinul zecilor sau cel mult al câtorva sute de metri) este:
(] 0.58)
unde:
H1, H2 sunt cotele punctelor P1 şi P2;
D - distanţa în plan orizontal între punctele considerate;
~~ - unghiul zenital măsurat în punctul P 1 ;
11, S2 - înălţimea instrumentului (în punctul de staţie P1), respectiv a semnalului

vizat (în punctul P2 ) .
''
:;__- - - D - --
D
Fig. 10.12 Nivelmentul trigonometric topografic
10.3.1. Nivelmentul trigonometric geodezic reciproc şi simultan

Formula de calcul este dedusă în unnătoarele ipoteze iniţiale :
- se măsoară simultan unghiurile zenitale s~ şi s ~ în punctele P1 şi P2 (Fig. 10.13 );
- sunt neglijate ondulaţiile geoidului (şi ca unnare elipsoidul sau sfera medie Gauss de
rază R devine suprafaţă de referinţă), precum şi deviaţiile verticalei (şi ca urmare verticala
locului poate fi înlocuită de normala la elipsoid sau la sfera medie);
- este cunoscută distanţa dintre punctele P1 şi P2 (eventual dintr-o prelucrare separată a
observaţiilor geodezice în reţeaua planimetrică din care fac parte punctele). Aşa cum este
reprezentată în Fig. 10.13, distanţa D' este considerată redusă la nivelul elipsoidului;
se cunosc altitudinile aproximative ale celor două puncte notate H 1°şi respectiv
H; (eventual de pe o hartă) .
Pentru început se va considera că observaţiile se execută la sol /1= S1= [z= S2= O,
urmând să se introducă în formulele finale corecţia respectivă şi din acest punct de vedere.
Din Fig. l 0.13 se poate scrie:
care se poate transforma în:
- Ml 11 sins2 - sins1 _ t s2 -s1 s 2 +s1

1 (10.59)
2R + HI + H l = sins 2 + sins1 - g 2 Cg 2 .
În ipoteza (10.5) şi împreună cu relaţia (10.10), formula (10.59) devine:
( 10.60)
Fig. 10.13 Nivelmentul geodezic trigonometric
Deoarece ro este un unghi mic (în triangulaţie ro nu depăşeşte 2 c) se poate considera
tg: ~ : , ( )
rad
astfel că se obţine următoarea formulă:
Aff
i2
= D'(l+ H:,), ½~ - ½~
R g 2 (10.62)
Observaţii. 1. Termenul corectiv ( 1 + ~ ;) aduce o contribuţie semnificativă numai pentru zone

muntoase, atunci când:
H m0 2: 1000m. (10.63)
2. Formula (10.63) aplicată în cazul observaţiilor zenitale reciproce trebuie

completată cu contribuţiile neglijate până acum, după cum urmează :
(1 1 -S2 ) pentru punctul P (se determină Af/

1 12
);
(1 2 - S 1 ) pent.'U punctul P2 (se determină Af/2 1 = - M--/ 12 ), astfel încât fo~ula întrebuinţată în
nivelmentul trigonometric geodezic reciproc este:
H0) r - r I - I S - S
Ml =D' ( l + -mt" 2 "'+-'--2+ 1 2_ (10.64)
i2 R g 2 2 2
10.3.2. Nivelmentul trigonometric unilateral (într-un singur sens)
În majoritatea situaţiilor, în practică nu se poate realiza nivelment trigonometric reciproc
şi simultan, observaţiile zenitale în cele două puncte considerate executându-se în zile diferite şi
prin urmare în condiţii atmosferice diferite.
De aceea se presupune că s-a măsurat doar unghiul zenital (? în punctul P 1. Din Fig.
10.13 se obţine în ipoteza (10.5):
(10.65)
astfel încât formula de calcul va fi ( şi prin considerarea relaţiei ( 1O.9)):
(10.66)
Dacă se rezolvă în serie ultima paranteză :
l+k ) 1-k ro
ctg( ½~ - -2-ro R: ctgs~ + -2- * ---2-,,.-0
sm ,.,, 1
se obţine formula de calcul în nivelmentul trigonometric unilateral (într-un singur sens):
(10.67)
Obsen 1aţie: Din păcate, multe instituţii.folosesc o altă.formulă, i'n care se mai introduce o
aproximaţie şi am,me ~~ ::::: 100 ceea ce evident nu corespunde realităţii, rezultând formula:
(10.68)
10.4. Nivelmentul geometric
Metoda nivelmentului geometric a mai fost abordată în manual în diferite capitole:

- la începutul părţii a doua a manualului a fost definită reţeaua geodezică de nivelment;
- punctul zero fundamental a fost definit în 6.1.3. unde s-au dat şi unele detalii privind
I
modalitatea de amplasament al acestui important punct geodezic şi s-au făcut referiri şi
comentarii la situaţia din ţara noastră;
-- suprafeţele de nivel, inclusiv suprafaţa de nivel zero (geoidul) au fost definite în

2.2.4.1. , iar sistemele de altitudini principale în cap. 4 .
Metoda nivelmentului geometric este folosită şi în lucrările topografice, (partea a treia a
manualului). Diferenţele existente în raport cu nivelmentul geometric geodezic rezidă din
specificul şi amploarea celor două categorii de lucrări . Astfel, nivelmentul geometric executat în
reţelele geodezice de stat se extinde pe linii lungi de nivelment, de ordinul zecilor sau chiar
sutelor de kilometri, fiind executat, în principal, cu aparatura prezentată în cap. 9, în timp ce
nivelmentul geometric topografic se execută, de regulă, pe teritorii mai mici şi, uneori, şi cu
aparatură de mică precizie, în funcţie de destinaţia lucrărilor.
10.4.1. Execuţia nivelmentului geometric în reţelele geodezice de stat
După cum am menţionat, în ţara noastră nivelmentul de stat de ordinele I, II, III şi IV se
execută conform cu Instrucţiunile elaborate de Direcţia topografică militară în anul 1965,
precum şi cu cele elaborate de Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi
Organizarea Teritoriului în anul 1976 pentru nivelmentul de ordinul zero.

Unele dintre prescripţiile acestor instrucţiuni (cum ar fi, de exemplu, posibilitatea
utilizării mirelor de lemn de ord. III, lungimile mari ale porteelor, toleranţele prevăzute ş.a.m.d.)
apar acum, la aproape 40 de ani de la elaborare, puţin cam largi şi probabil că în viitor vor fi
reconsiderate şi completate.
Totuşi, se va prezenta tehnologia actuală a nivelmentului geometric geodezic cu

atenţionarea asupra unor posibile modificări în viitor, la o nouă elaborare a instrucţiunilor
corespondente.
• Aparatura necesară este selectată în funcţie de precizia care trebuie asigurată în
cadrul fiecărui ordin, respectiv în lucrarea avută în vedere.
• Lungimea porteelor diferă de la un ordin la altul (tabelul 10.4). Pe fiecare niveleu se
lucrează cu portei cât mai egale posibil, instrucţiunile permiţând abaterile prezentate
în tabelul menţionat. La ordinul O şi I lungimile porteelor se măsoară cu un fir
gabarit, urmărindu-se păstrarea constantă, pe cât posibil, a lungimii porteelor în
cadrul tuturor niveleurilor. Desigur, sinuozitatea efectivă a traseului liniei de
nivelment împiedică respectarea fără abateri a acestui deziderat.
• Operaţiunile de nivelment se efectuează sub protecţia umbrelor solare.
Tabelul I 0.4
Ordinul reţelei de Lungimea maximă a Inegalităţi admise între Toleranţe pentru

nivelment porteelor [m] portei [m] diferenţele de nivel
determinate "dus" şi
"întors" [mm]
o 20 - 30 < 0,5 o.sJI
I 50 < 0,5 3/L
n 50 - 65 1 5-JI
m 75 - 85 3-4 10/L
IV 100 - 125 3-4 20.JI
Tehnologia nivelmentului geometric geodezic permite să se obţină mai multe determinări
pentru diferenţele de nivel pe fiecare interval (între două mărci sau repere de nivelment vecine),
respectiv pentru fiecare secţiune (între două repere de nivelment fundamentale) şi în consecinţă
pentru întreaga linie de nivelment: nivelmentul geometric de ord. IV se execută numai într-un
singur sens. În fiecare staţie se fac obligatoriu două determinări : fie cu un singur orizont, pe cele
două feţe ale mirei de lemn sau pe cele două şiruri de gradaţii ale mirei de invar, fie cu două
orizonturi ale aparatului, atunci când mirele folosite au un singur şir de gradaţii. Rezultă astfel
două determinări pentru intervalele şi respectiv liniile de nivelment;
nivelmentul geometric de ordinele III şi II se execută în două sensuri: "dus" şi
"întors". Tehnologia din fiecare staţie este cea menţionată la ord. IV, astfel încât rezultă patru
determinări pentru intervalele, secţiunile şi liniile de nivelment corespondente. Deosebirile dintre
lucrările efectuate în cadrul celor două ordine derivă din aparatura diferită folosită (instrumente
de înaltă precizie pentru ord . III), precum şi în faptul că la ord. II se lucrează numai cu mire de
invar, la ord. III admiţându-se şi utilizarea mirelor de lemn;
- nivelmentul geometric de ordinele O şi I se execută simultan pe două trasee paralele
( distanţate la circa 0,5 m) după tehnologia descrisă la ord. II. Prin urmare, pe fiecare interval,
secţiune sau linie de nivelment vor rezulta opt determinări.
Pentru eliminarea unor posibile erori sistematice este necesar ca citirile pe miră să se
efectueze într-o anumită ordine. Astfel, pentru sensul "dus" şi în ipoteza utilizării mirelor cu
două şiruri de gradaţii , ordinea de efectuare a determinărilor este următoarea:
Staţie cu număr impar:
- citirea distanţei pe mira din urmă;
- citirea pe şirul de gradaţii din stânga al mirei din urmă;

- citirea distanţei pe mira din faţă;
- citiri pe cele două şiruri de gradaţii ale mirei din faţă;
- citirea pe şirul de gradaţii din dreapta al mirei din urmă.

Staţie cu număr par:
- ordinea citirilor este analoagă cu cea prezentată în detaliu la staţia cu număr impar,
deosebirea constând în faptul că determinările se încep pe mira din faţă.
La ordinele O şi I succesiunea · determinărilor este aceeaşi pentru cele două trasee de

nivelment.
Detenninările pe sensul "întors" decurg într-o succesiune analoagă, cu deosebirea că
operaţiunile în staţiile cu număr impar încep pe mira din faţă şi, în consecinţă, în staţiile cu
număr par pe mira din urmă .
Pentru fiecare ordin al reţelei de nivelment există o categorie specţfică de camete de leren,
care oferă posibilităţi de control în fiecare staţie, precum şi pe fiecare interval.
Pentru exemplificare se prezintă în tabelul 10.5 un model de carnet de teren pentru
observaţiile din reţeaua de ord . II extras din insn7.lcţiunile DTM.
Cifrele din paranteze indică ordinea de înscriere şi de efectuare a calculelor în carnet,
semnificaţia acestora fiind următoarea :
- citiri la cele trei fire pentru determinarea distanţei : (1), (2), (3) - la mira din um1ă şi
respectiv (6 ), (7), (8) - la mira din faţă ;
- citiri complete (cu firul nivelor pe miră şi respectiv pe tambur) : ( 4) - la mira din urmă,
(8), (9) - la mira din faţă şi (] O) - din nou la mira din urmă ;
- determinarea lungimilor porteelor (11), (12), inegalitatea acestora (13) şi lungimea

niveleului ( 14 );
- calculul diferenţei de nivel între cele două mire: aproximativ (15) = (6) - (2) şi apoi
precis (16) = (8) - (4) şi respectiv (17) = (9) - (10), nepotrivirea dintre aceste diferenţe
(18) = (16)- (17), precum şi valoarea medie a diferenţei de nivel (19)=1/2[(16)+(17)].

În tabelul 10.5 s-au trecut determinările din două staţii de nivelment. Desigur, un interval
de nivelment are mult mai multe staţii .
Totuşi , pentru continuitatea exemplificării, se prezintă în tabelul 10.5 modalitatea de
efectuare a calculelor pe întregul interval luând în consideraţie numai cele două staţii de
nivelment.
După cum se observă prin acest calcul se realizează un control pe întregul interval: (24)
= (26) şi respectiv (27) = (25), după care se deduce diferenţa de nivel .6h şi distanţa D cumulată
pe întregul interval exprimată în lcilometri.

Lucrările executate trebuie să se încadreze în anumite toleranţe referitoare la intervalele,
apoi la secţiunile şi respectiv liniile de nivelment (tabelul 10.4). Aceste toleranţe se referă la
nepotrivirile rezultate între determinarea diferenţelor de nivel pentru sensul "dus" şi respectiv
"întors" .
10.4.2. Surse de erori sistematice în nivelmentul geometric geodezic
În continuare, se vor examina doar erorile sistematice care se au în vedere în nivelmentul
geometric geodezic de ordin inferior. Acestea au ca surse:
- erori reziduale ale aparaturii folosite;
- influenţa factorilor atmosferici;
- erori personale, ale operatorului.
Este cunoscut că metodele clasice de prelucrare a observaţiilor geoJezice pornesc de la
principiul că acestea nu sunt afectate de erori sistematice. De aceea fie prin metodele de lucru,
fie prin corec~i speciale care se aplică observaţiilor, înainte de a fi introduse în prelucrare, se
reuşeşte într-o măsură cât mai bună să se elimine influenţa erorilor sistematice.
10.4.2.1. Eroarea datorată influenţei refracţiei atmosferice şi curburii Pământului. Se
notează cu a' şi b' citirile pe mira din urmă şi respectiv pe mira din faţă la o determinare de
nivelment geometric, în care porteele au lungimile 11 şi respectiv '2 (Fig. l 0.14).
- 1 ...
-- 1
Fig. 10.14 Influenţa refracţiei atmosferice în lucrările de nivelment geometric
Tabel 10.5
De la reper fundamental tip li, marca tip A, D.T.M. nr. 590, biserica comuna Frasin la marca tip B, D.T.M. nr. 140,
canton C.F. nr. 53km 53+ 150
înce1Dut 07.15
Nr. porteei, Conditii de lucru Citiri la cele trei fire Citiri la firul nivelor Control
nr. mirelor, înapoi înainte citirea I citirea2 !:,,.he\ - M c2
dist. cumulată h) (ii) (scara din stânga) (scara din dreapta)
Miră Tambur Miră Tambur (~ 0.5mm)

1 temp . +20° s ()) 0989 (5) 25 77 i I' (4) 4 (10) 05
138 138
9397 timp noros M (2) 1380 (6) 2979 i, (8) 99 (9) 97 (18) +3
297 297 +3
9398 vânt slab J (3) 1791 (7) 3381 i,, - i 1 = 1::ih (16)-l.59 95 (17)-1 .59 92
( 14) imag . clare 2D (11) 80 .2 (12) 80.4 M,. -19-1.59935

80.3 Control (15)-1.599 ( 13) -2/-2
2 temp . +20° s 1527 2610 i,, · 202 64 202 63
9398 timp noros M 2026 31 ll fI 311 10 311 11 -2
9397 vânt slab J 2525 3611 i p- i1 = /\J1 -1.08 46 -1.08 48 +1
180.2 imag . clare 2D 99 .8 100. 1 Mm
Control -1.085 -3/-5 -1.08470
(20 )=S(4) = 34068; (21) = S(10) = 34068 (26) + (27)

2M = - - - = 268405
2
(22) = S(8) = 60909; (23) = S( 9) = 60908 M = 1.342025
(24) =(20)-(22) = -26841 ; (25) = (21) - (23) = -26840
L = 1[(13) + (15)] = 0.36km
(26) = S(l 6) = -26841 ; (27) = S(l 7) = -26840
a1cu https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro X/160

Datorită influenţei refracţiei atmosferice (10.1.1.) rezultă abaterile e 1 şi respectiv e2 pe cele
două mire, în comparaţie cu poziţia perfect orizontală a axei de vizare. Prin urmare diferenţa de
nivel măsurată va fi eronată în raport de valoarea corectă :
(10.69)
Pentru distanţele care intervin în nivelmentul geometric erorile ei şi e2 sunt foarte mici
(zecimi sau sutimi de milimetru), dar nu trebuie omis faptul că şi precizia solicitată este de
asemenea mare. Aşa cum s-a demonstrat în 10.3., formula aproximativă cu care se pot calcula
cantităţile e este:
1-k
e~-- 12 (10 .70)
2R
unde: k este coeficientul de refracţie, / - lungimea vizei, iar R - raza medie a Pământului
R ::::: 6.3 78 km. Pentru determinarea ordinului de mărime se presupune că pentru viza pe miră
din A: k = O, 13 şi 1 = 50 m, iar pe mira din B există aceleaşi condiţii atmosferice, k = O, 13 , însă

I =52m. Va rezulta e 2 - e 1 = 0,014 mm. Dacă în punctul B se modifică şi condiţiile atmosferice,
de exemplu k = 0,14, rezultă e2 - e 1 = 0,012 mm.
Condiţiile atmosferice se pot modifica în terenuri care au însoriri diferite ( de exemplu la

trecere într-o zonă împădurită), la trecerea vizei peste soluri umede etc.
Prin urmare, eroarea examinată se poate elimina numai prin respectarea riguroasă a
condiţiilor :
(10 .71)
ceea ce nu poate fi realizat întotdeauna.
10.4.2.2. Eroarea reziduală de înclinare a axei de vizare in raport de axa nivelei torice
de precizie. În determinarea reprezentată în Fig. 10.15 s-a presupus că axa de vizare este
înclinată diferit în raport cu axa nivelei torice de precizie, atunci când se vizează mira din A ( e1)
şi respectiv din B (e2) . De asemenea s-au presupus portei inegale.
În aceste condiţii diferenţa de nivel determinată va fi:
(10.72)
Se observă că Mie = Ml numai în cazul în care condiţiile:
et = e, (10 .73)
sunt respectate riguros. Condiţia e 1 = e 2 este îndeplinită atunci când s-a făcut verificarea şi
rectificarea nivelei torice de precizie, care se aduce în cincidenţă de fiecare dată cu aceeaşi
exactitate. În asemena situaţie eroarea remanentă E este generată numai de sensibilitatea nivelei
torice, având un caracter întâmplător.
~'
T ""
1 r
I
t~L
Fig. 10.15 Influenţa erorii de neparalelism dintre axa de vizare şi axa nivelei torice de precizie
Asemănător se poate raţiona şi în cazul instrumentelor de nivelment cu compensator. În

condiţiile acestea, pentru un interval de nivelment ecuaţia (1 O 73) devine:
(10.74)
Din relaţia (1O .74) se observă că eroarea examinată se elimină în primul rând în cazul
executării nivelmentului cu portei egale, dar şi atunci când suma inegalităţilor dintre portei tinde
către zero pentru un interval de nivelment considerat. Aceasta este motivaţia pentru care suma
diferenţelor dintre lungimile porteelor este evidenţiată distinct în cametele de teren.
10.4.2.3. Eroarea provocată de panta mare pe niveleu. În niveleele cu pantă mare (Fig.
10.16), viza este situată în raport cu solul la înălţimi diferite. Ca urmare, fenomenul de refracţie
acţionează, de asemenea, în mod diferit, rezultând abaterile e1 şi e2 (e2 > e 1) în raport de poziţia
orizontală a axei de vizare.

Se observă cu uşurinţă că eroarea menţionată nu se poate elimina pnn nivelment
geometric de mijloc. Preîntâmpinarea apariţiei erorii este posibilă chiar de la proiectare, prin
evitarea amplasării traseelor de nivelment în terenuri cu pantă excesiv de mare. Aceasta este una
din cauzele pentru care liniile de nivelment se proiectează în lungul căilor ferate sau al
drumurilor principale. În situaţiile în care în mod obligat traseul de nivelment are porţiuni cu
pantă mare, se va avea grijă ca lungimile niveleelor să fie mai reduse decât cele utilizate în mod
obişnuit. În acest fel viza va avea o anumită depărtare de sol, care preântâmpină apariţia erorii
menţionate . Astfel, în nivelmentul de ord. O şi I vizele nu pot avea apropieri faţă de sol mai mici
de 0,8 m.
I
I
.J_
~t
I
A B
Fig. 10.16 Influenţa erorii provocată de panta mare pe niveleu

10.4.2.4. Eroarea determinată de eventualele tasări ale instrumentului pe timpul
efectuării obsen 1a,tiilor. Datorită unor eventuale tasări ale instrumentului pe timpul efectuării
observaţiilor în staţie, apar erori care pot fi eliminate prin succesiunea observaţiilor, de forma
descrisă în 10.4. 1., care poate fi sintetizată sub forma "înapoi-înainte-înainte-înapoi" şi
respectiv "înainte-înapoi-înapoi-înainte" pentru staţii cu număr impar şi respectiv par

Demonstraţia este similară cu cea din 1 O. ./. 2.1.
10.4.2.5. Eroarea determinată de eventualele tasări ale mirei pe timpul transportului
instmmentului într-o nouă staţie . În intervalul de timp necesar deplasării instrumentului între
două staţii, mira care rămâne în vechea poziţie se poate tasa, împreună cu broasca de nivelment
pe care este aşezată . Eroarea se poate elimina prin executarea nivelmentului în sensurile "dus"şi
respectiv "întors" însă în ipoteza unor trasee uniforme din punctul de vedere al tasării .
Demonstraţia este similară cu cea din I O. 4. 2. I.

I 0.4. 2. 6. Eroarea datorată neverticalităţii mirei. Una dintre condiţiile esenţiale ale
execuţiei corecte a nivelmentului geometric constă în necesitatea verticalităţii mirelor pe timpul
observaţiilor . În cazul unei înclinări a mirei 8 (Fig. 1O.17), va rezulta o lectură a e care este
întotdeauna mai mare decât lectura a corectă:
ua = a - a = a l - cosos::) = 2a e sm
A e e( • 2 (8) b
2 ::: a 2
e
2
(10.75)
Fig. 10.1 7 Influenţa erorii de neverticalitate a mirei
Prin urmare, influenţa erorii examinate depinde de sensibilitatea nivelei sferice a mirei,
precum şi de mărimea lecturii . Rezultă recomandarea evitării lecturilor pe capătul superior al
rrure1.
10.4.2. 7. Eroarea de zero a mirei. În timpul utilizării mirelor apar inevitabil m1c1
modificări la talpa acesteia, provocate de coroziune, frecări etc. , ceea ce conduce la modificarea
pozipiei punctului zero al mirei. Eroarea se elimina prin efectuarea unui număr par de staţii pe
fiecare interval de nivelment, să se instaleze aceeaşi miră . Demonstraţia se poate realiza cu
uşurinţă .
10.5. Tehnologii GPS

Determinările cu receptoare GPS se deosebesc esenţial de tehnologiile descrise anterior,
- în special prin următoarele caracteristici principale:
rezultatul măsurătorilor este specific reţelelor geodezice tridimensionale ( 6. 3. 4. 3. ), fiind
reprezentate fie de coordonatele carteziene (X, Y, Z), fie de coordonatele B, L,H e pentru
- puncte situate pe suprafaţa Pământului - S (Fig. 3 .1);
· suprafaţa de referinţă este unitară pentru toate coordonatele menţionate şi anume elipsoidul
WGS - 84 - World ,Geodetic System (Tabelul 3.1).
10.5.1. Metode de poziţionare GPS

Măsurătorile GPS derivă din măsurători de cod (pseudodistanţe) sau măsurători de fază,
precizia rezultatelor obţinute fiind complet diferită (circa un metru la primul procedeu şi la nivel
de milimetru pentru al doilea procedeu). Totuşi, precizia procedeului pseudodistanţelor poate fi
îmbunătăţită prin tehnologiile utilizate la măsurători şi a modelelor de prelucrare. Măsurătorile
de pseudodistanţe, spre deosebire de cele de fază, nu sunt afectate de efectul ambiguităţii .
Prelucrarea rezultatelor măsurătorilo r GPS se poate face în timp real sau prin post
procesare . Determinarea în timp real a unei staţii terestre se realizează atunci când coordonatele
se obţin la teren, în urma prelucrării unei singure epoci de măsurători sau chiar a mai multor
epoci de măsurători . Rezultatele obţinute se caracterizează printr-o precizie extrem de mică (de
ordinul metrilor), inadecvată scopurilor geodezice. Asemenea tip de prelucrări sunt utilizate, de
exemplu, în geologia marină, la determinarea poziţiilor platformelor din larg.
Determinarea rezultatelor prin post-procesare necesită stocarea observaţiilor pe suport
magnetic şi prelucrarea ulterioară cu un program adecvat [Yin ş . a., 1984]. Şi aceste determinări
pot avea precizii scăzute, timpul de staţionare pentru achiziţia datelor şi distanţa dintre puncte
fiind hotărâtoare . Astfel, cu cât timpul de staţionare este mai mare iar distanţa dintre puncte este
ma.i mică , cu atât precizia determinării finale a coordonatelor creşte .
În măsurătorile GPS se operează cu termenii poziţionare statică şi poziţionare relativă.
10.5. 1. I.Poziţionare relativă. În cazul poziţionării relative se determină coordonatele
unut punct necunoscut în funcţie de coordonatele unui punct cunoscut. În ambele puncte se
sta~onează cu un receptor GPS, observaţiile executându-se simultan. Mai simplu, cu ajutorul
acestei metode de poziţionare se determină vectorul aşa numitei „linii de bază" între cele două
receptoare. Dacă se consideră punctul A cu coordonate cunoscute şi punctul B, punctul ale

cărui coordonate vor fi determinate, atunci se poate scrie relaţia :
(1 O.76)
în care:
XB - vectorul coordonatelor punctului B;
XA - vectorul coordonatelor punctului A;
bAn - vectorul liniei de bază :
X B- X A XA
bAB = YB - y4 = YB (1 O.77)
ZB - ZB Zc
Staţia A poate fi determinată în cadrul unor programe internaţionale de forma European

Geode/ic Reference System (EUREF) sau Central European Regional Geodynamic Project
(CERGOP), sau in situaţii limită, din mesajul de navigaţie. În ambele cazuri, valoarea lui b.-\B
rămâne aceeaşi , însă se schimbă semnificativ coordonatele absolute.
10.5.1.2. Metoda de poziţionare static-relativă. Această metodă este cea mai folosită în
determinările geodezice şi în special în reţelele geodezice, fiind cunoscută şi sub numele de
măsurătoare statică . Faţă de metoda de poziţionare relativă, descrisă în 10.5. 1.1 , cele două
receptoare rămân fixe pe toată durata măsurătorii . Determinările din cele două staţii sunt
efectuate către aceiaşi sateliţi şi la aceleaşi epoci. Linia de bază, care are aceeaşi sumnificaţie
practică cu linia ce uneşte două puncte în triangulaţia clasică, este determinată cu o precizie de
± 1 - l .5 mm ± 1 ppm. Pentru a obţine o precizie mai bună, sunt necesare mai multe receptoare
care să măsoare simultan în mai multe puncte.

10.5.1.3. Metoda de poziţionare cinematic-relativă . Această metodă determină poziţia
punctelor folosind un receptor care staţionează într-un punct fix, cu coordonate cunoscute (A)
şi un receptor în mişcare, căruia i se determină coordonatele în punctul în care se staţionează.
Metoda poate fi privită ca un caz particular al metodei de poziţionare relativă 10.5.1.1. în care
punctul B se schimbă permanent. Precizia de determinare este mică, metoda nu poate fi folosită
în determinări geodezice.
10.5.1.4. Metoda de poziţionare semicinematică (sau „stop and go '). Această metodă
reprezintă o combinaţie între metoda de poziţionare statică şi respectiv cinematică. Metoda se

caracterizează prin măsurători cu două receptoare, unul amplasat într-o staţie fixă, celălalt în
mişcare. Spre deosebire de metoda cinematică, receptorul în mişcare staţionează unele puncte
dinainte stabilite.
Această metodă este utilizată în realizarea rapidă şi precisă a planurilor topografice şi
cadastrale. Astfel, se pot parcurge traseele sinuoase ale drumurilor, căilor ferate, ale altor detalii
şi înregistra permanent coordonate, dacă se respectă condiţiile de vizibilitate specifice
determinărilor GPS. În ridicările topografice şi cadastrale intervin adesea obstacole care nu
permit respectarea acestor condiţii . Pentru alte puncte, cum ar fi limite de proprietăţi , etc., se
staţionează o perioadă scurtă (1-3 minute).
10.5.2. Modelarea observaţiilor GPS
Observaţiile GPS sunt măsurători de distanţe, deduse din măsurarea diferenţei de timp
(sau de fază) prin compararea semnalului receptat de la satelit şi semnalul generat de satelit.
Distanţele sunt astfel influenţate de erorile celor două cronometre (din satelit şi respectiv din
receptor) şi din această cauză au fost denumite pseudodistanţe sau măsurători de cod
Prin observarea simultană a minim patru sateliţi se determină poziţia tridimensională a
receptorului situat pe sol şi deviaţia dintre cele două cronometre la o epocă dată . Precizia
determinării este dependentă de poziţia receptorului faţă de sateliţii vizibili. Cea mai bună
geometrie se realizează atunci când sateliţii sunt poziţionaţi în toate cele patru cadrane şi au o
elevaţie de 40° - 70° deasupra orizontului .
Măsurătorile de fază pe unda purtătoare sunt mai precise decât pseudodistanţele şi mai
puţin afectate de efectele secundare. Lungimea de undă a celei mai precise din cele două
semnale purtătoare este de 19 cm, astfel încât orice interpolare, chiar aproximativă, a fazei este
situată în domeniul preciziei de un centimetru.
Pseudodistanţa este dată de ecuaţia :
R,1 (t) = p((t) +cLl<5{(t). (l0.78)

în care: R/ (t) - pseudodistanţa măsurată între staţia i şi satelitul j;
ţl;(t) - distanţa geometrică dintre staţia i şi satelitul j;
Ll<5 ;(t)' = <> 1 (t)-<5,(t)- eroarea datorată deviaţiei cronometrelor satelitului <5 1 (t) ş1 a
cronometrului receptorului <> ;(I) .
Coordonatele staţiei se regăsesc în distanţa geometrică p{ (t) :
(I O.79)
Fig. 10.18 Determinarea coordonatelor pe elipsoidul W.G.S. 84, prin măsurarea
pseudodistanţelor
În fig . 10.18 se reprezintă modalitatea de determinare a coordonatelor staţiei (Xi, Yi . Zi).
- XJ - distanţa satelit - centrul sistemului de coordonate; (10.82)
- Xi - distanţa staţie - centrul sistemului de coordonate.
Ecuaţia de bază în măsurătorile de fază poate fi scrisă sub forma:
(10.80)
în care:
;" (t)- faza măsurată în staţia i de la satelitul j ;

A - lungimea de undă;
/;(t) - distanţa dintre satelitul j şi receptorul i;
fi; - ambiguitatea (numărul întreg necunoscut de cicli);
f1 - frecvenţa semnalului satelitului în ciclii/secundă;
110 : == o1 (t) - oi (t)- a fost descrisă mai sus.
Astfel ecuaţia (10.80) devine:
10.81)
După cum se observă din capitolul 10.5. 1.1., metoda de poziţionare relativă este cea mai
uzitată in practica măsurătorilor GPS . În cazul cel mai simplu, se staţionează punctele A şi B,
determinându-se vectorul bAB. Observaţiile fiind simultane şi întinse pe mai multe epoci, se
obţine o multitudine de date. Se pot astfel combina observaţiile simultane efectuate în staţiile A
şi B către sateliţii j şi k, prin realizarea de diferenţă simplă, diferenţă dublă şi diferenţă triplă.
De asemenea, aceste combinaţii liniare ale observaţiilor pot fi grupate pe dţferenţe de fază şi
combinaţii de corelare a fazei.

10.5.2.1. Diferenţe de fază . Se disting următoarele posibilităţi :
1 O. 5. 2.1. 1. Diferenţa simplă. Este diferenţa între două observaţii ale aceluiaşi semnal
primit în două staţii diferite (A,B) de la acelaşi satelit (j) la aceeaşi epocă {t).
Se poate scrie ecuaţia (10.81) pentru fiecare din staţiile A şi B, pentru satelitulj,
la epoca t:
~(t) - f 10 1 (t) == ~ P~ (1) + N ~ - f .io (t) ; A

(10.82)
<1> ~(1)- f 1 01 (1) == ~ p~(t) + N t - f 1
0 8 (t) .
Din diferenţa celor două ecuaţii rezultă :
( 10.83)
Se poate observa că termenul 0 1 (t) , care reprezi ntă eroarea cronometrului şi a hardului satelitului
a fost eliminată .
Dacă se introduc notaµile :
N ~B = N t - N~ ; () AB (f) = 0 B(t) - 0) f) ; (10.84)

Cl> ~B (t) = ct>t (t) - Cl> ~(f) ; P~1B (t) = p~(t)-p ~(t) ;
ecuaţia (10 .81) devine:
(10.85)
I O. 5. 2. I. 2. D(ferenţa dublă. Considerând două staţii A şi B, doi sateliţi j şi k şi aceeaşi epocă t, se

pot obµne diferenţele menţionate anterior, de forma (10.85) pentru fiecare dintre cei doi sateliţi :
ct> ~8 (t) = ~ p1 8 (t) + N_~ 8 - J 10 .4 8 (1) ;

-i
(10 .86)
ct> :B (,) = ~ P:4B (t) + N ~B - f ko AB (,) .
Considerând că frecvenţele utilizate sunt egale:
(10 .87)
prin scăderea ecuaţiilor de mai sus, se obţine :
,+. k ( )
w AB I - w AB -
.+. .I - J_[ k ( )
A p .-lB f - p .,AB ( t )] + N AB
k -
N .4B
.1 . (10 .88)
În acest mod, oAB ( t) eroarea cronometrului receptorului a fost eliminată. Folosind notaţii
de tipul (10 .84), ecuaµa (10 .88) devine:
<[) Jk (t) = J_p 1k

jkAB (t) + N AB (10.89)
AB /\,
/0.5.2.1.3 .. Diferenţa thplă . Folosirea triplei diferenţe între două epoci poate elimina
ambiguităţile . Astfel, considerând două staţii (A, B), doi sateliţi U, k) dar douăepoci diferite (t 1, ti),
se pot scrie două ecuaţii de tipul (10.89):
,it-,. jk ( 1 ) -
'V .4B 1 -
J_ ;k ( )
"AP AB tl +
N Jk .
AB ·
(10.90)
·t (
cp .148 f 2
)
= A,1 P14Bk ( f 2 ) + N ~B·k ·
Scăzând cele două ecuaţii de mai sus, se obţine o ecuaţie în care N .~~ dispare, dacă se
consideră că acesta rămâne constant în timpul unei sesiuni de măsurători :
(t> jk
AB
(t ') - J_ p .4B (t )
12 - ')._
;k
12 (10.91)
Comei Păunescu & Gabriela Paicu XJ169
a b
Fig. 10. 19 Diferenţa simplă (a), dublă (b) şi triplă (c)
10.5.2.2 Corelaţii de combinaţii de fază. Corelaţiile pot fi matematice şi fizice. Fazele

receptate de la acelaşi satelit în staţiile A şi B sunt corelate fizic. Corelaţia fizică este mai puţin
importantă în comparaţie cu corelaţia matematică, care este bazată pe diferenţe de forma

menţionată anterior.
Ipoteza cere ca erorile fazei să se încadreze în intervalul [O, a 2 ]. Măsurătorile de fază pot
fi considerate, în general, independente liniar sau necorelate. Considerând vectorul F care
conţine fazele, se poate scrie relaţia :
cov( ) = cr 2 I ,
în care:
- I - matricea unitate;
f
- a 2 - vananţa
.
_aze1..
1 O. 5. 2. 2.1 Diferen,ta simplă. Pentru două staţii A şi B, satelitul j şi epoca t se poate scrie
ecuaţia simplei diferenţe de fază pentru satelitul j:
(10.92)
Aceeaşi ecuaţie poate fi scrisă şi pentru satelitul (k), la aceeaşi epocă (t):
<l>_;B (t) = <t>; (t) -· <t>; (t) . (10 .93)
Notând:
în care:
<l>,{{t)
I O O j (t)
(10.94)
O -1 1 ' <l>s = ! (t) '
! (t)
conform [Hofmann - Wellenhof ş . a. , 1992), rezultă:
cov(S s) = 2cr I .
2
(10.95)
În concluzie, diferenţele simple nu sunt corelate. În cazul unei smgure epoci, rangul
matricii unitate, este 2. Pentru mai multe epoci, dimensiunea matricii unitate este numărul total
al diferenţelor simple.
1O. 5. 2. 2.2 Diferenţa dublă. În acest caz se consideră cele două staţii A şi B, trei sateliţi j,
k, I şi o singură epocă de măsurare t
Ecuaţiile dublei diferenţe, pentru sateiitui j sunt:
<l> Jk _ <J> kAB ( ( ) - <J>lAB ( f )·,
Ali -
<J>::B = <J> ~B (t)-<J>:~B (t) .

Notând
<l> :~s (I)

<J> lk (f) - 1 1 0 (10.96)
D - AB C Sd = <f> :B (t)
d - <J> -jB (t) ' d= - 1 0 1 '
<J> '.4H (t)
rezultă, conform [Bofmann - Wellenhof ş. a., 1992]:
cov( D d) = 2cr
2
~ ~ (10.98)
Rezultă că diferenţele duble sunt corelate. Matricea ponderilor P(t) se poate obţine din
inversa matricii de covarianţă. (I O-97)
1O.5. 2. 2. 3. Diferenţa triplă. Ecuaţiile rezultate prin triplă diferenţă sunt mai complexe.
Sunt considerate staţiile A şi B, sateliţii j , k, 1 şi două epoci de măsurare t 1 şi t 2 . Se poate scrie
ecuaţia triplei diferenţe având ca bază satelitul j:
<J>_{~ (tl2) = <J>.!B (t2)- <f>_~(t2)- <J>~ (tl) + <J>~ (t I); (I 0.99)
<J>_t~ (tl2) = <J>_~ (t2)- <J>_~ (t2)- <J>~ (t I)+ <J>~ (t i) ·
Notând:
(10.100)
1 - 1 O -1 1 O
(10.101)
c, = 1 O - 1 - 1 O 1'
rezultă, conform [Hofmann - Wellenhof ş . a., 1992]:
2
4 2
cov(J:) = 2cr . (10.102)
2 4
Rezultă că şi diferenţele triple sunt corelate. Ca şi în cazul diferenţelor duble, matricea
ponderilor P(t) se poate obţine din inversa matricii de covarianţă.
10.5.3. Influenţa atmosferei asupra propagării semnalelor
Observaţiile GPS sunt eronate datorită mai multor factori dintre care erorile datorate
influenţei atmosferei au cea mai mare importanţă. Se face distincţie între aşa-numita refracţie
troposferică sau efectul părţii neionizate a atmosferei terestre şi aşa-numita refracţie ionosferică
sau efectul părţii atmosferei terestre care conţine electroni liberi. Refracţia troposferică este
identică pentru ambele unde purtătoare L 1 şi Li cât şi pentru măsurătorile de fază şi de cod.
Eroarea datorată refracţiei ionosferice depinde de frecvenţa purtătorului. Aproximând, se poate
scne:
a = 40.3m 3s -2 (10.103)
în care N c este numărul total de electroni conţinut pe unitatea de suprafaţă, iar distanţa
zenitală redusă este z' dată de:

. R
s1nz' = ---s1nz, (10.104)
R + h,on
unde:
- R - o valoare medie pentru raza Pământului ;
-z- distanţa zenitală a satelitului;

- hion - altitudinea stratului ionosferic (modelul unui singur strat ionosferic), considerat de
obicei situat la circa 350 km.
Întârzierea ionosferică are aceeaşi valoare absolută pentru măsurători de cod şi de fază,
dar cu semn schimbat. Aceasta se datorează faptului că faza semnalului electromagnetic se
propagă prin atmosferă cu aşa-numita viteză a fazei în timp ce în cazul măsurătorilor de cod se
consideră aşa-numita viteză de grup.
1 O.5. 3. 1. Refrac,tia troposferică. De obicei se folosesc câteva modele pentru refracţia
troposferică (de exemplu modelul lui Saastamoinen). În plus faţă de modelul considerat, se pot
determina corecţiile zenitale troposferice. În prezent se folosesc două metode în aplicaţiile
globale ale GPS:
a - estimarea poziţiei şi timpului specifice parametrilor întârzierii zenitale troposferice, în
care pot fi introduse condiţii pentru fiecare parametru şi pentru diferenţele dintre parametrii
ulteriori (care aparţin aceleiaşi staţii) .
b - corecţia zenitală troposferică este considerată un proces stochastic în timp, cu o

densitate a spectrului de putere (PSD) furnizată de utilizator. În acest caz, modul de abordare
convenţional, prin metoda celor mai mici pătrate, trebuie înlocuit cu un filtru Kalman.
10.5. 3.2 Refracţia ionosferică . Dacă se au în vedere ob servaţi ile din amândouă
frecvenţele, atunci este posibilă estimarea co recţiei ionosferice pentru satelitul i, receptorul k şi
epoca (tj). Estimarea acestor parametri fără constrâng eri i niţiale, este echivalentă cu procesarea
combinaţiei liniare a ionosferei libere. Pentru rezolvarea ambiguităţilor întregi, este necesară
condiţionarea parametrilor ionosferici la câţiva decimet ri .

10.5.3.4. Rezolvarea . ambiguităţilor Ambiguitatea însoţeşte inerent măsurătorile de fază.
Ambiguitatea nu devine o problemă atâta timp cât măsurătoarea nu este întreruptă .

Ecuaţia (1 O.105) reprezintă ecuaţia fazei în funcţie de efectele ionosferei şi ambiguitate:
(10.105)
în care cu N este notată ambiguitatea.
10.5.4.1. Rezolvarea ambiguitiiţilur f olosind măsurăwri în ambele frecvenţe : L 1 şi l 2
Rezolvarea ambiguităţilor folosind o singură frecvenţă nu mai este tratată, deoarece
receptoarele actuale utilizează la măsurători ambele frecvenţe L1 şi L 2.

Avantajele rezolvării ambiguităţilor folosind ambele frecvenţe sunt evidente pnn
posibilitatea utilizării combinărilor liniare care se formează .
10.5.4.2. Rezolvarea ambiguităţilor prin combinarea măsurători/or în li şi l2 şi a

mă:,,11rătorilor de cod. În rezolvarea ambiguităţilor, folosind doar ambele frecvenţe (10.5 .4 .1),
problema spinoasă, aşa cum s-a menţionat mai sus, rămâne refracţia ionosferică . Aceasta se
poate rezolva prin combinarea fazei cu date codificate.
Prin calcule, ce nu se vor mai prezenta se ajunge la formula:
(10 .106)
Cu ajutorul acesteia se poate calcula câmpul ambiguităţii N r..: pentru fiecare epocă şi
pentru fiecare staţie. Această formulă nu mai depinde de efectul ionosferic sau de lungimea liniei
de bază .
10.6 Tehnologii de măsurare utilizate în topografie

10.6.1. Principiile intersecţiilor
Metoda de determinare a punctelor geodezice de ordin inferior este aproape cu

exclusivitate aceea a intersecţiilor, care sunt de trei feluri : intersecţii înainte (directe), intersecţii
înapoi ( retrointersecţii) şi intersecţii laterale (combinate) .

Toate categoriile de intersecţii, utilizate pentru determinarea punctelor de ordinul IV şi V
sunt intersecţii analitice obişnuite, adaptate la situaţiile diferite care se pot întâlni în activitatea
practică .
Se ştie din geometria analitică că, având ecuaţiile a două drepte de orientări cunoscute 0 1
si 02, trecând fiecare din ele printre câte un punct dat A şi B ( deci cu coordonate cunoscute), se
pot determina coordonatele punctului nou P la intersecţia celor două drepte date, rezolvând un
sistem de ecuaţii specific.
Aceasta este problema matematică în pnnc1pm şi cea topografică în particular. În
principiu ar fi suficientă determinarea coordonatelor punctului nou P numai dintr-o singură
combinaţie de două drepte şi două puncte date.' În activitatea practică însă pentru control şi
asigurarea preciziei, se va rezolva aceeaşi problemă în două sau chiar trei combinaţii de câte
două drepte şi respectiv două puncte date.
Acest mod de a proceda este necesar deoarece elementele date, ( coordonate ş1
orientări), nu sunt ideale (rară erori) aşa cum sunt presupuse în problema strict teoretică, ci
afectate de erori inerente determinărilor reale
Dacă (Fig. 10.20) sunt date punctele vechi A, B, C prin coordonate şi direcţiile AP, BP
şi CP prin orientări, din cauza inerentelor erori făcute în determinările coordonatelor punctelor
A, B, C cât şi în orientările vizelor 81, 0 2 şi 0 3, nu va rezulta un punct unic de intersecţie P al
direcţiilor AP, BP, CP, ci trei puncte P 1, P2, P 3 , care împreună conformează aşa-zisu 1 triunghi
de eroare al intersecţiei. Desigur aria triunghiului este cu atât mai mică, cu cât determinările
sunt mai precise, dar din păcate, niciodată nulă .
A A
Fig. I 0.20 Principiul intersecţiei înainte grafice
În calcule se vor obţine coordonatele punctelor P1, P2, P3 rezolvând problema
teoretică a intersecţiei, pentru elementele date , luând un număr oarecare de combinaţii
posibile.
Exemple:
A şi dreapta (viza) AP de azimut 0 1 }

Prima combinaţie: { B . d ( . d . rezultă P1
şi reapta viza) BP e azimut 0 2
B şi dreapta (viza) BP de azimut

A doua combinatie: { ,,.., . d ( . , C'P ,.J . - rezultă P2
0,}
• L, ş I reapta viza/1 ue azimut 0 3
. . . {C
A treia combmat1e:
şi dreapta (viza) CP de azimut 0
A .d ( . AP .i ,.J •
3} V
rezulta P3
' ş1 reapta viza/ ue azzmut 0 1
Dacă valorile rezultate pentru P 1, P 2, P 3 sunt sensibil apropiate, se va lua o valoare medie
a acestora, care va reprezenta în viitoarele lucrări topografice, coordonatele finale ale punctului
nouP.
Aceasta este prima caracteristică generală a intersecţiilor geodezo-topografice.
Ele se mai caracterizează şi prin aceea că se împart în:
a) intersecţii Înainte , dacă au fost staţionate numai punctele vechi A, B, C şi s-au dat
vize din ele spre punctul nou P, măsurându-se unghiurile a , /3, y (Fig. 10.21);
Fig. 10.21 Principiul intersecţiei înainte
b) intersecţii Înapoi, dacă nu a fost staţionat decât punctul nou P, din care s-au dat vize
spre punctele vechi A, B, C, măsurându-se cel puţin trei unghiuri : a1, 01, Y1 (Fig. 10.22);
Fig. 10.22 Principiul intersecţiei înapoi
c) intersecţii combinate, dacă a fost staţionat punctul nou P şi încă cel puţin unul dintre
punctele vechi, de pildă B, măsurându-se unghiurile a 2, 02, Y2 şi suplimentar unghiul o (Fig.
10.23).
C\
Fig. 10.23 Principiul intersecţiei laterale

Oricare dintre cele trei variante menţionate se poate trata teoretic similar ca principiu de
rezolvare, deoarece din punct de vedere matematic, problema este aceeaşi, indiferent de felul
cum s-au obţinut orientările 01, 02 şi 03.
10.6.2. Intersecţii înainte
Fiind cunoscute coordonatele punctelor vechi de ordin superior sau inferior A(x 1, y1),
B(x2 , y2 ), C(x~, y?-), acestea se vor staţiona cu teodolitul în teren şi se vor măsura unghiurilea,f3
ŞI y.
Din geometria analitică se ştie că :
. M 1 x2 - x 1 • M 2 X 3 - x2 • M 3 X 3 - x2
tgBI = .1Y. = y: -Y. ; tgB 2 = .1Y = y: -Y: ; tgB 3 = .1Y: = y: -Y . (10.107)
I 2 I 2 3 2 3 3 2
Din fig . 10.21 se constată :
0 AP = 0; + (X =0 1;
(10.108)
Ecuaţiile analitice ale dreptelor (în cazul nostru al vizelor orientate) AP, BP, CP sunt:
(AP)x-x 1 = tgBJy- y 1); (BP)x-x 2 = tgB 2(y - y 2) ;
(10. 109)
(CP)x - x 3 = tgB 3(y - Y 3) ,
sau:
(10.110)
S-a aJuns astfel în situaţia problemei generale teoretice a intersecţiilor, când sunt
determinate orientările 0 1, 0 2 şi 0 3 . Se vor lua în consideraţie fie formulele (10.109) fie (I 0.11 O),
în funcţie de valorile liniilor trigonometrice (se vor evita valorile mici ale acestora care pot
micşora precizia rezultatelor).
Din formulele (10.109) se consideră doar primele două care vor forma un sistem de două
ecuaţii cu două necunoscute x şi y, caresunt coordonatele punctului P:

(10.111)
Scăzând ecuaţia a doua din prima rezultă:
Xz -x1 =tg01(y-y1)-tg82(Y - Y1);

X2 -XI= y(tg01 -tg0 2)+y2tg0 2 -yltg01.
de unde:
(10.112)
Introducând valoarea obţinută cu formula ( 1O.112) în fiecare dintre ecuaţiile (1 O.111 ), se obţine :
(10.113)
Din ecuaţiile (10.112) şi (10.113) rezultă coordonatele punctului P (de fapt ale punctului
P1 dacă se ţine seama de cele arătate în 10.6.1 şi Fig. 10.20).
Considerând în continuare, ecuaţiile 2 si 3 din grupul (10.109), apoi ecuaţiile 3 şi 1 din
grupul (10.109) şi procedând ca mai sus, se vor găsi alte două perechi de coordonate pentru
punctul P (coordonatele punctelor P2 şi P3 din Fig.10.20).
Dacă cele trei rânduri de coordonate nu diferă între ele cu mai mult de o toleranţă
impusă (de exemplu ±20 cm, în raport cu media lor aritmetică, ele vor fi admise ca bune, şi
coordonatele definitive ale punctului P vor fi:
x +x +x y +y +y
X= y= (10.114)
3 3
unde x', x", x'" şi z' , z", z' sunt valorile obţinute din cele trei rânduri de rezultate de tipul
(10.112) şi (10.113).
Este uşor de dedus că prin operaţii similare cu cele arătate s-ar fi ajuns la formule finale
de aceeaşi formă cu (10.112) şi (10.113), şi anume:
(y 2 - yiJ + x ctg01 1 - x 2 ctg0 2
X= (10.112')
ctg0 1 - ctg0 2
şr
(10.113 ')
Aceasta poate fi denumită partea de principiu a problemei intersecţiilor înainte. Din punct
de vedere practic sunt de adăugat câteva reguli sau norme de lucru, pentru ca rezultatele să fie
cât mai bune şi anume:
- se vor folosi în calcul (pentru determinarea punctelor) vize cât mai scurte şi în orice caz,
cât se poate mai egale ca lungime;
- se vor folosi cel puţin trei vize date din puncte vechi, luându-se două câte două, în 3 ...4
combinaţii .
- unghiurile optime sub care trebuie să se intersecteze vizele în punctul nou, se apropie 1OOg
(Gbiţău 1983). Se exclud cu desăvârşire unghiurile obtuze sau prea ascuţite din calculul
intersecţii Ior;
- este necesar ca vizele din care se determină coordonatele unui punct nou, să fie răspândite
cât mai uniform în întregul tur de orizont. Sunt considerate ca nesigure determinările
realizate din vize care se grupează numai în două cadrane, şi sunt excluse cu desăvârşire
vizele care se grupează într-un singur cadran. În Fig. 10.24, 10.25 şi 10.26, se indică
unghiurile optime sub care trebuie să se intersecteze vizele luate în calcul (de pildă este
exclusă combinatia O cu C din Fig. 10.24, sau C cu D din Fig. 10.26).
Regula practică de calcul automatizat este aceea de a avea totdeauna o valoare pozitivă
pentru numitor, indiferent dacă se lucrează cu funcţia trigonometrică "tangenta" (grupul de

formule (10 .109)), sau cu funcţia trigonometrică "cotangenta" (grupul de formule (10 .110)),
deci dacă se obţin valorile (10.112) şi (10 .113), sau (I 0.115) şi (I 0.116). Pentru a realiza acest
lucru, se începe totdeauna calculul cu x (în cazul tg) sau cu y (în cazul ctg), din linia în care se
află linia trigonometrică (tg sau ctg), cu cea mai mică valoare absolută, apoi se merge cu şirul
operaţiilor în circuit închis.
' p _/
_
., . ., ,,.. . . ,.
.»-._ ~ - ~
··'- C
\
ob
Fig. 10.24 Distribuţia corectă a vizelor la intersecţia înainte
&\ A f \8
\ ~\B D
I I C
'
\\ / I f
p ' /
'
, :I/_/
/ /
"\. 'Jf
~ D p
Fig. I O. 25. Distribuţie la limită a vizelor Fig. I 0.26. Distribuţie defectuoasă a vizelor
10.6.3. Intersecţii Înapoi
Intersecţia înapoi constă în determinarea coordonatelor unui punct nou P(x, y), prin vize
date exclusiv din acest punct nou P, spre cel puţin trei puncte vechi A(x 1, y,), B(x2 , y2 ), C(x3 ,
y3), date prin coordonatele lor.
În continuare se va examina cazul minimal când se cunosc coordonatele punctelor A, B
şi C şi valorile a două unghiuri a şi f3 măsurate în P (Fig. 10.27). Pentru rezolvările de producţie
sunt necesare, ca şi în cazul intersecţiilor înainte, mai multe asemenea combinaţii .
•
I
I
Fig, 10.27 Calculul unei retrointersecţii
Soluţia acestei probleme este foarte de veche, primele rezolvări fiind datorate lui
Snellius în 1624 şi lui Pothenot în 1692. Se cunosc un număr impresionant de soluţii ale acestei
probleme fundamentale în lucrările topografice clasice:
Pentru a rezolva problema propusă sunt de parcurs două etape. În prima etapă cea
specifică retrointersecţiilor, se vor determina orientările 0 1 , 0 2 , 0 3 ale vizelor PA, PB şi PC, În
a doua etapă, având trei drepte de orientări cunoscute şi trecând fiecare prin câte un punct dat,
se vor rezolva intersectii obişnuite, cunoscute din 10.6.2. Rezultă că doar prima parte a
problemei este nouă . Pentru a rezolva această etapă a problemei, se vor scrie cele trei ecuatii
analitice teoretice ale celor trei drepte care trec prin punctul P şi respectiv prin punctele
A(x1,y1), B(x2, Y2) şi C(x3, y3):
x-x, =tg0;(y-y 1 ), x-x 2 =tg(0 1 +a)(y -y2 ), x-x 3 =tg(0 1 _._ P)(y-y3 ) , (10.115)
sau:
y-y 1 =ctgS ;(x-xiJ,
Se vor alege de pildă ecuaţiile (10 .117). Se observă din Fig. 10.27 că:
viza PA are orientarea..... ..... ...... 0 1 ,

(I 0.117)
viza PA are orientarea .. . 0 2 = 0 1 +a,
viza PA are orientarea ... 8 3 = 8 1 + 0.

Se introduc aceste valori în (1 O 115) şi se obţine un sistem de trei ecuaţii cu trei
necunoscute: tg 8, x, y.
Pentru o rezolvare simplă se vor considera la început doar primele două ecuaţii, care se
vor înlocui în cea de-a treia ecuaţie rezultând :
·-' ) tg81 + tg8 2

t~\8 1 + a = •nCI ,..ci . (10.118)
1- 10 v / 0v 2
Se obţine un sistem de două ecuaţii cu trei necunoscute:
X - XI = tg8 I (y - y I) (10.119)
(x- x 2 )(J- tg8 /ga) = (y- y 2 )(tg8 1 + tga).

Din prima ecuaţie a sistemului (10.119) se obţine x = x1+tg01(y-y1). Introducând această
valoare în a doua ecuaţie ( 10.119) rezultă:
[ (XI - X 2) + (y I - y 2 )1g0 I](1 - X

tg8 I tga) = (y - y 2 tg8 I + tga) .
Efectuând calculele se obţine :
ytga - ytg 2 8 lga =(x 1 - x 2 ) - x 1 tg0 /ga + x 2 tg0 Jga - y, tg0 1 + y/g 2 8 /ga + y 2 tg0 1 + y 2 tga
de unde:
Dacă se face substituţia şi în ecuaţia a treia:
fg0 I+ tgp
/ (0 + ) - - - - - .
g I p - ] - tg0 Itgp '
şi apoi analog se consideră sistemul format din prima ecuaţie şi a treia; va rezulta o altă ecuaţie
de acelaşi tip cu (10.1 20):
y (i - tg 2e 1)tgP = (x1 - x3) +(x3 -xi)tg0 /g0 +(y3 -y, )tge l +(y3 + Y1 lg 20 1)1gp. (10 .121)
Dacă se împarte ( 10.120) prin (10 . 121), rezultă :
y(l - tg 28i)tga _ (xi -xJ +(x2- x'i)tg8 /ga...;... (y 2- y 1)1g0 1 +{y 2 - y 1 1g8i)tga
y (l - tg 20 I )tgp - (xi - xJ + (x3 - xi)tge Jtgp +(y3 - y i)tge , + (y3 + y, tg 2e I )tgp
Se fac reducerile în primul membru, apoi se împart în ambii membri numărătorii prin
1 1
tga şi numitorii prin tgB . Se fac apoi înlocuirile tga = - - şi tg0 = - - şi rezultă :
ctga ctgJJ11
1 = (xi - X2)ctga + (x2- xi)1g0 I + (Y2 - Y1)1g0 ,ctga + (Y2+y/g 20 1)

(xi - x3 )c:tgB+(x3 - xi)tg0 , +(Ys -yi)tg0 !ctgp +(y3 + Y1tg2ei) .
Grupând termenii după tg0 1 şi izolându-i în primul membru :
(x 2- xi)1g0 1 - (x 3- x1)1ge 1 + (y 2- y J1g0 1ctga - (y 3 - y i)tg0 1ctgp =

= (y 3 - yi} + (x 1 - x )ctgB - (x 1 - xi}ctga
3
sau
unde:
(10 .122)
Odată obţinută orientarea direcţiei PA= tg8 1 , se vor putea determina şi orientările 02 şi 03
ale direcţiilor PB şi respectiv PC.

Aceste orientări modificate cu 200g, vor da orientările direcţiilor AP, BP, CP, cu care se
vor putea efectua calculele unor intersecţii înainte determinând astfel coordonatele punctului
nouP.
10.6.3.. 5. Intersecţii combinate (laterale):
Aceste intersecţii (Fig. 1O. 28) sunt de fapt o combinaţie de intersecţie înainte şi înapoi,
întrucât se măsoară unghiuri atât în staţia punctului nou P ( ca şi la o retrointersecţie), cât şi în
cel puţin unul dintre punctele vechi A, B sau C, ca la o intersecţie directă.
Dacă s-ar măsura în staţia P ambele unghiuri a şi f3 (Fig. 10.28), s-ar aplica o
retrointersecţie obişniută, iar în cazul când nu s-ar măsura nici un ungru în P, dar în scrumb s-ar
măsura ungruurile y, D, E, din A, B, C către P, s-ar aplica o intersecţie înainte.
În mod curent într-o intersecţie laterală se măsoară în noul punct P doar un singur unghi,
de pildă a iar în unul dintre punctele vecru A sau B, ungruul y sau E . Astfel de situaţii sunt
impuse de condiţiile de vizibilitate efective din activitatea practică.

În acest mod de lucru, problema se poate separa de asemenea, în în două faze.
'
În prima fază se vor orienta direcţiile PA, PB si PC, iar apoi, după ce aceste direcţii au
fost întoarse prin adăugarea de câte 20~ la fiecare orientare, se vor calcula prin intersecţii
înainte, coordonatele punctului nou P.
Cum cea de-a doua etapă este cunoscută, se va arăta în continuare doar rezolvarea primei
etape, care este diferită şi mai simplă decât în cazul retrointersecţiilor.
Problema aceasta a găsirii orientărilor 0 l',1 , 0 PB, 0 Pc mai poartă şi numele de orientarea
turului de orizont făcut în punctul P cu ajutorul vizelor exterioare.

A
/1
Fig. 10.28 . Calculul unei intersecţii laterale

Se determină prin intersecţie înainte coordonatele punctului P din cel puţin două vize
orientate, spre exemplu 1-P, 2-P. Sunt cunoscute acum, în afara coordonatelor punctelor vecru
A, B, C, coordonatele provizorii ale punctului P (provizorii, deoarece determinarea dintr-o
singură intersecţie înainte nu este suficientă) . Din coordonatele acestor puncte se pot determina
orientările 0 PJ (j = A,B,C ), numite şi vize orientate.
Dacă se determină diferenţe de forma :
J = A, B,C (10.123)
unde a ~; reprezintă observaţiile orizontale rezultate din compensarea în staţie în punctul P. Se
obţin trei valori apropiate ca mărime . Din Fig. 10. 29 se observă că unghiul z; denumit unghi de
orientare a staţiei P, area o semnificaţie fizică fiind orientarea direcţiei zero (a originii) lecturilor
pe cercul orizontal.
Datorită erorilor produse la efectuarea observaţiilor precum şi datorită erorilor
coordonatelor punctelor vechi, cele trei valori obţinute pentru unghiul de orientare nu vor fi
niciodată aceleaşi, decât în mod cu totul întâmplător. Pentru a orienta o staţie în asemenea
situaţie se formează unghiul de orientare mediu ponderat:
z PA *D PA + z PB D PB + z PC D--'---~
z-'· - --'------'-'-"--~-~-~ PC
(10.124)
P - D PA +D PB +D pc
unde distanţele D PA, D PB, D PB, sunt exprimate aproximativ (cu o zecimală ) în km Pentru a
obţine vizele orientate către alte puncte noi (] ,2) măsurate din punctul de staţie P se adaugă la
valoarea unghiului mediu de orientare obţinut z; direcţiile a ~; către aceste puncte noi. ( 1,2).
-- -- -L
1
2 B
Fig. 10.29 Orientarea staţiei P

În prelucrările utilizate în trecut, calculele descrise anterior însoţite de orientarea similară
a celorlalte puncte din reţea constituiau un procedeu de sine stătător de prelucrare (Ghiţău
1972 pag. 331 ). Astfel de procedee au fost înlocuite în prezent cu metode riguroase de
prelucrare a datelor.
Capitolul 11
Noţiuni de prelucrare a măsurătorilor geodezice

cu metoda celor mai mici pătrate
Aşa cum este cunoscut, în genere, orice proces de măsurare este însoţit de erori, a căror
surse principale sunt următoarele:
• calităţile operatorului (pregătirea profesională, starea sa de moment etc);
• performanţele şi starea de întreţinere ale aparaturii utilizate;
• mediul înconjurător (climă, vegetaţie, vizibilitate etc).
Aşa cum s-a prezentat chiar în partea introductivă la acest volum ai manualului, reţelele
geodezice de sprijin sunt constituite din puncte geodezice, care la rândul lor sunt reprezentate
prin coordonate fntr-un sistem corespunzător. Pentru determinarea acestor coordonate, care
pot fi considerate ca elemente esenţiale în interiorul reţelelor geodezice de sprijin, în geodezia
clasică se măsoară direct anumite mărimi necesare: unghiuri, distanţe, diferenţe de nivel etc
(cap. 10, 11). Doar în ultimele decenii, în cadrul aşa numitei geodezii spaţiale se foloseşte o
aparatură adecvată prin care se determină direct coordonatele punctelor geodezice. Aceste
tehnologii vor fi descrise pe scurt în ultimul volum al manualului.
Pentru micşorarea influenţelor dăunătoare ale erorilor de măsurare, în reţelele geodezice
de sprijin se execută un număr mult mai mare de determinări decât cel strict necesar şi
suficient, în funcţi e de caracteristicile principale ale reţelei geodezice, în primul rând în

funcţie de precizia pe care acestea trebuie să o aibă (dată de instrucţiuni sau prin tema de
proiect).
Un prim scop principal al prelucrărilor care se efectuează pentru realizarea reţelelor
geodezice de sprijin constă în utilizarea măsurătorilor geodezice, efectuate într-un număr
suplimentar, pentru determinarea coordonatelor punctelor geodezice strict necesare şi
suficiente într-un sistem de coordonate corespunzător.

Un alt scop principal al oricărei prelucrări de măsurători geodezice-topografice constă
în determinarea unor estimatori ai preciziei de măsurare, care partajează măsurătorile
efectuate din punctul de vedere al exactităţii cu care acestea au fost executate. Pentru
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Xl/184
specialiştii care efectueză astfel de prelucrări, calculul preciziei este necesar în diferite
etape, dintre care cele mai semnificative sunt:
- prelucrări Locale, când se arc în vedere, separat, câte un set de măsurători dintr-o
lucrare mai mare (de exemplu, determinarea preciziei de măsurare a unghiurilor
efectuată într-o singură staţie dintr-o reţea geodezică);
- prelucrări in reţea, când se determină anumiţi estimatori de precizie nu numai pentru

mărimil e măsurate ci şi pentru rezultatele finale ale lucrării (de exemplu, calculul
preciziei"coordonatelor punctelor în care s-au efectuat măsurătorile).
Prelucrările măsurătorilor efectuate în reţelele geodezice au un caracter complex, fiind
bazate pe principii teoretice care au fost enunţate aproape în aceeaşi perioadă de timp, de
către Legendre (1806) şi Gauss (1809). Aceste principii au fost preluate, dezvoltate şi
completate, rezultând o metodă de calcul cunoscută sub denumirea de metoda celor mai mici
pătrate sau metoda pătratelor minime. Prin aplicarea acestei metode, se realizează
concomitent atât obţienerea unor corecţii pentru mărimile măsurate direct (care primesc
calificativul final de mărimi compensate) cât şi a celor mai probabile valori pentru
coordonatelor punctelor geodezice. Corecţiile măsurătorilor care se determină în diferite etape
ale prelucrării , satisfac un deziderat esenţial ş i anume: suma pătratelor lor tinde către un
minim, ceea ce reprezintă, în sens larg, o condiţie într-un proces de optimizare. Prin
respectarea acestui principiu fondamental, la care se mai adaugă şi altele, metoda la care ne
referim a primit denumirea menţionată mai înainte.
Având în vedere destinaţia manualului, precum şi volumul de pagini avut la dispoziţie,
în acest capitol se vor prezenta doar generalităţile necesare din acest domeniu extrem de
complex, care este aprofundat în multe ramuri ale ştiinţei şi tehnicii (matematică, geodezie,
informatică ş. a.). Cititorul interesat are la dispoziţie un vast material bibliografic în acest
domeniu, inclusiv în limba română (Botez, 1961 , Fotescu, 1975, Ghitău,
1983, Nistor, 1996
. '
ş. a.) care s-a dezvoltaţ şi perfecţionat continuu în ultimele decenii, în special prin utilizarea şi
adaptarea procedeelor şi .metodelor cunoscute în statistică, în general, în estimarea

parametrilor, în special (Wolf, 1968, 1975, 1979, Koch, 1980, I 987, Fotescu &Săvulescu,
1988 ş. a.).
Dintre principiile generale de bază, pe care le respectă orice prelucrare a măsurătorilor
topografice-geodezice trebuie menţionat chiar la începutul capitolului, principiul care poate fi

apreciat ca fundamental: precizia finală a unei mărimi măsurate sau a lucrării în ansamblul
ei, este determinată in procesul de măsurare şi nu în cel de calcul. Cu alte cuvinte, din
măsurători imprecise nu pot rezulta mărimi în care utilizatorul să poată avea încredere.
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XI/ 185

Pentru clarificarea didactică a celorlalte principii care stau la baza metodei celor mai
rmc1 pătrate, sunt necesare unele definiţii ş1 clasificări ale măsurătorilor
geodezice-topografice şi ale erorilor care le însoţesc.
11. 1. Criterii principale de clasificare a erorilor de măsurare

Mărimea sau valoarea unei anumite entităţi fizice măsurabile poate fi cunoscută de
către cercetătorul care execută măsurarea, doar în anumite limite, oricât de dezvoltate ar fi
tehnologiile folosite la determinarea acesteia. În funcţie de parametrii menţionaţi la începutul
capitolului, care declanşează apariţia erorilor de măsurare, rezultatul este mai mult sau mai
puţin precis, dar, întotdeauna, inevitabil, este afectat de aceste erori. De aceea, una dintre
definiţiile simple, dar sugestivă şi corectă în acelaşi timp, care se poate da pentru eroarea de
măsurare este următoarea:
Eroarea := Valoarea masurata Valoarea de re.ferinta

(11.1)
de masurare a marimii considerate a marimii considerate
·în mod asemănător, pentru noţiunea de corecţie a măsurătorii se poate da următoarea

definiţie:
Corectia Eroarea
f- - (11.2)
unei masuratori unei masuratori
Ambele definiţii de mai sus, deşi aparent simple şi uşor de înţeles, conţin noţiunea de
valoare de referinţă a mărimii considerate, în raport de care se pol face multe particularizări
şi clasificări a erorilor de măsurare, dintre care se vor prezenta în continuare cele mai des
utilizate.
11.1.1. Clasificarea erorilor În raport de mărimea lor
În raport de criteriul menţionat se pot deosebi două tipuri principale de erori.
1 !. I. I. 1. Erori evitabile, categorie în care se pot cuprinde erorile de dimensuni
neobişnuit de mari, datorate neatenţiilor operatorului care execută măsurarea sau defecţiunilor
grave ale aparaturii (de exemplu; înregistrarea greşită (cu un număr de grade) a unei lecturi pe
cercurile teodolitelor sau pe mirele de nivelment ş. a., utilizarea unor instrumente lovite sau
deteriorate ş.a. ). Astfel de erori se pot denumi greşeli şi nu caracterizează, în general,
măsurători le topografice-geodezice.
1 l. l.1.2. Erori inevitabile. Acestea sunt eron care intervin în toate măsurătorile
topografice-geodezice, indiferent de pregătirea sau îndemânarea operatorului, de

performanţele aparaturii sau de starea mediului în care acestea se efectuează. Desigur,
mărimea lor este diferită, în funcţie de parametrii menţionaţi. Erorile inevitabile sunt mici, în
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XU186

valoare absolută şi pot fi micşorate, în continuare, pnn procedeele de măsurare şi de
prelucrare locală. Practica a arătat că semneJc :L ale erorilor inevitabile sunt repartizate
aproximativ egal.
11.1.2. Clasificarea erorilor în functi, e de modul lor de actionare
'
Erorile inevitabile pot avea următoarele modalităţi de acţionare, care determină ş1
denumirea acestora:
11./. 2. I. Erori sistematice care sunt influenţate (atât ca mărime cât şi ca semn) de un
anumit parametru. Acest gen de erori poate fi declanşat de oricare dintre sursele menţionate la
începutul capitolului, fiind în acelaşi timp tipice pentru fiecare procedeu de măsurare. De
aceea micşorarea influenţei lor se realizează prin tehnologiile folosite sau prin anumite
corecţii care se adaugă ulterior la măsurătorile efective. Ca exemplu, se poate aminti aici
corecţia datorată temperaturii de măsurare, care are scopul de a elimina eroarea sistematică de
măsurare a unei distanţe cu o ruletă de metal, în funcţie de diferenţa care există între
temperatura de măsurare şi cea de etalonare.
După cum se vede, chiar din exemplul simplu menţionat anterior, erorile sistematice îşi
pot schimba semnul pe parcursul unei zile de lucru (dimineaţa temperatura la care se face
măsurarea poate fi mai mică decât temperatura de etalonare, şi atunci eroarea arc un anumit
semn, iar pe măsură ce temperatura exterioară se măreşte, erorile sistematice respective pot
căpăta un semn diferit).
Privind mai în amănunt erorile sistemafo;e, se pot realiza şi mai multe categorii, în care
acestea pot fi împărţite.
a. J4,'rori constante, sunt erorile care au aceeaşi mărime şi acelaşi semn, având acţiune
unilaterală şi un efect cumulatoriu. De exemplu, erorile produse la măsurarea unei distanţe,
folosindu-se o ruletă sau o panglică mai scurtă (sau mai lungă), faţă de lungimea de etalonare;
erorile produse la măsurarea unghiurilor orizontale, din cauza centrării greşite a teodolitului
în punctul de staţie etc.
b. Erori variabile, sunt erori ale căror mărime variază în timpul măsurătorilor. Erorile
sistematice variabile se împart în erori progresive, periodice şi complexe
• erorile progresive, exprimate sub forma unor funcţii liniare sau parabolice,
variază continuu, în sens crescător sau descrescător. De exemplu, scăderea
continuă a tensiunii unei surse de curent ce alimentează circuitul de măsurare;
• erorile periodice, îşi schimbă periodic valoarea şi semnul. Astfel de erori se

întâlnesc la studiul preciziei instrumentelor de măsurat;
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XI/187

• erorile complexe sunt produse, în general, de condiţiile exterioare de mediu
cum sunt: temperatura, curbura Pământului, refracţia atmosferică etc. Stabilirea
funcţiilor cu ajutorul cărora se pun în evidenţă astfel de erori, se face pe cale
experimentală.
În general, influenţa erorilor sistematice asupra măsurătorilor se cunoaşte, iar efectul lor
trebuie eliminat, total sau parţial, prin următoarele modalităţi:
• prin verificarea şi rectificarea aparatelor de măsură, de erorile provenite din

dereglarea anumitor părţi componente. · De exemplu, rectificarea teodolitului
datorită erorii de colimaţie, a erorii de indice, rectificarea instrumentelor de
nivelment datorită erorii de neparalelism dintre directricea nivelei torice şi axa
de vizare etc.;
• prin aplicarea unei metode corespunzătoare de măsurare. Deoarece după
rectifica.rea aparatului, pot rămâne dereglări reziduale, în general mici, se poate

elimina influenţa erorilor sistematice prin modul de lucru, folosind o metodă de
măsurare adecvată. De exemplu, erorile reziduale de colimaţie, se pot îndepărta
prin măsurarea valorilor unghiulare ale direcţiilor orizontale în ambele poziţii
ale lunetei. Analog, influenţa erorii de neparalelism dintre directricea nivelei

torice şi axa de vizare a lunetei instrumentului de nivelment, la măsurarea
diferenţei de nivel dintre două puncte, se face prin nivelment geometric de

mijloc;
• prin aplicarea unor corecţii rezultatelor măsurătorii. De exemplu, la măsurarea
precisă a distanţelor cu ruleta sau panglica, se aplică corecţia de etalonare,

corecţia de temperatură, corecţia de săgeată, etc. Analog, diferenţele de nivel,
măsurate prin nivelment trigonometric-geodezic, se vor corecta cu corecţiile de
curbură a Pământului şi de refracţie atmosferică;
• prin reducerea ponderii măsurătorilor pentru care n-au putut fi complet

eliminate erorile sistematice, astfel ca, în ansamblu, influenţa acestora asupra
rezultatului final al prelucrării, să fie cât mai redusă.
La verificarea rezultatelor şirului de măsurători, efectuate pentru aflarea unei mărimi
fizice, se pot comite două genuri de erori: când se respinge o măsurătoare corespunzătoare a
şirului, eroarea comisă se numeşte eroare de genul I, iar când se acceptă o măsurătoare
necorespunzătoare, eroarea comisă se numeşte eroare de genul li. Întrucât aceste erori sunt
condiţionate de metoda de măsurare, ele fac parte din categoria erorilor metodice.

I 1.1.2.2. Erori întâmplătoare (accidentale) care intervin în special în situaţia măsurării
repetate a unei anumite mărimi. Faţă de media aritmetică a acestora (care îndeplineşte aici
rolul de valoare de referinţă) erorile întâmplătoare au semne pozitive sau negative (de cele
mai multe ori apropiate ca număr). Este de remarcat că erorile întâmplătoare caracterizate
prin mărimi absolute mari, sunt, în general, reduse ca număr. Din analiza rezultatelor obţinute
dintr-un număr mare de măsurători, se constată că erorile aleatoare care apar în procesul de
măsurare, se repartizează după legi statistice cunoscute.
Experienţa a arătat că erorile aleatoare se micşorează pe măsură ce instrumentele şi
metodele de măsurare se perfecţionează, în condiţiile în care, influenţa erorilor sistematice şi
a greşelilor a fost eliminată.
Studiul erorilor aleatoare face obiectul teoriei probabilităţilor şi statisticii matematice.

Deşi, din punct de vedere metodologic, modul de clasificare a erorilor de măsurare
folosit în acest paragraf este necesar, nu se poate face o delimitare precisă între aceste
categorii de erori. Astfel, dacă se schimbă condiţiile de măsurare, anumite erori alatoare pot
deveni sistematice si invers.
'
Eliminarea greşelilor şi a erorilor sistematice din măsurătorile efectuate, nu conduce la
rezultate riguroase, deoarece măsurătorile rămân influenţate de erorile aleatoare inerente.
Nefiind posibilă obţinerea prin măsurători a valorii adevărate a unei mărimi, se va
urmări obţinerea, în condiţiile date, a celei mai probabile valori pentru mărimea considerată.
Acest deziderat este strâns legat de studiul proprietăţilor şi a repartiţiilor erorilor aleatoare.
În încheiere la acest paragraf vom mai defini anumiţi termeni care sunt folosiţi frecvent
în prelucrarea măsurătorilor topografice-geodezice.
Toleranţa este limita maximă stabilită pentru o eroare, prevăzută de instrucţiunile
tehnice, pentru acceptarea rezultatului unei măsurători.
Ecartul este diferenţa dintre două valori oarecare dintr-un şir de măsurători repetate,
efectuate asupra aceleiaşi mărimi.
Ecartul maxim este diferenţa dintre valoarea maximă şt valoarea mtmmă, rezultate
dintr-un şir de măsurători repetate asupra aceleiaşi mărimi.
Mărimea ecarturilor, ca şi a ecartului maxim, pot folosi la aprecierea prec1z1e1

măsurătorilor efectuate, în sensul că, cu cât vor avea valori mai mici, cu atât precizia poate fi
considerată mai mare şi invers.

11.1.3. Clasificarea erorilor în raport de mărimea de referinţă
Aşa cum s-a menţionat la începutul capitolului, ca mărimi de referinţă se pot utiliza
diferite valori rezultând în consecintă diferite categorii de erori de măsurare.
' '
11. 1.3.1. Erori adevărate (reale). Se consideră următorul şir de măsurători, cuprinse în
vectorul m 0, efectuate asupra unei anumite mărimi:
ID o_ll
- o m2,o ... , mnollr.
m1, (11.3)
În manual, măsurătorile sunt considerate oarecare, urmând ca, după necesităţi concrete,
să se facă particularizările şi adaptările corespondente.
, cum s-a mentionat

Asa . ,
în introducerea la acest capitol, fiecare componentă din vectorul
(11.3) rezultă dintr-un proces mai mult sau mai puţin complex de măsurare, în care intervine
un număr oarecare de observaţii elementare, fiecare dintre acestea fiind însoţită de o eroare
elementară specifică . Acestea rămân, în general, inaccesibile cunoaşterii umane, dar, evident,
influenţează rezultatul măsurării .
Valoarea aşteptată sau speranţa matematică pentru vectorul m0 va fi notată m, fiind:
(11.4)
unde E reprezintă operatorul statistic prin care se notează speranţa matematică.

În mod curent, inclusiv în geodezie, mărimea ID este denumi tă mărime reală sau
adevărată. Raportând măsurătorile mi la această mărime, rezultă erorile adevărate (reale) ale
0
acestor măsurători :
E; ~ t. = 1, 2, ... , n.
= m;0 - m; (11.5)
Noţiunea de eroare reală este doar o noţiune teoretică deoarece, necunoscându-se

niciodată care este valoarea reală de referinţă ID, nu se va putea cunoaşte nici eroarea reală.
11.1.3.2. Erori probabile (aparente) . Dacă se consideră ca valoare de referinţă valoarea
probabilă, notată m, pentru mărimea care urmează a fi determinată de măsurătorile conţinute
de vectorul (11.3) se poate defini:
- v; = m;o -m; (1 l.6)
unde cu -vi s-a notat eroarea probabilă (aparentă) a măsurătorii mt În geodezie pentru
notaţia v s-a consacrat în timp denumirea de corecţie, astfel încât, în baza relaţiei (11.2)
mărimea -v are semnificaţia unei erori. Mărimile probabile se caracterizează prin faptul că au
probabilitatea de realizare egală cu 0,5. Cu alte cuvinte, numărul mărimilor mai mici decât
valoarea probabilă este egal cu numărul mărimilor mai mari decât acesta.
În calculul preciziei măsurătorilor este, de asemenea, deosebit de important să se
determine un estimator care să reflecte precizia unei anumite măsurători din şirul (11.3), î'ară
a se puncta cu exactitate care anume măsurătoare este avută în consideraţie. Acest parametru

se numeşte eroarea medie pătratică (sau în statistică - abaterea standard) a unei singure
măsurători şi poate fi calculat cu următoarea relaţie (Fotescu, I 975, pag. I O) :
Sm o = J[~], (I l. 7)
unde s-a folosit simbolul r I pentru suma Gauss.

Deoarece erorile reale (adevărate) E nu sunt determinabile, formula (11.7) are un
caracter teoretic, de orientare generală. Pentru scopurile practice va fi necesară deducerea, în
continuare, a unei formule în care să se opereze cu erorile probabile (aparente), care sunt
accesibile, putând fi determinate practic cu relaţii de forma (11.6).
ll.1.4. Clasificarea erorilor după modalitate de exprimare a acestora
I 1.1.4. l. Erori exprimate numeric, sub formele (11.5) sau (11.6), în raport de definiţia
( 11. 1) şi de diferite mărimi de referinţă.
I 1.1.4.2. Erori relative, prin care se reprezintă raportul dintre valorile numerice ale
erorii şi mărimea măsurătorii propriu-zise. Astfel, eroarea relativă probabilă v;' a _măsurătorii
m;0 este dată de expresia:
r V;
V; = -o· (11.8)
m;
De regulă, erorile relative au caracter informativ şi de aceea se dau sub formă rotunjită,
ca de exemplu: 1:200.000, I :5.000 ş .a.m.d.
11. / .4.3. Erori raportate, prin care se reprezintă raportul dintre erori şi anumite valori
stabilite prin specificaţii. Aceste valori pot fi: intervalul de măsurare, limita superioară a
intervalului, lungimea scării gradate, etc.
11.1.5 Clasificarea erorilor în raport de sursă
La acest gen de clasificare ne-am referit chiar la începutul capitolului, deoarece aceasta
are o importanţă didactică deosebită. Revenim, în continuare, cu unele detalieri.
11. 1. 5.1. Erori personale, datorate calificării profesionale sau uno~ deficienţe ale
operatorului. De exemplu o defecţiune de vedere poate avea o influenţă asupra apreciem
citirilor pe cercurile gradate ale teodolitului.
11. I. 5.2. Erori instrumentale, produse de imperfecţiuni de construcţie sau de dereglarea
anumitor părţi componente ale instrumentelor şi aparatelor de măsură. De exemplu, eroarea
de neparalelism dintre directrice şi axa de vizare la un aparat de nivelment, eroarea de
colimaţie la teodolit, scurtarea unei panglici de oţel de 50 m prin reparare şi după ruperi etc.
11.1.5.3. Erori de mediu, datorate condiţiilor de mediu încojurător (exterior) în care se
execută măsurătoarea. De exemplu, variaţiile de temperatură, presiune, umiditate,
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XV 191

luminozitate, etc., produc modificări ale aparatelor de măsură, care au fost etalonate pentru
anumite condiţii standard (de laborator).
J J. l .5.4. Erori metodice, produse ca urmare a folosirii unei metode necorespunzătoare
de măsurare. De exemplu, măsurarea valorilor unghiulare ale direcţiilor orizontale, cu o
singură poziţie a lunetei cu un teodolit care posedă, inevitabil, o anumită eroare de colimaţie.
11.2. Clasificări principale ale măsurătorilor
După enunţarea tipurilor principale de erori, este necesară şi prezentarea unor criterii
principale de clasificare a măsurătorilor topografice-geodezice, pentru a înţelege mai uşor
celelalte părţi ale capitolului.

11.2.1. Clasificarea măsurătorilor în raport de condiţiile de efectuare
J 1.2.1.1. Măsurători directe pot fi considerate acele măsurători, în care mărimea fizică
considerată se compară direct cu unitatea de măsură. Exemplu, măsurarea unei distanţe cu
ajutorul panglicii de oţel de 50 m.
Tot ca măsurători directe pot fi considerate şi funcţiile simple de mărimile măsurate
direct, ca de exemplu, determinarea diferenţei de nivel prin nivelment geometric în care în

fapt măsurarea directă ar fi citirea pe miră.
Un caz particular al măsurătorilor directe îl reprezintă măsurătorile condiţionate, când
mărimile măsurate direct sunt legate între ele prin relaţii de condiţie sau analitice. De
exemplu dacă într-un triunghi plan au fost măsurate direct toate unghiurile, atunci suma lor
trebµic să fie egală cu două unghiuri drepte.
11.2.1.2. Măsurători indirecte sunt considerate acelea care contribuie la determinarea
altor mărimi care nu se pot măsura direct; aceste mărimi sunt legate de cele măsurate direct
prin relaţii matematice de depndenţă. De exemplu, deducerea elementelor elipsoidului de
referinţă din măsurarea lungimii arcelor de meridian şi a latitudinilor extremităţilor acestora.
11.2.2. Clasificarea măsurătorilor în raport de precizia lor
I I. 2. 2.1. Măsurători de aceeaşi precizie, atunci când măsurătorile sunt efectuate de
către acelaşi operator, cu acelaşi instrument, folosind aceeaşi metodă şi în aceleaşi condiţii
exterioare de mediu, astfel încât măsurătorilor li se poate acorda acelaşi grad de încredere.
11.2.2.2. Măsurători ponderate sau măsurători de precizie diferită, atunci când unul din
factorii enumeraţi mai sus diferă, astfel că măsurătorilor nu li se mai poate acorda aceeaşi
încredere, considerându-se că unele sunt mai precise decât altele.

Caracteristic pentru astfel de măsurători sunt ponderile care se ataşează acestora în
scopul partajării lor.

11.2.3. Clasificarea în raport de dependenţa lor statistică
11.2.3. 1. Măsurători corelate sau dependente statistic rezultă atunci când ansamblul de
condiţii în care se efectuează o măsurătoare influenţează total sau parţial rezultatul altei
măsurători. Corelaţia sau dependenţa statistică existentă între măsurătorile iniţiale (originare),
se exprimă cu ajutorul unui coeficient de corelaţie, la care ne vom referi mai pe larg în
11.4.l.l.
Analizându-se strict nguros procesele de măsurare, cercetările efectuate în ultimele
decenii au condus la concluzia că de fapt nu există măsurători independente, deoarece erorile
instrumentale remanente, ca şi condiţiile exterioare de lucru, determină calitatea rezultatelor
obţinute, grupându-le din acest punct de vedere, ceea ce înseamnă, de fapt, o legătură
stochastică între observaţiile cuprinse într-un grup. Totuşi, marea majoritate a prelucrărilor
efectuate în geodezie-topografie neglijează aceste condiţii, deoarece acestea sunt greu de

determinat si încarcă semnificativ atât volumul de lucrări cât si
, ' costul acestora.
I 1.2.3.2. Măsurători independente atunci când se consideră că condiţiile în care se
desfăşoară o măsurătoare nu influenţează rezultatul altei măsurători. De exemplu, măsurarea
diferenţelor de nivel prin utilizarea unor niveleuri de lungime mică, conduce la efectuarea
rapidă a lucrărilor, la păstrarea egalităţii condiţiilor de lucru, ceea ce are ca efect final
obţinerea unor mărimi care pot fi considerate ca independente.
11.3. Prelucrarea măsurătorilor directe

Astfel de calcule intervin frecvent în cadrul prelucrărilor locale care se execută în
cadrul reţelelor geodezice de sprijin sau în lucrări topografice de mai mică amploare.
11.3.1 Măsurători directe de aceea,i precizie
Caracteristicile principale ale acestui gen de măsurători au fost definite în 11. 2. I .1. ş1
respectiv 11.2.2.1.
11.3.1.1. Mărimea probabilă. Presupunem că şirul (I 1.3) reprezintă rezultatul unor
măsurători repetate asupra aceleiaşi mărimi. Acest rezultat satisface condiţiile enunţate în
11.3.1. Având în vedere definiţia (11 .6) dată pentru erorile probabile, principiul fundamental
al metodei celor mai mici pătrate poate fi formulat, în circumstanţele specificate, astfel:
2
[ VV ] = VI + V22 + ... + V n2 ➔
· ·
mm Im. (11.9)
Dacă se notează cu m valoarea probabilă a mărimii de referinţă în acest caz

(deocamdată necunoscută) şi se formează diferenţe de forma (11.6), rezultă prin înlocuire în
formula (I 1.9.):
m) 2 + (m~ - m) 2 + ... + (m~ - m) = F(m) ➔ minim.

2
[vv] = (m~ - (11.10)
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XU193

Minimul funcţiei F(m) se obţine prin anularea derivatei de ordinul întâi a funcţiei
respective, din care rezultă:
F 1(m) = -2{ (m? -m) 2 + (m~ - m) 2 + ... + (m~ - m) 2 } = O, (11.11)
de unde se poate calcula valoarea de referinţă (valoarea probabilă) în cazul examinat:

[mo]
(11.12)
n '
care este, evident, media aritmetică a tuturor măsurătorilor din vectorul avut în vedere m
0
•
Pentru a se evita calculul cu numere mari, media aritmetică se poate deduce practic în
felul următor:
- din măsurătorile cuprinse în vectorul m 0 se alege o valoare aproximativă, pe care o

notăm m•. Se poate forma în continuare un alt şir de mărimi şi anume de abateri ale
măsurătorilor propriu-zise de la valoarea aproximativă:
m 01 = m* + xi,· m20 - m * +x2,· ... ,· m n0 - m* +xn, (11.13)
în care xi (i:= l, .. . , n) sunt, în general, numere mici.

Din simpla înlocuire a relaţiilor ( 1 l.13) în relaţia (11.12) rezultă valoarea mediei
aritmetice în raport de valoarea aproximativă:
m = m * + [x] (11.14)
n '
în care operaţiunile de deducere a mediei aritmetice se efectuează practic numai cu numerele

m1c1 xi.
11.3.1.2. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători. Înainte de a deduce
formula de calcul practic al erorii unei singure măsurători este util să se determine încă o
proprietate a erorilor probabile (aparente). Suma acestora se poate calcula folosind formulele
de definiţie (11.6):
(11.15)
din care rezultă, prin utilizarea relaţiei (11.12):
[v] = n*m-[m 0 ]=[m 0 ] - [m 0 ]=0. (11.16)
Prin urmare, proprietatea a doua a erorilor probabile constă în aceea că, suma algebrică
a erorilor probabile este egală cu zero. Cu ajutorul proprietăţii a doua, se poate face
verificarea corectitudinii de calcul a erorilor probabile.
Pentru înlocuirea [EE] în formula (11. 7) cu o mărime calculabilă, revenim la relaţiile de
definiţie (11.5) şi (I 1.6) pe care le scădem corespunzător, obţinând:
E; - v; = m-m, (11.17)

si, în continuare, prin însumare, în intervalul 1,2, ... , n:
'
[e] - [v] = n(m - m). (11.18)
Având în vedere formula (11.16) se obţine în continuare:

~ [e]
m- m = n· (11.19)
Prin ridicare la pătrat şi însumare a relaţiilor (11 . 17), în intervalul menţionat mai sus, se
obţine:
[ee] = [vv] + n(m - m) 2 + 2[v](m - m), (11.20)
şi datorită proprietăţii ( 11.16) şi formulei (11.19) rezultă relaţia căutată:
2
[ee] = [vv] + [~ . (11.21)
Ultimul termen al formulei de mai sus se poate scrie dezvoltat în modul următor:
¼le]2 = ¼<e I + E2 + ... + En)2 = ¼[ee] + ~(E1E 2 +E2E 3 + ... + En-JEn) (11.22)
Datorită proprietăţilor erorilor inevitabile (11.1 .1.2. ) care sunt valabile în mod deosebit
pentru erorile adevărate, valoarea ultimului termen al relaţiei de mai sus poate fi considerată
că tinde către zero, astfel încât se poate scrie:
(] 1.23)
Introducând această relatie în formula ( 11.21) se obţine:
[vv] = [ee] ( t -¼
), (] 1.24)
care ne oferă posibilitatea determinării erorii medii pătratice (abaterii standard) a unei singure
măsurători prin utilizarea relaţiilor (11. 7) şi respectiv (11.24):
Sm o = Jn-l
[vv] . (11 .25)
I 1.3.1.3. Eroarea unei funcţii de mărimi independente măsurate direct.

Se consideră următoarea funcţie:
(11.26)
în care mărimile mj G~1, .. . , k) au fost măsurate direct , cu erorile adevărate ej

G=--- 1, ... , k). Se cere determinarea erorii funcţiunii F. Aplicând relaţia de definiţie(] I. I) se
poate scrie:
(11.27)

Având în vedere proprietăţile principale ale erorilor adevărate (mărimi mici, numărul
erorilor cu semn + este egal aproximativ cu numărul erorilor cu semn - ş.a.m.d.), pe care
le-am folosit şi în paragraful precedent, se poate dezvolta în serie primul termen din partea
dreaptă a relaţiei (11.27) numai până la termenii de ord. 1. Cu alte cuvinte termenii de ord. 2
şi superiori pot fi neglijaţi datorită proprietăţilor menţionate, operaţie care se numeşte curent
liniarizarea funcţiei respective, şi care intervine frecvent în cadrul calculelor de prelucrare a
măsurătorilor topografice-geodezice.
Se obţine prin urmare:
sau:
(11 .28)
Dacă acceptăm că fiecare mărime mj a fost măsurată de t ori, în baza principiilor

enunţate la începutul capitolului, vor rezulta t relaţii de forma (1 1.28):
c~ = (aaF)
m1 *
c\o + (aaF) cg) + ... + (aaF-) s~î
m2 * mk *
i = t, 2, ... , t. (11.29)
Dacă se ridică la pătrat toate cele t relaţii de forma (11.29), rezultatul fiind însumat şi
împărţit la numărul de componente, se obţine, după calcule care nu se mai prezintă în

amănunt:
Datorită proprietăţilor erorilor reale menţionate mai sus, ultimul termen (cuprins în
acoladă) al relaţiei ( 11.30) este nesemnificativ ca mărime, deci poate fi anulat. De asemenea,
aplicând relaţia (11. 7) corespunzător la ceilalţi termeni rămaşi din formula (11. 30), rezultă:
= ( -8aF) aF ) s o + ... + -8aF ) s

2 2 2
2
sF s2 o + ( - 2 ( 2 (11.30)
"'1 * m1 8 m2 * mz mk *
0-
mk
Cu relaţia (11.30) se determină eroarea funcţiunii F, notată sF, în raport de erorile

probabile smJ (j = l , ... , k) ale mărimilor mj măsurate direct, care la rândul lor se pot calcula
aşa cum s-a arătat în 11. 3. 1. 3..
Derivatele parţiale care intervin în formula (11.30) se determină folosind valorile
provizorii pentru mărimile considerate m/ (j=-1 , 2, ... , k), aşa cum este indicat de indicele
inferior.

11. 3.1. 4. Eroarea mediei aritmetice. Deoarece media aritmetică reprezintă, în cazul
măsurătorilor directe de aceeaşi precizie, mărimea probabilă a valorilor din şirul de
măsurători (11.3) efectuat asupra unei mărimi, calculul erorii sale are o deosebită importanţă,
fi ind estimatorul său de precizie.

Definiţia (11.12) a mediei aritmetice reprezintă o funcţie de mărimile măsurate direct
m/ (i=- 1, .. . , n), astfel încât se poate aplica formula (11.30) din care rezultă:
s~ ~ (11.31)
Sm= fii = ~ ~ •
unde:
sm 0 - eroarea unei singure măsurători, determinabilă cu relaţia (11 .25);
vi - erorile probabile (aparente), calculabile cu relaţiile (11.6);
o- numărul de măsurători;
sm - eroarea mediei aritmetice.
11.3.1.5. Eroarea limită. Una dintre condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un şir de
eron probabile, produse la măsurarea unei mărimi fizice, este ca ele să nu depăşească o
anumită limită, a cărei mărime se poate determina prin calcul. Conform studiilor întreprinse
de Gauss pentru fiecare şir de măsurători directe, eroarea limită a tuturor erorilor probabile
individuale, va fi egală cu triplul erorii medii pătratice a unei singure măsurători :
S 1im ~ 3 s~. (I 1.32)
Probabilitatea ca această valoare să nu fie depăşită, este P=99, 73%, valoare numită prag
de siguranţă. În cazul unor lucrări geodezice de precizie ridicată (triangulaţia de ordin
superior sau microtriangulaţia pentru urmărirea comportării unor construcţii masive), se ia ca
eroare limită dublul erorii medii pătratice a unei singure măsurători, care corespunde unei
probabilităţi de a nu fi depăşită, de P=95%.
11.3.2. Măsurători directe de precizii diferite
În practică, măsurătorile nu pot avea aceeaşi precizie, datorită surselor declanşatoare de
erori de măsurare, care acţionează diferit, în fiecare dintre situaţiile avute în vedere.
11.3.2. /. Posibilităţi de definire a ponderilor. Partajarea simplă a măsurătorilor
efectuate asupra unei mărimi, în raport de gradul de încredere pe care îl reprezintă fiecare
dintre acestea, se poate realiza prin intermediul unor coeficienţi specifici fiecărei măsurători
denumite ponderi. Există mai multe posibilităţi de determinare a ponderilor, dintre care în
continuare vor fi prezentate cele mai des folosite.
• Revenind la şirul (11.3) putem să ne imaginăm că fiecare măsurătoare ~o este
rezultatul unor multiple determinări, reprezentând media aritmetică a unui număr pi de

măsurători fictive. Pentru a utiliza cunoştinţele din 11.3.1., vom presupune că toate aceste
măsurători fictive, efectuate separat asupra fiecărei mărimi, sunt caracterizate de o aceeaşi
eroare medie pătratică pe care o vom nota s0 •

Aplicând formula (11 .31) în acest caz particular, rezultă:
So
smo = ,1P,
r;..-' (11.33)
'
de unde se obtine:
'
(11.34)
Mărimea s0 se numeşte eroarea medie (abaterea standard) a unităţii de pondere.

Motivaţia constă în faptul că, în cazul în care pentru o anumită măsurătoare m,, se admite s 0=-
0
sme, rezultă pu= l.

Observatii
'
I. Se consideră o mărime F; dedusă din măsurătoarea m;0 multiplicată cu radicalul
ponderii sale:
F, = jp; m?. (I 1.35)
Eroarea acestei funcţiuni F; se poate calcula cu relatia (11.30):
(I 1.36)
Folosind pentru ponderea P; expresia (11.34) rezultă în continuare
(I 1.37)
Deoarece s0 este eroarea medie pătratică a unei măsurători care are ponderea 1, rezultă
următoarea regulă care are o deosebită aplicabilitate practică: dacă măsurătorile se înmulţesc
corespondent cu radicalul din ponderile aferente, se obţin măsurători de aceeaşi precizie.

2. Dacă ne referim la două măsurători oarecare m;0 şi respectiv mt, se poate afirma că
raportul ponderilor acestora (p;, respectiv pj) este invers proporţional cu pătratul erorilor
medii pătratice corespondente:
(11.38)
Pentru abaterea standard a unitătii de pondere s0 se poate alege o medie (aproximativă)
a abaterilor standard ale măsurătorilor sm o (determinabile cu relatia (11.25)) sau prin alte
metode care depind de procesul de măsurare propriu-zis. Trebuie accentuat că abaterile de la
determinarea ponderilor cu relaţia (11. 34) pot dăuna întregului proces de prelucrare.
• În unele situaţii se consideră s0= 1, astfel încât ponderile se calculează, într-o
primă aproximaţie, şi cu relaţia :
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Xl/ 198

1 (11.39)
p; ~ -2-·
s o
m;
Mai general, la numărătorul relaţiei ( 11 .39) se poate lua o constantă oarecare, astfel
încât să rezulte pentru ponderile P; numere apropiate de unitate:
p;~ constant (I 1.40)

s2o
m;
• Deoarece gradul de încredere într-o anumită mărime creşte în funcţie de

numărul de măsurători efectuate pentru determinarea sa, ponderea mărimii respective se poate
considera proporţională cu acest număr.
*
* *
Raţionamentele şi formulele care se vor prezenta în continuare sunt o consecinţă logică
a principiilor ş1 demonstraţiilor prezentate în amănunt în 11.3.1., cu completările din

11.3.2. 1..
11.3.2.2. Proprietăţile principale ale măsurătorilor de precizii diferite. Prelucrarea
măsurătorilor directe de precizii diferite are ca fondament două principii, asemănătoare cu
cele enunţate prin relaţiile (11.9) şi respectiv (11.16):
fpVV ] = P1V12 2 2
+ p 2 V2 + ... + pnVn ➔
· ·
rmmm; (ll.41)
fpv] = Pi Vi + P 2V2 + . .. + Pn Vn = O. (11.42)
I 1.3.2.3. Mărimea probabilă a unui şir de măsurători de forma (11.3) în care intervin n
măsurători de precizii diferite (reflectate de ponderile acestora p 1, p2, •.. , p0
) se obţine analog
ca în 11.3. I. l ., fiind media ponderată a acestora:
[pmo]
(11.43)
[p]
11.3.2.4. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători din acelaşi şir avut în
vedere în 11.3.2.3. se obţine printr-o demonstraţie similară cu cea făcută în 11.3. 1.2. din care
rezultă o formulă analogă cu (11.26):
s o= Jfpvv] (11.44)
m n- l .
11.3.2.5 Eroarea unei Juneţii de mărimi măsurate direct şi de precizii diferite se poate
determina în acelaşi mod ca în 11.3.1.3., obţinându-se practic acelaşi rezultat, pe care îl
prezentăm doar formal sub o formă mai concentrată:
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XV199

(11.45)
11.3.2.6. Eroarea mediei ponderate se poate obţine analog ca în 11.3.1.4., rezultând:
~ (11.46)
Sm = {;;~=-ij .
11.3.3. Măsurători directe particulare; tiruri de măsurători duble
Şirul de măsurători duble, reprezintă un caz particular al măsurătorilor directe, fiind
folosit, în mod curent în practică. De exemplu, măsurarea de câte două ori, la dus şi la întors,
cu ajutorul panglicii de oţel de 50 m, a laturilor drumuirilor planimetrice, egale sau puţin
diferite între ele ca lungime. De asemenea, în categoria măsurătorilor duble intră şi măsurarea
diferenţelor de nivel, dintre punctele drumuirilor nivelitice, la dus şi la întors, când lungimile
niveleurilor sunt egale sau foarte apropiate ca mărime.
Tot ca şir de măsurători duble se poate trata şi cazul când, fiecare dintre măsurătorile
şirului au fost executate de patru sau opt ori, grupând pe perechi, în mod corespunzător,
numărul de măsurători efectuate.

În general, vom avea în vedere două şiruri de măsurători, efectuate corespondent asupra
aceloraşi mărimi:
(11.47)
Diferenţele care se pot forma dintre măsurătorile corespondente din cele două şiruri:
(11.48)
reprezintă o sursă de informaţii pentru calculul preciziei interioare pe baza unei formule de
forma (11.7). Dacă folosim principiile şi notaţiile din 11.1.3. se poate scrie:
~
m = m;,o1 - E;,1
o -
= m;;i. E;;i., (11.49)
de unde se poate deduce o altă formă de exprimare a diferenţelor d;:
(11.50)
Prin ridicare la pătrat a relaţiei de mai sus rezultă :
d 2; = E;,1
2
+
2
E;;i. -
2E;,1E;;2. (11.51)
Efectuând operţia de mai sus în întregul interval 1,2, ... ,n, prin însumare şi împărţire la
n, şi renunţare la termenii ultimi din relaţii de forma (11.51), aşa cum s-a procedat în mai
multe situaţii din 11.3.1, rezultă:
(11.52)
Cornel Păun escu & Gabriela Paicu Xl/200

În continuare, se pot distinge cele două situaţii examinate în acest capitol.
11.3.3.1. Măsurători duble de aceeaşi precizie. Dacă în partea dreaptă a formulei
(11.52) se înlocuiesc erorile adevărate (reale) e cu erorile medii pătratice sm o (prin utilizarea
relaţiei (11. 7)) şi se utilizează condiţia de egalitate a preciziei de măsurare pentru cele două
siruri
'
de măsurători ( sm i,oI = smoi2 = S mo ) se obţine:
[dd] 2
-n- = 2sm 0 · (11.53)
Ca rezultat, eroarea medie pătratică a unei singure măsurători (imaginate) din şirul de
măsurători duble se poate calcula cu formula:
(11.54)
De regulă, din cele două şiruri de măsurători duble prezentate de formula (11.47) se
formează medii corespondente de forma:
o o
- o m;,1 +m;;i.
m; = 2
(11.55)
care pot fi tratate în baza principiilor descrise în 11.3.1.4. Eroarea unei asemenea singure
"măsurători" , rezultate practic din informaţiile oferite de medierea celor două ş1run de
măsurători elementare efective, se obţine prin aplicarea formulei (11.31 ):
s -o= Sm O = ! J[pvv] (I 1.56)

m fi 2 n .
11.3.3.2. Măsurători duble de precizii diferite. Se presupune că cele două şiruri din
(11.47) conţin determinări de precizii diferite efectuate asupra unei mărimi şi se cere
estimarea preciziei.
Pentru a rezolva această problemă se vor folosi cunoştinţele din situaţia precedentă.
Vom nota diferenţele corespondente care se pot determina analog cu (11.50), cu d;.
Pentru deducerea relaţiilor necesare se pot aplica diferite procedee, dintre care cel expus
în continuare are avantaje didactice remarcabile.
• Măsurătorile corespondente din cele două şiruri, se aduc la aceeaşi pondere
prin multipbcare cu radical din ponderea aferentă, aşa cum s-a explicat în
amănunt în cadrul primei observaţii de la sfârşitul paragrafului 11.3.2. 1.. Ca
urmare, noile diferenţe notate d; , au evident aceeaşi pondere:
(11 .57)
• Eroarea medie pătratică a unităţii de pondere (a unei măsurători (imaginate) din

cele două şiruri transformate, care are ponderea 1) este obţinută similar cu
formula (11.54):

(11.58)
• Eroarea medie pătratică a unităţii de pondere pentru şirul de măsurători duble

iniţial, de ponderi diferite, se poate determina şi prin utilizarea diferenţelor
iniţiale d dacă în formula (11.58) se ţine seamă de transformarea (11.57):
(11.59)
• Eroarea medie pătratică a mediei de forma (11 .55), în care intervin însă, de
această dată măsurători de precizii diferite se determină analog cu (11.56):
S - o= Sm O = 1J[pdd] (11.60)
m fi 2 n .
• Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători mi0 (imaginate) din cele două
şiruri , care are ponderea P;, se calculează prin utilizarea relaţiilor (11 .59) şi
(11.33):
(11.61)
• Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători "medii" , dintre determinările
existente în cele două şiruri, de forma (11.55), dar în care intervin mărimi de
ponderi diferite, se calculează folosind formulele (11.60) şi respectiv (11.33):
(11.62)
* *
Prelucrarea măsurătorilor în reţele geodezice mai vechi s-a realizat pnn metoda
observaţiilor condiţionate, iar în ultimele decenii s-a folosit, aproape fiiră excepţie metoda
observaţiilor indirecte.
Această situaţie a fost generată de mijloacele de calcul modeste existente în trecut şi, nu
în puţine cazuri, de cunoştinţele profesionale ale executantului.
Pe măsură ce posibilităţile de calcul au evoluat, modelele de prelucrare s-au perfecţionat
şi metoda observaţiilor inderecte a căpătat o aplicabilitate aproape universală. Această metodă
are următoarele avantaje specifice evidente:

- programarea calculelor este mult mai uşor de realizat, în raport cu metoda
observaţiilor condiţionate;

- evaluarea preciziei este realizată complet şi cu un volum de calcul mult mai redus;
- aplicarea unor verificări de natură statistică este mult mai accesibilă.
De aceea, în continuare se vor descrie sumar ambele metode folosite, însă manualul
pledează pentru introducerea programelor de prelucrare prin metoda observaţiilor indirecte.
11.4. Prelucrarea măsurătorilor indirecte

În acest capitol se va avea în vedere tot un şir de măsurători de forma (11 .3) dar care
sunt efectuate într-o reţea geodezică, deci nu asupra unei singure mărimi.
Asemenea măsurători pot fi de aceeaşi precizie sau de precizii diferite şi se referă la un
număr mare de mărimi, de diferite genuri (unghiuri, direcţii, distanţe, diferenţe de nivel etc.)
în funcţie de destinaţia reţelei geodezice.
Fiecare dintre aceste măsurători pot fi rezultatul unor prelucrări locale, ca măsurători
directe, aşa cum s-a tratat pe larg în 11.3, având un anumit grad de corelaţie statistică, de
care trebuie să se ţină seama în prelucrare în reţea.
Valorile adevărate, m ale măsurătorilor, rămân inaccesibile cunoaşterii umane, pnn

di feritele modele de prelucrare obţinându-se valori mai mult sau mai puţin apropiate de
acestea. Rezultatele prelucrărilor măsurătorilor geodezice se numesc, curent, mărimi
compensate şi sunt notate cu m. În funcţie de acestea, se defineşte vectorul corecţiilor

probabile (aparenle) ale măsurăturilor care au fosl nulak cuv în / 1.1.3.2. :
v = m - m0 . (1 1.63)
Scopul final al prelucrării măsurătorilor constă în determinarea unor parametri:
(11.64)
în care se curpind, în primul rând, parametrii de poziţionare a reţelei geodezice în

sistemul de coordonate corespondent, dar şi alte mărimi care intervin în prelucrare.
Numărul de măsurători notat n, este întotdeauna mult mai mare decât numărul
necunoscutelor u.
Există posibilităţi specifice pentru calculul valorilor provizorii ale parametrilor
(necunoscutelor), şi care vor fi cuprinse în vectorul notat x•:
X* = I~, x;, ... , X:11- (11.65)
Între valorile provizorii ale necunoscutelor şi mărimile compensate există relaţia:
X = X* + x (11.66)
în care x este vectorul corecţiilor necunoscutelor.

Prin urmare, în urma prelucrării se vor determina două şuun de corecţii : pentru
măsurători şi respectiv pentru necunoscute:
(11.67)
11.4.1. Modelul stochastic al prelucrării
Din ecuaţiile (11.63) ş1 (11.66) rezultă valorile compensate ale măsurători]or ş1

respectiv ale necunoscutelor.
Mărimile măsurate şi cele rezultate din compensare sunt estimatori a1 mărimilor
adevărate notate m, în raport de care se pot defini erorile adevărate& :
& = m 0 -m. (11.68)
11. 4.1. l . Proprietăţile stochastice ale măsurătorilor adevărate sunt definite complet de
matricea de variantă-covariantă
, , notată Cm omo :
a~ r12a1 a 2
r21a2a1 a~ (l l.69)
în care s-au notat:

/teoretică'J1 a măsurătorii m I
0
- d-. - varianta
I 1 \ j
:
(11.70)
- r,.1. - coe1.cientul
:I" de corelatie
, între măsurătorile m.J0 si mJ0 : t
a I/·· • I 2
riJ = a;a/ t.= , , -... , n; (I 1.71)
- a i - E(EiE) -covarianţa (teoretică) a măsurătorilor mj

0
, mt
- ai - abaterea standard a măsurătorii mt ·
11.4.1.2. Matricea co/actorilor măsurătorilor, notată Qm omo defineşte de asemenea
proprietăţile stochastice ale măsurătorilor.
Între matricea de varianţă-covarianţă ş1 matricea co/actorilor măsurătorilor există
relaţia :
Qu Q12 Qin
1 Q21 Q22 Q2n
Qm omo = 2 Cm OmO = (11.72)
ao
Qnl Qn2 Qnn
Termenul a/ a fost denumit varianţa unităţii de pondere, în 11.3.2.1., unde avea însă o
altă semnificaţie (măsurători directe) .

Măsurătorile care intervin într-o prelucrare pot fi independente statistic sau corelate
între ele. Se disting corelaţii fizice şi corelaţii matematice. Astfel, corelaţiile fizice pot fi
generate de condiţiile de mediu sau de aparatura folosită şi sunt extrem de greu determinabile
şi de aceea sunt, în general, ignorate în prelucrări. Corelaţiile matematice sunt create de
aşa-numitele erori ale teoriei, ceea ce reflectă un model afectat de erori de concepţie.
Un caz concret de eroare de concepţie este compensarea efectuată în multe reţele
geodezice prin metoda observaţiilor condiţionate, în care s-au folosit unghiuri, obţinute din
diferenţa direcţiilor. Unghiurile au fost considerate ca mărimi independente în prelucrare şi a
primit fiecare corecţia sa, fără a se lua în seamă corelaţiile dintre unghiurile adiacente.
11.4.1.3. Matricea ponderilor notată P:
(I J. 73)
în care matricea inversă se poate calcula în toate situaţiile (Koch, 1980, 1985, Fotescu, 1975,
Ghiţău, 1983 ş. a.).
În multe situaţii compensarea reţelelor geodezice s-a efectuat în ipoteza că măsurătorile
sunt independente. În asemenea situaţii se poate scrie:
CTij Q ..
r lj·· -- - - --
<J;CTJ = -- O·' V i :t:1··' i' 1· = .1' 2, ... , n'
--;::::::='1 (11.74)
JQ,.,.Qjj
astfel încât matricea ponderilor devine matrice diagonală:
PI
p- P2 (11. 75)
cr2
n Pn
Una dintre matricile Cm omo, Qm omo, sau P sunt componente de bază ale modelului
stocbastic. Acesta mai cuprinde: lista corectiilor v, determinarea abaterii standard a de unitătii
' '
pondere s0 şi condiţia de minim sub care se desfăşoară prelucrarea. Din acest ultim punct de
vedere se disting următoarele posibilităţi:
- măsurători geodezice corelate (dependente statistic):
Q = vTP v➔ minim (I l. 76)

'
- măsurători geodezice independente statistic, dar de precizii diferite:
n2= [pvv] ➔ minim, (11. 77)
- măsurători geodezice independente statistic şi de precizii egale:
Q3 = [vv] ➔ minim. (11. 78)
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XJ/205

11.4.1.4. Posibilităţi de estimare a ponderilor
Definiţia corectă a ponderilor a fost dată prin relaţia (11.34). În cadrul reţelelor
geodezice există mai multe posibilităţi de estimare a ponderilor, la care ne vom referi în
continuare.
a) Estimarea ponderilor în funcţie de erorile medii de măsurare, calculate în prelucrări
locale:
• în cazul măsurării direcţiilor orizontale, în funcţie de eroarea s~ a unei direcţii
oarecare, rezultată la compensarea în staţie, toate vizele din staţia respectivă ar
putea primi aceeaşi pondere:
C
Pa.=-,-2' (11.79)
(sa.)
în care c este o constantă (determinată, de exemplu, ca o valoare medie aproximativă a

erorilor s~)- În numeroase cazuri, ponderea fiecărei direcţii s-a considerat arbitrar egală cu
1/2, ceea ce a adus unele simplificări în procesul de calcul;
• în cazul observaţiilor unghiulare zenitale, ponderea este exprimată în funcţie de
varianţa empirică a diferenţei de nivel (s 611 ) sau în funcţie de pătratul distanţei:
(11.80)
Uneori s-a folosit în acest scop eroarea unghiului zenital mediu:

C
P1;= 2· (11.81)
(s~J
• în cazul prelucrării diferenţelor de nivel s-a folosit, aproape fără excepţie
formula:
l (11.82)
PM = L'
L fiind lungimea liniei de nivelment exprimată, de regulă, în kilometri. În acest fol abaterea
standard a unităţii de pondere rezultă în mm/ JLkm , atunci când corecţiile v sunt determinate
în mm.
• în cazul prelucrării distanţelor, ponderea a fost determinată cu formula:
1
Po = - .- 2 , (11.83)
(so)
unde:
s~ = a + b-D(lan), (11. 84)
Cornel Păun escu & Gabriela Paicu XI/206

în care a şi b sunt constante specifice pentru fiecare aparat. De exemplu, pentru instrumentul
Kern Mekometer 3000, aceste constante au următoarele valori : a = 0,2 mm iar h = O, 1
mm/km.
b) Estimarea ponderilor în funcţie de numărul de măsurători:
Numărul observaţiilor efectuate asupra unei mărimi influenţează direct ponderile.
Astfel, acelaşi gen de măsurători poate primi ponderi diferite în cadrul unei reţele geodezice.
c) Estimarea ponderilor în funcţie de prelucrări preliminare separate:
Acest proces de determinare a ponderilor poate fi imaginat ca un proces iterativ:
- într-o primă iteraţie se realizează compensarea reţelei geodezice, considerându-se
toate măsurătorile de ponderi egale;
- în etapele următoare ale compensării se dispune de estimatori s pentru fiecare dintre
tipurile de măsurători rezultate din prima iteraţie a compensării , stfel încât se poate
face o partajare a acestora (Wolf, 1968, Ghiţău, I 983 ş.a. ).
11.4.2. Modelul functional la metoda observatiilor indirecte
' '
Conceptul de bază al acestei metode constă în exprimarea fiecărei mărimi care se
măsoară direct şi face parte din vectorul (11.3), prin parametrii (necunoscutele) conţinute de
vectorul ( 11.64). Rezultă astfel un număr de n ecuaţii, cu u necunoscute n >> u:
m1 =f1 (X1, X 2, ... ,Xu );

m2 =h (X1,X2, ... ,Xu);
(l 1.85)
În general, relaţiile (I 1.85) nu sunt de formă liniară şi de aceea, ele constituie modelul
funcţional neliniarizat al compensării măsurătorilor geodezice prin metoda măsurătorilor
indirecte. Relaţiile (11.85) depind de geometria intrinsecă a reţelei geodezice considerate,

precum şi de natura şi tipul măsurătorilor geodezice care stau la baza determinărilor.
Folosind relaţiile (l l.63) şi (11.67), ecuaţiile (l 1.85) se pot scrie mai dezvoltat sub
forma:
m~ +v1 =f,(~ + x1,x; +x2, ... ,,¾ +xu);

m~ +v2 =f2(X7 +xi, x; +x2, ... ,,¾ +xu);
(l 1.86)
sau, mai concentrat, sub formă matriceală:
m0 + v = cp(X* + x) . (11.87)

Dezvoltând în serie Taylor relaţiile de forma (11.86), până la termenii de ord. 1 rezultă
următorul sistem specific metodei observaţiilor inidirecte:
(11.88)
Dacă se notează:
(11.89)
(l l.90)
se obţine din (11.88) următorul model funcţional liniarizat al ecuaţiilor corecţiilor la metoda
observaţiilor indirecte:
Vi= a1X1 +b1X2 + ... + U1Xu +li;

V2 = a2x2 +b2x2 + ... + U2Xu + li; (11 .9 1)
În notaţie matriceală sistemul (11.91) poate fi scris sub forma:
v = Bx + l, (11.92)
în care:
a1 b1 Ut 11
B- a 2 b2 U2
I-= /2 (11.93)
an bn Un ln
iar vectorii v şi x au fost definiţi cu relaţiile (11.67).

Observatii
'
• Coeficienţii ai, bi, ... , u; (i-= I, ... , n) se numesc coeficienţii necunoscutelor, iar
mărimile li, termenii liberi ai ecuaţiilor de corecţie. În acest sistem, formal, atât
xJ cât si, v. au rolul de "corectii", fiind în acelasi timp si "necunoscutele"
1 ' ' '
generale care intervin în întregul complex de prelucrare a măsurătorilor. Pentru

a le putea evidenţia mai bine, s-au convenit, în decursul timpului, următoarele:
- pentru mărimile vi• s-a adoptat denumirea de corecţii, deoarece ele sunt ataşate
măsurătorilor geodezice directe mi°, efectuate în reţea, fiecare din acestea având rolul
de a anihila un şir întreg de erori elementare, care se produc la efectuarea măsurătorii

directe corespondente ID;0 ;
- pentru mărimile xj, s-a adoptat noţiunea de necunoscute, acestea fiind ataşate
mărimilor aproximative xt, cu care se operează în modelul funcţional.

• Este de accentuat că numărul ecuatiilor din sistemul (I 1.91) este egal cu
'
numărul de măsurători efectuate în reţea, iar scrierea acestora depinde de tipul
de măsurători avute în vedere, ceea ce uşurează mult elaborarea programelor
de calcul.
• Mărimea B (care are, în baza notaţiilor introduse până acum, n linii ş1 u
coloane) urmează a fi formată în funcţie de natura reţelei geodezice, de
dimensiunile sale, precum şi de modul în care sunt dispuse efectiv măsurătorile
geodezice în reţea. De aceea, această matrice este denumită matrice de

configuraţie (a reţelei geodezice). Coeficienţii conţinuţi de B sunt calculabili, în
funcţie de valorile provizorii ale necunoscutelor x•, aşa cum s-a notat simbolic
în relaţiile de definiţie (11.89). La rândul lor, valorile aproxim.ative x•i• se pot

determina, fie prin relaţii matematice specifice fiecărei reţele geodezice, fie
prin rezolvarea sistemului ( 11 .91 ), din care se iau în considerare doar primele u
ecuaţii şi se consideră corecţiile v aferente ca fiind nule.
• Dacă încă de la început, funcţiile f; au o formă liniară, de tipul reprezentat în
( 11. 91 ), nu mai este necesară operaţia de liniarizare. Cu toate acestea este
necesară introducerea valorilor aproximative Xi• pentru ca în calcule să se
opereze cu numere mici, în special la determinarea termenilor liberi.

• Referitor la operaţiile de întocmire a sistemului liniar a ecuaţiilor de corecţie se
fac următoarele precizări:
- fiecare măsurătoare directă m\ generează o ecuaţie de corecţie. Mărimile măsurate

direct şi afectate de erori mt, intră doar în calculul termenilor liberi, aşa cum se
observă din relaţia (I 1.89). Rezultă că eroarea termenului liber va fi egală cu eroarea
mărimii măsurate, deoarece mărimile provizorii x• pot fi considerate constante în
situaţia examinată;
- dacă mărimile medii mj0 , au fost măsurate direct cu aceeaşi precizie şi ecuaţiile
sistemului liniar de corecţie vor fi de aceeaşi precizie. În caz contrar va rezulta un
sistem liniar al corecţiilor ponderate. Acestea pot fi reduse la sisteme de aceeaşi
precizie, dacă fiecare ecuaţie se multiplică cu radical din ponderea mărimii măsurate,
aşa cum s-a arătat în 11.3.2.3. (observaţia 2);

- conform observaţiilor anterioare, rezultă că ecuaţiile de corecţii nu pot fi multiplicate
cu constante diferite întrucât se vor modifica ponderile ecuaţiilor;
- atunci când coeficienţii unei necunoscute, de exemplu a;, sunt mult mai ID1c1 sau
mult mai mari decât coeficientii celorlalte necunoscute b ~ , c., ... , pentru necunoscuta
' l

corespondentă xi se va introduce în prelucrare o mărime intermediară x 1· - 10k x 1,
unde puterea k trebuie aleasă convenabil astfel încât să se realizeze omogenizarea
coeficienţilor ecuaţiilor (să aibă aproximativ acelaşi ordin de mărime) . Pentru a nu se
modifica solutiile corecte ale sistemului liniar al ecuatiilor de corectii initiale, va
' ' ' ,
trebui ca în partea finală a prelucrării să se împartă necunoscuta x 1• cu constanta 1Ok.
*
* *
Deoarece n >> u (aşa cum s-a specificat la începutul paragrafului 11.4.), rezolvarea
unor sisteme liniare de forma (11. 91) se poate realiza numai în cadrul unui proces de
optimizare, prin introducerea unor condiţii suplimentare. În geodezie se foloseşte în acest
scop algoritmul cunoscut sub denumirea Gauss-Markov, care are ca funcţie obiectiv una
dintre relaţiile (11. 76) ... (11. 78), în funcţie de caracteristicile modelului stocbastic al
prelucrării .
Dacă ne referim la cel mai des folosit model stocbastic, reflectat de condiţia (11.77) se
poate scrie mai în detaliu:
(11. 94)
sau în raport de ( 11. 91 ):
F = [pvv] = p1(a1X1 + b1x2 + u,xu + 11) 2 +

I . ..
2
+p2(a2x1 + b2x2 + ... +u2xu +l2) +
(11. 95)
Minimul funcţiei ( 11. 95) este realizat atunci când se respectă condiţiile:
aF aF aF (11.96)
OX1 = O; OX2 = O; · ·· ; OXu = O.
Ca exemplificare, vom proceda în detaliu pentru prima condiţie de mai sus, din care
rezultă:
aF
ax1 = 2p1a1 ( a,x, +b1x2 + ... + U1Xu + l,) +
2p2a2(a2x1 +b2x2 + ... +u2xu +li)+
(11.97)
sau, ţinând seamă se sistemul (11.91):
8F
-ax, = [pav] = O. (11.98)
Analog, folosind celelalte condiţii din ( 11. 96) rezultă:
[pbv] = O; [pcv] = O; ... ; [puv] = O. (11.99)

Ansamblu] condiţiilor (11.98), (11.99) poate fi scris sub următoarea formămatriceală:
(I 1.100)
Dacă se folosesc condiţiile menţionate şi se înmulţesc corespunzător ecuaţiile sistemului

(1 1. 91) rezultă:
[paa ]x 1 + [pab ]x2 + ... + [pau ]xu + [pal] = O;

[pab]x1 + [pbb]x2 + ... + [pbu]xu + [pbl] = O; (11.101)
[pau]x1 + [pbu]x2 + ... + [puu]xu + [pul] = O,
care poartă denumirea de sistem al ecuaţiilor normale. Acesta are următoarele caracteristici
principale:
- numărul ecuaţiilor este egal cu numărul necunoscutelor;
- sistemul este simetric faţă de diagonala principală;
- termenii de pe diagonala principală sunt pătratici.
Sub formă condensată, matriceală, sistemul ( 11 .1O1) se poate scrie sub forma:
N x + I* = O, (11.102)
în care s-a notat
(11.103)
Se di.;monstrează că :
rang B = rang N = (11.104)
În cazul reţelelor geodezice fără constrângeri sau în cazul reţelelor geodezice constrânse
(a se vedea 6.3.1.):
r =u = min(n, u), (l l.105)
deci, se poale calcula matricea inversă N-', care satisface proprietăţile :
(11.106)
unde cu I s-a notat matricea unitate.

În aceste condiţii, din sistemele (11.101) respectiv (11.102) se pot calcula parametrii x
ai modelului funcţional:
X= - N- 11*. (11.107)
Detalii privind modalitatea practică de calcul a matriceiinverse N-1 se vor prezenta în

11.6.

Introducând valorile calculate ale parametrilor x în ecuaţiile (11.91), se pot calcula
corecţiile v şi, în continuare, valorile probabile ale parametrilor X (cu relaţia (I l.66)) şi ale
măsurătorilor m (cu relaţia (11.63)). În acest fel se încheie prima etapă a prelucrării.
În cazul reţelelor geodezice libere, în care nu se acceptă nici un punct geodezic cu
coordonate fixe, condiţia ( 11.105) nu mai este respectată, luând naştere un defect de rang, ce
va fi notat d:
d = u - r, (11. l 07)
care este acelaşi pentru matricile B şi N. Ca urmare, matricea sistemului de ecuaţii normale
devine singulară:
det N = O, (11.108)
adică nu mai este posibilă determinarea matricei inverse clasice N· • Abordarea unei asemenea
1
problematici depăşeşte cadrul manualului şi poate fi urmărită de cititorul interesat în lucrări
de specialitate (Koch, 1980, 1985, Ghiţău, 1983 ş.a.).
11.4.3. Estimatori de precizie

În funcţie de natura reţelei geodezice în care se efectuează prelucrarea, se folosesc
estimatori de precizie specifici. În continuare se vor prezenta numai estimatorii de precizie
care intervin frecvent în prelucrările care se desfăşoară prin metoda observaţiilor indirecte,
fără a se aborda demonstraţiile de deducere a lor, care pot fi urmărite în literatura de
specialitate citată anterior.
11.4.3. 1. Abaterea standard empirică a unităţii de pondere s0 (numită uzual, în
geodezic, eroarea medie a unităţii de pondere) determinată după prelucrarea măsurătorilor
geodezice în reţea. Această mărime este un estimator global de precizie şi se calculează în

reţelele geodezice constrânse, respectiv fără constrângeri, cu formula:
so= j n~u. (I 1.109)
În cazul reţelelor geodezice libere, care pot fi considerate drept caz general al
configuraţiei de structură a unei reţele geodezice, abaterea standard empirică a unităţii de
pondere s0 se determină cu relaţia:
So=~, (11.110)
unde d reprezintă numărul gradelor de libertate ale reţelei geodezice libere considerate.

11.4.3.2. Abaterile standard (erorile medii) ale parametrilor care intervin în prelucrare
se calculează la terminarea acesteia cu relaţia :
Sx; = So JQ x;X; ' (11.111)
unde coeficientul de pondere Q x ,x; se extrage de pe diagonala matricei inverse generalizate a

sistemului ecuaţiilor normale N* (pentru reţele geodezice libere), respectiv pe diagonala
matricei inverse a sistemului ecuaţiilor normale N-1 (pentru celelalte tipuri de reţele
geodezice).
11.4.3.3. Abaterile standard (erorile medii) ale măsurătorilor, determinate la încheierea
prelucrării :
(11.112)
11.4.4. Exemple de prelucrare a observaţiilor în reţelele geodezice prin metoda

observaţiilor indirecte.
11.4.4. 1. Direcţii centrate şi reduse la planul de proiecţie. Relaţiile de bază ale
modelului funcţional sunt de forma:
a iJ = a;.io + viJ , (11.113)
în care:
-ai -direcţia măsurată din staţia Pi către punctul Pi;
- a,1 - direcţia compensată din staţia Pi către punctul Pi;
- v IJ.. - corectia probabilă pentru directia considerată.
' '
Unghiul de orientare provizoriu al staţiei notat z/ va fi corectat în cadrul prelucrării :
z; = z7 +dz;. (1 l.114)
Ţinând cont de formula de determinare a unghiului de orientare provizoriu:
(11.115)
forma generală a ecuaţiei corecţiei pentru o direcţie centrată ,şi redusă la planul de proiecţie
devine:
- dz; + d8,1 + lij = v,1 , (11.115)
cu termenul liber calculabil din valori cunoscute:
(11.115)
Cu e; s-a notat orientarea provizorie dintre punctele considerate:

eiJ* = arctg (~Y1) ,
fuij (11.116)

unde:
(11.117)
Variaţia orientării de iJ se obţine cu următoarea formulă (Ghiţău, 1983, pg. 390):

(11.118)
, b lj.. sunt coe'icientii

unde alJ.. si :}I, , de direcţie pentru directia
, P,. - PJ. , în care s-a considerat că
ambele puncte sunt noi:
_ cc
sine*.lj . b _ cc cose lj*.
aiJ--P ~ , iJ - P ~ (11.119)
lj lj
11.4.4.2. Distanţe măsurate şi reduse la planul de proiecţie. Ecuaţia liniarizată pentru o

distantă
'
măsurată între două puncte noi P.J si
,
P.J , are forma:
(11.120)
în care:
(11.121)
Aşa cum s-a mai menţionat, mărimile Llxij, 11yij, Dij şi eij se calculează din
coordonatele provizorii x•, y* iar D .. este distanta măsurată si redusă la planul de proiectie.
0
IJ ' ' '
Între mărimile menţionate există relaţia fundamentală:
(11.122)
care dirijează întregul proces de prelucrare într-o reţea geodezică în care s-au efectuat
măsurători de distanţe.
I 1.4.4.3. Măsurători în reţele de nivelment geometric. Între diferenţele de nivel 11hiJ şi
necunoscute (cotele punctelor H) se poate scrie următoarea ecuaţie de bază :
(11.123)
în care:
(11.124)
Cu 1-r s-a notat cota provizorie a punctului P;. Ecuaţia de corecţie între două puncte noi
P.I si
,
P.,J va fi de forma:
(11.125)
unde:
(11.126)

11.5. Prelucrarea măsurătorilor condiţionate
După cum s-a mai specificat, la prelucrarea măsurătorilor efectuate în reţelele geodezice
mai vechi s-a folosit metoda observaţiilor condiţionate. Pentru momentul respectiv, când
lipseau mijloacele de calcul perfecţionate, au fost acceptate unele simplificări atât în modelul
funcţional cât şi în modelul stochastic. În prezent metoda are o aplicabilitate foarte redusă, nu
datorită faptului că ar fi lipsită de rigoarea (exactitatea) necesară ci prin modul mult mai
dificil prin care se deduc rezultatele finale. Evident, acestea sunt identice cu cele care se obţin
prin prelucrarea măsurătorilor geodezice cu metoda observaţiilor indirecte.

11.5.1. Modelul stochastic al prelucrării
Modelul stochastic al prelucrării măsurătorilor condiţionate este identic cu cel al

prelucrării măsurătorilor indirecte, care a fost descris în amănunt în 11.4.1.
11.5.2. Modelul functional la metoda observaţiilor conditionate
' '
Modelul funcţional al prelucrării măsurătorilor condiţionate este mult mai complex şi
mai dificil de aplicat în rezolvări numerice, în comparaţie cu modelul funcţionaţ specific

metodei observaţiilor indirecte. Având în vedere, în mod suplimentar, aplicabilitatea din ce în
cc mai redusă a acestei metode, în continuare se va prezenta o descriere succintă a modelului
funcţional caracteristic, cititorul interesat putând găsi detalii în acest sens în literatura de
specialitate citată în finalul paragrafului 14.4.2.
Într-o reţea geodezică, care are o anumită geometrie (configuraţie) măsurătorile
efectuate trebuie să îndeplinească un număr r necesar şi suficient de condiţii geometrice, care
pot fi scrise matriceal sub forma următoare :
<l>(m 0 + v) = O. (11.127)
O primă dificultate specifică acestei metode de prelucrare constă în scrierea concretă a

celor r condiţii, deşi numărul lor poate fi determinat prin calcul.
- Întotdeauna reţelele geodezice sunt astfel realizate încât se respectă inegalitatea:
r<n. (11.128)
Deoarece modelul funcţional (11.127) nu are întotdeauna o formă liniară, ecuaţiile de

condiţie se dezvoltă în serie şi se reţine doar forma liniară, asemănător ca în 11.4.2., ac,tfel
încât modelul funcţional al metodei observaţiilor condiţionate arc forma:
Av+w=O, (11.128)
în care
(11.129)

vectorul corecţiilor probabile fiind definit de relaţia (11.67).
Datorită faptului că numărul de condiţii r, este mai mic decât numărul de necunoscute
n, pentru rezolvarea sistemului (11.128), se introduc mărimile intermediare denumite corelate
sau multiplicatori Lagrange notate k:
(I 1.130)
Sub una dintre condiţiile de minim (11. 76), ... (11. 78), rezultă sistemul ecuaţiilor
normale la metoda observatiilor conditionale:
' '
(11.131)
din a cărui rezolvare rezultă corelatele k:
k =-Na 1w, (11.132)
în care s-a notat
(11.133)
Algoritmul de calcul cuprinde în continuare:

- calculul corecţiilor v cu formula ( 11 . 130);
- determinarea măsurătorilor compensate - formula (11.63);
11.5.3. Determinarea estimatorilor preciziei de măsurare după prelucrare
11.5.3.1. Abaterea standard a unităţii de pondere:
so -- J[pvv]
r . (11.134)
11. 5.3. 2. Calculul erorii unor funcţiuni de măsurătorile efectuate tn reţea (lungimi,
orientări, coordonate, ş.a.m.d.):
SF = soJQFF' (11.134)
unde coeficientul de pondere QFF depinde de geometria reţelei şi se calculează cu formule

dependente de tipul de reţea şi de modelul stochastic adoptat (W olf, I 968, Ghiţău , 1983,
Fotescu, 1975, Koch, 1985).
11.5.4. Exemple de ecuatii de conditie
' '
11.5.4.1. În cadrul reţelelor de triangulaţie pot interveni ecuaţii de condiţie de
complexităţi diferite, în funcţie de forma şi dimensiunile reţelei geodezice prceum şi de
măsurătorile efectuate. În continuare se vor prezenta unele exemple mai simple, şi acestea în
mod principial.
• Ecuaţia de tur de orizont sau de staţie intervine în prelucrare atunci când se au
în vedere unghiuri măsurate. Într-un punct geodezic al reţelei în care se cunosc

toate unghiurile (notate cu 13; (i = 1, 2, .. ., t)), se poate scne condiţia
geometrică:
(11.135)
Ecuaţii de forma (l l.135) nu ţin seama de faptul că unghiurile f3; rezultă ca diferenţe
dintre două direcţii măsurate (de exemplu prin metoda seriilor), direcţii care intervin în
unghiurile f3i-l şi f3;+1 . Este un caz evident de eludare a corelaţiei matematice.
• Ecuaţia de figură. Într-un poligon cu k vârfuri, în care intervin unghiurile f3;,
determinate din direcţiile măsurate şi reduse la planul de referinţă ecuaţia de
figură are forma:
k
L f3; = (k - 2)200g. (l 1.136)
l
Formula a fost folosită în reţelele geodezice în care prelucrarea se efectuează în planul

de proiecţi e .
• Ecuaţia de pol intervine în poligoane cu punct central, (formate dintr-un număr
de triunghiuri care au un vârf concurent în pol) sau în patrulatere geodezice (cu

ambele diagonale vizate). Dacă unghiurile care nu concură în pol, se notează cu
a respectiv f3, se poate scrie ecuaţia de pol sub forma:
P sina - P sinp = O, (11.137)
în care
P sina = sin a1 · sina2 · .. . · sin an; P sinp = sin f31 · sin f3 2 · ... · sin f3n (l 1.138)
• Ecuaţia de acord pe laturi se poate scrie atunci când în reţea au fost măsurate
minim două lungimi. Între aceste lungimi, notate D si D.,J prin intermediul I ,
unghiurilor care se leagă, se poate scrie ecuaţia de condiţie:
·Psin a
DJ. -_ D 'p (11.139)
,
sin p
în care P sina şi P sinP au semnificaţii anolge cu cele din relaţiile (11. 138).
11.5.4.2. În reţelele de nivelment geometric. Reţelele de nivelment geometric sunt
proiectate sub forma unor poligoane. De asemenea, pentru amplasarea reţelei în sistem
naţional , este necesar ca în reţea să existe cel puţin un punct cu altitudinea cunoscută.
Pentru fiecare poligon, real sau fictiv, se scrie o ecuaţie de condiţie de forma:
m
L ll.h; = O; (11.140)
i= I
în care cum s-a notat numărul de linii de nivelment din care este constituit poligonul de
nivelment.
Cornel Păun escu & Gabriela Paicu Xl/217

11.6 Re--.lOlvarea sistemelor de ecuatii normale
'
Una dintre problemele care necesită un volum de calcul remarcabil, în cadrul tuturor
prelucrărilor măsurătorilor geodezice, este constituită de rezolvarea sistemelor de ecuaţii
normale de formele (11.102) pentru metoda observaţiilor indirecte şi respectiv (11. 13 I)

pentru metoda observaţiilor condiţionate. Acestea sunt sisteme de ecuaţii liniare, în care
numărul necunoscutelor este egal cu cel al ecuaţiilor.
Se cunosc multe metode de rezolvare a sistemelor de ecuaţii normale, care s-au
dezvoltat pe măsura creşterii dimensiunilor acestora (în cadrul reţelelor geodezice naţionale
ale marilor state ale lumii rezultă sisteme normale cu zeci sau chiar sute de mii de ecuaţii) şi a
dezvoltării tehnicii de calcul.
Dintre aceste metode, se distinge atî't tradiţional-istoric cât şi prin aplicabilitatea largă
pe care a avut-o datorită simplităţii sale precum şi mijloacelor de control pe parcurs şi în
finai metoda eliminărilor succesive a lui Gauss. Această metodă s-a aplicat şi se aplică şi în
prezent aproape în toate situaţiile în care rezolvarea sistemului de ecuaţii se realizează cu
mijloace de calcul neprogramabile. Aşa cum o arată şi numele, metoda are ca principiu
eliminarea în trepte a necunoscutelor care intervin în sistemul de ecuaţii normale.
Cu exemplificare se prezintă în continuare rezolvarea unui sistem de 3 ecuaţii normale,
preluată din manualul prof. N. Fotescu (1975, pg. 43).
Se consideră un sistem normal de 3 ecuaţii specifice observaţiilor de aceeaşi precizie
(ponderi egale cu 1):
[aa]x1 + [ab] x2 + [ac]x3 + [al]= O;

[ab]x1 + [bb]x2 + [bc]x3 + [bi] = O; (11.141)
[ac]x1 + [bc]x2 + [cc]x3 + [el] = O.
Metoda de rezolvare constă din reducerea numărului de necunoscute, prin eliminări.
Din prima ecuaţie a sistemului ( 11.141) se elimină necunoscuta x 1 :
(11. 142)
şi se introduce în celelalte două, rezultând:
(11.143)
{[bc] - [ab][ac]}
[aa] x2 +
{ccc]- [ac][ac]}
[aa]
{c /]- [ac][al]
X3 + c [aa]
} -
- 0
Dacă se folosesc notaţiile:
[b b. l] = [bb] - [ab][ab] ·
[aa] '
Comei Păunescu & Gabriela Paicu Xl/218

[b c. I] = [he] - [af~~~c] ;
[b l.1] = [bl] - [ab][al]. (11.144)

[aa] '
[cc. l] = [cc] - [ac][ac].

[aa] '
[c l. l] = [el] - [a~l~l],
în care noile expresii ale coeficienţilor necunoscutelor se numesc algoritm Gauss de ordinul
/, ecuaţiile (11.143) se pot scrie concentrat
[b b.l]x2 + [b c.l]x 3 + [b l.1] = O;

(11.145)
[b c.l]x2 + [c c.I]x3 + [c 1.1] = O.
Din prima ecuaţie a sistemului de mai sus se elimină în continuare necunoscuta Xi:
[bc. l] [bl.1]
(11.146)
x 2 =- [bb.l]x3 - [bb. J]'
a cărei valoare se introduce în a doua ecuaţie a sistemului (11.143 ), rezultând:
{[cc. ]]. - [bc.l][bc.

[bb.1]
l] }
X)+
{[ l. l] - [bc. l][bl.J] } = O
C [bb . 1]
(11.147)
Adoptând acelaşi gen de notaţii rezultă:
=[ _ [bc.l][bc. l] = [ _ [ac][ac] _ [bc. l][bc.1]

[cc. 21 cc. 11 [bb .1] cc1 [aa] [bb.1]
(11.148)
[cl. 2] = [el.I] - [bc.l][bl.l] = [el] - [ac][al] _ [bc.l][bl.l]

[bb.l] [aa] [bb .1]
care poartă denumirea de algoritm Gauss de ordinul li. Ecuaţia (11.147) va fi scrisă
concentrat sub forma:
[cc.2]x 3 + [c/.2] = O ( 11.149)
Ca un prim rezultat se obţine:
[cl.2]
X3 =-- -2 . (I 1.150)
[ac ]
În continuare, în ordine inversă, cu relaţiile ( I J.146) şi ( 11.142) se deduc necunoscutele
Toate calculele de eliminare cât şi de determinare a necunoscutelor se pot face într-un

tabel numit schema Gauss, pe care o prezentăm mai jos:

Tabelul 11 . 1
Schema Gauss - redusă
x, Xi X3 L s cont.rol
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
(1) [aa] [ab] [ac] [al] ras]
(2) -1 _ [ab] [ac] - [al] -
[as] se face
[aa] - [aa] [aa] [aa] control
(3) x, =... [bb] [bc] [bi] [bs]
[b b.l] [b c. l] [b 1.1] lb s. l] se face
control
-1 [bc.1] _ [b/.1] [bs.l] se face
- -
[b b.1] [bb. 1] [b b.1] cont.rol
JS=... [cc] (el] [cs]
[c c.2] [c 1.2] [c s.2] se face
control
-I [c l.2] [c.s.2] se face
- -
[c c.2] [c c.2] control
Verificarea soluţiilor:
[(S - L)x] = - [L].

Modul de calcul în schema Gauss - redu să este următorul :
• Se înscriu coeficienţii ec uaţiilor normale în liniile:

- pentru ecuaţia 1 în linia (I);
- pentru ecuaţia 2 în linia (3);
- pentru ecuaţia 3 în linia (6).
Deoarece sistemul este simetric este suficient a fi înscrişi coeficienţii de pe diagonală şi
cei de deasupra.
• Se împarte linia ( 1), cu coeficientul - [aa_l, obţinîndu-se linia (2) ş1 care
reprezintă prima ecuaţie eliminatoare (I 1.142).
• Linia (4), care reprezintă ecuaţia sistemului redus o dată se obţine astfel:
- se ia ca pivot elementul din linia (2), coloana (2), adică - [[ab]], si se înmulteste
aa ' • '
succesiv cu elementele din linia ( 1), iar la aceste elemente se adaugă coeficienţii din
linia (3).
Obligatoriu se va face controlul următor :
[b b. l ]+l b c. l ]+l bl.1 ]= (b s.1].
Demonstrarea acestei egalităţi este imediată, dacă se d ezvoltă algoritmii Gauss de
ordinul I şi se grupează convenabil termenii.

• Linia (5), rezultă din Linia (4), care se împarte -[b b. I] şi rnprezintă ecuaţia
eliminatorie ( 1 J .146).
• Pentru deducerea algoritmilor Gauss de ordinul II din linia (7) - Linie ce
reprezintă ecuaţia redusă de două ori ( 11.148) - se procedează astfel:
Se vor considera doi pivoţi şi anume:

- elementul din linia (2), coloana (3), adică -~:~~ şi eJementul din linia (5), coloana
. ~ [b c. I] .
(3),a1ca
d [bb. J] ;
- aceşti pivoţi se înmulţesc succesiv cu elementele din linia de deasupra lor, se adună
aceste produse şi apoi se însumează şi cu elementele corespunzătoare din linia (6).

Controlul obligatoriu al acestei linii (7) este următorul :
l_cc.2 J+lcl.2 ]=[ cs.2]

• Linia (8) se deduce din (7), prin împărţire cu -le c.2].
• Se deduc necunoscutele şi anume:
- din linia (8) se deduce x 3 = - [;~-.~~ ;

- din linia (5) se deduce necunoscuta x 2 , iar din linia (2) se d etermină şi necunoscuta
Verificarea soluţiilor
Verificarea rezolvării sistemului normal se poate face în două moduri:

• Introducînd necunoscutele în fiecare ecuaţie a sistemului iniţial (11.14 I), pc
care trebuie să le verifice (în limita preciziei de calcul).
• Printr-o singură relaţie, obţinută prin însumarea tuturor ecuaţiilor (1 l.141):
{[aa] + [ab] + [ac]}x1 + {[ab] + [bb] + [bc]}x2 + {[ac]+ [bc] + [cc]}x3 = - [al] - [bl] - [el
Doarece aceste sume se pot deduce uşor din schema Gauss - schemă care va servi şi la
verificarea soluţiilor - rezultă :
{[as] - [al]}x1 + {[bs] - [bl]}x2 + {[cs] - [cl]}x 3 = -[al] - [bl] - [el],
sau utilizând notaţiile din schema Gauss, se obţine:
adică cu simbolul Gauss:

[(S-L)x] = -[LJ.

Această verificare va fi satisfăcută în limita preciziei de calcul - precizie care depind
de numărul de cifre utilizat în calcule, de număru] ecuaţiilor şi mai ales de conformare
sistemului.
Determinarea unei toleranţe a erorilor de calcul la rezolvarea sistemelor este foarte gre
de stabilit, de aceea în practică pentru determinarea soluţiilor cu n cifre exacte se lucrează cu
n+2 sau n+3 cifre.

Capitolul 12
Transformări de coordonate
12.1. Introducere
Cadrul de referinţă al GPS este Sistemul Geodezic Mondial 1984 (WGS-84). Când se
utilizează GPS coordonatele statiilor terestre sunt obtinute în acelasi sistem de referintă . Totusi,
' t ' ' '
utilizatorul nu este de obicei interesat în calculul coordonatelor punctelor într-un sistem global.
Rezultatele sunt preferate într-un sistem local de coordonate cum ar fi: coordonate geodezice
(elipsoidale) sau coordonate plane. Întrucât WGS-84 este un sistem geocentric, sunt necesare
transformări pentru a-l aduce într-un sistem local.
12.2. Transformări de coordonate

12.2.1. Coordonate carteziene si coordonate elipsoidale
'
Se definesc coordonate carteziene (rectangulare) X,Y,Z ale unui punct în spaţiu ş1
considerând un elipsoid de revoluţie cu aceeaşi origine ca a sistemului de coordonate carteziene,

punctul poate fi de finit şi prin coordonate dipsoidale B, L, h (fig. 2.1. şi 2.2.). Între coordonatele
carteziene şi elipsoidale există următoarele relaţii:
X - (N t- b)cosBcosL
Y = (N + h)cosBsin L (12-1)
Z = ( (:~) N+h) sinB
în care N este raza de curbură a primului vertical
N = ----;::===a=2====- (12-2)
J 2
a 2cos 2B + b 2sin B
iar a şi b sunt semiaxele elipsoidului de referinţă.

Formulele ( I 2-1) transformă coordonatele elipsoidale B, L, b în coordonate carteziene X, Y ,z.
Pentru aplicaţiile GPS este mai importantă transformarea inversă deoarece se dau coordonatele
carteziene iar cele elipsoidale se deduc. Astfel, problema este de a transcalcula coordonatele
elipsoidale B, L, b în coordonatele carteziene X,Y,Z. În mod frecvent problema este rezolvată
iterativ. Din X şi Y poate fi calculată raza paralelului
r= JX2 + r2 = (N + h)cosB (12-3)
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XII/223
Această ecuaţie se mai poate scrie ca:
h =_r_ _ N (12-4)
cosB
astfel încât să apară explicit înălţimea elipsoidală.
Introducând :
e2 = _a_2_- _b_2 (12-5)

a2
prima excentricitate numerică, pe care o mai putem scrie b2/a2 = 1 - e2 şi substituind-o în ecuaţia lui
Z din (12-1), rezultă:
Z = (N + h - e2N)sinB (12-6)
Ecuaţia (12-6) se mai poate scrie ca:
Z = (N + h)(t -e 2 N:h)sinB (12-7)
împărţind această expresie cu (12-3) rezultă:
i._ = ( 1 - e 2
r N+h
_.!:!._)
tgB (12-8)
sau
tgB = r
z N (12-9)
2
1- e --
N +h
Pentru longitudinea L ecuaţia:
tgL = y (12-10}
X
este obţinută din (12-1) prin împărţirea primelor două ecuaţii.
Longitudinea poate fi calculată direct din (12-10). Altitudinea h şi latitudinea B sunt

determinate din (12-4) şi (12-9). Problema cu (12-4) este că depinde de latitudinea încă
necunoscută. Ecuaţia ( 12-9) este nerezolvabilă deoarece latitudinea de calculat este conţinută
implicit în partea dreaptă în N. Se poate găsi o soluţie iterativă de calcul bazată pe aceste 3 ecuaţii
folosind următorii paşi:
J
1. se calculează r = X2 + Y2
2. se calculează o valoare aproximativă B(oJ
Z -1-
tgBco) = -
r l -e2
3. calculul unei valori aproximative pentru N<0J:
4. calculul altitudinii elipsoidale:
h= r - N(o)
cosB(o)
5. calculul valorii îmbunătăţite a ]atitudinii:
6. verificarea pentru un alt pas al iteraţiei: dacă n- B (Ol atunci se trece la pasul următor, dacă
nu se înlocuieşte 1\oJ --= B şi continuă cu pasul 3.

7. cakulul longitudinii L din :
, 1 y
tg _, = X
Formulele folosite pentru transformarea lui X,Y,Z în 8 , L, h sunt

3
Z.t-(e 'J2 bsin 0
B = arctg--'---'----
r- e2a cos 0 3
L = arctg(f) (I 2-11)
h = c~B - N
în care
0 = arctg z'-'a (12-12)

pb
este o cantitate auxi Iiară, iar
(12-13)
l!Stc a doua excentricitate numerică. În prezent nu există motive pentru care aceste formule să fie
mai puFn folosite decât procedeu] iterativ. Ambde metode sunt la fel de bune şi pot fi uşor
programate.
12.2.2.Coordonate elipsoidale ~i coordonate plane

Spre deosebire de secţiunea anterioară, punctele se consideră numai pe elipsoid. Astfel ne
interesează numai latitudinea B şi longitudinea L. Obiectivul este aducerea prin transcalcul a unui
punct B,L de pc elipsoid într-un punct x,y în plan.
Există mai multe tipuri de proiecţii cartografice, unele mai folosite decât altele. În principiu,
x = x(B, L; a, b)
(12-14)
y = y (B,L;a , b)
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Xll/225

sunt formulele generale cerute de proiecţiile cartografice. Aplicaţiile geodezice au nevoie de
proiecţii conforme. Conformitatea înseamnă că un unghi pe elipsoid se păstrează nedeformat la
proiectarea pe un plan.
Cele mai importante proiecţii conforme sunt:
1 - Proiectia conică. Considerând proiecţia conformă Lambert, conul este tangent la elipsoid
la paralelul standard. După desfăşurarea suprafeţei conice meridianele devin convergente într-un
punct denumit apex. Acest punct este centrul paralelelor care se proiectează ca arce de cerc.
2 - Proiectia cilindrică. Acesta este un caz particular al proiecţiei conice, când apexul se mută
la infinit. Suprafaţa cilindrică este tangentă la ecuator.

3 - Proiecţia stereografică polară. Aceasta este de asemenea un caz special al proiecţiei
Lambert. Apexul conului se mută în pol şi atunci conul devine un plan. În contrast cu metodele
descrise mai sus (în care elipsoidul este transformat direct în suprafaţă de proiecţie plană, după
desfăşurare), proiecţia stereografică este o metodă indirectă. Primul pas este transformarea
elipsoidului într-o sferă, iar următorul pas realizează tranziţia de la suprafaţa sferei la suprafaţa de
proiecţi e .
În cursul de „Cartografie matematică" este tratată pe larg transformarea coordonatelor B şi L

de pe elipsoid în x, y Stereo 70 sau x, y Gauss.
12.2.3. Transformări altimetrice

În secţiunile anterioare un punct B, L pe elipsoid a fost transpus în plan. Altitudinea
elipsoidală poate fi complet ignorată. În această secţiune problema cea mai importantă este
altitudinea. Formula
h=H +N (12-15)
în care:
b = altitudinea elipsoidală,
H = altitudine ortometrică, (12-16)
N = ondulaţia geoidului,
este relaţia dintre elipsoid şi geoid.
După cum se vede în fig. 4.2, această formulă este aproximativă, dar suficient de precisă
pentru scopurile propuse. Unghiul exprimă diferenţa dintre verticala dată de firul cu plumb ş1
normala la elipsoid. Acest unghi nu trebuie să depăşească 30" de arc în cele mai multe zone.

Prin poziţionare cu GPS rezultă coordonate X,Y,Z. După aplicarea transformărilor (12-11)
altitudinile elipsoidale devin utilizabile. Dacă este dat unul din cei doi tenneni din relaţia ( 12-15)
atunci celălalt trebuie calculat. Astfel, dacă geoidul este cunoscut altitudinile ortometrice pot fi
derivate. Pe de altă parte, dacă se cunosc altitudinile ortometrice atunci altitudinile elipsoidale pot fi
derivate.
12.3. Transformări analogice

Transfonnărilc de coordonate din secţiunile precedente transformă un tip de coordonate în alt
tip de coordonate pentru acelaşi punct. Coordonatele carteziene X, Y, Z au fost transformate în
coordonate elipsoidale B, L, h şi coordonatele bidimensionale elipsoidale B, L au fost transformate
în coordonate plane x, y. În final, altitudinea elipsoidală este transformată fie în altitudine
ortometrică fie în ondulaţie a geoidului.
O transfonnarc analogică transformă un sistem de coordonate de un anumit tip într-un alt
sistem de coordonate de acelaşi tip (sisteme tridimensionale, bidimensionale şi unidimensionale),
transformările analogice fiind distincte.
12.3.1. Transformări
tridimensionale
Considerăm două sisteme de coordonate carteziene tridimensionale formând vectorii X şi XT
(fig.12-3).
X _J /
Fig. 12.3. Transformări analogice tridimensionale (3D)
Transformarea dintre cele două sisteme poate fi formulată prin relaţia
X T = f I µ RX (12-17)
care este denumită transformare Helmert. Termenul µ este factorul de scară, f este vectorul
translaţie:
(12-18)
şi R este matricea de rotaţie care este compusă din 3 rotaţii succesive:

(12-19)
şi este dată de :
cosa.2 cosa,3 cosa.1 sina.3 + sin a.1 sin a.2cosa.3 sin a, 1sin a,3 - cos a.1 sin a.2cosa,3
R = - cosa.2cosa.3 cosa.1cosa.3 - sina.1sina.2sina,3 sina.1cosa.3 +cosa.1sina.2sina.3 (12-20)
sma.1 cosa.2 cosa.1 cosa.2
după substituirea matricelor de rotaţie singulare.

1 o o
o cosa sma
o - sma cosa
cosa o - sinaO
o 1 o (12-20')
sma o cosa
cosa sma O
E3 (a) = - sma cosa O
O O 1
Înainte de a continua, vor fi discutaţi pe scurt cei 7 parametrii Helmert ai transformării

analogice:
- componentele vectorului de translaţie f considerate coordonatele originii sistemului X în
sistemul XT;
- factorul de scarăµ; pentru anumite cazuri se utilizează (dar nu este necesar pentru GPS) trei
factori de scară, câte unul pentru fiecare axă;
- matricea de rotaţie R este o matrice ortogonală cu cei trei paramatrii ca necunoscute.

În cazul cunoaşterii parametrilor f, µ, B, un punct din sistemul X poate fi transformat într-un
sistem XT prin re laţia ( 12-17). Dacă parametrii de transformare nu sunt cunoscu~, ei pot fi
determinaţi cu ajutorul unor puncte comune, adică coordonatele aceluiaşi punct sunt date în ambele
sisteme. Deoarece fiecare punct comun (dat de X şi XT) dă trei ecuaţii, sunt suficiente două puncte
comune şi un component comun adiţional (de ex. altitudinea) pentru a rezolva cei 7 parametrii
necunoscuţi. În practică se folosesc mai multe puncte comune şi atunci parametrii necunoscuţi sunt
calculaţi prin metoda celor mai mici pătrate.
Dacă în ecuaţia (12-17) parametrii sunt nelineari, atunci ea trebuie linearizată. Notând
valorile provizorii în paranteză:
(f), (µ) şi (R) (12-21)

valorile compensate sunt obţinute prin:
f= (~ + df
µ= (µ)(I + dµ) (12-22)
E=dB.®
Diferenţa de scară dµ , creşterile vectorului de translaţie
df1
de = df 2 (12-23)
df3
si, elementele matricii diferentiale
, de rotatie
, dR
-

da3 -da2
df1_ = -da3 1 da 1 (12-24)
da2 -da, l
devin acum noile necunoscute. Matricea diferenţială de rotaţie este obţinută pnn introducerea
cantitătilor
,
mici d în ecuatia (12-20), considerând cosda.~l si sinda.~da. si negliJ.ând termenii de
I , I , 1 I ,
ordinul II.
Modelul linearizat pentru un singur punct i este formulat ca:
Xr· = (X1.) . , -Adn
-I - JJ!.
I
(12-25)
în care:
(12-26)
care poate fi calculată din parametrii de transformare provizorie şi dau coordonatele Xi. Matricea Ai
şi vectorul parametrilor d:Q. sunt:
1 O O (M;) -(d2'1) (~Y,)

O
d, = O l O (~Y;) (dZ;) O - (M;) (12-27)
O 1 O (dl',) - (~Y,) · (M;) O
T
df!.. = [dc1 dc2 de„ dµ dai da2 da3] (12-27')
Componentele (~X), (~Y,), (i1Z) ale matricii A; sunt date de:
(~X) = (XT)i - (c 1)
(~Y,) - (YT)i - (c2) (12-28)
(LiZ) - (ZT); - (c1)

în care componentele vectorului (Xr); sunt obţinute din rel.(12-26).
Ecuaţia (12-25) în combinaţie cu (12-26) şi (12-27) este acum un sistem de ecuaţii pentru
punctul i. Pentru n puncte comune matricea A este:
A= (12-29)
A
-n
Pentru trei puncte comune matricea este:
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu XIV230

1
OO (M1) o - (~1) (,1Y1)
O
1 O (,1Y1) (~i) o - (M1)
O
O1 (~1) - (,1Y1) (M1) o
1
OO (M2) o -(~2) (,1Yz)
A= O
1 O (,1Y2) (.12'2) o -(M2) (12-30)
O
O 1 (.12'2) - (,1Y2) (M2) o
1
OO (M3) o - (.12'3) (,1f3)
o1o (,1f3) (~3) o -(M3)
OO 1 (.1.2'3) - (,1Y3) (M3) o
care conduce la o uşurare a determinării sistemului. Compensarea ecuaţiilor normale pnn
producerea parametrului vectorului dQ şi corectarea valorilor prin (12-30). Odată ce cei 7 parametrii
Helmert ai transformării prin asemănare sunt determinaţi, formula (.12-25) poate fi utiUzată la
transformarea altor puncte. De exemplu, coordonatele WGS-84 ale unui punct obţinut pnn
observaţii GPS pot fi transformate într-un sistem local naţional nongeocentric.
Combinarea datelor GPS cu măsurătorile terestre

Transformări de date
O primă problemă în combinarea datelor GPS cu date terestre este transformarea
coordonatelor geocentrice WGS-84 în coordonate terestre. Sistemul terestru foloseşte elipsoizi
locaU cum ar fi: elipsoidul Clarke, eliposoidul GRS-80 (SUA), elipsoidul Bessel (Europa de Vest),
elipsoidul Krasovski (Europa de Est). Elipsoidul local este legal la un sistem de coordonate
cartezian nongeoccntric a cărui origine coincide cu centrul elipsoidului. Coordonatele plane , cum
ar fi Gauss-Kruger sunt obţinute prin proiectarea elipsoidului pe un plan .
Coordonatele GPS sunt notate cu indicele „GPS", iar coordonatele terestre referite la un
sistem local sunt notate cu indicele „LS". Astfel, observaţiile GPS dau coordonatele (X,Y,Z)Grs·
Coordonatele plane locale (x,y)Ls pot fi transformate cu ajutorul formulelor cu coeficienţi constanţi,
cunoscute de la „Cartografia matematică", în coordonate elipsoidale (B,L)Ls· Dacă sunt cunoscute

altitudinile ortometrice şi ondulaţiile geoidului, atunci pot fi calculate altitudinile elipsoidale,
obţinând tripleta de coordonate (B,L,h). Aceste coordonate pot fi transformate în coordonate
carteziene (X,Y,Z)Ls prin (12-1).
Transformarea inversă din ((X,Y,Z)Ls în (x,y\s poate fi obţinută aplicând (12-11) sau
procedeul iterativ. Proiectarea punctelor de pe suprafaţa elipsoidului pe un plan se realizează prin
formule cunoscute de la „Cartografia matematică", nefiind nevoie de altitudini.
Transformări in spaţiul tridimensional. Problema este de combina coordonatele (X,Y,Z)Grs şi
(x,y\s în spaţiul tridimensional. Se poate observa detaliat în tabelul 1. şi urmărind următorul
algoritm:

Tabelul I.: Transformări GPS ş1 date terestre în spaţiul tridimensional ş1 proiectarea lor într-un
sistem plan local.
WGS-84 geocentric Sistem local nongeocentric Observaţii
elipsoid S uprafaţa de referinţă , de ex:

Besscl, Clarke
(X,Y,Z)GPS puncte Sunt determinaţi cei 7 parametrii ai

comune (X,Y,Z)Ls transfonnării Helrnert folosind
B punctele comune
(X,Y,Z)crs 7 parametrii Coordonatele WGS-84 sunt

B (X,Y,Z)Ls transfonnate în sistem local cu
parametrii cunoscuţi
Coordonatele carteziene sunt

transformate în coordonate
(B,L,h)Ls
elipsoidale (în funcţie de fiecare
elipsoid local)
Altitudinile sunt omise, deci SC

(B ,L)Ls
conside ră suprafaţă de coordonate
Proiectarea punctelor de pc
(x,y)Ls suprafa ţa elipsoidului pe un plan de
referinţă într-un sistem local
I. Transformarea (x,y)1.s prin formulele cu coeficienţi constanti, în (13,L),.s-

2. Pentru a completa coordonata punctului (B,L,h)Ls trebui e cunoscute altitudinile elipsoidale.
3. Transformarea (R, L, b ) 1 5 în (X, Y ,Z )Ls prin ( 12- 1).
4. Coordonatele punctelor comune (X, Y,Z)crs referite la WGS-84 şi (X,Y,Z)i,s referite la
sistemul local sunt fo losite la determinarea celor 7 parametrii ai tran sformării Helmert (12-17).
5. Coordonatele (X,Y,Z)cps (referite la WGS-84) pentru alte puncte decât cele comune pot ft
transfomate prin ec uaţia (12-17) în (X,Y,Z)Ls referite la un sistem local folosind parametrii de
transformare calculaţi în pasul anterior.
6. Toate coordonatele (X,Y ,Z)Ls pot fi transformate în (B,L,h)Ls referite la un sistem local
prin (12-11) sau prin procedeul iterativ.
7. Omiţând altitudinile, punctele (B,L)Ls de pe suprafaţa elipsoidului sunt proiectate pc un
plan prin formule cunoscute de la „Cartografia matematică ", rezultând (x,y)Ls într-un sistem lo cal
plan.
Tabelul 1 este un tip de diagramă pentru transformarea datelor GPS şi terestre în spaţiul
tridimensional şi care reia cei mai importanţi paşi ai procedurii descrise mai sus. De notat totuş i că
se bazează pe ipoteza că punctele în sistem local utilizate ca puncte comune au ş i coordonate
Cornel Păunescu & Gabri ela Paicu Xll/232

(X, Y,Z)Ls· În sistem local, un sistem de coordonate cartezian nongeocentric foloseşte ca referinţă un
elipsoid (Bessel, Clarke, Krasovski). Pentru WGS-84 elipsoidul este omis intenţionat deoarece este
ştiut oricum.
Avantajul abordării tridimensionale este acela că nu se cer apriori cei 7 parametrii Helmert de
transformare. Aceasta înseamnă că nu este necesară nici o informaţie despre parametrii de
translaţie, de scară sau de rotaţie. Principalul dezavantaj al metodei este că se cer patru puncte în
sistem local cu altitudinea elipsoidală ( şi deci ondulaţiile geoidului). Totuşi după Schmitt (1991)
efectul erorilor pe altitudine al punctelor comune este neglijabil în coordonatele plane (x,y) şi în
coordonatele elipsoidale (B,L). De exemplu, o altitudine eronată cu aproximativ 5 metri, produce
într-o reţea de 20x20 km. un efect în coordonatele plane de J milimetru.
Există mai multe combinaţii în spaţiul tridimensional. De menţionat un smgur exemplu:
Schodlbauer (1989) obţine rezultate echivalente metodei descrise prin proiectarea coordonatelor
GPS pe un plan adoptând altitudinea şi realizând o transformare afină tridimensională prin punctele
comune.
Trans.formarea vectorilor liniilor de bază. Se tratează aici transformarea coordonatelor GPS într-un
sistem local. Utilizatorii sunt interesaţi şi în calcularea distanţelor şi unghiurilor (orizontale şi
verticale) din vectorii liniilor de bază. Ca exemplu, se defineşte vectorul liniei de bază dintre
punctele A şi B notat cu hAB: distanţa spaţială sAB, azimutul elipsoidal AAB şi distanţa zenitală
elipsoidală ZAB. Aceste cantităţi sunt obţinute prin ecuaţiile:
(12-31)
în care vectorii i, 1, k sunt axele sistemului local de coordonate în acord cu ecuaţia ( 12-2).
Cantităţile sAB• AAB• ZAB pot fi privite ca observaţii neafectate de refracţie ş1 care trebuie,
bineînţeles, să ţină cont de corelaţiile dintre ele.
12.3.2. Compensarea
Această problemă este tratată foarte pc scurt. Nu sunt date detalii despre matricea
cofactorilor, matricea de varianţă-covarianţă şi legea de propagare a erorilor. Este ales un singur
exemplu pentru a arăta cât de variate pot fi posibilităţile de compensare.
Formula pentru transformarea Helmert tridimensională este dată de ecuaţia ( 12-17)
(12-32)
lc omel Păunescu & Gabriela Paicu XJI/233

şi arată interdependenţa dintre cele două sisteme. Continuând cu coordonatele sistemului local LS şi
coordonatele globale GPS relaţia de mai sus devine:
(12-33)
Considerând amândouă coordonatele sistemelor ca stocastice poate fi adăugat foarte bine un
vector al perturbaţiilor la &Ps şi la XLs· Astfel relaţia devine
(12-34)
şi este denumită modelul Gauss-Helmert. Este avantajos pentru compensare să notăm coordonatele
A
compensate ale sistemului local cu XLs + !ks = XLs. Acest model este reformulat acum ca
A (12-35)
KGPS + !1.GPS = f. + µMl.S
A
şi este denumit modelul Gauss-Markov. Aici, coordonatele compensate XLs sunt folosite pe de o
parte ca „observaţii" ale necunoscutelor şi pe de altă parte ca necunoscute.
Formula de mai sus este modelul de bază care poate fi uşor mărită prin alte observaţii terestre.
Jager şi van Mierlo ( 199 l) adaugă de exemplu măsurători terestre de unghiuri şi distanţe. Adunând
aceste observaţii într-un vector 1 şi adăugând perturbaţiile corespunzătoare, modelul de mai sus
A
poate fi suplimentat cu o ecuaţie de tipul l:lLs I· .!! = l (X1, 5).

În principiu poate fi implementată orice fel de măsurătoare gt-"Odezică dacă este folosit în
compensare un model geodezic de integrare. Ideea de bază este că orice măsurătoare geodezică
poate fi exprimată ca o funcţie de unul sau mai mulţi vectori de poziţie X şi a câmpului de
gravitaţie W al Pământului . De obicei, funcţia nelineară trebuie să fie linearizată acolo unde este o
ruptură între poteniialul normal U al elipsoidului şi potenţialul perturbator T, astfel W - U , T.
Prin aplicarea principiului de minim se ajunge la formule de colocaţie.
Se găsesc multe exemple de integrare GPS în publicaţii de specialitate, de exemplu Heine
(1989): Integrare GPS şi date de gravitaţie; Heine (1990): Calcularea altitudinilor din combinaţii
GPS şi date de gravitate; Grant (1988): Încercare de determinare a deformaţiilor Pământului din
date GPS şi date terestre.

CV PRINS:
Capitolul 6 Stiuctura reţelelor geodezice VV2
6.1. Poziţionarea reţelelor geodezice VI/2

6.1.1 . Suprafeţe de referinţă Vl/2
6.1 .1.1. Suprafeţe de nivel. Geoidul. Sferoidul de nivel.
Cvasigeoidul
6.1.1.2. Elipsoidul de referinţă VV2
6.1.1.3 . Sfera de raza medie VV3
6.1. l .4. Planul de proiecţie VV3
6 1.2. Datele geodezice fundamentale de referinţă VIi4
6.1.3. Punctul zero fundamental în reţeaua de nivelment VV8
6.1.3 .1. Problema amplasamentului punctului zero Vl/8
fundamental
6.1.3 .2. Problema verificării stabilităţii punctului zero VV9
fundamental
6.2. Tipuri de măsurători efectuate în reţelele geodezice VI/11
6.2.1. Unghiuri şi direcţii azimutale VV12
6.2.2 . Lungimi VV12
6.2.3. Azimute astronomice Vl/13
6.2.4. Coordonate astronomice VI/13
6.2.5 Unghiuri zenitale VV13
6.2 .6. Diferenţe de nivel VI/13
6.3. Clasificare reţelelor geodezice VI/14
6.3.1. Clsificare reţelelor geodezice după numărul VV14
elementelor fixe din reţea
6. 3. 1. l . Reţeaua geodezică liberă VI/14

6.3. 1.2. Reţeaua geodezi că fără constrângeri VI/14
6.3 .1.3 . Reţeaua geodezică constrânsă VV14
6.3.2. Clasificarea reţelelor geodezice după formă VV14
6.3 .2.1. Reţeaua formată din lanţuri de triangula~e VI/14
6.3 .2.2. Reţea compactă de triangulaţie sau reţea de suprafaţă VI/14
Cornel Păunescu & Gabriela Paicu 235
6.3 .3. Clasificarea reţelelor geodezice după destinaţie VI/15
6.3 .3 .1. Reţeaua geodezică internaţională VI/15
6.3. 3.2. Reţeaua geodezică de stat VI/15
6.3.3.3. Reţeaua geodezică locală VI/16
6.3.4. Clasificarea după numărul de dimensiuni al spaţiului Vl/16
în care este amplasată reţeaua geodezică
6.3 .4.1. Reţea geodezică unidimensională VI/16

6.3.4.2. Reţeaua geodezică bidimensională VI/17
6.3.4.3. Reţeaua geodezică tridimensională VI/17
6.3.4.4. Reţeaua geodezică în spaţiul cu patru dimensiuni VI/17
*
CPITOLUL 7 Proiectare reţelelor geodezice VI/18

7.1. Principii avute în vedere la proiectarea reţelelor VII/18
geodezice
7.2. Piesele componente ale proiectului reţelei geodezice VII/18
7.2. 1. Documentaţa VII/18
7.2.2. Piese desenate VII/18
7.2.3. Note de calcul VII/24
7.2.4. Devizul estimativ Vll/24
7.2.5. Planificarea şi organizarea lucrărilor VII/24
7.2.6. Memoriu justificativ VII/24
7.3. Recunoaşterea terenului Vll/25
7.3.1. Obiectivele recunoaşterii terenului VII/25
7.3 .1. 1. Amplasarea punctelor geodezice VIU25
7.3. 1.2. Stabilirea înălţimii exacte a semnalelor geodezice în VII/26
punctele de triangulaţie
7.3.1.3 . Reperarea punctelor de triangulaţie VII/27
7.3.1.4. Adoptarea unor măsuri organizatorice VII/27
7.3.2. Descrierea topografică a punctelor geodezice VII/28
*
Capitolu] 8 Materializarea în teren a reţelelor geodezice VIII/29
8.1. Semnale geodezice VDI/29
8.1.1. Semnele distinctive ale punctelor geodezice VIII/30
81.2. Semnale geodezice la sol şi pe construcţii VIII/31
8.1.3. Caracteristici constructive ale semnalelor geodezice VIII/32
8.1.4. Exemple de construcţie a unor semnale geodezice VIII/35
simple
8.1.4.1 . Balize la sol şi în arbore VIII/35
8.1.4.2 . Piramide la sol VIII/36
8. 1. 4.3. Piramide cu poduri VITI/38
8.2. Bornarea punctelor geodezice VIW40
8.3. Reperi şi mă rci de nivelment VIIl/41
*
Capitolul 9 Instnunente şi dispozitive auxiliare utilizate IX/43

pentru determinarea reţelelor geodezice
9.1. Teodolite IX/44
9.1.1 . Teodolitul Wild T3 IX/46
9. 1.2. Teodolitul Wild T l IX/47
9.1.3. Clasificarea teodolitelor folosite în reţelele de IX/48
triangulaţie
9. 1.4. Notiuni generale despre verificările ş1 rectificările IX/50

teodolitelor
9.1.5 Instrumente ş1 dispozitive auxiliare utilizate la IX/50
efectuarea observaţiilor în reţelele geodezice
9.2. Nivele IX/52
9.2.1. Structura instrumentelor de nivelment IX/53
9.2.1 .1. Nivele de tip rigid IX/53
9.2.1.2. Nivele cu orizontalizare automată IX/54
9.2.2. Efectuarea lecturilor IX/56
9.2.3. Instrumente şi dispozitive auxiliare IX/58
9.2.4. Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment IX/59
geometric
9.2.4.1 . Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment IX/5 9
de tip rigid cu nivela torică şi şurub de basculare
9.2.4.2. Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment IX/60
cu compensator (automate)
9.2.5. Clasificarea instrumentelor de nivelment geometric IX/60
9.2.6. Modernizarea instrumentelor de nivelment geometric IX/63
9.3. Instrumente electronice de măsurat distanţe IX/66
9.3. 1. Procedeul fazic . Principiul de funcţionare IX/66
9.3 .1.1. Structura telemetrelor electrooptice IX/67
9 .3 .1.2. Principiul de funcţionare al radiotelemetrelor IX/71
9.3 .2. Modernizarea instrumentelor electronice de măsurat IX/72
distanţe
9.3.3. Verificarea instrumentelor electronice de măsurat IX/74

distanţe
9.3.3 .1. Verificări de laborator IX/74

9.3 .3.2. Verificări de teren IX/74
9.4. Staţii totale JX/77
9.4 .1. Principiul de construire ş1 funcţionare al staţiilor, IX/77
totale
9.4.2. Operaţii preliminare la măsurarea cu staţia totală IX/81
9.4.3. Meniul de măsurare IX/83
9.4.4 Accesorii si dispozitive auxiliare ale staţiilor totale IX/84
9 .4.5. Verificările şi rectificările staţiilor totale IX/89
9. 4.5.1. Verificarea generală a unei staţii totale IX/90
9.4. 5.2 Verificarea îndeplinirii condiţiilor constructive IX/90
9.4. 5.3. Verificarea îndeplinirii condiţiilor geometrice IX/90
9.5. Receptoare GPS utilizate în sisteme de poziţionare IX/96
globală
9. 5 _1. Segmentul spaţial IX/98

9.5 .1. 1. Segmentul spatial al sistemului global de poziţionare IX/100
NAVSTAR
9.5.1.2. Segmentul spaţial al sistemului GLONASS IX/102
9.5. 1.3. Semnalul sateliţilor IX/103
9 .5 .1.4. Componentele unui semnal satelitar IX/104
9.5.2. Segmentul de control IX/106
9.5.2.1. Staţia principală de control (Master Control Station) IX/107
9 .5.2 .2. Staţiile monitoare IX/107
9.5.2 .3. Staţiile de control la sol IX/107
9.5.3 . Segmentul utilizator IX/108
9 .5 3 .1. Receptoare GPS IX/109
9.5 .3.2 . Receptoare mono sau bifrecvenţă IX/I 16
9 5.3 .3. Tehnica antibruiaj- AS (Anti- spoofing) IX/117
9. 5.3.4. Surse de erori în măsurătorile GPS IX/117
*
Capitolul 1O Tehnologii de măsurare utilizate în reţelele X/126

geodezice
10.1. Metode de măsurare a unghiurilor X/126
10.1. l. Refracţia atmosferică X/126
10.1.2. Recomandări generale pentru măsurarea direcţiilor X/131
( unghiurilor)
10.1.3 . Metoda seriilor complete X/132
I O.1 .4. Operaţiuni anexe la efectuarea măsurătorilor X/137
unghiulare
10.1.4. l . Determinarea înălţimii semnalului geodezic X/137
I O. 1.4. 2. Întocmirea foii de centrare X/138
10.1.5. Reducerea şi centrarea direcţiilor măsurate X/139
10.1.5.1. Reducerea direcţiilor măsurate X/139
10.2 .5 2. Corecţiile de centrare şi reducere X/139
10.2. Metode de măsurare a distanţelor X/140
10.2.1. Principiul măsurării distanţelor geodezice cu ajutorul X/140
undelor electromagnetice
10.2 .2. Lungimea drumului optic, lungimea traiectoriei ş1 X/143
distanţa rectilinie
10.2 .3 . Indicele de refracţie asumat X/144
Comei Păunescu & Gabriela Paicu 239
1O.2.4. Problema fundamentală a măsurătorilor geodezice prin X/145
unde
10.2.4.1 Indicele de refracţie local al microundelor X/146
1O.2. 5 Forma traiectoriei în medii optice neomogene X/147
10.2.6. Reduceri geometrice în măsurătorile geodezice prin X/149
unde
10.2.6. 1. Reducerea distanţelor înclinate Ia suprafaţa X/149
elipsoidului
1O.2.6.2. Alte reduceri geometrice X/152
10.3. Nivelmentul trigonometric X/152
10.3 .1. Nivelmentul trigonometric geodezic reciproc ş1 X/153
simultan
1O.3.2. Nivelmentul trigonometric uni lateral X/155
10.4. Nivelmentul geometric X/155
10.4.1. Execuţia nivelmentului geometric în reţelele geodezice X/156
de stat
10.4.2. Surse de eron sistematice în nivelmentul geometric X/159
geodezic
10.4.2.1. Eroarea datorata influenţei refracţiei atmosferice ş1 X/159
curburii Pămantului
10.4.2.2. Eroarea reziduală de înclinare a axei de vizare X/161

10.4.2.3. Eroarea provocată de panta mare pe niveleu X/162
10.4.2.4. Eroarea determinată de eventualele tasări ale X/163
instrumentului pe timpul efectuării observaţiilor
10.4.2.5 . Eroarea determinată de eventualele tasări ale mirei pe X/163

timpul transportului instrumentului într-o nouă staţie
1O.4.2.6. Eroarea datorată neverticalităţii mirei X/163

10.4.2.7. Eroarea de zero a mirei X/164
10.5. Tehnologii GPS X/164
10.5.1. Metode de poziţionare GPS X/164
10.5. 1.1. Poziţionarea relativă X/165
10.5.1.2. Metode de poziţionare static relativă X/166
10.5 .1.3 . Metoda de poziţionare cinematic- relativă X/166
1O.5. I. 4 . Metoda de poziţionare semi cinematică ( stop and go) X/166
10.5.2. Modelarea observaţiilor GPS X/166
10.5.2.1. Diferenţe de fază X/166
10.5.2.1.1. Diferenţa simplă X/168
l 0.5.2 .1.2. Diferenţa dublă X/169
l 0.5.2.13 . Diferenţa triplă X/168
10.5.2.2. Corelaţii de combinaţii de fază X/170
10.5.2.2. l . Diferenţa simplă X/170
10.5.2.2.2. Diferenţa dublă X/171
10.5.2.2 .3. Diferenţa triplă X/171
10.5.3. Influenţa atmosferei asupra propagării semnalelor X/172
10.5.3 .1. Refracţia troposferică X/172
10.5.3.2. Refracţia ionosferică X/173
10.5.3.4. Rezolvarea ambiguităţilor X/173
10.5.4 .1. Rezolvarea ambiguităţilor folosind măsurători în X/173
ambele frecvenţe : L1, Li
10.5.4 .2 . Rezolvarea ambiguităţilor pnn combinarea X/173
măsurătorilor în L 1, L2 şi a măsurătorilor de cod
10.6. Tehnologii de măsurare utilizate În topografie X/173
10.6.1 . Principiile intersecţiilor X/173
l O.6 .2 . Intersecţii înainte X/177
10.6.3 Intersecţii înapoi X/179
10.6.3 .5. Intersecţii combinate (laterale) X/182
Capitolul 11 Noţiuni de prelucrare a măsurătorilor XI/184

geodezice cu metoda celor mai mici pătrate
11.1 Criterii principale de clasificare a erorilor de Xl/186

măsurare
11 . 1. 1. Clasificarea erorilor în raport cu mărimea lor XI/186

11 .1. 1. 1. Erori evitabile XI/186
11 .1.1 .2. Erori inevitabile XI/186
11 . 1.2. Clasificarea erorilor funcţie de modul lor de acţionare XI/187
11.1.2.1. Erori sistematice XI/187
11.1 .2. l . Erori sistematice XI/187
11 .12.2. Erori întâmplătoare XT/189
11 . 1.3. Clasificarea erorilor în raport de mărimea de referinţă XI/190
11 . 1.3. I . Erori adevărate XI/190
11.1.3 .2. Erori probabile (aparente) XI/190
11. 1. 4. Clasificarea erorilor după modalitatea de exprimare a XI/191
acestora
11.1.41. Erori exprimate numeric XI/191
11.1.4.2 Erori relative XI/191
11 . 1.4.3. Erori raportate XI/191
11 .1.5. Clasificarea erorilor în raport de sursă XI/191
11 .1.5 .1. Erori personale XI/191
11.1.5.2. Erori instrumentale Xl/191
11. 1. 5.3. Erori de mediu Xl/191
11 .1.5.4. Erori metodice XI/192
11.2. Clasificări principale ale măsurătorilor Xl/192
1 I .2.1. Clasificarea măsurătorilor în raport de condiţiile de XI/192
efectuare
11 .2.1.1. Măsurători directe XT/192
I I .2. 1.2. Măsurători indirecte Xl/192
11 .2.2. Clasificarea măsurătorilor în raport cu precizia lor XI/192
11.2.2. 1. Măsurători de aceeaşi precizie XI/192
11.2.2.2. Măsurători ponderate Xl/192
11 .2.2.2. Măsurători ponderate sau măsurători de precizie diferită XI/192
11.2.3. Clasificarea în raport de dependenţa lor statistică XI/193
11. 2.3 .1. Măsurători corelate sau dependente statistic Xl/193
11.2.3.2. Măsurători independente XI/193
11.3. Prelucrarea măsurătorilor directe Xl/193
11. 3. 1. Măsurători directe de aceeaşi precizie Xl/193
11 .3. 1. 1. Mărimea probabilă Xl/193
11 .3 .1. 2. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători XI/194
11. 3. 1. 3. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători Xl/195
11.3 .1.4. Eroarea mediei aritmetice XI/197
11 .3 .2. Măsurători directe de precizii diferite Xl/197
Comei Păunescu & Gabriela Paicu 242
11. 3.2.1. Posibilităţi de definire a ponderilor XI/197
11.3 .2.2. Proprietăţile principale ale măsurătorilor de prec1z11 XI/199
diferite
11 .3. 2.3. Mărimea probabilă XI/199
11.3 .2.4. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători XI/199
11.3 .2.5. Eroarea unei funcţii de mărimi măsurate direct ş1 de XI/199
precizii diferite
11.3.2.6. Eroarea mediei ponderate XI/200
11 .3.3. Măsurători directe particulare; şiruri de măsurători duble XI/200
11 .3.3. 1. Măsurători duble de aceeaşi precizie XI/201
11 .3.3.2. Măsurători duble de aceeaşi precizie XI/201
11.4. Prelucrarea măsurătorilor indirecte XI/203
11 .4.1. Modelul stochastic al prelucrării XI/204
11 .4. 1. I . Proprietăţile stochastice XI/204
11.4.1.2. Matricea cofactorilor măsurătorilor XI/204
11 .4 .1.3. Matricea ponderilor XJ/205
11 .4 .1.4. Posibilităţi de estimare a ponderilor XI/206
11.4.2. Modelul funcţional la metoda observaţiilor indirecte XI/207
11.4.3. Estimatori de precizie XI/212
11 .4 3. 1. Abaterea standad empirică a unităţii de pondere s0 XI/212
11.4 3.2. Abaterea standad ale parametrilor XI/213
11.4.3.3. Abaterea standad ale măsurătorilor XI/213
11.4.4. Exemple de prelucrare a observaţiilor în reţelele XI/213
geodezice prin metoda observaţiilor indirecte
11.4.4.1. Direcţii centrate şi reduse la planul de proiecţie XI/213
11.4.4.2. Direcţii măsurate şi reduse la planul de proiecţie XI/214
l 1.4.4.3. Măsurători în reţelele de nivelment geometric XI/214
11.5. Prelucrarea măsurătorilor condiţionate XI/215
11 .5.1. Modelul stochastic al prelucrării Xl/215
11 .5.2. Modelul funcţional la metoda observaţiilor condiţionate XI/215
11.5.3. Determinarea estimatorilor preciziei de măsurare după XI/216
prelucrare
11 .5.3 .1. Abaterea standard a unităţii de pondere XI/216
11.5 .3.2. Calculul erorii unor funcţiuni de măsurători efectuate în XI/216
reţea
11.5.4. Exemple de ecuaţii de condiţie XV216

11 .5.4.1. Exemple de ecuaţii de condiţie în reţelele de triangulaţie Xl/216
11.5.4.2. Exemple de ecuaţii de condiţie în reţelele de nivelment XI/216
11.6. Rezolvarea sistemelor de ecuatii
, normale Xl/218
Capitolul 12 Transformări de coordonate XV223
12.1. Introducere Xl/223
12.2 Transformări de coordonate Xl/223
12.2. 1. Coordonate carteziene şi coordonate elipsoidale XI/223
12.2.2. Coordonate elipsoidale şi coordonate plane XI/225
12.2.3. Transformări altimetrice XI/226
12.3 Transformări analogice Xl/227
12.3.1. Transformări tridimensionale XI/228
12.3.2. Compensarea XI/233
Bibliografie
Atudorei, M. (1981): Măsurători geodezice prin unde. LICB.

Botez, M. (1961): Curs de teoria erorilor şi metoda celor mai mici pătrate.EDP.
Botez, M. (1969): Geodezie. EDP.
Bagratuni, G. V. (1952): Kurs sferoidicescoi gheodezii. Gheodezisdat, Moskva.
Boltz, H. (1912): Formeln und Tafeln zur numerischen (nicht logarithmischen)Berechnung
geographischen Koordinaten aus Richtungen und ldngen der Dreiecksseiten
erster Ordnung. ln: Verdjf. des geod. Instituts, Posdam, Nr. 11 O.
Bowen, R., Swanson, P.L., Winn F.B., Rhodus, N.W., & Feess, Wa., (1986): Global
Postioning System Operational Control Accuracies. The Institute of Navigation:
Global Positioning System.
Calistru, V. & Munteanu, C. (1975): Cartografie matematică, fmocmire şi editare. LlCB.
Constantinescu, L., Botezatu, R., Calotă, C., Şteflea, V., Romanescu, D., Paucă, M., &
Gohn, E. (1964): Prospec,tiuni geofizice. ET.
Counsehnan, C.C. & Gourevitch, S.A. (1981): Miniature inteiferometer terminals for
earth surveing: ambiguity and multipath with the Global Positioning System. IEEE
Transactions on Geoscience and Remote Sensing.
Deumlich, F. (1980): Instntmentenkunde der Vermessungsrechnik. 7. Auflage. VEB Verlag
fur Bauwesen, Berlin.
Dragomir, V., Ghiţău, D., Mihăilescu, M., & Rotaru, M. (1977): Teoria figurii
Pământului. ET.
Dragomir, V., Ghiţău, D., Mihăilescu, M., & Rotaru, M. (1982): The01y of the Earth 's
Shape. E.
Drăgbici, M., & Toader, I. (1974): Probleme legate de determinarea nivelului mediu al
Mării Negre. Comunicare ştiinţifică, Bucureşti .
Drăghici, M., & Buşe, I. (1979): Aplicarea corec,tiei gravimetrice în nivelmenrul de ordinul
zero al R.S. România. În Analele Institutului de geodezie, fotogrammetrie,
cartografie şi organizarea teritoriului, Voi. I, Redacţia de propagandă tehnică şi
agricolă, Bucureşti.
Fălie, V. &Struţu, C. (1957): Reprezentarea conformă Gauss a elipsoidului de rotaţie,
prin serii cu coeficien,ti constanţi (aplicaţie la ,tara noastă) . BT, Nr. 3, EM.
Fălie, V. & Struţu, C. (1957) Transformarea coordonatelor plane Gauss în coordonate
geografice prin formule cu coeftcien,ti constan,ti. BT, Nr. 4, KM.
Filimon, R., Botez, M., Costăchel, A., Mihail, D., & Russu, A. (1958). ,,Topografie
generală". ET.
Fotescu, N. (1975): Curs de teoria erorilor de măsurare şi metoda celor mai mici
pătrate. LICB.
Fotescu, N. & Săvulescu, C. (1988): indrumător pentru lucrări practice la teoria
erorilor. LICB.
Gauss, C.F. (1809): Theoria Motus Corporum Caelestium. Perthes u. Besser, Hamburg.
Gherendi, Al. (1997): Studiul sistemelor de referinţă miniere sub aspectul posibilită,tilor de
încadrare în sistemul de referinţă na,lional "Stereografic 70 '' (studiu raport).
ICPMSN.
Ghiţău, D. (1972): Geodezie. EDP.
Ghiţău, D. (1976): Ober eine gemeinsame Auswerlung von Pegel- und
Nivellementsmessungen zur Bestimmung săkularer Erdkkmsten.
Vertikalbewegungen. În MltG, Nr. 43.
Ghitău, D. (1983): Geodezie şi gravimetrie geodezică. EDP.
Ghiţău, D & Şomârdolea, I. (1989): Îndrumător de gravimetrie geodezică. LICB.
Gouldman, M.W., Herman, B.R., & Weedon, D.L. (1989): Evaluation of GPS
th
Production ephemerides and clock quahty. The 5 International Geodetic Syrnposium on
Satellite Positioning. Las Cruces, New Mexico.
Grafarend, E. (1988): Geodătische Astronomie. Note de curs, Universitatea din Stuttgart.
Heiskanen, A.W. & Moritz, H. (1967) Physical Geodesy, W .H. Freernan and Company,
San Francisco and London.
Hemert, F.R. (1962): Die mathematischen und physikalischen Teorien der hoheren
Geodesie. 2. Auflage, Leipzig, B . G. Teubner Verlagsgeselscaft (1 . Auflage - 1880).
Hofman - Wellenhof, Lichtenegger, H. & Collins, J. (1992): Global Positioning System.
The01y and Practice. S.
H1istov, V. (1937): Potenzenreihen zwischen den stereographischen und den
geographischen Koordinaten und umgekeh11. Ztv.
Hristov, V. (1957): Tabhţâ dlia gheodezicescovo perenesenia s pomoşciu arifmometra
gheograjiceschih koordinat na ellipsoide Krasovskovo ot şirotÎ 0° - 70°. Sofia.
Izdannîie Balgarscoi Akademii Nauk .
Jordan, W., Eggert, O., & Kneiss:, M.. (1958): Handbuch der Ve1111essungskunde.
MetzlerscheVer lagsbuchhandlung, Stuttgarrt.
Koch, K. R. (1980, 1987): Parameterschătzung und Hypothesnlests. D.
Kuntz, E. (1983): KartennetzentwwfJ;/ehre. HWV.
Legendre, A. M. (1806): Nouve/les methodes pour la detennination des orbites des
cometes. Paris.
Mac Doran, P.F., MiIJer, R.B., Buennagel, L.A. & Withcomb, J.H. (1985): Codeless
Jystem for positioning with NAVSTAR- GPS International Symposium on Precise
Positioning with the Global Positioning System. Rockvile, Maryland.
Neuner, J. (2000): Sisteme de Poziţionare Globală. Bucureşti .
Nistor, G. (1996): Teoria prelucrării măsurătorilor geodezice. Univ. Tehn. "Gh. Asachi".
Iaşi .
Oprescu, N. - editor-(1972-1974): Manualul inginerului geodez, voi. I, II, III. ET.
Păunescu, C. (1996): Modernizarea reţelelor geodezice de sprijin din bazinele miniere.
Teză de doctorat. Bucureşti.
Remondi, B.W. (1991): The Global Positioning System. The Military Engineer.
Remondi, B.W. (1991): NGS second generation ASCII and bina,y orbit formats and
asociated interpolation studies. General Assembly of IUGG. Viena.
Rutscheidt, E.H.,& Roth, B.D., (1982): The NAVSTAR Global Positioning System. CSTG
Bulletin. Tokyo.
Schreiber, O. (1878): Formeln und Tafeln zur Berechnung der geographischen
Koordinaten. Berlin.
Seeber, G. (1989): Satelhtengeodăsie. Grundlagen, methoden und Andwendungen. G.
Sigl, R. (1983): Geodătische Astronomie - 3. , ii.berrbeabeitete Aujlage. W.
Stein, W.L. (1986): NAVSTAR Global Positioning System 1986 status and plan.
Intemational Geodetic symposion on Satellite Positioning. Austin, Texas.
Soloviev, M.D. (1955): Proiecţii canografice. EM.
Stamatin, I. (1961): Astronomia geodezică. EDP.
Tămâioagă, G. (1994): Note de curs.
nd
Torge, W. (1991): Geodesy. 2 Edition. G .
Vanicek, P. & Krakiwski, E. (1986): Geodesy- The Concepts. E.
Wolf, H. (1968): Ausg/eichung nach der Methode der Kleinsten Quadraten. D
Wolf, H. (1968): Ausgleichungsrechnung I bzw. II - Formeln, bzw. Atifgaben und Befapiele
zur praktischen Anwendung. D.
Wiibbena, G. (1991): Zur Modelherung von GPS- Beobachtungen far die hochgenaue
Positionsbestimmung- Wissenschaftliche Arbeiten der Fachrichtung Vermessungswesen der
Universităt Hannover.
***(1962): Instrucţiuni pentru triangula,tia de ordinul I, II, III, IV. EM.
***(1965): Instrucţiuni pentru nivelmentul de ordinele I, II, III, IV şi şi cu teodolitul. EM.
***(1965): Instrucţiuni tehnice pentn,1. pentru întocmirea planurilor topografice la scările
J15. OOO şi J/1O. OOO. Redacţia revistelor agricole, Bucureşti .
***(1982): Indicator de nomie de deviz pentru lucrări geodezice O - 1982. Bucureşti.
***Semnale pentru puncte geodezice. STAS 3 330-63.
Prescurtări
BT - Buletinul de topografie ( denumit în următorii ani Revista de geodezie, cartografie ş1
organiz.area teritoriului), Bucureşti
D - Dummlers Verbag, Bonn - Hannover - Munchen.
E - Elsevier Science Publishers B. V. , Amsterdam, New York, Oxford, Tokio.
EDP - Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti .
EM - Editura Militară (în unele periade, Editura Ministerului Forţelor Armate), Bucureşti.
ET-Editura tehnica, Bucureşti.
G - Walter de Gryter, Berlin, New York.
HWV - Herbert Wichmann Verlag, Karlsruhe.
IUGG - Intemational Union for Geodesy and Geographics
KWV - Konrad Wittwer Verlag, Stuttgard.
LICB - Litografia Institutului de Construcţii, Bucureşti .
MltG - Mitteilungen des Istituts fur theoretische Geodăsie, Bonn.
S - Springer Verlag, Wien, New York.
W - Herbert Wchrnann Verlag, Karlsruhe.
ZfV - Zeitscrift fur Vermessungswesen, KVW.
Tiparul s-a executat sub cda 845/2001
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti
!JIBLJC,TîS::A CEWTRAI.J\
UWIVtf\$1TM!I\ ,.CAJIOl I'
ot; GO!MtTU O .lfl]N_.,
DATA
RESTITUIRII
ISBN 973-575-586-6

Curs-geodezie-Topografie Vol II 2001

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs-geodezie-Topografie Vol II 2001

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CORNEL PĂUNESCU GABRIELA PAICU

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI

© Editura Universitătii din Bu~uresti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Mulţimea punctelor, situate pe suprafaţa Pământului, pentru care se cunosc

Topografie va cuprinde noţiunile absolut necesare unui inginer geolog-geofizician pentru

geodezice, topografice, fotogrammetrice, cartografice sau cadastrale. Punctele reţelei de

de nivelment este mult mai precis determinată în comparaţie cu altitudinea punctelor de

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/1

(acceleraţiei) gravităţii g. De regulă aceste puncte au altitudinea precis determinată, în

Structura reţelelor geodezice

6.1. Pozitionarca retclelor geodezice

definirea teoretică şi realizarea practică a reţelelor de nivelment şi a reţelelor gravimetrice.

Comei Păun escu & Gabriela Paicu Vl/2

Fig. 6.1. Reprezentarea punctelor pe elipsoidul de referinţă prin metoda proiectării.

În acestă metodă su procedează la aducerea elementelor măsurate (unghiuri, direcţii,

6. 1.1.4. Planul de proiecţie. În reţelele de triangulaţie de îndesire, număru] punctelor

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VV3

Krasovski pe care se desfăşoară în prezent calculele geo-topografice (5.5.1.).

6.1.2. Datele geodezice fundamentale de referinţă

Datele geodezjce fundamentale de referinţă determină poziţionarea sistemului de

menţionată poate fi realizată pentru oricare dintre sistemele de coordonate posibile, în

cum se reprezintă schematic în Fig. 6.2.

Determinarea datelor geodezice fundamentale de referinţă, precum ş1 a punctului

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/4

Fig. 6.2. Datele geodezice fundamentale de referinţă .

11 0 , N0 se realizează, de asemenea, poziţionarea şi orientarea elipsoidului de

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Vl/5

este necesară, în principiu, cunoaşterea unui azimut geodezic iniţial Ao,,

oarecare de distanţe măsurate, de obicei se face abstracţie de lungimea s01 în

Punctele în care s-au efectuat determinări astronomice complete sunt denumite

Po(Bg = <l>o; ig = Ao;Ag, = ao1; No = O) (6.3)

• Prin urmare, în această etapă de calcul nu se ia în consideratie

verticalei în punctul iniţial şi nici a ondulaţiei geoidului în acest punct. Este

• Pe baza elementelor iniţiale menţionate, precum şi a observaţiilor din reţea se

notate B0 ; şi L0 ; (inclusiv pentru punctele Laplace din reţea).

• Cu aceasta se termină etapa de calcul a elementelor preliminarii şi se poate

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VV6

• Pentru a da semnificaţia fizică completă metodei, Helmert introduce în locul

ţ,o = <l>o - Bo; (6.6)

care prin diferenţiere devin:

d't,,o = -dBo; (6.7)

d170 ~ -dlocos <l>o. (6.8)

Corecţiile dţ, 0 , d17 0 sunt exprimate în secunde sexagesimale, corecţiile dN 0 ş1 da în

astronomice din acest punct.

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/7

înregistrează variaţia în timp a nivelului mării respective. În schimb, stabilitatea

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu Vl/8

interpretării rezultatelor revenind fostului Institut de geodezie, fotogrammetrie, cartografie şi

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/9

variaţiilor nivelului mării. În plus, o asemenea prelucrare porneşte de la ipoteza existenţei

de nivelment de mare amploare, controlul reciproc al maregrafelor şi respectiv al reţelei de

3. Pentru punctele zero fundamentale amplasate în zone continentale cu mişcări crustale

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/ 10

______gI zero Constanpa

1 - determinare a Direcţiei topografice militare; 2,3 - determinări ale Comisiei de stat a

şi Ungheni. Acestea au constituit, de asemenea, puncte de plecare în noi sisteme de altitudini

Studii întreprinse în cadrul TGFCOT au condus la necesitatea creării unui nou

6.2. Tipuri de măsurători efectuate în reţele geodezice

Cornel Păunescu & Gabriela Paicu VI/11

unghiul din punctul C (Fig. 6.4, b).

Fig. 6.4. Figuri elementare, componente ale reţelelor de triangulaţie:

a, b - triunghiuri geodezice; c - patrulaterul geodezic; d, e - poligoane cu punct central

Introducerea unor măsurători unghiulare suplimentare (Fig. 6.4, c, d, e) conduce la